CEDO. TEMA 11. Nulitățile Relative Cu Caracter Expres Din Codul de Procedură Penală

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
REFERAT
la disciplina
Aplicarea sancțiunilor procedurale penale prin prisma prevederilor
Convenției Europene a Drepturilor Omului
cu titlul
Nulitățile relative cu caracter expres din

Codul de procedură penală
Coordonator:
Conf. univ. dr. Petruț Ciobanu
Masteranzi:
Berinde Teodor-Marian
Ene Patricia
Ifrim Gabriela
București
2017
ABREVIERI
Alin. - alineatul
Art. - articolul
C.A. - Curtea de Apel
C.C.R. - Curtea Constituțională a României
C.proc.pen. - Codul de procedură penală (Legea nr. 135/2010 privind Codul de
procedură penală, publicată în M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010)
C.S.J. - Curtea Supremă de Justiție
Ed. - editura
I.C.C.J. - Înalta Curte de Casație și Justiție
lit. - litera
M. Of. - Monitorul Oficial al României, Partea I
nr. - numărul
O.U.G. - Ordonanța de Urgență a Guvernului
parag. - paragraful
pct. - punctul
vol. - volumul
CUPRINS
INTRODUCERE ..................................................................................................................................... 1
CAPITOLUL I. NULITATEA RELATIVĂ. SANCȚIUNE PROCEDURALĂ ............................... 2
Secțiunea I. Considerații generale privind nulitatea ........................................................................ 2
Secțiunea a II-a. Noțiunea de nulitate relativă ................................................................................. 2
Secțiunea a III-a. Condițiile nulității relative .................................................................................. 3
Secțiunea a IV-a. Trăsăturile nulității relative ................................................................................. 5
Secțiunea a V-a. Efectele nulității relative ...................................................................................... 6
CAPITOLUL AL II-LEA. NULITATEA RELATIVĂ EXPRESĂ ................................................... 7
Secțiunea I. Evoluția legislativă a nulităților relative exprese în dreptul procesual penal român ... 7
Secțiunea a II-a. Particularități ale nulității relative exprese ......................................................... 10
CAPITOLUL AL III-LEA. CAZURI DE NULITATE RELATIVĂ EXPRESĂ DIN CODUL DE

PROCEDURĂ PENALĂ ...................................................................................................................... 11
Secțiunea I. Cazurile de nulitate relativă care constituie motive de apel, ducând la desființarea
hotărârii în primă instanță. Art. 421 pct. 2 lit. b) din C.proc.pen. ................................................. 12
1. Nulitatea relativă care intervine în cazul desfășurării judecății în primă instanță în lipsa
părții nelegal citate. ................................................................................................................ 13
2. Nulitatea relativă care intervine în cazul desfășurării judecății în primă instanță atunci
când partea, legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta și de a înștiința instanța
despre această imposibilitate, invocată de acea parte. ............................................................ 16
Secțiunea a II-a. Cazul de nulitate relativă care constituie motiv de contestație atunci când se
constată că nu au fost respectate dispozițiile privind citarea. Art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) din
C.proc.pen. ..................................................................................................................................... 17
Secțiunea a III-a. Cazurile de nulitate relativă care constituie motive de contestație în anulare,
ducând la anularea hotărârii. Art. 426 lit. a) și h) din C.proc.pen. ................................................ 19
1. Nulitatea relativă care intervine în cazul desfășurării judecății în apel fără citarea legală a
unei părți sau care, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința
instanța despre această imposibilitate. Art. 426 lit. a) din C.proc.pen. .................................. 19
2. Nulitatea relativă care intervine în cazul desfășurării judecății în apel cu neaudierea

inculpatului prezent, când audierea era legal posibilă. Art. 426 lit. h) din C.proc.pen. ......... 23
Secțiunea a IV-a. Cazul de nulitate relativă a actului făcut peste termen, atunci când intervine
sancțiunea decăderii din exercițiul unui drept procesual afectat de un termen imperativ care nu a
fost respectat. Art. 268 alin. (1) din C.proc.pen. ........................................................................... 26
Secțiunea a V-a. Cazul de nulitate relativă a ordonanței de redeschidere a urmăririi penale în

situația în care procurorul nu o supune confirmării judecătorului de cameră preliminară în termen
de cel mult 3 zile. Art. 335 alin. (4) din C.proc.pen. ..................................................................... 34
CONCLUZII.......................................................................................................................................... 40
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................... 41
INTRODUCERE
Procesul penal a fost definit ca reprezentând o activitate reglementată de lege, desfășurată de

organele judiciare, cu participarea avocatului, a părților, a subiecților procesuali principali şi a altor
subiecți procesuali, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni,
nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o
infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.
Pentru a asigura respectarea tuturor principiilor care guvernează procesul penal, legiuitorul a
reglementat, pe lângă aceste principii, și sancțiuni care intervin atunci când sunt nesocotite dispozițiile
procesual penale.
Nulitatea constituie una dintre sancțiunile prevăzute de dispozițiile Codului de procedură penală,
sancțiune care intervine atunci când un act procesual sau procedural a fost efectuat fără respectarea legii,
având drept consecință apariția unei vătămări procesuale.
În funcție de natura interesului ocrotit prin norma de drept încălcată, nulitățile se clasifică în
nulități absolute și nulități relative. De asemenea, în funcție de modul în care sancțiunea este prevăzută
în textul de lege, nulitățile se împart în nulități exprese și nulități virtuale.
Pornind de la aceste două clasificări ale nulității, lucrarea de față tratează pe larg nulitatea relativă
expresă, cu scopul de a descifra voința legiuitorului modern în ceea ce o privește, dar și evoluția
reglementării acesteia.
Deși instituția nulității relative exprese nu a fost analizată în amănunt în doctrină, întâlnim,
deopotrivă, opinii care recunosc existența acestei forme de nulitate și opinii care o resping. Astfel, avem
în vedere în prezentarea noastră acele cazuri identificate în doctrină ca fiind cazuri de nulitate relativă cu
caracter expres în Codul de procedură penală.
Prin urmare, vom debuta cu o analiză generală a nulității relative, în scopul de a prezenta
particularitățile acestei sancțiuni procedurale (CAPITOLUL I). Ulterior, vom continua cu o prezentare
a evoluției legislative în privința nulităților relative, dar și cu aspecte ce diferențiază nulitatea relativă
expresă de celelalte tipuri de nulități (CAPITOLUL al II-lea). Nu în ultimul rând, în CAPITOLUL al
III-lea al lucrării vom prezenta cazurile de nulitate relativă cu caracter expres din Codul de procedură
penală.
1
CAPITOLUL I. NULITATEA RELATIVĂ. SANCȚIUNE PROCEDURALĂ
Secțiunea I. Considerații generale privind nulitatea
Principiul legalității procesuale, prevăzut de art. 2 din C.proc.pen., guvernează desfășurarea

procesului penal, în sensul că întreaga activitate procesuală trebuie să se efectueze în conformitate cu
normele de procedură penală, iar, în caz de nerespectare a condițiilor legale, sancțiunea procedurală care
intervine este nulitatea.
Nulitatea este definită în doctrină1 ca fiind sancțiunea procedurală constatată și aplicată de un
organ judiciar, care atrage nevalabilitatea actelor procesuale și procedurale efectuate cu încălcarea
dispozițiilor care reglementează desfășurarea procesului penal, dacă s-a produs o vătămare dovedită sau
prezumată de lege, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului și refacerea acestuia
atunci când este necesar și dacă este posibil.
Cea mai importantă clasificare2 a nulităților în funcție de natura și de efectele pe care le produc
este cea în nulități absolute și nulități relative. Nulitatea absolută este forma nulității care intervine în
cazul nerespectării dispozițiilor legale prevăzute expres de art. 281 alin. (1) C.proc.pen. În schimb,
nulitatea relativă sancționează, potrivit art. 282 alin. (1) C.proc.pen., încălcarea oricăror dispoziții legale
în afara celor prevăzute la art. 281.
Secțiunea a II-a. Noțiunea de nulitate relativă
Nulitatea relativă este sancțiunea procedurală care intervine în cazul încălcării dispozițiilor ce
reglementează desfășurarea procesului penal și care poate fi invocată de participanții procesuali ce au un
interes procesual propriu în respectarea dispozițiilor legale încălcate sau de instanță din oficiu3.
1
N. Volonciu, A. S. Uzlău (coord.), Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014, p.
663.
2
N. Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed. Științifică, București, 1974, p. 45.
3
În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate
și a constat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 282 alin. (2) din C.proc.pen., care nu permite invocarea
din oficiu a nulității relative, este neconstituțională. A se vedea www.ccr.ro, vizitat la 11.11.2017.
2
Secțiunea a III-a. Condițiile nulității relative
a. Condiția nerespectării dispozițiilor care reglementează desfășurarea procesului penal

Prin dispoziții care reglementează desfășurarea procesului penal se desemnează normele care
stabilesc competența funcțională, materială sau personală a organelor judiciare, cele care organizează
procesul penal în ordinea de desfășurare a fazelor sale, cele privind desfășurarea activităților specifice
fiecărei faze, cele care determină regimul actelor procesuale prin care sunt realizate drepturile și
obligațiile părților sau care precizează obligațiile legale ale organelor judiciare, precum și cele referitoare
la efectuarea actelor procedurale care constată sau îndeplinesc manifestări de voință ale organelor
judiciare.4
Așadar, este vorba numai despre acele dispoziții procesuale care nu sunt prevăzute de lege sub
protecția altor nulități sau sancțiuni procedurale.5
b. Condiția cauzării unei vătămări procesuale ca urmare a încălcării dispozițiilor legale

Deși legea nu precizează în ce poate consta vătămarea procesuală, aceasta poate constitui o
încălcare a drepturilor pe care le au părțile în procesul penal (de exemplu, încălcarea dispozițiilor privind
citarea inculpatului poate produce o vătămare legată de dreptul la apărare al acestuia) sau o vătămare
care vizează modul de administrare a justiției penale (de exemplu, încălcarea dispozițiilor legale privind
competența teritorială a organelor judiciare).6
De asemenea, nulitatea relativă nu intervine decât dacă încălcarea are drept consecință o vătămare
a drepturilor procesuale ale persoanei îndreptățite de a o invoca. De exemplu, inculpatul nu va fi în drept
să invoce încălcarea dispozițiilor legale care protejează un drept al persoanei vătămate, în măsura în care,
din încălcarea unei atare dispoziții, el nu poate indica o consecință procesuală negativă în privința sa.
c. Condiția privind proba vătămării

Spre deosebire de cazurile de nulitate absolută, unde vătămarea este prezumată absolut, în cazul
nulității relative, aceasta trebuie dovedită.
4
A. Ciobanu, Aspecte teoretice, legislative și de practică judiciară privind nulitățile ca sancțiuni procedurale
penale, Teză de doctorat, București, 2008, p. 61.
5
N. Giurgiu, op. cit., p. 102.
6
I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, ediția 2, Ed. Universul Juridic, București,
2015, p. 727.
3
Cu titlu de excepție7, dacă vătămarea este vădită sau neîndoielnică, aceasta nu mai trebuie
dovedită nici în cazul nulității relative.
În ceea ce privește sarcina demonstrării existenței unei vătămări, aceasta revine persoanei
interesate în a invoca sancțiunea nulității. Astfel, ea trebuie să dovedească încălcarea dispozițiilor legale,
vătămarea produsă, precum și legătura de cauzalitate dintre încălcarea dispozițiilor legale și vătămarea
produsă. De asemenea, celelalte părți din proces, dar și procurorul, pot face proba contrară, în sensul în
care vor demonstra fie că nu există vătămare, fie că aceasta a fost acoperită anterior. Nu în ultimul rând,
părțile nu se pot prevala de sancțiunea nulității în măsura în care vătămarea a fost produsă din propria lor
culpă.
În situația în care nulitatea relativă este invocată din oficiu, instanța va trebui să facă, în plus,
dovada faptului că, în condițiile menținerii actului procesual sau procedural viciat în structura procesului
penal (din cauza inactivității ori voinței părții direct lezate prin încălcarea legii), aflarea adevărului și
justa soluționare a cauzei nu sunt posibile.
De exemplu, în cazul încălcării dreptului la apărare al inculpatului prin neacordarea cuvântului la
dezbaterea cauzei în fond, instanța superioară, constatând că nu au fost lămurite toate aspectele esențiale
ale cauzei, nu s-a aflat adevărul judiciar, deci nu a fost pronunțată o soluție justă în primă instanță, va
invoca chiar ea nulitatea din oficiu.8
d. Condiția privind imposibilitatea înlăturării vătămării altfel decât prin anularea actului
îndeplinit cu încălcarea legii
Spre deosebire de nulitatea absolută în cazul căreia nu există un alt mod de înlăturare a vătămării,
în cazul nulității relative anularea actului reprezintă ultimul remediu posibil pentru restabilirea legalității
procesuale și îndepărtarea vătămării.9
De exemplu, condiția nu este îndeplinită atunci când este posibilă reaudierea unui martor în
prezența apărătorului inculpatului, chiar dacă inițial audierea a avut loc în lipsa avocatului care solicitase
să fie prezent.
7
A. Zarafiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p.
307.
8
9
Idem, p. 109.
4
Un alt exemplu din care reiese neîndeplinirea acestei condiții este dat de situația în care partea a
fost împiedicată să își exercite un drept procesual recunoscut de lege, vătămarea fiind înlăturată prin
posibilitatea exercitării altui drept procesual prin care se obține același rezultat.10
În vederea îndeplinirii acestei condiții, instanța de judecată are obligația de a verifica dacă
vătămarea cauzată prin încălcarea legii nu a fost înlăturată pe altă cale și, de asemenea, părțile îndreptățite
să invoce nulitatea relativă au obligația de a stărui prin toate mijloacele prevăzute de lege atât pentru
prevenirea vătămării drepturilor și intereselor lor procesuale, cât și pentru înlăturarea lor pe alte căi
legale.11
Secțiunea a IV-a. Trăsăturile nulității relative
a. Nulitatea relativă trebuie invocată în termenul prevăzut de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 282 alin. (3) C.proc.pen., nulitatea relativă se invocă, ca regulă, în cursul
sau imediat după efectuarea actului.
Prin excepție, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura de cameră
preliminară, nulitatea relativă se invocă până la închiderea procedurii de cameră preliminară, conform
art. 282 alin. (4) lit. a) C.proc.pen. Dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale și instanța a
fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției, nulitatea relativă trebuie invocată până la primul
termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, conform art. 282 alin. (4) lit. b) C.proc.pen. Dacă
încălcarea a intervenit în cursul judecății, nulitatea relativă se invocă până la următorul termen de
judecată cu procedura completă, conform art. 282 alin. (4) lit. c) C.proc.pen.
b. Nulitatea relativă poate fi invocată numai dacă există un interes procesual propriu în
respectarea dispozițiilor legale încălcate.
Acest interes procesual propriu poate fi invocat de către procuror, suspect, inculpat, celelalte părți
sau persoana vătămată, inclusiv de instanță din oficiu.
Dacă în cazul părților interesul rezultă din vătămarea produsă prin încălcarea dispozițiilor legale,
interesul procurorului în cazul solicitării declarării nulității relative poate fi motivat de poziția sa
10
Gr. Gr. Theodoru, T. Plăeșu, apud A. Ciobanu, op. cit., p. 66.
11
5
procesuală de reprezentant al statului care, în procesul penal, asigură realizarea efectivă a drepturilor și
garanțiilor procesuale exercitate în proces de către părți.12
Prin decizia Curții Constituționale de admitere a excepției de neconstituționalitate cu privire la
dispozițiile art. 282 alin. (2) din C.proc.pen., se recunoaște posibilitatea instanței de a invoca din oficiu
nulitatea relativă când se ajunge la constatarea că anularea actului făcut cu încălcarea legii este necesară
pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei. Argumentele care au stat la baza deciziei Curții
Constituționale vizează faptul că excluderea judecătorului de drepturi și libertăți, a celui de cameră
preliminară și a instanței de judecată din sfera celor care pot invoca nulitatea relativă aduce atingere
prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) privind statul de drept și principiul legalității și ale
art. 124 referitor la înfăptuirea justiției.13
c. Nulitatea relativă poate fi acoperită prin voința persoanei interesate.

