Curs TGO

CĂLINA JUGASTRU
Drept civil. Teoria generală a obligațiilor
Manual pentru uzul studenţilor la forma de învăţământ la distanţă

specializarea Drept
1
CUPRINS
TEMA 1. Raportul juridic obligațional

TEMA 2. Contractul civil
TEMA 3. Actul juridic unilateral
TEMA 4. Faptul juridic licit
TEMA 5. Răspunderea civilă
TEMA 6. Răspunderea civilă delictuală (condițiile)
TEMA 7. Varietățile răspunderii civile delictuale
Tema 8. Răspunderea civilă contractuală
Tema 9. Repararea prejudiciului
TEMA 10. Cauzele care exclud răspunderea civilă
TEMA 11. Modalitățile obligațiilor
TEMA 12. Dreptul de gaj general al creditorilor. Garanţiile generale ale
obligaţiilor
TEMA 13. Garanţiile personale. Garanţiile reale
TEMA 14. Transmiterea, transformarea obligaţiilor și executarea obligaţiilor
RĂSPUNSURI CORECTE LA TESTELE DE AUTOEVALUARE
Grilele pot avea o variantă corectă, două variante corecte, trei variante corecte
sau nicio variantă corectă.
GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU
Introducere
Prezentul manual de studiu reprezintă o sinteză a conţinutului

disciplinei Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, conform planului de
învăţământ în vigoare.
El este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi
constituie un instrument util pentru parcurgerea, însuşirea şi evaluarea
disciplinei.
Manualul este structurat în conformitate cu standardele şi procedurile
de uz larg în învăţământul naţional şi internaţional care se adresează învăţării
individuale pe baze interactive. Parcurgerea manualului pe baza prezentelor
instrucţiuni asigură reţinerea informaţiilor de bază, înţelegerea fenomenelor
fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor dobândite la rezolvarea unor probleme
specializate; el stimulează de asemenea studentul, prin bibliografia
recomandată la sfârşitul fiecărei teme, în aprofundarea cunoștințelor. De
asemenea, manualul deschide direcţii de cercetare ştiinţifică în această
materie.
Manualul este structurat pe teme de studiu. Tema de studiu reprezintă o
parte omogenă din conţinutul manualului, caracterizată de un număr de termeni
de referinţă (cuvinte-cheie), care poate fi parcurs şi însuşit printr-un effort
continuu de concentrare intelectuală care să nu depăşească 2-6 ore (intervalul
se referă la conţinutul de idei al temei de studiu şi nu ia în calcul întrebările
recapitulative, temele pentru acasă, testele de autoevaluare sau pe cele de
evaluare).
Fiecare unitate de studiu are o structură proiectată din perspectiva
exigenţelor autoinstruirii.
Rezultatele efective ale utilizării manualului se vor suprapune pe
rezultatele aşteptate doar cu condiţia respectării procedurii de parcurgere a
modulelor de studiu, procedură care este prezentată în cele ce urmează.
Procedura de învăţare în sistem de autoinstruire

Utilizarea manualului de studiu individual se face pe baza unui program
de autoinstruire. Recomandăm câteva reguli de bază în procedura de realizare a
programului de autoinstruire pe baza manualului de faţă:
1. Temele de studiu se parcurg în ordinea în care sunt prezentate în
manual, chiar în cazul în care studentul apreciază că ar putea să nu parcurgă o
unitate şi că ar putea să înţeleagă celelalte unităţi. Criteriile şi modalitatea de
“înlănţuire” a temelor de studiu sunt prezentate la fiecare temă de studiu şi ele
trebuie respectate întocmai, sub sancţiunea nerealizării la parametri maximali a
programului de autoinstruire.
2. Fiecare temă de studiu conţine şi un test de evaluare şi temă pentru

acasă pe care studentul trebuie să le realizeze cu scopul evaluării gradului şi
corectitudinii înţelegerii fenomenelor şi instituţiilor descrise sau prezentate în
tema de studiu.
3. Întrebările de autocontrol, testele de evaluare sau tema pentru acasă

nu sunt de perspicacitate, deci nu trebuie rezolvate contra cronometru.
4. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este urrmătoarea:

- se citesc obiectivele şi competenţele temei de studiu;
- se citesc termenii de referinţă (cuvintele cheie);
- se parcurg ideile principale ale modulului sintetizate în rezumat;
- se parcurge conţinutul dezvoltat de idei al temei de studiu;
- se parcurge bibliografia recomandată;
- se răspunde la întrebările recapitulative;
3
- se efectuează testul de autoevaluare şi se verifică corectitudinea
răspunsurilor prin confruntare cu răspunsurile date la sfârşitul
manualului;
- se efectuează testul de evaluare şi tema pentru acasă sau de control
(după caz)
Obervaţii: este recomandabil ca înaintea testelor de autoevaluare să se

facă o pauză de 30 de min. sau de o oră. De asemenea este recomandabil ca la
fiecare 2 ore de studiu să se facă o pauză de 30 de minute.
5. Nu este recomandabil să se parcurgă mai mult de o temă pe zi pentru

a nu se periclita însuşirea temeinică şi structurală a temei. În funcţie de
necesităţile şi posibilităţile de studiu ale unui student, studiul unei teme poate fi
fracţionat pe mai multe zile deddicând cel puţin 30 de minute pe zi studiului.
Tema pentru acasă (TA) reprezintă un exerciţiu obligatoriu de reflecţie

pentru fiecare temă de studiu. Ea se constituie într-un instrument indispensabil
de studiu individual necesar însuşirii şi mai ales înţelegerii temei. Rezolvarea ei
se poate face în aproximativ 1-2 ore.
Tema de control (TC) reprezintă un exerciţiu obligatoriu mai amplu, cu

caracter integrativ, care are rolul de a realiza un liant noţional şi cognitiv între
temele studiate anterior şi de a provoca capacitatea sintetică şi creativă a
studentului. Pregătirea ei necesită un efort mai îndelungat (aprox. 10 ore),
implică stăpânirea temelor anterioare, precum şi consultarea tutorelui de
disciplină. Cele două teme de control se regăsesc pe parcursul manualului
astfel încât să acopere cele mai importante părţi ale acestuia.
Prezentarea manualului de studiu şi a disciplinei

Manualul de studiu Drept civil. Teoria generală a obligațiilor reprezintă
o sinteză realizată în manieră interactivă a cursului corespondent utilizat la
forma de învăţământ de zi.
La baza acestui manual a stat, în primul rând, o concepţie didactică.
Conţinutul de idei nu a fost redus ci doar sintetizat, în principiu, într-o
manieră mai accentuat enunciativă, elementele de detaliu sau de explicaţie
exhaustivă (necesare pentru atingerea scopului pedagogic al fixării şi corelării
cunoştinţelor) putând fi găsite de către student în bibliografia de specialitate
recomandată.
Obiectul manualului Instrumente de armonizare în relațiile private
internaționale
Obiectul manualului îl reprezintă o introducere în dreptul civil, o vedere
de ansamblu asupra principiilor şi instituţiilor dreptului civil. Astfel, sunt
prezentate normele juridice civile, raportul juridic civil, actul juridic civil,
nulitatea actului juridic civil, prescripţia extinctivă şi subiecţii dreptului civil,
respectiv persoana fizică şi persoana juridică.
Obiectivele disciplinei
Manualul îşi propune, ca obiectiv general, cunoaşterea şi înţelegerea de
către studenţii anului II a conceptelor, normelor şi instituţiilor de armonizare în
materia relațiilor dintre particulari, în contextul vieții private internaționale
Obiective principale
- însușirea cunoștințelor referitoare la conflictele de legi și conflictele
de jurisdicții în materia relațiilor dintre particulari
- însuşirea cunoştinţelor teoretice referitoare la raporturile juridice cu
element de extraneitate, conflictele de legi, normele conflictuale în
diferite materii, recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine;
- formarea deprinderii de a lucra cu actele normative în materie;
- formarea deprinderii de a aplica cunoştinţele teoretice, prin oferirea
unor exemple şi prin soluţionarea unor speţe;
- formarea deprinderii de a rezolva teste-grilă ;
- - dezvoltarea gândirii, memoriei, imaginaţiei şi creativităţii.
Descrierea structurii manualului

Manualul este structurat în conformitate cu rigorile studiului individual
(autoinstruire) şi este sitematizat în teme de studiu. Structura fiecărei teme de
studiu este următoarea:
I. Obiective (rezultatele aşteptate ale temei)

II. Competenţele dobândite de student (utilitatea temei pentru
student)
III. Termeni de referinţă (cuvinte-cheie)
IV. Structura temei de studiu
V. Rezumatul ideilor principale
VI. Conţinutul dezvoltat de idei al temei
VII. Bibliografia recomandată
VIII. Întrebări recapitulative
IX. Teste de autoevaluare
X. Teste de evaluare
5
XI. Teme de casă
Prezentul manual dă minimul de informaţie necesară pentru însuşirea

noţiunilor fundamentale ale disciplinei.
Bibliografie
Bibliografie Obligatorie:
1. Suportul de curs în format ID (CD IDIFR ULBS și platforma E-
Learning)
2. C. Jugastru, Drept civil. Teoría generală a obligațiilor, Editura
Universul Juridic, București, 2017
3. C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil
român, vol.II, Editura "Naţionala", Bucureşti, 1929
4. Pop L., Popa I.-F., Vidu S.I., Tratat elementar de drept civil.
Obligaţiile, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012
5. Pop L., Popa I.-F., Vidu S.I., Curs de drept civil. Obligaţiile, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2015
6. Vasilescu P., Drept civil. Obligaţii, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017
7. L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Regimul juridic general sau
Fiinţa obligaţiilor civile, vol.I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006
8. L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, volumul II, Contractul,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009
9. C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Editura All Beck, Bucureşti, 2008
Ioan Ilieș Neamț, Laura-Toma Dăuceanu, Drept civil. Obligațiile. Caiet
de seminar, Editura Universul Juridic, București, 2016
Bibliografie Facultativă:
 Viney G., Traité de droit civil. Introduction à la responsabilité, 3e
édition, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2008
 Viney G., Jourdain P., Traité de droit civil. Les conditions de la
responsabilité, 3e édition, Librairie Générale de Droit et de
Jurisprudence, Paris, 2006
 Viney G., Jourdain P., Traité de droit civil. Les effets de la
responsabilité, 3e édition, Librairie Générale de Droit et de
Jurisprudence, Paris, 2010
Pentru realizarea unor studii ştiinţifice, a temelor pentru acasă, a

temelor de control precum şi pentru aprofundarea disciplinei studentul are la
dispoziţie ân manual, la sfârşitul fiecărei teme de studiu, o bibliografie
selectivă.
Tema 1.
Raportul juridic obligațional
I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI

- însuşirea cunoştinţelor teoretice privind raportul de obligații
- înţelegerea aspectelor specifice dreptului obligațiilor
II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT

- formarea deprinderii de a lucra cu instrumentele specifice
dreptului obligațiilor (acte normative – Codul civil, grile)
- dezvoltarea capacităţii de a aplica cunoştinţele teoretice la
exemple concrete
- utilizarea corectă a limbajului juridic
III. CUVINTE CHEIE:

Drept civil, raport obligațional, noțiune, structură
IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU

7
1. Noțiunea și structura obligației civile
2. Clasificarea obligațiilor civile
V. REZUMAT
Obligaţia civilă este raportul juridic de drept civil în temeiul căruia
creditorul are prerogativa de a cere debitorului să dea, să facă sau să nu facă
ceva, în caz de refuz intervenind forța de constrângere a statului. Doctrina
clasifică obligațiile civile după mai multe criterii, importanța practică a fiecărei
clasificări fiind semnificativă (întrucât pune în lumină regimul juridic al
fiecărei diviziuni).
VI. CONŢINUTUL TEMEI 1
Capitolul 1
Noţiunea și structura obligației civile
Obligaţia civilă este raportul juridic de drept civil în temeiul căruia
creditorul are prerogativa de a cere debitorului să dea, să facă sau să nu facă
ceva, în caz de refuz putându-l constrânge la executare pe cale judiciară1.
Conform unei prime teze de doctrină, obligaţia civilă are trei elemente:
subiecte, conţinut şi obiect2. Potrivit celei de a doua opinii, sunt patru elemente
componente ale obligaţiei: subiecte, conţinut, obiect şi sancţiune. Subiectele
sau părţile raportului obligaţional sunt persoanele fizice şi persoanele juridice.
Creditorul este subiectul activ, care poate recurge la forţa de constrângere a
statului pentru a obţine executarea prestaţiei ce i se cuvine, iar debitorul, în
calitate de subiect pasiv, este ţinut la îndeplinirea prestaţiei la care s-a
îndatorat. Conţinutul raportului obligaţional înglobează drepturile şi îndatoririle
corelative ale subiectelor. Este vorba de drepturi de creanţă şi obligaţii
corespunzătoare acestora. Obiectul obligaţiei este reprezentat de prestaţia la
care este îndatorat debitorul – a da, a face sau a nu face. Sancţiunea obligaţiei
este expresia constrângerii statale care intervine în caz de neexecutare. S-a
subliniat că, în conţinutul noţiunii de constrângere intră atât mijloace juridice
1
Cu privire la definiţia obligaţiei civile, a se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat
elementar de drept civil. Obligaţiile, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 12; L. Pop,
Tratat de drept civil. Obligaţiile, Volumul I, Regimul juridic general sau Fiinţa obligaţiilor
civile, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.5; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept civil.
Teoria generală a obligaţiilor, Editura Actami, Bucureşti, 2000, p. 9; I. Dogaru, P. Drăghici,
Bazele dreptului civil. Volumul III. Teoria generală a obligaţiilor, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2009, p.7.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ediţia a IX-a revizuită
şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 2. Pentru această teză, I. Albu, Drept civil.
Introducere în studiul obligaţiilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p.31-50; L. Pop, I.-F.
Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile..., p. 14.
ofensive, cât şi mijloace defensive. Conduita ofensivă constă în intentarea unei
acţiuni în justiţie pentru obligarea debitorului la îndeplinirea prestaţiei şi,
eventual, plata unor daune-interese, trecerea la executarea silită directă sau
indirectă ş.a. Conduita defensivă este prezentă în cazul obligaţiilor naturale.
„Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost executate
de bunăvoie” (art. 1471 C.civ.). Debitorul poate recurge la instituţia punerii în
întârziere a creditorului, la oferta reală de plată (care îl va libera de datorie) ori
la consemnarea bunului la dispoziţia creditorului (cu varianta vânzării publice a
bunului, urmată de consemnarea preţului, dacă bunul este perisabil ori dacă
depozitarea acestuia la un terţ presupune cheltuieli considerabile).
9
Capitolul 2
Clasificarea obligaţiilor
Obligaţii născute din acte juridice, obligaţii născute din fapte juridice. La rândul
lor, obligaţiile născute din acte juridice sunt obligaţii care izvorăsc din contracte
şi obligaţii care izvorăsc din acte juridice unilaterale. Obligaţiile născute din
fapte juridice au ca sursă faptele juridice licite (gestiunea de afaceri, plata
nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză) şi obligaţiile care se nasc din fapte
juridice ilicite (delicte civile).
Obligaţii de mijloace, obligaţii de rezultat. Clasificarea obligaţii de mijloace –
obligaţii de rezultat se face în funcție de obiectul prestaţiei de care este ţinut
debitorul. În obligaţiile de prudenţă, debitorul îşi asumă îndatorirea de a
depune toată străduinţa pentru a obţine un anume rezultat, fără a se obliga să
realizeze rezultatul concret; în obligaţiile de rezultat, debitorul îşi asumă
obţinerea unui rezultat determinat.
Obligaţii de a da, obligaţii de a face, obligaţii de a nu face. Obligaţiile de a da şi
de a face intră în categoria obligaţiilor pozitive, în timp ce obligaţia de a nu
face este negativă.
Obligaţii obişnuite, obligaţii reale, obligaţii opozabile terţilor. Obligaţiile
obişnuite urmează regimul de drept comun aplicabil drepturilor relative.
Obligaţiile reale (propter rem) sunt sarcini reale ce incumbă titularului unui
drept real în raport cu un bun oarecare. Obligaţiile opozabile terţilor (scriptae
in rem) sunt corelative unor drepturi de creanţă şi decurg din stăpânirea
materială a lucrului (proprietarul actual va fi obligat să respecte contractul de
închiriere sau contractul de arendare perfectat anterior înstrăinării bunului, deşi
este terţ faţă de locaţiune).
Obligaţii civile, obligaţii naturale. Obligațiile civile sunt o categorie de obligaţii
înzestrate cu acţiune în justiţie. Dacă nu sunt executate în mod voluntar,
obligaţiile perfecte oferă posibilitatea de a apela la forţa de constrângere a
statului, pentru a o aduce la îndeplinire. Obligaţiile naturale (imperfecte) sunt
lipsite de acțiunea în justiție, neputând fi executate silit.
VII. BIBLIOGRAFIE
Suportul de curs în format ID (CD IDIFR ULBS și platforma E-Learning)
C. Jugastru, Drept civil. Teoría generală a obligațiilor, Editura Universul
Juridic, București, 2017
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român,
vol.II, Editura "Naţionala", Bucureşti, 1929
Pop L., Popa I.-F., Vidu S.I., Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile,
Pop L., Popa I.-F., Vidu S.I., Curs de drept civil. Obligaţiile, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2015
Vasilescu P., Drept civil. Obligaţii, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017
Timpul necesar studiului: 3h sau 30 de min/zi
VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Noțiunea de „obligație civilă”
2. Obiectul obligației civile
3. Subiectele obligației civile
4. Obligații de a da, de a face, de a nu face
IX. TESTE DE EVALUARE:
1. Obligația civilă constituie obiect de studiu:

a) În dreptul persoanelor
b) În dreptul obligațiilor
c) În dreptul contractelor
2. Obligațiile naturale :
a) Sunt obligații civile
b) Sunt obligații perfecte
c) Sunt contracte civile
3. Obligațiile de a da:
a) Sunt obligații negative
b) Sunt obligații pecuniare
c) Sunt obligații pozitive
4. Obligațiile determinate:
a) Sunt obligații de a da
b) Sunt obligații de rezultat
c) Sunt obligații de mijloace
X. TEMĂ PENTRU ACASĂ

Obligațiile naturale
11
Tema 2
Contractul civil

- însuşirea cunoştinţelor teoretice privind contractul civil
- înţelegerea aspectelor specifice clasificării contractelor

- formarea deprinderii de a lucra cu instrumentele specifice
dreptului obligațiilor (acte normative – Codul civil, grile)
exemple concrete
III. CUVINTE CHEIE:

Contract civil. Noțiune, clasificare

1. Noțiunea și clasificarea contractelor civile
2. Încheierea contractului civil. Principiile contractului civil
3. Efectele speciale ale contractelor sinalagmatice
V. REZUMAT
Instituție fundamentală a dreptului obligațiilor, contractul civil are o
reglementare de detaliu în noul Cod civil. Clasificarea contractelor civile este
realizată după criterii multiple, regimul juridic fiind distinct, pentru fiecare
categorie în parte.
Capitolul 1
Noțiunea și clasificarea contractelor civile
Conform art. 1166 C. civ.: „Contractul este acordul de voinţe dintre două
sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport
juridic”.
Contracte sinalagmatice (bilaterale), contracte unilaterale. Contractele
sinalagmatice (bilaterale) generează obligaţii reciproce şi interdependente în
sarcina ambelor părţi. „Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile
născute din acesta sunt reciproce şi interdependente” (art. 1171 teza I C. civ).
Contractele unilaterale sunt acele contracte în care numai una dintre părţi îşi
asumă obligaţii.
Regimul juridic este diferit pentru contractele sinalagmatice faţă de
contractele unilaterale (de ex., contractele sinalagmatice au efecte sau
consecinţe care suportă un regim special: excepţia de neexecutare, rezoluţiunea
sau, după caz, rezilierea, riscurile neexecutării contractului).
Contracte cu titlu oneros, contracte cu titlu gratuit. Contractul este oneros
atunci când „fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul
obligaţiilor asumate”. Contractul gratuit este acela „prin care una dintre părţi
urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb un
avantaj” (alineatul 2 al art. 1172 C. civ.). Creditorul este cel care procură, fără
echivalent, un avantaj celeilalte părţi a contractului (donaţia fără sarcini,
comodatul).
Menţionăm principalele aspecte ale regimului juridic diferit, în raport de
scopul încheierii contractului. De pildă, încheierea actelor cu titlu gratuit este
supusă unor reguli mai stricte sub aspectul formei (de exemplu, donaţia se
încheie, sub sancţiunea nulităţii absolute, în formă autentică – art. 1011 alin. 1
C.civ. Solemnitatea avertizează donatorul asupra faptului că se îndatorează
irevocabil, fără a obţine în schimb un echivalent – în cazul donaţiei fără sarcini).
Contracte comutative, contracte aleatorii. În contractul comutativ, părţile au,
încă din momentul încheierii contractului, certitudinea existenţei prestaţiilor,
iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă (vânzare, locaţiune,
schimb). Contractul aleatoriu se caracterizează prin prezenţa elementului alea.
Acţiunea în resciziune pentru leziune priveşte doar contractele comutative.
În condiţiile în care prestaţiile sunt cunoscute ca întindere şi ca valoare,
dezechilibrul acestora poate fi constatat şi apreciat.
Liberalităţi şi contracte dezinteresate. Liberalităţile sunt acte cu titlu
gratuit prin care o parte transmite celeilalte un bun, o fracţiune de patrimoniu
sau întregul patrimoniu. Intră în această categorie, de exemplu, legatul şi
donaţia. Contractele de servicii gratuite sunt contractele prin care una dintre
părţi procură celeilalte un folos fără a-şi diminua patrimoniul (contracte prin
care o parte face un serviciu celeilalte părţi).
Capitolul 2
Încheierea contractului. Principiile contractului
Oferta este propunerea fermă a unei persoane care se angajează să
contracteze în condiţii determinate, expuse în oferta sa. Oferta poate fi
exprimată în scris, verbal sau chiar tacit. Oferta poate fi adresată unei persoane
determinate sau (prin excepţie) publicului, în general. Acceptarea ofertei este
expresia voinţei destinatarului de a încheia contractul în condiţiile descrise în
ofertă. Orice act sau orice fapt al destinatarului valorează acceptare, dacă
indică, în mod neîndoielnic, acordul său cu privire la ofertă, respectând modul
în care aceasta a fost formulată şi dacă ajunge în termen la autorul ofertei.
13
Principiul forţei obligatorii a contractului civil. Contractul este legea
părţilor. Expresie a autonomiei de voinţă, principiul materializează ideea că
orice contract legal făcut se impune respectului părţilor şi respectului instanţei
de judecată.
Impreviziunea este reglementată în art. 1271 C. civ., fiind o excepţie de la
principiul forţei obligatorii a contractului. „Părţile sunt ţinute să îşi execute
propriile obligaţii, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită
costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii
contraprestaţiei”. Acest text legal dă expresie forţei obligatorii a contractului şi
se completează cu dispoziţiile următoare: „Cu toate acestea, dacă executarea
contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale
a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea
obligaţiei, instanţa poate să dispună [...]” soluţii de adaptare sau de încetare a
contractului.
Principiul relativităţii efectelor contractului civil. Potrivit art. 1280 C.
civ.: „Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede
altfel” (res inter alios acta, aliis neque prodesse potest). Semnificaţia
principiului este că un contract valabil încheiat nu generează drepturi şi,
respectiv, obligaţii, decât între părţi – dacă prin dispoziţie a legii nu se prevede
altfel.
Excepţiile aparente de la relativitatea efectelor contractului sunt
promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort), acţiunile directe,
reprezentarea. Excepţia reală de la relativitatea efectelor contractului este
stipulaţia pentru altul.
Principiul opozabilităţii efectelor contractului civil. Simulaţia este „o
operaţiune juridică complexă realizată prin disimularea voinţei reale a părţilor,
constând în încheierea şi existenţa simultană a două înţelegeri sau convenţii: una
aparentă sau publică, prin care se creează o situaţie juridică aparentă, contrară
realităţii şi alta secretă, care dă naştere situaţiei juridice reale dintre părţi,
anihilând sau modificând efectele produse în aparenţă în temeiul contractului
public”1. Uneori se face diferenţă între simulaţia absolută – contractul secret
înlătură complet contractul aparent – şi simulaţia relativă, caracterizată prin
aceea că actul secret modifică doar contractul aparent sau îl lipseşte de efecte.
Capitolul 3
Efectele speciale ale contractelor sinalagmatice
Interdependenţa şi reciprocitatea prestaţiilor, specifice contractelor
sinalagmatice generează consecinţe supuse unui regim special:
1
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile..., p. 218.
A. obligaţiile părţilor trebuie executate simultan, în lipsă de stipulaţie
contrară. Altfel, partea care şi-a executat obligaţia sau este gata să o execute
poate ridica excepţia de neexecutare. Excepţia de neexecutare este nu numai un
mijloc preventiv de apărare a părţii care o invocă, dar are şi o componentă
cominatorie, care vizează executarea obligaţiilor corelative. Excepţia de
neexecutare este o veritabilă apărare pe fond, trasându-se linia de demarcaţie
între aceasta şi excepţiile de fond. Totodată, excepţia de neexecutare este un
important mijloc de presiune asupra cocontractantului. Temeiul juridic al
excepţiei de neexecutare a contractului îl constituie reciprocitatea şi
interdependenţa prestaţiilor în contractele sinalagmatice. Fiecare obligaţie este
cauza juridică a celeilalte, implicând executarea simultană a prestaţiilor. Nu se
pune problema excepţiei de neexecutare în contractele unilaterale (aşadar, nu mai
intră în discuţie aşa-numitele contracte sinalagmatice imperfecte, întrucât acestea
sunt, potrivit noii reglementări, contracte unilaterale şi nu cunosc excepţia de
neexecutare).
B. în ipoteza în care una dintre părţi nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte poate
solicita rezoluţiunea (rezilierea) contractului. Rezoluţiunea se întemeia pe
reciprocitatea şi interdependenţa prestaţiilor părţilor în contractele
sinalagmatice; suportul său s-a aflat în neexecutarea culpabilă a obligaţiei uneia
dintre părţi, în condiţiile în care aceasta constituia cauza juridică a obligaţiei
celeilalte părţi.
C. suportarea riscurilor contractuale. Cunoscută şi sub denumirea de teoria
riscului, problema riscului contractual poate fi identificată pe două paliere
principale: unul general, care priveşte imposibilitatea fortuită de executare şi
unul special, întrucât priveşte situaţia contractelor translative de proprietate.
Nota comună este dată de faptul că neexecutarea se datorează unor motive
independente de voinţa părţilor.
VII. BIBLIOGRAFIE
15

