UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Conf. univ. dr. Gina Orga-Dumitriu

DREPT EUROPEAN AL AFACERILOR

Manual
pentru uzul studenţilor la forma de învăţământ la distanţă

Drept IV

2023-2024
 CUPRINS

1. GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU……………………. p. 3

2. PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ŞI A DISCIPLINEI…………...p. 6

3. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ COMPLEMENTARĂ

RECOMANDATĂ PENTRU TEMELE 1-10...........................................................p. 8

4. CERINŢE DE FOND ŞI DE FORMĂ PRIVIND

(TEHNO-)REDACTAREA TEMELOR PENTRU ACASĂ
ŞI/SAU A TEMELOR DE CONTROL……………………………………………p.11

5. CONŢINUTUL ANALITIC AL MANUALULUI:

5.2. DREPTUL EUROPEAN AL AFACERILOR

Tema 1. Consideraţii introductive.

1.1. Repere istorice ale construcţiei europene........................................p.13
1.2. Drept european al afacerilor -
Noțiune, trăsături, izvoare ............................................................p.23

Tema 2. Libera circulaţie a mărfurilor.

Noţiunea de mărfuri. Uniunea vamală. Domeniu de aplicare.............p.45

Tema 3. Interzicerea intre statele membre a

taxelor cu efect echivalent taxelor vamale..............................................p.49

Tema 4. Interzicerea între statele-membre a restricţiilor cantitative şi

a măsurilor cu efect echivalent ...............................................................p.69

Tema 5. Excepţiile de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor......................p.78

Tema 6. Libera circulaţie a capitalurilor şi a plăţilor........................................ p.84

 Tema 7. Libera circulaţie a persoanelor şi serviciilor. Aspecte generale
..........p.111

Tema 8. Libera circulaţie a persoanelor..............................................................p.117

Tema 9-10. Libertatea de stabilire și de prestare a serviciilor ...................... p.146

1. GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU

Introducere

Prezentul manual de studiu reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei Drept

european afacerilor, care este comună învăţământului la forma de zi şi la forma de
învăţământ la distanţă, conform planurilor de învăţământ în vigoare.

El este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi constituie

materialul bibliografic minim necesar pentru parcurgerea, însuşirea şi evaluarea
disciplinei respective.

Manualul este structurat în conformitate cu standardele şi procedurile de uz larg în

învăţământ naţional şi internaţional, care se adresează învăţării individuale pe baze
interactive. Parcurgerea manualului, pe baza prezentelor instrucţiuni asigură reţinerea
informaţiilor de bază, înţelegerea fenomenelor fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor
dobândite la rezolvarea unor probleme specializate.

Manualul este structurat pe teme de studiu. Tema de studiu reprezintă o parte omogenă
din componenţa manualului, caracterizată de un număr limitat de termeni de referinţă
(cuvinte-cheie), care poate fi parcurs şi însuşit printr-un efort continuu de concentrare
intelectuală care să nu depăşească 2-6 ore (intervalul se referă la conţinutul de idei al
modulului de studiu şi nu ia în calcul întrebările recapitulative, temele pentru acasă,
testele de autoevaluare sau pe cele de evaluare).

Fiecare unitate de studiu are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor

autoinstruirii.

Rezultatele efective ale utilizării manualului se vor suprapune pe rezultatele aşteptate

doar cu condiţia respectării întocmai a procedurii de parcurgere a modulelor de studiu,
procedură care este prezentate în cele ce urmează.

Procedura de învăţare în sistem de autoinstruire

Utilizarea manualului de studiu individual se face pe baza unui program de autoinstruire.

Recomandăm câteva reguli de bază în procedura de realizare a programului de

autoinstruire pe baza manualului de faţă:

1. Temele de studiu se parcurg în ordinea în care sunt prezentate în manual, chiar în cazul
în care studentul apreciază că ar putea ”sări” direct la o altă unitate de studiu. Criteriile şi
modalitatea de ”înlănţuire” a modulelor de studiu sunt prezentate la fiecare modul de
studiu şi ele trebuie respectate întocmai, sub sancţiunea nerealizării la parametrii
maximali a programului de autoinstruire;

2. Fiecare modul de studiu conţine şi un test de evaluare şi/sau temă pentru acasă pe care
studentul trebuie să le realizeze, cu scopul evaluării gradului şi corectitudinii înţelegerii
fenomenelor ţi proceselor descrise sau prezentate în modulul de studiu;

3. Întrebările de autocontrol, testele de evaluare sau tema pentru acasă nu sunt de

perspicacitate, deci nu trebuie rezolvate cotra cronometru;

4. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este următoarea:

 se citesc obiectivele şi competenţele modulului de studiu

 se citesc termenii de referinţă (cuvintele cheie)
 se parcurg ideile principale ale modulului sintetizate în rezumat
 se parcurge conţinutul dezvoltat de idei al modulului
 se parcurge bibliografia recomandată
 se răspunde la întrebările recapitulative, revăzând, dacă este necesar, conţinutul
dezvoltat de idei al modulului
 se efectuează testul de autoevaluare ţi se verifică, prin confruntare cu răspunsurile
date la sfârşitul manualului, corectitudinea răspunsurilor
 se efectuează testul de evaluare şi/sau tema pentru acasă sau de control (după caz)

OBS.: Este recomandabil ca, înainte de efectuarea testelor de autoevaluare, să se facă o

pauză de 30 de minute sau o oră. De asemenea este recomandabil ca la fiecare 2 ore de
studiu să se facă o pauză de 30 de minute.

5. Nu este recomandabil să se parcurgă mai mult de un modul de studiu pe zi, pentru a nu

se periclita însuşirea temeinică şi structurală a materiei. În funcţie de necesităţile şi
posibilităţile de studiu ale studentului, studiul unui modul poate fi fracţionat pe mai multe
zile, dedicând cel puţin 30 de minute pe zi studiului.

TEMA PENTRU ACASĂ (TA) reprezintă un exerciţiu obligatoriu de reflecţie pentru

fiecare temă de studiu. Ea se constituie într-un instrument indispensabil de studiu
individual necesar înşirii şi mai ales înţelegerii temei. Rezolvarea ei se poate face în
aprox. 1-2 or2.
TEMA DE CONTROL (TC): reprezintă un exerciţiu obligatoriu mai amplu, cu caracter
integrativ, care are rolul de a realiza un liant noţional şi cognitiv între temele studiate
anterior şi de a provoca capacitatea sitentică şi creativă a studentului. Pregătirea ei
necesită un efort mai îndelungat (aprox.10 ore), implică stăpânirea temelor anterioare
precum şi consultarea tutorelui de disciplină. Cele două teme de control se regăsesc pe
parcursul manualului astfel încât să acopere cele mai importante părţi ale acestuia.
 2. PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ŞI A DISCIPLINEI

Manualul de studiu „Dreptul european al afacerilor“ reprezintă o sinteză realizată

în manieră interactivă a cursului corespondent utilizat la forma de învăţământ zi.

Conţinutul de idei nu a fost redus ci doar sintetizat, în principiu, într-o manieră mai
accentuat enunțiativă, elementele de detaliu sau de explicaţie redundantă (necesare pentru
atingerea scopului pedagogic al fixării şi corelării cunoştinţelor) putând fi găsite de către
student în bibliografia de specialitate recomandată.

Obiectul cursului „Dreptul european al afacerilor“:

Obiectul cursului îl reprezintă analiza semnificaţiilor teoretice şi practice

circumscrise instituțiilor fundamentale în dreptul afacerilor în lumina reglementărilor de
drept intern și de drept UE referitoare la libertăţile de circulaţie în Uniunea Europeană –
libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor şi serviciilor, respectiv a capitalurilor.

Obiectivele disciplinei:

Manualul de Dreptul european al afacerilor îşi propune ca obiectiv cunoaşterea şi

însuşirea de către studenţii anului III a regulilor de funcţionare ale pieţei unice, a liberei
circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi serviciilor, respectiv a capitalurilor.

