MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDII: DREPT –F.R.

Disciplina:
DEONTOLOGIA MAGISTRATULUI

Tema:
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A JUDECĂTORILOR

Coordonator științific:

Lector. univ. dr. VIORICA POPESCU

Student:

SANDU OVIDIU DUMITRU

An universitar
2015-2016

1
 CUPRINS

I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE.............................................................................3

II. RĂSPUNDEREA CIVILĂ A JUDECĂTORULUI............................................3

III. RĂSPUNDEREA PENALĂ A JUDECĂTORILOR..........................................6

IV. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A MAGISTRAȚILOR...............................8

V. BIBLIOGRAFIE................................................................................................17

2
 I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

În prezenta lucrare voi aborda cu precădere problema răspunderii judecătorilor, aducând,

atunci când este nevoie în discuție principalele aspecte de noutate survenite în urma modificării
Legilor 303/2004 și 317/2004 de către Legea 24/2012. Mai mult, decât atât, disecarea acestui
subiect, va implica și pronunțarea asupra subiectului ”procuror”, în condițiile în care, de cele mai
multe ori, se analizează răspunderea magistraților, și rareori, numai una dintre cele două.
Nicio putere nu poate rămâne necontrolată și, în consecință, nu poate fi absolvită de
răspundere. Dreptul nostru1 ideal – spunea M. Capppelletti – trebuie să exprime ceea ce poate fi
considerat ca fiind inima însăși a unui sistem democratic de guvernământ – sistemul echilibrului
puterilor -, și anume că o putere nu trebuie niciodată să rămână necontrolată și că autoritatea
învestită cu un drept de a controla nu trebuie niciodată ca ea însăși să rămână incontrolabilă și, pe
cale de consecință, scutită de răspundere. Alături de ”mijloacele preventive”, prevăzute pentru
asigurarea independenței, imparțialității și integrității judecătorului, au fost instituite și ”mijloace
represive”.
Încercarea de tipologizare a formelor răspunderii judecătorului poate avea criterii diferite:
a) În raport cu autoritatea în fața căreia s-ar realize procedura angajării răspunderii judecătorului,
s-ar contura două forme de control: ”responsabilitatea externă”, în fața unei autorități din afara
corpului judiciar, și ”responsabilitatea internă”, realizată deci înlăuntrul corpului judiciar. b) În
raport - am spune – cu latura subiectivă a faptei care justifică angajarea răspunderii, s-ar contura
răspunderea pentru fapta săvârșită cu intenție și răspunderea pentru fapta săvârșită din culpă. Ne-
am atașat unui criteriu pragmatic, deosebind, așadar, următoarele forme de răspundere: 1)
Răspunderea politică; 2) Răspunderea în fața colectivității; 3) Răspunderea juridică, substituită în
exclusivitate de stat sau asociată celei judecătorului (răspundere civilă, penală, disciplinară).
Unele din aceste forme reprezintă experiențe dramatice, altele au căzut în desuetudine.

II. RĂSPUNDEREA CIVILĂ A JUDECĂTORULUI

Judecătorul acționează de pe platforma independenței și a inamovabilității lui; în

exercitarea funcției jurisdicționale, el nu are autoritatea și inițiativa de care în general se bucură
funcționarul public; împotriva hotărârii judecătorului sunt instituționalizate căi specifice de atac.
Problema răspunderii civile a magistraților se poate ridica îndeosebi în legătură cu
săvârșirea unor erori judiciare. Principiul a fost și trebuie să fie acela al lipsei responsabilității
civile a magistratului.2
Legislația procesual-civilă actuală, ca și Legea nr. 92/1992, nu conțin prevederi de genul
celor menționate anterior. Există însă dispoziții speciale în Codul de procedură penală (art. 504)

1
Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura C.H.Beck, București, 2007, p. 103
2
Ioan Leș, Tratat de drept procesual civil, Ediția a 5-a, Cu referiri la Proiectul Codului de procedură civilă, Editura
C.H.Beck, București, 2010, p. 102