1. Principiul forței obligatorii
2. Excepția de neexecutare
3. Simulația
1. Excepția de neexecutare:
a. Este un principiu al contractului civil
b. Este sinonimă cu simulația
c. Este sinonimă cu reprezentarea
2. Contractul civil :
a. Cunoaște principiul relativității
b. Cunoaște principiul forței obligatorii
c. Este un act bilateral
3. Rezoluțiunea :
b. Este o excepție de la relativitate
c. Este o excepție de la opozabilitate
4. Opozabilitatea
b. Este o excepție de la relativitate
c. Este o excepție de la opozabilitate

Contracte consensuale, solemne și reale
TEMA 3
Actul juridic unilateral

- însuşirea cunoştinţelor teoretice privind actul unilateral
- înţelegerea aspectelor specifice diferitelor categorii de acte
juridice civile

- formarea deprinderii de a lucra cu categoriile de acte juridice
civile
exemple concrete
III. CUVINTE CHEIE:

- Act juridic unilateral, act unilateral civil, sediul materiei,
noțiune, clasificare, regim juridic

1. Noţiunea de „act juridic unilateral”
2. Terminologie. Clasificări ale actelor juridice unilaterale
3. Actul unilateral. Regim juridic
V. REZUMAT
Exprimarea voinţei are ca scop generarea efectelor juridice, aceasta
fiind precizarea care nu se regăseşte în definiţia legală. Autorul îşi manifestă
voinţa în intenţia de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice civile.
Intenţia autorului e insuficientă pentru a da naştere unui act juridic unilateral.
Este necesar ca efectele preconizate de autor să nu se poată produce decât dacă
a existat intenţia ca manifestarea singulară de voinţă să genereze efecte
juridice. În absenţa acestei intenţii, actul unilateral nu este apt să producă efecte
juridice.
VI. CONŢINUTUL TEMEI1
Capitolul 1
Noţiunea de „act juridic unilateral”
1
Călina Jugastru, The unilateral act (the new civil Code – „General provisions”), în Anuarul
Institutului de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române, Seria Humanistica, tom XI,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013, ISSN 1584-4404, p. 255-270.
17
Art. 1324 C. civ. defineşte ca unilateral „actul juridic care presupune
numai manifestarea de voinţă a autorului său”. Voinţa aparţine unei persoane
fizice sau unei persoane juridice. Exprimarea voinţei are ca scop generarea
efectelor juridice, aceasta fiind precizarea care nu se regăseşte în definiţia
legală. Autorul îşi manifestă voinţa în intenţia de a crea, modifica sau stinge
raporturi juridice civile. Intenţia autorului e insuficientă pentru a da naştere
unui act juridic unilateral. Este necesar ca efectele preconizate de autor să nu se
poată produce decât dacă a existat intenţia ca manifestarea singulară de voinţă
să genereze efecte juridice. Pentru o definire completă a actului unilateral, era
recomandabil ca art. 1324 C. civ. să includă, în final, menţiunea că
manifestarea de voinţă a autorului actului este săvârşită cu intenţia de a
produce efecte juridice, adică de a genera, modifica sau stinge raporturi
juridice civile. Sunt acte unilaterale: testamentul, recunoaşterea filiaţiei,
acceptarea succesiunii, renunţarea la succesiune, actul confirmativ, renunţarea
la drept (de exemplu, renunţarea la servitute, la uzufruct), renunţarea la
contractul de mandat, revocarea mandatului, actul de înfiinţare a unei fundaţii
ş.a.
Capitolul 2.
Terminologie. Clasificări ale actelor juridice unilaterale
Actul unilateral rezultă din voinţa autorului său, exprimată cu intenţia
de a produce efecte juridice, indiferent câte persoane (fizice sau juridice) se
situează pe poziţia „autorului”. Utilizarea cuvântului „autor” lasă libertatea
generării actului juridic prin voinţa unei singure persoane sau prin voinţa unică
a mai multor persoane animate de un interes comun.
Sub aspect terminologic, noul Cod optează, în mod corect, pentru
terminologia autor şi nu parte. Tehnic vorbind, „autor” înseamnă persoana sau
persoanele care exprimă o voinţă unică, în intenţia de a produce efecte juridice.
Termenul „parte” este inadecvat actului unilateral, fiind propriu contractului.
„Parte” sugerează participarea mai multor actori sau entităţi la realizarea
acordului de voinţă. Actul juridic unilateral este opera autorului, pe când
convenţia este rezultatul acordului de voinţă al părţilor.
Definiţiile doctrinare ale actului unilateral, surprind, în majoritatea lor1,
manifestarea de voinţă a unei singure părţi, de regulă urmând precizarea că nu
este vorba neapărat de voinţa unei singure persoane, parte putând să însemne
mai multe persoane fizice şi/sau persoane juridice. Partea este „o persoană
fizică sau juridică legată prin efectele oblgatorii ale contractului, de la început
1
Avem în vedere atât doctrina din ţara noastră, cât şi literatura de specialitate străină [R.
Giullien, J. Vincent, Lexiques des termes juridiques (sous la direction de S. Guinchard, G.
Montagnier)], 16e édition, Dalloz, Paris, 2007, p. 18].
sau pe parcursul desfăşurării ori al executării acestuia şi care are dreptul de a-l
modifica ori de a-l stinge mutuus disensus”1.
Act unilateral, contract unilateral. Primul constă într-o unică
manifestare de voinţă ce-l angajează juridic pe autorul său, în timp ce
contractul unilateral reprezintă un consimţământ obţinut prin întâlnirea
concordantă a voinţelor părţilor. Contractul este „unilateral” întrucât generează
obligaţii doar în sarcina uneia dintre părţi (donaţia fără sarcini, de pildă, nu
presupune nici o obligaţie pentru gratificat; singurele obligaţii contractuale
subzistă în sarcina donatorului). Actul juridic unilateral este o specie a actului
juridic, iar contractul unilateral este o specie a contractului. Clasificarea actelor
juridice civile în unilaterale, bilaterale şi multilaterale are în vedere criteriul
numărului manifestărilor de voinţă care concură la formarea actului;
clasificarea contractelor civile în unilaterale şi bilaterale (sinalagmatice) se
întemeiază pe criteriul conţinutului contractului.
Clasificări și grupări ale actelor juridice unilaterale (exemplificări)

- acte unilaterale supuse comunicării, acte unilaterale nesupuse comunicării
(după cum producerea efectelor juridice este condiţionată de comunicarea către
destinatar a manifestării de voinţă). Art. 1326 C. civ. menţionează că actul
unilateral se comunică atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al
destinatarului şi ori de câte ori informarea destinatarului este necesară, potrivit
naturii actului. În prima categorie intră, exemplificativ, oferta, revocarea
mandatului, renunţarea la mandat, promisiunea publică de recompensă; nu sunt
supuse comunicării testamentul, acceptarea succesiunii, recunoaşterea filiaţiei;
- acte unilaterale cu efect abdicativ (de exemplu, renunţarea la drept), acte
unilaterale cu efect extinctiv (revocarea mandatului), acte unilaterale cu efect
declarativ (recunoaşterea filiaţiei), acte unilaterale cu efect translativ
(testamentul) – după criteriul consecinţelor pe care legea le conferă actelor
unilaterale2;
- acte unilaterale patrimoniale (legatul, renunţarea la un drept, acceptarea
moştenirii legale), acte unilaterale nepatrimoniale (recunoaşterea filiaţiei unui
copil din afara căsătoriei). Majoritatea actelor unilaterale sunt complexe, în
sensul că se conferă autorului un evantai de prerogative patrimoniale şi
nepatrimoniale, totodată: subscrierea unui titlu de valoare, de pildă, nu
presupune doar drepturi şi obligaţii de natură pecuniară; asociatul sau
fondatorul are nu numai drepturi şi obligaţii patrimoniale. Unele acte
1
I. Deleanu, Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice, Editura Rosetti,
Bucureşti, 2002, p. 11.
2
B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Obligations. 3. Régime général, Litec, Paris, 1992, p. 19,
lucrare citată după P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie
generală a actului de drept privat..., p. 137.
19
unilaterale sunt mixte, având caracter patrimonial sau nepatrimonial1, în funcţie
de obiectul lor concret (renunţarea la un drept – art. 13 C. civ., testamentul –
art. 1035 C. civ., renunţarea la prescripţie – art. 2507 C. civ.).
- acte unilaterale statutare, acte unilaterale non-statutare. Clasificarea are ca
reper necesitatea acceptării2, în vederea producerii de efecte juridice. Sunt
statutare actele ce se formează valabil prin manifestarea de voinţă a
emitentului, independent de acceptare din partea altui subiect de drept. Actele
statutare se subdivid în acte prin care iau naştere subiecte de drept (asociaţiile,
fundaţiile, societăţile comerciale) şi acte generatoare de statute aplicabile doar
autorului actului (de pildă, căsătoria, recunoaşterea de filiaţie). Actele non-
statutare implică, pentru a produce efecte juridice, întâlnirea declaraţiei
unilaterale de voinţă cu acceptarea (testamentul, renunţarea la drept, oferta de a
contracta)3;
- testamentul; renunţările la drept sau la o facultate; decizii accesorii cerute
pentru funcţionarea instituţiilor principale (exercitarea facultativă a dreptului
de răscumpărare stipulat într-un contract de vânzare-cumpărare, exercitarea
opţiunii în cazul unei obligaţii alternative, ratificarea actelor făcute de
mandatar cu depăşirea limitelor împuternicirii sale);
- acte de natură specială (testamentul); acte prin care se exercită anumite
facultăţi şi opţiuni (acceptarea moştenirii, repudierea moştenirii); acte prin care
se renunţă la drepturi (renunţarea la prescripţie, renunţarea la o garanţie reală);
acte referitoare la probe (mărturisirea); acte prin care se conservă drepturi
(punerea în întârziere); acte prin care o persoană este invitată să îşi exercite un
drept sau o facultate (notificarea unui act); acte unilaterale care vin în
completarea unui act bilateral (confirmarea actului anulabil, ratificarea unui act
de către mandant).
Capitolul 3.
Actul unilateral. Regim juridic
Condiţii de fond. Capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al
părţilor care se obligă, obiectul determinat, posibil şi licit, cauza valabilă a
obligaţiilor – sunt condiţiile de validitate cerute în materia contractelor.
Capacitatea autorului actului juridic unilateral. Aptitudinea persoanei
fizice sau juridice de a deveni subiect de drept prin manifestare proprie de
voinţă dă expresie primei condiţii de validitate a actelor juridice civile. În
principiu, poate emite o manifestare unilaterală valabilă de voinţă, generatoare
1
A se vedea M. Nicolae, Codex Iuris Civilis, Tomul 1, Noul Cod civil, Ediţie critică, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 354.
2
Pentru o prezentare de detaliu a clasificării propuse de autorul monografiei, a se vedea P.
Vasilescu, op. cit., p. 138-177.
3
Ibidem.
de efecte juridice, persoana fizică ce are capacitate deplină de exerciţiu sau
persoana juridică, în condiţiile legii.
Consimţământul. Art. 1204 C. civ. enunţă condiţiile de valabilitate ale
consimţământului părţilor. Consimţământul autorului actului unilateral trebuie
să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză.
a. consimţământ serios. În aprecierea seriozităţii consimţământului,
avem în vedere intenţia autorului ca, prin manifestare de voinţă, să se angajeze
din punct de vedere juridic.
b. consimţământ liber. Ameninţările sau presiunile viciază manifestarea
de voinţă a autorului actului unilateral, în dimensiunea volitivă1.
Consimţământul este viciat prin violenţă atunci când autorului actului
unilateral i se insuflă o temere determinantă pentru emiterea manifestării de
voinţă. Temerea trebuie să fie justificată şi să rezulte din ameninţarea cu un
pericol grav şi iminent, îndreptat împotriva persoanei autorului, bunurilor sale,
ori împotriva soţului, ascendenţilor sau descendenţilor autorului. Ameninţarea
cu exerciţiul unui drept este constitutivă de violenţă numai dacă se urmăreşte
obţinerea unor avantaje nejustificate.
c. consimţământ exprimat în cunoştinţă de cauză. Luarea deciziei de
emitere a manifestării de voinţă trebuie să se fundamenteze pe cunoaşterea
exactă a realităţii. Procesul de deliberare trebuie să fie străin de orice
reprezentare eronată – spontană sau cauzată de o terţă persoană. Eroarea şi
dolul sunt cele două vicii care alterează elementul intelectiv al voinţei. Dolul,
în materia actelor unilaterale, poate fi reţinut şi dacă provine de la un terţ2.
Obiectul. Noul Cod distinge între obiectul actului juridic şi obiectul
obligaţiei asumate de părţile actului. Pentru actul unilateral, obiectul este
reprezentat de operaţiunea juridică generatoare de efecte juridice; obiectul
obligaţiei asumate de autorul actului este prestaţia la care acesta se îndatorează.
Obiectul obligaţiei trebuie să existe, să fie determinat sau cel puţin
determinabil, să fie în circuitul civil, să fie posibil, să fie licit şi moral, să
presupună un fapt personal al celui ce se obligă, iar cel ce se obligă „a da”
trebuie să fie titularul dreptului.
Cauza. Cauza este motivul care îl determină pe autor să emită
manifestarea de voinţă juridică. Cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală.
Se poate distinge cauza directă şi imediată pentru fiecare categorie de acte
unilaterale – în cazul testamentului, de exemplu, intenţia liberală. Cauza
indirectă şi mediată este elementul subiectiv care pune în mişcare mecanismul
voinţei de a emite manifestarea unilaterală de voinţă (mobilul concret pentru
care testatorul înţelege să gratifice). Sunt şi acte unilaterale care nu fac
1
L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul..., p. 229.
2
A se vedea D. Chirică, Dolul – viciu de consimţământ în materie contractuală, în Studii de
drept privat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 431.
21
necesară cercetarea existenţei cauzei, cum sunt renunţările abdicative la
drepturi sau recunoaşterea filiaţiei.
Condiţii de formă. Recursul la regulile contractului conduce la
libertatea formei actului unilateral. În cazurile când legea cere o formă anume,
aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea nulităţii absolute. Ad validitatem,
testamentul este ordinar (olograf sau autentic) sau privilegiat; revocarea
voluntară expresă a testamentului necesită act autentic redactat la notariat (cu
excepţia cazului în care revocarea îmbracă forma unui nou testament);
acceptarea expresă a moştenirii se efectuează prin înscris autentic sau sub
semnătură privată; recunoaşterea filiaţiei se face prin declaraţie la serviciul de
stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament. În cazurile prevăzute de
lege, renunţarea la drept îmbracă formă solemnă. Renunţarea la moştenire se
efectuează în formă autentică (în faţa notarului public, la misiunile diplomatice
sau la oficiile consulare ale României, după caz) – art. 1120 alin. 2 C. civ.;
revocarea renunţării respectă, imperativ, aceeaşi formă – art. 1123 alin. 1 C.
civ.
VII. BIBLIOGRAFIE

1. Noțiunea de act unilateral
2. Clasificarea actelor unilaterale
3. Actul unilateral și contractual civil

1. Actul juridic unilateral:
a. Este un contract unilateral
b. Este un contract bilateral
2. Testamentul:
a. Este un act unilateral-cadru
b. Poate contine recunoaterea de filiație
c. Conține legate
3. Actul unilateral :
a. Are regim juridic diferit de contract
b. Este reglementat în Codul civil
c. Este reglementat în Codul penal
4. Actul juridic unilateral :

a. Este un fapt juridic licit
b. Este un fapt juridic ilicit
c. Este o excepție de la relativitate

Clasificarea actelor unilaterale
TEMA 4.
Faptul juridic licit
1. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI

- însuşirea cunoştinţelor teoretice privind faptele juridice licite,
surse de obligații
- înţelegerea aspectelor specifice cele trei fapte juridice licite
reglementate de Codul civil
2. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT

- formarea deprinderii de a lucra cu categoriile de fapte juridice
licite
23
exemple concrete
III. CUVINTE CHEIE:

- Fapt juridic licit, gestiunea de afaceri, plata nedatorată,
îmbogățirea fără justă cauză

1.Gestiunea de afaceri
2. Plata nedatorată
3. Îmbogățirea fără justă cauză
V. REZUMAT
Trei fapte juridice licite – izvoare de obligaţii au consacrare expresă în
noul Cod civil român. Cronologia legală enumeră gestiunea de afaceri, plata
nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză. Reglementarea este aşteptată,
binevenită şi explicită. Poate s-ar fi cuvenit ca îmbogăţirea fără justă cauză să
ocupe prima secţiune a faptului juridic licit, având în vedere că este în discuţie
un fapt juridic şi totodată, un principiu fundamental de drept (sprijinit pe
echitate), care întemeiază soluţiile oferite gestiunii de afaceri şi plăţii
nedatorate.