Obiective principale:

a) consolidarea noțiunilor privind formele societare reglementate în dreptul intern

ca actori ai mediului de afaceri, înţelegerea mecanismelor generale ale pieţei
comune, însuşirea implicaţiilor economice şi juridice ale libertăţilor de
circulaţie şi analiza impactului acestora asupra schimburilor comerciale
europene şi mondiale;

b) abordarea comparativă a instituţiilor prin raportare și la dreptul intern al

statelor-membre şi în contextul dreptului UE și a dreptului comerţului
internaţional;

c) formarea vocabularui juridic necesar pentru integrarea noțiunilor proprii

materiei în ansamblul de cunoștințe deja dobândite.
 Descrierea structurii manualului:

Manualul este structurat în conformitate cu rigorile studiului individual

(autoinstruire) și este compartimentat în teme de studiu. Structura fiecărei teme de studiu
este următoarea:

I. Obiective (rezultatele aşteptate ale temei)

II. Competenţele dobândite de student (utilitatea temei pentru student)

III. Termeni de referinţă (concepte cheie)

IV. Structura temei de studiu

V. Rezumatul ideilor principale

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

VII. Bibliografia recomandată

VIII. Întrebări recapitulative

IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă.

 3. BIBLIOGRAFIA GENERALĂ COMPLEMENTARĂ

Prezentul manual constituie bibliografia generală minimală obligatorie

pentru studiul disciplinei Drept european al afacerilor. El reprezintă minimul de
informaţie necesară pentru înţelegerea şi însuşirea noţiunilor fundamentale ale disciplinei.

Studiul ştiinţific al disciplinei impune parcurgerea următoarei liste de bibliografie

românească selectivă:

• Tratate, cursuri, monografii

Gina Orga-Dumitriu, Drept european al afacerilor, Ed. Universității Lucian
Blaga, Sibiu, 2020.
M.C. Dobrilă, Dreptul european al afacerilor, Ed. Universul Juridic, București,
2019.
Anamaria Groza, Uniunea Europeană. Drept material, Ed. CH Beck, București,
2014.
Sergiu Deleanu, Drept european al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2013;
Păun C., Dreptul afacerilor. Teoria. Profesioniştii. Impozitarea, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2015
Oprea A., Dreptul afacerilor. Sinteze pentru studenţii economişti, Ed. Risoprint,
Cluj-Napoca, 2011
Orga-Dumitriu G., Instituţii de drept public şi privat. Curs universitar pentru
învăţământul economic superior, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2009
I. Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, vol. II, Ed. CH Beck,
Bucureşti, 2008
I. Schiau, T. Prescure, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990. Analize şi
comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007
A. Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ed. a IV-a, revăzută şi adăugită după
Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
Beatrice Andreşan-Grigoriu, Tudorel Ştefan, Tratatele Uniunii Europene –
actualizat 2010, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010;
A. I. Dusca, A. L. Turculeanu, Drept comunitar al afacerilor, Caiet de seminar,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
F. C. Stoica, Dreptul Uniunii Europene • Libertăţile fundamentale, Ed.
Universitară, Bucureşti, 2009;
P. Craig, G. De Búrca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi
doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu (în seria Drept comunitar, Control ştiinţific şi revizie
traducere – Beatrice Andreşan-Grigoriu), Bucureşti, 2009;
 I. N. Militaru, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2009;
G. Blaj, Restrângerea dreptului la libera circulaţie a cetăţenilor români în U.E.,
Jurisprudenţa naţională şi comunitară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009;
D. M. Şandru, Drept comunitar. Integrarea europeană. Impactul asupra
schimburilor comerciale europene şi mondiale, Ed. Universitară, Bucureşti, 2007
M. Crăcană, M. Căpăţână, Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor
şi capitalurilor, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007;
G. Tudor, D. Călin, Jurisprudenţa C.J.C.E., vol. I • Principiile dreptului
comunitar • Concurenţa • Libera circulaţie a mărfurilor, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
G. Tudor, D. Călin, Jurisprudenţa CJCE, vol. II • Libertatea de a presta servicii •
Libera circulaţie a persoanelor şi dreptul de stabilire • Politica socială • Jurisdicţia
comunitară, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
C. Gâlcă, Drept social, vol. 1. Principii. Libera circulaţie a lucrătorilor, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2006;
R. M. Popescu, M. A. Dumitraşcu, coordonator Augustin Fuerea, Drept
comunitar european. Caiet de seminar, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2006;
L. Dubouis, C. Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Paris,
Montchrestien, 4e édition, 2006;
C. Nourissat, Droit communautaire des affaires, Paris, Dalloz, 2e édition, 2005;
O. Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;
A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003;
S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001;
J. Boulouis, R.M. Chevallier, D. Fasquelle, M. Blanquet, Les grands arrêts de la
jurisprudence communautaire, Tome 2, Droit communautaire des affaires • Marché
intérieur • Politiques communautaires, Paris, Dalloz, 5e édition,, 2002.

