Intervenția principală

Potrivit art. 61 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu
modificările și completările ulterioare, oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă
între părţile originare. Intervenţia este principală, când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în
parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta, iar intervenţia este accesorie, când
sprijină numai apărarea uneia dintre părţi.Ca natură, intervenţia principală este o veritabilă cerere de
chemare în judecată formulată împotriva părţilor iniţiale.
Fiind o veritabilă cerere de chemare în judecată, numai că este făcută în mod incidental, trebuie
să aibă forma cererii de chemare în judecată prevăzută la art. 194 NCPC. Ea nu va urma procedura de
regularizare (art. 200), deoarece cererilor incidentale nu li se aplică procedura de regularizare.

Astfel, cererea de intervenție principală va cuprinde:

a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoane juridice,
denumirea şi sediul lor. De asemenea, cererea va cuprinde şi codul numeric personal sau, după caz,
codul unic de înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul
comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar ale reclamantului, precum
şi ale pârâtului, dacă părţile posedă ori li s-au atribuit aceste elemente de identificare potrivit legii, în
măsura în care acestea sunt cunoscute de reclamant. Dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a II-a NCPC sunt
aplicabile. Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România unde
urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;

b) numele, prenumele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării
prin avocat, numele, prenumele acestuia şi sediul profesional. Dispoziţiile art. 148 NCPC alin. (1) teza
a II-a sunt aplicabile în mod corespunzător. Dovada calităţii de reprezentant, în forma prevăzută la art.
151 NCPC, se va alătura cererii;
c) obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil
în bani, precum şi modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea
înscrisurilor corespunzătoare. Pentru imobile se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 104
NCPC. Pentru identificarea imobilelor se vor arăta localitatea şi judeţul, strada şi numărul, iar în lipsă,
vecinătăţile, etajul şi apartamentul, precum şi, când imobilul este înscris în cartea funciară, numărul de
1
carte funciară şi numărul cadastral sau topografic, după caz. La cererea de chemare în judecată se va
anexa extrasul de carte funciară, cu arătarea titularului înscris în cartea funciară, eliberat de biroul de
cadastru şi publicitate imobiliară în raza căruia este situat imobilul, iar în cazul în care imobilul nu este
înscris în cartea funciară, se va anexa un certificat emis de acelaşi birou, care atestă acest fapt;
d) arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;
e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin
înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 150 NCPC. Când reclamantul doreşte să
îşi dovedească cererea sau vreunul dintre capetele acesteia prin interogatoriul pârâtului, va cere
înfăţişarea în persoană a acestuia, dacă pârâtul este o persoană fizică. În cazurile în care legea prevede
că pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu, acesta va fi ataşat cererii de chemare în judecată. Când
se va cere dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele şi adresa martorilor, dispoziţiile art. 148
alin. (1) teza a II-a NCPC fiind aplicabile în mod corespunzător;
f) semnătura.
Cererile de intervenție principală se timbrează cu taxa de timbru care se datorează după regulile
aplicabile unei cereri de chemare în judecată, dar valoarea va fi cea din cererea de intervenție.

Fiind o cerere incidentală care poate fi făcută oricând și separat, dar din considerente de
oportunitate procesuală terțul a ales calea formulării ei în cadrul unui proces deja început, cererea de
intervenție principală este judecată de instanța care judecă cererea de chemare în judecată conform art.
123 NCPC, chiar dacă ea, dacă ar fi fost făcută separat, ar fi atras o altă competență.

Cererea de intervenție principală, de principiu, este de competența primei instanțe și poate fi

depusă până la momentul închiderii dezbaterilor de fond, amânarea pronunțării asupra cauzei
neconstituind o prelungire a acestui termen. Totuși, cu acordul expres al părților, intervenția principală
poate fi făcută direct și în instanța de apel. Această excepție reprezintă și o excepție de la principiul
dublului grad de jurisdicție, fiind o pretenție distinctă de cea a reclamantului. Prin această excepție se
derogă și de la art. 478 NCPC, care consacră o limită a efectului devolutiv în apel – tantum devolutum
quantum iudicatum – potrivit căruia nu se poate judeca în apel mai mult decât s-a judecat în prima
instanță, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii și nici nu se pot formula
pretenții noi), aceasta fiind o pretenție nouă.

