Sunteți pe pagina 1din 18

Clasificarea obligatiilor

1. Obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face. În dreptul civil, prin obligaţia de a da se
înţelege îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real. Aşadar, „a da” nu înseamnă „a preda”.
Spre exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în
patrimoniul cumpărătorului este o obligaţie de a da, care nu trebuie confundată cu obligaţia de a preda în
materialitatea sa lucrul vândut, aceasta din urmă fiind, aşa cum vom vedea imediat, o obligaţie de a face. De
asemenea, tot o obligaţie de a da este şi îndatorirea pe care şi-o asumă cel care a împrumutat o sumă de bani
de a constitui un drept de ipotecă în favoarea celui care l-a împrumutat, pentru a garanta dreptul de creanţă al
acestuia din urmă.
Prin obligaţie de a face se înţelege îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu sau de a preda
un lucru, deci, în general, orice prestaţie pozitivă în afara celor care se încadrează în noţiunea de „a da”. De
exemplu, obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat, obligaţia de a preda lucrul
donat, obligaţia de a presta întreţinerea în temeiul contractului de întreţinere etc. sunt obligaţii de a face.
Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea subiectului pasiv de a se abţine de la o acţiune sau de la anumite
acţiuni.
Această obligaţie are un conţinut diferit, după cum este corelativă unui drept absolut sau unui drept relativ.
Obligaţia de a nu face corelativă unui drept absolut înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic de
natură a aduce atingere acestui drept, iar obligaţia de a nu face corelativă unui drept relativ este îndatorirea
subiectului pasiv de a nu face ceva ce ar fi putut să facă dacă nu s-ar fi obligat la abţinere.
Ca exemple de obligaţii de a nu face corelative unui drept absolut, cităm: obligaţia ce revine oricărei
persoane de a nu stânjeni exerciţiul dreptului de proprietate al titularului unui asemenea drept; obligaţia
proprietarului fondului aservit de a nu face nimic de natură a diminua sau îngreuna exerciţiul servituţii;
obligaţia asumată printr-o convenţie de constituire a unei servituţi, de către proprietarul unui teren faţă de
vecinul său de a nu construi la o distanţă mai mică de un număr oarecare de metri de linia despărţitoare etc.
Ca obligaţie de a nu face corelativă unui drept relativ (de creanţă), menţionăm: obligaţia pe care şi-o asumă
cel împrumutat de a nu înstrăina un anumit bun până când nu va efectua piaţa către împrumutător, obligaţia
depozitarului de a nu se folosi de lucrul depozitat, obligaţia asumată de un comerciant fată de un alt
comerciant de a nu exercita un comerţ concurent etc.

2. Obligaţii civile pozitive şi obligaţii civile negative. Această clasificare reprezintă o variantă a clasificării
anterioare.
Obligaţiile pozitive sunt acelea care implică o acţiune, deci vom include în această categorie obligaţia de a
da şi obligaţia de a face.
Obligaţiile negative sunt acelea care presupun o abstenţiune, deci includem în această categorie obligaţia de
a nu face.
Interesul acestei împărţiri a obligaţiilor civile se manifestă, spre exemplu, în ceea ce priveşte una dintre
condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea acorda daune-interese creditorului ca urmare a neexecutării
obligaţiei ori a executării cu întârziere sau necorespunzătoare, anume punerea în întârziere a debitorului. în
regulă generală, în cazul încălcării unei obligaţii de a nu face, debitorul este de drept în întârziere [art. 1523
alin. (2) lit. b) teza finală C.civ.], pe când, în cazul încălcării unei obligaţii pozitive, în principiu, este
necesară punerea în întârziere a debitorului [art. 1528 alin. (2) C. civ.].

3. Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace. Obligaţiile de rezultat (numite şi obligaţii determinate)


sunt acele obligaţii care constau în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat, deci
caracteristic acestora este faptul că obligaţia este strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit,
debitorul asumându-şi îndatorirea ca, desfăşurând o anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit. Aşa
cum spune art. 1481 alin. (1) C.civ., „în cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure
creditorului rezultatul promis”.
Obligaţiile de mijloace (numite şi obligaţii de diligenţă sau obligaţii de prudenţă şi diligenţă) sunt acele
obligaţii care constau în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru atingerea unui anumit
rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul preconizat. Art. 1481 alin. (2) C.civ. precizează că „în cazul
obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea
rezultatului promis”.
4. Obligaţii civile obişnuite, obligaţii scriptae in rem şi obligaţii propter rem. Obligaţia civilă obişnuită
este aceea care incumbă debitorului faţă de care s-a născut; în alte cuvinte, urmează a fi executată (sau, după
cum se mai spune, este opozabilă) „între părţi”, ca şi dreptul de creanţă. Majoritatea obligaţiilor civile este
formată din asemenea obligaţii.
Obligaţia scriptae in rem (numită şi obligaţie opozabilă şi terţilor) se caracterizează prin aceea că este strâns
legată de un lucru, astfel încât creditorul îşi poate realiza dreptul său numai dacă titularul actual al dreptului
real asupra lucrului respectiv va fi obligat să îi respecte acest drept, deşi nu a participat direct şi personal la
formarea raportului obligaţional. Aşadar, obligaţia scriptae in rem este acea obligaţie care se naşte în
legătură cu un lucru şi care îşi produce efectele şi asupra unei terţe persoane care dobândeşte ulterior un
drept real asupra lucrului respectiv, chiar dacă această persoană nu a participat în vreun fel la naşterea
raportului juridic ce are în conţinut acea obligaţie.
Obligaţia propter rem (numită şi obligaţie rea/ă) (Atragem însă atenţia că denumirea de obligaţie reală nu
trebuie să ducă la concluzia că ar fi vorba de obligaţia corelativă unui drept real (printre altele, şi datorită
împrejurării că îndatorirea nu incumbă oricărei persoane, ci numai deţinătorilor lucrurilor respective).) este
îndatorirea ce incumbă, în temeiul legii sau chiar al convenţiei părţilor, deţinătorului unui lucru, pentru
raţiuni precum: protecţia unor lucruri de importanţă naţională, exploatarea judicioasă ori conservarea unor
calităţi ale unor lucruri importante, existenţa unor raporturi de bună vecinătate etc. Ca exemple de obligaţii
propter rem, menţionăm: îndatorirea deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva şi de a asigura protecţia
solului (art. 74 din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare); obligaţia de
grăni-ţuire (art. 560 C.civ.); obligaţia proprietarului de conservare a clădirii constând în asigurarea
întreţinerii spaţiului care constituie bunul principal, astfel încât clădirea să se păstreze în stare bună (art. 655
C.civ.) etc.