• Articole, studii, note, comentarii

Gina Orga-Dumitriu, Libertatea de stabilire a societăților și transformarea

transfrontalieră. Polbud, Acta nr. 1/2022, pag. 27-37.
Gina Orga-Dumitriu, Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor și dreptul
Organizației Mondiale a Comerțului, în Revista Română de Drept European nr. 2/2022.
Gina Orga-Dumitriu, Soțul cetațeanului Uniunii, copilul plasat sub kafala și
dreptul de ședere: inovație vs. dificultați hermeneutice? Coman și SM, în Acta
Universitatis Lucian Blaga Sibiu nr. 1/2021, p. 77-88.
Gina Orga-Dumitriu, The Autonomous Interpretation of Matters Relating to a
Contract – a Test of Coherence, in Călina Jugastru, Gina Orga-Dumitriu, Nadia-Cerasela
Aniței, Exploring the Boundaries of International Private Law. International
perspectives on Law, Policy and Practice, Symphologic Publishing, 2016, pag. 9-33.
Gina Orga-Dumitriu, Dreptul de stabilire al societăţilor în UE şi fiscalitatea, în
Revista Română de Dreptul Afacerilor nr. 1/2015, pag. 41-50;
Gina Orga-Dumitriu, About the recent interpretation of CJEU in the matter of
unfair terms of consumer credit contracts. Relevant meanings for the national case law,
în Perspectives of Business Law Journal volume 3, Issue 1, 2014, pag. 12-25,
disponibil la www.businesslaw/conference.ro/revista/archive.html) și
https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2907388;
 Gina Orga-Dumitriu, Europenizarea dreptului contractual. Contribuţia
libertăţilor de circulaţie, în Revista Română de Drept European nr. 4/2013, p. 55-76;
Gina Orga-Dumitriu, Cross-border Transfer of the Registered seat – a Cinderella
of the Freedom of establishment ?, în SGEM 2014 International Multidisciplinary
Scientific Conferences on Social Sciences & Arts, Political Sciences, Law, Finance,
Economics & Tourism, Conference Proceedings, volume I, ISBN: 978-619-7105-25-4,
ISSN: 2367-5659, DOI: 10.5593/sgemsocial2014/B21/S5.076, Published by STEF92
Technology Ltd., Sofia, 2014, p. 577-588,
disponibil la http://www.sgemsocial.org/ şi la
https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2909685
Gina Orga-Dumitriu, Freedom of establishment of companies in EU: admitted
restrictions vs. forbidden restrictions, în Cross-Border Cooperation – Models of Good
Practice in Carpathian Region, Jean Monnet International Conference Cross-Border
Cooperation: Models of Good Practice in Carpathian Region (Poland, Slovakia, Ukraine,
Hungary and Romania), December 9-10, 2013, Oradea, C.H. Beck, Bucharest 2014, p.
110-123,
disponibil la http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2523478;
A Oprea, Observaţii privind regimul persoanelor juridice în dreptul internaţional
privat român din perspectiva reglementărilor din Noul Cod civil, in Studia Universitatis
Babeş-Bolyai n°3/2011,
disponibil la http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=459.
R. Vartolomei, Consideraţii privind aplicarea în România a Regulamentului CE
nr. 2560/2001 privind plăţile transfrontaliere în euro, în R.R.D.Com. nr. 2/2009;
N. Diaconu, I. Vasile, Compatibilitatea reglementărilor naţionale cu dreptul
comunitar în domeniul taxei auto, în R.D.C. nr. 12/2008;
D. Velicu, Câteva consideraţii asupra migraţiei transfrontaliere libere a
societăţilor comerciale, în R.D.C. nr. 5/2007;
O. Ţinca, Efectul direct al dreptului comunitar, în Dreptul nr. 11/2007;
I. Niţă, Ordinea juridică comunitară în cadrul ordinii juridice europene, în
R.R.D.I. nr. 4 ianuarie – iunie 2007;
Z. Levana, Efectul direct al dreptului comunitar. Implicaţii asupra taxei speciale
pentru autoturisme, în R.R.D.A. nr. 1/2007;
C.F. Costaş (traducere, rezumat şi comentariu), Jurisprudenţă comunitară
recentă, Impozitare internă. Taxă asupra autoturismelor. Accize. Autoturisme second-
hand. Import, în R.R.D.A. nr. 1/2007;
D. C. Ungur, Taxa specială plătită la prima înmatriculare a autoturismelor în
România şi incompatibilitatea acesteia cu dreptul comunitare, în R.R.D.C. nr. 2/2007;
D. Mazilu, Libera circulaţie a mărfurilor – exigenţă fundamentală a comerţului
european şi mondial. Contractele de achiziţie publică, contractele de concesiune de
lucrări publice, contractele de concesiune de servicii, în R.D.C. nr. 1/2007;
H. Puwak, Piaţa europeană a serviciilor financiare sub incidenţa unor noi
reglementări, în R.R.D.C. nr. 2/2007;
G. C. Frenţiu, Limitări ale exercitării dreptului la liberă circulaţie în lumina
prevederilor Legii nr. 248/2005, în Dreptul nr. 1/2007;
M. Banu (selecţie, traducere şi comentariu), Jurisprudenţa Curţii de Justiţie, a
Tribunalului de Primă instanţă şi a Tribunalului Funcţiei Publice • Libera circulaţie a
persoanelor şi politica în materia imigraţiei şi a vizelor • Libera circulaţie a lucrătorilor
şi politica socială, în R.R.D.C. nr. 2/2007;
C. Jura, R.M. Petraşcu, Norme internaţionale privind libera circulaţie şi dreptul
la muncă al navigatorilor pe nave sub pavilion străin, în R.R.D.C. nr. 4/2007;
I. Simion, Liberalizarea serviciilor în piaţa internă, în R.R.D.C. nr. 4/2007;
L. Brînzoiu, Aplicarea dreptului comunitar de către instanţele judecătoreşti din
unele state devenite membre ale Uniunii Europene în anul 2004, în R.R.D.C. nr. 1/2006,
p. 63 şi urm;
V. Duculescu, Noua extindere a Uniunii Europene spre Est: alternativă reală sau
exerciţiu de imagine, în R.R.D.C. nr. 1/2006;
M. Hansenne, Europa, locurile de muncă şi globalizarea, în R.R.D.C. nr. 3/2006;
S. Tulbure, Libera circulaţie a persoanelor: incidenţe economice şi juridice, în
R.D.C. nr. 4/2005;
N. Voiculescu, Aspecte noi privind libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de
muncă cuprinse în Directiva parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE, în
R.R.D.M. nr. 1/2005;
N. Voiculescu, Noi reglementări privind libera circulaţie pe teritoriul României a
cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European
precum şi privind munca străinilor în România, în R.R.D.M. nr. 4/2005;
D. Mazilu, Forţa de muncă în Uniunea Europeană. Liberalizarea pieţei muncii.
Impact asupra comerţului european şi global, în R.D.C. nr. 4/2005;
L. Imre, Dreptul de liberă stabilire a societăţilor comerciale în dreptul comunitar
– Evoluţie şi tendinţe, Partea I, în R.D.C. nr. 1/2005;
D. Mazilu, Libera circulaţie a serviciilor – componentă importantă pentru
funcţionarea pieţei unice europene, în R.D.C. nr. 1/2005
O. Ţinca, Detaşarea salariaţilor în străinătate în cadrul prestărilor de servicii, în
R.D.C. nr. 4/2005;
N. Diaconu, Regimul juridic aplicabil persoanei juridice străine, în R.D.C. nr.
2/2005;
R. Moise, Libertatea de stabilire şi fiscalitatea directă în dreptul comunitar, în
R.R.D.C. nr. 3/2005;
V. Duculescu, Principiul subsidiarităţii – principiu fundamental al Tratatului
Constituţional European, în R.D.C. nr. 1/2004;
D. Mazilu, Dreptul comunitar şi dreptul naţional, în R.R.D.C. nr. 2/2004;
M. Voicu, Definirea politicilor economice comune în proiectul Constituţiei
uniunii Europene. Cadrul general şi principiile, în R.D.C. nr. 1/2004;
C.A. Moarcăş, Migraţia forţei de muncă calificate: tendinţe contemporane,
analiză şi posibile opţiuni politice din perspectiva normelor internaţionale ale muncii, în
P.R. nr. 6/2004;
M. Voicu (selecţie şi traducere), II. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene • Libertatea de stabilire. Avocat. Hotărârea Reyners • Libertatea de prestare a
serviciilor. Consilier juridic. Hotărârea van Binsbergen, în R.D.C. nr. 1/2004;
O. Ţinca, Politica economică şi monetară a Uniunii Europene, în R.D.C. nr.
2/2003.
S. Cristea, Decizia Burbaud privind dreptul la liberă circulaţie şi efectele ei
asupra sistemului românesc de funcţie publică, în Curierul Judiciar nr. 11/2003;
 M. Voicu (traducere, rezumat şi comentariu), Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene. Libera circulaţie a lucrătorilor, în R.D.C. nr. 2/2003;
O. Ţinca, Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr.
2/2002;
O. Ţinca, Libera circulaţie a mărfurilor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr.
11/2002.
I. Georgiu, Libertatea de circulaţie şi consecinţele integrării României în
Uniunea Europeană, în Dreptul nr. 11/2002;
V. Duculescu, Libertatea comerţului şi desfiinţarea vizelor, în R.D.C. nr. 1/2002.
M. Voicu (selecţie şi traducere), Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, Libera circulaţie a lucrătorilor şi a serviciilor în Uniunea Europeană, în
R.D.C. nr. 11/2002.
L. Miulescu, Principalele caracteristici ale raportului între dreptul comunitar
european şi drepturile naţionale ale statelor membre. Consecinţe pentru dreptul român
în perspectiva accederii României în Uniunea Europeană, în Dreptul nr. 12/1990.

Legislația privind libertățile de circulație în Uniunea Europeană, La Zi, Ed.

CH Beck, București, 2015.