Capitolul 1.
Gestiunea de afaceri
„Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană,
numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane,
numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu
este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de
afacerile sale” [art. 1330 alin. (1) noul C. civ.].
Condiţiile gestiunii de afaceri sunt: gerarea intereselor altei persoane;
intenţia de a lucra pentru altul; oportunitatea gestiunii; imposibilitatea, pentru
gerat, de a se ocupa de propriile afaceri.
Codul civil consacră două situaţii diferite, în raport cu atitudinea
geratului faţă de gestiune. Apreciem că numai prima dintre cele două atitudini
menţionate de lege se circumscrie instituţiei gestiunii de afaceri.
1
Călina Jugastru, Faptele juridice licite – surse de obligaţii, în volumul „In memoriam Mircea
Mureşan”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, ISBN 978-606-673-316-8, p. 111-138.
În prima ipoteză legală, geratul nu cunoaşte existenţa gestiunii. Este de
la sine înţeles că nu poate fi vorba nici de consimţământul celui gerat, dar nici
de opoziţia acestuia. În acest caz, suntem în prezenţa gerării intereselor altuia.
A doua ipoteză a legii este cea în care geratul are cunoştinţă de gestiune, dar
nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de
afacerile sale. Formularea textului conduce la concluzia că gerantul cunoaşte
gestiunea – dar nu este în măsură să preia rezolvarea afacerilor sale şi nici nu
încredinţează unui mandatar această problemă. Nu intră în discuţie vreo
opoziţie faţă de amestecul gerantului, dar trebuie luat în calcul mandatul tacit
(pentru acte juridice), atâta timp cât geratul cunoaşte şi acceptă gestiunea.
Voinţa de a lucra pentru altul este esenţială pentru a caracteriza
gestiunea de afaceri. Sintagma „în mod voluntar” (art. 1330 noul C. civ.) evocă
intenţia de a interveni în favoarea unei alte persoane. Imixtiunea în treburile
altuia este intenţionată. Noul Cod civil a păstrat, în termeni apropiaţi,
formularea Codului civil de la 1865, care vorbeşte de gerarea „cu voinţă” a
intereselor altuia.
Distanţându-se de linia tradiţională, legiuitorul renunţă la ideea de
utilitate şi introduce, în art. 1330, cerinţa oportunităţii gestiunii. Sursa de
inspiraţie a constituit-o doctrina recentă franceză, care conţine discuţii ample
pe marginea oportunităţii şi care afirmă că în cazul gestiunii de afaceri,
termenul „utilitate” are conotaţii particulare. Se oferă exemplul celui care ajută
o persoană aflată în pericol şi în cursul actelor de salvare suferă el însuşi un
prejudiciu. Această persoană va putea fi despăgubită, chiar dacă actul său nu a
fost fructuos şi cel în pericol nu a fost salvat. Ceea ce are relevanţă, din
perspectiva cheltuielilor şi a despăgubirilor este, în opinia arătată, nu rezultatul
obţinut, ci rezultatul scontat.
Oportunitatea gestiunii este, în concepţia noului Cod civil, o chestiune
de fapt, care se apreciază în raport cu momentul efectuării actelor/faptelor de
gestiune. Art. 1337 alin. (3) C. civ. stipulează: „Caracterul necesar sau util al
actelor şi cheltuielilor se apreciază la momentul la care gerantul le-a făcut”.
Rezultă că nu va avea relevanţă eventuala deteriorare sau distrugere a bunului
datorită forţei majore sau cazului fortuit (de exemplu, bunul a fost, ulterior,
distrus total într-un cutremur).
Potrivit art. 1330 alin. (2) C. civ., persoana care, fără să ştie, lucrează
în interesul altuia nu este ţinută de obligaţiile ce îi revin, potrivit legii,
gerantului. Este ipoteza în care persoana are credinţa – eronată – că acţionează
pentru sine (de exemplu, cel care, având reprezentarea faptului că este
moştenitor, aduce reparaţii unui bun succesoral, dar testamentul descoperit
ulterior îl dezmoşteneşte). În acest caz nu este gestiune de afaceri. În absenţa
intenţiei de a interveni voluntar în afacerile altuia, restituirea urmează regulile
îmbogăţirii fără justă cauză.
25
Conform alin. (3) al art. 1330 C. civ., nu există gestiune de afaceri
atunci când cel care administrează afacerile unei alte persoane acţionează cu
intenţia de a o gratifica. În această ipoteză, persoana lucrează în scopul de a
aduce un spor patrimonial altuia, nu gerează cu intenţia de a recupera
eventualele cheltuieli.
Fie că a luat cunoştinţă de gestiune de la gerant, fie din altă sursă, atâta
timp cât geratul nu îşi manifestă opoziţia, el aprobă, a posteriori, conduita
gerantului. Se vor produce efectele contractului de mandat de la data începerii
gestiunii. Importanţa actului ratificării apare, în mod deosebit, atunci când nu
este întrunită condiţia oportunităţii [cerută conform art. 1330 alin. (1) C. civ.].
Dacă gestiunea de afaceri este considerată a fi oportună, instanţa de judecată
poate dispune obligarea geratului la cheltuieli şi/sau despăgubiri în favoarea
gerantului, chiar în absenţa ratificării. Dimpotrivă, dacă administrarea
afacerilor altuia s-a dovedit a fi inoportună, ratificarea este suficientă pentru a
îndreptăţi gerantul la cheltuieli şi despăgubiri. Din acest punct de vedere, actul
ratificării are rolul unui „paliativ” în contextul unor acte inoportune de
gestiune.
Odată ratificarea intervenită, geratul (devenit mandant) va fi ţinut să
execute toate obligaţiile asumate, în numele ori în interesul său de către gerant
(devenit mandatar). Va returna cheltuielile necesare, cheltuielile utile, precum
şi dobânzile cuvenite pentru sumele avansate în interesul gestiunii, din ziua
avansării lor. La rândul său, gerantul îşi va îndeplini obligaţia de a da
socoteală, de această dată aplicându-se regulile din materia contractului de
mandat. Gerantul va aduce la cunoştinţa geratului tot ce a lucrat pe parcursul
imixtiunii sale şi îi va remite toate bunurile pe care le-a primit, chiar dacă ceea
ce a primit nu era datorat geratului (art. 2019, art. 2039 C. civ.).
Capitolul 2.
Plata nedatorată
Art. 1341 conţine noţiunea plăţii nedatorate, condiţiile acesteia şi situaţiile
în care plata este datorată. Limbajul juridic desemnează prin plată executarea
voluntară a oricărei obligaţii pozitive sau negative, fără a deosebi după natura
acesteia1. Temeiul plăţii este clar indicat de art. 1469 noul C. civ.: orice plată
presupune o datorie. Per a contrario, cel ce plăteşte fără să datoreze, are
dreptul la restituire, potrivit art. 1341 alin. (1) noul C. civ. Plata nedatorată
(plata indebitului) este faptul juridic licit care dă naştere unui raport juridic de
obligaţii în virtutea căruia cel care a primit o plată ce nu i se cuvenea
(accipiens-debitorul), este obligat să o restituie celui care a efectuat-o (solvens-
1
Cu privire la definiţia, reglementarea şi natura juridică a plăţii, a se vedea L. Pop, Tratat de
drept civil. Obligaţiile, vol. I, Regimul juridic general sau Fiinţa obligaţiilor civile, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2006, p. 446-449.
creditorul). Noul Cod civil precizează noţiunea din perspectiva plătitorului;
vechiul Cod civil o definea din perspectiva primitorului plăţii.
Condiţiile plăţii nedatorate sunt: efectuarea unei plăţi; intenţia de a stinge o
datorie; absenţa datoriei; eroarea.
„Cel ce plăteşte […] are dreptul la restituire”. Plata efectuată constituie
temei al restituirii, pentru motivele arătate de lege. Cel care plăteşte îşi execută
benevol obligaţia. Potrivit art. 1469 alin. (2) noul C. civ., el achită o sumă de
bani sau execută prestaţia care constituie obiectul obligaţiei.
Persoana care plăteşte are intenţia de a stinge o datorie. Datoria este
temeiul şi finalitatea plăţii [art. 1469 alin. (1) noul C. civ.: „Obligaţia se stinge
prin plată (…)”]. Dacă plata se face cu alt titlu – liberalitate, cheltuieli datorate
în contextul gestiunii de afaceri etc., nu avem de a face cu o plată nedatorată.
Prezenţa lui animus solvendi este prezumată de primul alineat al art. 1341 alin.
(3) noul C. civ.: „plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie”.
Codul civil menţionează trei ipoteze în care plata nu este supusă
restituirii. Două din acestea se găsesc la art. 1341 alin. (2), iar ultima la art.
1471: plata s-a făcut cu titlu de liberalitate (evident, intenţia de gratificare
exclude repetiţiunea, deoarece plătitorul nu a intenţionat să stingă o datorie;
plata reprezintă cheltuielile avansate de gestorul de afaceri în cadrul gestiunii
sau despăgubirile care i se cuvin, în condiţiile legii, pentru prejudiciul suferit
(în acest caz, pentru cheltuieli şi pentru despăgubiri, fundamentul plăţii îl
constituie gestiunea de afaceri; plata a urmărit îndeplinirea unei obligaţii
naturale, ce se execută doar voluntar.
În ceea ce priveşte ultima situaţie, Codul civil precizează că obligaţiile
naturale care au fost executate benevol, nu sunt supuse restituirii. Expresia
„obligaţie naturală” nu este utilizată în doctrină cu înţeles unitar. Uneori se face
diferenţă netă între obligaţiile naturale (de conştiinţă) şi obligaţiile neînzestrate
cu acţiune în justiţie, alteori sunt reunite în aceeaşi noţiune.
Obligaţiile naturale se regăsesc în clasificarea obligaţiilor după criteriul
sancţiunii, în obligaţii perfecte (ocrotite prin mijloace ofensive) şi obligaţii
naturale (a căror sancţiune constă în mijloace juridice defensive) 1. Într-o
subdiviziune a literaturii şi practicii judiciare franceze, obligaţiile naturale se
împart în obligaţii imperfecte avortate şi, respectiv, degenerate) şi datorii de
conştiinţă. Indiferent de subcategoria în care ne plasăm, obligaţiile imperfecte
şi datoriile de conştiinţă au în comun o serie de efecte juridice.
Principalul efect este imposibilitatea restituirii plăţii făcute în temeiul
obligaţiei naturale, dacă debitorul a executat-o voluntar. Mijlocul defensiv aflat
la dispoziţia creditorului care a primit plata, este excepţia care decurge din art.
1
Clasificarea este analizată pe larg, cu aparat bibliografic consistent, în L. Pop, Tratat de drept
civil. Obligaţiile, vol. I (...), p. 80-88.
27
1471 noul C. civ. Nu este locul a analiza natura juridică a obligaţiilor naturale.
Semnalăm doar faptul că, pe marginea acestui subiect, s-au născut o serie de
controverse, cristalizate în final în trei teorii – teoria clasică, teoria modernă şi
teoria neoclasică1.
Ceea ce reţinem, în contextul faptului juridic licit, este că plata care
decurge din executarea voluntară a unei obligaţii naturale (imperfectă ori de
conştiinţă) nu se restituie. Fiind vorba de un raport juridic ce are în construcţia
sa şi sancţiunea, excepţia efectuării unei plăţi datorate este mijlocul defensiv pe
care îl va invoca cel ce a primit plata.
Plata nedatorată generează un raport de obligaţii în temeiul căruia
accipiens este ţinut să restituie ceea ce a primit fără să i se datoreze. Dacă plata
a vizat un bun cert, acţiunea în restituire este imprescriptibilă2, având caracterul
unei acţiuni în revendicare. Regulile pe care le respectă restituirea plăţii
nedatorate sunt cuprinse în art. 1635-1649 noul C. civ. (care se referă la
restituirea prestaţiilor) şi art. 1342-1343 noul C. civ. Prevederile art. 1341 noul
C. civ. („Persoana care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire”) se
coroborează cu art. 1254 noul C. civ. [„Contractul lovit de nulitate este
considerat a nu fi fost niciodată încheiat (…)”] şi cu art. 1639-1647 noul C.
civ., care menţionează distinct, între cauzele restituirii, desfiinţarea actului
juridic cu efect retroactiv.
„Restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plăţii, cel care a
primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie şi s-
a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă ori a renunţat la garanţiile
creanţei. În acest caz, cel care a plătit are drept de regres împotriva
adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului
plătit”.
Textul art. 1342 conţine situaţiile de fapt care se constituie în adevărate
fine de neprimire a acţiunii în restituire [alin. (1)], precum şi soluţia aflată la
dispoziţia celui care a primit, cu bună-credinţă, plata [alin. (2)]. Sunt prevederi
inedite, prin comparaţie cu vechea reglementare, întrucât acoperind situaţii
practice frecvente.
Persoana care a efectuat plata (alta decât adevăratul debitor), nu poate
obţine satisfacţie în acţiunea în restituire, atunci când creditorul căruia a
achitat, animat de bună-credinţă, s-a lipsit de titlul de creanţă ori a renunţat la
garanţiile creanţei, lăsând să se împlinească termenul de prescripţie [art. 1342
alin. (1)]. În fapt, este situaţia celui care, considerând că a primit plata de la
veritabilul debitor, nu a păstrat titlul creanţei. Dacă ar fi ţinut, în situaţia creată,
să restituie plata primită, ar fi expus unei pagube certe: nemaifiind în posesia
titlului de creanţă, nu ar putea să îşi valorifice pretenţiile faţă de adevăratul său
1
Ibidem, p. 85-87.
2
M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 1163.
debitor. Singura soluţie rezonabilă este inadmisibilitatea acţiunii în repetiţiune,
sub rezerva bunei-credinţe la momentul primirii plăţii. Dacă cel ce a primit
plata a fost de rea-credinţă, el nu va beneficia de textul legal, sancţiunea fiind
repetiţiunea.
Renunţarea creditorului la garanţiile creanţei sale, după efectuarea
plăţii, este asimilată renunţării la titlul creanţei sale. Denotă, de asemenea,
credinţa că a primit plata ce i se cuvenea, aşa încât, în viziunea sa (a
creditorului), nu se mai justifica păstrarea dovezilor plăţii.
Dispoziţiile art. 1341 C. civ. se grefează pe cea de-a treia ipoteză a
plăţii nedatorate. În ecuaţie sunt adevăratul creditor şi un plătitor, care nu este
debitorul creditorului respectiv. În mod normal, atunci când datoria lipseşte,
plata se restituie. Nu şi atunci când sunt întrunite cumulativ cerinţele art. 1342
alin. (1) C. civ., care sunt dispoziţii de protecţie a creditorului de bună-credinţă.
Din punct de vedere tehnic, plătitorul are acţiune în regres împotriva
adevăratului debitor, prin mecanismul subrogaţiei legale în drepturile
creditorului. Art. 1593 C. civ. prevede că „Oricine plăteşte în locul debitorului
poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe
drepturi decât acesta” [alin. (1)], iar „subrogaţia poate fi legală sau
convenţională” [alin. (2)]. Art. 1342 alin. (2) C. civ. conţine un caz de
subrogaţie legală în drepturile creditorului.
Deteriorarea sau scăderea de valoare a bunului, ambele echivalând cu o
pierdere parţială, îndreptăţesc la despăgubiri către cel care a efectuat plata
nedatorată. Prin excepţie, debitorul nu va fi obligat la despăgubiri dacă
pierderea se datorează folosinţei normale a lucrului, potrivit naturii acestuia.
Atunci când cauza restituirii îi este imputabilă creditorului, bunul se va înapoia
în starea în care se găseşte la momentul introducerii acţiunii, creditorul
neavând dreptul la despăgubiri. Excepţia de la aceste prevederi vizează cazul
când debitorul este vinovat de starea în care se găseşte bunul (art. 1643 C. civ.).
Prescripţia dreptul la acţiune în restituirea prestaţiilor întemeiate pe
faptul plăţii nedatorate începe să curgă la data la care creditorul obligaţiei de
restituire a cunoscut faptul că plata este nedatorată şi persoana debitorului
obligaţiei de restituire [art. 2528 alin. (2) C. civ.].
Capitolul 3.
Îmbogăţirea fără justă cauză
Art. 1165 noul C. civ. poziţionează îmbogăţirea fără justă cauză în
rândul izvoarelor obligaţionale. Îmbogăţirea fără cauză justă constă în sporirea
patrimoniului unei persoane, corelativ pierderii patrimoniale pe care o suferă
altă persoană. Se naşte, prin efectul acestui fapt licit, un raport juridic în
virtutea căruia debitorul (îmbogăţitul) este ţinut să restituie creditorului
(însărăcitul) valoarea cu care s-a îmbogăţit.
29
Condiţiile acestui fapt juridic licit1 sunt: îmbogăţirea (a); însărăcirea
(b); corelaţia îmbogăţire-însărăcire (c); lipsa cauzei juste (d); buna-credinţă a
îmbogăţitului (e).
a) Îmbogăţirea. Presupune un avantaj patrimonial pe care îl dobândeşte
pârâtul în detrimentul reclamantului. Modalităţile în care poate avea loc
îmbogăţirea pârâtului sunt fie creşterea activului patrimonial (dobândirea unui
nou element patrimonial – intrarea unui bun sau a unei creanţe în patrimoniu,
îmbunătăţiri aduse fondului reclamantului, executarea unei lucrări pe terenul
altuia), fie menţinerea activului patrimonial (evitarea unei cheltuieli la care
reclamantul era obligat), fie diminuarea pasivului patrimonial (stingerea unei
datorii a pârâtului; situaţia în care comerciantul furnizează marfă pe credit unei
persoane aflate în nevoie, aşa încât părinţii sunt scutiţi să îşi îndeplinească
obligaţia de întreţinere şi se îmbogăţesc, corelativ sumelor cheltuite de
comerciant2).
Îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtului «poate să aibă ca etiologie o
prestaţie a reclamantului sau a unui terţ ori, după caz, o intervenţie a
îmbogăţitului, a însărăcitului sau uneori chiar a unei terţe persoane. De
asemenea, este de reţinut că îmbogăţirea pârâtului poate fi directă sau indirectă
şi constă întotdeauna în „avantajul obţinut” de către îmbogăţit, avantaj care se
exprimă ori poate fi exprimat pecuniar»3.
În opinie minoritară4, doctrinară şi jurisprudenţială, s-a apreciat că este
îmbogăţire şi crearea unui avantaj de ordin moral. Este citată, în acest sens,
situaţia copilului care dobândeşte avantaje morale în detrimentul persoanelor
care i-au oferit educaţie fără remuneraţie din partea părinţilor minorului.
Relevantă ar fi, în acest caz, neplata onorariului pentru educaţia copilului –
aşadar, o cheltuială evitată. Suntem rezervaţi în privinţa includerii avantajelor
morale în accepţiunea termenului de îmbogăţire; absenţa elementului de
patrimonialitate scoate din ecuaţie păgubirea unui patrimoniu (şi, deci,
posibilitatea aprecierii „măsurii pierderii patrimoniale” despre care face vorbire
art. 1345 C. civ.), corelativ creşterii patrimoniale a altui patrimoniu. Iar în
speţă, cuantumul onorariului reprezintă o pierdere economică, nu
extrapatrimonială, aşa încât s-ar pune problema unui avantaj material, nu a
unui avantaj moral.
1
A se vedea, L. Pop, Îmbogăţirea fără justă cauză în reglementarea noului Cod civil (...), p. 22-
35.
2
Tribunalul civil Bar-le-Duc, hotărârea din 5 ianuarie1943 în Dalloz critique, 1944.18 şi Cass.,
prima cameră civilă, hotărârea din 15 martie 1972, în Bulletin civil, I, nº 88 şi în Semaine
Juridique, Édition Générale, 1972. IV. 109. Hotărârile sunt citate după J. Flour, J.-L. Aubert,
E. Savaux, op. cit., 2, p. 42, nota 6.
3
L. Pop, Îmbogăţirea fără justă cauză în reglementarea noului Cod civil (...), p. 25-26.
4
G. Marty, P. Raynaud, Droit civil. Les obligations, tome 1, Les sources, 2e éd., Sirey, Paris,
1988, nr. 292, citaţi după J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, op. cit., 2, p. 43, nota 2 şi hotărârile
menţionate la nota 3.
b) Însărăcirea poate avea loc prin diminuarea activului sau prin
creşterea pasivului patrimonial al celui îndreptăţit la restituire (de exemplu,
efectuarea unor cheltuieli de conservare a imobilului care cade la partaj în lotul
altui succesor – cheltuieli ce nu sunt restituite).
S-a precizat că noţiunea de însărăcire trebuie definită cu supleţe; nu
întotdeauna însărăcirea se concretizează într-o pierdere patrimonială. Uneori
însărăcitul este lipsit de câştigul pe care l-ar fi putut obţine dacă ar fi contractat
(cazul celui care execută anumite lucrări utile fără intenţia de a gratifica şi fără
să contracteze cu beneficiarul lucrărilor sau prestaţiilor) ori îşi consumă timpul
afectat unor servicii (de pildă, servicii intelectuale), timp pe care l-ar fi putut
utiliza pentru recreere sau pentru alte activităţi personale. În mod asemănător,
îmbogăţirea nu este evidentă, efectivă, în situaţia în care o persoană foloseşte în
interes propriu un bun aparţinând altuia (de exemplu, foloseşte fără drept
canalizarea vecinului)1.
c) Conexitatea îmbogăţire-însărăcire. Un patrimoniu se îmbogăţeşte în
detrimentul altuia, dar acest fapt nu presupune, cu necesitate, cauzalitatea
specifică raportului cauză-efect. Este suficientă cauza unică sau originea
comună celor două fenomene, îmbogăţirea şi însărăcirea. Corelaţia celor două
fenomene este considerată directă, dacă transferul valoric se face fără
interpunerea unui terţ şi indirectă, dacă valoarea care îmbogăţeşte tranzitează,
în prealabil, patrimoniul unui terţ2.
d) Absenţa temeiului legitim. „Temei legitim” sau „cauză justă” sunt,
spre exemplu, hotărârea judecătorească sau actul juridic în baza cărora are loc
creşterea patrimoniului unei persoane, corelativ diminuării patrimoniului alteia;
legea, uzucapiunea sau posesia de bună-credinţă. De altă parte, art. 1346 C. civ.
menţionează situaţiile care justifică îmbogăţirea.
e) Buna-credinţă a îmbogăţitului3 fundamentează acţiunea în restituire.
Dacă îmbogăţitul este în culpă, ne plasăm pe tărâmul răspunderii civile
delictuale. Buna-credinţă a îmbogăţitului determină întinderea obligaţiei de
restituire, care nu va depăşi îmbogăţirea efectivă, respectiv valoarea de care a
fost lipsit însărăcitul. Îmbogăţitul de rea-credinţă săvârşeşte o faptă ilicită care
îi angajează răspunderea civilă delictuală şi va fi obligat la repararea integrală a
pagubei. Va restitui, în cazul din urmă, valoarea însărăcirii, indiferent de
valoarea îmbogăţirii sale.
1
A se vedea, L. Pop, Îmbogăţirea fără justă cauză în reglementarea noului Cod civil (...), p. 26.
2
Pentru prima ipoteză, avem ca exemplu situaţiile majoritare: îmbunătăţiri aduse lucrului
proprietatea altuia, prestarea unui serviciu în favoarea altei persoane – toate fără intenţia de
gratificare. Corelaţia este indirectă, de exemplu, dacă fratele şi sora se gospodăresc împreună,
iar sora procură, pe credit, produse necesare vieţii în comun – a se vedea, J. Flour, J.-L.
Aubert, E. Savaux, op. cit., 2, p. 44-45 şi nota 1 de la p. 45.
3
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 373.
31
Efectele îmbogăţirii fără just temei. Faptul îmbogăţirii fără cauză justă
generează un raport obligaţional în temeiul căruia îmbogăţitul devine debitor al
obligaţiei de restituire, al cărei creditor este cel însărăcit. Dubla limită sau
dublul plafon care îngrădeşte pretenţiile însărăcitului este menţionată în art.
1345 C. civ.: „în limita propriei îmbogăţiri” înseamnă în măsura sporului
patrimonial de care a beneficiat îmbogăţitul, chiar dacă însărăcirea este mai
mare (buna-credinţă care fundamentează creşterea patrimonială explică de ce
îmbogăţitul nu este ţinut să plătească dobânzile legale ori să restituie fructele);
„în măsura pierderii patrimoniale”, chiar dacă îmbogăţirea a fost mai mare (în
cazul în care valoarea îmbogăţirii este superioară pagubei reclamantului,
restituirea va fi determinată de valoarea cea mai mică, altfel s-ar îmbogăţi fără
cauză reclamantul).
Restituirea este guvernată de regulile cuprinse în art. 1639 C. civ.,
particularizate specificului îmbogăţirii fără just temei1.
Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor întemeiate pe
îmbogăţirea fără justă cauză începe să curgă la data la care însărăcitul a
cunoscut faptul îmbogăţirii fără justă cauză şi persoana îmbogăţitului [art. 2528
alin. (2) C. civ.].
Conform art. 1346 C. civ., îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă
din executarea unei obligaţii valabile; din neexercitarea de către păgubit a unui
drept contra celui îmbogăţit; dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul
său personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica.
Temeiul sau cauza îmbogăţirii desemnează, în acest context, titlul juridic ce
legitimează sporul patrimonial şi însărăcirea corelativă.
Îmbogăţirea are temei just atunci când rezultă din ipoteze cum sunt cele
enumerate, exemplificativ, în art. 1346 C. civ.: executarea unei obligaţii
valabile (a); neexercitarea de către păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit
(b); dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv,
pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica (c).
a) Executarea unei obligaţii valabile. Menţionăm, exemplificativ, unele
cazuri în care, executându-se un contract valabil, îmbogăţirea nu este
justificată:
– obligaţia rezultă dintr-un contract care se încheie între îmbogăţit şi
însărăcit. Obligaţiile născute din contracte valabile trebuie executate, conform
pacta sunt servanda. Contractele cu titlu gratuit aduc o creştere patrimonială
care îşi găseşte cauza în actul juridic (donaţia); contractele cu titlu oneros pot
aduce un avantaj pentru una dintre părţi – de exemplu, vânzarea s-a realizat la
un preţ avantajos pentru înstrăinător, dar nu este loc de restituire, atâta timp cât
nu s-a invocat viciul leziunii;
1
A se vedea, L. Pop, Îmbogăţirea fără justă cauză în reglementarea noului Cod civil (...), p. 38-
40.
– obligaţia rezultă dintr-un contract care se încheie între însărăcit şi terţ.
În executarea contractului încheiat cu locatarul, antreprenorul face lucrări de
îmbunătăţire a imobilului, care profită, în cele din urmă, locatorului (în virtutea
contractului de locaţiune, lucrările fiind în sarcina locatarului). Insolvabilitatea
locatarului nu îl îndreptăţeşte pe antreprenor să îl acţioneze pe locator,
invocând îmbogăţirea fără just temei.
b) Neexercitarea de către păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit.
Este, de pildă, cazul debitorului care, prin efectul prescripţiei extinctive, se
vede liberat de datorie. Îmbogăţirea sa este „justificată” de dispoziţiile legale
referitoare la prescripţie. Pasivitatea creditorului care nu îşi valorifică dreptul
de creanţă în termenul defipt de lege va fi sancţionată prin imposibilitatea
recuperării, pe calea acţiunii în justiţie, a pretenţiilor sale.
c) Un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv,
pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica.
Prima ipoteză se referă la interesul păgubitului care, prin conduita sa,
îmbogăţeşte o altă persoană. Cheltuielile făcute în interesul propriu al
păgubitului, cheltuieli care, profitând acestuia, au adus simultan şi un avantaj
patrimonial altei persoane, nu pot fi solicitate de la aceasta din urmă. Este cazul
celui care, pe spezele sale, avansează cheltuieli de ameliorare a propriului fond,
lucrările folosind şi fondului vecin. Îmbogăţirea proprietarului fondului vecin
nu îl însărăceşte, practic, pe cel care a iniţiat lucrările şi care, a beneficiat de
investiţia făcută; cazul uzufructuarului care aduce lucrului îmbunătăţiri care îi
profită, dar care, prin forţa împrejurărilor, sporesc valoarea bunului ce aparţine
altuia. În realitate, în ipotezele menţionate, cel care acţionează în interes
propriu, îşi asumă riscul ca de rezultatul conduitei sale să beneficieze şi terţe
persoane.
A doua ipoteză are în vedere actele de generozitate care operează
transferul valorilor dintr-un patrimoniu în altul. În exprimarea unui autor de
prestigiu1, însăşi viaţa juridică se desfăşoară între doi poli diametral opuşi –
egoismul şi altruismul. În jurul unuia sau al celuilalt gravitează orice
manifestare de voinţă menită să producă efecte în drept. Sentimentele egoiste
rezonează cu titlul oneros, în timp ce expresia altruismului sunt actele cu titlu
gratuit. Fie că este inter vivos, fie că este mortis causa, actele efectuate cu
intenţia de a gratifica au ca repercusiune majoră însărăcirea dispunătorului,
corelativ îmbogăţirii primitorului. Sporul patrimonial al gratificatului este
justificat însă de intenţia liberală.
1
O. Căpăţână, Titlul gratuit în actele juridice, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 7. «Altruismul
nu constituie decât o formă derivată de egoism, un sentiment creat sub influenţa educaţiei în
viaţa individului şi un „produs al istoriei” în evoluţia umanităţii [...]. Ambele sentimente
coexistă în sufletul nostru ca fenomene primare şi de origine distinctă, fără ca vreunul să fie
subordonat celuilalt».
33
VII. BIBLIOGRAFIE
1. Condițiile plății nedatorate

2. Condițiile îmbogățirii fără justă cauză

1. Actio de in rem verso
a. Are ca obiect desființarea contractului
b. Are ca obiect revocarea contractului
c. Este o acțiune personală
2. Îmbogățirea fără justă cauză:

a. Este un fapt ilicit
b. Este un act juridic
c. Este un fapt juridic licit
3. Imbogățirea fără justă cauză :

a. Este un principiu al dreptului civil
b. Fundamentează acțiunea în rezoluțiune
c. Fundamentează rezilierea contractului civil
4. Faptele juridice licite :

a. Sunt reglementate în Codul civil
b. Nu sunt reglementate în dreptul pozitiv
c. Sunt surse de obligații

Condițiile gestiunii de afaceri
TEMA 5.
Răspunderea civilă1

- însuşirea cunoştinţelor teoretice privind răspunderea civilă
- înţelegerea aspectelor specifice condițiilor răspunderii civile

- formarea deprinderii de a opera cu noțiunile specifice dreptului
obligațiilor
exemple concrete
III. CUVINTE CHEIE:

- Drept, interes, fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate,
vinovăția