5. Obligaţii civile perfecte şi obligaţii civile imperfecte. Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie care
se bucură integral de sancţiunea juridică, în sensul că, în caz de nevoie, creditorul poate obţine concursul
forţei coercitive a statului pentru executarea ei. Cele mai multe obligaţii intră în această categorie.
Obligaţia civilă imperfectă (numită şi obligaţie naturală) este acea obligaţie (tot juridică, iar nu morală) a
cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar, în măsura în care ar fi executată de bunăvoie de către
debitor, acesta din urmă nu are dreptul să pretindă restituirea prestaţiei. în acest sens, art. 1342 alin. (1)
C.civ. prevede că „restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plăţii, cel care a primit-o cu bună-
credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă
sau a renunţat la garanţiile creanţei”.
Un exemplu de obligaţie civilă imperfectă îl găsim înscris în art. 2506 alin. (3) C.civ., potrivit căruia „cel
care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară
restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit”.
Izvoarele obligaţiilor, actele şi faptele juridice care potrivit legii, dau naştere unor raporturi juridice de
obligaţie. După rolul jucat de voinţa părţilor în naşterea obligaţiei, izvoarele obligaţiilor se clasifică în
voluntare şi nevoluntare. 1. Sunt izvoare voluntare, manifestările unilaterale, bilaterale sau multilaterale de
voinţă, exprimate în scopul realizării unor efecte juridice şi anume: a) contractele sau convenţiile de orice
fel; b) actele juridice unilaterale, cărora legea le recunoaşte, excepţional, eficacitatea juridică; c) unele acte
normative din care izvorăsc direct obligaţiile civile. 2. Sunt izvoare involuntare, toate celelalte fapte,
evenimente sau întâmplări care dau naştere unor raporturi juridice de obligaţie în virtutea legii, independent
de voinţa părţilor şi chiar împotriva voinţei lor şi anume: a) evenimentele, care intervin independent de
voinţa şi activitatea oamenilor, cum sunt: naşterea, moartea, scurgerea timpului, calamităţile naturale etc.; b)
acţiunile omeneşti care constituie fapte juridice licite (gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fară justă cauză
etc.); c) acţiunile omeneşti care constituie fapte ilicite săvârşite cu intenţie (delicte) sau din culpă (cvasi-
delicte) şi care, atunci când provoacă altuia un prejudiciu, dau naştere obligaţiei de despăgubire.
Clasificarea contractelor.
După conţinutul lor, Codul civil împarte contractele în: sinalagmatice şi unilaterale.
a) Contractele sinalagmatice. Art. 1171 C. civ. prevede: „Contractul este sinalagmatic atunci când
obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar
dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi.” Rezultă că specificul contractului
sinalagmatic constă în caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor pârtilor, înseamnă că fiecare parte
are concomitent, atât calitatea de creditor, cât şi calitatea de debitor, faţă de cealaltă parte. Sau, se mai poate
spune: obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi,
astfel încât ele nu pot exista una fără cealaltă, fiind interdependente. Ideea de cauză, care explică
interdependenţa obligaţiilor în contractele sinalagmatice, trebuie înţeleasă în sens bivalent, ca o manifestare
a ideii de scop în momentul încheierii contractului, cât şi pe durata existenţei şi executării contractului.
Prototipul contractelor sinalagmatice este contractul de vânzare. Vânzătorul se obligă să transfere dreptul de
proprietate şi să predea bunul vândut, iar cumpărătorul se obligă reciproc să plătească preţul. De asemenea,
în cazul contractului de închiriere, locatorul se obligă să procure locatarului folosinţa temporară şi paşnică a
unui bun, iar locatarul se obligă să-l folosească la fel ca un bun părinte de familie şi să achite chiria stabilită.
Toate contractele oneroase fac parte din categoria celor sinalagmatice.
b) Contractele unilaterale. Din acelaşi text legal – art. 1171 C. civ., se deduce şi definiţia contractelor
unilaterale. Acestea sunt toate acele contracte care nu sunt sinalagmatice – adică acele contracte în care o
parte sau mai multe părţi se obligă faţă de cealaltă (sau celelalte părţi) – adică unilateral, fară ca acesta sau
acestea din urmă să se oblige faţă de primele la vreo contraprestaţie. Cu alte cuvinte, sunt acele contracte
care dau naştere la obligaţii numai în sarcina uneia dintre părţi şi sunt caracterizate de lipsa interdependenţei
şi reciprocităţii. O parte este numai creditor, iar cealaltă numai debitor. Fac parte din această categorie:
donaţia, comodatul, mandatul, depozitul, fideiusiunea etc. De pildă, în contractul de donaţie, donatorul este
numai debitor şi donatarul este numai creditor.
Clasificarea contractelor după scop, având în vedere criteriul scopului urmărit de părţi la încheierea lor,
contractele se clasifică în: contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit (sau de binefacere).
a) Contractele cu titlu oneros. Art. 1172 alin. (1) noul cod civil prevede: „Contractul prin care fiecare
parte urmăreşte să îşi procure un avantaj, în schimbul obligaţiilor asumate este cu titlu oneros”. Fac parte din
această categorie: vânzarea, locaţiunea, schimbul, antrepriza, contractul de asigurare, contractul de rentă
viageră etc. Contractele cu titlu oneros sunt de două feluri: comutative şi aleatorii:
1. Contractul comutativ. Art. 1173 alin. (1) noul Cod Civil prevede că „Este comutativ contractul în
care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea
acestora este determinată sau determinabilă”. Aşadar, contractul comutativ se caracterizează prin
faptul că prestaţiile reciproce la care se obligă părţile contractante sunt relativ echivalente.
2. Contractul aleatoriu. Art. 1173 alin. (2) noul Cod Civil prevede: „Este aleatoriu contractul care, prin
natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune
totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert”. Cu alte cuvinte,
„contractul este aleatoriu în cazul în care existenţa sau întinderea prestaţiilor părţilor sau numai a
uneia dintre ele depinde de un eveniment incert”3. Avantajele pe care le vor obţine nu sunt cunoscute
deoarece părţile s-au obligat, una faţă de cealaltă, în funcţie de un eveniment viitor şi nesigur în ce
priveşte realizarea sa sau cel puţin momentul realizării sale.
b) Contractele de binefacere sau cu titlu gratuit. Art. 1172 alin. (2) noul Cod Civil prevede: „Contractul
prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fară a obţine în schimb vreun
avantaj, este cu titlu gratuit”. Aşadar, una dintre părţi se obligă să procure celeilalte un folos patrimonial fară
a primi ceva în schimb. Fac parte din această categorie: donaţia, depozitul, mandatul, comodatul,
fideiusiunea etc. Aceste contracte se divid în: liberalităţi şi contracte de servicii gratuite sau contracte
dezinteresate.
1. liberalităţile sunt acele contracte cu titlu gratuit prin care una dintre părţi transmite un drept din
patrimoniul său în patrimoniul celeilalte părţi fară a primi un echivalent. Una din părţi se însărăceşte,
iar cealaltă se îmbogăţeşte. Obiectul unui astfel de contract este prestaţia de a da. Prin liberalităţi
înţelegem, în principal, contractele de donaţie.
2. contractele de servicii gratuite sau contractele dezinteresate sunt acele contracte prin care o parte se
obligă să facă un serviciu fară a se însărăci pe sine şi nici în scopul îmbogăţirii celeilalte părţi:
comodatul, mandatul gratuit, depozitul gratuit, împrumutul gratuit.
Interpretarea contractului
Efectul imediat al oricarui contract este acela de a da nastere unor drepturi si obligatii. In acest sens se
vorbeste de puterea obligatorie a contractului.
Reguli comune de interpretare a contractului. Interpretarea contractului. Interpretarea contractului este
operatia prin care se determina intelesul exact a calauzelor contractului, prin cercetarea manifestarii de
vointa a partilor in stransa corelatie cu vointa lor interna.
Interpretarea contractului apare, adeseori, in stransa legatura cu operatia de calficare juridica a contractului.
Desi, teoretic, operatia de interpretare a contractului poate fi sperata de operatia de calificare juridica a
acestuia, in practica, data fiind stransa legatura dintre ele, cele doua operatii ajung adesea sa se confunde.
Calificarea juridica a contractului apare ca un prim rezultat al interpretarii.
a) Constatarea existentei contractului. Daca vointa partilor este clar exprimata, problema interpretarii
nu se pune. Interpretarea este absolut necesara atunci cand exista discrepanta intre vointa reala si vointa
declarata a partilor, cand clauzele sunt echivoce, confuze sau contradictorii ori cand contractul este
incomplet. Cu toate acestea, inainte ca judecatorul sa treaca la interpretarea contractului, este necesar sa se
constate existenta acelui contract. Dovada existentei revine partilor contractante. In lipsa contractului,
operatiunea interpretarii este lipsita de obiect.
b) Calificarea contractului. Urmatoarea chestiune o reprezinta calificarea contractului. Aceasta are o
importanta deosebita deoarece, incadrarea contractului intr-o anumita categorie, determina un anumit regim
juridic, prin care se deosebeste de alt contract din alta categorie.
c) Reguli comune de interpretare. De multe ori calificarea contractului este insuficienta. Neclaritatea si
echivocul clauzelor persista. Art 1266-1260 Cod Civil, instituie reguli comune de interpretare.
1. Reguli de stabilire a vointei reale a partilor contractante. Art 1266 alin. (1) “Contractele se
interpreteaza dupa vointa concordanta partilor, iar nu dupa sensul literal al termenilor”. Interpretarea
contractului presupune stabilirea vointei reale a partilor, chiar daca cuvintele in care a fost exprimata
sunt nepotrivite.
2. Reguli de interpretare a clauzelor indoielnicie. Referitor la aceste reguli, avem aici : cand o clauza
este primitoare de doua intelesuri aceasta se va interpreta in sensul in care se potrivieste cel mai
bine cu natura si obiectul contractului. Apoi, clauzele se interpreteaza in sensul in care pot produce
efecte, iar nu in acela in care nu ar produce niciunul. Prezumtia de la care se porneste aici este ca,
daca o clauza a fost inserata in contract, este de presupus ca partile au dorit ca aceasta sa produca un
efect juridic. Urmatoarea regula este ca oricat de generali ar fi termenii contractului, acesta nu
cuprinde totusi decat “lucrul asupra caruia partile si-au propus a contracta, oricat de generali ar fi
termenii folositi”.
3. Reguli subsidiare de interpretare. Daca dupa aplicarea regulilor de interpretare, contractul ramane
neclar, atunci el va fi interpretat in favoarea celui care se obliga – in dubio pro reo. A doua regula
este ca interpretarea stipulatiilor inscrise in contractele de adeziune sa se interpreteze impotriva celui
care le-a propus.

Principiul fortei obligatorii a contractului


Principiul fortei obligatorii a contractului este consacrat intr-o formulare expresiva de art 1270 alin (1) Cod
Civil care prevede “Contractul valabil incheiat are putere de lege intre partile contractante”. Cu alte cuvinte,
contractul este legea partiolor, fiind tinute sa-l respecte intocmai, potrivit adagiului latin pacta sunt
servanda.
In ce consta principiul fortei obligatorii al contractului pentru partile contractante? Principiul fortei
obligatorii a contractului are rolul primar de a explica si ordina raportul juridic nascut intre parti ca urmare a
incheierii contractului, pentru ca apoi sa se poata impune ca realitate obiectiva tertilor, prin intermediul
opozabilitatii efectelor contractului. De aceea, urmand ordinea reglementarii in aceasta materie, trebuie sa
retinem ca si consecinte imediate ale fortei obligatorii intre parti :
a) Partile contractante sunt tinute sa execute intocmai, una fata de cealalta obligatiile la care s-au
indatorat, deoarece “contractul valabil incheiat intre parti, are putere de lege intre partile contractante”;
b) A doua consecinta a fortei obligatorii este regula conform careia “contractul se modifica sau inceteaza
numai prin acordul partilor ori din cauze autorizate de lege” art 1270 alin (2) Cod Civil, de unde regula
simetriei in contracte, care implica intre altele, irevocabilitatea unilaterla a contractelor, precum si
revocabilitatea acestora prin consimtamant mutual
c) Obligatiile contractuale trebuie sa fie executate intotdeauna cu buna-credinta. Desi noua reglementare
nu mai retine regula executarii cu buna-credinta, includerea executarii cu buna-credinta in continutul
obligational al contractului isi are temeiul in art 15. Cod Civil care instituie buna-credinta ca fiind o obligatie
implicita.
Principala semnificatie a principiului fortei obligatorii a contractului este aceea ca partile sunt obligate sa
execute intocmai prestatiile la care s-au obligat prin contract. Executarea trebuie sa aiba loc la termenele si
in conditiile stablite. Creditorul are dreptul sa utilizeze toate mijloacele juridice oferite de lege pentru a
obtine executarea in natura a prestatiilor ce I se datoreaza de catre debitor. Cand executarea in natura este
nerealizabila, obligatia debitorului se transforma in duane-interese, angajandu-se raspunderea lui
contractuala.
Pentru a vorbi de de o incalcare a principiului fortei obligatorii a contractului este necesar sa avem de a face
cu o neexecutare ilicita sau, fara justificare. Este vorba de toate formele de neexecutare care atrag
raspunderea contractuala si celelalte remedii pentru neexecutare. O astfel de neexecutare, trebuie distinsa de
neexecutarea licita care presupune o neexecutare a obligatiilor contractuale asumate, pe un temei. Este vorba
de situatia cand debitorul nu mai este obligat la executarea obligatiilor cand intervine exceptia de
neexecutare a contractului sau cand i se acorda un termen de gratie, sau cand apare imposibilitatea fortuita
de executare a contractului.
Referitor la irevocabilitatea contractului prin vointa uneia din partile contractante, art 1270 alin (2)
prevede “Contractul se modifica sau inceteaza numai prin acordul partilor ori din cauze autorizate de
lege”. Prin acest text legal se consacra regula simetriei in contracte, ceea ce inseamna ca orice contract, fiind
rezultatul acordului de vointe al partilor, mutuus consensus, el poate fi desfacut sau revocat, tot prin acordul
partilor, mutuus dissensus. Regula este valabila si in privinta modificarii contractului, nicio parte nu poate
modifica unilateral continutul contractului.
Cu toate acestea, exista situatii cand contractul poate fi revocat pe cale unilaterala – denuntarea
uniltarala. Art 1276, denuntarea unilaterala, instituie cateva reguli:
a) In cazul in care partile au inserat in contract o clauza cu privire la posibilitatea revocarii unilterale a
contractului
b) In ceea ce priveste contractele cu executare dintr-o data “daca dreptul de a denunta contractul este
recunoscut uneia dintre parti, aceasta poate fi exercitat atat timp cat executarea nu a inceput”. De indata ce
executarea a inceput, revocarea nu mai este posibila chiar si atunci cand s-a stipulat in contract.
c) In contractele cu executare succesiva daca denuntarea este prevazuta in contract, aceasta poate opera
cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz chiar si dupa inceperea executarii, insa denuntarea nu are
efecte cu privire la prestatiile deja executate sau care se afla in curs de executare.
d) In contracte se mai poate insera si o contraprestatie in cazul denuntarii unilaterale. Astfel, intai se va
executa contraprestatia si apoi denuntarea unilaterala.

Rezilierea fortata a contractelor. Exista situatii cand rezilierea contractelor este fortata, chiar impotriva
vointei partilor. Este cazul contractelor intuitu personae care se incheie avand ca motiv determinant
identitatea sau calitatile speciale ale celeilalte parti. Daca partea decedeaza sau devine incapabila contractul
in cauza inceteaza fortat, neputand fi continuat de mostenitatori.
Principiul relativitatii efectelor contractului si exceptiile de la acest principiu
“Putem spune ca principiul relativitatii efectelor actului juridic civil este acea regula potrivit cu care acest
act produce efecte numai fata de autorii ori autorul actului, fara a putea sa profite sau sa dauneze altor
persoane. Intr-o alta exprimare, principiul relativitatii inseamna ca drepturile subiective civile si obligatiile
corelative, nascute dintr-un act juridic civil, apartin partilor, respectiv : autorilor actului daca acesta este
bilaterala si autorului actului daca acesta este unilateral. Ideea infatisata pare simpla : forta obligatorie a
raporturilor obligationale generate de un contract nu poate exista decat intre contractanti. Prin urmare,
persoanele straine de contract nu pot fi obligat la plata creantelor generate de un contract ce le este
indiferent, dupa cum aceste creante nu pot fi executate in profitul celor straini de contract.”
Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil este regula de drept potrivit căreia actul juridic civil
produce efecte numai faţă de autorul sau autorii săi, fără să poată profita ori dăuna altor persoane. Acest
principiu este consacrat şi de art. 1280 Cod civil, potrivit căruia convenţiile au efect doar între părţile
contractante, dar îşi are originea în dreptul roman:”res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse
potest” (un act încheiat între anumite persoane nu avantajează, dar nici nu dezavantajează pe altcineva.)
Altfel spus, principiul relativităţii înseamnă că actul juridic civil bilateral dă naştere la drepturi şi obligaţii
doar pentru părţile lui, iar actul unilateral îl obligă numai pe autorul său.
Justificarea principiului se regăseşte în două idei de bază:
1. natura voliţională a actului juridic ce impune ca nimeni nu poate deveni debitor sau creditor fără voia
sa;
2. soluţia contrară acestui principiu ar aduce atingere libertăţii persoanei.

Opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic. Un act juridic nu poate genera, în principiu, drepturi
subiective şi obligaţii pentru un terţ, în schimb drepturile şi obligaţiile părţilor din acel act juridic trebuie
respectate şi de către terţi.
Opozabilitatea actului juridic faţă de terţi înseamnă dreptul părţii de a invoca acel act juridic împotriva
terţului care ar ridica pretenţii în legătură cu un drept subiectiv, dobândit de parte prin actul juridic respectiv.
Noţiunea de parte. Parte este persoana care încheie actul juridic, personal sau prin reprezentare, şi faţă de
care se produc efectele actului respectiv. Altfel spus, părţile reprezintă acea categorie de persoane faţă de
care actul juridic civil îşi produce efectele în temeiul principiului relativităţii. Termenul „parte” desemnează
atât pe una dintre părţile actului juridic civil bilateral sau multilateral, cât şi pe autorul actului juridic civil
unilateral. Iar, în raport de natura actului juridic încheiat, părţile poartă denumiri diferite (autor al ofertei sau
al acceptării ofertei, vânzător, cumpărător, copărtaş, testator etc.). Ex.: în contractul de vânzare-cumparare
încheiat de X cu Y, fiecare este parte a contractului-vânzător/cumpărător, dar şi autor al ofertei/acceptant al
acesteia.
Dpdv. juridic, parte este atât persoana care încheie direct şi personal un anumit act juridic civil, cât şi cea
care încheie actul prin intermediul unui reprezentant legal sau convenţional.
Partea actului juridic civil poate semnifica mai multe persoane fizice sau juridice care promovează ori au un
interes sau o poziţie comună.
In concluzie, părţile reprezintă acea categorie de persoane faţă de care actul juridic civil îşi produce efectele
în virtutea principiului relativităţii.
Noţiunea de terţ. Terţii (penitus extranei) sunt persoanele străine de un act juridic civil, deci care n-au
participat nici direct şi nici prin reprezentare la încheierea acestuia.

Avânzii-cauză: definiţie şi clasificare. Având-cauză sau succesor in drepturi este persoana care, din cauza
legăturii ei juridice cu părţile actului juridic, suportă sau profită de efectele acestuia, deşi nu a participat la
încheierea lui. Există trei categorii de avânzi-cauză: succesorii universali şi cu titlu universal (1),
succesorii cu titlu particular (2) şi creditorii chirografari (3).
Succesor universal este acea persoană care dobândeşte un patrimoniu (o universalitate); ex: unicul
moştenitor legal, legatarul universal, persoana juridică ce dobândeşte un patrimoniu prin efectul comasării
(fuziune sau absorbţie) sau al transformării.
Succesorul cu titlu universal este persoana care dobândeşte o fracţiune dintr-un patrimoniu. Ex: moştenitorii
legali, legatarul sau legatarii care au dobândit o cotă-parte din moştenire, persoana juridică care dobândeşte
o parte din patrimoniul persoanei juridice total sau parţial divizate.
Succesor cu titlu particular este persoana care dobândeşte un drept subiectiv, privit individual (ut singuli).
Ex.: cumpărătorul unui bun, donatarul, cesionarul, legatarul cu titlu particular etc.
Succesorii universali şi cei cu titlu universal formează o singură categorie de avânzi-cauză pentru că între ei
există doar o deosebire cantitativă, nu şi calitativă. Ei sunt continuatori ai personalităţii autorului lor pentru
că dobândesc un întreg sau o fracţiune din patrimoniu.
Calitatea succesorilor universali şi cu titlu universal de a fi avânzi-cauză constă în aceea că actul juridic
încheiat de autorul lor produce efectele şi faţă de ei. Astfel, aceşti succesori preiau parţial sau total drepturile
subiective şi obligaţiile autorului lor (cel de la care au dobândit patrimoniul sau o fracţiune din acesta), cu
excepţia drepturilor şi obligaţiilor strâns legate de persoana autorului, precum şi cele declarate de părţi ca
netransmisibile.
Legea prevede şi cazuri în care poate înceta calitatea de avânzi-cauză a succesorilor universali sau cu titlu
universal faţă de anumite acte juridice încheiate de autorul lor. Ex: cazul moştenitorilor legali rezervatari în
privinţa actelor juridice ale autorului lor care încalcă rezerva succesorală.
Calitatea de având-cauză a succesorului cu titlu particular se apreciază doar în raport cu actele juridice
anterioare ale autorului, referitoare la acelaşi drept sau bun, încheiate cu alte persoane (faţă de aceste acte
juridice, succesorul cu titlu particular poate să fie având-cauză sau terţ). Deci, calitatea de având-cauză a
succesorului cu titlu particular nu se apreciază în raport de actul juridic prin care el a dobândit un drept
subiectiv (caz în care are calitate de parte) şi nici în raport de alte acte juridice încheiate de autorul său cu
alte persoane, acte care n-au legătură cu dreptul subiectiv respectiv (făţă de care are poziţia poziţia de terţ).
Dobânditorul unui drept are calitatea de având-cauză, putând exercita drepturile şi fiind ţinut să execute
obligaţiile autorului său care decurg din actul juridic respectiv, doar cu îndeplinirea cumulativă a
următoarelor cerinţe:
a) drepturile şi obligaţiile să aibă o strânsă legătură cu dreptul subiectiv dobândit;
b) actul juridic să fie încheiat anterior de autorul lui cu alte persoane şi să se refere la acelaşi drept sau
bun;
c) să fi fost respectate formalităţile de publicitate cerute de lege pentru acel act juridic sau înscrisul ce
constată actul juridic respectiv să aibă dată certă (adică, actul juridic faţă de care urmează a se stabili
calitatea de având-cauză sau de terţ a succesorului cu titlu particular să îndeplinească cerinţele formei pentru
opozabilitate faţă de terţi).
Totuşi, dobânditorul ulterior nu poate invoca lipsa înscrierii dreptului real imobiliar în cartea funciară, dacă
avea cunoştinţă de aceasta. În acest caz, dobânditorul prin act juridic cu titlu oneros este de rea-credinţă. De
asemenea, acest aspect nu poate fi invocat nici de dobânditorul prin act juridic cu titlu gratuit, indiferent
dacă este de bună sau rea-credinţă (potrivit art. 28 din Legea nr. 7/1996, dobânditorul anterior poate cere
instanţei judecătoreşti să acorde înscrierii sale rang preferenţial faţă de cea efectuată la cererea unui terţ ce a
dobândit ulterior imobilul cu titlu gratuit sau care a fost de rea-credinţă la data încheierii actului).
Când una dintre cele trei cerinţe este neîndeplinită, dobânditorul cu titlu particular va avea calitate de terţ.
Ex:. când după încheierea contractului de închiriere, proprietarul (locatorul) vinde imobilul în cauză unui
terţ. Contractul de locaţiune, dacă are dată certă anterioară celui de vânzare-cumpărare, îşi va produce
efectele şi faţă de cumpărător, exceptând situaţia în care contractul de închiriere cuprinde o clauză expresă
de reziliere în cazul vânzării. Însă, cumpărătorul nu mai este obligat să respecte locaţiunea consimţită de
vânzător dacă la data când contractul de vânzare-cumpărare a dobândit dată certă sau, mai exact, au fost
îndeplinite formalităţile de publicitate imobiliară (devenind astfel opozabil terţilor, deci şi locatarului),
contractul de locaţiune încheiat anterior nu avea dată certă. În aceleaşi condiţii, contractul de locaţiune îşi va
produce efectele şi faţă de alţi dobânditori cu titlu particular ai bunului ce îi formează obiectul (ex: în cazul
înstrăinării bunului printr-un contract de donaţie, de întreţinere, schimb etc.), precum şi faţă de cel căruia
locatorul îi constituie un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra bunului respectiv (ex.: convenţia
de constituire a unui drept de uzufruct sau a unui drept de superficie).
Pentru un exemplu mai concret, putem presupune că proprietarul X îi închiriază chiriaşului Y o casă,
încheind un contract de închiriere în formă autentică sau sub forma unui înscris sub semnătură privată cu
dată certă, fără a introduce o clauză privitoare la soarta contractului de închiriere în cazul în care X ar vinde
casa. După încheirea acestui act, proprietarul X vinde însă casa respectivă terţului Z (succesor cu titlu
particular). În acest caz, Z va fi obligat să respecte obligaţiile asumate de X prin contractul de închiriere
încheiat cu Y, cu toate că Z nu a participat la încheierea contractului de închiriere. Prin urmare, Z are
calitatea de având-cauză faţă de contractul de închiriere încheiat între- X şi Y, pentru că efectele acestui
contract se produc şi faţă de el, deşi nu a participat la încheierea lui. Suntem.în prezenţa aşa-numitelor
obligaţii scriptae in rem. Tot calitate de având-cauză are succesorul cu titlu particular şi în privinţa
obligaţiilor propter rem.
Producerea efectelor unui act juridic şi faţă de succesorii universali sau cu titlu universal ai părţilor, precum
şi, în condiţiile arătate, faţă de succesorul cu titlu particular este justificată şi de principiul potrivit căruia un
drept se transmite aşa cum apare el în patrimoniul transmiţătorului, acesta din urmă neputând ceda mai
multe drepturi decât are.
Creditorii chirografari sunt aceia care au doar un drept de gaj general asupra bunurilor prezente şi viitoare
ale debitorului lor. Astfel, ei nu deţin o garanţie reală care să le asigure realizarea creanţei pe care o au contra
debitorului lor (gaj, ipotecă, privilegiu).
Exceptiile de la principiul relativitatii
Notiunea de exceptie de la relativitatea efectelor contractului sunt acele situatii juridice in care efectele
contractului se produc fata de alte persoane care nu au calitatea de parti contractante sau de succesori in
drepturi ai partilor. Cu alte cuvinte, si mai precis formulat, suntem in prezenta unor exceptii de acest fel
numai atunci cand un contract da nastere la drepturi sau la obligatii in favoarea si respectiv in sarcina altor
persoane decat partile contractante si succesorii in drepturi ai acestora. In literatura de specialitate se sustine
ca exceptiile de la principiul relativitatii efectelor contractului sunt de doua feluri : aparente si reale.
Exemplul clasic de exceptie aparenta de la principiul relativitatii efectelor contractului este promisiunea
pentru altul. Alaturi de aceasta, se vorbeste uneori si de reprezentare. Din categoria exceptiilor reale se
considera a face parte : contractul colectiv de munca, actiunile directe si stipulatia pentru altul.
Reprezentarea. Prin reprezentare se intelege tehnica juridica prin care o persoana numita reprezentant,
incheie un act juridic, in numele si pe seama unei alte persoane numita reprezentat. Efectele eventualului
contract incheiat intre reprezentant si tert, se vor produce direct intre reprezentat si tert (art.1296 Cod Civil).
Cu alte cuvinte, efectele fortei obligatorii ale contractului se vor produce intre tert si reprezentat, iar
reprezentantul va avea simpla calitate de participant la incheierea contractului. Referitor la efectele
reprezentarii, se creeaza un raport juridic direct intre reprezentat si tert, efecte care sunt legate de
cunoasterea efectiva de catre tert a puterilor conferite reprezentantului si a calitatii sale. Reprezentantul
trebuie sa arate tertului pentru cine intelege sa incheie contractul. In cazul in care nu o face, iar tertul nu
cunoaste pe o alta cale calitatea de reprezentant a celui cu care contracteaza, reprezentantul ramane obligat
in mod direct fata de tert. Tertul are dreptul de a cere reprezentantului dovada reprezentarii printr-un inscris.
In cazul in care reprezentantul actioneaza in lipsa puterii de reprezentare sau cu depasirea acesteia,
contractul incheiat cu tertul nu produce niciun efect pentru reprezentat, iar reprezentantul se va obliga in
nume propriu fata de tert. Reprezentarea inceteaza prin renuntarea de catre reprezentant la imputernicire sau
prin revocarea puterii de reprezentare.
Acordurile colective. Este vorba de anumite conventii a caror caracterisitca principala este aceea ca cel
putin una dintre partile implicate in contract angajeaza prin consimtamantul exprimat la incheierea
contractului o colectivitate. Asemenea contracte colective sunt regasibile in diverse materii ale dreptului dar
mai cu seama in cadrul procedurii falimentului si al raporturilor de munca.
Actiunile directe. Prin actiuni directe intelegem dreptul unor persoane de a actiona, in anumite cazuri
expres si limitativ prevazute de lege, impotriva uneia dintre partile unui contract, cu care nu au nicio
legatura, invocand acel contract in favoarea lor, contracat fata de care au calitatea de terti. Este vorba de un
mecanism juridic in care sunt implicate trei persoane : creditorul (care este beneficiarul actiunii directe),
debitorul sau imediat (fata de care este legat printr-un raport contractual), si debitorul debitorului imediat
(care se afla intr-un raport contractual cu debitorul imediat, dar care nu se afla intr-un asemenea raport
cu creditorul).
Promisiunea faptei altuia. Promisiunea faptei altuia reprezinta o exceptie aparenta de la relativitatea
efectelor contractului prin care o persoana se obliga fata de creditor sa determine un tert sa incheie sau sa
ratifice un contract, respectiv si eventual sa il execute. Aceasta exceptie aparenta beneficiaza de o
reglementare distincta (art 1283).