3
privitoare la repararea de către stat a pagubei suferite de către o persoană condamnată sau
reținută pe nedrept. Acțiunea civilă poate fi promovată, împotriva statului, doar în situațiile
expres determinate de textul menționat, completat cu art. 505-506 din același cod. Totodată,
Codul de procedură penală (art. 507) reglementează și acțiunea în regres a statului împotriva
persoanei vinovate; astfel: ”În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit
dispozițiilor art. 506, statul are acțiunea în regres împotriva acelui care cu rea-credință sau din
gravă neglijență a provocat situația generatoare de daune”.
Așadar, de lege lata, răspunderea civilă a unui magistrat poate interveni doar în una din
cele două situații expres determinate în art. 507 C.proc.pen. (rea-credință și gravă neglijență).
De altfel, răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare
săvârșite în procesele penale este expres enunțată de art. 48 alin. (3) din Constituție. Acest text,
care instituie principiul unei răspunderi de excepție a statului, precum și lipsa unor dispoziții
corespunzătoare în sfera procesului civil, ne determină să constatăm, că în orice alte împrejurări,
conform legislației române actuale, nu este operantă răspunderea civilă a judecătorului. Izolat
însă, s-a susținut și un punct de vedere diferit 3, potrivit căruia partea păgubită printr-un act
jurisdicțional poate exercita o acțiune împotriva judecătorului pe temeiul art. 998 C.civ. Această
opinie a fost fundamentată pe ideea că art. 3 C.civ. sancționează denegarea de dreptate.4
În ce ne privește, socotim că argumentele menționate nu pot fundamenta, de lege lata,
răspunderea civilă a judecătorului pentru erorile judiciare.
Conceptele de rea-credinţă şi gravă neglijenţă primesc mai multe accepţiuni:
a) O primă accepţiune este aceea care dă conţinutul abaterii disciplinare prevăzută de art. 99
litera h din Legea 303/2004, potrivit căruia constituie abatere disciplinară: „exercitarea funcţiei
cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă dacă fapta nu constituie infracţiune. Conţinutul acestei
prime accepţiuni nu este necesar a fi definit prin lege, întrucât acesta urmează să fie stabilit prin
jurisprudenţa disciplinară a secţiilor din cadrul CSM.
b) O a doua accepţiune este aceea care poate fi înglobată în elementele constitutive ale unor
infracţiuni prevăzute de legea penală. Acest conţinut rezultă prin interpretarea dispoziţiilor art. 99
litera h din legea 303/2004. Aşa cum am mai arătat: „exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau
gravă neglijenţă dacă fapta nu constituie infracţiune”. Nici conţinutul acestei accepţiuni nu este
necesar a fi definit printr-o lege separată, întrucât în legislaţia penală există suficiente elemente
pentru a stabili caracterul penal al faptei săvârşite şi gradul de vinovăţie, reaua-credinţă fiind
asimilată intenţiei directe în săvârşirea infracţiunii. Pot fi săvârşite cu intenţie directă, deci cu
rea-credinţă următoarele infracţiuni abuz în serviciu contra intereselor unei persoane prevăzută
de art. 246 Cod penal şi represiunea nedreaptă, prevăzută de art. 268 din Codul penal, şi din
culpă infracţiunea de neglijenţă în serviciu prevăzută de articolul 249 din Codul penal, care
incriminează fiind incriminată deopotrivă şi în cazul în care fapta a avut consecinţe deosebit de
grave.
c) O a treia accepţiune este aceea care dă conţinutul uneia dintre condiţiile formulării acţiunii în
regres formulată de stat împotriva judecătorului sau procurorului pentru repararea prejudiciului
3
Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura Europa Nova, București, 1995, p. 95-96
4
Ioan Leș, Studii de drept judiciar privat, Editura C.H.Beck, București, 2008, p. 115

4
la care statul a fost obligat prin hotărâre judecătorească irevocabilă şi pe care l-a acoperit. În
cazul erorilor judiciare săvârşite în alte cauze decât ele penale, această a treia accepţiune trebuie
să înglobeze atât pe prima cât şi pe cea de–a doua accepţiune, în sensul că în cadrul acţiunii în
regres a statului se va stabili că există rea-credinţă sau neglijenţă, numai dacă există o hotărâre
penală de condamnare a judecătorului sau procurorului sau o hotărâre disciplinară. Conceptele de
rea-credinţă şi gravă neglijenţă nu sunt definite de lege pentru ipoteza acţiunii în regres formulată
de stat împotriva judecătorului sau procurorului pentru erorile judiciare săvârşite în procesele
penale. Conţinutul acestor concepte urmează să fie conturat de jurisprudenţă. Cea de-a treia
accepţiune constituie un concept nou, introdus de Constituţie şi preluat de legea statutului
judecătorului şi procurorului. Pentru ca statul să se îndrepte împotriva judecătorului cu acţiune în
regres trebuie să fie îndeplinite o serie de condiţii prevăzute de lege, condiţii care constituie tot
atâtea garanţii procedurale în stabilirea răspunderii judecătorilor şi procurorilor.
Articolul 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 stipula că dreptul persoanei vătămate la
repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele
penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre
definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru
o faptă sâvârșită în cursul judecății procesului și dacă acestă faptă este de natură să determine o
eroare judiciară. În toate cazurile, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune împotriva
statului, reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor.
Cele mai semnificative dispoziții, în acestă materie, sunt însă cele cuprinse în art. 96 alin.
(7) din Legea nr. 303/2004. Potrivit acestui text: ”După ce prejudiciul a fost acoperit de către stat
în temeiul hotărârii irevocabile, date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta
cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau
gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii”.
În practică, pot interveni situații în care lipsa răspunderii civile – a statului și/sau a
judecătorului – ar fi greu de justificat. Avem în vedere alte situații decât cele vizate de art. 504
C.proc.pen. Acesta ar putea fi cazul condamnării unui judecător pentru o faptă în legătură cu un
litigiu civil, în ipoteza în care litigiul nu mai poate fi recuperat (decesul debitorului și lipsa
moștenitorului, etc.). Prin urmare, și în materie civilă ar fi normal ca efectele negative ale unei
conduite frauduloase a judecătorului să fie suportate, în final, de către el. Într-o viitoare
legislație, ar fi oportună reglementarea expresă a răspunderii civile a judecătorului. În acest sens,
ar putea fi avute în vedere sistemele adoptate și în alte legislații.
Răspunderea civilă a judecătorului trebuie să se întemeieze și pe un ansamblu de
dispoziții procedurale de protecție. Instituirea unei asemenea răspunderi nu se poate transforma
într-un pretext pentru exercitarea de injoncțiuni sau amenințări asupra judecătorului.5
O primă problemă ce trebuie exeminată este aceea a priorității răspunderii patrimoniale a
statului față de cea a judecătorului. Considerăm că în toate cazurile statul trebuie să aibă acțiune
în regres împotriva judecătorului vinovat, întrucât statul este cel care își asumă într-un stat de