1. Drept și interes în răspunderea civilă
2. Varietățile răspunderii civile
V. REZUMAT
Încălcarea drepturilor subiective angajează răspunderea civilă. Astfel, sunt
susceptibile de reparare, pagubele generate de încălcarea dreptului de
proprietate, dreptului la viaţă, dreptului la integritate fizică şi psihică, dreptului
la apărare, dreptului la viaţa intimă, familială şi privată, dreptului de autor,
dreptului la un mediu sănătos etc. Interesul legitim a devenit, în noul Cod civil,
obiect al protecţiei normative explicite. Raportul juridic de răspundere civilă se
1
Călina Jugastru, Drept şi interes în răspunderea civilă, în volumul Studii şi cercetări din
domeniul ştiinţelor socio-umane, vol.25, Academia Română, Editura Limes&Argonaut, Cluj-
Napoca, 2013, ISBN 978-973-109-429-8, p. 27-42
35
naşte ca urmare a încălcării sau atingerii dreptului subiectiv sau interesului
legitim al victimei.
Capitolul 1.
Drept și interes în răspunderea civilă
Realitate juridică fundamentală (chiar în absenţa unei definiţii legale),
dreptul subiectiv civil este posibilitatea conferită de legea civilă subiectului
activ, în virtutea căreia acesta poate să aibă o anumită conduită, poate să
pretindă o conduită corespunzătoare (să dea, să facă, să nu facă ceva) de la
subiectul pasiv şi să solicite concursul forţei coercitive a statului, la nevoie.
Încălcarea drepturilor subiective angajează răspunderea civilă. Astfel, sunt
susceptibile de reparare, pagubele generate de încălcarea dreptului de
proprietate, dreptului la viaţă, dreptului la integritate fizică şi psihică, dreptului
la apărare, dreptului la viaţa intimă, familială şi privată, dreptului de autor,
dreptului la un mediu sănătos etc. Drepturi cum sunt cele enunţate sunt certe,
pe când interesele nu sunt expres reglementate, iar existenţa lor poate fi pusă
sub semnul discuţiei. Aşa cum s-a afirmat, nimeni nu va nega faptul că există
un drept la viaţă al persoanei, un drept la integritate corporală, un drept la
onoare etc.; ceea ce poate să facă loc îndoielilor şi discuţiilor este, de exemplu,
interesul de a conserva viaţa sau integritatea persoanelor apropiate victimei. Cu
alte cuvinte, este cazul să se acorde o reparaţie persoanelor care au suferit,
material sau moral, în urma decesului victimei directe? În cazul unui răspuns
afirmativ, se ridică întrebarea ce se înţelege prin persoane apropiate defunctului
(familie naturală, adoptivă, prieteni). Aspectul la care făcea trimitere autorul
citat este cel al prejudiciului prin ricoşeu, care la epoca respectivă, era sub
semnul întrebării din punctul de vedere al posibilităţii de indemnizare. Unele
situaţii de fapt, asimilate intereselor, la un moment dat, au dobâ-ndit statutul de
drepturi subiective. Actualmente, este larg admisă indemnizarea prejudiciului
prin ricoşeu (préjudice par ricochet); noul Cod civil român o consacră explicit.
În art. 1390 alin. 1 statuează că persoanele îndreptăţite, potrivit legii, la
întreţinere din partea victimei decedate, au dreptul la despăgubire pentru
prejudiciul rezultat prin decesul acesteia.
Interesul legitim a devenit, în noul Cod civil, obiect al protecţiei
normative explicite. Raportul juridic de răspundere civilă se naşte ca urmare a
încălcării sau atingerii dreptului subiectiv sau interesului legitim al victimei.
Condiţia generală enunţată este prezentă fără a deosebi după cum paguba este
materială ori morală1.
Formulările utilizate de cele două texte din Codul civil diferă. Art. 1349
alin. 1 şi 2 se referă la repararea pagubelor rezultate din atingerea intereselor
legitime ale persoanelor, în timp ce art. 1359 (marginal) are în vedere repararea
prejudiciului constând în vătămarea unui interes. Fără discuţie, cea de a doua
formulare concordă întrutotul cu contextul reglementar al răspunderii civile.
Vătămarea sau lezarea dreptului subiectiv, respectiv, a intereselor legitime şi
serioase, justifică repararea pagubelor.
Două texte ale noului Cod civil din România conţin referiri la repararea
pagubei izvorâte din vătămarea unui interes. Art. 1349 alin. 1 C. civ. enunţă
posibilitatea reparării prejudiciului care este urmarea încălcării unui drept
subiectiv sau unui interes legitim, iar art. 1359 C. civ. menţionează condiţiile
cerute interesului. Paguba va fi reparată atunci când este urmarea atingerii
aduse unui interes al altuia (a), dacă interesul este legitim (b), serios (c) şi prin
felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv (d). Faţă de
actuala reglementare, considerăm că un interes legitim aduce în discuţie o
situaţie de fapt caracterizată prin seriozitate. Numai o situaţie de fapt serioasă,
întemeiată poate fundamenta admiterea cererii de despăgubire. Seriozitatea este
o componentă a legitimităţii interesului.
a. interesul să aparţină altei persoane decât autorului atingerii
prejudiciabile. Nemo auditur propriam turpitudinem allegans. Noul Cod civil
statuează că fapta victimei înlătură răspunderea numai în cazurile în care,
potrivit legii, cazul fortuit exonerează de răspundere (art. 1352).
b. interesul să fie legitim. Codul nu aduce precizări în ceea ce priveşte
înţelesul legitimităţii. În absenţa unor precizări legale în raport cu legitimitatea,
considerăm că interesul este legitim atunci când este justificat, îndreptăţit,
fundamentat. Legitimitatea este o noţiune cu sferă generoasă, care acoperă mai
multe exigenţe. Întâi de toate, apare ca fiind legitim ceea ce este permis de
ordinea publică şi de bunele moravuri. Apoi, este legitim ceea ce este just. Un
interes susceptibil de indemnizare ar trebui să respecte, aşadar, două categorii
de limitări: ordinea publică, bunele moravuri şi echitatea.
c. interesul să fie serios. Un interes serios este un interes demn de luat
în considerare datorită importanţei sale. Seriozitatea interesului semnifică
importanţa acestuia. Un indicator al seriozităţii este stabilitatea situaţiei de fapt.
O situaţie este serioasă dacă se verifică, în practică, o perioadă de timp. O
anumită stabilitate este absolut necesară şi firească, pentru a nu cădea în
derizoriul indemnizării unor situaţii de fapt oarecare, ivite conjunctural şi care
1
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2012, p. 422.
37
se pot vădi, în timp, a fi lipsite de seriozitate. Ar fi prea mult să se înţeleagă
caracterul de permanenenţă al situaţiei în discuţie. Dar o anume stabilitate,
verificată de instanţe, denotă seriozitatea, adică importanţa interesului. în
practică, a fost necesar a se dovedi caracterul de stabilitate al întreţinerii pe
care victima o presta în fapt. Cu alte cuvinte, o permanenţă îndestulătoare
pentru a justifica presupunerea că întreţinerea ar fi continuat a fi prestată şi în
viitor1. Întemeiat, s-a adăugat că se cere o asemenea stabilitate şi permanenţă
încât să se poată deduce un adevărat angajament juridic, în fapt, din partea
celui care presta întreţinerea2.
d. interesul să aibă aparenţa dreptului subiectiv. Aparenţa unui drept
subiectiv este creată prin modul de manifestare a interesului. Aplicaţie
particulară a teoriei aparenţei în drept, cerinţa aparenţei dreptului subiectiv este
menţionată expres în noul Cod civil, în contextul angajării răspunderii civile.
Se cere, aşadar, ca persoana care pretinde repararea pagubei să se sprijine pe
aparenţă de drept subiectiv – împrejurare de fapt care legitimează cererea
dedusă judecăţii. Este vorba de o situaţie de fapt care prezintă în exterior
semnalmentele dreptului subiectiv – fără a fi însă un drept subiectiv. Aparenţa
are rolul de a face situaţia în cauză demnă de protecţie juridică. „Titularul”
situaţiei cu aparenţă de drept subiectiv trebuie să exercite în fapt prerogativele
pe care, în mod obişnuit, le presupune dreptul respectiv3. Un interes serios, de
pildă, care se manifestă pe o perioadă de timp rezonabilă ca durată, poate crea
aparenţa unui drept subiectiv. O dovadă în acest sens este interesul de care se
prevalează persoanele apropiate victimei, care în temeiul unor relaţii bazate pe
afecţiune reciprocă şi/ sau raporturi de rudenie, solicită repararea prejudiciului
prin ricoşeu. Constant şi îndelung indemnizat în asemenea ipoteză, interesul a
trecut în plan normativ, noul Cod oferindu-i protecţie explicită, sub forma
prejudiciului de afecţiune, în art. 1391 alin. 2.
VII. BIBLIOGRAFIE
1
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală ..., p. 101-102.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor..., p. 147.
3
A se vedea I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 326.
Menţionând elementele constitutive ale aparenţei (elementul material şi elementul psihologic),
autorul face trimitere la F. Derida, J. Mestre, Apparence, în Répértoire de droit civil, Dalloz,
2000-2ème, mise à jour, tome I, nr. 34 şi urm.
1. Condițiile interesului legitim

2. Condițiile îmbogățirii fără justă cauză
1. Răspunderea civilă:
a. Este o formă a răspunderii juridice
b. Este o formă a răspunderii penale
c. Este o formă a răspunderii administrative
2. Interesul lezat :
a. Aparține autorului atingerii
b. Este sinonim cu dreptul subiectiv lezat
c. Este temeiul reparării prejudiciului
3. Răspunderea civilă :
a. Presupune săvârșirea faptei ilicite
b. Presupune prejudiciul
c. Poate interveni și în absența prejudiciului
4. Răspunderea civilă :
a. Este parte integrantă a răspunderii juridice
b. Obligă autorul prejudiciului la indemnizare
c. Implică obligația de reparare a prejudiciului

Interesul legitim
39
TEMA 6.
Răspunderea civilă delictuală (condițiile)

- însuşirea cunoştinţelor teoretice privind răspunderea civilă
- înţelegerea aspectelor specifice condițiilor răspunderii civile

- formarea deprinderii de a opera cu noțiunile specifice dreptului
obligațiilor
exemple concrete
III. CUVINTE CHEIE:

- Condițiile generale ale răspunderii civile, fapta ilicită,
prejudiciul, raportul de cauzalitate, vinovăția

1. Fapta ilicită
2. Prejudiciul
3. Raportul de cauzalitate
4. Vinovăția
V. REZUMAT
Condițiile răspunderii civile sunt descrise în detaliu: fapta licită,
prejudiicul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția.
Vinovăția este cerută în ipoteza răspunderii subiective, în timp ce absența
vinovăției caracterizează răspunderea obiectivă.
Capitolul 1.
Fapta ilicită
Fapta ilicită este indicată în art. 1357 C. civ. drept condiţie a
răspunderii civile, iar conţinutul noţiunii de „faptă ilicită” este conturat în art.
1349 C. civ., care defineşte răspunderea delictuală. Urmează că repararea
prejudiciului revine oricărei persoane care, prin acţiunile sau inacţiunile sale,
încalcă îndatorirea de a respecta regulile de conduită pe care le impun legea sau
obiceiul locului1. Pentru caracterizarea faptei ilicite în contextul utilizării
produselor defectuoase, trimiterea se face la legea specială.
Fapta ilicită civilă constă într-o conduită umană, adică într-o acţiune
sau inacţiune generatoare de prejudiciu. Acţiunea sau fapta de comisiune este
ilicită atunci când persoanelor li se impune o conduită de abstenţiune.
Încălcarea obligaţiei de abţinere este sancţionată atunci când prin acţiunea
respectivă se aduce atingere prejudiciabilă drepturilor subiective sau intereselor
legitime ale altor persoane. În varianta inacţiunii, fapta ilicită constă în
abţinerea de realizarea unei activităţi atunci când cerinţa este aceea de a
acţiona. În sfera noţiunii de faptă ilicită intră şi abuzul de drept. În condiţiile
vechii reglementări, care nu conţinea dispoziţii speciale privind abuzul de
drept, autorii de drept civil au afirmat includerea acestuia în sfera ilicitului
civil2. Cu totul adevărat, exercitarea dreptului în scopul de a vătăma ori de a
păgubi pe altul, într-un mod nerezonabil, contrar bunei-credinţe, este ilicită
(abuzul de drept face obiectul art. 15 C. civ.). Săvârşirea faptei ilicite atrage
răspunderea civilă numai dacă paguba este consecinţa acţiunii sau a inacţiunii
respective.
Capitolul 2.
Prejudiciul
Componentele prejudiciului reparabil sunt enumerate într-o altă
secţiune (cea de-a 6-a, dedicată reparării prejudiciului). Fără a intra în detalii,
menţionăm că persoana lezată este îndreptăţită la despăgubiri care să reprezinte
pierderea suferită (damnum emergens), câştigul pe care, în condiţii obişnuite,
ar fi putut să îl realizeze (lucrum cessans) şi cheltuielile efectuate pentru
evitarea sau limitarea pagubei. În finalul art. 1385 se vorbeşte de despăgubiri
pentru pierderea şansei de a obţine un avantaj, caz în care reparaţia va fi direct
proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului respectiv.
Prejudiciul corporal3
Prin „prejudiciile corporale” înțelegem „atingerile aduse integrităţii
corporale şi sănătăţii unei persoane”4. Dificultăţile indemnizării prejudiciului
corporal sunt multiple (în dreptul român) şi nu ne propunem un inventar
1
Codul civil Quebec sancţionează, în mod foarte apropiat, nerespectarea conduitei impuse de
circumstanţe, uzanţe sau lege, în scopul de a nu aduce prejudicii altor persoane.
2
L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1998, p. 215-216.
3
Călina Jugastru, Dificultăţi ale evaluării prejudiciului corporal, în revista Universul Juridic,
nr. 8/2017, Editura Universul Juridic, Bucureşti, ISSN 2393-3445, p. 57-73.
4
L. Pop, Tabloul general al răspunderii civile în textele Noului Cod civil, în L. Pop,
Contribuţii la studiul obligaţiilor civile, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 476.
41
exhaustiv. Vom menţiona doar câteva aspecte ce reclamă rezolvare, în vederea
optimizării practicii judiciare. Între acestea: absenţa unei nomenclaturi a
prejudiciilor corporale, reglementarea lipsită de rigurozitate în ce priveşte data
stabilirii despăgubirii, legiferarea incompletă a categoriilor prejudiciului
corporal.
Doctrina străină a elaborat nomenclaturi ale prejudiciului corporal şi
baremuri ce conţin corespondenţe între tipul prejudiciului şi sumele aferente
indemnizării. Utilitatea nomenclaturilor este dovedită: practicienii dreptului, în
special, magistraţii, avocaţii, dar şi experţii in domeniul medical şi asociaţiile
victimelor prejudiciului corporal, recurg la soluţiile astfel avansate, deşi
acestea nu au forţă obligatorie. Până în prezent, nomenclaturile nu au fost
incluse în dreptul pozitiv francez. Se găseşte, în fază de dezbatere, proiectul
unui decret referitor la o nouă nomenclatură a prejudiciilor corporale, lansat în
anul 2014.
Necesitatea unor repere instituţionalizate este resimţită acut şi în dreptul
român. Finalitatea despăgubirii victimei parcurge două etape: evaluarea
prejudiciului şi evaluarea despăgubirii. Ambele operaţiuni reflectă o realitate
cu dublă valenţă: faptică şi juridică. Ambele proceduri trebuie desfăşurate sub
semnul preciziei, cu marca echităţii. Evaluarea riguroasă a prejudiciului
corporal este premisa indemnizării juste. Repertoarul categoriilor prejudiciului
corporal şi baremul valorilor indemnizaţiei facilitează sarcina instanţelor de
judecată, deschide calea indemnizării echitabile şi favorizează o jurisprudenţă
unitară. Beneficiile reperelor legislative în evaluare/despăgubire sunt
incontestabile.
Atât de dificila sarcină de a „repune în situaţia anterioară” este, în mod
realist considerată o (adevărată) ficţiune – întrucât unele atingeri corporale sunt
iremediabile. Magistratul este pus în situaţia de a „şterge” consecinţele sociale
pentru situaţii de fapt aparent ireversibile1.
Oricare dintre nomenclaturile propuse are imperfecţiuni. După cum, fiecare
dintre acestea, are meritul utilităţii (şi este o soluţie ce poate fi ajustată de către
magistrat, în procesul evaluării), pe terenul alternativei inexistenţei reperelor de
drept pozitiv. Ne vom opri la categoriile propuse de nomenclatura Dintilhac2,
aceasta fiind, de lege ferenda, inclusă în proiectul actului normativ elaborat în
2014, în spaţiul juridic francez. Este o nomenclatură-reper, a cărei expunere
1
M. Le Roy, J.-D. Le Roy, F. Bisbal, L’évaluation du préjudice corporel. Expertises-
principes-indemnités, op. cit., p. 9.
2
Nomenclatura Dintilhac este disponibilă la adresa
http://www.anvven.net/archives_PDF/Nomenclature_Dintilhac.pdf. Proiectul actului normativ
care utilizează nomenclatura Dintilhac poate fi consultată la adresele
http://www.justice.gouv.fr/publication/dacs/consult/20141120-projetdecret.pdf şi
http://www.justice.gouv.fr/publication/dacs/consult/20141120-projetannexe.pdf (documente
valabile la data de 24 mai 2017).
presupune, în mod necesar, corelări şi trimiteri la alte nomenclaturi
semnificative (cum este, nomenclatura Lambert-Faivre din 20031). Trimiterile
noastre vor viza şi actul normativ redactat pe baza nomenclaturii Dintilhac şi
care se află în stadiu de proiect (Proiectul decretului care vizează instaurarea
unei noi nomenclaturi a prejudiciului corporal). În iulie 2005 a fost depus
Raportul grupului de lucru coordonat de Jean-Pierre Dintilhac, preşedintele
celei de-a doua camere civile a Curţii de casaţie din Franţa. Extrem de util,
Raportul este explicit şi precis sub aspectul elaborării unei nomenclaturi a
prejudiciilor corporale. Documentul aduce şi elemente inovatoare, care
constituie, fără îndoială, puncte de referinţă semnificative în orice demers
naţional de reglementare.
Redăm, general şi rezumativ, varietăţile prejudiciului corporal –
prejudiciu caracteristic victimelor directe (imediate), luând ca reper data
consolidării. Inventarul prejudiciilor corporale cunoaşte două mari diviziuni:
prejudiciul temporar şi prejudiciul permanent. „În cascadă”, fiecare dintre
aceste diviziuni se ramifică în prejudicii economice (temporare) şi prejudicii
extrapatrimoniale (temporare), respectiv prejudicii economice (permanente) şi
prejudicii extrapatrimoniale (permanente). Mai departe, prejudiciul economic
(temporar) şi prejudiciul extrapatrimonial (temporar) se descompun, fiecare,
într-o serie de prejudicii „specializate”. La rândul lor, prejudiciile care intră în
componenţa prejudiciului economic (permanent) şi prejudiciile care alcătuiesc
prejudiciul extrapatrimonial (permanent), pot fi urmărite pe subelemente2.
Leziunile cauzate prin fapta ilicită pot să evolueze în sensul agravării,
pot să se diminueze sau pot să cunoască vindecare, la un moment dat.
Literatura de specialitate uzează de terminologia „data consolidării”, pentru a
desemna momentul la care, potrivit expertizei medicale, leziunile s-au
stabilizat. Data consolidării este menţionată drept criteriu de delimitare a
prejudiciilor corporale în prejudicii temporare şi prejudicii permanente.
Prejudiciile temporare sunt cele care survin până la consolidare, adică până la
stabilizarea stării victimei, cu întregul „cortegiu” de prejudicii subsecvente.
Despre prejudiciile permanente se poate vorbi după data consolidării, cu
incidenţa specifică unor prejudicii definitive.
Prejudiciile corporale temporare. Prejudiciile patrimoniale
temporare includ: cheltuielile medicale anterioare consolidării: cheltuieli cu
medicamentele; cheltuieli de spitalizare; costul protezelor; cheltuieli de
transport cu autovehicule specifice domeniului medical; cheltuieli cu
1
Raportul privind indemnizarea prejudiciului corporal (elaborat de Yvonne Lambert-Faivre)
este disponibil pe pagina http://www.justice.gouv.fr/art_pix/syntheseindemcorp.pdf 8,
consultată la 15 iunie 2017).
2
Cu privire la toate aceste categorii, a se vedea, M. Le Roy, J.-D. Le Roy, F. Bisbal,
L’évaluation du préjudice corporel. Expertises-principes-indemnités, op. cit., p. 63-211.
43
efectuarea analizelor medicale; cheltuieli paramedicale – consultaţii în
cabinetul unui psiholog, kinetoterapeut); cheltuieli diverse anterioare
consolidării, altele decât cheltuielile incluse în prima categorie: cheltuieli
efectuate de victima care exercită o profesie liberală, pentru a fi înlocuită în
vederea îndeplinirii unor acte ce ţin de profesie; cheltuieli pentru amenajarea
autoturismului sau locuinţei, în sensul adaptării acestora la handicapul victimei;
cheltuieli cu persoana care însoţeşte copiii victimei la şcoală sau la activităţile
obişnuite (pentru a practica un sport, de exemplu); cheltuieli cu terţa persoană
– însoţitor al victimei, în perioada anterioară consolidării. Această categorie de
cheltuieli apare ca urmare a faptului că însoţitorul este indispensabil, pentru
îndeplinirea actelor cotidiene – pentru „asigurarea securităţii, restaurarea
demnităţii şi suplinirii pierderii autonomiei personale”1. Înţeleasă extensiv,
noţiunea de „terţă persoană” acoperă toate ariile vieţii sociale în care victima
activa anterior faptei ilicite. Alături de viaţa cotidiană (sprijin pentru igiena
personală, alimentaţie), sunt avute în vedere: sfera familială (sprijin pentru a
pleca/pentru a reveni din/în locuinţă); sfera socială (sprijin pentru a participa la
activitatea asociaţiilor din care victima face parte, pentru efectuarea
demersurilor la autorităţile administraţiei publice); prejudiciul profesional
semnifică pierderea totală sau parţială a veniturilor, pe intervalul de timp
cuprins între data prejudiciului şi data consolidării, precum şi unele situaţii
conexe „indisponibilizării” victimei. Acest tip de prejudiciu include pierderea
veniturilor şi a oportunităţilor profesionale, anterior stabilizării leziunilor.
Pierderea oportunităţilor în plan profesional este ceea se poate încadra în
conceptul de „pierdere a şansei” (de exemplu, pierderea şansei de a se prezenta
la un concurs de promovare); prejudiciul şcolar/universitar/de formare,
corespunzător perioadei pre-consolidare. Sunt incluse: pierderea anilor de
studiu, din orice ciclu de învăţământ; imposibilitatea totală sau paţială de
şcolarizare a victimei, ca urmare a faptei prejudiciabile.
Prejudiciile nepatrimoniale temporare includ: deficitul funcțional
temporar este o categorie „dificilă”, întrucât trebuie ferm delimitată de deficitul
funcţional posterior consolidării şi pentru că reuneşte mai multe prejudicii
nepatrimoniale. În liniile generale trasate de practica judiciară2, deficitul
funcţional temporar cuprinde şi incapacitatea funcţională totală sau parţială,
precum şi timpul de spitalizare, pierderea sau diminuarea calităţii vieţii, pe
parcursul maladiei, până la consolidare. Concret, deficitul funcţional temporar
înseamnă invaliditatea, prejudiciul sexual temporar, perturbarea vieţii familiale
(separarea victimei de familie şi de anturaj, pe perioada spitalizării), privarea
1
A se vedea, Proiectul decretului care vizează instaurarea unei noi nomenclaturi a
prejudiciului corporal, op. cit., p. 1.
2
Curtea de casaţie franceză, a doua cameră civilă, 28 mai 2009; idem, 22 ianuarie 2009,
hotărâri citate după M. Le Roy, J.-D. Le Roy, F. Bibal, L’évaluation du prejudice corporel,
Expertises-principes-indemnités, op. cit., p. 159.
de posibilitatea de a participa la activităţile sociale; prejudiciul de agrement
temporar comportă discuţii în ceea ce priveşte autonomia. Jurisprudenţa
înregistrează un traseu nelinear, fie în sensul includerii în deficitul funcţional
temporar, fie recunoscându-l drept categorie separat indemnizabilă1. Datorită
importanţei şi frecvenţei, prejudiciul de agrement legitimează clasificarea şi
indemnizarea distinctă. Modalităţile de concretizare sunt diverse şi nu se
absorb în deficitul funcţional temporar. Acesta din urmă este invariabil prezent
la toate prejudiciile corporale; orice atingere a dreptului la integritate corporală
atrage, temporar, un deficit funcţional. Ori, în sfera prejudiciului de agrement
sunt incluse alte consecinţele particulare, în funcţie de activitatea
extraprofesională şi de abilităţile victimei: imposibilitatea de a continua
practicarea unei activităţi sportive, de a participa la activităţi recreative –
preocupări pe care se dovedeşte că le avea anterior; suferinţele îndurate
temporare. Din nou, o practică judiciară cu traseu variabil, a procedat în două
moduri: fie a inclus în deficitul funcţional temporar şi suferinţele îndurate, fie
le-a indemnizat separat. În mod cert, suferinţele îndurate nu se suprapun cu
deficitul funcţional. Suferinţele îndurate se referă la ansamblul dure*rilor
fizice, cât şi la suferinţele de natură morală (depresie cauzată de gravitatea
leziunilor sau de mediul spitalicesc, în cazul unei durate îndelungate a
spitalizării)2.
Una dintre variabilele care, în practică, poate conduce la un cuantum
diferit al despăgubirii, este sensibilitatea la durere. Factorul „sensibilitate”
aplicat unor algoritme identice, nu este exclus să conducă la finalităţi diferite.
Se admite că, în urma coroborării probelor, având în vedere, îndeosebi,
documentele medicale, ca urmare a aceluiaşi tip de traumatism, suferinţele
îndurate de un pacient sunt mai intense decât suferinţele îndurate de alt
bolnav3. Natura şi intensitatea durerilor sunt diferit resimţite, de fiecare
persoană, în funcţie de vârstă, starea de sănătate, echilibrul psihic, precum şi în
raport de alte circumstanţe existenţiale – forma activităţii profesionale,
izolarea, apartenenţa etnică ş.a.; prejudiciul estetic temporar. Acest tip de
prejudiciu constă în suma vătămărilor, a leziunilor prin care se aduce atingere
armoniei fizice şi înfăţişării persoanei. Este vorba nu numai de mutilările,
1
Instanţele au solicitat evidenţierea distinctă în rapoartele de expertiză medicală a prejudiciului
de agrement temporar (a se vedea, hotărârile citate de M. Le Roy, J.-D. Le Roy, F. Bibal,
L’évaluation du prejudice corporel, Expertises-principes-indemnités, op. cit., p. 164-165:
Curtea de apel Amiens, 8 ianuarie 2014; Curtea de apel Nancy, 20 ianuarie 2014; Curtea de
apel Aix-en-Provence, 9 octombrie 2014). În sensul includerii prejudiciului de agreement
temporar în deficitul funcţional temporar, a se vedea, Curtea de casaţie franceză, a doua camera
civilă, decizia din 5 martie 2015 (ibidem, p. 164).
2
A se vedea, M. Le Roy, J.-D. Le Roy, F. Bibal, L’évaluation du prejudice corporel,
Expertises-principes-indemnités, op. cit., p. 165-166.
3
Ibidem, p. 169-170.
45
cicatricile, desfigurările cauzate victimei, dar şi de suferinţele psihice inerente
unor asemenea situaţii. Pretium pulchritudinis (prix de la beauté) este
despăgubirea cuvenită victimei prejudicului estetic. La fel ca în ipoteza
celorlalte varietăţi ale prejudicului corporal, expertiza medicală este esenţială
în stabilirea leziunilor. Formele de manifestare sunt cicatricile, hematoamele,
arsurile, pansamente în zona feţei, alterarea vocii sau pierderea temporară a
acesteia. Doctrina surprinde două dimensiuni ale prejudiciului estetic: din
punct de vedere obiectiv, interesează leziunea cauzată, iar subiectiv, se are în
vedere capacitatea victimei de a accepta expunerea faţă de semenii săi, în
familie şi societate1; prejudiciul excepţional temporar. În practică, s-a
considerat că au caracter excepţional şi sunt indemnizabile: prejudiciul suferit
de victimă prin anularea programării căsătoriei datorită accidentului survenit cu
câteva zile anterior acesteia; prejudiciul suferit de victimele catastrofelor. În
caz de supravieţuire, aceste victime au ca numitor comun sentimentul puternic
de anxietate (care poate degenera în obsesii), consecutiv evenimentului
catastrofal.
Prejudiciile corporale permanente. Prejudicii patrimoniale permanente
cuprind: cheltuieli medicale. Pentru cheltuieli efectuate pentru analize
medicale, medicamente, aparatură specifică handicapului, transport, consiliere
medicală de specialitate, se va lua ca punct de reper data consolidării, pentru a
nu se suprapune cu cheltuielile medicale anterioare acestei date; cheltuieli
pentru adaptarea locuinţei, posterior consolidării. Cheltuielile din această
categorie sunt dintre cele mai diverse. Instanţele au indemnizat atât adaptarea
locuinţei (în sensul modificării interiorului), cât şi extinderea locuinţei pentru
un copil cu handicap. Atunci când locuinţa victimei nu era susceptibilă de
modificare sau adaptare, victima a fost indemnizată cu diferenţa de preţ între
noua locuinţă (adaptabilă handicapului) şi vechea locuinţă (la care victima a
renunţat, înstrăinând-o)2. Între cheltuielile efectuate în vederea adaptării
imobilului, au fost indemnizate: costul lucrărilor de zidărie, cheltuielile pentru
instalaţii sanitare sau pentru mijloace de transport adaptate (cadă, cabină de
duş, lift); amenajarea unei locuinţe sau încăperi pentru terţa persoană care
însoţeşte victima; taxe aferente perfectării actelor juridice de cumpărare a unei
noi locuinţe; costul internării victimei într-o unitate medicală specializată, în
funcţie de handicap; cheltuieli pentru adaptarea autovehiculului. Categoria
include sume care se acordă chiar şi în ipotezele în care victima nu deţine
permis de conducere (de exemplu, este minoră) ori, deşi are permis, handicapul
consolidat o împiedică să şofeze. Gama cheltuielilor vizate este generoasă:
costuri pentru adaptarea cutiei de viteză, pentru instalarea direcţiei asistate,
1
principes-indemnités, op. cit., p. 176.
2
Ibidem, p. 99.
pentru inversarea pedalelor, pentru comenzi telecomandate – acceleraţie, frână,
detector de luminozitate etc.; cheltuieli cu terţa persoană, pentru victimele cu
handicap permanent. Este indemnizabil nu doar sprijinul terţei persoane în
toate situaţiile pe care le-am menţionat cu prilejul enumerării prejudiciilor
patrimoniale temporare, dar şi prezenţa constantă a terţei persoane alături de
bolnav (de exemplu, în cazul victimelor aflate în stare vegetativă cronică);
pierderea veniturilor din profesie, posterior consolidării. Aceste cheltuieli
includ pierderea totală sau parţială a veniturilor (salarii, prime), pierderea unor
oportunităţi – ocuparea unui nou loc de muncă, promovarea etc.; incidenţa
profesională după consolidare. Sintagma „incidenţă profesională” a fost
introdusă de către autorii nomenclaturilor Lambert-Faivre şi Dintilhac. Spre
deosebire de categoria anterioară, acest post de prejudiciu indemnizează
repercusiunile profunde şi de durată ale faptei ilicite asupra vieţii profesionale
a victimei. În măsura în care sfera profesională este integrată unui întreg – care
este personalitatea victimei – această categorie indemnizează ştirbirea
identităţii socio-profesionale a victimei1. Potrivit raportului grupului de lucru
Dintilhac, indemnizaţia are în vedere elemente cum sunt devalorizarea victimei
pe piaţa de muncă sau pierderea şansei de recalificare, abandonarea forţată a
activităţii profesionale desfăşurate anterior accidentului, inactivitatea
profesională (prejudiciul de carieră). Practic, această diviziune are în vedere
marginalizarea profesională a victimei, datorate faptei ilicite sau, după caz,
excluderea totală a acesteia din viaţa profesională (condamnarea la
inactivitate); prejudiciul şcolar/universitar/de formare posterior consolidării.
Sunt cuprinse, în această categorie, cheltuielile aferente pierderii totale ori
parţiale a posibilităţii de a începe sau de a continua studiile, inclusiv în
învăţământul universitar. Indemnizarea priveşte, exemplificativ, cheltuielile
suplimentare pentru efectuarea studiilor într-o instituţie de învăţământ
specializată în funcţie de handicap; cheltuielile determinate de prelungirea
şcolarităţii. Cerinţa este ca toate cheltuielile să aibă ca sursă fapta ilicită
prejudiciabilă.
Prejudicii nepatrimoniale permanente includ: deficitul funcţional
permanent constituie o diviziune complexă, care reuneşte reducerea definitivă a
potenţialului psihic/fiziologic/senzorial/intelectual ce rezultă din atingerea
integrităţii, constatată prin expertiză medicală, precum şi repercusiunile
psihologice ale faptei ilicite. Nu se include în această categorie prejudiciul de
agrement, reprezentat de pierderea posibilităţii de a desfăşura activităţi
recreative sau sportive. Soluţiile de practică judiciară au reiterat complexitatea
deficitului funcţional permanent, într-o viziune ce integrează tulburările
1
principes-indemnités, op. cit., p. 133-134.
47
survenite în condiţiile de existenţă personală, familială şi socială1; prejudiciul
de agrement permanent este o categorie larg interpretată, ce cuprinde
imposibilitatea de a mai practica orice activitate cu caracter recreativ sau
hobby, precum şi pierderea şansei de a desfăşura în viitor noi activităţi de acest
fel. Nu credem că indemnizarea prejudiciului de agrement este condiţionată de
o frecvenţă anume a activităţilor în trecutul victimei. Obiectul probei îl
constituie faptul practicării activităţii (martori, fotografii, articole de presă,
diplome care atestă această împrejurare). O frecvenţă sporită (sport practicat în
fiecare iarnă/în fiecare concediu; excursii derulate periodic) justifică, eventual,
un cuantum mai consistent al despăgubirii2; prejudiciul estetic permanent.
Alterarea definitivă a aspectului fizic poate avea consecinţe semnificative
atunci când profesia victimei este de natură a impune o înfăţişare agreabilă sau
când victima este o persoană de vârstă tânără, celibatară. Asemenea aspecte
permit individualizarea despăgubirii la un cuantum mai ridicat; prejudiciul
sexual permanent este indemnizabil separat. Urmările prejudicabile sunt
decelabile prin prisma caracterului temporar sau definitiv. În clasificarea
Dintilhac, prejudiciul sexual temporar este integrat deficitului funcţional
temporar. În schimb, prejudiciul sexual permanent este o categorie a cărei
autonomie este configurată specific; prejudiciul permanent care constă în
imposibilitatea de realizare a unui proiect de viaţă personală/familială normală.
Este vorba despre victimele de vârstă tânără sau foarte tânără, care nu vor mai
realiza niciodată un proiect de viaţă personală normală, pierzând orice speranţă
de a se căsători şi de a întemeia o familie. Prejudiciul specific constă, aşa cum
s-a arătat, în pierderea speranţei şi a şansei de desfăşurare a unei vieţi familiale
fireşti, din cauza handicapului generat de fapta ilicită3. Acest tip de prejudiciu
nu se confundă nici cu prejudiciul sexual, nici cu prejudiciul de agrement şi
nici cu deficitul funcţional permanent, deşi împrumută elemente specifice
fiecăruia dintre acestea; prejudicii permanente excepţionale. Grupul de lucru
Dintilhac a propus, încadrarea în această categorie, a urmărilor prejudicabile
atipice ale faptei ilicite. Sursa caracterului excepţional poate fi identificată în
situaţia personală a victimei, în natura sau circumstanţele particulare ale faptei
ilicite. Exemplul oferit în doctrină şi în proiectul decretului noii nomenclaturi4
este cel al victimei care, potrivit culturii de origine, este obligată să
1
A se vedea, Proiectul decretului care vizează instaurarea unei noi nomenclaturi a
prejudiciului corporal, op. cit., p. 4.
2
principes-indemnités, op. cit., p. 193-194.
3
Y. Lambert-Faivre, S. Porchy-Simon, Droit du dommage corporel. Systèmes d’indemnisation,
6e édition, Dalloz, Paris, 2009, p. 236-237.
4
principes-indemnités, op. cit., p. 197; Proiectul decretului care vizează nomenclatura
prejudiciilor corporale, op. cit., p. 5.
îndeplinească anumite gesturi-ritual, cum este înclinarea coloanei vertebrale
pentru salut (în cultura japoneză). Pentru o victimă niponă, handicapul coloanei
vertebrale va avea o rezonanţă aparte, întrucât o va pune în situaţia de a nu îşi
putea înclina coloana pentru a saluta, ceea ce echivalează cu o impoliteţe.
Problema datei stabilirii despăgubirii (art. 1386 alin. 2 C. civ.).
Misiunea magistratului este de a stabili despăgubirea cuvenită victimei
prejudiciului corporal, având în vedere data producerii prejudiciului, conform
art. 1386 alin. 2 C. civ. Reglementarea nu răspunde cerinţelor reparării
integrale. Între data prejudiciului (data săvârşirii faptei ilicite) și data la care se
pronunţă hotărârrea de obligare a autorului la despăgubiri, pot interveni
modificări substanțiale. Criticile adresate textului legal au fost numeroase1, iar
remedierea soluţiei actuale se impune. Principiul reparării integrale se aplică
nedistinctiv, tuturor tipurilor de prejudicii, aşadar şi prejudiciului corporal. O
reparare integrală, reală, nu poate face abstracţie de factorii care pot conduce la
modificarea valorii prejudiciului – deprecierea monetară, de pildă, intervenită
între data producerii pagubei şi data hotărârii judecătoreşti în căile de atac.
Reglementarea incompletă a prejudicului corporal al victimei
directe (art. 1391 alin. 1 C. civ.). Art. 1391 alin. 1 C. civ. prevede
posibilitatea acordării unei despăgubiri care să aibă în vedere latura morală a
prejudiciului, ce constă în restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi
socială. Fără să nominalizeze prejudiciul pe care îl are în vedere (şi arătând
doar în ce constă acest prejudiciu), noul Cod civil reglementează una dintre
formele prejudiciului corporal, mai exact, prejudiciul de agrement2.
În mod firesc, noul Cod civil trebuia să reglementeze, în secţiunea
dedicată reparării prejudiciului nepatrimonial rezultat din atingeri aduse
persoanei, toate aspectele extrapatrimoniale ale pagubelor corporale, nu numai
restrângerea posibilităţilor de viaţă ale victimei. Este evidentă intenţia
legiuitorului român de a a oferi reglementare reparării prejudiciului cauzat prin
vătămarea integrităţii corporale. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit art.
253 coroborat cu art. 252 C. civ., persoana care a suferit încălcarea drepturilor
nepatrimoniale la viaţă, sănătate, integritate fizică şi psihică, „poate cere
1
A se vedea, L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 569; P. Vasilescu, Obligaţiile, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2012, p. 668; S. Neculaescu, Dreptul victimei la repararea prejudiciului în cadrul
răspunderii delictuale. Privire critică. Drept comparat, în revista Universul Juridic, nr.
9/2016, p. 50-52.
2
L. Melennec, L’indemnisation du préjudice d’agrément, în Gazette du Palais, ianuarie-
februarie 1976, p. 272-274. În dezlegarea unor probleme de drept, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a decis: “Dispoziţiile art. 1.391 alin. 1 din Codul civil se interpretează în sensul că, într-
o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima
infracţiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru
restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială” (Decizia 12/2016).
49
despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar
nepatrimonial, ce i-a fost cauzat”. Vătămarea drepturilor menţionate se
soldează cu prejudicii complexe, care pot să îmbrace forme diverse – în latura
lor nepatrimonială, prejudiciul de agrement fiind numai una dintre aceste
forme. Prejudiciul corporal reuneşte nu doar un prejudiciu material, exact
măsurabil, cât şi un prejudiciu nepatrimonial, care este, uneori, de mai mare
greutate. Durerile fizice şi psihice, leziunile, infirmităţile, mutilările, lipsirea
victimei de posibilitatea de a se bucura de viaţă, pierderea anumitor agremente
ale existenţei la o vârstă tânără – toate acestea dau expresie prejudiciului moral
indemnizabil. Daunele menţionate sunt întâlnite în literatura juridică franceză
sub genericul „prejudicii personale”, deoarece aduc atingere persoanei1.
Argumentul de text ce justifică necesitatea consacrării tuturor varietăţilor
prejudiciului corporal al victimei directe este art. 253 C. civ., la care trimite
chiar art. 1391 C. civ. Persoana prejudiciată are la îndemână acţiunea în
despăgubiri pentru orice prejudiciu nepatrimonial care i-a fost cauzat, fără altă
precizare (art. 253 alin.4). Textul special de la art. 1391 alin. 1 C. civ. trebuia
redactat în concordanţă cu textul general al art. 253 alin. 4 C. civ. În sprijinul
celor afirmate, menţionăm câteva categorii (altele decât prejudiciul de
agrement), subsumate conceptului de prejudiciu corporal şi care reclamă
consacrare legală expresă şi distinctă (unele dintre acestea se găsesc în
nomenclatura Dintilhac): prejudiciul constând în dureri fizice sau psihice;
prejudiciul estetic (indemnizaţia – pretium pulchritudinis); prejudiciul sexual,
prejudiciul juvenil (despăgubirea – pretium juventutis).
Capitolul 3.
Raportul de cauzalitate
Raportul de cauzalitate exprimă legătura între fapta ilicită şi prejudiciu,
în sensul că acea faptă ilicită a generat rezultatul păgubitor. Noul Cod civil nu
aduce schimbări de fond în ceea ce priveşte raportul de cauzalitate, faţă de
reglementarea anterioară. Sintagma „cel care cauzează altuia un prejudiciu
printr-o faptă ilicită” este foarte clară în privinţa existenţei acestei condiţii a
răspunderii civile. Reglementată expres în contextul răspunderii pentru fapta
proprie, cauzalitatea este proprie întregii răspunderi civile. Caracterul ilicit al
faptei este dat, de altfel, „de împrejurarea că prin ea a fost încălcată norma
dreptului obiectiv şi a fost cauzat un prejudiciu dreptului subiectiv” 2 al unei
persoane. Lezarea dreptului subiectiv şi expressis verbis, încălcarea intereselor
legitime, atrag consecinţele răspunderii civile.
1
Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligaţiile, traducere de D. Dănişor,
Editura Wolters Kluver, Bucureşti, 2007, p. 145-146.
2
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor…, p. 183.
Capitolul 4.
Vinovăţia
Vinovăţia semnifică conştientizarea acţiunii sau inacţiunii, a
caracterului antisocial şi a urmărilor produse în realitatea înconjurătoare.
Vinovăţia se descompune într-un element intelectiv şi un element volitiv, aflate
în permanentă interacţiune. Făptuitorul are reprezentarea motivelor,
mijloacelor, urmărilor faptei ilicite şi acţionează pentru atingerea scopurilor
urmărite. Vinovăţia sau culpa este rezultatul unui proces complex, care se
conturează în mai multe etape. Mai întâi, se reflectă în conştiinţa omului
nevoile materiale sau spirituale ce trebuie satisfăcute, apoi se conturează
motivele ce îndeamnă la o anumită conduită, are loc deliberarea mentală asupra
motivelor şi mijloacelor de satisfacere a nevoilor şi intervine motivul
determinant, care conduce la adoptarea deciziei de a săvârşi fapta ilicită.
Elementul intelectiv constă în posibilitatea de a evalua fapta care urmează a fi
săvârşită şi semnificaţiile sociale ale acesteia. Această fază premergătoare se
derulează pe teren psihologic, procesele cognitive interferând cu cele de
emitere a unor judecăţi de valoare. Existenţa factorului intelectiv presupune
prefigurarea, în conştiinţa autorului, a faptei, a consecinţelor acesteia, precum
şi a mijloacelor pe care se va sprijini desfăşurarea conduitei ilicite.
Răspunderea intervine numai cu condiţia ca autorul să aibă conştiinţa
caracterului şi urmărilor antisociale ale faptei sale. Elementul volitiv se referă
la ansamblul proceselor psihice îndreptate spre atingerea scopului antisocial.
Având la dispoziţie toate datele, făptuitorul adoptă conduita comisivă sau
omisivă prejudiciabilă. Se afirmă că răspunderea va fi antrenată numai dacă
subiectul are libertatea de a alege între licit şi ilicit, între social şi antisocial şi
dacă dispune de libertatea de a acţiona conform propriei decizii. În dialectica
săvârşirii faptei ilicite, între cei doi factori se stabileşte o strânsă
interdependenţă. Elementul intelectiv nu poate exista de sine-stătător, în afara
proceselor voinţei. Dacă nu are loc ilicitul civil, primul element nu are
relevanţă din punct de vedere juridic. Factorul volitiv dobândeşte semnificaţie
numai dacă este precedat de elementul intelectiv. Doar întrunirea lor cumulată
antrenează răspunderea pentru fapta proprie1.
VII. BIBLIOGRAFIE
1
În acest sens, I.-D. Romoşan, Vinovăţia în dreptul român, Editura All Beck, Bucureşti, 1999,
p.16.
51