Spre deosebire de nulitatea absolută care nu poate fi înlăturată, nulitatea relativă se acoperă în
două situații: când persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege, dar și atunci când
aceasta a renunțat în mod expres la invocarea nulității.
Secțiunea a V-a. Efectele nulității relative
Sancțiunea nulității relative nu își produce efectele de drept, ope legis, ci, pentru a deveni
operantă, ea trebuie invocată de persoana interesată sau din oficiu, pentru ca în etapa următoare să fie
declarată de organul judiciar competent.
În prezent, efectele nulității sunt prevăzute expres în art. 280 C.proc.pen, fără a se face o
diferențiere în funcție de tipul de nulitate care intervine în cazul încălcării unei dispoziții legale.
Nulitatea relativă atrage ineficiența juridică a actelor întocmite cu încălcarea legii. Astfel, actul
este considerat ca fiind lipsit de efecte juridice din momentul efectuării lui (ex tunc), și nu din momentul
declarării nulității relative (ex nunc).14
Conform art. 280 alin. (2) C.proc.pen., actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul
sunt la rândul lor lovite de nulitate, atunci când există o legătură directă între acestea și actul declarat nul.
12
A. Crișu, Drept procesual penal. Partea generală, ediția 2, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 564.
13
A se vedea www.ccr.ro, vizitat la 11.11.2017.
14
I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 728.
6
De asemenea, potrivit art. 280 alin. (3) C.proc.pen., organul judiciar dispune atunci când constată
nulitatea unui act, când este necesar și dacă este posibil, refacerea acelui act cu respectarea dispozițiilor
legale.
Așadar, aplicarea nulității creează în același timp și premisele refacerii sau remedierii actelor
procesuale sau procedurale, care nu sunt însă aceleași pentru ambele forme de nulitate. Dacă în cazul
nulității absolute, având în vedere trăsăturile sale specifice, refacerea are de regulă caracter obligatoriu,
în cazul nulității relative, obligația este mult diminuată, întrucât invocarea și, implicit, declararea acesteia
sunt subsumate atitudinii persoanei interesate. În acest caz, remedierea sau refacerea actului are caracter
relativ, deoarece persoana care are un interes procesual propriu poate renunța la invocarea cazului de
încălcare a legii, fapt ce face inaplicabile nulitatea și, implicit, refacerea actului.15
CAPITOLUL AL II-LEA. NULITATEA RELATIVĂ EXPRESĂ
Secțiunea I. Evoluția legislativă a nulităților relative exprese în dreptul procesual penal

român
În codurile de procedură penală având o redactare mai veche (mai ales cele care au formele inițiale
în secolul al XIX-lea), reglementarea nulităților este bazată pe o concepție pronunțat formală.
Formalismul rigid se concretizează, de regulă, în principiul că nerespectarea formelor procedurale atrage
obligatoriu nulitatea, ori de câte ori aceasta este prevăzută de lege. De aceea, în doctrina mai nouă s-au
manifestat numeroase opinii în sensul atenuării concepției formaliste inițiale. Ținând seama de aceste
critici, reglementările legislative mai recente au mers, în general, pe linia înlăturării elementelor
exagerate formaliste din acest domeniu.16
Codul de procedură penală din 1864 (Codicele de procedură criminală al lui Al. I. Cuza) nu
conținea norme speciale cu privire la nulități, ci numai dispoziții fragmentare pe care jurisprudența le-a
completat folosindu-se de principiile procedurii civile. Cu toate acestea, în lipsa unor reguli precis
elaborate, o unitate de aplicare nu putea fi asigurată. Nulitatea a fost considerată în doctrină ca având
caracter absolut expres, absolut virtual (rezultând din nerespectarea unor principii fundamentale, altele
decât principiul obligativității) și relativ virtual.17
15
A. Crișu, op. cit., p. 569.
16
N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Parte generală, vol. I, Ed. Paideia, 1997, p. 478.
17
7
Pentru a înlătura formalismul excesiv și păgubitor al sistemului de nulități instituite de Codul din
1864, Codul de procedură penală din 1936 (Codul de procedură penală Carol al II-lea) a intervenit cu o
sistematizare proprie a materiei nulităților, puternic influențată de concepția vătămării procesuale.
Condiția vătămării în materia nulităților procesuale a fost îmbrățișată numai parțial de legiuitorul din
1936, limitându-se la nulitățile relative virtuale. În art.102, legiuitorul de la acea vreme arată că nulitatea
actelor efectuate cu nerespectarea dispozițiilor legale intervine în cazul în care nulitatea este prevăzută
de lege și în cazul în care nerespectarea a adus părții ce o invocă o vătămare ce nu poate fi înlăturată
altfel decât prin anularea actului. Nulitatea relativă expresă se năștea prin simpla nerespectare a unor
dispoziții procesuale prevăzute sub sancțiunea nulității.18
În expunerea sa, Consiliul Legislativ arăta că, neunindu-se cu modul de a vedea al legiuitorului
din 1864, în cazul nulităților relative virtuale a adoptat sistemul însănătoșirii nulităților inspirat din codul
de procedură italiană, prevăzând că aceste nulități puteau fi acoperite prin neinvocarea lor în termen.19
Modificarea din 1943 a Codului de procedură penală de la 1936 a extins condiția producerii unei
vătămări în cazul tuturor cazurilor de nulitate și condiția imposibilității înlăturării acestei vătămări altfel
decât prin anularea actului, punctând faptul că în cazul nulităților exprese vătămarea este prezumată până
la dovada contrară. Spre deosebire de cazul nulităților relative virtuale, când vătămarea trebuie dovedită
de partea care a invocat nulitatea, dar și de cazul nulităților absolute exprese, când vătămarea este
prezumată iuris et de iure, în cazul nulităților relative exprese, vătămarea este prezumată până la dovada
contrară, partea beneficiind de o prezumție iuris tantum.20
Modificarea din 1947 a Codului de procedură penală de la 1936 a clarificat dispozițiile privind
nulitățile exprese, în sensul subordonării acestora îndeplinirii condițiilor de prevedere expresă și
vătămare procesuală. În text s-a precizat că nerespectarea dispozițiilor legale atrage nulitatea actului
(chiar și în cazul nulităților expres prevăzute) numai atunci când a adus părții care o invocă o vătămare
care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului.21
Modificarea din 1956 a Codului de procedură penală de la 1936 a vizat înlăturarea nulităților
relative exprese din reglementarea urmăririi penale. Rezultatul acestei modificări a constat în
restrângerea câmpului de acțiune a nulităților relative exprese la faza judecății, dar și în asigurarea
celerității procesului penal în faza urmăririi penale, eliminându-se din această fază efectele negative ale
18
N. Giurgiu, op. cit., pp. 58-59.
19
Viforeanu C., Petit E., Ghimpa N., Codul de procedură penală Carol al II – lea – Cu lămuriri asupra fiecărui
articol și un tablou sinoptic al ședințelor Curții cu Jurați, Ed. Cugetarea, București, 1936, p. 240.
20
21
Ibidem.
8
intervenției a numeroase sancțiuni procesuale, instituite în temeiul unei concepții învechite și excesiv de
formaliste. Legiuitorul socialist adoptă o atitudine nouă în materia nulităților relative exprese, procedând
la eliminarea lor treptată din procesul penal, începând cu anul 1959 când le-a restrâns acțiunea numai la
faza judecății și terminând cu anul 1968 când, prin adoptarea Codului de procedură penală de la 1968,
nu au mai fost prevăzute în nicio fază a procesului penal.22
Astfel, Codul de procedură penală din 1936 (cu modificările ulterioare) a instituit, în spiritul
teoriei vătămării procesuale, trei categorii de nulități, fiecare cu un regim juridic distinct. Nulitățile
absolute, întotdeauna exprese, se caracterizau prin aceea că nu puteau fi înlăturate în niciun mod,
bucurându-se de regimul unei prezumții absolute de vătămare (puteau fi pronunțate în tot cursul
procesului până la rămânerea definitivă a cauzei și se ridicau chiar din oficiu). Nulitățile relative exprese
se caracterizau prin aceea că rezultau din cazurile expres prevăzute de lege și beneficiau de o prezumție
relativă de vătămare (puteau fi acoperite prin voința părților). Nulitățile relative virtuale se caracterizau
prin aceea că puteau surveni din nerespectarea dispozițiilor legale, dacă prin aceasta s-a cauzat o vătămare
procesuală (ele implicau obligația părții care le invoca de a face dovada vătămării și puteau fi acoperite
prin voința părților interesate).23
Codul de procedură penală din 1968 a adoptat în materia nulităților în dreptul procesual penal un
sistem simplu și ușor aplicabil, în care modalitatea nulităților virtuale constituie regula, iar modalitatea
nulităților exprese o limitată excepție. Nulitățile exprese sunt considerate ca fiind numai cele absolute.24
Se arată că nu există în legislație un caz de nulitate virtuală absolută. Totuși, literatura de specialitate a
identificat anumite cazuri de nulitate relativă expresă în Codul de procedură penală din 1968, după
modelul celor existente în Codul de procedură penală din 1936. Acest punct de vedere a fost însă
contestat, arătându-se că, în sistemul Codului de procedură penală din 1968, nulitățile absolute sunt în
același timp și nulități exprese, în timp ce nulitățile relative sunt în același timp și nulități virtuale,
neexistând vreun caz de nulitate relativă expresă.25
În consecință, se arată în doctrină că în Codul de procedură penală din 1968 se consacră ca
nulități relative, de principiu, numai nulitățile virtuale. Totuși, această opinie nu mai este așa de radicală
atunci când se aduc în discuție dispozițiile privind cazurile de desființare și de casare a sentinței, caz în
care se prevăd în mod expres anumite dispoziții a căror încălcare atrage nulitatea relativă: judecarea
22
N. Giurgiu, op. cit., p.60.
23
Idem, p. 61.
24
V. Dongoroz, Gh. Dărîngă, S. Kahane, D. Lucinescu, A. Nemeș, M. Popovici, P. Sîrbulescu, V. Stoican, Noul
Cod de procedură penală și Codul de procedură penală anterior - Prezentare comparativă, Ed. Politică, București,
1969, p. 134.
25
N. Volonciu, A. S. Uzlău (coord.), op. cit., p. 672.
9
cauzei a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate sau care, fiind legal citată, a fost în imposibilitatea de a
se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate ori cazul în care unei părți i s-a respins
în mod nejustificat o cerere de amânare și din această cauză nu și-a putut face apărarea.26
În dreptul procesual penal modern, concepția rigidă formalistă asupra nulităților a fost complet
abandonată, anularea actelor de procedură efectuate cu nerespectarea legii încetând a mai fi un scop în
sine. La baza teoriei nulităților în procesul penal a fost pusă ideea de vătămare, acceptându-se concepția
că nu încălcarea formală a legii este aceea care duce la nulitatea actului, ci vătămarea care se degajă din
această încălcare. La baza nulităților stă ideea de vătămare și necesitatea înlăturării acestei vătămări.27
În prezent, Codul de procedură penală nu reglementează nulități relative exprese, însă doctrina a
identificat cazuri în care intervine această sancțiune, și anume în acele materii (altele decât cele care cad
sub incidența nulității absolute) în care dispozițiile legale prevăd sancțiunea expres.
Secțiunea a II-a. Particularități ale nulității relative exprese
Clasificarea nulităților în exprese și virtuale are în vedere modalitatea în care nulitatea este
prevăzută la nivel legislativ. Nulitățile exprese sunt cele prevăzute explicit în textul de lege, în timp ce
nulitățile virtuale sunt deduse din reglementarea instituției nulității raportate la normele imperative și
prohibitive referitoare la desfășurarea procesului, la conținutul unui act procesual sau procedural, la
condițiile de existență a unor măsuri procesuale etc.28
În codul actual, ca și în cel anterior, nulitățile virtuale constituie regula, în timp ce nulitățile
exprese constituie excepția.
Diferența esențială între nulitățile exprese și nulitățile virtuale este aceea că, în cazul nulității
exprese, vătămarea este prezumată de lege, iar participantul la proces care o invocă nu trebuie să o
dovedească, în timp ce, în cazul nulității virtuale, cel care o invocă trebuie să facă dovada vătămării care
s-a produs prin actul efectuat cu nerespectarea unei dispoziții legale.
În teorie, nulitățile virtuale pot fi relative sau absolute și, de asemenea, nulitățile exprese pot fi
relative sau absolute.29
La nivel de regulă, nulitățile relative sunt nulități virtuale, întrucât intervin în cazul încălcării
oricăror alte dispoziții decât cele enumerate în art. 281 alin. (1) C.proc.pen., fără a fi indicate în concret.
26
Gr. Gr. Theodoru, apud N. Volonciu, A. S. Uzlău (coord.), op. cit., p. 672.
27
N. Volonciu, op. cit., p. 478.
28
29
10
Caracterizarea ca virtuală a nulității privind majoritatea încălcărilor legii de procedură penală rezultă din
existența regulii de bază din art. 2 C.proc.pen., care prevede legalitatea procesului penal, așa că orice
încălcare a legii de procedură penală înseamnă virtual o abatere de la regula de bază. 30
Cu toate acestea, în materia specifică a căilor de atac formulate împotriva hotărârilor
judecătorești, sunt reglementate anumite nulități relative exprese, indicate drept cazuri de desființare sau
de anulare a hotărârilor. Îmbracă forma unor cazuri de nulitate relativă expresă și situațiile în care
legiuitorul a evaluat anticipat consecința negativă a unor acte punctuale, efectuate cu încălcarea anumitor
dispoziții legale.31
Nulitățile relative exprese au o natură specială întrucât împrumută unele din trăsăturile nulității
absolute, mai exact dovedirea încălcării legii prezumă îndeplinirea și a celorlalte condiții generale ale
nulității, și anume condiția existenței vătămării procesuale și cea a imposibilității acoperirii acesteia altfel
decât prin anularea actului.32
Totuși, chiar dacă în cazul nulității relative exprese vătămarea este prezumată de lege, se poate
face dovada inexistenței acestei vătămări, precum și dovada faptului că vătămarea poate fi acoperită într-
un alt mod decât desființarea actului.33
CAPITOLUL AL III-LEA. CAZURI DE NULITATE RELATIVĂ EXPRESĂ DIN CODUL DE

PROCEDURĂ PENALĂ
Codul de procedură penală reglementează anumite nulități relative exprese sub forma unor cazuri
de desființare sau de anulare a hotărârilor, întâlnite în materia specifică a căilor de atac formulate
împotriva hotărârilor judecătorești (apelul, contestația și contestația în anulare).
Totodată, și în situațiile în care legislația procesual penală reglementează expres sancțiunea care
intervine în cazul efectuării unor acte punctuale cu încălcarea dispozițiilor legale, ne aflăm în prezența
unor cazuri de nulitate relativă expresă. O primă ipoteză este aceea a decăderii din exercițiul unui drept
procesual afectat de un termen imperativ care atrage nulitatea actului efectuat peste termen. Cea de-a
doua ipoteză are în vedere situația în care ordonanța de redeschidere a urmăririi penale este lovită de
nulitate, în cazul în care procurorul nu o supune confirmării judecătorului de cameră preliminară în
termen de cel mult 3 zile.
30
31
A. Zarafiu, op. cit., p. 308.
32
Idem, p. 309.
33
11
Secțiunea I. Cazurile de nulitate relativă care constituie motive de apel, ducând la
desființarea hotărârii în primă instanță. Art. 421 pct. 2 lit. b) din C.proc.pen.
Judecarea unei cauze în primă instanță în lipsa unei părți nelegal citate sau care, deși legal citată,
a fost în imposibilitatea de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate, invocată
de acea parte (caz de nulitate relativă) constituie motiv de apel, ducând la desființarea hotărârii pronunțate
în primă instanță (art. 421 pct. 2 lit. b) din C.proc.pen.).
Conform dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) C.proc.pen., acest caz de nulitate relativă poate fi
invocat ca motiv de apel, ducând la desființarea hotărârii pronunțate în primă instanță, fapt pentru care
doctrina face referire la acesta ca fiind un caz de nulitate relativă expresă.
Argumentul care stă la baza acestei idei este reprezentat de efectul pe care nulitatea relativă îl
produce în caz de îndeplinire a unui act procesual sau procedural cu nerespectarea dispozițiilor legale,
mai exact, desființarea actului în cauză. Astfel, în cazul în care judecata are loc cu nerespectarea
dispozițiilor referitoare la citarea la judecată prevăzute la art. 353 alin. (1) C.proc.pen., sancțiunea care
intervine îmbracă forma desființării sentinței primei instanțe, ca urmare a exercitării de către partea
interesată a dreptului de a invoca acest caz de nulitate relativă ca motiv de apel.
În acest caz, nu trebuie dovedită nici vătămarea care a fost cauzată prin neîndeplinirea de către
instanță a acestei obligații prevăzute expres la art. 353 alin. (1) C.proc.pen., nici imposibilitatea înlăturării
vătămării prin alt mod decât prin desființarea hotărârii, ci doar încălcarea dispozițiilor privitoare la citare.
Un aspect care trebuie avut în vedere îl constituie faptul că numai partea, nu și procurorul, poate
solicita și obține pe calea apelului o soluție de trimitere spre rejudecare în cazul judecării în absență,
partea judecată în lipsă fiind singurul subiect procesual care justifică un interes propriu în invocarea
acestui motiv de apel.34
Acest caz exista și în Codul de procedură penală din 1968, mai puțin ultima mențiune, respectiv
că acesta a fost invocat de partea care s-a aflat în situația respectivă. Trebuie subliniat că prin această
adăugare s-a făcut textul mai clar sub aspectul condițiilor pentru invocarea acestui motiv de apel. Însă,
chiar și în lipsa acestei mențiuni finale în Codul anterior, practica judiciară a validat această soluție,
respectiv s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță numai când nelegala citare viza chiar
persoana care a invocat-o ca motiv de apel, avându-se în vedere regimul nulităților. Astfel, nelegala citare
a unei părți constituia un caz de nulitate relativă, fiind supusă condițiilor art. 197 alin. (1) și (4)
C.proc.pen. din 1968, respectiv ca încălcarea dispozițiilor să fi produs o vătămare unei părți ce nu putea
34
M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, ediția 4, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 384.
12
fi înlăturată în alt mod, iar invocarea acesteia să se facă de către cel vătămat, în termenul prevăzut de
lege.35
Acest caz de nulitate relativă are în vedere două ipoteze: o primă ipoteză în care partea a fost
nelegal citată și, în consecință, a lipsit de la judecată, și o a doua ipoteză în care, deși partea a fost legal
citată, s-a aflat în imposibilitatea de a se prezenta, precum și în imposibilitatea de a informa instanța
despre aceasta.
1. Nulitatea relativă care intervine în cazul desfășurării judecății în primă instanță în lipsa
părții nelegal citate.
Conform art. 353 alin. (1) teza I C.proc.pen., judecata poate avea loc numai dacă persoana
vătămată și părțile sunt legal citate și procedura este îndeplinită, prin aceasta asigurându-se respectarea
principiului contradictorialității și a dreptului la apărare.
Cu toate acestea, teza a II – a a aceluiași alineat prevede că instanța are obligația de a cita din
oficiu doar părțile (inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente) și, după caz, reprezentanții legali
ai acestora, nefăcând referire la persoana vătămată. Aceasta din urmă va fi citată pentru primul termen
de judecată, cu mențiunea că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătorești,
conform alin. (3) al art. 353 C.proc.pen. Din aceste texte rezultă că persoana vătămată ar trebui citată din
oficiu doar pentru primul termen de judecată, însă, în situația în care se impune, cu caracter de regulă
generală, că judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată și părțile sunt legal citate și procedura
este îndeplinită, instanța trebuie să citeze din oficiu nu numai părțile, ci și persoana vătămată, la fiecare
termen, cu excepția situațiilor când primesc termen în cunoștință.36
Obligația instanței de a cita din oficiu persoana vătămată și părțile pentru următoarele termene nu
subzistă în situația în care acestea solicită pe parcursul judecății, oral sau în scris, ca judecata să se
desfășoare în lipsă, conform art. 353 alin. (6) C.proc.pen.
În același sens sunt și dispozițiile alin. (2) ale aceluiași articol care prevăd că nu mai sunt citați
pentru termenele ulterioare, partea sau alt subiect procesual principal prezent personal, prin reprezentant
sau prin apărător ales la un termen, precum și acela căruia, personal, prin reprezentant sau apărător ales
ori prin funcționarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenței, i s-a înmânat în mod legal
35
M. Udroiu, (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București,
2017, p. 1656.
36
M. Udroiu, (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p.
940.
13
citația pentru un termen, chiar dacă ar lipsi la vreunul dintre aceste termene, cu excepția situațiilor în care
prezența acestora e obligatorie. Militarii și deținuții sunt citați din oficiu la fiecare termen.
În ipoteza necitării sau a nelegalei citări, înfățișarea persoanei vătămate sau a părții în instanță, în
persoană sau prin reprezentant ori avocat ales sau din oficiu, dacă acesta din urmă a luat legătura cu
persoana reprezentată, acoperă orice nelegalitate survenită în procedura de citare, caz în care nu mai
poate fi formulată cerere de apel în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b) teza I C.proc.pen.
De asemenea, nu se poate dispune trimiterea spre rejudecare nici în cazul în care inculpatul necitat
sau nelegal citat nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 108 alin. (2) C.proc.pen. și nu a comunicat
în scris primei instanțe în termen de 3 de zile schimbarea adresei, iar aceasta nu avea posibilitatea ca din
datele existente în dosar sau din verificările efectuate să constate că partea locuiește la o altă adresă.
Proba lipsei părții se poate face prin notele grefierului, înregistrarea audio a ședinței, încheierea
de ședință sau hotărârea pronunțată în cauza respectivă.
În ceea ce privește nelegalitatea procedurii de citare, aceasta poate interveni în diferite moduri
prin raportare la reglementarea vastă privind citarea.
Astfel, procedura de citare este nelegală în cazul în care nu se respectă dispozițiile art. 258
C.proc.pen. referitoare la conținutul citației care trebuie să cuprindă: numele și prenumele celui citat,
calitatea în care este citat37, obiectul cauzei, denumirea organului de urmărire penală sau a instanței de
judecată care emite citația, sediul său, data emiterii și numărul dosarului, adresa celui citat, mențiunea că
partea citată are dreptul la un avocat cu care să se prezinte la termenul fixat, consecințele neprezentării
în fața organului judiciar, faptul că poate fi adus cu mandat de aducere în cazul în care nu se prezintă la
termenul fixat, semnătura celui care emite citația etc.
De asemenea, atrage sancțiunea nulității și nerespectarea dispozițiilor privind locul citării38,
potrivit cărora suspectul, inculpatul, părțile în proces, precum și alte persoane se citează la adresa unde
locuiesc, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului lor de muncă. Suspectul sau inculpatul va
fi citat la un alt loc indicat în acest scop de acesta, prin declarație. Dacă nu se cunosc nici adresa unde
locuiește suspectul sau inculpatul și nici locul său de muncă, la sediul organului judiciar se afișează o
37
I.C.C.J., Secția penală, Decizia nr. 1893 din 18 martie 2005, în A. Vasiliu, Nulitățile în procesul penal. Practică
judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2006, p. 89. În speța dedusă judecății, inculpata a criticat decizia Curții de
Apel Alba Iulia, motivând că a fost citată în apel în calitate de parte civilă si, de asemenea, nu a fost luată în
considerare adresa indicată anume de inculpată. Potrivit art. 197 din Codul de procedură penală din 1968,
neîndeplinirea conform legii a procedurii de citare a inculpatului constituie o nulitate care impune rejudecarea
apelului. Așa fiind, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) din Codul de procedură din 1968, I.C.C.J. a trimis instanței de
apel cauza spre rejudecare, admițând recursul.
38
Art. 259 C.proc.pen.
14
înștiințare39. Totodată, procedura de citare este considerată a fi viciată în cazul în care persoanele private
de libertate nu se citează la locul de deținere, militarii nu se citează la unitatea din care fac parte, bolnavii
sau persoanele aflate în spitale nu se citează prin administrația acestora.
Suspectul sau inculpatul care locuiește în străinătate se citează potrivit normelor de drept
internațional penal în relația cu statul solicitat, în condițiile legii.40 Pentru primul termen de judecată el
va fi înștiințat prin citație că are obligația de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă poștală
electronică sau mesagerie electronică, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. În
cazul în care nu se conformează, comunicările i se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de
predare la poșta română a scrisorii ținând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii.
În toate aceste situații menționate anterior, nesocotirea dispozițiilor care reglementează procedura
citării atrage nulitatea relativă a actelor efectuate nelegal, acest fapt constituind motiv de apel a cărui
invocare duce la desființarea sentinței primei instanțe și dispunerea rejudecării cauzei de către aceasta
din urmă, conform art. 421 pct. 2 lit. b) C.proc.pen.
Acest caz de nulitate relativă expresă a fost întâlnit în practica instanțelor de judecată în
numeroase situații care intră sub incidența dispozițiilor vechiului cod, dar care prezintă relevanță și în
contextul actualei reglementări procesual penale.
Curtea Supremă de Justiție41 a hotărât că prima instanță a pronunțat o hotărâre bazată pe un act
lovit de nulitatea prevăzută în art. 197 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968, judecând cauza
cu procedura de citare a inculpatei neîndeplinită potrivit legii. În speță, inculpata a fost citată la o adresă
greșită, alta decât cea la care locuiește, adresă care, în mod corect, a fost menționată în actele de urmărire
penală. Cu toate acestea, inculpata nu a fost prezentă la termenul de judecată și nu a avut posibilitatea de
a-și susține apărarea, fiind citată la o altă adresă, numărul străzii și cel al blocului fiind greșite. Inculpata
a susținut faptul că nu a putut prezenta instanței înscrisurile din care rezultă nevinovăția acesteia,
deoarece nu a cunoscut termenul de judecată.
În această situație, Curtea a constatat că s-a adus o vătămare a drepturilor inculpatei prin
încălcarea unor dispoziții legale care reglementează procesul penal. Conform art. 291 alin. (1) din Codul
de procedură penală anterior, judecata poate avea loc numai dacă părțile sunt legal citate, iar potrivit art.
177 alin. (1), inculpatul se citează la adresa unde locuiește. Întrucât vătămarea adusă prin încălcarea unei
39
Potrivit art. 259 alin. (5) C.proc.pen., această înștiințare cuprinde, pe lângă alte elemente, mențiunea cu privire
la un termen în care cel citat este în drept să se prezinte la sediul organului judiciar pentru a i se înmâna citația,
precum și mențiunea că, dacă persoana nu se prezintă în interiorul acelui termen, citația se consideră comunicată
la expirarea termenului respectiv.
40
Art. 259 C.proc.pen.
41
C.S.J., Secția penală, Decizia nr. 1857 din 24 septembrie 1993, în A. Vasiliu, op. cit., p. 84.
15
dispoziții legale care reglementează procesul penal nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului,
recursul extraordinar a fost admis de către Curte, s-a casat hotărârea atacată și s-a trimis cauza primei
instanțe pentru rejudecare.
Într-un alt caz42, instanța de judecată, în baza dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) C.proc.pen., a
admis apelul declarat de inculpată, a desființat în parte sentința și a dispus trimiterea cauzei spre
rejudecare la aceeași instanță. În speță, inculpata a fost citată la un domiciliu unde nu mai locuia. O rudă
a acesteia care locuia la domiciliul respectiv a refuzat primirea citației și, deși agentul procedural a bifat
pe procesul-verbal faptul că a afișat înștiințarea, în concret nu a afișat-o, aceasta aflându-se la dosarul
cauzei. De asemenea, nici citarea la ușa organului judiciar, pentru termenul la care s-a judecat cauza, nu
a fost făcută legal, deoarece nu a fost afișată înștiințarea, conform art. 259 alin. (5) C.proc.pen.
2. Nulitatea relativă care intervine în cazul desfășurării judecății în primă instanță atunci
când partea, legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta și de a înștiința instanța despre
această imposibilitate, invocată de acea parte.
Conform dispozițiilor art. 421 pct.2 lit. b) din C.proc.pen., acest caz de nulitate relativă există
atunci când sunt întrunite cumulativ trei condiții: partea a fost legal citată, partea a fost în imposibilitatea
de a se prezenta în fața instanței la data judecării cauzei în fond și partea a fost în imposibilitatea de a
înștiința instanța despre această situație.
În cazul în care aceste condiții sunt îndeplinite, se va admite apelul declarat de partea care s-a
aflat în imposibilitate, se va desființa hotărârea primei instanțe și se va dispune rejudecarea cauzei de
către aceasta din urmă.
În ceea ce privește condiția privind imposibilitatea, în Codul de procedură penală din 1936 se
prevedea „imposibilitatea absolută și printr-un caz de forță majoră”, ceea ce ducea la inaplicabilitatea
acestui caz de nulitate. Reglementarea în vigoare nu mai este atât de restrictivă, imposibilitatea putând
consta într-o afecțiune medicală gravă, într-un accident rutier urmat de internarea în spital, în întreruperea
circulației și a comunicațiilor din cauza unor înzăpeziri etc.43
Imposibilitatea de a se prezenta în fața instanței este dublată de imposibilitatea de a înștiința
instanța despre această situație. Imposibilitatea de prezentare trebuie să privească termenul la care cauza
42
C.A. Galați, Secția penală, Decizia penală nr. 897/A/27.09.2016. A se vedea www.portal.just.ro, vizitat la
11.11.2017.
43
A. Ciobanu, op. cit., p. 241.
16
s-a soluționat în fond (nu un termen anterior) și să fie urmarea unui caz fortuit sau de forță majoră.
Dovada imposibilității de prezentare și de înștiințare a instanței incumbă părții care o invocă. 44
Secțiunea a II-a. Cazul de nulitate relativă care constituie motiv de contestație atunci când
se constată că nu au fost respectate dispozițiile privind citarea. Art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) din
C.proc.pen.
Contestația este o nouă cale de atac introdusă prin Codul de procedură penală în vigoare, fiind
concepută ca o cale ordinară de atac, alături de apel. Dacă apelul este calea ordinară de atac care vizează
hotărârile pronunțate în primă instanță asupra fondului, contestația se exercită împotriva celorlalte
hotărâri pronunțate în primă instanță, care se referă la unele măsuri procesuale luate de către judecător în
faza de urmărire penală, în procedura de cameră preliminară sau în faza de judecată, ulterior condamnării
sau chiar după executarea pedepsei.45
Astfel, prin O.U.G. nr. 3/2014, adoptată imediat după intrarea în vigoare a Codului de procedură
penală actual, s-au stabilit regulile de procedură în materia contestației, inclusiv soluțiile care pot fi
pronunțate de instanță și, conform notelor de fundamentare a Ordonanței, contestația reprezintă o cale de
atac în materii urgente și pentru hotărâri restrictive de drepturi și libertăți fundamentale.
Legiuitorul a prevăzut expres în C.proc.pen. care sunt hotărârile care pot fi atacate cu contestație.
În acest sens sunt dispozițiile referitoare la internarea nevoluntară [art. 184 alin. (14) C.proc.pen],
dispozițiile din materia măsurilor preventive (art. 204-206 C.proc.pen.), a măsurilor de siguranță cu
caracter medical (art. 246 și art. 248 C.proc.pen.), a măsurilor asigurătorii (art. 250 C.proc.pen.),
dispozițiile din faza de executare [art. 597 alin. (7) C.proc.pen.] sau din procedura reabilitării (art. 535
C.proc.pen).
Cu relevanță în materia nulității relative exprese sunt dispozițiile art. 4251 alin (7) pct. 2 lit. b)
care prevăd că una dintre soluțiile care poate fi pronunțată este cea de „admitere a contestației, desființare
a hotărârii atacate și dispunere a rejudecării cauzei de către judecătorul sau completul care a pronunțat-o,
atunci când se constată că nu au fost respectate dispozițiile privind citarea”.
Astfel, spre deosebire de dispozițiile similare din materia apelului, în materia contestației, art.
4251 C.proc.pen. a stipulat un singur caz pentru care se poate adopta soluția admiterii contestației și
44
A. Ciobanu, op. cit., p. 242.
45
M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2015, pp.
1081-1082.
17
trimiterii spre rejudecare judecătorului sau completului care a pronunțat hotărârea, și anume când se
constată că nu au fost respectate dispozițiile privind citarea.
Așa cum am menționat și anterior, dispozițiile privitoare la materia citării, în caz de nerespectare,
nu atrag sancțiunea nulității absolute, neregăsindu-se în enumerarea expresă prevăzută la art. 281
C.proc.pen. Prin urmare, sancțiunea ce intervine în acest caz este nulitatea relativă care poate fi invocată
în calea de atac, ca motiv de contestație. În cazurile în care se dovedește că nu au fost respectate
dispozițiile privind citarea, nu mai trebuie dovedită și vătămarea care a fost produsă prin necitare, ea
fiind prezumată prin sancțiunea care intervine independent de dovedirea ei, și anume desființarea
hotărârii atacate. Așadar, ne aflăm în prezența unui caz de nulitate relativă expres prevăzută de Codul de
procedură penală în materia căii de atac a contestației.
Ca exemple de materii care impun respectarea anumitor dispoziții privind citarea și a căror
nerespectare poate constitui motiv de contestație menționăm: măsura preventivă a arestului la
domiciliu46, măsura preventivă a arestului preventiv47, internarea nevoluntară48, procedura la instanța de
executare49, procedura reabilitării50, obligarea provizorie la tratament medical51 etc.
În practică52, Curtea a admis contestația formulată de inculpată și, în baza art. 4251 alin. (7) pct.
2 lit. b) C.proc.pen., desființează încheierea prin care s-a dispus măsura arestării preventive și trimite
cauza primei instanțe pentru rejudecarea propunerii de arestare preventivă. În speță, conform mențiunilor
din procesul-verbal de predare, citațiile au fost afișate la data de 19.03.2015 de un agent de poliție
însărcinat de instanță cu înmânarea citațiilor, la ora 15:20. Prima instanță a considerat, în mod nelegal,
că prin afișarea citației este îndeplinită procedura de citare pentru termenul din aceeași zi, ora 15:30,
46
Potrivit art. 219 alin. (3) C.proc.pen.: Judecătorul de drepturi şi libertăţi, sesizat conform alin. (1), fixează termen
de soluţionare în camera de consiliu în termen de 24 de ore de la înregistrarea propunerii şi dispune citarea
inculpatului.
47
Potrivit art. 225 alin. (3) C.proc.pen.: Inculpatul aflat în stare de libertate se citează pentru termenul fixat.
48
Potrivit art.184 alin. (8) C.proc.pen.: Judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează ziua şi ora de soluţionare a
propunerii de luare a măsurii internării nevoluntare, în cel mult 3 zile de la data sesizării, având obligaţia de a-l
cita pe suspect sau inculpat pentru termenul fixat..
49
Potrivit art. 597 alin. (1) C.proc.pen.: Când rezolvarea situaţiilor reglementate în prezentul titlu este dată în
competenţa instanţei de executare, preşedintele completului de judecată dispune citarea părţilor interesate şi, în
cazurile prevăzute la art. 90, ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu. La judecarea cazurilor de
întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă se citează şi administraţia penitenciarului în
care execută pedeapsa condamnatul.
50
Potrivit art. 533 alin. (1) C.proc.pen.: La termenul fixat, în şedinţă nepublică, instanţa ascultă persoanele citate
prezente, concluziile procurorului şi ale petiţionarului şi verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege
pentru admiterea reabilitării.
51
Potrivit art. 246 alin. (3) C.proc.pen.: Judecătorul sesizat conform alin. (1) fixează termen de soluţionare a
propunerii în cel mult 5 zile de la data înregistrării acesteia şi dispune citarea suspectului sau inculpatului.
52
C.A. Craiova, Secția penală, Decizia nr. 121/25.03.2015. A se vedea www.portal.just.ro, vizitat la 11.11.2017.
18
neținând cont de dispozițiile art. 261 alin. (4) lit. f) si g) C.proc.pen., respectiv faptul că în situația în care
nicio persoană nu este găsită la domiciliul persoanei citate și se procedează la afișarea înștiințării, citația
nu se consideră comunicată la momentul afișării înștiințării, ci la momentul împlinirii termenului stabilit
de instanța care a emis citația, termen în care destinatarul este în drept să se prezinte la instanță pentru a
i se comunica citația.
Secțiunea a III-a. Cazurile de nulitate relativă care constituie motive de contestație în

anulare, ducând la anularea hotărârii. Art. 426 lit. a) și h) din C.proc.pen.
Judecarea unei cauze în apel, în absența unei părți nelegal citate sau care, deși legal citată, a fost
în imposibilitatea de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate, precum și
judecarea unei cauze în apel cu neaudierea inculpatului prezent, când audierea era legal posibilă (cazuri
de nulitate relativă) pot fi invocate ca motive de contestație în anulare, ducând la anularea hotărârii (art.
426 lit. a) și h) din C.proc.pen.).
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în scopul înlăturării
erorilor de procedură. Cazurile în care se poate face contestație în anulare sunt prevăzute exhaustiv în
legislația procesuală penală în vigoare, respectându-se astfel exigențele ce țin de nevoia de a proteja
puterea și efectele lucrului judecat.
1. Nulitatea relativă care intervine în cazul desfășurării judecății în apel fără citarea legală
a unei părți sau care, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința
instanța despre această imposibilitate. Art. 426 lit. a) din C.proc.pen.
Prin citarea suspectului sau a inculpatului, ca și a celorlalte părți, se asigură dreptul la apărare al
acestora, prezența lor făcând posibilă ascultarea fiecăruia de către instanța de judecată, iar luarea la
cunoștință de actele procesului dând posibilitatea părților de a-și organiza apărarea.53
În general, calea de atac a contestației în anulare vizează hotărâri penale rămase definitive în
primă instanță sau în apel, însă, ambele ipoteze prevăzute la lit. a) a art. 426 C.proc.pen. se referă numai
la erorile de procedură de la judecata în apel. Nerespectarea dispozițiilor privind citarea la judecata în
primă instanță nu reprezintă caz de contestație în anulare, ci motiv de apel, așa cum s-a arătat anterior,
fiind indiferent dacă hotărârea primei instanțe a rămas definitivă prin neapelare sau prin retragerea
53
19
apelului ori în urma judecății în apel. În acest caz, neregularitatea derivând din nelegala citare a unei părți
la judecata în primă instanță se remediază prin intermediul apelului.54
Nerespectarea procedurii de citare constituie un caz expres de desființare a hotărârii prin
intermediul contestației în anulare. În același timp, desființarea hotărârii pe temeiul judecării fără citarea
legală nu este condiționată de dovedirea vreunei vătămări produse părții interesate; de îndată ce aceasta
invocă întemeiat nelegala citare, instanța căii de atac este obligată să pronunțe desființarea hotărârii,
rezultând astfel că vătămarea este prezumată de lege, ca și faptul că nu poate fi acoperită decât prin
constatarea nulității hotărârii și dispunerea reluării judecății. În condițiile în care prezumarea de lege a
vătămării constituie caracteristica esențială a nulității exprese, considerăm întemeiate opiniile care au
remarcat existența nulității relative exprese privitoare la procedura de citare.55
Prima ipoteză se referă la judecarea în apel fără citarea legală a unei părți. Prin exercitarea
contestației în anulare este înlăturată încălcarea, cu ocazia judecății în apel, a dreptului la un proces
echitabil al părții în privința garanțiilor dreptului la apărare, a dreptului de a participa personal la
dezbateri, a încălcării principiilor contradictorialității și al egalității armelor, a dreptului de a propune
probe.56
Pentru reținerea acestui caz de contestație în anulare este necesar ca procedura de citare a părții
să nu fi fost îndeplinită deloc sau să fi fost viciată, fiind încălcate dispozițiile art. 420 alin. (1) și (2)
C.proc.pen.57.
Dacă partea și-a exprimat opțiunea pe parcursul urmăririi penale sau judecății de a fi citată la un
domiciliu procedural ales de aceasta (nu la adresa de domiciliu sau reședință a acesteia) și opțiunea nu a
fost revocată până în stadiul procesual al apelului, procedura de citare în apel la domiciliul ales de parte
nu se consideră viciată.
În cazul în care partea și-a stabilit în mod legal reședința sau domiciliul la o altă adresă, diferită
de cea adusă la cunoștință inițial organelor judiciare și nu a respectat obligația de a înștiința în scris în
termen de 3 zile orice schimbare a adresei (art. 108 alin. (2) lit. b) C.proc.pen.), contestația în anulare
formulată de aceasta va fi neîntemeiată. Însă, dacă apelantul nu mai locuiește la adresa inițială, iar acest
lucru rezultă din înscrisurile de la dosar și instanța de apel soluționează cauza în lipsa acestuia, fără să fi
dispus citarea la noua adresă, contestația în anulare este întemeiată.
54
55
Volonciu N., Uzlău A. (coord.), op. cit., p. 689.
56
M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București,
2017, p. 1680.
57
Potrivit dispozițiilor alin. (1) și (2) ale art. 420 din C.proc.pen., judecarea apelului se face cu citarea părților și a
persoanei vătămate și nu poate avea loc decât în prezența inculpatului, când acesta se află în stare de deținere.
20
De asemenea, dacă apelantul a solicitat amânarea cauzei ca urmare a faptului că este internat în
spital, iar instanța de apel a respins cererea de amânare și a soluționat cauza la același termen, fără a
dispune citarea prin administrația spitalului, conform art. 259 alin. (6) C.proc.pen., sunt îndeplinite
condițiile prevăzute de art.426 lit. a) C.proc.pen.58
Chiar dacă nerespectarea dispozițiilor privind citarea se sancționează cu nulitatea relativă, prin
natura expresă a vătămării pe care o produce și prin dispariția contextului judiciar în care ar mai fi putut
fi invocată, acest viciu în procedura de citare, neacoperit în fața instanței de apel, permite exercitarea
contestației în anulare.59 Dacă nelegalitatea survenită în procedura de citare s-a acoperit prin prezența
părții în persoană sau prin reprezentant ori avocat (art. 353 alin. (1), (2) C.proc.pen.), contestația este
inadmisibilă, neexistând o vătămare în acest caz. Aceeași este situația în cazul în care partea a avut termen
în cunoștință, în condițiile art. 353 alin. (7) C.proc.pen.
Contestația în anulare întemeiată pe acest motiv de nulitate relativă este admisibilă doar dacă cel
care o invocă dovedește existența unui interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate
privind citarea. Interesul procesual propriu constituie o regulă generală din regimul de invocare a nulității
relative.
Spre deosebire de apel, textul nu instituie obligația ca nelegala citare să vizeze partea care exercită
calea de atac a contestației în anulare, ci vizează situația în care judecata în apel a avut loc fără citarea
legală a unei părți.60
În doctrină61 s-a exprimat și opinia contrară potrivit căreia numai partea nelegal citată care a lipsit
de la judecarea apelului poate să invoce acest caz de contestație în anulare, nefiind posibil ca altă parte,
legal citată sau prezentă la judecarea apelului, să exercite calea extraordinară de atac pentru acest motiv.
Scopul legiuitorului a fost acela de a oferi un remediu procesual părții care nu a fost legal citată
și cu privire la care s-a pronunțat o hotărâre rămasă definitivă. Celelalte părți din proces, legal citate,
puteau invoca lipsa de procedură cu o altă parte chiar la termenul la care s-a judecat cauza în apel,
nerespectarea dispozițiilor referitoare la citare fiind sancționate cu nulitatea relativă, ce poate fi invocată
în condițiile art. 282 C.proc.pen.62
58
2017, p. 1682.
59
60
Ibidem.
61
2017, p. 1681.
62
21
În acest sens, I.C.C.J., Secția penală, prin Decizia nr. 2361/200863 stabilește că se va reține acest
caz de contestație în anulare dacă inculpata recurentă a încunoștințat instanța de recurs, înainte de
termenul la care s-a judecat cauza, cu privire la imposibilitatea de a se prezenta, întrucât este internată în
spital, iar instanța de recurs a judecat cauza fără a cita inculpata recurentă.
Deși textul se referă la părți, și persoana vătămată se citează dacă este apelant sau intimat, deci
încălcarea dispozițiilor privind citarea în apel o pot privi și pe aceasta. De asemenea, titular al contestației
în anulare poate fi și persoana vătămată.64
Cea de-a doua ipoteză vizează o dublă condiționare a cazului de contestație: imposibilitatea părții
de a se prezenta la judecata în apel (nu a reprezentantului sau a avocatului acesteia65) și imposibilitatea
de a înștiința instanța despre această situație (prin niciun mijloc de comunicare). Ambele situații trebuie
să fie de neînlăturat. Această ipoteză are ca scop garantarea dreptului la un proces echitabil al persoanei
ce s-a aflat în situația de a nu se prezenta la judecarea apelului din cauza unor împrejurări excepționale.
Imposibilitatea de prezentare poate fi de ordin material (stare de război, starea severă a vremii,
calamități naturale, afect medical etc.) sau de ordin juridic (arest66, interdicție, mandat de aducere în
cauză etc.).67
Dacă partea s-a găsit în imposibilitatea de a se prezenta la termenul de judecată, aceasta are
obligația să încunoștințeze instanța despre această împiedicare, altfel partea se va afla în culpă și nu va
mai putea face contestație în anulare în ipoteza în care soluția nu îi este favorabilă.
Evaluarea atât a imposibilității de prezentare, cât și a celei de încunoștințare trebuie realizată in
concreto, iar nu abstract, prin raportare la nivelul de pregătire, cunoștințe sau înzestrare tehnică a părții.68
63
A se vedea www.scj.ro, vizitat la 11.11.2017.
64
Potrivit dispozițiilor alin. (1) ale art. 427 C.proc.pen., contestația în anulare poate fi făcută de oricare dintre părți,
de persoana vătămată sau de către procuror.
65
I.C.C.J., Secția penală, Decizia nr. 2342/2008. În hotărâre s-a arătat că „față de condițiile impuse de legiuitor
pentru incidența cazului de contestație în anulare, imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales al părții ce avea
calitatea de recurent inculpat, la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs, nu îndeplinește
condițiile legale ale cazului de contestație în anulare menționat, întrucât cerința dovezii imposibilității de
prezentare și de încunoștințare a instanței despre această împiedicare la termenul la care s-a judecat cauza de către
instanța de recurs incumbă părții, și nu apărătorului acesteia”. A se vedea www.scj.ro, vizitat la 11.11.2017.
66
I.C.C.J., Secția penală, Decizia nr. 7086/2005. În practica judiciară s-a reținut că “lipsa inculpatului, aflat în
stare de arest în străinătate, la termenul la care au avut loc dezbaterile și pronunțarea hotărârii de către instanța de
recurs poate fi invocată pe calea contestației în anulare, întrucât inculpatul s-a aflat în imposibilitate de a se
prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare”. A se vedea www.scj.ro, vizitat la 11.11.2017.
67
68
M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, ediția 4, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 405.
22
Dovada imposibilității de prezentare și de încunoștințare poate fi realizată potrivit regulilor
generale de probațiune în procesul penal, prin orice mijloc de probă care nu este interzis de lege.69
În cele mai multe cazuri, împrejurarea care face imposibilă prezentarea părții la proces nu
afectează posibilitatea de a încunoștința instanța despre situația intervenită, mai ales în actualele condiții
de dezvoltare a multiplelor sisteme de comunicații.70 De aceea, trebuie verificată cu atenție îndeplinirea
condiției privind existența unei duble imposibilități, prin intermediul actelor depuse la dosar de partea
care dorește să se prevaleze de acest caz.
Dacă partea a înștiințat instanța, care însă nu a luat în considerare solicitarea de a se amâna cauza,
contestația în anulare este admisibilă numai în baza dovezilor din care rezultă că partea a fost în
imposibilitatea de a se prezenta la judecată.71
În acest al doilea caz, mențiunile privind persoana vătămată rămân valabile, aceasta fiind exclusă
în mod nejustificat din text.72
2. Nulitatea relativă care intervine în cazul desfășurării judecății în apel cu neaudierea

inculpatului prezent, când audierea era legal posibilă. Art. 426 lit. h) din C.proc.pen.
Acest caz de contestație în anulare vizează numai erorile de procedură de la judecata în apel și
este incident în ipoteza în care audierea inculpatului prezent nu a avut loc, deși era legal posibilă la
instanța de apel. Inițial, textul viza și judecata în primă instanță, dar O.U.G. nr. 18/2016 a restrâns
aplicarea acestui motiv de contestație în anulare numai cu privire la judecata în apel.
Audierea inculpatului este un act de cercetare judecătorească obligatoriu atât la judecata în primă
instanță (art. 376 alin. (3) C.proc.pen.), cât și la judecata în apel (art. 420 alin. (4) C.proc.pen.).73 În cazul
în care inculpatul se prezintă în fața instanței de judecată, audierea acestuia este obligatorie, cu excepția
situației în care inculpatul invocă dreptul la tăcere.
Neaudierea inculpatului nu atrage nicio consecință legală atunci când audierea nu a fost posibilă,
material ori juridic.74
69
2017, p. 1682.
70
2017, p. 1683.
71
72
73
Idem, p. 485.
74
Ibidem.
23
Încălcarea obligației de audiere a inculpatului, deci a obligației pe care o implică acest caz de
contestație în anulare, este motiv de nulitate relativă expresă.75
Potrivit art. 420 alin. (4) C.proc.pen., instanța de apel trebuie să procedeze la ascultarea
inculpatului, în toate cazurile în care aceasta este legal posibilă, indiferent de soluția pronunțată în primă
instanță.
În ceea ce privește condiția ca audierea să fi fost legal posibilă, aceasta presupune prezența
inculpatului în instanță (ceea ce implică legala sa citare sau aducerea de la locul de detenție, după caz)
sau audierea sa prin videoconferință, în situațiile în care legea o permite, precum și acordul său de a da
o declarație.76
Proba faptului că inculpatul a fost prezent, iar nu și audiat, se poate face prin ascultarea
înregistrării audio a ședinței de judecată, consultarea notelor grefierului sau a încheierii de ședință.
Acest caz este incident și în ipoteza în care instanța nu a depus nicio diligență pentru a asigura
prezența inculpatului în scopul audierii. De exemplu, în ipoteza în care absența inculpatului a fost
justificată, iar instanța nu a amânat judecarea apelului pentru a proceda la ascultarea acestuia la următorul
termen.77
Nu prezintă importanță pentru reținerea acestui caz dacă în cauză a fost pronunțată o soluție de
condamnare sau de renunțare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei.78
Va fi inadmisibilă contestația în anulare formulată pentru acest motiv dacă: inculpatul a invocat
dreptul la tăcere pe întreg parcursul procesului penal; inculpatul legal citat nu a înțeles să se prezinte în
fața instanței de apel; avocatul ales al inculpatului învederează că acesta nu înțelege să se prezinte în fața
instanței de apel și nici să dea declarații; inculpatul nu a dorit să dea declarații în primă instanță, dar a
fost audiat în apel; deși inculpatul nu a fost audiat în primă instanță, ascultarea acestuia a avut loc în fața
instanței de control judiciar.79
În practica judiciară recentă80 s-a reținut că „îndepărtarea din sală a părților care tulbură ședința
de judecată prin exercitarea de către președintele de complet a poliției ședinței de judecată nu echivalează
cu o încălcare a obligației instanței de a asigura prezența inculpatului și exercitarea nemijlocită de către
75
76
77
2017, p. 1692.
78
Ibidem.
79
Ibidem.
80
C.A. București, Secția a II-a penală, Decizia penală nr. 1771/2015, în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură
penală. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 1693.
24
acesta a dreptului la apărare. Sancționarea exercitării abuzive a dreptului părții de a fi prezentă personal
în fața judecătorului este o posibilitate prevăzută de dispozițiile legale, iar inculpatul nu poate invoca
propria culpă în favoarea sa. Totodată, limitarea concluziilor pe care părțile le pot formula este prevăzută
de art. 388 C.proc.pen. De asemenea, din analiza încheierii de ședință, Curtea constată că instanța de apel
și-a îndeplinit obligația legală, întrebând expres inculpatul dacă dorește să dea declarații, răspunsul
acestuia fiind că nu dorește să dea declarații în fața unui complet nelegal constituit.”
Nu suntem în prezența nerespectării obligației instanței de a-l audia pe inculpat dacă acesta,
întrebat fiind de instanță la începutul cercetării judecătorești, arată că nu dorește să dea o declarație la
acel moment procesual, ci la un termen ulterior, pentru ca, după aceea, să nu se mai prezinte sau să nu
mai solicite audierea sa pe parcursul procesului. Altfel, ar însemna ca inculpatul să aibă posibilitatea,
prin propria sa voință, fie să tergiverseze soluționarea cauzei (invocând termen de termen pretexte pentru
care nu poate da o declarație, dar susținând că dorește să își exercite acest drept), fie să declanșeze un
nou ciclu procesual, dacă este nemulțumit de soluție. Aceasta ar contraveni de altfel și prevederilor art.
10 alin. (6) din C.proc.pen, conform căruia „dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credință, potrivit
scopului pentru care a fost recunoscut de lege.”81
Instanței nu îi incumbă nicio obligație de a-l întreba pe inculpat la fiecare termen dacă nu dorește
să fie audiat, ordinea cercetării judecătorești fiind cea prevăzută de art. 367 C.proc.pen. și putând fi
schimbată, când este necesar, doar de instanță (nu și de inculpat). În cauză, atitudinea inculpatului de a
spune că dorește să dea declarații, dar la un termen ulterior, pentru că la cel la care a fost întrebat de
instanță nu se simte bine, fără a proba această stare, echivalează, în sens procedural penal, cu refuzul de
a da declarații.82
De asemenea, instanța nu are nici obligația de a-l întreba pe inculpat dacă dorește să fie reaudiat,
odată realizată ascultarea acestuia. Obligația de a solicita reaudierea, în cazul în care ar fi apreciat că
aceasta este necesară, îi revenea inculpatei; altfel, ar însemna ca aceasta să aibă posibilitatea, prin propria
voință, să declanșeze un nou ciclu procesual prin exercitarea contestației în anulare, deși au fost
respectate drepturile și garanțiile procesuale în legătură cu audierea sa.83
81
C.A. București, Secția a II-a penală, Decizia penală nr. 862/A din 8 iunie 2015, în A. Crișu (coord.), Drept
procesual penal. Partea specială. Caiet de seminar, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 125.
82
C.A. București, Secția a II-a penală, Decizia penală nr. 548 din 29 aprilie 2014, în M. Udroiu (coord.), Codul de
procedură penală. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 1693.
83
C.A. București, Secția a II-a penală, Încheierea din 17 noiembrie 2014, în M. Udroiu (coord.), Codul de
procedură penală. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2017, pp. 1693-1694.
25
Într-o altă cauză84, la termenul de judecată când au avut loc dezbaterile în apel, inculpata a fost
prezentă, a fost asistată de avocatul ales, însă instanța de apel nu a procedat la audierea acesteia. Din
încheierea de ședință nu rezultă manifestarea unui eventual refuz al inculpatei de a fi audiată, dar nici
împrejurarea că instanța de apel ar fi adus în discuție necesitatea audierii acesteia conform art. 420 alin.
(4) C.proc.pen. Ca urmare a incidenței cazului reglementat la art. 426 lit. h) C.proc.pen., Curtea de Apel
Galați a admis contestația în anulare formulată de contestatoarea C.V., a desființat în parte decizia penală
doar în ceea ce o privește pe contestatoarea C.V., a dispus rejudecarea apelului, cu citarea părților.
Secțiunea a IV-a. Cazul de nulitate relativă a actului făcut peste termen, atunci când
intervine sancțiunea decăderii din exercițiul unui drept procesual afectat de un termen imperativ
care nu a fost respectat. Art. 268 alin. (1) din C.proc.pen.
În ceea ce priveşte art. 268 alin. (1) C.proc.pen., legiuitorul a evaluat anticipat consecinţa negativă
a unor acte de procedură penală efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la termenele
imperative, caz care îmbracă forma unei nulităţi relative exprese.85
Astfel, textul articolului prevede că atunci „când pentru exercitarea unui drept procesual legea
prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea
actului făcut peste termen”.
Ne aflăm în prezenţa unei nulităţi relative reglementate expres în această materie, întrucât, în
conformitate cu art. 282 alin. (1) C.proc.pen., nulitatea ce decurge din nerespectarea termenelor
imperative nu intră în enumerarea de la art. 281 alin (1) C.proc.pen. privitor la nulităţile absolute şi este,
deci, o nulitatea relativă. Totodată, nu este vorba despre o nulitate virtuală având în vedere dispoziția
care prevede expres că sancţiunea care intervine în caz de neîndeplinire a actelor în termenul legal este
nulitatea.
Această nulitate expresă nu presupune dovedirea condiţiilor referitoare la producerea unei
vătămări cu privire la drepturile părţilor sau ale subiecţilor procesuali principali şi nici cea a
imposibilităţii acoperirii vătămării altfel decât prin anularea actului făcut cu nerespectarea termenului,
ele fiind prezumate a fi îndeplinite.
84
C.A. Galați, Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia nr. 812/A din 17 august 2016, în A. Crișu (coord.),
Drept procesual penal. Partea specială. Caiet de seminar, Ed. Hamangiu, București, 2017, pp. 168-170.
85
26
Cu toate acestea, operează doar o prezumţie relativă ce poate fi răsturnată de persoana interesată
prin proba contrară, care trebuie să facă dovada fie a inexistenţei vătămării, fie a faptului că vătămarea
poate fi acoperită altfel decât prin desfiinţarea actului.86
Procesul penal implică desfăşurarea în timp a unei activităţi compuse dintr-o succesiune de acte
reglementate de legea procesual penală. Această desfăşurare în timp impune ca în disciplinarea actelor
procesuale şi procedurale componente, să se țină seama şi de elementul „timp”. De aceea, printre
condiţiile cerute de lege pentru ca un act procesual sau procedural să fie valabil, se înscrie şi condiţia
privitoare la timpul în care trebuie să se înfăptuiască actul. Această condiţie se exprimă printr-o
determinare legală a timpului în care trebuie să se înfăptuiască actul procesual sau procedural. Instituţia
care reglementează în dreptul procesual penal elementul „timp” este cea a termenelor.87
Termenul este definit în doctrină88 ca fiind intervalul de timp înăuntrul căruia sau până la care se
pot ori trebuie îndeplinite anumite activităţi sau acte în cadrul procesului penal. De asemenea, într-o
definiţie mai cuprinzătoare, termenul este văzut ca fiind data la care sau intervalul de timp înăuntrul
căruia ori până la care se poate îndeplini, nu este permis a se îndeplini sau trebuie îndeplinit un act, o
activitate sau o măsură procesuală ori exercitat un drept procesual, o sancţiune ori o măsură de drept
penal, după caz.89
Scopul fixării unor termene în procesul penal apare astfel ca fiind unul dublu, reprezentat de
limitarea în timp a duratei unor măsuri procesuale (pentru a împiedica ca acestea să devină arbitrare),
precum şi de împiedicarea tergiversării procesului penal, asigurând astfel operativitatea acţiunilor cerute
de justa soluţionare a cauzei penale.90
În ceea ce priveşte actele pentru care legea nu prevede niciun termen, îndeplinirea actului
procesual sau efectuarea actului procedural poate avea loc oricând.91. Cu toate acestea, există situaţii în
care, deşi legea nu fixează limitarea în timp a duratei efectuării anumitor activităţi, ea prevede totuşi
86
87
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului de
procedură penală român. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1975,
p. 385.
88
S. Kahane, apud N. Volonciu, A. S. Uzlău (coord.), op. cit., p. 623.
89
90
91
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, op. cit., p. 385.
27
anumite expresii precum „imediat”92, „de urgență”93, „de îndată”94 care indică faptul că organele
judiciare au obligaţia să dispună operativ realizarea acestora. Tot în acest sens, principiul termenului
rezonabil al procesului penal reglementat de art. 8 C.proc.pen95 este o aplicare a principiului
constituţional96 al dreptului părţilor la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.97
În raport cu natura drepturilor şi a intereselor pe care le ocrotesc, termenele sunt substanţiale şi
procedurale.
Termenele substanţiale sunt intervalele de timp determinate de lege pentru ocrotirea unor drepturi
sau interese extraprocesuale, acestea stabilind sau disciplinând în timp măsurile pe care organele
judiciare le pot lua în ceea ce priveşte privarea sau restrângerea drepturilor persoanei, drepturi conferite
în afara procesului penal.98
Astfel, chiar dacă sunt prevăzute de legea procesual penală, aceste termene se referă la drepturi
care nu sunt drepturi procesuale, dar care pot fi limitate potrivit normei procesuale. De exemplu, în
legătură cu libertatea persoanei, libertatea de circulaţie sau dreptul de proprietate sunt prevăzute termene
care stabilesc durata măsurilor preventive99 (inclusiv cele luate faţă de persoana juridică), instituirea sau
menţinerea măsurilor asigurătorii etc.100 Tot termene substanţiale sunt şi cele care stabilesc durata
măsurilor de siguranţă cu caracter medical101, precum şi cele care prevăd durata metodelor de
supraveghere sau cercetare102. Totodată, şi în materia percheziţiei domiciliare, Codul de procedură penală
92
Potrivit art. 58 alin. (1) C.proc.pen.: Organul de urmărire penală este dator să îşi verifice competenţa imediat
după sesizare.
93
Potrivit art. 509 C.proc.pen.: Cauzele cu inculpaţi minori se judecă de urgenţă şi cu precădere.
94
Potrivit art. 10 alin. (3) C.proc.pen.: Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată şi înainte de a fi ascultat
despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală şi încadrarea juridică a acesteia.
95
Potrivit art. 8 C.proc.pen.: Organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu
respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate
la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere
penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.
96
Potrivit art. 21 alin. (3) din Constituţia României: Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea
cauzelor într-un termen rezonabil.
97
98
T. Pop, apud I. Neagu, M. Damaschin, op. cit., p. 709.
99
De exemplu: durata de 24 de ore a reținerii; durata având ca limită finală rămânerea definitivă a hotărârii, a
controlului judiciar; durata arestului la domiciliu de cel mult 30 de zile şi durata maximă a arestului la domiciliu
de 180 de zile; durata arestării preventive de maxim 30 de zile, durata prelungirii arestării preventive de 30 de zile,
duratele maxime ale arestării, de jumătatea maximului prevăzut de lege, respectiv 5 ani.
100
A. Crișu, op. cit., p. 554.
101
De exemplu: în cursul sau pe durata urmăririi penale, până la însănătoșire sau ameliorarea stării de sănătate
care înlătură starea de pericol.
102
De exemplu: autorizarea pentru 48 de ore a unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror;
supravegherea tehnică pe o durată de cel mult 30 de zile şi prelungirea mandatului de supraveghere tehnică pe o
durată ce nu poate depăşi 30 de zile; conservarea datelor informatice pe o perioadă de maximum 60 de zile.
28
reglementează termene substanţiale103 care ocrotesc dreptul la inviolabilitatea domiciliului şi la ocrotirea
vieţii intime şi familiale.104
În ceea ce priveşte termenul de formulare a căilor de atac (plângere sau contestaţie) în materia
măsurilor preventive, precum de altfel, toate termenele în care organele judiciare trebuie să îndeplinească
obligaţiile procesuale privitoare la măsurile preventive, au fost exprimate în doctrină două păreri diferite
în legătură cu clasificarea acestora în termene substanţiale105 sau procedurale106. Curtea Constituţională
a tranşat această problemă şi a calificat termenul în care trebuie formulată propunerea de prelungire a
arestării preventive (cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării) nu doar ca un termen
procedural, ci şi ca un termen imperativ, deşi este un termen referitor la măsura arestării.107
Termenele procedurale sunt intervale de timp fixate de lege sau de organul judiciar pentru a
îndeplini obligațiile de parcurgere a etapelor procesului penal sau pentru a ocroti drepturile şi interesele
conferite persoanei în cadrul procesul penal.108 Este vorba despre acele termene care disciplinează în
timp exercițiul drepturilor acordate în cadrul procesului penal, care privesc exclusiv activitatea judiciară
şi care asigură efectuarea în ritm rezonabil a tuturor operațiunilor specifice procesului penal.109
Cele mai multe termene în procesul penal sunt cele procedurale: termenul de apel, de contestaţie,
de recurs în casaţie, termenul de formulare a plângerii adresate judecătorului împotriva actelor de
netrimitere în judecată, termenul de redactare a hotărârii judecătoreşti, termenele în care părţile în proces
au dreptul de a ridica excepţii, de a formula cereri, termenul în care procurorul trebuie să verifice actele
şi lucrările de urmărire penală etc.
La rândul lor, termenele procedurale se clasifică în funcţie de efectele110 pe care le produc sau de
caracterul111 lor în termene peremptorii, dilatorii sau de recomandare.
Termenele peremptorii sau imperative sunt intervale de timp în interiorul cărora trebuie îndeplinit
sau efectuat actul (termenul de apel112). Termenele dilatorii sau prohibitive sunt intervale de timp după
103
Potrivit art. 159 alin. (3) C.proc.pen.: Percheziţia domiciliară nu poate fi începută înainte de ora 6,00 sau după
ora 20,00, cu excepţia infracţiunii flagrante sau când percheziţia urmează să se efectueze într-un local deschis
publicului la acea oră.
104
N. Volonciu, A. S. Uzlău (coord.), op. cit., pp. 626-627.
105
A se vedea M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, ediția 4, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 906.
106
A se vedea N. Volonciu, A. S. Uzlău (coord.), op. cit., pp. 626-627 și A. Zarafiu, op. cit., p. 293.
107
C.C.R., Decizia nr. 336/2015, publicată în M. Of. nr. 342 din 19 mai 2015.
108
109
110
111
112
Potrivit art. 410 alin. (1) C.proc.pen.: Pentru procuror, persoana vătămată şi părţi, termenul de apel este de 10
zile, dacă legea nu dispune altfel, şi curge de la comunicarea copiei minutei.
29
expirarea cărora pot fi îndeplinite anumite acte (intervalul cuprins între momentul pronunţării hotărârii
şi cel al rămânerii definitive a acesteia113 ). Termenele de recomandare sau orânduitorii sunt termene care
fixează o perioadă de timp pentru efectuarea unor acte procesuale sau procedurale determinate (termenul
de redactare a hotărârii judecătoreşti114).
O altă clasificarea a termenelor, în funcţie de sancţiunea115 care intervine în caz de nerespectarea
lor, este cea în termene relative sau absolute. Termenele relative sau de recomandare sunt acelea care nu
atrag în caz de nerespectare sancţiuni procedurale în privinţa actului, dar care pot atrage sancţiuni
disciplinare pentru persoana obligată să le respecte. În cazul termenelor absolute sau cominatorii
consecinţele, în caz de nerespectare, vizează validitatea actului îndeplinit.
În acest sens, art. 268 C.proc.pen. prevede la alin. (1) că, atunci când pentru exercitarea unui drept
procesual se prevede un termen, nerespectarea sa atrage decăderea din exerciţiul lui şi nulitatea actului
făcut peste termen (de exemplu, neexercitarea căilor de atac în termen determină decăderea din exercițiul
dreptului şi respingerea acestora ca tardive).
Din analiza textului art. 268 alin. (1) se constată că el face referire numai la „exercitarea unui
drept procesual”. Astfel, drepturile procesuale sunt exercitate de către părţi, iar nu de către organele
judiciare. De esenţa unui drept este facultatea persoanei de a putea renunţa la exercitarea lui. Pe de altă
parte, organele judiciare nu exercită drepturi, ci îndeplinesc obligaţii legale la care nu pot renunţa din
proprie voinţă. În conformitate cu principiul oficialităţii sau obligativităţii procesului penal 116, organele
de urmărire penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi instanţa de
judecată nu au posibilitatea de a se deroba de activităţile ce le revin în desfăşurarea procesului penal, prin
urmare, acestea constituie obligaţii sau atribuţii, iar nu drepturi.117
În concluzie, decăderea nu operează pentru actele efectuate de organele judiciare cu depăşirea
termenelor imperative prevăzute de lege, cu excepţia termenelor pentru declararea căilor de atac care pot
fi considerate similare drepturilor propriu-zise, deoarece procurorul are facultatea de a renunţa la
exercitarea lor şi, totodată, neexercitarea căilor de atac nu împiedică desfăşurarea sau finalizarea
procesului penal.118 Astfel, în cazul nerespectării termenelor imperative de către organele judiciare,
sancţiunea procedurală nu este decăderea, ci poate fi, în funcţie de vătămarea produsă, nulitatea
113
Potrivit art. 551 pct. 2 lit. a) C.proc.pen.: Hotărârile primei instanţe rămân definitive la data expirării termenului
de apel sau de introducere a contestaţiei, când nu s-a declarat apel sau contestaţie în termen.
114
Potrivit art. 406 alin. (1) C.proc.pen.: Hotărârea se redactează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare.
115
N. Volonciu, op. cit., p. 469.
116
I. Neagu, apud N. Volonciu, A. S. Uzlău (coord.), op. cit., p. 629.
117
118
Ibidem.
30
întemeiată pe art. 268 alin. (3)119. Desigur, pentru organul judiciar pot opera sancţiuni disciplinare, dar
acestea nu au efect asupra valabilităţii actului efectuat peste termen.
Aşadar, termenele peremptorii sau imperative, așa cum sunt cele reglementate la art. 268 alin. (1)
C.proc.pen., pentru părţi constituie termene absolute, în timp ce pentru organele judiciare constituie
termene relative.120
Doctrina clasifică termenele şi în funcţie de alte criterii: după modul de calculare121, termenele
sunt de succesiune sau de regresiune; după durata122 lor, termenele sunt pe ore, pe zile, pe luni, pe ani
sau nedeterminate; în raport de conţinutul timp123, termenele sunt fixe, maxime sau minime; în funcţie
de izvorul124 lor sau de factorul care le stabileşte125, termenele sunt legale sau judiciare.
În ceea ce priveşte clasificarea în termene legale şi judiciare, aceasta prezintă importanţă pentru
stabilirea efectelor care se produc în caz de nerespectare a acestora. Astfel, dacă termenele legale sunt
prevăzute expres de lege şi, de regulă126, nu pot fi modificate, termenele judiciare sunt stabilite de
organele care desfăşoară o anumită procedură, însă, chiar şi pentru acestea, legea prevede uneori un
interval de timp înăuntrul căruia organul judiciar poate aprecia termenul concret ce urmează a se fixa.127
De exemplu, termenul stabilit de judecătorul de cameră preliminară în care inculpatul are dreptul
de a depune în scris cereri şi excepţii asupra probelor şi actelor de urmărire penală, nu poate fi mai scurt
de 20 de zile, dar nici mai lung de 60 de zile128 (acesta din urmă este un termen de recomandare). Se
poate aprecia că acest termen are o natură mixtă, judiciară cu privire la durata lui şi legală cu privire la
momentul final. Această calificare este importantă pentru stabilirea efectelor depăşirii acestui termen de
către inculpat, în condiţiile în care decăderea operează numai în cazul termenelor legale, conform art.
268 alin. (1) C.proc.pen. Or, dacă s-ar considera că inculpatul nu este decăzut din dreptul de a formula
cereri şi excepţii după perioada stabilită de judecător, ar însemna să se permită prelungirea nedeterminată
a procedurii de cameră preliminară.129
119
Potrivit art. 268 alin. (3) C.proc.pen.: Pentru celelalte termene procedurale se aplică, în caz de nerespectare,
dispoziţiile privitoare la nulităţi.
120
121
122
123
124
125
126
Cu excepţia, de exemplu, a instituţiei repunerii în termenul de apel, care constituie o prelungire a acestuia peste
durata de 10 zile fixată de lege.
127
128
Potrivit art. 342 C.proc.pen.: Durata procedurii în cameră preliminară este de cel mult 60 de zile de la data
înregistrării cauzei la instanţă.
129
31
În doctrină130 s-a afirmat şi părerea contrară, conform căreia termenul stabilit de judecătorul de
cameră preliminară este unul judiciar, iar nu legal. Faţă de dispoziţiile referitoare la procedura în cameră
preliminară, așa cum au fost ele modificate prin Legea nr. 75/2016, pare a rezulta că noua orientare a
legiuitorului a fost aceea de a limita, în principiu, posibilitatea formulării cererilor şi a excepțiilor la
termenul stabilit administrativ de judecătorul de cameră preliminară, cu consecinţa dispunerii unei soluţii
de începere a judecăţii la expirarea acestui termen, în procedură necontradictorie. Doctrina consideră că
această manieră de reglementare, pe de o parte, nu ţine cont de termenele în care pot fi invocate nulităţile
absolute şi cele relative, iar, pe de altă parte, se depărtează de dispoziţia de principiu dată de C.C.R. în
Decizia nr. 641/2014 referitoare la aplicabilitatea principiului contradictorialității în întreaga etapă a
camerei preliminare. În plus, noua reglementare pare să inoveze instituțiile juridice în materia decăderii
prin lăsarea posibilităţii de interpretare a faptului că sancţiunea decăderii ar putea opera şi prin raportare
la termenele judiciare, nu doar la cele legale imperative. Consecința subliniată este că ne aflăm în
prezenţa unui termen judiciar, iar depăşirea acestuia nu atrage decăderea părţilor şi a subiecţilor
procesuali principali din dreptul de a-şi vedea examinate în procedură contradictorie cererile formulate
după expirarea termenului, dar înainte ca judecătorul de cameră preliminară să fi dispus în cameră de
consiliu o soluţie de începere a judecăţii.
Ne raliem primei opinii conform căreia, în procedura de cameră preliminară, termenul în care
părţile şi subiecţii procesuali principali pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea
sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală este
un termen mixt, a cărui nerespectare atrage decăderea din exerciţiul acestor drepturi, precum şi nulitatea
actelor făcute peste termen. În acest sens, avem în vedere modul în care legiuitorul a ales să reglementeze
art. 344 alin. (4), referindu-se la aceste termene prin noţiunea de „expirare a termenelor” care trebuie
constatată de judecătorul de cameră preliminară în vederea stabilirii unui termen pentru soluționarea
acestora în procedura de cameră preliminară. Totodată, dacă partea sau subiectul procesual principal
cunoștea faptul că a fost declanşată procedura de cameră preliminară, dar s-a aflat în imposibilitatea de
a formula cereri şi excepţii (de exemplu, a fost plecat în străinătate sau a fost internat în spital), remediul
pentru salvgardarea dreptului său este acela de a formula o cerere, înainte de expirarea termenului stabilit,
pentru prelungirea judecătorească a acestuia. Dacă imposibilitatea a fost cauzată de faptul că procedura
de comunicare a rechizitoriului a fost nelegală sau eronat îndeplinită (de exemplu, a fost indicată o adresă
greşită), remediul constă în invocarea, până la încheierea procedurii de cameră preliminară, a nulităţii
relative a procedurii de comunicare, precum şi a etapelor procesuale subsecvente, conform art. 280 alin.
130
M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, ediția 4, Ed. C.H. Beck, București, 2017, pp. 190-191.
32
(2) C.proc.pen. În acest caz, aşa cum prevede şi art. 280 alin. (3) C.proc.pen., procedura în cameră
preliminară se reia de la momentul iniţial, inclusiv în ceea ce priveşte stabilirea termenului pentru
depunerea cererilor şi a excepţiilor de către partea sau subiectul procesual principal în cauză.
Codul de procedură penală reglementează în art. 270 actele considerate ca făcute în termen,
aspecte ce prezintă relevanţă prin raportare la dispoziţiile referitoare la sancţiunile ce intervin în caz de
nerespectare a termenelor.131
În cuprinsul art. 268 C.proc.pen. sunt arătate consecinţele nerespectării termenelor prevăzute de
lege, şi anume decăderea din exerciţiul unui drept, nulitatea actului făcut peste termen şi încetarea unei
măsuri procesuale temporare la expirarea termenului pe durata căruia a fost luată.132
Decăderea este sancțiunea procedurală care constă în pierderea unui drept procesual ca urmare a
neexercitării lui în termenul imperativ (peremptoriu) prevăzut de lege şi în condițiile prevăzute de lege.133
Din cuprinsul acestei reglementări rezultă voinţa legiuitorului de a limita efectele decăderii numai asupra
exerciţiului unei facultăţi procesuale (a unui drept procesual) care nu a fost realizată în termenul prevăzut
de lege.134
Decăderea din exerciţiul dreptului, ce operează de iure, atrage nulitatea actului făcut peste termen.
Aşa cum am menţionat anterior, este vorba despre o nulitate relativă expresă, ale cărei condiţii referitoare
la producerea unei vătămări şi la dovedirea faptului că aceasta nu poate fi înlăturată altfel decât prin
anularea actului sunt prezumate. Această sancţiune, deşi priveşte actul efectuat, decurge din faptul că
persoana care l-a îndeplinit pierduse exerciţiul dreptului procesual privitor la acel act.135 Consecinţa
efectuării unui act după ce subiectul pierduse facultatea procesuală de a-l efectua este, în consecință,
nevaliditatea juridică a actului.136
131
Potrivit art. 270 C.proc.pen.: (1) Actul depus înăuntrul termenului prevăzut de lege la administraţia locului de
deţinere ori la unitatea militară sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat ca făcut în termen.
Înregistrarea sau atestarea făcută de către administraţia locului de deţinere pe actul depus, recipisa oficiului poştal,
precum şi înregistrarea ori atestarea făcută de unitatea militară pe actul depus servesc ca dovadă a datei depunerii
actului; (2) Dacă un act care trebuia făcut într-un anumit termen a fost comunicat sau transmis, din necunoaştere
ori dintr-o greşeală vădită a expeditorului, înainte de expirarea termenului, unui organ judiciar care nu are
competenţă, se consideră că a fost depus în termen, chiar dacă actul ajunge la organul judiciar competent după
expirarea termenului fixat; (3) Cu excepţia căilor de atac, actul efectuat de procuror este considerat ca făcut în
termen dacă data la care a fost trecut în registrul de ieşire al parchetului este înăuntrul termenului cerut de lege
pentru efectuarea actului.
132
Potrivit art. 241 alin. (1) lit. a) C.proc.pen.: Măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor
prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare.
133
134
135
136
33
Prevederea cuprinsă în art. 268 alin. (3) C.proc.pen. stabileşte că termenelor procedurale, cu
excepţia celor a căror nerespectare este sancţionată cu decăderea sau cu încetarea de drept a efectelor
măsurii, le sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la nulităţi. Expresia „termene procedurale” trebuie
înţeleasă în acest context în accepțiunea de termene prevăzute de legea procesual penală.137
Nulitatea actelor efectuate fără respectarea termenelor prevăzute de lege operează potrivit
regulilor generale stabilite în materia nulităţii. Întrucât nerespectarea termenelor nu face obiectul
nulităţilor absolute prevăzute la art. 281 C.proc.pen., nulitatea care intervine este cea relativă, existenţa
ei fiind condiţionată de vătămarea drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, vătămare
care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului făcut cu nerespectarea termenului, dar și
de momentul invocării acesteia şi de subiectul care o invocă.138
În concluzie, pentru respectarea principiului legalităţii procesului penal, precum şi pentru
asigurarea îndeplinirii scopului pentru care instituţia termenelor a fost reglementată, participanţii la
procesul penal trebuie să îndeplinească actele de procedură penală în conformitate cu reglementarea
procesual penală, pentru a evita antrenarea sistemului sancţionator instituit. Este important de subliniat
că, în materia termenelor, întâlnim unul dintre puţinele cazuri în care sancţiunea nulităţii relative este
prevăzută expres în Codul de procedură penală, şi anume în art. 268 alin. (1) la care am făcut referire în
această secţiune.
Secțiunea a V-a. Cazul de nulitate relativă a ordonanței de redeschidere a urmăririi penale

în situația în care procurorul nu o supune confirmării judecătorului de cameră preliminară în
termen de cel mult 3 zile. Art. 335 alin. (4) din C.proc.pen.
Codul de procedură penală prevede la art. 335 alin. (4) un caz de nulitate relativă expresă. Se
stabilește în acest text că “Redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de
cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancțiunea nulității.”. Instituția redeschiderii
urmăririi penale, fiind una ce stabilește obligații legale în sarcina procurorului, termenul de 3 zile nu
poate fi un termen de decădere circumscris prevederilor art. 268 alin. (1) C.proc.pen. Prin urmare, sunt
aplicabile dispozițiile alin. (3), care se referă la nulitățile relative (pentru că niciun caz de nulitate absolută
expres reglementat nu privește termenele procedurale). Or, prin faptul că art. 335 alin. (4) indică expres
137
138
34
sancțiunea nulității într-o situație ce atrage nulitatea relativă, se deduce că avem de-a face cu o nulitate
relativă expresă.139
Efectul acestei nulități relative exprese constă în aceea că persoana interesată trebuie să ridice
excepția în termenele prevăzute de art. 282 C.proc.pen., însă, de îndată ce a invocat-o, vătămarea se
prezumă și nu trebuie dovedită, revenind în schimb procurorului sarcina să facă dovada inexistenței
vreunei vătămări prin depășirea termenului de 3 zile în care trebuie să supună confirmării ordonanța de
redeschidere a urmăririi penale.140
În doctrină141 există și opinia conform căreia sancțiunea care intervine în caz de nerespectare a
termenului prevăzut la art. 335 alin. (4) este cea a nulității absolute. Caracterul absolut al nulității, cu
toate consecințele privind regimul acestei sancțiuni, rezultă din aceea că legiuitorul a prevăzut-o expres,
în cadrul dispozițiilor speciale. Prevederea expresă nu are alt scop decât acela de a semnala caracterul
absolut al nulității, altminteri, dacă nu ar fi înțeles să îi acorde acest caracter, referirea la nulitate ar fi
lipsit și s-ar fi aplicat corespunzător dispozițiile din partea generală. Jurisprudența este în același sens:
“Dispozițiile art. 335 alin. (4) C.proc.pen. stipulează un caz de nulitate absolută explicită a ordonanței
prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale ce intervine în ipoteza în care procurorul nu a sesizat
judecătorul de cameră preliminară în termenul legal peremptoriu de 3 zile, în vederea analizării în
cadrul unei proceduri contradictorii a legalității și temeiniciei soluției de redeschidere a urmăririi
penale. Stipularea acestei nulități absolute în partea specială a Codului de procedură penală nu
constituie un caz singular, ipoteze de nulitate absolută sau de excludere automată a probelor fiind
prevăzute și în alte dispoziții procedurale decât cele ale art. 281 C.proc.pen. Astfel, caracterul absolut
al nulității prevăzute la art. 335 alin. (4) C.proc.pen. confirmă voința legiuitorului de a prezuma iuris et
de iure vătămarea procesuală produsă prin nerespectarea dispozițiilor care instituie această procedură
ca garanție împotriva redeschiderii arbitrare a procesului penal. În mod implicit, se constată o
continuitate între caracterul absolut al nulității în ipotezele în care procedura s-a desfășurat în lipsa
procurorului ori a suspectului sau inculpatului, în ipotezele în care asigurarea prezenței acestora este
obligatorie și cele prevăzute la art. 335 alin. (4) C.proc.pen. Prin urmare, în faza camerei preliminare
acest caz de nulitate absolută poate fi invocat pentru prima oară în calea de atac a contestației.”142.
139
140
Ibidem.
141
2017, pp. 1385-1386.
142
C.A. Oradea, Secția penală și pentru cauze cu minori, Încheierea nr. 140 din septembrie 2016, nepublicată, în
M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2017,
pp. 1385-1386.
35
În ceea ce ne priveşte, considerăm că textul de la art. 335 alin. (4) C.proc.pen. face referire la un
caz de nulitate relativă expresă. În acest sens, avem în vedere atât argumentele reţinute în doctrina
menţionată anterior, cât şi prevederile art. 281 alin. (1) C.proc.pen. care enumeră expres şi limitativ
cazurile de nulitate absolută. Or, dacă am susţine că ne aflăm în prezenţa unui caz de nulitate absolută,
nu doar că am adăuga la lege, dar nu am fi nici în spiritul evoluției reglementării privitoare la nulitatea
absolută, care, inclusiv în Codul de procedură penală din 1968, prevedea limitativ şi expres cazurile de
încălcări ale dispoziţiilor legale ce atrag întotdeauna sancţiunea nulităţii.143 Aşadar, dacă legiuitorul ar fi
dorit ca sancţiunea în caz de nerespectare a acestei obligaţii a procurorului să fie nulitatea absolută, ar fi
cuprins-o expres în dispoziţiile art. 281 C.proc.pen.
De asemenea, suntem de părere că intenţia legiuitorului de a menţiona expres sancţiunea nulităţii
în acest articol a fost, mai degrabă, aceea de a acorda în plus o garanţie procesuală a caracterului echitabil
al actului de redeschidere a urmăririi penale144, prin faptul că a instituit o prezumţie de vătămare în
favoarea celui interesat ca redeschiderea urmăririi penale să fie supusă într-un anumit termen autorizării
unei instanţe. În acest sens, apare ca fiind excesiv să considerăm că prezumţia de vătămare ce operează
în această materie nu este una relativă, întrucât, de exemplu, în cazul în care procurorul depăşeşte
143
Potrivit art. 197 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968: Dispoziţiile relative la competenţa după
materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea ședinței de
judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. De asemenea, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii şi dispoziţiile
relative la participarea procurorului, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestora de către apărător,
când sunt obligatorii, potrivit legii, precum şi la efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori.
144
I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 27 din 29 octombrie
2015, publicată în M. Of. nr. 919 din 11 decembrie 2015. Prin decizie s-a statuat că “Potrivit art. 273 din Codul
de procedură penală anterior, reluarea urmării penale în caz de redeschidere era de competenţa exclusivă a
procurorului, prevederile alin. 2 al articolului anterior menţionat arătând doar că redeschiderea urmăririi penale se
dispune de procuror prin ordonanţă. Spre deosebire de vechea reglementare, conform art. 335 alin. (4) din actualul
Cod de procedură penală, instituţia redeschiderii urmăririi penale nu mai este prerogativa exclusivă a procurorului,
ci este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. În acest fel, legiuitorul a înţeles să pună în acord
dispoziţiile Codului de procedură penală cu prevederile art. 6 paragraful (1) din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ca urmare a celor reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului prin Hotărârea din 4 august 2005, pronunţată în Cauza Stoianova şi Nedelcu împotriva României, prin
care instanţa europeană a constatat necesitatea ca posibilitatea acordată parchetului de a redeschide urmărirea
penală să fie supusă autorizării unei instanţe naţionale care să fie obligată să examineze temeinicia unei astfel de
cereri, în sensul de a aprecia dacă redeschiderea cazului nu este inechitabilă sau perioada scursă de la încetarea
anchetei nu este excesivă.
Procedura de confirmare de către judecătorul de cameră preliminară a redeschiderii urmăririi penale astfel
reglementată — respectiv prin ajungerea în faţa unei „instanţe naţionale” — constituie, prin urmare, o garanţie
procesuală a caracterului echitabil al actului de redeschidere a urmăririi penale acordată participanţilor la procesul
penal, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 paragraful (1) din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
36
termenul doar cu 1-2 zile, din motive obiective145, acesta ar putea face proba contrară existenţei unei
vătămări (caz în care nu ar mai interveni sancţiunea nulităţii ordonanţei de redeschidere, nefiind
îndeplinită una dintre condiţiile nulităţii).
Totodată, nu susţinem ideea că termenul de 3 zile în care procurorul trebuie să supună spre
confirmare judecătorului de cameră preliminară ordonanţa de redeschidere a urmăririi penale este unul
de decădere şi nici faptul că dispoziţia de infirmare, după expirarea termenului, ar fi lovită de nulitate
absolută.146 Termenul imperativ de 3 zile are în vedere o obligaţie a procurorului, nu un drept procesual
al acestuia şi, aşa cum am precizat în secţiunea anterioară, sunt incidente dispoziţiile art. 268 alin. (3),
iar nu cele de la alin. (1) care instituie sancțiunea decăderii.
Concluzionând, susţinem că, în cazul în care procurorul nu îşi îndeplineşte în termenul de 3 zile
obligaţia de a supune confirmării judecătorului de cameră preliminară redeschiderea urmăririi penale,
sancţiunea va fi nulitatea relativă expresă, a cărei invocare va fi condiţionată doar de dovedirea
nerespectării dispoziţiilor art. 335 alin. (4).
De asemenea, în acest context, considerăm că ar fi oportună sesizarea I.C.C.J. în vederea
pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea acestei chestiuni de drept, pentru a asigura o
practică judiciară unitară şi a preîntâmpina eventuale erori judiciare ale instanţelor judecătoreşti.
Redeschiderea urmăririi penale este cazul în care urmărirea penală se reia după ce iniţial a fost
întreruptă147 printr-o soluţie de netrimitere în judecată (clasare sau renunţare la urmărire penală).
Redeschiderea urmăririi penale se dispune în patru situaţii: în caz de infirmare de către procurorul
ierarhic superior a ordonanţei de clasare dacă a constatat, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se
întemeia clasarea; în cazul în care au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut
împrejurarea pe care se întemeia clasarea; când se constată că suspectul sau inculpatul nu şi-a îndeplinit
cu rea-credinţă obligaţiile stabilite conform art. 318 alin. (6) C.proc.pen.; în caz de desfiinţare a soluţiei
de clasare şi de renunţare la urmărirea penală de către judecătorul de cameră preliminară care a admis
plângerea formulată de persoana interesată în temeiul art. 341 C.proc.pen.
Cu titlu de noutate legislativă, pentru primele 3 cazuri, ordonanţa de redeschidere a urmăririi
penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile.
Redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară atât în urma
145
De exemplu, în cazul în care este nevoie de obținerea unor probe în regim de urgență, cum ar fi în situația în
care au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea.
146
2017, p. 1385.
147
37
infirmării soluţiei procurorului de către procurorul ierarhic superior ca urmare a plângerii formulate în
condiţiile art. 336-339 C.proc.pen., cât şi în cazul infirmării dispuse din oficiu (I.C.C.J., Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 27 din 29 octombrie 2015, publicată în
M. Of. nr. 919 din 11 decembrie 2015)148
Se observă, așadar, că instituția redeschiderii urmăririi penale nu mai este prerogativa exclusivă
a procurorului așa cum era reglementată în Codul de procedură penală de la 1968. Această noua abordare
a legiuitorului vine să pună instituția în acord cu art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor
omului și jurisprudența Curții de la Strasbourg. În acest sens, în cauza Stoianova și Nedelcu c. României
(Hotărârea din 4 august 2005), Curtea a constatat că parchetul dispunea de puterea de a anula ordonanța
de neîncepere a urmăririi penale și de a decide redeschiderea urmăririi penale fără a fi ținut de un termen.
Or, nu era vorba de o simplă posibilitate teoretică pentru procuror de a reactiva procedura, ci era posibil
pentru parchet să redeschidă urmărirea penală fără a fi obligat să examineze temeinicia unei astfel de
cereri pentru a verifica, de exemplu, dacă redeschiderea cazului nu este inechitabilă și dacă perioada
scursă de la începerea anchetei nu este excesivă. Curtea a arătat, totodată, că nu poate ignora faptul că
procurorii români, care acționează în calitate de magistrați ai Ministerului Public, nu răspund cerințelor
de independență față de executiv (cauza Vasilescu c. României, Hotărârea din 22 mai 1998, cauza Pantea
c. României, Hotărârea din 3 iunie 2003). În plus, redeschiderea urmăririi penale a fost dispusă pe motiv
că ancheta inițială nu a fost completă. Or, astfel de lipsuri din partea autorităților nu erau imputabile
reclamanților și nu ar trebui, prin urmare, să îi pună pe aceștia într-o situație defavorabilă. De asemenea,
Guvernul nu a putut demonstra că reluarea urmăririi penale încetate prin ordonanța procurorului a avut
caracter excepțional.149
Cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale constituie un act de exercitare a acțiunii
penale și nu poate fi cerută decât de procuror. Persoana vătămată sau partea civilă poate aduce la
cunoștința procurorului noile fapte sau împrejurări, însă, în cazul în care acesta nu dispune redeschiderea
urmăririi penale, decizia sa nu poate să facă obiectul cenzurii judecătorului de cameră preliminară potrivit
art. 341 C.proc.pen.150.
Astfel, sancțiunea nulității care intervine pentru respingerea cererii de confirmare sau pentru
nerespectarea termenului de 3 zile priveşte nu doar ordonanţa de redeschidere, ci şi eventualele acte de
urmărire ulterioare, dar, pentru a opera, trebuie declarată.151
148
149
150
Idem, p. 836.
151
38
Termenul de 3 zile, prevăzut sub sancțiunea nulității, se referă strict la termenul în care este sesizat
judecătorul de cameră preliminară după emiterea ordonanței și nu include perioada în care se desfășoară
procedura de soluționare a cererii de confirmare de către acesta. 152 Judecătorul de cameră preliminară
hotărăște prin încheiere motivată și definitivă, în cameră de consiliu, cu participarea procurorului și
citarea suspectului sau inculpatului, asupra legalității și temeiniciei ordonanței prin care s-a dispus
redeschiderea urmăririi penale.153
152
153
Idem, p. 836.
39
CONCLUZII
Sporirea și întărirea garanțiilor procesuale prin Cod de procedură penală constituie cadrul legal
în care drepturile procesual penale ale părților sunt garantate.154
Astfel, un deziderat al legiuitorului ar trebui să fie acela de a reglementa dispozițiile din materia
procesual penală într-o manieră care să pună în balanță celeritatea procesului penal, prin instituirea unor
mecanisme care să nu permită abuzuri din partea participanților la proces și asigurarea, pentru aceștia
din urmă, a tuturor mijloacelor de care ar avea nevoie pentru a-și putea exercita în mod efectiv drepturile
de care dispun.
Așa cum am arătat, un prim pas pe care legiuitorul l-a făcut în acest sens a fost acela de a înlătura
formalismul excesiv din sistemul nulităților, subordonându-le îndeplinirii condițiilor constând în
producerea unei vătămări și imposibilitatea înlăturării acesteia în alt mod.
Cu toate acestea, legea nu precizează în ce constă vătămarea procesuală, deși, se deduce din
dispozițiile Codului de procedură penală că ar viza fie o încălcare a drepturilor pe care le au participanții
în procesul penal, fie modul de administrare a justiției penale. În afara unor prevederi mai clare, noțiunea
de vătămare poate suporta numeroase interpretări în funcție de contextul în care cel interesat alege să o
invoce.
De asemenea, producerea unei vătămări procesuale trebuie probată de cel care o invocă, fapt care,
nu de puține ori, este greu de realizat din cauza lipsei unor probe concludente sau din imposibilitatea
efectivă de a concretiza această noțiune abstractă.
În acest sens, se pune problema dacă producerea unei vătămări procesuale ar trebui să fie
prezumată relativ de lege (și să permită doar proba contrară) în acele cazuri care nu fac obiectul nulității
absolute, și anume dacă nulitățile relative exprese ar trebui să fie reintroduse în Codul de procedură
penală ca o garanție suplimentară pentru asigurarea drepturilor în procesul penal.
Considerăm că legiuitorul ar trebui să găsească un echilibru prin reglementarea nulităților relative
exprese numai în acele materii importante, în care drepturile și interesele participanților la procesul penal
sunt greu de apărat prin prisma dificultății dovedirii vătămării. Astfel, nu s-ar permite nici încărcarea
instanțelor de judecată cu dosare având ca temei orice caz de nulitate relativă, s-ar asigura respectarea
termenului rezonabil al procesului penal și, mai ales, li s-ar garanta participanților o protecție sporită
împotriva încălcării dispozițiilor procesual penale.
154
Gr. Gr. Theodoru, Ș. Costăchescu, T. Cernescu, Garantarea și realizarea drepturilor acordate părților în
procesul penal, vol. VARIA al Sesiunii Științifice, Ed. Asociația Juriștilor din R.S.R., București, 1971, p. 13.
40
BIBLIOGRAFIE
I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

1. Ciobanu A., Teză de doctorat: Aspecte teoretice, legislative și de practică judiciară
privind nulitățile ca sancțiuni procedurale penale, București, 2008.
2. Crișu A., Drept procesual penal. Partea generală, ediția 2, Ed. Hamangiu, București,
2017.
3. Crișu A. (coord.), Bălan C., Oncescu C.-I., Drept procesual penal. Partea specială. Caiet
de seminar, Ed. Hamangiu, București, 2017.
4. Dongoroz V., Dărîngă Gh., Kahane S., Lucinescu D., Nemeș A., Popovici M., Sîrbulescu
P., Stoican V., Noul Cod de procedură penală și Codul de procedură penală anterior -
Prezentare comparativă, Ed. Politică, București, 1969.
5. Dongoroz V., Kahane S., Antoniu G., Bulai C., Iliescu N., Stănoiu R., Explicații teoretice
ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei
Republicii Socialiste România, București, 1975.
6. Giurgiu N., Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed. Științifică, București, 1974.
7. Neagu I., Damaschin M., Tratat de procedură penală. Partea generală, ediția 2, Ed.
Universul Juridic, București, 2015.
8. Theodoru Gr. Gr., Costăchescu Ș., Cernescu T., Garantarea și realizarea drepturilor
acordate părților în procesul penal, vol. VARIA al Sesiunii Științifice, Ed. Asociația
Juriștilor din R.S.R., București, 1971.
9. Udroiu M. (coord.), Andone-Bontaș A., Bodoroncea G., Bulancea M., Constantinescu V.,
Grădinaru D., Jderu C., Kuglay I., Meceanu C., Postelnicu L., Tocan I., Trandafir A.-R.,
Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2015.
10. Udroiu M. (coord.), Andone-Bontaș A., Bodoroncea G., Bogdan S., Bulancea M., Chertes
D.-S., Chiș I.-P., Constantinescu V., Grădinaru D., Jderu C., Kuglay I., Meceanu C.,
Nedelcu I., Postelnicu (Cojocaru) L., Rădulețu S., Șinc A.-M., Slăvoiu R., Tocan I.,
Trandafir A.-R., Vasilescu M., Zlati G., Codul de procedură penală. Comentariu pe
articole, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2017.
11. Udroiu M., Procedură penală. Partea generală, ediția 4, Ed. C.H. Beck, București, 2017;
Procedură penală. Partea specială, ediția 4, Ed. C.H. Beck, București, 2017.
41
12. Vasiliu A., Nulitățile în procesul penal. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București,
2006.
13. Viforeanu C., Petit E., Ghimpa N., Codul de procedură penală Carol al II – lea – Cu
lămuriri asupra fiecărui articol și un tablou sinoptic al ședințelor Curții cu Jurați, Ed.
Cugetarea, București, 1936.
14. Volonciu N., Tratat de procedură penală. Parte generală, vol. I, Ed. Paideia, 1996.
15. Volonciu N., Uzlău A. S. (coord.), Moroșanu R., Văduva V., Atasiei D., Ghigheci C.,
Voicu C., Tudor G., Gheorghe T.-V., Chirița C. M., Noul Cod de procedură penală
comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014.
16. Zarafiu A., Procedură penală. Partea generală. Partea specială, ediția 2, Ed. C.H. Beck,
București, 2015.
II. SITE-URI INTERNET

1. Curtea Constituțională a României - www.ccr.ro
2. Portalul instanțelor de judecată - www.portal.just.ro
3. Înalta Curte de Casație și Justiție a României - www.scj.ro
CONTRIBUȚIE:
Berinde Teodor-Marian: Capitolul al III-lea, Secțiunile I și II.
Ene Patricia: Capitolul al III-lea, Secțiunile IV și V.
Ifrim Gabriela: Capitolul al II-lea și Capitolul al III-lea, Secțiunea III.
Contribuție comună: Capitolul I.
42

CEDO. TEMA 11. Nulitățile Relative Cu Caracter Expres Din Codul de Procedură Penală

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CEDO. TEMA 11. Nulitățile Relative Cu Caracter Expres Din Codul de Procedură Penală

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

Nulitățile relative cu caracter expres din

CAPITOLUL I. NULITATEA RELATIVĂ. SANCȚIUNE PROCEDURALĂ ............................... 2

Secțiunea I. Considerații generale privind nulitatea ........................................................................ 2

Secțiunea a II-a. Noțiunea de nulitate relativă ................................................................................. 2

Secțiunea a III-a. Condițiile nulității relative .................................................................................. 3

Secțiunea a IV-a. Trăsăturile nulității relative ................................................................................. 5

Secțiunea a V-a. Efectele nulității relative ...................................................................................... 6

CAPITOLUL AL II-LEA. NULITATEA RELATIVĂ EXPRESĂ ................................................... 7

Secțiunea a II-a. Particularități ale nulității relative exprese ......................................................... 10

CAPITOLUL AL III-LEA. CAZURI DE NULITATE RELATIVĂ EXPRESĂ DIN CODUL DE

2. Nulitatea relativă care intervine în cazul desfășurării judecății în apel cu neaudierea

Secțiunea a V-a. Cazul de nulitate relativă a ordonanței de redeschidere a urmăririi penale în

Procesul penal a fost definit ca reprezentând o activitate reglementată de lege, desfășurată de

Secțiunea I. Considerații generale privind nulitatea

Principiul legalității procesuale, prevăzut de art. 2 din C.proc.pen., guvernează desfășurarea

Secțiunea a II-a. Noțiunea de nulitate relativă

a. Condiția nerespectării dispozițiilor care reglementează desfășurarea procesului penal

b. Condiția cauzării unei vătămări procesuale ca urmare a încălcării dispozițiilor legale

c. Condiția privind proba vătămării

Secțiunea a IV-a. Trăsăturile nulității relative

a. Nulitatea relativă trebuie invocată în termenul prevăzut de lege.

c. Nulitatea relativă poate fi acoperită prin voința persoanei interesate.

Secțiunea a V-a. Efectele nulității relative

CAPITOLUL AL II-LEA. NULITATEA RELATIVĂ EXPRESĂ

Secțiunea I. Evoluția legislativă a nulităților relative exprese în dreptul procesual penal

Secțiunea a II-a. Particularități ale nulității relative exprese

CAPITOLUL AL III-LEA. CAZURI DE NULITATE RELATIVĂ EXPRESĂ DIN CODUL DE

Secțiunea a III-a. Cazurile de nulitate relativă care constituie motive de contestație în

2. Nulitatea relativă care intervine în cazul desfășurării judecății în apel cu neaudierea

Secțiunea a V-a. Cazul de nulitate relativă a ordonanței de redeschidere a urmăririi penale

I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

II. SITE-URI INTERNET

S-ar putea să vă placă și