5
Cristina Alexe, Răspunderea judecătorilor, garanția a independenței justiției, în Pandectele Române, nr. 1/2004, p.
226

5
drept sarcina de a distribui justiția. În al doilea rând, acțiunea în răspundere civilă, pentru erorile
judiciare, trebuie să fie țărmuită, în timp, prin mecanismul prescripției extinctive.
Termenul de prescripție de un an stipulate în art. 96 alin. (8) este suficient pentru
promovarea acțiunii. Termenul de prescripție trebuie să curgă de la data finalizării procesului, în
concret de la data epuizării tuturor căilor procedurale prevăzute de lege pentru reformarea
hotărârii pronunțate. În privința competenței, soluția ce se impune în dreptul nostru este cea
prevăzută în art. 506 C.proc.pen., text care determină competența tribunalului (județean ori al
Municipiului București) în a cărui rază teritorială domiciliază persoana îndreptățită la
despăgubire. Cât privește competența de soluționare a acțiunii în regres, promovată de stat
împotriva judecătorului vinovat, ar trebui să se opteze pentru o soluție diferită. O asemenea
acțiune nu poate fi dată, după opinia nostră, în competența instanțelor de drept comun; de altfel,
și în materie penală există norme de competență derogatorii de la dreptul comun; de altfel, și în
materie penală există norme de competență derogatorii de la dreptul comun, în privința judecării
infracțiunilor săvârșite de judecători.6
În finalul acestor considerații, socotim că instituirea unei răspunderi civile a judecătorilor
ar fi de natură să consolideze prestigiul autorității judecătorești, iar o atare reglementare ar
influența în mod favorabil și calitatea actului de justiție.
Problema răspunderii civile a judecatorului formează și obiectul unor dispoziții consacrate în
Carta europeană privind statutul judecătorilor. Normele instituite de Cartă sunt obligatorii pentru statele
membre. Carta consacră principiul primordialității răspunderii statului pentru pagubele cauzate prin
decizii judiciare. Potrivit art.5.2. din Carta europeană privind statutul judecătorilor, repararea pagubelor
cauzate în mod nelegitim prin decizia sau comportamentul unui judecător sau judecătoare în exercițiul
funcțiilor lor este asigurată de stat. În concepția acestui document european, răspunderea civilă a statului
este antrenată nu doar în cazul unei decizii judiciare eronate, ci și în ipoteza unui comportament
inadecvat al judecătorului. Actuala reglementare juridică din țara noastră este în concordanță cu
prevederile Cartei europene privind statutul judecatorilor.

III. RĂSPUNDEREA PENALĂ A JUDECĂTORILOR

Incidența răspunderii penale a magistratului este admisă prin prevederile art. 93 din Legea nr.
303/2004, ale articolului 60 alin.(1) lit. a) din aceeași lege, care reglementează suspendarea din funcție
atunci când a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva judecătorului și ale art. 63 alin. (1) lit. f) din
legea arătată, care prevede eliberarea din funcție a magistratului în caz de condamnare definitivă pentru
o infracțiune. Sugestive însă, sub aspectul aici discutat, ni se par și prevederile art. 322 pct. 4 C.proc.civ.,
care, în materie de revizuire, se referă la ipoteza condamnării judecătorului, ”care a luat parte la
judecată”, pentru o infracţiune privitoare la pricină. Răspunderea penală a judecătorului poate fi privită
sub două aspecte: a) Unele dintre infracţiunile care lezează înfăptuirea justiţiei îl pot privi şi pe judecător
(represiune nedreaptă – art. 268 C.pen.); Răspunderea penală a judecătorului poate fi angajată pentru
6
Ioan Leș, Statul de drept și răspunderea civilă a judecătorilor, în Dreptul, nr. 5/1998, p. 22

6
săvârşirea unor infracţiuni de aplicaţie generală, dar – ca şi în cazul altor agenţi ai autorităţii publice -
pedepsele sunt mai severe.7
Răspunderea penală în ceea ce priveşte pe judecători operează potrivit reglementărilor
din Codul penal şi Codul de procedură penală: împotriva magistraţilor poate începe urmărirea
penală pentru săvârşirea unei infracţiuni şi se poate pune în mişcare acţiunea penală în condiţiile
dreptului comun, cu precizarea că nu este posibilă sesizarea instanţei cu privire la săvârşirea unei
infracţiuni de către un magistrat decât prin rechizitoriu, nu şi prin plângerea prealabilă directă a
persoane vătămate şi competenţa de soluţionare a unor astfel de cazuri aparţine celor mai înalte
instanţe judecătoreşti – curţile de apel (pentru magistraţii de la nivelul judecătoriilor şi
tribunalelor), respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (pentru magistraţii de la nivelul curţilor
de apel şi a instanţei supreme).
Sunt anumite măsuri procedurale care nu pot fi luate însă decât cu încuviinţarea secţiilor
CSM.
Garanţiile procedurale pentru răspunderea judecătorilor şi procurorilor în cursul procesului
penal sunt prevăzute de art. 95 din Legea 303/2004, coroborat cu art. 42 din Legea 317/2004:
 În cursul urmăririi penale şi a procesului penal, judecătorii, procurorii şi magistraţii
asistenţi pot fi perchiziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi preventiv, numai cu încuviinţarea secţiilor
Consiliului Superior al Magistraturii, corespunzător calităţii lor.
 În caz de infracţiune flagrantă, aceştia, pot fi reţinuţi şi supuşi perchiziţiei potrivit legii,
fără a mai fi nevoie de încuviinţarea secţiilor, CSM-ul fiind informat de îndată de organul care a
dispus reţinerea sau perchiziţia.
Anumite măsuri procedurale primesc o reglementare specifică statutului magistratului.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 62-63 din Legea nr. 303/2004, judecătorul sau procurorul este
suspendat din funcţie când a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa prin ordonanţă sau
rechizitoriu. Măsura se dispune de Consiliul Superior al Magistraturii şi, în perioada suspendării
din funcţie, judecătorului şi procurorului nu i se plătesc drepturile salariale; această perioadă nu
constituie vechime în magistratură. Dacă se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea
urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal faţă de judecător sau procuror,
suspendarea din funcţie încetează, iar acesta este repus în situaţia anterioară, i se plătesc
drepturile băneşti de care a fost lipsit pe perioada suspendării din funcţie şi i se recunoaşte
vechimea în magistratură pentru această perioadă.