1. Raportul de cauzalitate
2. Prejudiciile nepatrimoniale

Fapta ilicită – condiție a răspunderii civile
Tema 7
Varietățile răspunderii civile delictuale
Capitolul 1
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de minor sau de persoana pusă sub
interdicţie judecătorească
Răspunderea pentru prejudiciul cauzat altei persoane de un minor sau de o

persoană aflată sub interdicţie judecătorească, revine celui care este obligat la
supraveghere, fie în temeiul legii, fie în temeiul unui contract, fie în baza unei
hotărâri judecătoreşti (art. 1372 alin. 1). Noul Cod civil instituie răspunderea
pentru minori, adică pentru persoanele care nu au împlinit 18 ani şi, prin
urmare, nu au capacitate deplină de exerciţiu. A doua ipoteză legală de
răspundere pentru fapta altuia este reprezentată de răspunderea pentru
persoana aflată sub interdicţie judecătorească. Interdicţia judecătorească
reprezintă mijlocul de ocrotire a persoanei care, fiind lipsită de discernământ,
datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, are ca efect lipsirea acesteia de
capacitate de exerciţiu şi instituirea tutelei1.
Persoanele care răspund sunt, exemplificativ, părinţii fireşti2 (art. 483 şi
urm. C. civ.); părinţii adoptatori3 (art. 451 şi urm C. civ.); tutorele minorului
(art. 110 C. civ.); tutorele interzisului (art. 164 C. civ.); institutorii4, meseriaşii
(cei care îi deprind pe ucenici5 să practice o meserie); centrele de reeducare şi
penitenciarele în care se află internaţi infractori minori6; unităţile sanitare
specializate (spitalele de psihiatrie) în care sunt internaţi bolnavi psihici;
persoanele fizice sau juridice angajate în scopul asigurării supravegherii, pazei,
îngrijirii minorilor sau a bolnavilor psihici; persoanele cărora le sunt
încredinţaţi minorii, în urma dispunerii măsurii plasamentului, plasamentului în
regim de urgenţă sau supravegherii specializate7 (conform Legii nr. 272/2004
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului).
Condiţiile generale sunt prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate
între fapta ilicită şi prejudiciu. Condiţiile speciale sunt minoritatea (respectiv,
situaţia juridică de interzis judecătoresc) şi existenţa obligaţiei de supraveghere
(în sarcina persoanei responsabile) la momentul săvârşirii faptei ilicite.
1
O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Persoanele, în reglementarea noului Cod
civil…, p. 287.
2
„Ambii părinţi răspund în mod egal de creşterea copiilor lor minori” (art. 483 alin. 3 C.
civ.); „Autoritatea părintească se exercită până la data când copilul dobândeşte capacitatea
deplină de exerciţiu” (art. 484 C. civ.).
3
„Adoptatorul are faţă de copilul adoptat drepturile şi îndatoririle părintelui faţă de
copilul său firesc” (art. 471 alin. 1 C. civ.).
4
La categoria profesorilor şi a celor asimilaţi lor, se pot adăuga, de exemplu, monitorii de
sport ori supraveghetorii de tabere de vacanţă sau de cămine pentru elevi. Acestora le revine
obligaţia legală sau convenţională de supraveghere a minorilor cu care desfăşoară activităţi
specifice (a se vedea, în acest sens, P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii..., p. 643).
5
Ucenicul este persoana care învaţă o meserie sub îndrumarea unui meşter (Dicţionarul
explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 1130).
6
L. Pop, Tabloul general al răspunderii civile în textele Noului Cod civil..., p. 168.
7
Măsurile de protecţie specială a copilului sunt parte integrantă a protecţiei alternative. A
se vedea, Al. Bacaci, V.-C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei…, p. 342-347.
53
Capitolul 2
Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi
Condiţiile generale sunt prejudiciul, fapta ilicită a prepusului şi raportul de
cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Facem o menţiune în ceea ce priveşte
vinovăţia prepusului. Condiţiile speciale ale răspunderii comitentului sunt
raportul de prepuşenie şi săvârşirea faptei în exercitarea atribuţiilor sau
funcţiilor încredinţate.
a. Conţinutul raportului de prepuşenie se deduce din definiţia comitentului.
Legătura de prepuşenie semnifică, de o parte, autoritatea comitentului, iar de
altă parte, subordonarea prepusului1, într-o corelaţie ce decurge din contract
sau din lege. Fără a fi cerinţă singulară a existenţei prepuşeniei, subordonarea
este esenţială în caracterizarea raportului comitent-prepus2. În temeiul
subordonării, prepusul îndeplineşte dispoziţiile, ordinele, instrucţiunile acestuia,
realizând atribuţiile sau funcţiile pe care i le încredinţează comitentul. Temeiul
prerogativelelor comitentului şi al subordonării prepusului este de natură
contractuală sau legală. Raportul de prepuşenie se cere să existe la momentul
comiterii faptei prejudiciabile. Dacă la această dată calitatea de prepus încetase,
răspunderea comitentului nu se va angaja, dacă atributele caracteristice acestei
legături au fost transferate, chiar temporar, altei persoane, răspunderea revine
comitentului care exercită în mod efectiv atributele respective. În acest ultim caz,
există, în aparenţă, o dualitate de comitenţi, dar cumulul autorităţilor comitenţilor
nu este permis3. Se prevede că întreaga conduită aprepusului este desfăşurată în
interesul comitentului sau în interesul unei alte persoane4.
b. Săvârşirea faptei prejudiciabile în exercitarea atribuţiilor ori a funcţiilor
încredinţate este cea de a doua condiţie a răspunderii comitentului. Prima
menţiune este aceea că, în mod corect, legiuitorul a impus condiţia legăturii
dintre faptă şi atribuţiile sau funcţiile comitentului. Dacă fapta nu are nicio
legătură cu funcţia, nu se pune problema angajării răspunderii comitentului (de
1
A se vedea J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les obligations, 2, Le fait
juridique…, p. 246.
2
Rapport Mazeaud, Autorité du commettant et responsabilité: approche de droit civil, în
Autorité et responsabilité, Revue Lamy droit civil, citat după J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux,
Droit civil. Les obligations, 2, Le fait juridique..., p. 246.
3
Ph. le Tourneau, L. Cadiet, Droit de la responsabilité…, p. 848.
4
În doctrină s-a analizat situaţia în care agentul de muncă temporară (sub imperiul
vechiului Cod al muncii), în calitate de prepus, acţionează nu în interesul comitentului, ci în
interesul altei persoane (E. Lipcanu, Unele reflecţii asupra reglementării răspunderii
comitenţilor pentru prepuşi în noul Cod civil român…, p. 32.
pildă, fapta este săvârşită în timpul concediului de odihnă al prepusului)1. A
doua menţiune priveşte semnificaţia reglementării Codului civil actual.
Formularea la care a recurs legiuitorul denotă consacrarea actualei orientări din
doctrină şi jurisprudenţă, în sensul interpretării extensive a condiţiei săvârşirii
faptei „în funcţiile încredinţate”. Această condiţie a răspunderii comitentului
rezultă din două texte: „fapta săvârşită are legătură cu atribuţiile sau cu scopul
funcţiilor încredinţate” (art. 1373 alin. 1); comitentul nu răspunde dacă victima
cunoştea sau putea să cunoască faptul că acţiunea prepusului nu are nicio
„legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate” (art. 1373 alin. 3).
Diversitatea de interpretări a dat naştere, sub vechea reglementare, concepţiei
restrictive (fapta ilicită nu a depăşit limitele funcţiei încredinţate) şi concepţiei
extensive (răspunderea se angajează chiar dacă prepusul abuza de funcţie sau
dacă funcţia era un prilej pentru comiterea faptei). Comitentul răspunde şi
atunci când prepusul depăşeşte limitele funcţiei încredinţate, precum şi atunci
când prepusul exercită funcţia în mod abuziv – sub rezerva ca fapta săvârşită să
fie în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. Consacrarea
înţelesului extensiv al celei de a două condiţii a răspunderii impune maximă
diligenţă pentru a nu se ajunge la excese2.
1
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor..., p. 257.
2
Ibidem, p. 258.
55
Capitolul 3
Răspunderea pentru animale/ pentru lucruri, în general/ pentru ruina
edificiului
Răspunderea pentru animale. Persoana răspunzătoare este, în primul rând,

proprietarul animalului, întemeiat pe faptul că acesta dispune de prerogativele
pazei juridice: puterea de control şi de supraveghere asupra animalului –
prerogative pe care le exercită în mod independent. A doua categorie de
persoane care răspund în baza art. 1375 C. civ. o constituie cei cărora li s-a
transmis paza juridică de către proprietar (de exemplu, locatarul sau
comodatarul). Ceea ce este inedit este definiţia legală a pazei juridice, din acest
punct de vedere, noua reglementare fiind superioară celei anterioare. Paza
juridică aparţine proprietarului sau persoanei care, în baza unei dispoziţii
legale, în temeiul unui contract ori numai în fapt, exercită în mod independent
controlul şi supravegherea asupra animalului şi se serveşte de acesta în interes
propriu. Paza juridică nu se confundă cu paza materială. Paznicul material
răspunde pentru fapta proprie, în baza art. 1357 C. civ. (de exemplu, păstorul,
zootehnistul – persoane care nu folosesc animalul în interes propriu1). Paza
materială nu presupune dreptul de folosire a animalului. Dacă animalul a fost
furat, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de acesta revine uzurpatorului.
Acesta este cel care deţine puterea de direcţie, putere care nu se confundă cu
paza materială a animalului. Dacă animalul a fost pierdut, răspunderea incumbă
celui care l-a găsit şi care deţine posesia efectivă.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în general. Condiţiile
generale ale răspunderii pentru lucruri sunt prejudiciul şi legătura de cauzalitate
între „fapta” lucrului şi prejudiciu. Ca şi condiţie specială, se cere ca lucrul să
fie în paza juridică a celui de la care se pretinde reparaţia. Până la proba
contrară, operează prezumţia că paza aparţine proprietarului, posesorului sau
titularului altui drept real. Paza lucrului/ paza animalului – condiţie specială de
angajare a răspunderii. Paznicul juridic este cel care are puterea de comandă
asupra lucrului în momentul cauzării prejudiciului, cel care are o autoritate pe
care o exercită în mod independent, chiar în fapt, în lipsa unui raport juridic.
Pentru angajarea răspunderii este suficient ca păzitorul juridic să aibă
direcţiunea intelectuală a lucrului, chiar dacă nu se găseşte într-un contact
material, nemijlocit cu lucrul.
1
Cu privire la persoanele ce deţin paza materială a animalului, I. Rosetti Bălănescu, Al.
Băicoianu, Drept civil român. Studiu de doctrină şi de jurisprudenţă…, p. 101-102.
Răspunderea pentru ruina edificiului. Ruina edificiului înseamnă dărâmarea
construcţiei sau dezagregarea materialului din care aceasta este alcătuită,
ambele involuntare. Cauza pagubei este ruina edificiului. Pentru a invoca
răspunderea întemeiată pe art. 1378 C. civ., este necesar ca la originea ruinei
edificiului să se afle lipsa de întreţinere sau viciul de construcţie. Orice altă
modalitate de cauzare a prejudiciului – de exemplu, căderea sau aruncarea din
imobil a unor lucruri – nu intră sub incidenţa art. 1378 C. civ. Condiţiile
răspunderii presupun dovada prejudiciului, a ruinei edificiului datorată lipsei
de întreţinere sau viciilor de construcţie şi a raportului de cauzalitate între
prejudiciu şi ruina edificiului. Proba acestor elemente incumbă victimei şi se
poate face prin orice mijloc de probă. Proprietarul este exonerat de răspundere
dacă dovedeşte cauzele străine menţionate la art. 1380 C. civ.
VII. BIBLIOGRAFIE

1. Condițiile răspunderii comitentului
2. Paza juridică

1. Bifația afirmația corectă:
a. Minoritatea este o condiție generală a răspunderii părinților
b. Minoritatea este o condiție specială a răspunderii părinților
c. Comunitatea de locuință este o condiție specială a răspunderii
părinților
2. Răspunderea comitentului
a. Este condiționată de minoritatea prepusului
b. Este condiționată de comunitatea de locuință cu prepusul
57
c. Este reglementată în Codul civil
3. Răspunderea pentru lucruri, în general :

a. Este reglementată în legi speciale
b. Este reglementată în Codul civil
c. Este condiționată de natura bunului
4. Ruina edificiului :
a. Este o condiție a răspunderii pentru lucruri, în general
b. Este o condiție a ipotezelor speciale de răspundere pentru lucruri
c. Este o formă de răspundere delictuală

Ruina edificiului
Tema 8
Răspunderea civilă contractuală
Regimul juridic al răspunderii contractuale este cuprins în ar. 1350, art.