4. CERINŢE DE FOND ŞI DE FORMĂ PRIVIND TEHNOREDACTAREA

TEMELOR PENTRU ACASĂ ŞI/SAU A TEMELOR DE CONTROL

a) referatul trebuie să aibă o structură logică şi echilibrată care se va prezenta în

cuprinsul acestuia;
b) referatul trebuie să fie redactat într-un limbaj academiccu utilizarea corectă şi
riguroasă a conceptelor şi noţiunilor de specialitate;
c) referatul va fi elaborat şi redactat cu utilizarea a cel puţin 3 surse bibliografice
actuale şi diferite care vor fi identificate la sfârşitul lucrării precum şi cu utilizarea
corectă a trimiterilor bibliografice în subsolul paginilor;
d) referatul se va tehnoredacta cu font Times New Roman CE, caractere de 14, la un
rând;
e) întinderea referatului va fi de 6-15 pagini;
f) depunerea referatului se face electronic peadresa tutorelui de disciplină până cel
mai târziu la data înscrisă în calendarul activităţilor didactice şi de evaluare;
g) referatele care prezintă actualitate şi originalitate precum şi cele care abordează
probleme controversate vor putea fi selectate pentru publicare în una din
publicaţiile oficiale ale Facultăţii (Revista Acta Universitatis Cibiensis Seria
Jurisprudentia sau într-una din publicaţiile Centrelor de Cercetare Ştiinţifică din
cadrul facultăţii).

Pentru realizarea unor studii ştiinţifice, a temelor pentru acasă, a temelor de

control, a lucrării de licenţă precum şi pentru aprofundarea disciplinei studentul se va
adresa pentru bibliografie suplimentară tutorelui de disciplină.
 5. CONŢINUTUL ANALITIC AL DISCIPLINEI

5.1. DREPT EUROPEAN AL AFACERILOR

Tema 1. Consideraţii introductive

I. Obiective specifice:

• analiza cadrului istoric şi instituţional al procesului integrării europene;

• însușirea unor aspecte generale privind reglementările de drept UE aplicabile
domeniului afacerilor..

II. Competenţe specifice dobândite de student:

• enumerarea organizaţiilor internaţionale de cooperare economică constituite în

Europa după cel de-al doilea război mondial;
• identificarea etapelor integrării europene şi enumerarea structurilor instituţionale
cu caracter integrativ, respectiv cunoaşterea rolului acestora.

III. Cuvinte-cheie:

• cooperare internaţională, integrare europeană, Comunitatea Europeană a

Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, Comunitatea
Economică Europeană, Uniunea Europeană, drept integrator.

IV. Structura temei de studiu:

1. Repere istorice ale construcţiei europene.

2. Dreptul și administrarea afacerilor pe teritoriul Uniunii Europene – aspecte
generale

V. Rezumat:
 După cel de-al doilea război mondial, în Europa occidentală au fost înfiinţate
organizaţii internaţionale de cooperare în plan economic şi politico-militar (Uniunea
Europei Occidentale, Consiliul Europei, Organizaţia Europeană de Cooperare
Economică); mai mult, apariţia celor trei Comunităţi Europene - Comunitatea Europeană
a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi Comunitatea
Economică Europeană marchează afirmarea unei veritabile concepţii integrative la nivel
european. Înfiinţarea structurilor supranaţionale amintite reprezintă primul pas în
procesul integrării europene a cărui evoluţie a fost marcată prin semnarea Actului Unic
European (1986), a Tratatului de la Maastricht privind instituirea Uniunii Europene
(1992), a Tratatului de la Amsterdam (1997), a Tratatului de la Nisa (2001), respectiv a
Tratatului de la Lisabona (2007).

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

1. Repere istorice ale construcţiei europene

1.1. Mișcarea europeană după a doua conflagrație mondială

Ideea unei Europe Unite nu este o creație a sec. XX chiar dacă a luat forme
concrete de manifestare abia în acest veac al extremelor. După Conferința de Pace de la
Paris din 1919, dezideratul unității europene a fost promovat (și) de Societatea
Națiunilor (Liga Națiunilor) ca primă organizație internațională de securitate al cărei
obiectiv principal a fost menținerea păcii mondiale1. Declanșarea celui de-al doilea
război mondial a însemnat eșecul scopului principal al Societății, acela de a împiedica o
nouă conflagrație mondială.
Tocmai realitățile devastatoare ale celui de-al doilea război mondial, chestiunea
germană2 și vulnerabilitatea acestei Europe dezintegrate și divizate de conflictul dintre est
și vest au readus în prim-plan ideea unității europene/unificării Europei.
După ce în discursul istoric susținut în 5 martie 1946 la Universitatea Westminster din
Fulton, Missouri, Winston Churchil vorbește pentru prima dată despre Cortina de Fier în
discursul din 19 septembrie 1946 susținut în Aula Universității din Zürich descrie
tragedia Europei și afirmă că „trebuie să construim un fel de Statele Unite ale Europei”3 și
încheie Așa că vă spun vouă: Lăsați Europa să se ridice !”

1
Atunci când Societatea i-a acuzat pe soldații italieni că ținteau corturile medicale ale Crucii
Roșii în timpul celui de-al doilea război mondial, Benito Mussolini a replicat: „Societatea Națiunilor este
extrem de eficientă atunci când ciripesc păsărelele, dar își pierde complet utilitatea atunci când atacă ulii.
După o serie de succese și unele eșecuri din anii 1920, Liga s-a dovedit neputincioasă în fața
agresiunii Puterilor Axei din anii 1930.
2
Practic, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, au fost vehiculate „două posibile soluții ale
problemei germane: integrarea RFG în câmpul occidental pentru a o mobiliza în confruntarea cu blocul
communist sau eliminarea pericolului german prin neutralizarea militară și economică a RFG”, a se vedea
A.Groza, Uniunea Europeană. Drept instituțional, Ed. CH Beck, București, 2008, p. 4. O anume
„neîncredere față de Germania” și„diferența de opinie între viziunea anglo-americană și cea franceză
referitoare la gestionarea resurselor de cărbune și oțel ale acesteia; Franța intenționa să câștige controlul
asupra rezervelor de carbine din bazinul râului Saar (…) și să împiedice Germania să se refacă economic
mai înainte ca planul de modernizare a Franței să producă rezultate: pe de altă parte, Statele Unite erau
interesate în găsirea unei soluții acceptabile pentru ambele părți și profitabilă pentru Europa în general”, a
se vedea Tudorel Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, Drept comunitar, Ed. CH Beck, București, 2007, p. 2-3.
3
 Primit cu reacții reținute din partea oamenilor politici și a presei – acest
discurs a fost mai tarziu considerat primul moment semnificativ în parcursul istoric spre
Uniunea Europeană deși ideea constituirii unui centru de putere regională și a înființării
unor State Unite ale Europei, după modelul SUA, mai fusese vehiculată anterior.
( - mișcarea pan-europeană din 1923 inițiată de contele austriac Richard
Coudenhove-Kalergi promova ideea unor State Unite ale Europei pentru a contrabalansa
Marile Puteri de la acea dată (Marea Britanie, Rusia și SUA); în lucrarea sa – Paneuropa,
Coudenhove-Kalergi a sugerat unificarea Europei după modelul SUA4;
- a existat chiar un plan pentru o Federație europeană elaborat în 1930 de Aristide
Briand deținător al premiului Nobel pentru pace neînsușit de vreun guvern și neîncurajat
în niciun fel de contextul politic al momentului marcat de ascensiunea fascismului în
Italia și a național-socialismului în Germania și efectele crizei mondiale din 1929-1930;
-nu mai puțin scrierile marilor ganditori și filozofi precum JJ Rousseau sau
Immanuel Kant care în opera Despre pacea eternă din 1795 vorbea despre necesitatea
creării unei federații a statelor europene care să aibă o ordine republicană sub cupola
unei constituții comune, federație care ar putea preîntâmpina toate războaiele întrucât
statele democratice au o mai mare disponibilitate pentru pace decât regimurile autocrate;
și teoreticieni ai dreptului au susținut ideea unei „Uniuni a statelor europene”5. )