Stipulatia pentru altul. Este o exceptie reala de la relativitatea efectelor contractului si reprezinta
contractul in folosul unei terte persoane adica figura contractuala prin care o persoana se obliga fata de alta
sa execute o prestatie in favoarea unui tert. Dreptul tertului, asa cum vom vedea, se naste direct si nemijlocit
din contractul incheiat intre cele doua parti.
Opozabilitatea contractului fata de terti
Distinctie intre relativitatea efectelor contractului si opozabilitatea lui fata de terti. Principiul
relativitatii efectelor contractului inseamna ca un contract poate da nastere la drepturi si obligatii numai in
favoarea si, respectiv, sarcina partilor contractante, precum si a persoanelor devenit parti ulterior incheierii
contractului sau asimiliate partilor, ca efect al legii sau al unei alte circumstante. Contractul si situatiile
juridice la care da nastere sunt realitati sociale care intr-o ordine de drept, impun tuturor o atitudine de
respect. Cu alte cuvinte, toti sunt obligati sa le respecte. In acest sens, afirma ca un contract este opozabil
tuturor, inclusiv tertilor. Tertii au obligatia generala de a respecta situatia juridica nascuta din contract, chiar
daca pentru ei, aceasta realitate se prezinta ca un fapt juridic. Este vorba de caracterul de utilitate sociala pe
care il prezinta opozabilitatea. Opozabilitatea reprezinta expresia complementara a relativitatii efectelor
contractului. Dupa cum, la fel de bine, se poate sustine ca opozabilitatea efectelor contractului nu este
decat expresia fata de terti a principiului fortei obligatorii a acestuia.
Reglementarea principiului opozabilitatii. Art. 1281 Cod Civil “Contractul este opozabil tertilor, care nu
pot aduce atingere drepturilor si obligatiilor nascute din contract. Tertii se pot prevala de efectele
contractului, insa fara a avea dreptul de a cere executarea lui, cu exceptia cazurilor prevazute de lege.”
Suportul fundamental al principiului opozabilitatii il constituie o anumita forma de cunoastere care atrage
anumite consecinte juridice. Astfel, avem de-a face cu o opozabilitate imediata, neorganizata de lege, si
opozabilitate mediata realizata prin intermediul unui sistem de publicitate organizat de lege. Intalnim aici
regulile in materie de carte funciara sau arhiva electronica. In esenta, este de retinut ca, de regula, maniera
absoluta in care opozabilitatea se realizeaza este probarea cunoasterii de catre tert a situatiei juridice
rezultate din contract, indiferent ca avem de a face cu un sistem de publicitate organizat legal sau nu.
Simulatia
Simulatia (art 1289 Cod Civil) este o operatiune complexa care, din punct de vedere tehnic reprezinta o
exceptie de la principiul opozabilitatii efectelor obligatorii ale contractului. Dintr-o alta perspectiva (cea a
partilor), efectele acestei operatiuni sunt guvernate de principiul fortei obligatorii a contracului. In sfarsit,
din perspectiva tertilor, simulatia produce efecte care urmeaza relativitatii efectelor contractului, dar nu si pe
cele ale opozabilitatii acestora. Practic, prin simulatie, partile ascund fata de terti continutul adevaratei relatii
juridice care exista intre ele. De aceea, unii autori au calificat-o plastic, ca o “dedublare de contracte”.
Retinem astfel ca simulatia reprezinta o operatiune juridica realizata prin disimularea vointei reale a
partilor, constand in incheierea si existenta simultana, a doua intelegeri sau conventii: una aparenta sau
publica, prin care se creeaza o situatie juridica aparenta, contrarar realitatii si alta secreta, care da nastere
situatiei juridice reale dintre parti, anihiland sau modificand efectele produse in aparenta in temeiul
contractului public. Contractul secret exprima vointa reala a partilor si stabilieste adevarata situatie juridica
nascuta intre ele; el se mai numeste si contra-inscris. Actul aparent poate si el sa produca anumite efecte in
subsidiar, numai in masura in care partile au prevazut aceasta in contractul secret.
Domeniul simulatiei. Cu precadere in sfera dreptului privat. Sfera sa predilecta de actiune este insa cea a
actelor de instrainare- vanzarile fictive sau donatiile deghizate sunt modelele cele mai frecvente utilizate in
practica, alaturi de disimularea partiala a unui element contractual (simularea pretului contractual).

Conditiile simulatiei. Presupune indeplinirea unor conditii : existenta actului secret; existenta actului public
si existenta acordului simulatoriu.

Existenta actului secret. Conditia prespune ca actul real sau contra-inscrisul sa fie incheiat astfel incat
existenta si cuprinsul sau sa fie necunoscute tertilor. Aprecierea caracterului secret al contra-inscrisului este
o chestiune de fapt. Contra-inscrisul este lipsit de caracter secret in cazul cand a fost supus publicitatii sau a
fost adus la cunostinta tertilor prin : transcrierea actului, intabulare, inscrierea in arhiva electronica. Cu
privire la conditiile de validitate ale actului secret, amintim aici conditiile de fond si anume consimtamant,
capacitatatea, obiectul si cauza. Referitor la forma nu este necesar ca actul secret sa fie incheiat in forma
ceruta de lege pentru validitatea operatiunii juridice pe care o intruchipeaza. Dedus din interpretarea per a
contrario a art 1289 alin (2) “contractul secret nu produce efecte nici intre parti daca nu indeplineste
conditiile fond cerute de lege pentru incheierea sa valabila”. Actul public trebuie insa sa indeplineasca atat
conditiile fond cat si de forma.

Existenta actului public. Actul public este actul care se incheie astfel incat sa produca o aparenta juridica.
Este actul aduc la cunostinta tertilor in intentia de a ascunde acestora adevarata realitate juridica din actul
secret. De aceea, se spune in doctrina ca actul public trebuie sa fie ostensibil adica sa permita teritlor sa afle
cuprinsul acestuia.

Existenta acordului simulatoriu. Ideea de acord simulatoriu sugereaza o reprezentare comuna a partilor,
anterior incheierii actului public si a actului secret, reprezentare comuna in care partile sa “orchestreze”
intreaga operatiune a simulatiei, adica sa imagineze toate manoperele prin care se va disimula adevarata
relatie dintre ele fata de terti.

Formele simulatiei. In functie de scopul concret al actului aparent si de relatia in care acesta se gaseste cu
actul secret, simulatia se poate realiza prin trei procedee si anume : prin fictivitate, prin deghizare (totala sau
partiala) si prin interpunere de persoane. Principala clasificare utilizata de doctrina este cea care distinge
intre simulatia absoluta si cea relativa. Cea absoluta apare in cazul in care partile stabilesc ca intre ele sa nu
existe in realitate niciun act (este vorba de fictivitate, singurul caz de simulatie absoluta). Este relativa atunci
cand sunt simulate doar unul sau mai multe elemente ale contractului public : obiectul, cauza, pratile reale.
Se considera ca cea relativa se subclasifica in simulatie obiectiva (sunt disimulate elemente obiective
precum natura contractului sau cauza – deghizarea) si simulatie subiectiva (sunt disimulate elemente
subiective, adica partile – interpunere de persoane).
Interpunerea de persoane. Este un caz de simulatie relativa si subiectiva care a generat discutii complexe
in literatura de specialitate. In cazul simulatiei prin interpunere de persoane, persoanele care inchei actul
aparent prevad, intr-o intelegere secreta, faptul ca una dintre ele nu are calitatea de parte contractanta si
stabilesc cine este adevaratul contractant. Asadar, partile actului aparent urmaresc, in mod constient ca
efectele sa se produca fata de o alta persoana ceria I se asigura anonimantul. Asa este, de exemplu,
contractul de donatie in care donatar apare o persoana interpusa pentru faptul ca, datorita unei incapacitati
legale, adevaratul donatar nu poate primi, pe fata, donatia direct de la donator.