1516-1548 C. civ. Art. 1350 este situat în capitolul intitulat „Răspunderea
civilă”, dedicat dispoziţiilor generale referitoare la răspunderea delictuală şi la
răspunderea contractuală. Art. 1516-1548 se găsesc în capitolul intitulat
„Executarea silită a obligaţiilor”, secţiunile 1-4, care au ca obiect: „Dispoziţii
generale”; „Punerea în întârziere a debitorului”; „Executarea silită în natură”;
„Executarea prin echivalent”. Normele juridice care reglementează răspunderea
civilă în cadrul contractelor numite sunt situate în Titlul IX, intitulat „Diferite
contracte speciale”.
Literatura defineşte răspunderea contractuală ca fiind obligaţia debitorului
de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea
necorespunzătoare sau cu întârziere a îndatoririlor valabil născute dintr-un
contract1.
Fapta ilicită. În contextul responsabilităţii contractuale, săvârşirea unei
fapte ilicite semnifică neexecutarea obligaţiilor ce decurg din contract.
1
A se vedea M. Eliescu, op.cit., p.7; Fr. Deak, M. F. Popa, op.cit., p.295.
Neexecutarea poate fi totală sau parţială. Dacă obiectul obligaţiei este divizibil,
cuantumul despăgubirilor va fi diminuat în mod corespunzător. În schimb,
neexecutarea prestaţiei când obiectul este indivizibil, are valoarea unei
neexecutări totale. Desigur că neexecutarea totală îndatorează debitorul să
repare integral prejudiciul. Executarea necorespunzătoare înseamnă
îndeplinirea prestaţiei cu ignorarea clauzelor stipulate de părţi. S-a apreciat că,
dacă prin neexecutarea corespunzătoare a prestaţiei, bunul devine inutilizabil
(de exemplu, costumul de haine comandat este confecţionat după măsuri prea
mici şi nu poate fi îmbrăcat), suntem, de fapt, în prezenţa neexecutării
totale1.Executarea cu întârziere presupune faptul că debitorul şi-a executat
prestaţiile sau este gata să le execute după împlinirea termenului defipt prin
contract. Dacă obligaţia în discuţie nu putea fi îndeplinită decât până la un
anumit termen (serviciul trebuia prestat într-o dată anume, cu ocazia unui
eveniment), întârzierea în executare va fi calificată drept o neexecutare
propriu-zisă2.
Prejudiciul. Prejudiciul constă în rezultatul de natură dăunătoare – urmare
a neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor
asumate contractual. Cele trei modalităţi de cauzare a prejudiciului au fost
desemnate prin sintagma „neexecutare lato sensu a obligaţiilor”. Neexecutarea
poate genera, în egală măsură, un prejudiciu patrimonial sau un prejudiciu
nepatrimonial.
Raportul de cauzalitate. Între fapta ilicită şi prejudiciu trebuie să existe

relaţie de cauzalitate. În alţi termeni, este necesar ca paguba să fie rezultatul
neexecutării lato sensu a obligaţiilor contractuale. În formularea art.1082
C.civ., relaţia cauzală este prezumată. Debitorul este îndatorat la plata de
daune-interese, în afară de cazul în care neexecutarea, executarea
necorespunzătoare sau cu întârziere provin dintr-o cauză străină, care nu-i
poate fi imputată. Sintagma „ cauză străină” desemnează forţa majoră, fapta
creditorului sau fapta unei terţe persoane. De regulă, în materie contractuală,
cazul fortuit este asimilat forţei majore, având ca finalitate exonerarea de
răspundere.
Vinovăţia. Pentru a fi în culpă, debitorul contractual trebuie să aibă
libertatea de a decide încheierea actului juridic şi de a conştientiza semnificaţia
faptei sale ilicite. În principiu, gradele culpei nu au relevanţă pentru
răspunderea debitorului. Prin excepţie, acestea are semnificaţie în unele
contracte speciale. În obligaţiile de rezultat se admite că suntem în prezenţa
1
În acest sens, L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor..., p.338..
2
Ibidem.
59
culpei prezumate juris tantum. Debitorul se angajează la obţinerea unui rezultat
precis, determinat. Cu titlu de exemplu, cărăuşul se obligă, în condiţii
determinate, să transporte mărfurile la destinaţie. Simpla nerealizare a
rezultatului la care s-a îndatorat face să se presupună culpa debitorului şi are ca
efect antrenarea răspunderii civile contractuale. În cadrul obligaţiilor de
mijloace debitorul nu se obligă şi nu garantează obţinerea rezultatului. În
măsura în care el a săvârşit tot ceea ce era necesar şi tot ceea ce era în care să
facă pentru atingerea scopului urmărit, prestaţia se consideră executată, chiar
dacă rezultatul a fost sau nu obţinut. Sunt calificate drept obligaţii de mijloace,
de exemplu, obligaţia medicului de a trata bolnavul în vederea însănătoşirii sau
obligaţia unei persoane de a pregăti un tânăr în vederea promovării unui
concurs. Prin urmare, medicul nu este în culpă dacă pacientul nu se
însănătoşeşte, pentru că nu s-a obligat la atingerea acestui rezultat. Pacientul, în
calitate de creditor, va trebui să facă dovada că debitorul său nu a uzat de
diligenţa şi prudenţa cerute de standardele medicale, ştiinţifice şi etice.
Daunele-interese. Daunele-interese reprezintă sumele de bani plătite de
debitor cu titlu de despăgubiri în vederea reparării prejudiciului cauzat
creditorului său prin neexecutarea, lato sensu, a obligaţiilor contractuale. Plata
daunelor-interese este consecutivă întrunirii cumulative a condiţiilor
răspunderii contractuale şi este echivalentul în bani al prejudiciului suferit.
Înţelegem că obligarea la daune-interese este subsidiară neexecutării
îndatoririlor contractuale asumate iniţial.
Daunele-interese compensatorii sunt echivalentul pagubei cauzate prin
neexecutare totală sau parţială ori prin executarea necorespunzătoare a
obligaţiilor. Această categorie de daune-interese înlocuieşte executarea în
natură a obligaţiilor contractuale şi nu se cumulează cu aceasta.
Daunele-interese moratorii sunt sumele de bani care se acordă în repararea
prejudiciului provocat prin executarea tardivă a obligaţiei. Daunele-interese
moratorii se cumulează întotdeauna cu executarea în natură sau cu daunele-
interese compensatorii1.
Punerea în întârziere a debitorului. Manifestarea de voinţă a
creditorului în sensul de a pretinde executarea prestaţiei la care debitorul s-a
îndatorat poartă denumirea de punere în întârziere. În sistemul Codului nostru
civil, punerea în întârziere reprezintă condiţia sine qua non a obligării la plata
daunelor-interese. Punerea în întârziere are loc prin notificarea sau somaţia de
plată trimisă prin intermediul executorului judecătoresc sau prin cererea de
chemare în judecată a debitorului, pentru valorificarea dreptului de creanţă.
Punerea în întârziere se efectuează fie printr-o notificare scrisă, fie prin
cerere de chemare în judecată. Notificarea (prin care creditorul solicită
1
Cu privire la aceste probleme, a se vedea L. Pop, op.cit., p.345-346.
executarea obligaţiei) se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau
prin orice alt mijloc ce asigură dovada comunicării. Notificarea are rolul de a
oferi debitorului un termen de executare, în raport de natura obligaţiei şi de
împrejurări. Creditorul este obligat să indice, în notificare, termenul de
executare. În lipsă de termen expres menţionat în notificare, debitorul are
dreptul de a executa obligaţia într-un „termen rezonabil”, calculat din ziua
comunicării notificării (art. 1522 alin. 3 C. civ.). Acest termen suplimentar de
executare este extrem de important. Până la expirarea acestuia, creditorul poate
suspenda executarea propriilor obligaţii, poate cere daune-interese, dar nu
poate obţine rezoluţiunea, rezilierea, reducerea prestaţiilor şi nici nu poate
folosi alte mijloace de realizare a dreptului său. Cererea de chemare în
judecată formulată fără notificare prealabilă, conferă debitorului dreptul de a
executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data la care cererea i-a
fost comunicată. Cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului, dacă
debitorul execută obligaţia în acest termen.
Situaţiile în care debitorul este de drept pus în întârziere sunt următoarele
(art. 1523 C.civ.):
dacă s-a stipulat contractual că debitorul este de drept în întârziere, la
împlinirea termenului prevăzut pentru executare (art. 1523 alin. 1 C.civ.
este o normă cu caracter dispozitiv);
în cazurile în care legea prevede, în mod expres, că debitorul este de drept în
întârziere;
când obligaţia nu putea fi executată, în mod util, decât într-un anumit timp,
nerespectat de debitor sau când nu a executat-o imediat, deşi exista
urgenţă;
atunci când, prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a
obligaţiei sau când a încălcat o obligaţie de a nu face;
atunci când debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor
intenţia de a nu executa obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu
executare succesivă, refuză ori neglijează să îşi execute obligaţia în mod
repetat;
nu a fost executat obligaţia de a plăti o sumă de bani, asuată în exerciţiul
activităţii unei întreprinderi;
obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.
VII. BIBLIOGRAFIE
61

1. Daunele-interese
2. Daunele moratoria

a. Daunele-interese caracterizează răspunderea delictuală
b. Daunele moratorii sunt o categorie a daunelor-interese
c. Daunele compensatorii sunt o categorie a daunelor-interese
2. Daunele compensatorii:
a. Sunt o categorie de daune cominatorii
b. Sunt o condiție a răspunderii contractuale
c. Sunt o condiție a răspunderii comitentului
3. Punerea în întârziere:
a. Este o instituție sspecifică garanțiilor
b. Este o formă de răspundere contractuală
c. Este o formă de răspundere delictuală
4. Prejudiciul:
a. Este o condiție a răspunderii delictuale
b. Este o condiție a răspunderii contractuale
c. Este sinonim cu culpa

Prejudiciul în răspunderea contractuală
Tema 9
Repararea prejudiciului1
Prejudiciul cauzat prin vătămarea integrităţii persoanei

Art. 1387 alin. 1 C. civ. român menţionează elementele componente ale
despăgubirii, în cazul prejudiciului corporal. Textul se referă numai la aspectul
economic al prejudiciului corporal. Calculul despăgubirilor se va face potrivit
regulilor indicate în art. 1388. În cazul minorităţii victimei se aplică, în mod
corespunzător, art. 1389. Prejudiciul nepatrimonial face obiectul art. 1391 C.
civ. Se prevede că în despăgubire intră şi cheltuielile de îngrijire medicală şi,
după caz, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui
păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale. Aceste cheltuieli reprezintă
damnum emergens. În sfera pierderii efectiv suferite se includ toate cheltuielile
ocazionate de fapta ilicită2.
Prejudiciul nepatrimonial al victimei directe. Reglementarea expresă a
reparării prejudiciului nepatrimonial este binevenită, în condiţiile în care Codul
civil de la 1864, numai pe cale de interpretare, a permis compensarea
prejudiciului nepatrimonial. Este pozitiv faptul că se prevede expres
posibilitatea reparării prejudiciului de agrement şi a prejudiciului prin ricoşeu
(în latura morală a celui din urmă). Pe de altă parte, textul noului Cod civil este
criticabil, cel puţin sub următoarele aspecte: în cazul prejudiciului
nepatrimonial nu este vorba de o „reparare” (marginal, art. 1391 se intitulează
„Repararea prejudiciului nepatrimonial”), în sensul propriu al terminologiei
juridice, ci de o compensare, indiferent de natura mijloacelor utilizate;
reglementează, în mod limitativ, numai prejudiciul de agrement şi omite
repararea celorlalte prejudicii cauzate prin vătămarea integrităţii corporale şi a
sănătăţii persoanei; sugerează că este reparabilă exclusiv latura nepatrimonială
a prejudiciului de agrement; criteriile de determinare a persoanelor îndreptăţite
la reparare în cazul pagubei prin ricoşeu suns susceptibile de amendare.
„În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi
acordată o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi
socială”. Art. 1391 alin. 1 C. civ. prevede posibilitatea acordării unei
despăgubiri care să aibă în vedere latura morală a prejudiciului, ce constă în
restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. Fără să nominalizeze
prejudiciul pe care îl are în vedere (şi arătând doar în ce constă acest
1
A se vedea, Călina Jugastru, Terminology and legislation in the field of the prejudice caused
by injury brought to the integrity of a person. Romanian law, în Anuarul Institutului de Istorie
„George Bariţiu” al Academiei Române, Seria Humanistica, tom IX, Editura Academiei
Române, Bucureşti, p. 229-245
2
A se vedea Y. Lambert-Faivre, S. Porchy-Simon, Droit du dommage corporel. Systèmes
d’indemnisation, 6e edition, Dalloz, Paris, p. 186-206.
63
prejudiciu), noul Cod reglementează una dintre formele prejudiciului corporal,
mai exact, prejudiciul de agrement1.
În doctrina română au fost reţinute două definiţii ale prejudiciului de
agrement, ambele promovate în dreptul francez. Într-o concepţie restrictivă,
considerată elitistă, prejudiciul de agrement este limitat la pierderea plăcerilor
legate de desfăşurarea unor activităţi determinate, pe care victima le desfăşura
anterior, în general, activităţi sportive sau artistice, pentru care victima
dobândise o adevărată „competenţă” şi pe care a fost nevoită să le abandoneze
brutal, în urma accidentului2. Concepţia extensivă, avansată de instanţele
franceze după anul 1973, apreciază prejudiciul de agrement ca fiind o privare
de toate plăcerile unei vieţi normale, ceea ce înseamnă, totalitatea neajunsurilor
provocate de mutilări, infirmităţi, dezechilibre fizice sau psihice – în alte
cuvinte, ansamblul suferinţelor morale pe care le atrage vătămarea integrităţii
fizice. Problema conexităţii prejudiciului fiziologic sau funcţional cu
extinderea noţiunii de prejudiciu de agrement a fost tranşată prin constatarea –
ce corespunde realităţii – că prejudiciul de agrement are dublă natură –
obiectivă şi subiectivă3. Sub aspect obiectiv, se traduce în prejudiciul fiziologic
(neplăceri generate de vătămări fizice), iar din punct de vedere subiectiv
implică suferinţele psihice ale victimei care îşi conştientizează starea şi percepe
restrângerile pe care este nevoită să le accepte.
În sprijinul celor afirmate, menţionăm câteva categorii (altele decât
prejudiciul de agrement), subsumate conceptului de prejudiciu corporal care
reclamă consacrare legală expresă şi distinctă: prejudiciul constând în dureri
fizice sau psihice4, a cărui despăgubire este tratată în doctrină sub denumirea
pretium doloris; prejudiciul estetic (indemnizaţia – pretium pulchritudinis);
prejudiciul sexual5, prejudiciul juvenil (despăgubirea – pretium juventutis).
Durerile fizice sunt experienţe senzoriale dezagreabile şi sunt însoţite, în
majoritatea cazurilor, de suferinţe psihice. De exemplu, persoanele care
conştientizează starea de paralizie sau de orbire şi încearcă să îşi proiecteze o
perspectivă de viaţă, parcurg traume psihice deosebite, pe lângă durerile fizice
inerente. Chiar dacă durerile sunt mai intense pe un fond psihologic fragil, rolul
determinant revine faptului juridic ilicit care este sursa prejudiciului. În
1
L. Melennec, L’indemnisation du préjudice d’agrément, în Gazette du Palais, ianuarie-
februarie 1976, p. 272-274.
2
În acest sens, G. Viney, B. Markesinis, La réparation du dommage corporel, Economica,
Paris, 1985, p. 71.
3
I. Urs, Înţelesul noţiunii de prejudiciu de agrement, temei de reparare bănească a daunelor
morale, în Dreptul, nr. 2/1999, p. 26.
4
L. Melennec, L’indemnisation du quantum doloris, în Gazette du Palais, iulie-august 1974, p.
958-960.
5
L. Melennec, Le préjudice sexuel (damnum sexuale), în Gazette du Palais, Doctrine, 3
noiembrie 1977, p. 525-527.
literatură se susţine că durerea fizică este un fenomen care poate fi măsurat1.
De altfel, indemnizarea suferinţelor fizice şi psihice poate avea un rol deloc
neglijabil în procesul de vindecare. Preţul durerii sau pretium doloris semnifică
pentru vicitimă recunoaşterea socială a răului care i s-a provocat şi îi oferă
satisfacţia recunoaşterii pretenţiilor. Dimpotrivă, nu este exclus ca negarea
prejudiciului în cadru procesual să fie cauza agravării stării de sănătate şi a
suferinţelor, în ansamblul lor. Evaluarea preţului durerii aparţine judecătorului.
Chiar în absenţa unor criterii sau baremuri consacrate legislativ, evaluarea
trebuie să ţină seama de un complex de factori şi, evident, de opinia cadrelor
medicale. Cel puţin două repere devin operaţionale: estimarea suferinţelor în
baza unor date ştiinţifice prestabilite şi interpretarea acestora într-o manieră
personalizată, în funcţie de situaţia victimei. Este oportună efectuarea unor
expetize medico-legale care să descrie durerile, natura investigaţiilor necesare,
durata timpului de refacere, numărul leziunilor. Natura şi intensitatea durerilor
sunt diferit resimţite, de fiecare persoană, în funcţie de vârstă, starea de
sănătate, echilibrul psihic, precum şi în raport de alte circumstanţe existenţiale
– natura activităţii profesionale, izolarea, apartenenţa etnică ş.a. Prejudiciul
estetic constă în suma vătămărilor, a leziunilor prin care se aduce atingere
armoniei fizice şi înfăţişării persoanei. Este vorba nu numai de mutilările,
cicatricile, desfigurările cauzate victimei, dar şi de consecinţele negative pe
care acestea le au cu privire la posibilităţile acesteia de afirmare în viaţă,
precum şi suferinţele psihice inerente unor asemenea situaţii. Alăturat daunelor
nepatrimoniale, latura patrimonială a prejudiciului estetic poate include pagube
materiale importante (de pildă, situaţia în care victima nu va mai putea să
profeseze – stewardese, prezentatori de televiziune, pentru care aspectul fizic
agreabil este o cerinţă a postului)2. Pretium pulchritudinis (prix de la beauté
sau preţul frumuseţii) este despăgubirea cuvenită victimei prejudicului estetic.
Evaluarea prejudiciului estetic în vederea acordării despăgubirilor face apel la
un complex de factori. Este determinantă natura leziunilor, cicatricilor,
mutilărilor, evoluţia deformărilor care aduc atingere aspectului normal al
înfăţişării, mai ales dacă acestea se referă la zona feţei sau dacă presupun
modificări morfopatologice, de natura unei paralizii; pierderea unui ochi, a
1
M. Boar, Răspunderea civilă pentru prejudiciile extrapatrimoniale (problema reparării
daunelor morale), Teză de doctorat, Cluj-Napoca, 1998, p. 158-159. Autorul menţionează că în
practica medico-legală din anumite ţări se foloseşte un aparat care determină gradul de
intensitate a durerii, atunci când durerea este încă prezentă. Există şi baremuri care, în funcţie
de leziunile constatate, permit medicului legist să aprecieze intensitatea suferinţelor fizice chiar
şi ulterior încetării senzaţiilor dureroase.
2
Cu privire la componentele prejudiciului estetic, a se vedea I. Albu, V. Ursa, Răspunderea
civilă pentru daunele morale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 82.
65
unui dinte1, un handicap post-traumatic (mers anormal), paraplegii etc.
Indemnizarea prejudiciului estetic va ţine seama şi de repercusiunile leziunilor
asupra posibilităţilor victimei de a se căsători, asupra armoniei vieţii sale
conjugale, asupra condiţiei sale profesionale2.
Prejudiciul prin ricoşeu. Noul Cod civil deschide posibilitatea, pentru
instanţa de judecată, de a acorda despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor,
fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei,
precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa
unui asemenea prejudiciu”. Art. 1391 alin. 2 are ca obiect indemnizarea
pagubelor3 cauzate anumitor persoane, pentru durerea încercată prin moartea
victimei4. Acesta este, de fapt, prejudiciul afectiv, care exprimă componenta
nepatrimonială a prejudiciului prin ricoşeu. Indemnizarea prejudiciului afectiv
este recunoscută de mult timp în jurisprudenţa statelor occidentale şi a fost
admisă în practica instanţelor române, cu motivaţia reparării interesului legitim
încălcat.
Potrivit art. 1391 alin. 3, dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse
drepturilor inerente personalităţii va putea fi cedat numai în cazul în care a fost
stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Dreptul la despăgubire este consemnat în tranzacţia pronunţată în cadrul
procedurii medierii, la cererea părţilor sau în tranzacţia judiciară. Art. 1391
alin. 4 prevede că dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit dispoziţiilor
prezentului articol, nu trece la moştenitori. Aceştia îl pot însă exercita, dacă
acţiunea a fost pornită de defunct. Sunt aplicabile dispoziţiile art. 253-256 C.
civ. Moştenitorii pot doar să continue acţiunea pornită de defunct.
Evitarea sau limitarea prejudiciului

În alin. 3 al art. 1385 C. civ. român apare o dispoziţie inedită, în sensul
că prejudiciul reparabil include şi cheltuielile pe care le-a făcut victima pentru
evitarea sau pentru limitarea prejudiciului5. S-a menţionat că aceste cheltuieli
constau, de exemplu, în reparaţiile pe care le aduce victima bunului avariat,
fără de care bunul s-ar fi degradat până la consumarea substanţei, ceea ce ar fi
1
În ceea ce priveşte evaluarea prejudiciului estetic cu ajutorul expertizelor stomatologice, a se
vedea L. Melennec, Évaluation du handicap et du dommage corporel, Masson, Paris, 2000, p.
153-174.
2
Pe larg, cu privire la acest complex de factori, M. Boar, op. cit., p. 166-172.
3
A se vedea, G. Memeteau, La réparation du préjudice d’affection ou: la pierre philosophale,
în Gazette du Palais, Doctrine, 1 august 1978, p. 400-403.
4
R. Savatier, Le dommage mortel et ses conséquences au point de vue de la responsabilité
civile, în Revue trimestrielle de droit civil, XXXVII, 1938, p. 187-212.
5
Cu privire la această noutate legislativă, a se vedea L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat
elementar de drept civil. Obligaţiile, conform noului Cod civil, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012, p. 563-564.
dus la o pagubă mai mare decât cea iniţială1. Demersurile victimei în sensul
diminuării sau evitării pagubei sunt şi o expresie a bunei-credinţe a victimei,
care nu a rămas pasivă, în aşteptarea obligării la despăgubiri a autorului faptei
ilicite. Posibilitatea efectivă a victimei de a lua astfel de măsuri este mai puţin
vizibilă în materie delictuală, în speţă pentru daunele corporale. Măsurile şi
respectiv, cheltuielile pentru diminuarea pagubei au menirea de a preveni
agravarea prejudiciului corporal. În fapt, acest lucru este destul de dificil,
atunci când e vorba, de pildă, de un prejudiciu de contaminare cu Sida sau un
prejudiciu care, prin ipoteză, ar presupune o intervenţie chirurgicală care
prezintă un element de risc (aléa) accentuat2.
Observăm că noul Cod civil reglementează dreptul victimei la
recuperarea cheltuielilor efectuate pentru limitarea sau prevenirea prejudiciului,
dar nu prevede nicio obligaţie care incumbă victimei, în sensul efectuării
cheltuielilor respctive. Dreptul comparat consacră obligaţia victimei faptei
prejudiciabile de a lua măsuri pentru diminuarea pagubei sau, cel puţin, pentru
evitarea agravării prejudiciului. Această obligaţie este consacrată în dreptul
englez, în dreptul american (la nivel federal şi la nivelul anumitor state), în
dreptul scoţian şi în dreptul irlandez. Codul civil al provinciei Quebec prevede
că „cel care este obligat să repare un prejudiciu nu răspunde pentru agravarea
pagubei, dacă această agravare putea fi evitată de victimă” (art. 1479).
Reglementând posibilitatea de recuperare a cheltuielilor efectuate
pentru limitarea sau evitarea pagubei, noul Cod civil are ca sursă de inspiraţie o
instituţie consacrată în dreptul englez şi în dreptul american. Atât la nivel
statelor, cât şi la nivel federal, se prevede că victima are obligaţia de diminuare
a prejudiciului (în original, the duty of mitigate the damage). După caz, această
obligaţie constă într-o acţiune sau într-o conduită de abstenţiune. Legiferarea
obligaţiei de diminuare a prejudiciului în sarcina victimei va pune instanţa în
situaţia de a ţine seama, la stabilirea despăgubirilor, de eforturile „rezonabile”
ale creditorului de a diminua valoarea propriei pagube3.
În Franţa, obligaţia de a contribui la diminuare a prejudiciului a fost
introdusă în Proiectul francez al Legii privind reforma responsabilităţii civile,
înregistrat la Senat, la data de 9 iulie 2011, autorii Raportului informativ
subliniind că obligaţia de „moderare a prejudiciului” răspunde intenţiei de
1
L. Pop, Tabloul general al răspunderii civile în textele..., p. 191.
2
A se vedea Rapport d’information fait au nom de la Commission des lois constitutionnelles,
de législatin, du suffrage universel, du Règlement et d’administration générale (1) par le
groupe de travail (2) relatif à la responsabilité civile, p. 71 (Raportul nr. 558 a fost înregistrat
la Senat la data de 15 iulie 2009 şi poate fi consultat pe pagina web a Senatului francez).
3
Ideea este conţinută în raportul redactat în anii 2008-2009 (p. 69), citat anterior.
67
responsabilizare a victimelor1. Totodată, în scopul de a nu „penaliza” excesiv
victima prejudiciului corporal, obligaţia de diminuare a pagubei este înţeleasă
ca o obligaţie de mijloace, care va fi apreciată in concreto, în funcţie de
circumstanţe şi de personalitatea victimei (Recomandarea nr. 20, pagina 72 din
Raportul informativ).
Într-adevăr, transpunerea în lege a unei astfel de îndatoriri în sarcina
victimei este utilă. Ea trebuie reglementată cu prudenţă, ţinându-se seama de
posibilităţile reale ale victimei de a stăvili amplificarea propriului prejudiciu
sau de a evita agravarea acestuia. Se impune estimarea cu mult realism a
posibilităţii victimei de a recurge la mijloace rezonabile şi adaptate situaţiei,
aşa încât să se ajungă la reducerea indemnizaţiei. În niciun caz, victima nu
poate fi obligată la reducerea prejudiciului, dacă acest lucru devine posibil
numai prin apelul la măsuri de natură să aducă atingere integrităţii
creditorului2.
VII. BIBLIOGRAFIE