Sub patronajul lui Winston Churchill, este înfiinţată în mai 1947 Mişcarea
pentru Europa Unită - ostilă organizaţiilor supranaţionale şi favorabilă cooperării
interguvernamentale.
De fapt, două concepții s-au confruntat pentru transpunerea în practică a acestor
obiective de unitate europeană • concepția mai moderată care își propunea ca obiectiv
realizarea unei simple cooperări interguvernamentale și • o concepție mai radicală care
susținea crearea unei structuri federale europene6. Nu insistăm acum asupra aspectelor
ideologice privind teoriile vehiculate (federalistă, funcțională)7 pentru realizarea acestui
proces de unificare la nivel european.
Delimitarea între conceptele de cooperare și integrare este, în schimb,
binevenită.
Cooperarea este posibilă între toate statele lumii, integrarea este posibilă doar pe
plan regional și între state învecinate.
Cooperarea în forma liberalizării comerțului lasă structurile și enitățile inițiale
neatinse și nu urmărește crearea de noi entități econ sau jur. Dimpotrivă, integrarea este
orientată spre crearea de noi structuri.
În cazul unei cooperări are loc o conlucrare fără aparat instituțional. Integrarea nu
se poate înfăptui prin simpla cooperare a unor state suverane fiind necesară crearea de
autorități centrale cu competență decizională8.
Primele eforturi de constituire a unei cooperări interstatale pe continentul
european nu au pornit însă de la astfel de viziuni teoretice asupra viitorului Europei, ci pe

4
A se vedea I. Eleonora Rusu, G. Gornig, Dreptul Uniunii Europene, ed. 3, Ed. CH Beck,
București2009, p. 4.
5
A se vedea I. Eleonora Rusu, G. Gornig, op. cit., p. 4-5.
6
Pentru dezvoltări, a se vedea Tudorel Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit., 2-3.
7
Cu privire la metodele de transpunere în practică ale proiectului european și concepțiile juridice
propuse a se vedea I. Eleonora Rusu, G. Gornig, op. cit., 5-6.
8
Idem, p. 8-9.
tărâmul mult mai prozaic al intereselor economice naționale. Planul de reconstrucție a
Europei elaborat de ministrul de externe american George C. Marshall în anul 1947 a
obligat statele Europei să decidă în comun asupra modului de împărțire a mijloacelor
financiare, fapt ce a catalizat primele eforturi de cooperare la nivel european9; pentru
administrarea Panului Marshall10 a fost înființată în 1948 Organizația Europeană
pentru Cooperare Economică devenită ulterior – mai exact în anul 1961 Organizaţia
pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare – O.C.E.D. prin intrarea S.U.A., Canadei,
Australiei şi Japoniei.

Confruntarea celor două abordări (unionistă sau federalistă) vehiculate de

mișcarea europeană în cadrul Congresului Europei din mai 1948 (prezidat de Winston
Churchill și care a numărat nu mai puțin de 800 delegați11) și unde
- participanţii recomandă crearea unei adunări deliberative europene şi a
unui consiliu special european, care să pregătească integrarea politică şi economică a
ţărilor europene
- adoptarea unei Carte a drepturilor omului şi crearea unei Curţi de Justiţie
care să asigure respectarea unei astfel de carte).

a intensificat dialogurile interguvernamentale ceea ce a avut ca prim rezultat

înființarea în ianuarie 1949, prin voința comună a 10 state12, a Consiliului Europei - o
structură mai apropiată de ideile unioniste și dezamăgitoare pentru federaliști13, rolul
acestuia manifestându-se în special în domeniul social și cultural, nu economic14.

9
Ibidem, p. 10.
10
Planul Marshall (în engleză, The Marshall Plan, cu numele oficial European Recovery Program
(ERP)), a fost primul plan de reconstrucție conceput de către Statele Unite ale Americii și destinat țărilor
europene afectate de al doilea război mondial. El a avut ca scop ajutorul financiar rapid pentru reconstrucția
Europei și asigurarea de aliați pentru Statele Unite ale Americii pe continent. La 5 iunie 1947, într-un
discurs rostit în Aula Universității americane Harvard, secretarul de stat american George Marshall a
anunțat lansarea unui vast program de asistență economică destinat refacerii economiilor europene, cu
scopul de a stăvili extinderea comunismului, fenomen pe care el îl considera legat de problemele
economice.
La 19 iunie 1947, miniștrii de externe ai Franței (Georges Bidault) și Regatului Unit (Ernest
Bevin) au semnat un comunicat prin care au invitat 22 de state europene să trimită reprezentanți la Paris
pentru a schița un plan de reconstrucție europeană. Etichetând Planul Marshall drept „imperialism
economic american”, Moscova a interzis țărilor ei satelite să participe la Conferința de la Paris. Sovieticii
considerau că acceptarea planului ar fi condus la desprinderea de URSS a țărilor din sfera ei de influență și
la pierderea avantajelor politice și strategice dobândite de Kremlin în Europa Centrală și de Est la sfârșitul
celui de-al doilea război mondial. Planul Marshall reprezintă extensia în domeniul economic a Doctrinei
Truman, a se vedea https://ro.wikipedia.org/wiki/Planul_Marshall.

11
Pentru dezvoltări, a se vedea fișa descriptivă intitulată Istoria Uniunii Europene, la
https://europa.eu/european-union/about-eu/history/1946-1959/1948_ro.
12
Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia și
Suedia.
13
A se vedea Tudorel Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit., p. 2.
14
Un succes politic semnificativ al amintitei structuri l-a reprezentat adoptarea Convenţiei
europene a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi
intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.
 În plan militar, un moment important este marcat de înfiinţarea Uniunii Europei
Occidentale – U.E.O. prin semnarea la 17 martie 1948 a Tratatului de la Bruxelles
(modificat prin Acordul de la Paris din 23 octombrie 1954 și conţinând clauza
angajamentului militar reciproc în caz de agresiune a unui stat membru15) urmată de
constituirea Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord – N.A.T.O. în urma semnării
la 4 aprilie 1949 a Tratatului de la Washington.
În replică, statele socialiste din Europa Centrală şi de Est, sub influenţa politico-
economică a U.R.S.S., înfiinţează structuri instituţionale similare de cooperare economică
– Consiliul de Ajutor Economic Reciproc – C.A.E.R. în ianuarie 1949, respectiv de
cooperare militară prin semnarea la 14 mai 1955 a Tratatului de la Varşovia16.

1.2. Înființarea Comunităților europene. Despre «metoda Monnet sau

filosofia Comunităților»17

După cele două conflagrații mondiale, Europa occidentală își pierduse poziția
centrală avută în mod constant în istoria universală iar apariția celor două noi puteri
mondiale: SUA și URSS părea să arunce într-o umbră nemeritată Europa de Vest astfel
încât statele vest-europene aveau nevoie de o cooperare politică și integrare economică
care să le reasigure rolul de prim rang pe scena relațiilor internaționale18. Prima etapă a
integrării europene a reprezentat-o constituirea celor trei Comunităţi prin intermediul
cărora statele membre au urmărit de o manieră originală dezvoltarea unor zone de
cooperare mai eficientă decât cea permisă de organizaţiile internaţionale anterior
amintite.