IV. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A MAGISTRAȚILOR

Potrivit dispoziţiilor Legii nr.303/2004, în forma iniţială, din corpul magistraţilor făceau
parte judecătorii, procurorii, constituiţi în parchete şi magistraţii – asistenţi ai Înaltei Curţi de

7
Ion Deleanu, op.cit., p. 110

7
Casaţie şi Justiţie. Potrivit aceloraşi dispoziţii era asimilat magistraţilor, pe durata funcţiei,
personalul de specialitate juridică din Ministerul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii, din
Institutul Naţional de Criminologie şi din Institutul Naţional al Magistraturii.
În prezent, Legea nr.303/2004 evită să atribuie în mod explicit calitatea de magistrat unei
categorii profesionale şi se limitează a opera cu noţiunea de magistratură. Astfel, legiuitorul
defineşte magistratura ca fiind activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul
înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, ordinii
de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Modificarea legislativă pare mai mult
formală din moment ce activitatea definită drept magistratură este în continuare atribuită
judecătorilor şi procurorilor, adică aceleaşi categorii cărora, în forma iniţială, legea le conferea
calitatea de magistrat. Prin urmare, nu se poate aprecia că în prezent ar fi o greşeală
terminologică dacă ne-am referi la judecători şi procurori desemnându-i prin noţiunea generică
de magistraţi.8
Înainte de a intra în dezbaterea propriu-zisă a capitolului de față, trebuie să menționăm că
Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și Legea nr. 317/2004 privind
Consiliul Superior al Magistraturii, ce reprezentau cadrul de reglementare pentru răspunderea
magistraților, au format obiectul constituționalității, astfel judecătorii Curții Constituționale au
decis că este constituțională hotărârea Plenului Senatului de adoptare a proiectului de Lege
pentru modificarea și completarea celor de mai sus.9 Modificările aduse vor fi analizate în cadrul
lucrării de față.
Conform art. 98 din Legea nr. 303/2004, judecătorii şi procurorii răspund disciplinar
pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele care afectează prestigiul
justiţiei. Art. 101 din aceeaşi lege menţionează că sancţiunile disciplinare se aplică numai de
secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice. Procedura de
aplicare a acestora este, aşadar, reglementată de Legea nr. 317/2004.

Abaterile disciplinare sunt prevăzute de articolul 99 care are un nou conținut în urma
modificării de către Legea 24/2012, astfel constituind abateri disciplinare:

a) manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei,
săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu;
Respectiva abatere reprezintă o inovație și tinde să anihileze comportarea magistraților nu
doar în câmpul atribuțiilor care îi revin pe parcursul programului de lucru, ci și în exterior în
relație cu alte persoane, mediu sau în interacțiune cu alți factori, influențând negativ imaginea
justiției din România. Manifestările pot fi din cele mai diverse, condiția necesară și suficientă
este denaturarea onoarei sau a probității profesionale sau a prestigiului justiției, așa cum
subliniază și textul.
b) încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi
procurorii;
8
Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura C.H.Beck, București, 2005, p.92
9
www.asociatia-magistratilor.ro

8
 Această abatere este reluată și în noua redactare, referindu-se la orice incompatibilități ori
interdicții care i-ar privi pe magistrați, diferențiindu-se în același timp de abaterea prevăzută la
litera d), interdicție care vizează desfășurarea de activități publice cu caracter politic, pe când,
interdicția aferentă literei pe care o analizăm s-ar referi la desfășurarea de activități cu caracter
public, neincluzându-se una în cealaltă.10
c) atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal
al instanţei sau al parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori,
justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii;
Întruneşte elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de dispoziţiile art. 99
lit. c) din Legea nr. 303/2004, fapt judecătorului de a purta, în şedinţă publică, discuţii
contradictorii c avocatul uneia din părţi ce, prin conţinut şi obiect, depăşesc limitel explicaţiilor
şi lămuririlor la care se referă art. 129 C. proc. civ., atunc când reglementează rolul activ al
judecătorului.11
Abatere care a fost parțial reluată cu anumite modificări de substanță, în ceea ce privește
persoanele asupra cărora se manifestă atitudinile ”nedemne”, nu ”ireverențioase”, cum sublinia
fostul text, având în vedere sfera personalului instanței ori parchetului unde își desfășoară
activitatea, inspectorii judiciar, tot ca inovație și reprezentanții altor instituții, pe lângă celelalte
enunțate deja.
d) desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în
exercitarea atribuţiilor de serviciu;
e) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de
părţile din proces;
O asemenea faptă se înfățișează ca o nesocotire a unor principii fundamentale ale
dreptului procesual, cum este principiul rolului activ al judecătorului, dreptului la apărare,
contradictorialității și al adevărului.12
f) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;
g) nerespectarea de către procuror a dispoziţiilor procurorului ierarhic superior, date în scris şi în
conformitate cu legea;
Cele două litere au format obiectul unei singure abateri, respectiv stipulată în vechea
reglementare sub forma:”refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire ce îi revine potrivit legii
sau dispusă, potrivit legii, de conducătorul instanței sau parchetului”.
h) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la
soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive
imputabile;
Și de data aceasta, abaterea stipulată reunește alte două abateri care au fost prevăzute în
mod distinct în vechile reglementări. Soluționarea cu celeritate, rapidă procesului civil, și nu
numai, reprezintă un imperativ fundamental al unei justiții prompte și eficiente, de aceea și
10
Ioan Leș, Sisteme judiciare comparate, Editura All Beck, București, 2002, p. 192
11
Mona-Maria Pivniceru, Cătălin Luca, Deontologia profesiei de magistrat, Repere deontologice, Editura
Hamangiu, București, 2008, p. 213
12
Idem, p. 195