3. Minimizarea prejudiciului
4. Prejudiciul de agrement
1
Rapport d’information..., p. 70. Curtea de Casaţie a Franţei a statuat în 2003, că victima unui
accident nu este ţinută să ia măsuri de limitare a prejudiciului, acest lucru echivalând cu a lucra
„în interesul responsabilului”. Decizia în speţa Mme Dibaoui c/a Flamand a fost larg contestată
în doctrină şi în lucrările legislative ulterioare (a se vedea paginile 67-68 din Raport).
2
Rapport d’information fait au nom de la Commission des lois constitutionnelles, de législatin,
du suffrage universel, du Règlement et d’administration générale (1) par le groupe de travail
(2) relatif à la responsabilité civile..., p. 70.
a. Prejudiciul de agrement este sinonim cu prejudiciul estetic
b. Repararea prejudiicului este guvernată de anumite principii
c. Prejudiciul nepatrimonial este prejudiciul pecuniar
2. Repararea prejudiciului nepatrimonial :

a. Permite acordarea daunelor morale
b. Este subordonată unui sistem mixt de reparare (mijloace patrimoniale și
mijloace nepatrimoniale)
c. Presupune exclusiv măsuri nepatrimoniale
3. Prejudiciul cauzat integrității corporale :

a. Este un prejudiicu exclusiv material
b. Este un prejudiciu exclusiv moral
c. Este suferit de către persoana juridică
4. Bifați afirmația corectă :

a. Codul civil reglementează minimizarea prejudiciului
b. Codul civil reglementează prejudiciul de agrement
c. Legile speciale reglementează prejuidicul de agrement

Prejudiciul cauzat integrității fizice
TEMA 10. Cauzele care exclud răspunderea civilă1
Legitima apărare. Codul civil prevede că nu este dator să plătească

despăgubiri cel care, aflându-se în legitimă apărarare, a cauzat agresorului un
prejudiciu. Persoana acţionează în stare de legitimă apărare atunci când
1
Călina Jugastru, Prejudiciul în prezenţa cauzelor justificative, în Acta Universitatis Lucian
Blaga, Seria Iurisprudentia, nr.1/2012, Editura Universul Juridic, Bucureşti, ISSN 1582-4608,
p. 86-128, p. 86-128
69
săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care
pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau interesul general,
dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului. Se prezumă că este în
legitimă apărare şi cel care comite fapta în scopul de a respinge pătrunderea
fără drept a unei persoane, prin violenţă, efracţie ori prin alte asemenea
mijloace ori în timpul nopţii, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ţinând de acestea. Pentru a fi în prezenţa legitimei apărări, sunt
necesare următoarele condiţii, desprinse din textul art.19 alin. 2 C. pen.: a)
atacul material, direct, imediat şi injust trebuie să fie îndreptat asupra
persoanei care se apără, împotriva unei alte persoane ori împotriva unui interes
general. Atacul material se realizează prin acţiuni sau inacţiuni ce primejduiesc
fizic valoarea apărată prin dispoziţia legală. Atacul verbal ori concretizat în
scris nu justifică legitima apărare. Materialitatea atacului rezultă atât din
utilizarea unor mijloace ofensive, cât şi din anumite atitudini pasive agresive.
Dacă fapta ilicită creează un pericol nemijlocit pentru valoarea ocrotită, atacul
este direct. În doctrină s-a considerat că atacul trebuie considerat direct chiar în
absenţa contactului nemijlocit cu valoarea în cauză. Legea impune condiţia
atacului imediat, în sensul că pericolul s-a ivit deja (pericol actual) ori este pe
cale de a se produce (pericol iminent). De regulă, reperul în funcţie de care este
caracterizată agresiunea este intervalul scurt de timp între momentul începerii
atacului şi momentul apariţiei pericolului. Simpla presupunere că atacul ar
putea avea loc nu este suficientă pentru invocarea legitimei apărări; b) atacul
trebuie să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără, a altei persoane sau
împotriva unui interes general. Persoana atacată sau drepturile acesteia trebuie
să se afle într-un pericol grav, care să justifice apărarea, în condiţiile art.19
C.pen. Pierderea vieţii, cauzarea unei vătămări corporale, a unei infirmităţi,
distrugerea unui bun de valoare şi alte asemenea posibile urmări reprezintă
pericole grave; c) apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului.
Starea de necesitate. Art. 1361 C. civ. reglementează starea de
necesitate şi efectele acesteia. Nu este obligată la repararea prejudiciului
persoana care acţionează pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu
putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altuia
ori un bun important al său sau al altei persoane ori un interes general, dacă
urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în
cazul când pericolul nu era înlăturat. Pentru a exista stare de necesitate, sunt
necesare, în mod cumulativ, câteva condiţii: a) prejudiciul sau pericolul care
ameninţă valorile legal ocrotite să fie imediat – actual sau pe cale de a se
produce; b) pericolul trebuie să ameninţe valori strâns legate de fiinţa umană –
viaţa, sănătatea, integritatea corporală (a făptuitorului sau a altei persoane) sau
bunuri importante din punct de vedere artistic, ştiinţific etc. (ale făptuitorului
sau ale altuia) ori interesul general. Importanţa valorilor sociale justifică
înlăturarea caracterului ilicit al faptei; c) ameninţarea cu un rău trebuie să fie
inevitabilă, astfel că fapta păgubitoare apare ca indispensabilă salvării valorilor
menţionate; d) conduita autorului faptei să fie necesară, în sensul de a
reprezenta singura cale de a evita atingerea vieţii, integrităţii, bunurilor sau
interesului obştesc. Dacă cel aflat sub ameninţarea pericolului avea la
îndemână şi alte mijloace de salvare, recurgerea la săvârşirea faptei nu este
justificată. În concret, la aprecierea necesităţii se ţine seama de persoana celui
în cauză şi de toate împrejurările de fapt; e) valoarea pagubei provocate prin
fapta de apărare să fie vădit inferioară valorii prejudiciului ce s-ar fi produs
dacă pericolul nu ar fi fost înlăturat.
Divulgarea secretului comercial. Art. 1363 C. civ. plasează divulgarea
secretului comercial în rândul cauzelor care exonerează de răspundere civilă.
Păstrarea secretului comercial revine profesioniştilor care activează în afaceri
şi care au obligaţia de a păstra confidenţialitatea cu privire la anumite
informaţii din sfera profesională, în condiţiile legii speciale.
Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege. În mod
tradiţional, se acceptă că o conduită umană conformă legii sau unui ordin al
autorităţii competente este, în anumite condiţii, de natură a înlătura răspunderea
civilă, chiar dacă a generat un prejudiciu. Ceea ce doctrina a elaborat în mod
judicios, sub imperiul legislaţiilor anterioare noului Cod civil, au fost condiţiile
în care legea, respectiv ordinul autorităţii competente eliberează de răspundere
civilă.
Deşi art. 1364 din noul Cod civil este intitulat marginal „Îndeplinirea
unei activităţi impuse ori permise de lege”, în cuprinsul textului legal sunt luate
în discuţie atât îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege, cât şi
îndeplinirea ordinului superiorului. Codul civil subordonează toate ipotezele
menţionate unei condiţii unice. Fie că este vorba de îndeplinirea unor activităţi
impuse ori permise de lege, fie că este vorba de îndeplinirea ordinului
superiorului, autorul răspunde dacă putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al
faptei sale. El va fi exonerat de răspundere în cazul în care nu putea să îşi dea
seama de caracterul ilicit al acţiunii/ inacţiunii sale. Cele trei ipoteze –
îndeplinirea unei activităţi impuse de lege, îndeplinirea unei activităţi permise
de lege, îndeplinirea ordinului superiorului – reprezintă situaţii prevăzute de
lege, care există în momentul comiterii faptei prejudiciabile şi care fac ca
acţiunea/ inacţiunea să fie lipsită de caracter ilicit1.
Formularea actuală a textului legal este apreciată, pe drept cuvânt, ca
fiind deficitară2. În mod firesc, fapte precum cele menţionate, sunt fapte licite,
pentru motivul că sunt impuse prin lege, pentru că sunt permise de lege ori
1
Cu privire la ordinul legii şi comanda autorităţii legitime, din perspectiva legii penale, a se
vedea I. Pitulescu, Ordinul legii şi comanda autorităţii legitime – cauze justificative în noua
legislaţie penală, în Dreptul, nr. 4/2005, p. 151.
2
L. Pop, Tabloul general al răspunderii civile în textele Noului Cod civil…, p. 159.
71
pentru că sunt realizate în executarea ordinului superiorului. Astfel de fapte nu
pun problema angajării răspunderii civile. Doctrina asimilează activitatea
permisă, activităţii impuse de lege, din punctul de vedere al efectelor 1. Este
activitate impusă, de exemplu, acţiunea de stingere a unui incendiu de către
pompieri; este activitate permisă, intervenţia chirurgicală efectuată de medic
asupra bolnavului, chiar dacă, astfel, se aduce atingere integrităţii corporale.
Constituie îndeplinirea ordinului superiorului, faptul punerii în executare a
mandatului de arestare preventivă a persoanei împotriva căreia s-a pus în
mişcare acţiunea penală.
Considerăm, alături de alţi autori, că, pentru fiecare dintre ipotezele
vizate, noul Cod civil trebuia să reţină împrejurările ce conferă faptei caracter
ilicit. În raport cu desfăşurarea activităţii impuse sau permise de lege, fapta are
caracter ilicit atunci când activitatea este îndeplinită în mod culpabil; dacă
fapta este prilejuită de îndeplinirea ordinului superiorului, va fi ilicită dacă
ordinul este vădit ilegal ori abuziv sau dacă modalitatea în care ordinul este
adus la îndeplinire este ilicită şi săvârşită cu vinovăţie (intenţie sau culpă)2.
Exerciţiul drepturilor. Este de principiu că persoana care exercită un drept
subiectiv, nu răspunde pentru prejudiciul cauzat altuia, cât timp nu săvârşeşte
un abuz de drept. Exercitând dreptul său, titularul nu poate fi considerat că
acţionează ilicit, chiar dacă exerciţiul firesc al dreptul determină anumite
restrângeri sau prejudicii unei terţe persoane3. În prezenţa abuzului de drept,
răspunderea civilă este angajată. Noţiunea abuzului de drept este delimitată în
art. 15 din noul Cod civil, ca exerciţiu al propriului drept, în mod excesiv,
nerezonabil sau cu destinaţia vătămării sau păgubirii altuia.
Forţa majoră şi cazul fortuit.

Forţa majoră (vis maxima) şi cazul fortuit (casus) sunt tratate în spaţiul
aceluiaşi text legal, în secţiunea intitulată „Cauze exoneratoare de răspundere”.
Forța majoră este definită în noul Cod civil, ca eveniment care
întruneşte următoarele caracteristici: este extern, imprevizibil, absolut
invincibil şi inevitabil (art. 1351 alin. 2). Caracterul extern a fost evocat de
vechiul Cod şi a fost clarificat în jurisprudenţa generată de acesta. „Extern”
înseamnă că evenimentul de forţă majoră se produce în afara sferei debitorului.
Caracterul imprevizibil exprimă imposibilitatea de prevedere a evenimentului
de forţă majoră (atât a împrejurării respective, cât şi a consecinţelor acesteia).
Caracterul absolut invincibil pune în evidenţă faptul că forţa majoră constituie
un obstacol care nu poate fi surmontat, de nicio persoană. À l’impossible nul
1
J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les obligations. 1. L’acte juridique, 13e édition,
Dalloz, Paris, 2008, p. 131.
2
L. Pop, Tabloul general al răspunderii civile în textele Noului Cod civil…, p. 159.
3
I. Dogaru, P. Drăghici, Bazele dreptului civil, vol. III, Teoria generală a obligaţiilor,
Edit.C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 273.
n’est tenu. Nu este vorba doar de imposibilitatea celui în cauză de a depăşi
piedica. Nimeni nu poate, în situaţia dată, să facă faţă situaţiei respective;
aprecierea se face in abstracto, în raport de maxima diligenţă de care este
capabilă o persoană, nu în funcţie de capacitatea celui chemat să răspundă.
Forţa majoră este inevitabilă, în sensul că este un eveniment care nu poate fi
ocolit, care este de neînlăturat1. În mod obişnuit, situaţiile care se găsesc în aria
activităţii celui responsabil, sunt de resortul cazului fortuit, putând fi evitate.
Inevitabilitatea forţei majore evocă, încă o dată, ideea că aceasta se situează
afara zonei de acţiune a autorului.
Cazul fortuit este definit în noul Cod civil ca eveniment care nu poate fi
prevăzut şi care nu poate fi împiedicat (de către cel care ar fi fost chemat să
răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs) – art. 1351 alin. 3. Cazul fortuit
este un eveniment care nu poate fi prevăzut. Imposibilitatea de prevedere nu
este absolută, aşa cum se cere forţei majore. Aprecierea posibilităţii de
preedere are ca referinţă circumstanţele speţei şi puterea de cunoaştere a unei
persoane cu diligenţă medie. Cutremurele sau inundaţiile care, în anumite zone
geografice, se repetă cu periodicitate, devin previzibile şi constituie caz fortuit,
nu forţă majoră2. Cazul fortuit nu poate fi împiedicat. Tot aşa, imposibilitatea
de a surmonta piedica nu este absolută, întrucât cel în cauză, în condiţiile date,
nu poate birui obstacolul. Textul de lege precizează, simplu, că evenimentul
care constituie caz fortuit nu poate fi împiedicat, pe când în cazul forţei majore,
cuprinde menţiunea că evenimentul este absolut invincibil.
Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală
pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră
(art. 1351 alin. 4). Potrivit art. 1380 din noul Cod civil, forţa majoră
exonerează total de răspundere, atunci când este sursa exclusivă a prejudiciului
cauzat de animale, a prejudiciului cauzat de lucruri, a prejudiciului cauzat de
ruina edificiului ori a prejudiciului cauzat de căderea sau aruncarea unor lucruri
din imobil, în condiţiile art. 1379.
Fapta victimei şi fapta unei terţe persoane. Fapta victimei are ca efect
înlăturarea, în tot sau în parte, a răspunderii civile a pârâtului. Dacă se va
dovedi că fapta victimei întruneşte trăsăturile cazului fortuit, cel chemat să
răspundă va fi ţinut numai pentru partea din prejudiciu pe care a pricinuit-o.
Art. 1371 reglementează vinovăţia comună, obligând pârâtul doar la partea sa
de contribuţie, în cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la
cauzarea ori la mărirea pagubei sau nu a evitat aceste împrejurări, deşi putea să
o facă. Fapta terţului este cealaltă cauză care înlătură răspunderea, conform art.
1
Cu privire la înţelesul termenului „inevitabil”, a se vedea Dicţionarul explicativ al limbii
române, Edit. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 998, p. 488.
2
Trib. Supr., s. civ., dec. nr. 1096/1978, în Revista română de drept, nr. 1/1979, p. 55.
73
1352 C. civ. Determinarea terţului este diferită, în raport de materia în care
operează. În cadrul răspunderii delictuale, fapta terţului desemnează conduita
unei persoane, alta decât reclamantul, alta decât pârâtul ori alta decât cea
pentru care pârâtul este chemat să răspundă (minori, persoane fără
discernământ, elevi, ucenici, prepuşi). În răspunderea contractuală este terţ
orice persoană, alta decât creditorul şi debitorul. Fapta terţului exonerează de
răspundere, total sau parţial, după caz.
VII. BIBLIOGRAFIE

1. Starea de necesitate
2. Divulgarea secretului comercial

1. Legitima apărare :
a. Este o cauză exoneratoare de răspundere civilă
b. Este o cauză justificativă în dreptul penal
c. Este o condiție a prejudiciului
2. Starea de necesitate :
a. Este sinonimă cu cazul fortuit
b. Este sinonimă cu legitima apărare
c. Este o condiție a răspunderii delictuale
3. Divulgarea secretului comercial:

a. Este o formă a divulgării secretului profesional
b. Este o condiție specială a răspunderii pentru lucruri
c. Este reglementată de Codul civil
4. Bifați afirmația corectă :
a. Cazul fortuit și forța majoră sunt cauze care exonerează de răspundere
b. Cazul fortuit provind exclusiv din câmpul de acțiune al autorului
c. Forța majoră nu poate fi prevăzută de nicio persoană

Legitima apărare
Tema 11
Modalitățile obligațiilor1
Termenul
Modalitate a obligaţiei, termenul este „spaţiul de timp în care nici debitorul
nu poate fi constrâns la plată, nici creditorul la primirea plăţii”2. Evenimentul
este viitor, prin raportare la încheierea actului juridic civil; este sigur, în ceea
ce priveşte realizarea sa. În definiţie legală (art. 1411 alin. C. civ.) termenul
este evenimentul viitor şi sigur care determină executarea sau stingerea
obligaţiei.
Termen suspensiv, termen extinctiv.
Împlinirea termenului suspensiv marchează momentul la care obligaţia
devine exigibilă. Efectul termenului suspensiv este amânarea exerciţiului
dreptului subiectiv şi a executării obligaţiei corelative; până la împlinirea
termenului, obligaţia nu este scadentă. Obligaţia ajunsă la scadenţă sau la
termen devine exigibilă, ceea ce înseamnă că se poate solicita plata 3 şi, la
nevoie, se poate recurge la executare silită. Existenţa actului juridic nu este
afectată de către termenul suspensiv; executarea actului este amânată până se
va împlini termenul. Anterior împlinirii termenului suspensiv: plata efectuată
este plată datorată creditorul este îndreptăţit să recurgă la măsuri de conservare
a dreptului său; riscul pieirii bunului urmează regula res perit debitori;
compensaţia nu operează înainte de împlinirea termenului suspensiv; curgerea
1
Călina Jugastru, Termenul – modalitate a obligaţiei, în reglementarea noului Cod civil
român, în Acta Universitatis Lucian Blaga, Seria Iurisprudentia, nr.2/2011, Editura Universul
Juridic, Bucureşti p. 41-53.
2
D. Alexandresco, Dreptul civil român, tomul VI, Tipografia Naţională, Iaşi, 1900, p. 105.
3
M. Mureşan (lucrare actualizată, îndreptată şi dezvoltată în colectiv), Dicţionar de drept
civil..., p. 624; M. N. Costin, M. C. Costin, Dicţionar de drept civil, ediţia a 2-a, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 886.
75
termenului de prescripţie are loc începând cu momentul împlinirii termenului
suspensiv.
Termen stabilit de părţi, termen stabilit de instanţă, termen prevăzut de
lege. Noul Cod civil menţionează în art. 1411 alin. 2 o clasificare uzuală a
termenelor, raportat la criteriul izvorului acestora. Se precizează că termenul
poate fi stabilit de părţi (termen voluntar sau convenţional), de instanţa de
judecată (termen judiciar) sau de lege (termen legal).
Termenul de graţie. Salvgardarea contractului presupune, uneori, toleranţa.
Toleranţa judiciară sau toleranţa contractuală – ambele au acelaşi scop:
păstrarea sau restabilirea echilibrului contractual. Acordarea termenului de
graţie este generată de deteriorarea situaţiei economice a debitorului, care nu
mai este în măsură a executa obligaţiile contractuale asumate. Termenul de
graţie este acordat fie de către creditor, fie de către judecător.
Demersurile doctrinare de clasificare a termenelor1, recurg la criterii
diverse: după criteriul efectelor, termenul este suspensiv sau extinctiv
(clasificarea apare în art. 1412 C. civ.); după modul în care rezultă din actul
juridic, termenul este expres (reiese explicit din act) sau implicit (nu e expres
prevăzut, se deduce din împrejurările executării sau din natura actului); după
criteriul cunoaşterii sau necunoaşterii, la încheierea actului, a momentului
împlinirii termenului, termenul este cert (data la care se va împlini este
cunoscută cu exactitate, în mod direct sau indirect) sau incert (nu se cunoaşte
data la care se va împlini, deşi realizarea evenimentului este sigură; se mai
numeşte termen cu scadenţă incertă2); după criteriul părţii care beneficiază de
termen, acesta poate fi stabilit în favoarea debitorului, în favoarea creditorului
ori în favoarea ambelor părţi. După izvorul termenelor, distingem termene
convenţionale, judiciare şi legale – această clasificare se regăseşte în noul Cod
civil.
Beneficiul termenului
Textul art. 1413 C. civ. reproduce art. 1511 Cod civil Quebec. După cum
termenul este stipulat în favoarea uneia dintre părţi ori în interesul ambelor
părţi, consecinţele juridice diferă semnificativ. Numai partea în favoarea căreia
1
Pentru clasificările termenului, L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, Vol. I. Regimul
juridic general sau Fiinţa obligaţiilor civile, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 150-155; C.
Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ediţia a IX-a, revăzută şi adăugită,
Editura Hamagiu, Bucureşti, 2008, p. 390; M. Mureşan, P. Ciacli, Drept civil. Partea generală,
Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 2000, p. 146-149; O. Ungureanu, Drept civil. Introducere,
ediţia a 8-a, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 205-211; I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil.
Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 144.
2
E. Poenaru, Introducere în dreptul civil. Teoria generală. Persoanele, Editura Europa
Nova, Bucureşti, 1996, p. 118.
a fost prevăzut termenul poate renunţa la beneficiul acestuia. Prezumţia că
termenul profită doar debitorului se înlătură prin administrarea dovezii că
termenul profită creditorului sau ambelor părţi.
Prezumţia că termenul profită celui care se obligă se înlătură prin
administrarea dovezii că termenul profită creditorului sau ambelor părţi.
Rezultă două consecinţe importante: debitorul poate renunţa unilateral la
beneficiul termenului; renunţând la termen, va plăti anticipat.
Decăderea din beneficiul termenului