Una dintre personalitățile rămase în afara celor două tabere (unionistă vs.
federalistă, subl. ns.), francezul Jean Monnet19, însărcinat de generalul Charles de Gaulle
cu revitalizarea economică a Franței avea o viziune mai pragmatică. Considera că
reconstrucția europeană se poate realiza numai prin renunțarea treptată și în anumite
sectoare de activitate economică la suveranitatea națională și cooperarea strânsă în aceste
domenii între state20.
S-a scris destul asupra complexității și volatilității relațiilor dintre fostii aliați.
Spațiul nu ne permite să reamintim decât pe scurt contextul în care Jean Monnet și-a pus
ideea în practică:
- debutul a ceea ce va fi numit Războiul rece și îngrijorarea cauzată de
popularitatea partidelor comuniste în Europa de Vest;

15
Franţa, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Italia, iar ulterior Spania,
Portugalia şi Grecia.
16
Urmare înlăturării regimurilor comuniste din statele membre şi a căderii zidului Berlinului în
anul 1989 amintitele organizaţii internaţionale au devenit istorie, fiind desfiinţate în anul 1991.
17
A se vedea A. Groza, op. cit., p. 3.
18
A se vedea J. Ordner, La voie fédérale, Avenir de l’Europe, Ed. Unicomm, 1999, p. 40 și urm.
19
Monnet provenea din regiunea franceză Cognac. După terminarea studiilor, la vârsta de 16 ani, a
călătorit în întreaga lume datorită profesiei sale de distribuitor de coniac şi, ulterior, de bancher. În timpul
celor două războaie mondiale, a ocupat poziţii înalte în domeniul producţiei industriale, în Franţa şi în
Regatul Unit. https://europa.eu/european-union/about-eu/history/eu-pioneers_ro#box_12
20
A se vedea Tudorel Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit.,p. 2.
 - Planul Marshall;
- diferența de opinie între viziunea anglo-americană și cea franceză
referitoare la Germania (la care am făcut deja referire) și mai ales la gestionarea
resurselor de carbune și oțel ale acesteia21.
Jean Monnet l-a abordat pe Robert Schuman, ministrul francez de externe –
motivat nu numai politic dar și personal să găsească soluția reconcilierii (fiind originar
din Lorraine, provincie veșnic în dispută între Franța și Germania) cu ideea înființării
unei comunități a cărbunelui și oțelului gestionată de o autoritate supranațională.

După consultări care au ca rezultat susținerea proiectului de către propriul cabinet,

consultarea Germaniei și a secretarului de stat american
la 9 mai 1950 în Sala orologiului din Quai d′Orsay, sediul Ministerului Afacerilor
externe al Franței, în cadrul unei conferințe de presă, Robert Schuman (ministrul francez
de externe) și-a asumat responsabilitatea politică asupra Declarației Schuman - primul
pas în realizarea unei Europe unite sprijinită pe reconcilierea franco-germană fiind astfel
făcut.

Metoda propusă consta într-un proiect pragmatic de creare a unei piețe comune
prin plasarea producției franco-germane de cărbune și oțel sub o Înaltă Autoritate comună
întrucât „Europa nu se va naște dintr-o singură trăsătură de condei sau printr-un proiect
unic măreț ci va putea fi construită doar prin realizări practice prin crearea inițial a unei
solidarități de facto”.
Precizează în discurs și că punerea producției de oțel și cărbune a Germaniei și a
Franței sub o comandă comună va face un război între cele două țări nu numai greu de
conceput ci practic imposibil.
Aceasta ar trebui în același timp să fie capabilă să împiedice întoarcerea
abuzurilor de putere economică și politică a Konzern urilor germane pe care Autoritatea
internațională de la Ruhr încercase încă din 1945 să le demonteze

Declarația Schumann stabilește fundamentele ideologice și juridice ale

construcției comunitare22. Aceasta deoarece Franța propunea așezarea celor două industrii
grele sub gestiunea unei autorități comune, supranaționale și independente, în cadrul
unei organizații deschise și altor state europene.

Era un cadru care trebuia să le permită europenilor să găsească „soluții comune la

problemele comune”, conform formulei lui Monnet23.
Planul Schuman înseamnă o metodă aparent modestă, dar realistă și eficientă.
Obiectivul imediat a fost pacea durabilă în Europa care presupunea
soluționarea chestiunii germane.
Obiectivul final, de lungă durată, al Declarației Schuman este unul politic.
Potrivit metodei Monnet,

21
Idem, p. 2-3.
22
A se vedea C. Blumann, L. Dubois, Droit institutionnel de l’Union européenne, Litec, Paris,
2005, p. 3.
23
A se vedea J. F. Deniau, L’Europe interdite, Ed. Du Seuil, Paris, 1977, p. 48 apud A.Groza, op.
cit., p. 3.
 integrarea economică premerge integrării politice
integrarea sectorială anunță integrarea globală24.
Practic, integrarea economică sectorială nu este doar un scop ci o etapă
intermediară, un instrument al integrării politice. Fiecare progres în sensul integrării făcea
posibil un alt progres, integrarea marcându-și evoluția datorită acestui efect sau fenomen
de angrenaj. „Unificarea economică ar constitui baza unei viitoare federații europene” pt
care Planul Schuman era doar „un prim pas”. În realitate, desenul federal al construcției
europene a rămas întotdeauna în filigran în spatele operei economice25
Menit să stingă vechea rivalitate între Franța și Germania, Planul Schuman a trezit
interesul mai multor state europene.

→ Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului

La 18 aprilie 1951 este semnat la Paris de către Franţa, R.F.Germania, Belgia,

Olanda, Luxemburg şi Italia Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului, încheiat pe o perioadă de 50 de ani şi intrând în vigoare la 25
iulie 195226.
Prin prevederile TCECO, au fost create 4 instituții, majoritar supranaționale:
- Înalta Autoritate (alcătuită din 9 persoane independente numite de cele 6 state
membre fondatoare) învestită cu puteri decizionale pentru statele membre și
întreprinderile care activau în cele 2 industrii
- Adunarea parlamentară compusă din delegați ai Parlamentelor naționale, cu
competențe de supraveghere
- Consiliul Special de Miniștri alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui guvern,
cu rol consultativ și anumite puteri de decizie în realizarea obiectivului de a armoniza
acțiunile Înaltei Autorități cu cea a guvernelor naționale
- Curtea de Justiție alcătuită din 9 judecători cu sarcina de a aplica și interpreta
dispoz Tratatului27.
La Luxemburg, sediul instituțiilor CECO s-a născut și s-a dezvoltat astfel un
veritabil spirit european.
Înalta Autoritate cea mai importantă dintre instituții datorită prerogativelor sale
decizionale și forței juridice recunoscute actelor sale față de statele membre și operatorii
economici. Relativa sa independență financiară – rezultată din taxa aplicată
întreprinderilor naționale care activau în domeniul cărbunelui și oțelului (1% asupra
producției întreprinderilor) plus amenzile pe care era îndreptățită să le aplice - a
contribuit la acest statut28.
TCECO a instituit piața comună a cărbunelui și oțelului prin interzicerea taxelor
vamale de import și a export și a taxelor cu efect echivalent (t.e.e) și a restricțiilor
cantitative (r.c.) asupra acestor produse și a interzis discriminarea între producători sau
între consumatori. În fapt, CECO reprezenta o uniune vamală imperfectă prin eliminarea
drepturilor de vamă și a r.c. între statele membre, fără ca un tarif vamal comun să fie

24
A se vedea A.Groza, op. cit., p. 5 și notele bibliografice indicate
25
Idem, p. 6 și notele bibliografice indicate.
26
Tratatul privind înfiinţarea C.E.C.O. a ieşit din vigoare la data de 23 iulie 2002.
27
A se vedea Tudorel Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit.,p. 4.
28
A se vedea A.Groza, op. cit., p. 7.
instituit. Principiile sale de funcționare erau libera circulație a cărbunelui și oțelului și
libera concurență29.