9
legiuitorul a înțeles să îi confere o consacrare de maximă importanță. În ceea ce privește noțiunea
de lucrări, considerăm că trebuie avute în vedere atât cele cu caracter procedural, cum e cazul
motivării sentințelor sau deciziilor, cât și cele administrative dispuse de organele judiciare. Orice
întârziere este susceptibilă de a atrage după sine răspunderea disciplinară a magistraților.
i) nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una
din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa, precum şi formularea de cereri repetate şi
nejustificate de abţinere în aceeaşi cauză, care are ca efect tergiversarea judecăţii;
Distinct de incompatibilități, se reglementează instituția abținerii ca și obligație a
judecătorilor sau procurorilor în situația în care cunosc că nu pot soluționa cererile datorită
acestor impedimente. Este de semnalat în cea de-a doua parte a textului, insistența magistratului
în cauză de a se abține, exces nejustificat care are drept urmare doar tergiversarea judecății și
împiedicarea administrării justiției în cel mai eficace mod și cu celeritatea inerentă astăzi
cauzelor în sistemul justiției.
j) nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter,
precum şi a altor informaţii de aceeaşi natură de care a luat cunoştinţă în exercitarea funcţiei, cu
excepţia celor de interes public, în condiţiile legii;
Respectarea secretului deliberării constituie o obligație importantă a judecătorului a cărei
nesocotire este considerată de lege ca o abatere disciplinară. O atare abatere poate fi săvârșită
doar de judecători și nu de procurori. Constituie, în același timp, abatere și nerespectarea
confidențialității lucrărilor care au acest caracter, putând fi săvârșită aici atât de judecători cât și
de procurori, precum și a informațiilor cu aceeași natură relevante prin exrcitarea funcției.
k) absenţe nemotivate de la serviciu, în mod repetat sau care afectează în mod direct activitatea
instanţei ori a parchetului;
Absențele de la serviciu (nemotivate), pot avea o influență negativă asupra întregii
activități a magistraților, de exemplu în situația în care judecătorul nu se prezintă la dezbateri
dacă este președintele completului care judecă respectiva cauză ori în calitate de procuror, atrage
consecințe nefaste întregului proces de soluționare a cauzei și nu numai, dacă avem în vedere
încrederea pe care justițiabilii o acordă celor cărora le încredințează dreptul și obligația de a
cerceta și finaliza cererile lor. Absențele pot avea un caracter de repetabilitate sau pot avea un
caracter grav de natură a afecta în mod serios activitatea celor în cauză.
l) imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror;
Abatere reluată doar parțial, imixtiunea în activitatea altui magistrat e de natură a stânjeni
lucrul și procesul la care e supus celălalt subiect, care trebuie să beneficieze de toată
confidențialitatea și derularea în bune condiții a muncii pe care o depunde, restricționând
ingerința altor persoanae, în cauză a magistraților ce nu au legătură cu activitatea sa.
m) nerespectarea în mod nejustificat a dispoziţiilor ori deciziilor cu caracter administrativ
dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanţei sau al parchetului ori a altor obligaţii
cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente;
Avem aici în vedere acea insubordonare din punct de vedere administrativ pe care atât
judecătorii cât și procurorii trebuie să o respecte, în conformitate cu legea și alte regulamente
aplicabile acestora.
10
n) folosirea funcţiei deţinute pentru a obţine un tratament favorabil din partea autorităţilor sau
intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor
personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal
reglementat pentru toţi cetăţenii;
Intervențiile pentru soluționarea cererilor într-un anumit mod datorită funcției pot fi
reputatea ca având un caracter grav, căci sunt de natură să distorsioneze procesul de deliberare și
de elaborarea aunei decizii judiciare pe baza independenței judecătorului, al imparțialității și al
supunerii lui numai față de lege. Atunci când asemeneea intervenții sau injoncțiuni asupra
judecătorului sunt exercitate de către membrii corpului magistraților ele trebuie să fie combătute
și sancționate în mod corespunzător.
o) nerespectarea în mod grav sau repetat a dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor;
De asemenea, introdusă ca și inovație, abaterea intervine când se încalcă principiul
fundamental prestabilit al încălcării repartizării în mod aleatoriu a cauzelor.
p) obstrucţionarea activităţii de inspecţie a inspectorilor judiciari, prin orice mijloace;
Introdusă posibilitatea inspectorilor judiciari de a exercita acțiunea disciplinară, apare ca
un deziderat formularea acestui text care să asigure posibilitatea acestora de implicare în
cercetarea judecătorilor și procurorilor. Mijlocele menționate pot fi din cele mai diverse, și, după
caz, pot atrage chiar încadrarea în răspunderea penală nu numai disciplinară.
q) participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau
sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor;
r) lipsa totală a motivării hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, în
condiţiile legii;
Motivara hotărârilor judecătorești este o condiție esențială pentru ca respectiva hotărâre
să dispună de valabilitate și pentru a justifica procesul de soluționare a cererii, cu arătarea tuturor
considerentelor care sau pentru care a fost adoptată, precum și motivele pentru care a fost
respinsă ori admisă cererea formulată de parte. Este o condiție care asigură transparența,
imparțialitatea și consolidează procesul de aflare a adevărului în cele mai juste condiții.

s) utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti sau al actelor judiciare
ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raţionamentului juridic, de natură să
afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat;
Formularea hotărârilor judecătorești trebuie să fie formulată elocvent, folosindu-se un
limbaj adecvat, corespunzător domeniului juridic, lipsită de echivoc, ce va reliefa logica și
concordanța deciziilor adoptate. Nerespectarea acestor cerințe este susceptibilă de a atrage
sancționarea celor ce se fac vinovați de aceasta.
s) nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii;
Deciziile Curții Constituționale și a celor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție
sunt obligatorii pentru toate celelalte instanțe judecătoreși, deci și pentru judecători și procurori.
t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

11
 Art. 991 vine în completare și arată că: ”Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau
procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând
vătămarea unei persoane.” și ”există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul
nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori
procesual”.13
În ceea ce privește realizarea procedurii disciplinare, prevederile Legii nr. 317/2004
modofcată și completată stabilește norme cu caracter de principiu.
Articolul 44 stipulează în felul următor: Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește,
prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor
și a procurorilor, pentru faptele prevazute în Legea nr. 303/2004.
Alineatul al doilea conferă rolul de instanță disciplinară Secției pentru judecători și pentru
magistrații asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Inspecția Judiciară are un rol semnificatv în acest proces de introducere a acțiunii
disciplinare, respectiv în cazul abaterilor săvârșite de judecător prin inspectorul judiciar,
ministrul Justiției sau președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar în cazul procurorilor de
aceiași subiecți cu excepția ultimului, acțiunea disciplinară fiind introdusă de Procurorul general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte.
În cazul în care Inspecția Judiciară este titulară a acțiunii disciplinare, aceasta se poate
sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris și motivat de orice persoană interesată, inclusiv de
Consiliul Superior al Magistraturii, în legatură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători și
procurori.
Exercitarea acțiunii disciplinare nu e posibilă fără efectuarea unei cercetări prealabile,
realizată de inspectorii din cadrul serviciului de inspecție judiciară pentru judecători, sau pentru
procurori. In cadrul cercetării prealabile se stabilesc faptele și urmările acestora, împrejurările în
care au fost săvârșite, precum și orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra
existenței sau inexistenței vinovăției. Ancheta administrativă implică și ascultarea magistratului
în cauză, precum și verificarea susținerilor făcute de el în apărare. Magistratul cercetat este
îndreptățit să ia cunoștință de toate actele cercetării și să solicite probe în apărare. Refuzul
magistratului de a face declarații sau de a se prezenta la cercetări nu împiedică finalizarea
anchetei administrative.14
Cercetarea administrativă este necesară în scopul asigurării dreptului la apărare, dar și
pentru realizarea unei investigații imparțiale, conforme cu adevărul și pentru înlăturarea oricăror
abuzuri. De aceea, neefectuarea cercetării prealabile și neascultarea magistratului în cauză poate
atrage după sine nulitatea absolută a anchetei administrative. 15 Cercetarea disciplinară se
suspendă atunci când împotriva judecătorului sau procurorului cercetat s-a dispus punerea în
mișcare a acțiunii penale pentru aceeași faptă. Suspendarea cercetării disciplinare se dispune de

13
Legea nr. 303/2004, modificată și completată prin Legea 24/2012
14
Traian Briciu, Note de curs, Organizarea activității judiciare, Editura All Beck, București, 2004, p. 79
15
Ioan Leș, Tratat de drept procesual civil, Ediția a 5-a, Cu referiri la Proiectul Codului de procedură civilă, Editura
C.H.Beck, București, 2010, p. 101

12
inspectorul judiciar prin rezoluție si operează până când soluția pronunțată în cauza care a
motivat suspendarea a devenit definitivă.
Cercetarea prealabilă se efectuează în termen de 60 de zile de la data dispunerii acesteia,
cu excepția situatiei în care intervine suspendarea. Cercetarea disciplinară se poate prelungi cu
cel mult 30 de zile, dacă există motive întemeiate care justifică această măsură. Acțiunea
disciplinară poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la finalizarea cercetării disciplinare, dar
nu mai târziu de 2 ani de la data la care fapta a fost săvârșită.
În cazul sesziării, inspectorul judiciar are mai multe posibilități: poate dispune prin
rezoluție motivată admiterea sesizării și în acest caz va sesiza Secția corespunzătoare a
Consiliulului Superior al Magistraturii, va putea clasa sesizarea dacă nu conține toate condițiile
formale cerute sau va respinge sesizarea dacă constată că nu sunt îndeplinite condițiile formulării
acțiunii disciplinare, soluții ce pot fi contestate ulterior prin căile legale reglementate de lege.
În completare, menționăm că acţiunea disciplinară se exercită de comisiile de disciplină
ale Consiliului Superior al Magistraturii, formate din un membru al Secţiei pentru judecători şi 2
inspectori ai Serviciului de inspecţie judiciară pentru judecători şi, respectiv, un membru al
Secţiei pentru procurori şi 2 inspectori ai Serviciului de inspecţie judiciară pentru procurori.
Membrii acestor comisii sunt numiţi în fiecare an de Secţia pentru judecători şi Secţia pentru
procuroriale Consiliului Superior al Magistraturii.16
În comisiile de disciplină nu pot fi numiţi 2 ani consecutiv aceiaşi membri; de asemenea,
se prevede în mod expres că membrii de drept (preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -
ÎCCJ, ministrul justiţiei şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie), preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii nu pot fi numiţi în
comisiile de disciplină. Aceste comisii pot fi sesizate în legătură cu abaterile disciplinare ale
judecătorilor şi procurorilor de orice persoană interesată sau se pot sesiza din oficiu. 17
Sancţiunile disciplinare care se pot aplica judecătorilor şi procurorilor sunt cele
prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004:
a) avertismentul;

b) diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la 20% pe o perioadă de până la 6

luni;

c) mutarea disciplinară pentru o perioadă de până la un an la o altă instanţă sau la un alt parchet,
situate în circumscripţia altei curţi de apel ori în circumscripţia altui parchet de pe lângă o curte
de apel;

d) suspendarea din funcţie pe o perioadă de până la 6 luni;

e) excluderea din magistratură.

16
Nicolae Cohinescu, Totul despre Ministerul public, Editura Lumina Lex, București, 2000, p. 162
17
Judecător Laura Ivanovici, Răspunderea judecătorilor și procurorilor, Curtea de Apel București, Cristi Danileț,
Tribunalul Cluj

13
 Observăm modificările față de sancțiunile aplicabile magistraților în vechea
reglementare, acestea erau:
a) avertismentul; b) diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la 15% pe o
perioadă de la o lună la 3 luni; c) mutarea disciplinară pentru o perioadă de la o lună la 3 luni la o
instanţă sau la un parchet, situate în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel ori în circumscripţia
aceluiaşi parchet de pe lângă aceasta; d) excluderea din magistratură.
Legea instituie dreptul magistratului ca sancţiunea aplicată să fie proporţională cu
gravitatea abaterii disciplinare săvârşite.
Hotărârea pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii în materie disciplinară va fi
motivată şi comunicată judecătorului sau procurorului şi va cuprinde: descrierea faptei care
constituie abatere disciplinară şi încadrarea juridică a acesteia, temeiul de drept al aplicării
sancţiunii, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de judecător sau procuror,
sancţiunea aplicată şi motivele care au stat la baza aplicării acesteia, calea de atac şi termenul în
care hotărârea poate fi atacată, instanţa competentă să judece calea de atac.
Hotărârile secţiilor CSM, prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară se redactează,
obligatoriu, în termen de cel mult 20 de zile de la pronunţare şi se comunică de îndată, în scris,
judecătorului sau procurorului, precum si Inspecției Judiciare ori, după caz, titularului acțiunii
disciplinare care a exercitat-o. Comunicarea hotărârilor este asigurată de Secretariatul general al
Consiliului Superior al Magistraturii. Membrul Consiliului Superior al Magistraturii față de care
se exercită acțiunea disciplinară nu participă la lucrările secției în care se judecă această
acțiune. Ca și cale de atac, împotriva hotărârilor se poate exercita recurs în termen de 15 zile de
la comunicare de către judecătorul sau procurorul sancționat ori, după caz, de Inspecția Judiciară
sau de către ceilalți titulari ai acțiunii disciplinare care au exercitat-o. Competența soluționării
recursului aparține Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Din
Completul de 5 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al
magistraturii sau judecătorul sancționat disciplinar. Recursul este suspensiv de executare.
Hotărârea pronunțată este irevocabilă.
Pe durata procedurii disciplinare, secția corespunzătoare a Consiliului Superior al
Magistraturii, din oficiu sau la propunerea inspectorului judiciar, poate dispune suspendarea din
funcție a magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, dacă exercitarea în
continuare a funcției ar putea afecta desfășurarea cu imparțialitate a procedurilor disciplinare sau
dacă procedura disciplinară este de natură să aducă atingere gravă prestigiului justiției.
Făcând o mică paralelă pe plan european, nu putem să nu semnalăm prevederi adiacente
în materia răspunderii magistraților, în cazul de față cea disciplinară, considerații cuprinse în
Carta europeană asupra statutului judecătorilor, adoptată la reuniunea organizată sub egida
Consiliului Europei între 8-10 iulie 1998, la Strasbourg, având ca temă de dezbatere statutul
magistratului. Câteva dintre statuările Cartei sunt relevante: „Toate acuzaţiile sau plângerile
împotriva unui judecător pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiilor sale trebuie să fie
soluţionate rapid şi echitabil, conform unei proceduri prestabilite. Judecătorul are dreptul să se
apere. Cercetarea prealabilă trebuie să rămână confidenţială, dacă judecătorul nu solicită altfel.”,
„Pe parcursul procedurii disciplinare de suspendare sau destituire, deciziile sunt luate în funcţie
14
de regulile stabilite în materia conduitei magistraţilor.” ( pct. 17, respectiv pct. 19, Principiile de
la Milano), „În cazul în care judecătorii nu se achită de sarcinile lor de o manieră eficientă şi
adecvată sau în cazul abaterilor disciplinare, trebuie luate toate măsurile necesare, sub rezerva de
a nu adduce atingere independenței justiţiei. Conform principiilor constituţionale şi tradiţiei
juridice din fiecare stat aceste măsuri pot fi, de exemplu, următoarele:
a) desesizarea judecătorului;
b) atribuirea altor sarcini judiciare;
c) sancţiuni pecuniare cum ar fi reducerea remuneraţiei pe durată determinată;
d) suspendarea.
Măsurile prevăzute trebuie luate de un organ competent, constituit conform unei legi,
special creat pentru aplicarea sancţiunilor şi măsurilor disciplinare … Legea trebuie să prevadă
proceduri pentru ca judecătorul să beneficieze de toate garanţiile unei proceduri echitabile, de
exemplu de a-şi susţine argumentele într-un termen rezonabil şi de a avea dreptul să răspundă
tuturor acuzaţiilor” (Recomandarea R 94 (12) a Consiliului Europei, Principiul VI, pct. 1 lit. a-d
şi pct. 3).18
Concluzionând, răspunderea disciplinară este o formă de răspundere independentă în
raport cu celelalte forme ale răspunderii juridice. Ea are un caracter personal iar faptele,
considerate abateri şi care atrag sancţionarea administrativă a magistratului, sunt expres
prevăzute de lege în textul articolului 99 din Legea nr. 303/2004, modificată şi completată, fiind
în strânsă legătură cu activitatea judiciară a magistratului şi conduita acestuia la serviciu ori în
societate. Ceea ce este esenţial în responsabilizarea disciplinară a magistratului este stabilirea
unor reguli stricte şi detaliate privind declanşarea procedurii disciplinare, a titularului unei
asemenea acţiuni, a instanţei care să le aplice şi a sancţiunilor care se pot aplica pentru un
comportament necorespunzător dovedit în cadrul unei asemenea proceduri.
Într-un studiu de specialitate, se arăta că întrebarea care a planat tot timpul a fost aceea
dacă judecătorul poate fi urmărit disciplinar pentru o greșeală în timpul judecății. 19La colocviul
Rețelei Curților Supreme din 2006, în concluzie, președintele Curții Supreme irlandeze a punctat
vehement, arătând că !Există căi de recurs pentru a remedia această situație. Judecătorul ia
decizia care lui I se pare cea mai justă, nu are niciun interes să facă o judecată proastă”.
Citându-l pe stimabilul domn profesor Ioan Leș, ”este evident că într-o societate
democratică judecătorul nu poate fi la adăpostul unei imunități absolute atunci când el își încalcă
în mod grosier obligațiile sale de imparțialitate și corectitudine. Astfel cum chirurgul răspunde
pentru greșelile sale grosiere tot atât de firesc este ca și magistratul să fie supus unui regim de
responsabilitate corespunzător”.

18
Analiză comparativă la nivelul european și global asupra statutului magistraților cu dispoziții similare ale
legislației românești actuale, Judecător Ion Popa, Consiliul Superior al Magistraturii, fs.legaladviser.ro
19
Nicolae Popa, fost președinte al Înaltei Cuți de Casație și Jusitiție, Responsabilitatea judecătorului, Editorial, în
Revista de drept public nr. 1/2012, p. 16

15
 V. BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Leș, Tratat de drept procesual civil, Ediția a 5-a, Cu referiri la Proiectul
Codului de procedură civilă, Editura C.H.Beck, București, 2010;
2. Ioan Leș, Studii de drept judiciar privat, Editura C.H.Beck, București, 2008;
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura Europa Nova, București,
1995;
4. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura C.H.Beck, București, 2007;
5. Traian Briciu, Note de curs, Organizarea activității judiciare, Editura All Beck,
București, 2004;

16
6. Ioan Leș, Sisteme judiciare comparate, Editura All Beck, București, 2002;
7. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura C.H.Beck, București, 2005;
8. Nicolae Cohinescu, Totul despre Ministerul public, Editura Lumina Lex,
București, 2000;
9. Cristina Alexe, Răspunderea judecătorilor, garanția a independenței justiției, în
Pandectele Române, nr. 1/2004;
10. Ioan Leș, Statul de drept și răspunderea civilă a judecătorilor, în Dreptul, nr.
5/1998;
11. Mona-Maria Pivniceru, Cătălin Luca, Deontologia profesiei de magistrat, Repere
deontologice, Editura Hamangiu, București, 2008;
12. Nicolae Popa, fost președinte al Înaltei Cuți de Casație și Jusitiție,
Responsabilitatea judecătorului, Editorial, în Revista de drept public nr. 1/2012;
13. Judecător Laura Ivanovici, Răspunderea judecătorilor și procurorilor, Curtea de
Apel București, Cristi Danileț, Tribunalul Cluj;
14. Analiză comparativă la nivelul european și global asupra statutului magistraților
cu dispoziții similare ale legislației românești actuale, Judecător Ion Popa,
Consiliul Superior al Magistraturii;
15. www.asociatia-magistratilor.ro;
16. www.legaladviser.ro;
17. www.lege-start.ro;
18. www.mpublic.ro;
19. www.dreptonline.ro;
20. Legea nr. 303/2004, modificată și completată prin Legea nr. 24/2012;
21. Legea nr. 317/2004, modificată și completată prin Legea nr. 24/2012.

17