Decăderea din beneficiul termenului sancţionează conduita debitorului, în
situaţiile individualizate în art. 1417 alin. 1 C. civ.: starea de insolvabilitate
sau, după caz, starea de insolvenţă declarată conform legii; diminuarea
garanţiilor constituite în favoarea creditorului sau neconstituirea garanţiilor
promise; debitorul nu mai satisface, din culpa sa, o condiţie considerată
esenţială de creditor la încheierea contractului.
Condiția
Înţeleasă ca modalitate a obligaţiei, condiţia este un eveniment viitor şi
incert, de care depinde eficacitatea sau desfiinţarea raportului obligaţional.
Condiţiile pot fi clasificate după mai multe criterii:
a. după natura evenimentului viitor şi nesigur, condiţia poate fi cazuală
(realizarea ei depinde în exclusivitate de hazard), potestativă (depinde de
manifestarea de voinţă a uneia dintre părţi) sau mixtă (depinde de voinţa
uneia dintre părţi şi de voinţa unei terţe persoane).
Condiţia potestativă se clasifică, la rândul ei, în condiţie potestativă pură
(voinţa uneia din părţi este determinantă în realizarea evenimentului) şi
condiţie potestativă simplă (rolul hotărâtor în realizarea sa revine voinţei
uneia dintre părţi şi unui fapt exterior sau voinţei unei persoane
nedeterminate). Obligaţia contractată sub o condiţie suspensivă ce depinde
exclusiv de voinţa debitorului nu produce niciun efect;
b. după efectele pe care le produce, condiţia este suspensivă (de realizarea
acestei condiţii depinde eficacitatea obligaţiei) sau rezolutorie (obligaţia se
desfiinţează la împlinirea condiţiei). Până la proba contrară, condiţia se
prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa obligaţiilor principale
precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini;
c. ţinând seama de caracterul evenimentului viitor, condiţia poate fi
imposibilă (constă într-un eveniment ce nu se poate realiza, fie material, fie
juridic), ilicită (contravine legii sau urmăreşte obţinerea unui rezultat ilicit)
ori imorală (este contrară bunelor moravuri).
77
Condiţia imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri este considerat
nescrisă, iar dacă este însăşi cauza contractului, atrage nulitatea absolută a
acestuia;
d. după cum constă în îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului, condiţia
este pozitivă (constă într-un eveniment ce urmează să se înfăptuiască) sau
negativă (presupune un eveniment care nu va avea loc).
Tema 12
Dreptul de gaj general al creditorilor. Garanţiile generale ale obligaţiilor
Gajul general
Gajul general se raportează la „toate bunurile” debitorului (aşa cum
precizează art. 2324 alin. 1 C. civ.). Totuşi, bunurile insesizabile nu pot să facă
obiectul gajului general. Firesc, întrucât această categorie cuprinde bunuri care
nu pot fi urmărite de către creditor în vederea satisfacerii creanţei sale.
În temeiul dreptului de gaj general, creditorii chirografari pot lua anumite
măsuri conservatorii, pot acţiona în justiţie în locul debitorului lor ori pot
solicita revocarea actelor încheiate în frauda propriilor drepturi. Deşi nu
conferă creditorilor chirografari atributele de urmărire şi de preferinţă, legea le
pune la dispoziţie mijloace prin care să prevină starea de insolvabilitate a
debitorului sau prin care să se apere faţă de actele frauduloase încheiate de
debitor cu terţe persoane.
Acţiunea oblică1
Reglementată în detaliu în art. 1560-1561 C. civ., acţiunea oblică este
acţiunea civilă prin care creditorul chirografar exercită în numele debitorului
său, substituindu-i-se, drepturile şi acţiunile pe care acesta, în prejudiciul
creditorului, refuză sau neglijează să le exercite2. Acţiunea oblică este
desemnată în literatura de specialitate şi prin termenii „acţiune subrogatorie”
sau „acţiune indirectă”. Pe calea acţiunii oblice pot fi valorificate toate
drepturile şi acţiunile cu caracter patrimonial ale debitorului, care nu sunt
strâns legate de persoana debitorului.
Dispoziţiile legale reclamă întrunirea cumulativă a trei condiţii necesare
intentării acţiunii oblice:
a. debitorul să fie inactiv, adică să fi neglijat sau să fi refuzat să exercite el
însuşi dreptul sau acţiunea. Poate fi vorba şi de o imposibilitate obiectivă a
debitorului de exercitare a dreptului sau a acţiunii.
1
A se vedea L. Pop, Acţiunea oblică, în PR, nr.1/2006, p.144-161.
2
Pentru definirea acţiunii oblice, a se vedea M. N. Costin, M. C.Costin, Dicţionar de
drept civil, vol. I, A-C…, p.58.
Dacă debitorul este introdus în procesul început de creditor, acesta din
urmă poate rămâne pentru a-şi ocroti, în continuare, propriile interese.
Debitorul este parte în proces, astfel că efectele hotărârii se vor răsfrânge şi
asupra lui;
b. să existe pericol de insolvabilitate a debitorului sau de agravare a
insolvabilităţii sale, prin pierderea dreptului neexercitat. Dacă debitorul
este solvabil, acţiunea va fi considerată ca lipsită de interes;
c. creanţa să fie certă şi exigibilă. Creanţa este certă atunci când are o
existenţă sigură şi de necontestat. Creanţa este exigibilă atunci când
obligaţia este scadentă şi plata poate fi cerută de la debitor. Plecând de la
premisa că acţiunea oblică este un act conservatoriu, pregătind executarea,
apreciem că este firesc ca reclamantul-creditor să posede o creanţă certă şi
exigibilă.
Acţiunea revocatorie (pauliană)

Acţiunea revocatorie sau pauliană este acţiunea civilă prin care creditorul
solicită instanţei de judecată ca actele juridice încheiate de debitor în frauda
drepturilor creditorilor să fie declarate inopozabile.
Acţiunea pauliană are caracter personal. Creditorul reclamant nu
acţionează în numele şi pe seama debitorului său, ci se prevalează de un drept
propriu, întemeiat pe gajul general. Intentarea cu succes a acţiunii revocatorii
nu profită decât creditorului care face uz de ea. Acesta este, de altfel, unul
dintre elementele care disting acţiunea revocatorie (pauliană) de acţiunea
oblică.
Condiţiile acţiunii pauliene

Literatura de specialitate menţionează condiţiile în care creditorul poate
intenta acţiunea revocatorie:
a. existenţa unei creanţe certe, lichide, exigibile şi, în principiu, anterioare
actului atacat. Creditorii trebuie să fie anteriori actului a căror revocare o
cer, doar aşa putând invoca un drept de gaj general asupra patrimoniului
debitorului.
Necesitatea creanţei certe, lichide şi exigibile este reclamată de
natura şi de scopul acţiunii pauliene. Această acţiune pregăteşte executarea
silită a bunurilor care fac obiectul actului atacat de creditor, iar trecerea la
executare presupune o creanţă certă, lichidă, exigibilă. Creanţa se cere să
fie certă la data introducerii acţiunii. Este prevederea expresă a art. 1563 C.
civ.;
b. actul să fi fost încheiat în frauda intereselor creditorului, adică să-i fi
provocat un prejudiciu. In concreto, paguba constă în agravarea sau
provocarea insolvabilităţii debitorului. Insolvabilitatea trebuie să fie
79
consecinţa „directă şi exclusivă a actului fraudulos”1. Acţiunea pauliană nu
va fi primită dacă debitorul a devenit insolvabil prin caz fortuit produs
ulterior încheierii actului, chiar dacă respectivul caz fortuit nu ar fi condus
la insolvabilitate. În principiu, orice acte juridice prin care se cauzează un
prejudiciu creditorului sunt atacabile pe calea acţiunii pauliene;
c. consilium fraudis: frauda debitorului este prezentă ori de câte ori acesta îşi
dă seama că prin încheierea actului îşi creează sau îşi provoacă
insolvabilitatea. Probaţiunea, în cazul fraudei, poate fi realizată prin orice
mijloc de probă (frauda fiind un fapt juridic);
d. complicitatea terţului (terţul contractant sau persoana care a făcut plata) este
o condiţie necesară doar dacă acesta a dobândit bunul cu titlu oneros sau
pentru a primi o plată efectuată în executarea unui asemenea contract.
Participarea la fraudă presupune conştientizarea de către terţ a faptului
prejudicierii debitorului prin încheierea actului respectiv.
În cazul actelor cu titlu gratuit, frauda debitorului este suficientă,
„întrucât terţul are de apărat un avantaj patrimonial gratuit, spre deosebire
de creditor, care are de evitat un prejudiciu. Potrivit tezei finale a alin. 2,
frauda în persoana terţului există atunci când acesta cunoştea faptul că
debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate; rezultă că
frauda terţului are de asemenea un înţeles larg, ca şi în cazul debitorului,
cuprinzând nu numai intenţia directă, ci şi simpla cunoaştere a prejudicierii
creditorului”2.
Faţă de creditorul care a introdus acţiunea şi faţă de toţi ceilalţi creditori
care, putând introduce acţiunea, au intervenit în cauză, actul va fi declarat
inopozabil (adică lipsit de efecte). Aceşti creditori vor avea dreptul de a fi
plătiţi din preţul bunului urmărit, cu respectarea cauzelor de preferinţă
existente între ei.
Tema 13
Garanţiile personale. Garanţiile reale
Garanţiile personale
Fideiusiunea
Fideiusiunea este un contract prin care cel ce se obligă – fideiusorul –
garantează faţă de persoana care are calitatea de creditor într-un alt raport
obligaţional, executarea obligaţiei de care este ţinut debitorul, în cazul în care
1
În acest sens, L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor..., p.419.
2
F.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil.
Comentariu pe articole, Volumul II..., p. 1659.
acesta n-ar îndeplini-o (art. 2280 C. civ.). Fideiusiunea este o garanţie
personală, cu caracter accesoriu faţă de obligaţia principală asumată de debitor
faţă de creditor. Cel care îşi asumă obligaţia de a garanta obligaţia debitorului
poartă numele de fideiusor. El este un terţ faţă de raportul care îi leagă pe
creditor şi pe debitor. Obligaţiunea fideiusorului se suprapune însă obligaţiei
principale a debitorului. În vechiul drept românesc această garanţie personală
era denumită chezăşie1.
Garanțiile reale
Ipoteca
Ipoteca este un drept real accesoriu care nu presupune deposedarea
debitorului proprietar al bunului ipotecat şi care dă dreptul creditorului neplătit
să urmărească şi să execute bunul în mâinile oricărui deţinător, în scopul
recuperării creanţei sale, cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori2. Din perspectiva
debitorului, acest mijloc de garanţie prezintă avantaje însemnate: bunul grevat
rămâne în posesia debitorului, care are posibilitatea să constituie asupra
aceluiaşi imobil mai multe ipoteci succesive. Dimpotrivă, în cazul gajului (care
presupune deposedarea) bunul odată ieşit din posesia debitorului, nu va putea
servi pentru a garanta concomitent o altă creanţă.
Ipoteca are natura unei cauze de preferinţă, întrucât conferă prioritate (în
raport cu alte cauze de preferinţă şi în ordinea prevăzută de lege) în vederea
satisfacerii creanţei pe care o garantează.
Totodată, ipoteca este un drept real accesoriu, care conferă creditorului
ipotecar un drept de urmărire şi un drept de preferinţă în ceea ce priveşte bunul
grevat. Ipoteca este un drept real accesoriu care, în actuala reglementare, poate
avea ca obiect un bun mobil sau un bun imobil.
Caracterele ipotecii
1. ipoteca este un drept real, întrucât oferă titularului atributele urmăririi şi
preferinţei. Acest drept real nu constituie un dezmembrământ, deoarece nu
presupune desprinderea unor atribute (cum ar fi posesia şi folosinţa) din
conţinutul proprietăţii;
2. însoţind un drept principal de creanţă, ipoteca este un drept accesoriu.
Rostul ipotecii este de a garanta îndeplinirea unei obligaţiuni. Ea se naşte şi este
1
Pentru o privire asupra evoluţiei istorice a instituţiei, a se vedea C. Hamangiu, I.
Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil…, p.1041.
2
Art.1746 alin.1 din vechiul Cod civil definea această garanţie în modul următor:
“Ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligaţii”.
81
condiţionată de existenţa acesteia, în respectul principiului accesorium sequitur
principale.
Prin excepţie, prescripţia dreptul la acţiune privind creanţa principală nu
atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. În acest caz, creditorul va
putea urmări, potrivit legii, doar bunurile (mobile sau imobile) iptecate, dar
numai în limita valorii acestor bunuri (art. 2504 alin. 1 C. civ.).
Se admite însă că ipoteca poate lua naştere în scopul de a garanta o creanţă
eventuală (ipoteza dezvoltată de Legea nr.22/1969).
3. ipoteca are caracter imobiliar sau mobiliar. Pot fi ipotecate atât
imobilele, cât şi mobilele. Se cere, în mod necesar, ca imobilele, respectiv
bunurile mobile asupra cărora poartă, să se afle în comerţ. Regimul juridic
specific bunurilor domeniului public nu permite ipotecarea acestora.
4. ipoteca este indivizibilă, fiind afectată în întregime pentru garantarea
creanţei. Dacă în urma partajului ipoteca trece în lotul unui copărtaş, el este
ţinut ipotecar pentru întregul bun. Invers, dacă bunul ipotecat este împărţit între
mai mulţi copărtaşi, fiecare dintre ei poate fi urmărit pentru întreaga datorie,
deşi deţine numai o parte din bunul grevat. Garanţia ipotecară subzistă în
integralitatea sa asupra fiecărei părţi din bunul imobil grevat şi, respectiv,
asupra tuturor bunurilor grevate, chiar dacă proprietatea este divizibilă sau
obligaţiile sunt divizibile. Indivizibilitatea este de natura ipotecii, astfel că se
poate renunţa (de către creditor (la acest beneficiu).
Gajul
Termenul gaj are mai multe accepţiuni: dreptul real al creditorului asupra
bunului mobil, până la executarea obligaţiei principale1; contractul părţilor care
dă naştere dreptului real accesoriu; obiectul asupra căruia se constituie dreptul
real şi garanţia reală, în ansamblul ei.
Creditorul care are drept garanţie gajul poartă denumirea de creditor
gajist, iar persoana care consimte ca bunul său să fie grevat este constituitorul
de gaj.
Actualmente, două tipuri de bunuri pot face obiectul gajului. În gajul
obişnuit, garanţia se constituie asupra bunurilor mobile corporale; în contextul
gajului profesionist, garanţia se constituie asupra titlurilor negociabile, acestea
fiind, practic, folosite doar de profesionişti. Cu precizarea că „distincţia între
gajul obişnuit şi cel profesionist nu este decât o discriminare făcută după
obiectul gajului care nu implică şi o schimbare de regim juridic”2. La fel ca la
fideiusiune, s-ar putea vorbi de gaj legal (impus prin dispoziţie a legii, de pildă,
1
Dreptul de gaj conferă titularului posibilitatea de a fi plătit cu prioritate din preţul
obţinut pe acel bun sau bunuri, faţă de alţi creditori.
2
P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţiile…, p. 186.
Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi
răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici,
autorităţilor sau instituţiilor publice), gaj convenţional şi, respectiv, gaj
judecătoresc. În esenţă, gajul rămâne de origine convenţională, fiind constituit
prin convenţie, chiar dacă este impus de lege sau de către instanţa de judecată.
Contractul de gaj este convenţia prin care debitorul sau o terţă persoană
remite creditorului sau unui terţ un bun mobil corporal sau incorporal, în
scopul executării unei obligaţii. Bunul remis are scopul de a garanta datoria, iar
creditorul are dreptul să reţină bunul în posesia sa până la plata datoriei. În caz
de neplată, se poate despăgubi din preţul acestuia cu preferinţă faţă de ceilalţi
creditori ai debitorului.
Dreptul de retenţie
Îndelung discutat, controversat ca instituţie juridică de sine stătătoare,
dreptul de retenţie este o creaţie jurisprudenţială şi doctrinară1. El este
consacrat legal, în actualul Cod civil, în art. 2495-2499.
Dreptul de retenţie are configuraţia unui drept real imperfect, „care
conferă titularului – creditor al datoriei născute în legătură cu bunul – puterea
de a reţine şi de a refuza restituirea unui bun până când debitorul său va stinge
obligaţia ce s-a născut în sarcina sa în legătură cu bunul”2.
Opozabilitatea faţă de terţi a dreptului de retenţie nu este condiţionată de
îndeplinirea vreunei formalităţi. Totodată, titularul dreptului de retenţie nu se
poate opune urmăririi silite pornite de un alt creditor, fără a deosebi după
calitatea creanţei acestuia. Cu toate acestea, retentorul are dreptul de a participa
la distribuirea preţului bunului, în cadrul etapei executării silite, putând avea
calitatea de creditor chirografar sau de creditor privilegiat (după cum bunul
este imobil sau mobil)3.
Dreptul de retenţie se stinge prin consemnarea sumei pretinse, de către cel
interesat, precum şi prin oferirea unei garanţii suficiente4 (de pildă, retentorului
i se oferă o garanţie care, în ipoteza trecerii la urmărirea silită, ar asigura
repararea prejudiciului cauzat de neexecutarea obligaţiei debitorului). În
1
A se vedea, pentru o cercetare monografică a instituţiei, M. Voicu, Dreptul de retenţie,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
2
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile..., p. 853.
3
F.-A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), op. cit., p. 2499.
4
Ibidem, p. 2500.
83
schimb, deposedarea involuntară de bun nu stinge dreptul de retenţie. Persoana
care exercită acest drept poate cere restituirea bunului, sub rezerva regulilor
aplicabile prescripţiei extinctive a acţiunii principale şi dobândirii bunurilor
mobile de către posesorul de bună-credinţă (art. 2499 C. civ.).
TEMA 14. Transmiterea, transformarea obligaţiilor și executarea

obligaţiilor1
Plata
Temeiul plăţii este datoria: dacă orice plată presupune o datorie, executarea
oricărei datorii constituie o plată2. Nucleul plăţii este actul de executare.
Relaţia între plată şi actul de executare este indisolubilă; ori de câte ori datoria
se stinge în alt mod decât prin executare, nu este vorba de o plată. Din această
perspectivă, compensaţia3 nu se confundă cu plata; ea nu este o plată, în sensul
propriu al termenului (de altfel, compensaţia este menţionată, alături de plată,
între modurile de stingere a obligaţiilor, în art. 1615 din noul Cod civil).
În obligaţiile de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului un
anume rezultat, iar în obligaţiile de mijloace, el este îndatorat să pună în
mişcare toate mijloacele necesare pentru a atinge rezultatul promis. Faptul
îndeplinirii sau neîndeplinirii prestaţiei depinde, aşadar, de categoria în care ne
plasăm – obligaţii de mijloace sau obligaţii de rezultat4. Pentru a stabili dacă o
obligaţie este de mijloace sau de rezultat, se propune a se ţine seama, în mod
deosebit, de criteriile menţionate în art. 1481 lit. a-d. Criteriile legale în
delimitarea celor două categorii de obligaţii vizează: modul în care obligaţia
este stipulată în contract; existenţa şi natura contraprestaţiei, precum şi celelalte
elemente ale contractului; gradul de risc pe care îl presupune atingerea
rezultatului; influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.
Acestea sunt criteriile considerate semnificative de către redactorii noului Cod
1
Călina Jugastru, Ground and conditions of payement within the Romanian new civil Code.
Giving in payement, în Anuarul Institutului de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române,
Seria Humanistica, tom X, Editura Academiei Române, Bucureşti, ISSN 1584-4404, p. 241-
258.
2
J. Ghestin, M. Billiau, G. Loiseau, Traité de droit civil. Le régime des créances et des dettes,
Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2005, p. 583.
3
Compensaţia stinge datoriile doar până la concurenţa celei mai mici dintre acestea (art. 1616
din noul Cod civil).
4
Cele două categorii de obligaţii civile sunt analizate în detaliu într-un studiu monografic de
anvergură – a se vedea J. Bellissent, Contribution à l’analyse de la distinction des obligations
de moyens et des obligations de résultat, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris,
2001.
civil, fără a fi însă unicele elemente de distincţie la care se poate recurge.
Enunţul legal nu este limitativ, formularea utilizată fiind „se va ţine seama
îndeosebi de (s.n.) a) modul în care obligaţia este stipulată în contract [...]”.
În raporturile obligaţionale, solvens îşi îndeplineşte obligaţia dacă procură
creditorului rezultatul promis (în obligaţiile determinate), respectiv dacă face
uz de întreaga prudenţă şi diligenţă, pentru a ajunge la rezultatul urmărit – în
obligaţiile de mijloace. De exemplu, obligaţiile care au ca obiect plata unei
sume de bani sau predarea unui bun de gen sunt obligaţii de rezultat
întotdeauna (mai mult, creditorul are garanţia absolută că va obţine satisfacţie,
întrucât genera non pereunt). Obligaţiile care constau în predarea unui bun
cert sunt, în principiu, obligaţii determinate, generând o garanţie relativă pentru
creditor că va primi ceea ce i se datorează1 (“creditorul are dreptul la daune-
interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este
consecinţa direct şi necesară a neexecutării fără justificare sau, dipă caz,
culpabilă a obligaţiei” – art. 1530; “creditorul are dreptul la repararea integral a
prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării” – art. 1531 alin. 1.
Obligaţiile care au ca obiect prestarea de servicii sunt fie obligaţii de
mijloace, fie obligaţii de rezultat; obligaţiile de a nu face sunt obligaţii
determinate. O reglementare binevenită se regăseşte în art. 2002 din noul Cod
civil, în ceea ce priveşte principala obligaţie care revine transportatorului (în
transportul de persoane), ca obligaţie de rezultat. (transportatorul este obligat să
aducă la timp călătorul, nevătămat şi în siguranţă, la locul de destinaţie).
Obligaţia de predare a unui bun individual determinat a fost
reglementată şi în Codul civil de la 1864: „Debitorul unui corp cert şi
deteminat este liberat prin trădarea lucrului în starea în care se găsea la predare,
dacă deteriorările ulterioare nu sunt ocazionate prin faptul sau greşeala sa, nici
prin aceea a persoanelor pentru care este responsabil, sau dacă înaintea acestor
deteriorări n-a fost în întârziere” (art. 1102). Elementul de diferenţă constă în
faptul că, după noul Cod civil, starea în care trebuie predat bunul de către
debitor este „cea în care se afla la momentul naşterii obligaţiei”.
Art. 1490 din noul Cod civil consacră principiul indivizibilităţii plăţii.
Plata se face o singură dată, pentru tot ce se datorează. Indivizibilitatea
operează fără a deosebi după cum datoria este sau nu este susceptibilă de a fi
fracţionată. În mod asemănător, Codul civil de la 1864 a dat expresie regulii
indivizibilităţii plăţii, prevăzând că debitorul nu poate sili pe creditor a primi
parte din datorie, chiar dacă datoria este divizibilă (art. 1101 alin. 1). Sursă a
primului alineat al art. 1490, Codul civil elveţian permite creditorului să refuze
o plată parţială, atunci când întreaga creanţă este lichidă şi exigibilă; dacă
acceptă plata partial, debitorul nu este în drept să refuze plata părţii
1
L. Pop, op. cit., p. 70.
85
recunoscute din datorie. Indivizibilitatea este stabilită prin norme supletive, aşa
încât părţile se pot înţelege ca plata să fie divizibilă. Părţile plătite din datorie
vor fi de valoare egală, în lipsă de stipulaţie contrară. În cazul compensaţiei,
creditorul sumei celei mai mari este plătit parţial, numai pentru diferenţa
rămasă prin efectul compensaţiei; imputaţia plăţii va atrage divizarea sumelor
achitate; dacă există pluralitate de fideiusori, invocarea beneficiului de
diviziune de către fideiusorul urmărit pentru plata integrală a datoriei, obligă
creditorul să primească o plată parţială (pentru recuperarea întregii creanţe,
creditorul îl va urmări pe fiecare fideiusor în parte); creanţa se transmite
divizată la moştenitori, dacă nu s-a stipulate indivizibilitatea; eşalonarea
datoriei înseamnă acceptarea de către creditor, a unor plăţi fracţionate.
Divizarea plăţii presupune suportarea, de către debitor, a cheltuielilor
suplimentare cauzate creditorului.
Determinarea locului plăţii este guvernată de reguli flexibile, care oferă
preeminenţă voinţei părţilor. Art. 1494 procedează la localizarea plăţii, în
principal după criteriile din alin. 1 teza I de la art. 1494 şi la localizarea legală
a plăţii, care se aplică în subsidiar şi în lipsă de stipulaţie contrară, potrivit
criteriilor de la teza a II-a, lit. a-c, alin. 1 al art. 1494. Regula este localizarea
plăţii, în principal după criteriile enumerate la art. 1494 alin. 1 teza I din noul
Cod civil. Locul plăţii se stabileşte potrivit naturii prestaţiei, în temeiul
contractului ori conform practicilor dintre părţi sau uzanţelor. Explicit sau
implicit, locul plăţii poate să rezulte din împrejurări cum sunt: executarea
lucrărilor de către debitor, în imobilul creditorului; plata mărfurilor la locul
unde vor fi livrate, prezenţa părţilor în faţa notarului public în vederea
redactării şi autentificării contractului translativ de proprietate etc. Părţile pot
stabili, de comun acord, locul plăţii sau, în lipsa alegerii, acesta poate rezulta
din derularea unor relaţii contractuale anterioare între aceleaşi părţi ori din
uzanţe specifice anumitor medii profesionale. De exemplu, transportatorul (în
transportul de bunuri) va pune bunurile la dispoziţia persoanelor îndreptăţite,
în locul arătat în contract sau, în lipse unei asemenea indicaţii, în locul stabilit
potrivit practicilor statornicite între părţi ori uzanţelor (art. 1976 alin. 1).
Darea în plată reprezintă convenţia părţilor (o nouă convenţie, distinctă
de acordul de voinţă din care s-a născut raportul obligaţional), în sensul ca
debitorul să efectueze, pentru a se libera, o altă prestaţie decât cea iniţial avută
în vedere.

Curs TGO

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs TGO

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CĂLINA JUGASTRU

Drept civil. Teoria generală a obligațiilor

Manual pentru uzul studenţilor la forma de învăţământ la distanţă

TEMA 1. Raportul juridic obligațional

RĂSPUNSURI CORECTE LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU

Prezentul manual de studiu reprezintă o sinteză a conţinutului

Procedura de învăţare în sistem de autoinstruire

2. Fiecare temă de studiu conţine şi un test de evaluare şi temă pentru

3. Întrebările de autocontrol, testele de evaluare sau tema pentru acasă

4. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este urrmătoarea:

Obervaţii: este recomandabil ca înaintea testelor de autoevaluare să se

5. Nu este recomandabil să se parcurgă mai mult de o temă pe zi pentru

Tema pentru acasă (TA) reprezintă un exerciţiu obligatoriu de reflecţie

Tema de control (TC) reprezintă un exerciţiu obligatoriu mai amplu, cu

Prezentarea manualului de studiu şi a disciplinei

Descrierea structurii manualului

I. Obiective (rezultatele aşteptate ale temei)

Prezentul manual dă minimul de informaţie necesară pentru însuşirea

Pentru realizarea unor studii ştiinţifice, a temelor pentru acasă, a

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI

II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT

III. CUVINTE CHEIE:

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU

VI. CONŢINUTUL TEMEI 1

Timpul necesar studiului: 3h sau 30 de min/zi

VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

IX. TESTE DE EVALUARE:

1. Obligația civilă constituie obiect de studiu:

X. TEMĂ PENTRU ACASĂ

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI

II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT

III. CUVINTE CHEIE:

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU

VI. CONŢINUTUL TEMEI 1

VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

IX. TESTE DE EVALUARE:

X. TEMĂ PENTRU ACASĂ

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI

II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT

III. CUVINTE CHEIE:

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU

VI. CONŢINUTUL TEMEI1

Clasificări și grupări ale actelor juridice unilaterale (exemplificări)

Timpul necesar studiului: 3h sau 30 de min/zi

VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

IX. TESTE DE EVALUARE:

4. Actul juridic unilateral :

X. TEMĂ PENTRU ACASĂ

1. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI

2. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT

III. CUVINTE CHEIE:

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU

VI. CONŢINUTUL TEMEI 41

Timpul necesar studiului: 3h sau 30 de min/zi

VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Condițiile plății nedatorate

IX. TESTE DE EVALUARE:

2. Îmbogățirea fără justă cauză:

3. Imbogățirea fără justă cauză :

4. Faptele juridice licite :

X. TEMĂ PENTRU ACASĂ

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI