1

DOMNIA-instituţie centrală a dreptului cutumiar românesc

Gruparea formaţiunilor prestatale în diferite ţări feudale, unitare sub aspect politic şi juridic,
s-a realizat în jurul voievodului întemeietor, care a luat titlul de domn.
Domnia este instituţia centrală în aparatul de stat, ea apărând concomitent cu
întemeierea Ţării Româneşti şi Moldovei. Domnia este o instituţie românească originală,
care a apărut ca o treaptă superioară în evoluţia ţărilor româneşti din perioada
feudalismului. Principiile de bază care au stat la temelia domniei au fost: alegerea şi
ereditatea. Originalitatea sistemului feudal românesc constă în îmbinarea celor două elemente
fundamentale ale domniei. Pe linie ereditară se remarcă strădania domnitorilor de a transmite
descendenţilor conducerea ţării, regula eredităţii acoperind un cerc mai larg al rudelor, fiind valabilă
atât pentru descendenţa pe linie directă cât şi cea pe linie colaterală (fraţi, unchi, veri). De
asemenea au vocaţie succesorală, pe lângă fiii legitimi şi cei nelegitimi. Prin alegere se hotăra cine
dintre persoanele cu vocaţie succesorală la domnie devenea domn. Procedura alegerii era
reprezentată de două ceremonii: învestitura şi încoronarea. Alegerea era făcută de clasele sociale
feudale – boierii şi ţara, episcopii şi toată curtea, având şi semnificaţia prestării jurământului de
credinţă faţă de noul domn. Alegerea se făcea pe viaţă.
Cele două principii – ereditatea şi alegerea –s-au îmbinat pentru a forma sistemul electivo-
ereditar. Deteriorarea acestui sistem impune din partea domnitorilor găsirea unor soluţii care să
elimine ciocnirile violente în momentul schimbării domniei. Astfel se practică „asocierea” la domnie
ca o cale paşnică de a restrânge cercul larg al rudelor cu pretenţii la conducerea statului, prin
proclamarea de către domn a unui asociat la domnie. În Ţara Românească a procedat astfel
Basarab cel Mare ce l-a asociat pe fiul său Nicolae Alexandru, iar în Moldova fraţii Petru I şi
Roman I au domnit împreună.
La înscăunare domnul se încorona. Spre finele secolului al XVI-lea, coroana a fost
înlocuită cu cuca (termen din limba turcă - căciulă înaltă împodobită cu pene de struţ).
Caracteristicile domniei
a) În Ţările Române domnia a fost absolutistă.
b) Puterea domnului a fost personală, indivizibilă şi netransmisibilă în plenitudinea sa.
Drepturile domnului, în calitatea sa de judecător suprem,
pot fi sintetizate astfel:
a) Avea dreptul de a judeca singur, sau împreună cu sfătuitori (Sfatul domnesc);
b) Putea să delege dreptul său de judecată;
c) Competenţa domnului era una generală, putând judeca orice cauze, în orice
materie, indiferent de valoarei;
d) Avea dreptul să reformeze orice hotărâre judecătorească, indiferent de cine o
pronunţase: o instanţă din ţară sau un domn anterior.