Efectele specifice contractelor sinalgmatice – exceptia de neexecutare, rezolutiunea si rezilierea


contractelor, riscul contractului.
In principiu, prestatiile promise reciproc de partile contractante trebuie sa fie executate simultan:
cumparatorul este obligat sa plateasca pretul in momentul cand I se preda bunul. In caz contrar, adica in
cazul in care o parte nu isi indeplineste obligatia asumata in contract, o parte are dreptul sa refuze executarea
obligatiilor sale pana in momentul in care cealalta parte isi executa propriile obligatii. Aceasta posibilitate se
numeste exceptie de neexecutare a contractului. Isi are origininea partial si este strans legata de principiul
pacta sunt servanda.
Conditiile exceptiei de neexecutare a contractului. Pentru a se putea invoca aceasta exceptie, trebuie
indeplinite cumulativ urmatoarele conditii :
a) Referitor la natura obligatiilor neexecutate: obligatiile reciproce ale partilor trebuie sa isi aiba
temeiul in acelasi contract sinalagmatic. Nu este suficient ca doua persoane sa fie in acelasi timp creditor si
debitor, una fata de cealalta. Aceasta situatie trebuie sa rezulte din aceeasi relatie juridica. Astfel,
cumparatorul nu poate refuza sa plateasca pretul pe motiv ca vanzatorul ii datoreaza o suma de bani pe care
i-a imprumutat-o. In schimb vanzatorul poate refuza sa predea bunul pana la plata integrala a pretului.
b) Conditile neexecutarii. Pentru invocarea acestie exceptii trebuie sa existe o neexecutare a obligatiilor,
chiar partiala dar suficient de important, din partea celuilalt contractant. Cauza neexecutarii nu intereseaza.
Daca insa neexecutarea este din cauza fortei majore, atunci vom fi in prezenta incetarii contractului pentru
imposibilitatea fortuita de executare. Neexecutarea trebuie sa fie suficient de importanta altfel nu se poate
invoca exceptia neexecutarii pentru neexecutari de mica insemnatate.
c) Obligatiile reciproce trebuie sa fie ambele exigibile.
d) Neexecutarea sa nu se datoreze faptei celui care invoca exceptia de neexecutare.
e) Raportul contractual prin natura sa trebuie sa presupuna regula executarii simultane a obligatiilor
celor doua parti.
Efectele exceptiei de neexecutare. Exceptia de neexecutare suspenda executarea prestatiei celui care o
invoca, asemantor cu situatia cand el ar fi beneficiat de un termen. Deci, contractul ramane temporar, adica
provizoriu neexecutat, dar continua sa existe, iar partile nu pot fi considerate liberate de obligatiile lor. Cu
alte cuvinte efectul exceptiei de neexecutare consta in suspendarea fortei obligatorii a contractului. Partea
care invoca exceptia nu poate fi urmarita silit in justitie pentru executarea obligatiilor sale.
Rezolutiunea. Rezolutiunea reprezinta, desi nu este definita ca atare, o cauza de desfiintare a contractului si
o cauza de incetare a contractului. Intrucat nu poate fi asociata decat cu executarea, rezolutiunea reprezinta o
cauza de incetare a contractului asociata chestiunii executarii, tocmai de aceea fiind reglementata in cadrul
capitolului dedicat executarii silite. Pe de alta parte, rezolutiunea este un remediu oferit creditorului in caz de
neexecutare – este cel mai incisiv dintre cele existente deoarece duce la incetarea contractului cu efecte
retroactive.
Domeniul de aplicare al rezolutiunii. Domeniul predilect al rezolutiunii este dat de contractele
sinalagmatice.
Tipuri de rezolutiune. Rezolutiunea judiciara poate fi pronuntata de instanta doar daca se face dovada
unei neexecutari de o anumita gravitate a obligatiei deja exigibile, fiind respinsa cererea in cazul care se
prbeaza doar o inexecutare de “mica insemnatate”. Practic, rezolutiunea se invoca pentru lipsa executarii
obligatiilor esentiale sau caracteristice unui contract, dar nimic nu exclude desfiintarea contractului si pentru
neindeplinirea altor obligatii. Este indiferent daca neindeplinirea obligatiei pentru care se cere rezolutiunea
este culpabila sau fortuita. Diferenta este ca in cazul cazului fortuit, debitorul nu va mai putea cere si
despagubiri din partea debitorului, intrucat vina debitorului nu exista. Punerea in intarziere nu constituie in
sine o conditie distincta si ncesara pentru admiterea rezolutiunii judiciare, ci poate avea efectul unei
abrevieri a duratei in care se obtine desfiintarea contractului. Cererea de chemare in judecata valoreaza
oricum punerea in intarziere , ceea ce inseamna ca atunci cand debitorul e actionat in judecata e si pus
automat in intarziere. Actiunea judiciara in rezolutiune este una personala, prescriptibila in 3 ani. S-a
considerat ca “instanta judecatoreasca este obligata sa dispuna repunerea partilor in situatia anterioara in
masura in care aplica sanctiunea rezolutiunii, indiferent de existenta unui capat de cerere in actiunea
reclamantului.
Rezolutiunea conventionala. Libertatea contractuala permit contractantilor sa isi autoreglementeze regimul
rezolutiunii contractului pe care il incheie. Utilitatea practica a unor asemenea clauze rezolutorii – denumite
si pacte comisorii este sa deroge de la dispozitiile legale si sa evite imixtiunea instantei in desfiintarea nui
contract pentru cazul neindeplinirii lui. Pactul comisoriu are utilitate cand atrage desfiintarea automata a
contractului, fara punerea in intarziere a debitorului, ca efect direct al neexecutarii lui la scadenta. Cu toate
acestea, pentru a functiona automat, pactul comisoriu trebuie sa prevada expres care sunt obligatiile ce
neexecutate duc la rezolutiune.
Rezolutiunea unilaterala. Acesta este un act juridic unliateral si irevocabil prin care se proclama
rezolutiunea contractului ce opereaza de drept. Din acest unghi, rezolutiunea unilaterala isi produce efectele
intocmai ca un pact comisoriu fara notificare : de drept, fara interventia instantei. Declaratia de rezolutiune
se materializeaza printr-o notificare a debitorului iar pentru opozabilitatea erga omnes este necesar inscrierea
in registrele de publicitate. Trei cazuri de rezolutiune unilaterala : Prima opereaza atunci “Cand partile au
convenit astfel”. Celelalte doua pot fi privite ca una singur si e explicat de punerea in intarziere a
debitorului. Astfel, daca acesta este de drept infaptuita, creditorul poate direct sa emita o declaratie de
rezolutiune, care isi va produce automat efectele de desfiintare a contractului. In a doua ipoteza, debitorul a
fost pus in intarziere, dar nu a indeplinit obligatia in termenul acordat, situatie in care creditorul poate sa
emita direct declaratia de rezolutiune, cu efectul desfiintarii automate a contractului.
1. Reprezinta o forma de rezolutiune a acestuia ale carei efecte nu au caracter retroactiv, ci numai
pentru viitor (ex nunc). Ceea ce inseamna ca diferenta esentiala intre reziliere si rezolutiune se
observa in dreptul nostru, la nivelul efectelor acestora. Adesea se mai subliniaza insa si o a doua
diferenta fata de rezolutiune si anume ca rezilierea este specifica acelor contracte in care executarea
este succesiva, spre deosebire de rezolutiune care se aplica in general contractelor cu executare uno
ictu. Spre deosebire de rezolutiune, unde avem conditia neexecutarii sa nu fie de mica insemnatate,
in cazul rezilierii, creditorul, in cazul unui contract cu prestatii succesive, poate cere rezilierea
contractului chiar si in cazul neexecutarii de mica insemnatate, insa aceasta s-a produs in mod
repetat.
Efectele rezolutiunii si rezilierii. In centrul acestor efecte, se regaseste ideea restituirii prestatiilor.
Pronuntarea rezolutiunii de catre instanta sau declararea unilaterala a acesteia, are ca efect desfiintarea
temeiului juridic care legea partile – a contractului. O asemenea desfiintare, va avea ca efect, nasterea
obligatiilor reciproce de restituire a prestatiilor executate, iar daca nu au fost executate, ele nu mai trebuie
executate.
Riscul contractului. Precizări prealabile. Noţiune. Reglementare.
Întreaga problematică a riscurilor contractuale este generată de situaţiile în care, din cauze neimputabile
părţilor, contractul nu poate fi executat. Poate fi vorba de o imposibilitate de executare care să privească
ambele părţi sau doar pe una din ele. întrebarea care se pune într-o asemenea situaţie este cine suportă riscul
imposibilităţii fortuite de executare a contractului? De-a lungul timpului, răspunsul la această întrebare a
cunoscut răspunsuri destul de diferite şi cunoaşte şi astăzi răspunsuri diferite în dreptul comparat, mai ales în
situaţia în care riscul imposibilităţii de executare se conjugă cu cel al pieirii fortuite a bunului în contractele
translative de proprietate.
Riscul în general. Imposibilitatea fortuită de executare. Rezolvarea problemei riscurilor prin remedii.
Această problemă se află în strânsă legătură cu una din cauzele de stingere a obligaţiilor: imposibilitatea
fortuită de executare. Astfel, atunci când o obligaţie contractuală nu mai poate fi executată datorită unui
eveniment de forţă majoră şi în cazuri speciale de caz fortuit, în principiu, se stinge. Debitorul se află liberat
de obligaţie pentru imposibilitate de executare. Forţa majoră şi cazul fortuit sunt reglementate expres de art.
1351 C. civ.
Astăzi, Codul civil cuprinde două reglementări distincte pentru imposibilitatea fortuită de executare în art.
1557 şi în art. 1634 noul cod civil în principiu, ambele texte par să distingă între ipoteza unei neexecutări
fortuite totale şi definitive (imposibilitatea absolută) şi aceea a uneia temporare, lăsând aparent deoparte
ipoteza unei neexecutări fortuite parţiale, dar definitive (imposibilitatea relativă). Conform art. 1557 alin. (1)
C. civ., în ipoteza unei imposibilităţi „totale şi definitive” de executare, dacă ea priveşte „o obligaţie
contractuală importantă”, „contractul este desfiinţat de plin drept şi fară vreo notificare, chiar din
momentul producerii evenimentului fortuit” [alin. (1)]. Atunci când imposibilitatea fortuită de executare este
doar temporară „(…) creditorul poate suspenda executarea propriilor obligaţii ori poate obţine desfiinţarea
contractului. în acest din urmă caz, regulile din materia rezoluţiunii sunt aplicabile în mod corespunzător”
[alin. (2)]. înainte de a sintetiza răspunsul la chestiunea riscurilor, se impune să subliniem care sunt în
concepţia Codului efectele evenimentului fortuit. Acestea ridică, în primul rând, o chestiune de răspundere.
Imposibilitatea fortuită de executare (pe care Codul o distinge de „imposibilitatea iniţială a obiectului
obligaţiei”’), înlătură răspunderea contractuală a debitorului, ceea ce presupune că acesta nu va fi ţinută
potrivit art. 1350 alin. (2) noul Cod Civil, să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin neexecutare. în
principiu, înlăturarea acestei răspunderi, înseamnă că debitorul obligaţiei imposibil de executate nu va putea
fi obligat la daune-interese. De asemenea, dată fiind natura evenimentului, creditorul nu va putea opta nici
pentru executarea silită în natură – în această privinţă, textul art. 1527 alin. (1) noul Cod Civil este limpede:
„Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia
cazului în care o asemenea executare este imposibilă.” Cu toate acestea, în cazul imposibilităţii de
executare, creditorul va putea invoca excepţia de neexecutare a contractului [art. 1557 alin. (2) noul Cod
Civil].
Cu totul altfel se prezintă situaţia la nivel legislativ dacă avem în vedere imposibilitatea temporară de
executare a obligaţiilor. In acest caz, legiuitorul, prin textul de la art. 1557 alin. (2), revine la mecanismul
rezoluţiunii şi nu numai. Creditorul poate suspenda executarea propriilor obligaţii pe toată durata
evenimentului fortuit (excepţie de neexecutare asimilabilă celei prevăzute de art. 1556 noul Cod Civil) sau
poate invoca rezoluţiunea contractului în condiţiile art. 1549 şi unn. noul Cod Civil în cazul rezoluţiunii
unilaterale, aceasta presupune notificarea prealabilă şi declaraţia formală de rezoluţiune din partea
creditorului. Reglementarea atestă identitatea raţională dintre rezoluţiune şi desfiinţarea contractului pentru
imposibilitate de executare.
Concluzii cu privire la soluţionarea teoriei riscurilor pe terenul dreptului remediilor pentru neexecutare,:
a) în cazul imposibilităţii absolute de executare a contractului, acesta se desfiinţează automat, adică de plin
drept, fară a fi necesară vreo fonnalitate. Imposibilitatea fortuită trebuie să privească o parte determinantă
din contract [,,o obligaţie contractuală importantă” confonn art. 1557 alin. (1) noul Cod Civil, adică o
obligaţie în lipsa căreia cealaltă parte nu ar fi încheiat contractul]. Soluţia desfiinţării automate a contractului
este similară celei a caducităţii acestuia pentru dispariţia unei condiţii esenţiale la încheierea contractului. în
sfârşit, în cazul imposibilităţii fortuite de executare absolute, debitorul obligaţiei neexecutate nu va răspunde
pentru eventualele prejudicii cauzate creditorului prin neexecutare;
b) în cazul imposibilităţii relative de executare (incluzând imposibilitatea parţială şi pe cea temporară),
creditorul va putea invoca orice remediu este pus la dispoziţia sa pentru neexecutare cu excepţia executării
silite în natură şi a daunelor-interese pentru partea imposibil de executat sau pentru partea temporar
imposibil de executat. Astfel, creditorul poate să suspende executarea (excepţia de neexecutare) sau poate să
invoce rezoluţiunea contractului (cu efecte retroactive, dacă partea rămasă imposibil de executat sau
amânarea executării îl lipsesc pe creditor de interesul de a continua relaţia contractuală şi totodată întrunesc
şi condiţiile unei neexecutări rezolutorii), rezilierea (dacă primirea în viitor a prestaţiilor nu mai prezintă
interes pentru creditor) sau reducerea prestaţiilor (adică rezoluţiunea parţială, cu deducerea părţii imposibil
de executat). Toate aceste reguli sunt deduse din reglementarea cuprinsă în art. 1557 alin. (2) noul Cod Civil;
c) în sfârşit, o utilă prevedere este legată de probaţiune. Confonn alin. (4) al art. 1634: „Dovada
imposibilităţii de executare revine debitorului”. Ceea ce presupune în realitate, că acestuia îi revine sarcina
probei atât a evenimentului fortuit, respectiv a celui asimilat acestuia, cât şi a efectelor pe care acesta le are
asupra abilităţii sale de a executa.

Riscul în contractele translative de proprietate. în noua reglementare, transferul riscurilor este separat de
cel a transferului proprietăţii şi este legat de un moment care poate fi evaluat strict, cel al predării. Optica
adoptată corespunde în totalitate celei omniprezente în reglementările moderne în materie de riscuri
contractuale şi nu este decât o completare a soluţiei rezolvării problematicii riscurilor pe terenul remediilor
pentru neexecutare.
Pentru o mai bună înţelegere, este necesară operarea unor observaţii succinte pe marginea art. 1274 noul
Cod Civil:
a) în primul rând, dacă bunul nu a fost predat, riscul rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare (de
exemplu, dacă vânzătorul nu a predat bunul şi acesta a pierit fortuit înainte de predare, el va suporta riscurile
şi va trebui să restituie cumpărătorului preţul contractual sau dacă nu l-a primit, nu va mai putea să-l
solicite). Efectuarea transferului de proprietate nu are nicio relevanţă în această privinţă, astfel cum prevede
expres art. 1274 alin. (1) noul Cod Civil In acest sens, nu trebuie să aibă nicio relevanţă eventuala probă pe
care debitorul ar face-o în sensul că bunul ar fi pierit şi dacă s-ar fi aflat în mâinile creditorului;
b) în al doilea rând, dacă creditorul a fost pus în întârziere de către debitor, riscul se transferă în sarcina
creditorului de la data punerii sale în întârziere [art. 1274 alin. (2) noul Cod Civil]. Instituţia punerii în
întârziere a creditorului este reglementată de art. 1510 şi unn. noul Cod Civil Ea presupune, în esenţă, o
somare a creditorului să preia bunul sau să primească plata. Efectul central al acestei instituţii este transferul
riscurilor în sarcina creditorului, astfel cum prevede în mod expres şi art. 1511 alin. (1) noul Cod Civil în
plus (probabil pentru a preîntâmpina interpretările tributare vechii reglementări), art. 1274 alin. (2) noul Cod
Civil prevede că nu are nicio relevanţă pentru funcţionarea regulii proba făcută de creditor în sensul că bunul
ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare (şi implicit cea de preluare, spunem noi) ar fi fost executată la timp.
Prin regulile de mai sus, legiuitorul a schimbat radical principiile de bază ale riscurilor în contractele
translative de proprietate în sensul simplificării lor şi înlăturării unui cumul de reguli complicate şi
inechitabile.

Gestiunea de afaceri
Notiune. Gestiunea de afaceri consta in situatia in care o persoana (gerantul) indeplineste acte sau fapte in
interesul unei alte persoane (geratul) fara a fi fost insarcinata in acest sens. Exemplul tipic este cel in care o
persoana se ocupa de imobilul invecinat proprietatii sale care se afla in pragul ruinei, facand reparatii
urgente, in timp ce proprietarul acestui imobil este plecat. Dintr-o asemenea situatie rezulta o serie de
consecinte juridice in plang obligational, care imprima ipotezei continut juridic.

Conditiile gestiunii de afaceri.


a) sa existe o gerare oportuna a intereselor altuia. Altfel spus, gerantul trebuie sa incheie acte juridice
sau sa savarseasca fapte materiale utile in interesul altuia. Referitor la actele pe care gerantul le poate face :
i. actele juridice de gestiune care pot fi diverse: plata unei datorii, actul incheiat cu un tert pentru
efectuarea unor reparatii. In principiu, actele de gerare a intereselor altuia nu pot depasi sfera actelor de
conservare si administrare. Cu toate acestea poate face si unele acte de dispozitii care sunt asimilate actelor
de conservare, cum ar fi vanzarea unor bunuri perisabile care sunt supuse stricaciunii.
ii. Faptele materiale de gestiune care pot fi : descarcarea unor marfuri, singerea unui incendiu, reparatia
unei conducte.
b) Actele de gestiune sa fie savarsite, fara imputernicire si fara stirea geratului sau, cu stirea geratului,
dara fara ca acesta sa poata desemna un mandatar sau fara a se putea ocupa de afacerile sale. Daca geratul
ar cunoaste interventia gerantului, fara sa se opuna, se poate interpreta ca a fost de acord cu incheierea unui
contract de mandat. Interventia gerantului fara acordul geratului si care stie de aceasta imixtiune nu mai
constituie gestiune de afaceri si va atrage raspunderea delictuala.
c) Gestiunea sa fie voluntara: actele si faptele sa fie facute cu intentia de a gera interesele altuia. De
exemplu daca o persoana face acte de conservare si repara un bun, pe care din eroare il considera al sau,
acesta este indreptatit la restituirea valorii acelor cheltuieli, pe temeiul imbogatirii fara justa cauza.
d) Gerantul sa aiba, in principiu, capacitatea de a contracta. Nu este expres prevazuta, insa este dedusa
din textele care reglementeaza efectele gestiunii. Astfel, de exemplu, art 1336 alin (1) spune ca gerantul care
actioneaza in nume propriu este obligat fata de tertii cu care a contract, deci este necesara o capacitate de a
contracta.
Efectele gestiunii de afaceri.
A. Raporturile dintre gerant şi gerat. Deşi este un fapt juridic unilateral, gestiunea de afaceri dă naştere la
obligaţii reciproce între gerant şi gerat. Obligaţiile părţilor au caracter reciproc.
Gerantul are următoarele obligaţii:
a) obligaţia de înştiinţare. Conform art. 1331 alin. (1) noul Cod Civil: „Gerantul trebuie să îl înştiinţeze pe
gerat despre gestiunea începută”. Gestiunea de afaceri are un caracter excepţional. Tocmai de aceea, gerantul
se ocupă de afacerile negestionate temporar. Este natural ca acest fapt să fie cât mai repede adus la
cunoştinţa geratului pentru ca acesta să le preia;
b) obligaţia de continuare a gestiunii începute (art. 1331 noul Cod Civil). Odată începută gestiunea, un
eventual abandon intempestiv al acesteia este de nepermis întrucât ar putea cauza prejudicii geratului.
Aşadar, dacă gerantul nu s-ar fi implicat în niciun fel în afacerile celuilalt, nicio obligaţie nu s-ar fi născut în
sarcina sa.
c) obligaţia de a se îngriji de afacerile altuia cu diligenţa unui bun proprietar [art. 1334 alin. (1) noul
Cod Civil]. Gestiunea presupune ca gerantul să se ocupe şi de afacerile conexe celei principale astfel încât să
nu-i fie cauzat vreun prejudiciu geratului, ceea ce îi conferă încă o dată, o situaţie juridică mai grea decât cea
a mandatarului. Cu alte cuvinte, gerantul trebuie să dea dovadă de toate calităţile unui om prudent şi
competent.
d) obligaţia de a da socoteală geratului cu privire la tot ceea ce a făcut în cursul imixtiunii în afacerile
sale (art. 1335 noul Cod Civil), la fel ca în cazul mandatului. Art. 2019 C. civ. prevede obligaţia
mandatarului de a da „socoteală pentru gestiunea sa” şi de a remite mandantului „tot ceea ce a primit în
temeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datorat mandantului”. De asemenea,
conform alin. (2) al aceluiaşi articol, mandatam! are şi obligaţia de a le conserva până la predarea lor către
mandatar.
e) obligaţia de a remite geratului tot ceea ce a primit acţionând în interesul său (art. 1335 noul Cod
Civil). Dacă în cursul gestiunii gerantul primeşte sume de bani sau alte bunuri, în temeiul afacerii gestionate,
acestea se cuvin geratului.
Geratul are la rândul său următoarele obligaţii” izvorâte din gestiunea de afaceri:
a) obligaţia de a plăti gerantului toate cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut în cursul gestiunii
[art. 1337 alin. (1) noul Cod Civil]. Cheltuielile necesare reprezintă acele cheltuieli care au servit la
conservarea intereselor geratului. Fără intervenţia gerantului, afacerea geratului s-ar fi putut compromite (de
exemplu, este o intervenţie necesară repararea de urgenţă a conductei de apă sparte de la casa geratului care
poate cauza o inundaţie). Aceste cheltuieli trebuie rambursate integral de către gerat, indiferent de urmările
concrete ale gestiunii necesare.
b) obligaţia de a-l despăgubi pe gerant de prejudiciile pe care, fără culpa sa, geratul le-a suferit din
cauza gestiunii [art. 1337 alin. (1) noul Cod Civil]. Dacă, de exemplu, gerantul, reparând conducta spartă a
vecinului său a cauzat neintenţionat un prejudiciu propriilor bunuri, acest prejudiciu se cuvine a fi reparat de
chiar gerant. Legiuitorul nu prevede pentru garantarea acestor despăgubiri existenţa vreunei ipoteci legale.
Nu se poate considera nici prin analogie că o asemenea ipotecă ar exista;
c) obligaţia geratului de a executa actele necesare şi utile care au fost încheiate de gerant [art. 1337
alin. (2) noul Cod Civil]. Atât gestiunea necesară, cât şi gestiunea utilă trebuie considerate ratificate automat
de îndată ce se constată că au acest caracter (necesar sau util).
B. Raporturile dintre gerat şi terţi. Dacă gestiunea de afaceri a fost ratificată sau este necesară sau utilă,
geratul este îndatorat să execute toate obligaţiile contractate de gerant, în numele geratului sau în nume
propriu, în interesul gestiunii, în măsura în care nu au fost încă executate, cum ar fi: plata preţului unor
materiale comandate sau achiziţionate de la terţi, plata muncii prestate de către un terţ cu care a contractat
gerantul în vederea executării unei lucrări, reparaţii etc. O asemenea obligaţie, astfel cum am arătat, rezultă
explicit din textul art. 1337 alin. (2) noul Cod Civil, dar şi din prevederile art. 1336 care se referă la
raporturile dintre gerant şi terţ. în ipoteza în care gerantul acţionează în nume propriu, deşi obligaţiile faţă de
terţi se nasc în sarcina sa, totuşi, terţii au o adevărată acţiune directă în regres faţă de gerat pentru aceste
obligaţii [art. 1336 alin. (1) noul Cod Civil]. în ce priveşte actele încheiate de către gerant direct în numele
geratului, dacă gestiunea este necesară sau utilă sau a fost ratificată, geratul este în mod direct obligat faţă de
terţi [art. 1336 alin. (2) noul Cod Civil].

Plata nedatorata sau actiunea in repetitiune


Definitie. Plata consta in remiterea unei sume de bani sau, dupa caz, in executarea oricarei alte prestatii care
constituie obiectul insusi al obligatiei. Orice plata presupune existenta unei datorii. Daca aceasta datorie nu
exista, plata trebuie restituita celui care a facut-o, fiind nedatorata. Cel ce plateste fara a datora are dreptul la
restituire.
Conditiile platii nedatorate. Pentru nasterea obligatiei de restituire, plata nedatorata trebuiue sa
indeplineasca anumite conditii: sa existe o plata, plata sa fie nedatorata, sa existe o eroare.
Existenta unei plati in sens obiectiv. Plata facuta trebuie sa constea in remiterea unei sume de bani, a unui
bun individual determinat ori determinat prin caractere generice. Referitor la prestatii :
 Prestatiile de a da – este evidenta aplicabilitatea notiunii de plata nedatorata in cazul acestor tip de
prestatii
 Prestatiile de a face – de exemplu repararea unui bun, in doctrina anterioara se sustine ca izvorul
obligatiei de restituire este imbogatirea fara justa cauza dar astazi aceasta optica nu mai este
aplicabila. Pentru ca 1341 vorbeste de o plata care nu este datorata si trimite mai departe la 1469. De
exemplu, nu se poate admite restituirea unui bun ce a fost predat far un temei juridic in virtutea platii
nedatorate. Restituirea uneori est dificiala si deseori este preferabila analiza prestatiilor de a face
nedatorate in contextul imbogatirii fara justa cauza
 Prestatiile de a nu face – singura situatie in care nu se poate pune problema resituirii ci doar a
repunerii partilor in situatia anterioara.
Totodata efectuarea platii trebuie, in principiu, sa fie dublata si de elementul sau intentionala. Solvens,
trebuie sa faca plata cu convingerea ferma de a stinge o datorie. In caz contrar, plata poate fi considerata ca
un imprumut sau liberalitate si nu va fi supus restituirii.
Datoria a carei stingere s-a urmarit prin plata sa nu existe. Inseamna ca intre solvens si accipiens sa nu
existe raportul juridic de obligatii a carui stingere se urmareste prin plata efectuata. Din acest punct de
vedere, plata nedatorata are doua caractere: caracterul absolut si caracterul relativ. Caracterul absolut
(inexistenta absoluta) – consta in absenta oricarei obligatii. De exemplu, datoria este imaginara sau o datorie
anterior stinsa dar solvens nu mai gaseste chitanta. Caracterul relativ – atunci cand ceea ce s-a platit nu
forma obiectul obligatiei dintre solvens si accipiens. De exemplu executorul testamentar achita unui legatar
o alta datorie decat cea reala a succesiunii fata de acesta. Actiunea in repetitiune este admisibila indiferent de
caracterul platii nedatorate. Executarea unei obligatii naturale nu intra in aceasta categorie.
Plata sa fie facuta din eroare. Identificarea acestei conditii se instituie in art 1341 (2) prezumtia relativa ca
o plata facuta se prezuma ca este facuta cu intentia de a stinge o datorie proprie. Importanta prezumtei
rezulta din faptul ca nu poate fi prezumata intentia libera, ci doar intentia de sitngere a unei datorii. Astfel
orice plata nedatorata ar putea fi considerata o liberalitate ceea ce nu este admisibil. Eroarea, trebuie
indeplineasca anumite conditii si anume ca numai solvens trebuie sa fie in eroare. Eroarea lui accipiens este
irelevanta. De asemenea, eroare sa fi avut un caracter determinant.

Efectele platii nedatorate. Plata nedatorata are ca efect nasterea unui raport de obligatii intre accipiens si
solvens. In temeiul acestui raport juridic, accipiens este obligat sa restituie ceea ce a primit fara a-I fi datorat.
Situatii juridice cand accipiens a primit o plata nedatorata insa nu e obligat la restituire. In situatia in
care accipiens a primit o plata cu buna-credinta si a lasat sa se implineasca termenul de prescriptie. De
asemenea cand accipiens a primit plata cu buna credinta si ca urmarea a acestei plati a distrus titlul creantei
sale.
Imbogatirea fara justa cauza
Imbogatirea fara justa cauza este definita ca fiind :faptul juridic licit prin care are loc marirea patrimoniului
unei persoane prin micsorarea corelativa a patrimoniului altei persoane, fara ca pentru acest efect sa existe
o cauza justa sau un temei juridic. Creditorul se numeste insaracit iar debitorul imbogatit.
Conditiile imbogatirii fara justa cauza.
a) Sa existe o imbogatire a paratului – imbogatirea poate consta in marirea patrimoniului prin dobandirea
unui bun sau a unei creante.
b) Sa existe o insaracire a reclamantului – insaracirea poate rezulta dintr-o pierdere economica, cum ar
fi : iesirea unei valori din patrimoniu, efectuarea unor cheltuieli in favoarea imbogatitului.
c) Intre imbogatirea paratului si insaracirea reclamantului sa fie o legatura sau corelatie directa.
Executarea directa (in natura) a obligatiilor
Executarea obligaţiilor se poate realiza prin două moduri principale: executarea voluntară sau plata (care
este o executare directă sau în natură voluntară) şi executarea silită (sau „plata silită” care poate fi o
executare directă în natură sau indirectă, adică prin echivalent).
Executarea directă sau în natură a obligaţiilor are loc, de cele mai multe ori, de bunăvoie, adică prin plată.
Totuşi, în cazul în care debitorul a refuzat executarea de bunăvoie, creditorul poate să ceară şi să obţină
executarea în natură prin intermediul forţei de constrângere publice. Aşadar, executarea directă sau în natură
a obligaţiilor poate avea loc prin plată, făcută de bunăvoie de către debitor, sau prin executarea silită a
prestaţiei, împotriva voinţei debitorului, prin constrângere.
Executarea indirectă a obligaţiilor intervine atunci când, din anumite motive, executarea directă sau în natură
nu mai este posibilă sau nu mai prezintă interes pentru creditor. Menţionăm că nu este vorba de o
imposibilitate fortuită de executare (caz în care obligaţia se stinge ca urmare a producerii evenimentului
fortuit). De aceea, în acest caz, creditorul poate pretinde de la debitor plata de despăgubiri sau daune-
interese, în scopul reparării prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a neexecutării culpabile sau executării
necorespunzătoare a obligaţiei.
Principiul executării în natură a obligaţiilor. Prin realizarea drepturilor de creanţă, precum şi a celorlalte
drepturi subiective, subiecţii raportului juridic urmăresc satisfacerea unor interese. Atingerea acestui scop
poate avea loc, în mod firesc, numai atunci când debitorul execută prestaţia pe care o datorează în natura ei
specifică. Mai mult, sunt cazuri în care executarea unei alte prestaţii de către debitor, prin înlocuirea celei
iniţiale, nu prezintă interes pentru creditor. De asemenea, chiar o despăgubire bănească, acordată pentru a
înlocui executarea în natură a unei obligaţii, prin ea însăşi, nu poate asigura în mod direct şi nemijlocit
satisfacerea diverselor interese din cele mai variate ale participanţilor la circuitul civil.
Toate aceste motive, precum şi altele, au făcut ca executarea în natură a obligaţiilor să constituie un principiu
fundamental al dreptului civil continental”. Executarea în natură a obligaţiilor înseamnă executarea întocmai
a prestaţiei însăşi, la care este îndatorat debitorul, prestaţie ce nu poate fi înlocuită cu o altă prestaţie sau cu
despăgubiri băneşti, fară acordul creditorului. Acest principiu este în manieră directă consacrat de art. 1516
alin. (1) C. civ., conform căruia „Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a
obligaţiei”. Principul cunoaşte trei coordonate pozitive. Executarea obligaţiilor debitorului pentru a
corespunde exigenţelor principiului citat, trebuie să satisfacă trei criterii şi reguli, în acelaşi timp: a)
obligaţiile trebuie să fie executate în întregime, astfel cum rezultă acestea din actul sau faptul juridic care le-
a dat naştere (expresia cantitativă a principiului); b) obligaţiile trebuie executate exact cum acestea rezultă
din actul sau faptul juridic ce constituie izvorul lor (expresia calitativă a principiului) şi c) obligaţiile trebuie
executate în termenul care rezultă din actul sau faptul juridic ce a dat naştere obligaţiei (expresia temporală a
principiului). Acest principiu îşi extinde expresia şi asupra altor instituţii. Prioritatea executării în natură este
vizibilă şi în situaţia unui potenţial concurs între executarea silită în natură şi executarea prin echivalent care
este soluţionat de Codul civil în sensul priorităţii executării silite în natură, cu condiţia ca aceasta să prezinte
interes pentru creditor. Astfel, din prevederile art. 1516 alin. (2) C. civ., rezultă că creditorul are dreptul să
treacă la executarea silită a obligaţiei sau să utilizeze alte remedii pentru neexecutare. Oricât de oneroasă ar
fi executarea în natură pentru debitor, creditorul are dreptul la aceasta. Pe de altă parte, art. 1527 C. civ.,
prevede expres: „Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în
natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă”.
In concluzie, principiul executării în natură a obligaţiilor stabileşte o ierarhie în cadrul modalităţilor de
stingere a obligaţiilor. Are prioritate executarea exactă şi voluntară în natură (adică plata) iar, mai departe,
creditorul (şi numai creditorul, nu şi debitorul) are un drept de opţiune între a cere executarea silită în natură
(plata silită) sau executarea silită prin echivalent (o altă formă de plată silită) sau a utiliza o altă modalitate
legală pusă la dispoziţie ca mijloc de satisfacere a creanţei sale (poate utiliza în materie contractuală, de
exemplu, de dreptul de a solicita rezoluţiunea, rezilierea sau reducerea prestaţiilor).

Executarea silita a obligatiilor. De cele mai multe ori, executarea în natură a prestaţiilor pe care şi le
datorează părţile contractante este voluntară, prin plată. Sunt,însă, situaţii când debitorul refuză să execute
prestaţia datorată celeilalte părţi. în astfel de cazuri, creditorul, urmărind realizarea dreptului său de creanţă,
poate să recurgă la anumite mijloace juridice prevăzute de lege în scopul satisfacerii creanţei sale. Este vorba
de remediile neexecutării obligaţiilor, prevăzute de art. 1516-1557 noul Cod Civil, care constituie Capitolul
II („Executarea silită a obligaţiilor”) din Titlul V („Executarea obligaţiilor”) . Potrivit art. 1516 alin. (2) noul
Cod Civil, creditorul, în caz de neexecutare, are un drept de opţiune între mai multe remedii. între remediile
de care creditorul poate beneficia într-o atare situaţie, se regăseşte şi executarea silită în natură a obligaţiilor
[art. 1516 alin. (2) pct. 1 noul Cod Civil]. Astfel, creditorul are dreptul „să ceară sau, după caz, să treacă la
executarea silită a obligaţiei”. Executarea silită în natură a obligaţiilor este dezvoltată schematic în secţiunea
a 3-a (art. 1527-1529 noul Cod Civil) şi cuprinde mai multe mijloace care duc la executarea silită în natură a
obligaţiei. Aceste mijloace juridice sunt: executarea silită în natură a obligaţiilor de a da; executarea silită a
obligaţiilor de a face; autorizarea creditorului de a lua măsurile necesare de executare în natură a obligaţiilor;
înlăturarea a ceea ce s-a făcut cu nerespectarea obligaţiei de a nu face.

Conditiile executarii silite. Conform art. 1527 alin. (1) noul Cod Civil, „Creditorul poate cere întotdeauna
ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare
este imposibilă”. Imposibilitatea este una dintre piedicile executării în natură. Alături de aceasta regăsim şi
alte cauze care împiedică executarea în natură. De aceea, reţinem urătoarele condiţii:
a) din prevederile art. 1516 alin. (2) noul Cod Civil, se desprinde cu claritate ideea că. utilizarea
remediilor pentru neexecutare nu se poate realiza decât cu condiţia punerii prealabile în întârziere a
debitorului. Exact aceeaşi condiţie trebuie îndeplinită şi în cazul executării silite în natură. Punerea sa în
întârziere se poate realiza la cererea creditorului, prin orice act care să asigure comunicarea către debitor a
somaţiei la executare a acestuia – act neformal, prin executorul judecătoresc sau chiar prin intermediul
cererii de chemare în judecată [art. 1522 alin. (1) şi (2) noul Cod Civil] şi trebuie să cuprindă şi acordarea
unui termen suplimentar de executare [art. 1522 alin. (3) noul Cod Civil]. Punerea în întârziere se poate
realiza şi de drept, în ipoteza anumitor obligaţii (art. 1523 noul Cod Civil);
b) executarea silită în natură trebuie să fie posibilă. Ea nu este posibilă atunci când: i. ne aflăm în cazul
unei imposibilităţi fortuite de executare, temporară sau definitivă şi care duc la amânarea exigibilităţii
obligaţiei sau chiar la stingerea acesteia; ii. atunci când imposibilitatea se datorează culpei debitorului. Dacă,
de exemplu, din culpa acestuia bunul care trebuia predat creditorului a pierit. In această ultimă ipoteză,
debitorul va fi ţinut la plata de daune-interese (art. 1530 .yi urm. noul Cod Civil); iii. atunci când
imposibilitatea de executare in natură se datorează naturii obligaţiei – de exemplu, obligaţiile de a face nu
pot fi, în principiu, executate în natură. Acelaşi lucru se poate spune şi de obligaţiile de a nu face, al căror
obiect constă într-o abţinere, aşadar nu se pune problema executării în natură a acestora;
c) în sfârşit, pentru ca remediul executării în natură să poată fi utilizat mai este necesar [acelaşi art. 1516
alin. (2) noul Cod Civil] şi ca debitorul să nu aibă altă cauză justificată de a refuza executarea propriilor
prestaţii. Astfel, de exemplu, acestuia nu i se poate pretinde executarea dacă creditorul însuşi nu şi-a
executat propriile obligaţii sau nu a făcut o ofertă conformă de executare – ipoteza excepţiei de neexecutare

Executarea silita in natura a obligatiilor care au ca obiect prestatii de a da.


a) obligaţiile contractuale care au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani sunt întotdeauna posibil de
executat în natură. Astfel, dacă debitorul refuză executarea voluntară, în temeiul dreptului de gaj general,
creditorul va putea recurge la poprirea sumelor pe care debitorul este îndreptăţit să le primească de Ia proprii
săi debitori, de asemenea, poate cere vânzarea bunurilor debitorului şi realizarea creanţei sale din sumele
astfel obţinute în condiţiile Codului de procedură civilă;
b) atunci când obligaţia are ca obiect prestaţia de a da un bun individual determinat, debitorul este ţinut,
pe de o parte, să transfere dreptul de proprietate sau un alt drept real şi, pe de altă parte, să predea bunul în
materialitatea lui la creditor. Potrivit reglementărilor dreptului civil, transferul dreptului de proprietate
asupra unui bun individual determinat are loc în momentul încheierii contractului sau în acela al înscrierii în
cartea funciară a dreptului de proprietate sau a unui alt drept real. Aşadar, această îndatorire a debitorului se
execută întotdeauna în natură.
c) în sfârşit, în ipoteza în care obligaţia are ca obiect prestaţia de a da bunuri de gen, transferul dreptului
de proprietate operează numai în momentul individualizării lor care, de regulă, are loc cu prilejul predării.
Dacă debitorul refuză să individualizeze bunurile prin numărare, cântărire sau măsurare, creditorul poate
cere executarea silită în natură a obligaţiei, cu ajutorul forţei de constrângere a statului;
d) în ipoteza predării de către debitor a unor bunuri neconforme (care prezintă defecte aparente sau
ascunse sesizate în condiţiile prevăzute la reglementarea garanţiei
e) de vicii ascunse respectiv predării conforme) creditorul, în cadrul aceluiaşi drept la executarea în
natură, are dreptul şi la repararea, înlocuirea bunului, precum şi la orice alt mijloc pentru a remedia o
executare defectuoasă.

Executarea silita in natura a obligatiilor care au ca obiect prestatii de a face. în principiu, executarea
silită a obligaţiei de a face nu se poate realiza în natură. Este o regulă universal acceptată în dreptul modem
şi o regăsim în mai toate codurile europene. Explicaţia este simplă: o eventuală constrângere a debitorului la
efectuarea unei anumite prestaţii, poate să reprezinte o constrângere fizică a sa în executarea prestaţiei, ceea
ce este de neconceput. Cu atât mai mult, executarea silită în natură nu este posibilă cu privire la o obligaţie
de a face intuitu personae (de exemplu, nu poate fi executată silit obligaţia unui pictor de a picta un tablou).
Cu toate acestea, anumite mijloace indirecte de constrângere a debitorului să îşi execute propriile prestaţii
sunt cunoscute şi reglementate. Constrângerea se poate realiza numai pe căi indirecte. Un asemenea exemplu
este dat de posibilitatea de acordare a amenzilor cominatorii în condiţiile reglementate de art. 580 C. pr. civ.,
prin intermediul cărora debitorul este constrâns la executare prin utilizarea presiunii băneşti şi obligarea
acestuia la plata unor sume de bani până la executarea în natură a obligaţiei sale de a face. Amenzile
cominatorii reprezintă sume de bani pe care debitorul este obligat prin hotărâre judecătorească să le
plătească statului pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea obligaţiei de a face care nu poate fi
îndeplinită prin altă persoană decât debitorul.
O altă cale de realizare a executării obligaţiei de a face, tradiţional reglementată cu ocazia executării sale
silite, deşi reprezintă, în realitate, o executare prin echivalent, o constituie autorizarea creditorului de a lua
măsurile necesare de executare în natură a unor obligaţii pe cheltuiala debitorului. Conform art. 1528 alin.
(1) noul Cod Civil, în cazul neexecutării unei obligaţii de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului,
să execute el însuşi, ori să facă să fie executată obligaţia

Executarea silita a obligatiilor de a nu face. Referitor la obligaţiile care au ca obiect prestaţia de a nu face,
urmând modelul anterior existent în vechiul Cod civil, art. 1529 noul Cod Civil, prevede că „în cazul
neexecutării obligaţiei de a nu face, creditorul poate cere instanţei încuviinţarea să înlăture ori să ridice ceea
ce debitorul a făcut cu încălcarea obligaţiei, pe cheltuiala debitorului, în limita stabilită prin hotărâre
judecătorească.” în concluzie, spre deosebire de autorizarea creditorului să execute el însuşi obligaţia de a
face sau să facă să fie executată această obligaţie de către un terţ (art. 1528 noul Cod Civil), în situaţia
obligaţiilor de a nu face, înlăturarea rezultatului neexecutării acestei obligaţii nu se poate face decât cu
autorizarea instanţei de judecată şi numai în măsura în care această hotărâre indică desfiinţarea (de exemplu,
desfiinţarea unei construcţii edificată cu încălcarea obligaţiei de a nu construi la o distanţă mai mică de X m
asumată faţă de vecin sau rezultată din reglementările urbanistice, nu poate fi dispusă decât de instanţa de
judecată).
Executarea indirecta prin echivalent. Executarea silită prin echivalent este aplicabilă oricărei prestaţii
pentru care nu se pot aplica regulile executării silite în natură sau cu privire la care creditorul a optat pentru
executarea prin echivalent, în condiţiile art. 1516 noul Cod Civil, privind dreptul său de opţiune între
remedii. Executarea prin echivalent sau daunele-interese este reglementată de art. 1530-1548 noul Cod Civil,
şi a fost analizată cu ocazia prezentării răspunderii contractuale. Singura diferenţă de aspect este dată de
faptul că executarea prin echivalent este pe deplin aplicabilă oricărei obligaţii, de natură contractuală sau
extracontractuală. Restul observaţiilor făcute cu ocazia analizei răspunderii contractuale pentru daunele-
interese sunt mutatis mutandis aplicabile şi în sfera modalităţilor de stingere a obligaţiilor.
Evaluarea daunelor-interese. Stabilirea întinderii daunelor-interese poate fi făcută de instanţa de judecată
(evaluarea judiciară), direct prin lege (evaluarea legală) sau prin acordul de voinţă al părţilor (evaluarea
convenţională).

Evaluarea judiciara. Evaluarea judiciară a daunelor interese se face prin hotărâre judecătorească. Stabilirea
întinderii daunelor-interese de către instanţele de judecată are loc cu respectarea principiului reparării
integrale a prejudiciului în scopul repunerii creditorului în situaţia în care s-ar afla dacă debitorul ar fi
executat întocmai prestaţiile la care s-a îndatorat [art. 1531 alin. (1) Noul Cod Civil]. Cu alte cuvinte, sumele
de bani pe care debitorul va fi obligat să le plătească creditorului, cu titlu de despăgubiri, trebuie să
corespundă întinderii prejudiciului cauzat. în esenţă, evaluarea judiciară presupune cântărirea de către
judecător a tuturor condiţiilor de angajare a răspunderii contractuale în special cu privire la prejudiciu
(pentru că regulile aplicabile acestei condiţii şi descrise mai sus servesc la o evaluare judiciară, celelalte
condiţii sunt doar precondiţii ale evaluării judiciare). Cu toate acestea, rolul judecătorului este semnificativ
în special în ipotezele în care prejudiciile al căror cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine şi care, confonn
art. 1532 alin. (3) noul Cod Civil se detennină de instanţa de judecată, precum şi în cazul prejudiciilor
nepatrimoniale ar căror cuantum este prin definiţie incert şi trebuie stabilit de judecător.

Evaluarea legala. Evaluarea legală a daunelor-interese se circumscrie sferei obligaţiilor care au ca obiect
prestaţia de a da o sumă de bani (situaţia care constituie modelul evaluării legale, reglementată în art. 1535
noul Cod Civil), la care legiuitorul adaugă şi cazul obligaţiilor de a face care pot fi evaluate în bani (situaţie
complementară – reglementată în art. 1536 noul Cod Civil). în ceea ce priveşte reglementarea evaluării
legale, ea este combinată inevitabil şi cu evaluarea convenţională a daunelor-interese moratorii (pentru că în
această privinţă, legiuitorul stabileşte limite şi reguli specifice). în ceea ce priveşte evaluarea legală, vom
atinge cu această ocazie şi chestiunea evaluării convenţionale.

Evaluarea conventionala a daunelor interese. Stabilirea întinderii despăgubirilor poate avea loc şi prin
acordul de voinţă al creditorului şi debitorului, intervenit înainte de producerea prejudiciului. Această
înţelegere se numeşte clauză penală şi este reglementată în art. 1538-1543 noul Cod Civil Alături de clauza
penală, tot cu titlu de evaluare convenţională a daunelor-interese, legiuitorul reglementează şi arvuna.