În ipoteza repunerii cauzei pe rol, apreciem că cererea de intevenție voluntară principală depusă
la dosar după acest moment se va considera formulată în termen, întrucât dezabaterile au fost
redeschise.1
1 D. N. Theohari în Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. I. Art. 1-526, coordonator G. Boroi, Editura
Hamangiu 2013, p. 175
2
 Intervenția voluntară prezintă următoarele particularități:
- fiind o cerere făcută într-un proces care se judecă între părțile originare, înseamnă că procesul
pornit de reclamant este în curs la data cererii de intervenție. Dacă acest proces a fost finalizat prin
pronunțarea hotărârii asupra fondului ori a fost stins pentru că a intervenit un act procedural de
dispoziție săvârșit de reclamant sau de pârât ori s-a perimat, cererea de intervenție este inadmisibilă.
De asemenea, dacă procesul este suspendat, cererea de intervenție este inadmisibilă. În acest
caz, terțul nu ar putea să solicite repunerea cauzei pe rol, pentru a depune cererea de intervenție,
întrucât repunerea pe rol poate fi dispusă doar din oficiu sau la solicitarea celor care au avut calitatea de
parte la data suspendării, respectiv la solicitarea moștenitorilor părților.
- terțul intervine în proces din proprie inițiativă, prin aceasta intervenția voluntară deosebindu-
se de intervenția forțată.
- poate să intervină voluntar numai cel care, chiar la momentul formulării cererii, este străin de
proces – în sensul că nu participă la judecată nici personal, nici prin reprezentant – , iar nu și cel care a
fost introdus forțat de părți și care a dobândit deja calitatea de parte;
- în funcție de particularitățile concrete ale litigiului, aceeași persoană poate să intervină atât în
interes propriu, cât și în interesul uneia dintre părți.2
Pentru a fi admisibilă cererea de intervenţie, fie trebuie să existe o identitate de drepturi
pretinse, fie între cele două drepturi să existe o strânsă legătură suficientă pentru a justifica rezolvarea
împreună a celor două cereri. Instanța de judecată va verifica forma cererii, elemente extrinseci cererii
(ex. taxa de timbru), dreptul terțului (dacă terțul respectiv invocă un drept propriu și dacă dreptul
respectiv este cel dedus judecății sau strâns legat de cel dedus judecății), precum și interesul personal
al terțului, acesta trebuind să justifice un interes.
Prin cererea de intervenție în interes propriu terțul intervenient trebuie să invoce o pretenție
proprie. Ca atare, în situația în care instanța este investită cu o cerere de intervenție în interes propriu
prin care se solicită admiterea în principiu a intervenției și respingerea acțiunii introductive, pe
considerentul că intervenientul este actualul titular al dreptului de proprietate, în baza unui act autentic,
iar prin intervenția în interes propriu este suficient ca intervenientul să afirme un drept, credem că
instanța este datoare să pună în discuție natura juridică a intervenției – în interes propriu sau în interesul
unei părți, în baza principiului disponibilității, fiind însă legată de calificarea pe care o dă titularul
cererii de intervenție. Prin urmare, în situația în care, după punerea în discuție a naturii cererii de
intervenție, titularul arată că ea este una în interes propriu și dorește să fie analizată ca atare, instanța nu
poate trece peste voința declarată a părții. Finalitatea unei asemenea intervenții este respingerea ei, pe