Așezarea fundației pentru reconcilierea și cooperarea europeană a reprezentat un

pas semnificativ. Tratatul CECO și sistemul instituit de acesta contribuiau prea puțin la
rezolvarea unei alte probleme presante: integrarea Germaniei de Vest în sistemul de
apărare stabilit prin Tratatul Atlanticului de Nord (NATO)30.
În atmosfera de euforie ce a urmat semnării TCECO,
la inițiativa W Churchil și urmare unei rezoluții a Adunării Consultative a
Consiliului Europei și a planului Pleven (primul-ministru francez Rene Pleven)
la 27 mai 1952, la Paris, statele CECO au semnat
Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Apărării care preconiza
înființarea unei structuri supranaționale similare celei înființate prin TCECO precum și a
unei Armate Europene sub autoritatea unui Minister eur al Apărării (!), prevederi care
implicau un transfer important de suveranitate într-un domeniu foarte sensibil.
Adunarea națională franceză (Assemblée nationale) a respins, în august 1954,
ratificarea tratatului,
fiind abandonat și proiectul de Tratat al unei Comunități Politice Europene
prezentat la 10 martie 195331

→ Tratatele de la Roma: Tratatul de instituire a Comunității Economice

Europene și (CEE) și Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei
Atomice (Euratom sau CEEA)

În mai 1955, guvernul Olandei adresa, în numele Benelux–ului, celorlalte trei

state membre ale CECO un memorandum propunând crearea unei piețe comune generale
a celor șase state member în care ar fi asigurată libera circulație a mărfurilor, a
capitalurilor, a persoanelor și a serviciilor.
Reuniți la Mesina pentru a examina acest document miniștrii de externe ai celor
șase state vor adopta la
2 iunie 1955 o rezoluție prin care au recunoscut, în numele guvernelor lor, că
- înființarea unei piețe comune europene era obiectivul acțiunii lor în domeniul
politicii economice și
au însărcinat un Comitet de delegați guvernamentali asistați de experți sub
președinția unei personalități politice – fiind desemnat Paul Henri Spaak, om de stat
belgian (ministru externe) cu un studiu prealabil acestui efect. Adoptat la 21 aprilie 1956,

29
Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord nu a aderat la acest Tratat din cauza relațiilor
sale privilegiate cu statele Commonwealth ului și a convingerii sale nezdruncinate în rolul său de putere
mondială.

A se vedea Tudorel Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit.,p. 5.

30

In anii următori tot ceea ce ar fi însemnat o acțiune comună în domeniul apărării a fost privit cu
31

suspiciune. Problema reînarmării Germaniei de vest rezolvată în final prin Acordurile de la Paris din 23 oct
1954 prin care RFG a fost recunoscută ca stat suveran și putea astfel să adere la Tratatul Atlanticului de
Nord, idem, p. 5.
raportul acestui Comitet cunoscut sub numele raportul Spaak a fost prezentat la o nouă
conferință a miniștrilor de externe reunită la Veneția 29 și 30 mai 1956 care propunea
crearea unei piețe comune generale și
punerea în comun a industriilor nucleare ale celor 6. Tratatele CEE și Euratom-
ului redactate în câteva luni de muncă susținută a grupurilor de experți reuniți la Castelul
de Val Duchesse (aproape de Bruxelles) răspundeau acestui dublu obiectiv32. Astfel
Belgia, mai exact orașul Bruxelles (unde a fost stabilit sediul principal al Comisiei și
Consiliului, cu precizarea că, potrivit tratatelor constitutive, fiecare Comunitate avea
propria Comisie și propriul Consiliu) a devenit „provizoriu” centrul de lucru al
Comunităților europene, în concurență permanent cu Luxemburg-ul (Curtea) și
Strasbourg –ul (Parlamentul).
Încheiate pe o perioadă nedeterminată, Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (C.E.E.A./EUROATOM) având ca scop crearea unei
pieţe comune nucleare, și Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene care
îşi propunea un obiectiv şi mai larg, depăşind graniţele unei solidarităţi economice pur
sectoriale şi aspirând la formarea unei pieţe unice și integrarea europeană, au fost
semnate la 25 martie 1957 la Roma, intrând în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Cele două noi Comunități care se alăturau CECO erau prevăzute cu
instituții proprii: câte o Comisie (și nu Înaltă Autoritate)33, o Adunare parlamentară, un
Consiliu de Miniștri și o Curte de Justiție. Spre deosebire de Tratatul CECO, în schema
celor două Tratate de la Roma puterea decizională aparține Consiliului de Miniștri, iar
Comisiei îi revine rolul de inițiator și executant al măsurilor comunitare34.
Din rațiuni de evitare a unei supraîncărcări birocratice, instituțiile Comunităților
au fost unificate. Astfel, concomitent cu semnarea celor două tratate de la Roma a fost
semnată inițial
Convenția privind instituțiile comune mai multor Comunități
prin care se instituia o singură Adunare parlamentară și o singură Curte de
Justiție pentru toate cele 3 Comunități,
pentru ca din 1967 prin Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie
unică a Comunităților Europene sau Tratatul de fuziune (semnat la 8 aprilie 1965 și
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967)
cele 3 Comunități să aibă un set unic de instituții, adâncindu-se practic legăturile
funcționale dintre diferitele tratate.
Toate cele 3 organizații au dobândit astfel o singură Comisie, același Consiliu,
aceeași Adunare parlamentară (denumirea de Adunare parlamentară se va menține oficial
până la intrarea în vigoare a AUE în iulie 1987) și o Curte de Justiție unică.

Comunitățile Europene sunt organizații internaționale care, deși constituite după

mecanismele dreptului internațional public, se diferențiază de organizațiile internațional
tipice prin integrarea statelor, acestea dezvoltând în anumite domenii (politica externă) și
cooperarea tradițională, îmbinând astfel elementele de integrare cu cele de cooperare într-

32
A se vedea L. Vogel, op. cit., p. 3.
33
Denumirea de Înaltă Autoritate este înlocuită cu termenul mai modest și mai tehnic de Comisie
reflectând nu doar o schimbare terminologică oarecare ci dorința de a transfera puterea decizională
Consiliului de miniștri instituție interguvernamentală
34
A se vedea pentru dezvoltări Tudorel Ștefan, B. Andreșan-Grigoriu, op. cit.,p. 7.
o structură eficientă și originală35. Tratatele lor constitutive – veritabile Constituții ale
Comunităților - au fost aplicate de instituțiile comunitare special create în acest scop, în
timp ce executarea tratatelor internationale rămâne, în mod obișnuit, la latitudinea statelor
semnatare36. Având în prim plan integrarea economică iar la orizont perspectiva politică,
Comunitățile au reprezentat primul nivel al unității europene37 iar extinderea acestora în
anii care au urmat mărturisește despre faptul că tocmai aceste organizații europene mai
puțin întinse geografic au adus în economia și politica statelor fondatoare și mai târziu și
a altor state europene schimbări profunde.

Extinderea Comunităţilor Europene prin aderarea şi a altor state europene a

marcat ultimele decenii ale secolului trecut şi continuă şi astăzi, confirmând, nu fără
unele eşecuri, viabilitatea proiectului european. Procesul negocierilor a cunoscut şi
anumite reticenţe faţă de unele state candidate, iar exemplul Marii Britanii despre care se
afirma că ar fi un adevărat „cal troian“ al S.U.A. în Europa38 (cu care negocierile au fost
suspendate în 1963, pentru a fi reluate în 1967, încheiate în 1970) este elocvent. Începând
cu 1 ianuarie 1973, alături de Marea Britanie devin state membre şi Danemarca şi
Irlanda39, peisajul european devenind astfel, cu referire la ultima ţară, „mai puţin omogen,
prin aderarea unui stat cu nivel de trai mai scăzut decât al celorlalte“40. Au urmat apoi
Grecia, începând cu 1 ianuarie 1981, Spania şi Portugalia din 1 ianuarie 1986, admiterea
celor din urmă determinând datorită supraproducţiei de legume şi fructe un dezechilibru
economic temporar. Căderea zidului Berlinului şi unificarea Germaniei a fost unanim
acceptat ca un factor de progres politic şi de stabilitate a Europei, pentru ca începând cu 1
ianuarie 1995 să devină state membre şi Austria, Finlanda şi Suedia41. Lărgirea
Comunităţilor europene prin admiterea de noi membri este şi azi un subiect actual al
politicii externe a statelor europene42; epuizând cronologia „lărgirilor europene“, arătăm
că, după semnarea în 15 aprilie 2003 la Atena a Tratatelor de aderare, începând din 1 mai
2004 au devenit state-membre încă 10 state (şi anume Cehia, Polonia, Ungaria, Slovenia,
Slovacia, Cipru, Malta, Lituania, Letonia, Estonia), pentru ca, în fine, la 25 aprilie 2005
la Luxemburg să fie semnat Tratatul de aderare al României şi Bulgariei, data intrării în
vigoare a acestuia fiind 1 ianuarie 2007.
Evoluţia construcţiei comunitare a înregistrat un pas înainte prin semnarea la 17 şi
28 februarie 1986 la Luxemburg şi Haga a Actului unic european intrat în vigoare la 1
iulie 198743 prin care statele membre, propunându-şi drept obiectiv principal realizarea