2 M. Tăbârcă în Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I – art. 1-526. Coordonatori V. M. Ciobanu, M.
Nicolae, Editura Universul Juridic, București 2013, p. 187-188
3
considerentul că prin aceasta terțul nu invocă un drept propriu.3
Spre exemplu, în cazul unei cereri de revendicare îndreptate de reclamant împotriva unei
persoane posesoare a imobilului, terțul/intervenientul solicită introducerea sa în proces, ca fiind
adevăratul titular al dreptului de proprietate asupra imobilului ce formează obiectul acțiunii, situație în
care atât dreptul pretins cât și interesul aparțin terțului/intervenientului. Prin urmare, intervenientul
urmărește realizarea sau conservarea unui drept al său, cererea de intervenție principală fiind formulată
practic împotriva ambelor părți inițiale (reclamant și pârât). În cazul în care cererea de intervenție în
interes propriu este admisă, atunci cererea reclamantului inițial va fi respinsă de către instanța de
judecată.
Terțul nu ar putea interveni pentru a pretinde pentru sine și dreptul dedus judecății de pârât prin
cerere reconvențională sau un drept strâns legat de acesta, pentru că art. 66 NCPC reglementează
judecarea intervenției principale numai prin raportare la cererea principală, deci pretențiile terțului pot
fi numai în legătură cu această cerere.4 Odată ce s-a admis în principiu cererea de intervenție, terțul
intervenient devine parte în proces și ia procedura din starea în care se afla. În același timp, instanța de
judecată este investită și cu soluționarea cererii de intervenție, ceea ce înseamnă o extindere a cadrului
procesual în privința părților, precum și a obiectului, în cazul intervenției principale. Totodată, în cauză
va avea loc o prorogare de competență, în sensul că instanța sesizată cu judecarea cererii principale
devine competentă să se pronunțe și asupra cererii de intervenție principală. Introducerea unei cereri de
intervenție principală determină întreruperea cursului prescripției extinctive în privința pretențiilor
deduse judecății de intervenient, cu condiția ca cererea să nu fie respinsă, anulată, perimată ori terțul să
fi renunțat la judecarea acesteia. Acest efect este propriu acțiunii civile exercitate pe cale principală sau
prin intermediul unei intervenții în interes propriu. Cu toate acestea, daca reclamantul, în termen de 6
luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a ramăs definitivă, introduce o nouă cerere,
prescripția este considerată întreruptă prin cererea precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie
admisă (art. 2539 NCC). Formularea intervenției principale are ca efect încetarea bunei-credințe a
posesorului, care va fi obligat la restituirea fructelor și face să curgă dobânzile pentru creanțele în bani.
Întrucât terțul intervenient devine parte în proces numai după admiterea în principiu a cererii
sale de intervenție în interes propriu, iar din acest moment instanța este legal sesizată și cu judecarea
unei asemenea cereri, o cerere de intervenție în interes propriu nu poate fi anulată ca netimbrată
anterior admiterii sale în principiu. Chiar dacă odată cu depunerea sa intervenientul are obligația să
achite taxa judiciară de timbru aferentă pretențiilor sale, sancțiunea anulării pentru neîndeplinirea
3 G. C. Frențiu, D. L. Băldean, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Editura Hamangiu 2013, p. 98-99
4 M. Tăbârcă în Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I – art. 1-526. Coordonatori V. M. Ciobanu, M.
Nicolae, Editura Universul Juridic, București 2013, p. 188
4
acestei obligații nu poate interveni decât după momentul la care instanța este investită cu judecarea
cererii de intervenție, moment care este reprezentat de admiterea cererii de intervenție în interes
5
propriu. Dacă în proces este admisă în principiu și o altă cerere de intervenție principală,
intervenientul principal va putea administra dovezi și împotriva acesteia, pentru că are interes să obțină
respingerea ei.6
Ca regulă generală, intervenția voluntară principală este admisibilă în orice proces civil. Cu
toate acestea, cererea este inadmisibilă în anumite situații. Totuși, în litigiile declanșate, dacă părțile
formulează și cereri accesorii sau incidentale care nu au un astfel de caracter, intervenția voluntară
principală devine admisibilă dacă vizează doar pretențiile formulate în cererile accesorii sau incidentale
(ex: dacă într-un proces de divorț se cere și partajarea bunurilor dobândite, un terț ar putea interveni
pentru a-și valorifica un drept cu privire la un anumit bun). Alte exemple de situații în care cererea de
intervenție principală este inadmisibilă sunt:
- cererile cu conținut nepatrimonial: divorț, stabilirea parternității, tăgada paternității (poate
totuși formula cererea și tatăl biologic ca cerere de intervenție principală, nu numai copilul);
- litigiile individuale de muncă: în aceste litigii este foarte greu ca un terț să invoce drepturi
proprii care să fie concurente cu cele ale angajatului care a formulat cererea; totuși, în litigiile colective
de muncă, terțul ar putea să intre în proces, spre exemplu să ceară despăgubiri;
- litigiile de contencios administrativ – în acestea este admisibilă cererea principală, dar totuși
terțul intervenient nu intră în conflict și cu reclamantul, ci numai cu pârâtul;
- litigiile arbitrale – intervenientul principal (terțul) poate participa la procedura arbitrală numai
cu acordul părților (trebuie să convingă părțile amiabil să lărgească convenția arbitrală);
- litigiile posesorii – cererea de intervenție principală nu este admisibilă întrucât prin faptul că
terțul ar trebui să invoce un drept propriu iar instanța să-l verifice, se iese din domeniul posesoriului și
intră în domeniul petitoriului. Terțul justifică un drept.
După admiterea în principiu a cererii de intervenție principală, instanța are obligația acordării
unui termen pentru formularea și depunerea întâmpinării, cu excepția cazului în care părțile prezente
declară în mod expres că nu solicită amânarea cauzei în acest scop sau a ipotezei în care părțile inițiale
au formulat deja întâmpinare în cauză, având în vedere că cererea de intervenție le-a fost comunicată
înainte de discutarea admisibilității sale în principiu, conferindu-le astfel posibilitatea întocmirii acestui
act de procedură.7
Intervenientul principal are posibilitatea formulării unei cereri de chemare în judecată a altor
5 G. C. Frențiu, D. L. Băldean, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Editura Hamangiu 2013, p. 106
6 M. Tăbârcă în Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I – art. 1-526. Coordonatori V. M. Ciobanu, M.
Nicolae, Editura Universul Juridic, București 2013, p. 197
5
persoane sau de chemare în garanție, însă nu și o cerere de arătare a titularului dreptului, întrucât
aceasta poate fi formulată exclusiv de către o parte figurând în calitate de pârât, potrivit art. 75 NCPC.
Împotriva cererii de intervenție se pot formula cereri reconvenționale.
După ascultarea părților, și a celui care intervine, instanța va hotâri asupra încuviințării în
principiu a intervenției. În acest sens, instanța pronunță o încheiere ce poate fi atacată doar o dată cu
fondul și care are caracter interlocutoriu.
Cererea de intervenție se judecă odată cu cererea principală. Atunci când judecarea cererii ar fi
întârziată de cererea de intervenție în interes propriu, instanța poate hotări disjungerea cererii de
intervenție de cererea principală, spre a fi judecată separat, în afară de cazul în care intervenientul
pretinde pentru sine, în tot sau în parte, însuși dreptul dedus judecății.
Măsura disjungerii este dispusă printr-o încheiere premergătoare, care nu ar putea fi atacată
înainte de darea hotărârii finale, în lipsa unui text care să prevadă altfel. În caz de disjungere, instanța
rămâne în toate cazurile competentă să soluționeze cererea de intervenție.
Disjungerea nu se va dispune atunci când judecarea cererii de intervenție ar fi întârziată de
cererea principală.
Intervenția principală va fi judecată chiar dacă judecarea cererii principale s-a stins prin unul
dintre modurile prevăzute de lege.
Încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție poate fi atacată în termen de 5
zile, care curge de la pronunțare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă.
Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a fost dată în prima instanță, respectiv numai recursul
la instanța ierarhic superioară, în cazul în care încheierea a fost pronunțată în apel. Dosarul se
înaintează, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, instanței competente să soluționeze
calea de atac în 24 de ore de la expirarea termenului. Întâmpinarea nu este obligatorie. Apelul sau, după
caz, recursul se judecă în termen de cel mult 10 zile de la înregistrare. Judecarea cererii principale se
suspendă până la soluționarea căii de atac exercitate împotriva incheierii de respingere ca inadmisibilă
a cererii de intervenție.
Calea de atac nu poate să fie exercitată separat împotriva încheierii prin care instanța a admis în
principiu cererea de intervenție, ci cel interesat trebuie să aștepte darea hotărârii finale în etapa
procesuală în care se află judecata și apoi să formuleze critici atât împotriva încheierii date asupra
admiterii în principiu, cât și asupra fondului. Aceasta nu înseamnă, însă, că cerința textului de lege nu
este respectată dacă încheierea nu este atacată în același timp cu hotărârea finală. Sintagma „odată cu
fondul” are în vedere atât faptul că încheierea este supusă aceleiași căi de atac ce poate sa fie exercitată
7 D. N. Theohari în Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. I. Art. 1-526, coordonator G. Boroi, Editura
Hamangiu 2013, p. 186
6
împotriva hotărârii finale, cât și faptul că termenul de exercitare a căii de atac împotriva încheierii
începe să curgă de la momentul la care începe să curgă și pentru atacarea hotărârii finale.
De asemenea, sintagma de mai sus nu trebuie înțeleasă în sensul cp vizează doar hotărârea prin care
instanța se pronunță asupra însuși fondului raportului juridic litigios, ci privește orice hotărâre prin care
se finalizează procesul într-o anumită etapă procesuală, deci și pe cea prin care este admisă o excepție
procesuală. În vederea analizării legalității sau temeiniciei măsurii luate de instanță, calea de atac
trebuie să fie exercitată în mod expres și împotriva încheierii, simplul fapt că este atacată hotărârea
finală nefiind suficient pentru ca instanța de control judiciar să se considere investită și în privința
încheierii de admitere în principiu. Încheierea de admitere în principiu este supusă aceleiași căi de atac
ca și hotărârea asupra fondului. În funcție de etapa procesuală în care a fost formulată cererea, calea de
atac poate fi apelul (dacă intervenția a fost făcută în prima instanță și hotărârea este susceptibilă de
apel) sau recursul (dacă sentința nu este supusă apelului, dar poate fi atacată cu recurs, ori dacă
intervenția a fost făcută în apel).

BIBLIOGRAFIE

7
 1. Codul de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010 și republicat în Monitorul Oficial
nr. 545 din 3 august 2012, în temeiul art. 80 din Legea nr. 76/2012, dându-se textelor o nouă
numerotare, cu modificările și completările ulterioare

2. D. N. Theohari în Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. I. Art. 1-526
Coordonator G. Boroi, Editura Hamangiu 2013

3. M. Tăbârcă în Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I – art. 1-526.
Coordonatori V. M. Ciobanu, M. Nicolae, Editura Universul Juridic, București 2013

4. G. C. Frențiu, D. L. Băldean, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Editura

Hamangiu 2013.