35
A se vedea A.Groza, op. cit., p. 2.
36
Idem, p. 2 și notele bibliografice indicate.
37
Ibidem, p. 1.
38
A se vedea O. Bibere, Uniunea europeană – Între virtual şi real, Ed. All, Bucureşti, 1999, p. 7,
citat după O. Manolache, op. cit., p.6.
39
Tratatul de aderare al Marii Britanii, Irlandei, Norvegiei şi Danemarcei a fost semnat la data de
22 decembrie 1972 la Bruxelles; Norvegia nu a aderat totuşi la Comunităţi întrucât urmare rezultatului
negativ al referendumului organizat la nivel naţional în 24 septembrie 1972 nu a ratificat tratatul.
40
A se vedea A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed.. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p.
15
41
Precizăm că nici acum Norvegia nu devine stat membru, ca urmare a votului negativ (al doilea,
după cel din 1972) al referendumului din noiembrie 1994.
42
Pentru detalii cu privire la stadiul negocierilor şi cu alte state, a se vedea A. Fuerea, op. cit., p. 16,
O. Manolache, op. cit., p. 17.
„pieţei interne“44, se exprimau în sensul integrării economice prin înlăturarea obstacolelor
la libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Actul unic
european nu a fost decât o etapă intermediară şi necesară spre constituirea Uniunii
Europene într-un context politic favorabil (destrămarea U.R.S.S., înlăturarea regimurilor
comuniste din blocul estic european, unificarea germană).
Tratatul privind instituirea Uniunii Europene, semnat la 7 februarie 1992 la
Maastricht (intrat apoi în vigoare la 1 noiembrie 1993) a reprezentat un episod
reformator în procesul integrării europene. Uniunea Europeană beneficiază de un aparat
instituţional unic, alcătuit din instituţiile comunitare (Consiliul Comunităţilor Europene
devine prin Tratatul de la Maastricht Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul european,
Comisia europeană şi Curtea de Justiţie) şi Consiliul european cu rol în stabilirea
direcţiilor politicii generale ale U.E.. Uniunea Europeană - deşi nu beneficiază (încă) de
personalitate juridică, neputându-se angaja în relaţiile externe decât în plan politic - este
construită pe trei piloni: Comunităţile (Comunitatea Economică Europeană devenind
Comunitatea Europeană); a doua structură priveşte Politica externă şi de securitate
comună – P.E.S.C., iar a treia Cooperarea în domeniile justiţiei şi al afacerilor interne –
J.A.I.
Modificarea denumirii Tratatatului Comunităţii Economice Europene45 în Tratatul
de Instituire a Comunităţii Europene ilustrează concepţia potrivit căreia Comunitatea nu
mai are o dimensiune exclusiv economică. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht a fost
introdusă noţiunea de „cetăţenie“ a Uniunii Europene, sens în care dispoziţiile art. 17 din
T.C.E. arată că „ (...). Este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat
membru“46. Nu mai puţin, realizarea Uniunii Economice şi Monetare constituie
obiectivul esenţial introdus în cadrul Tratatului C.E. prin Tratatul de la Maastricht; dacă
Uniunea Economică presupune coordonarea politicilor economice ale statelor membre,
Uniunea Monetară implică instituirea unor rate de schimb ireversibile între monedele
naţionale şi trecerea la moneda unică euro.
A urmat Tratatul de la Amsterdam (încheiat la 2 octombrie 1997 şi intrat
în vigoare la 1 mai 1999) care, după A.U.E. şi Tratatul de la Maastricht, reprezintă,
practic, a treia revizuire semnificativă a tratatelor comunitare. Fără a ne propune o
descriere detaliată a conţinutului acestuia, se impune să reţinem că prin Tratatul de la
Amsterdam o parte din cel de-al treilea pilon al Uniunii Europene a fost introdusă în
cadrul Tratatului C.E. sub Titlul IV „Vizele, azilul, imigrarea şi alte politici privitoare la
libera circulaţie a persoanelor“. Prin semnarea la 26 februarie 2001 a Tratatul de la
Nisa (intrat în vigoare la 1 februarie 2003) statele membre înţeleg să susţină şi pe viitor
reforma instituţională necesară în vederea extinderii Uniunii Europene spre ţările din
Europa Centrală şi de Est47.

43
Denumirea de Act unic (subl. ns.) European a fost inspirată de faptul că acesta presupune
combinarea a două categorii de dispoziţii: unele prin care se modifică cele trei tratate constitutive, respectiv
altele privind promovarea unei politici externe comune.
44
Prin art. 14 alin. (2) din Tratatul C.E. piaţa internă era definită drept „un spaţiu fără frontiere
interne în care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor“.
45
În acelaşi timp, prin Tratatul de la Maastricht, părţile a doua şi a treia din Tratatul C.E.E. au fost
regrupate sub titlul „Politicile Comunităţii“ conţinând dispoziţiile referitoare la cele patru libertăţi
fundamentale.
46
Cu privire la prerogativele specifice cetăţeniei europene a se vedea infra, p. 23.
 În fine, un moment de referinţă în evoluţia procesului comunitar îl constituie
Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie
2009 prin care şefii de stat şi de guvern ai statelor membre U.E., din dorinţa de a depăşi
starea de aparent blocaj creată în anul 2005 prin respingerea de către francezi şi olandezi
a referendumului privind Constituţia europeană în anul 2005, şi-au propus să adapteze
instituţiile europene şi metodele lor de lucru, să consolideze legitimitatea democratică a
Uniunii şi a valorilor sale funadamentale.
Sub aspectul conţinutului său, Tratatul de la Lisabona a procedat la amendarea
tratatelor existente – Tratatul asupra Uniunii Europene, care îşi va menţine denumirea
(fiind numit în continuare potrivit prevederilor Tratatului de la Lisabona T.U.E.-nou) şi
Tratatul asupra Comunităţii Europene (T.C.E.) care a fost redenumit Tratatul privind
funcţionarea U.E. (T.f.U.E.).
Cum evocarea tuturor modificărilor aduse prin Tratatul de la Lisabona se
circumscrie, în mod tradiţional, obiectului de studiu al unei alte discipline didactice (drept
comunitar), ne limităm a face referire doar la ceea ce se situează în aria de interes a
materiei noastre. În consecinţă, din ansamblul prevederilor modificatoare ale Tratatului
de la Lisabona reţinem ca fiind relevante pentru domeniul analizat dispoziţiile referitoare
la: i) dobândirea de către Uniunea Europeană a personalităţii juridice (art. 48 din
T.U.E.-nou); prin recunoaşterea calităţii de subiect de drept pe scena relaţiilor
internaţionale, acţiunea externă a Uniunii Europene nu mai este limitată doar la
angajamente politice, aceasta putând negocia şi încheia acorduri internaţionale în nume
propriu, respectiv dobândi capacitatea de a deveni membru în organizaţii internaţionale48;
ii) reglementarea unor competenţe exclusive ale Uniunii în următoarele domenii:
uniunea vamală, stabilirea regulilor de concurenţă necesare funcţionării pieţei interne,
politica monetară pentru statele membre din zona euro, conservarea resurselor biologice
ale mării în cadrul politicii comune a pescuitului şi politica comercială comună.

2. Dreptul european al afacerilor – noțiune, trăsături, izvoare.

2.1. „Europenizarea”. Ordinea juridică europeană – categorii de norme

juridice.

→ Semnificațiile noțiunii de europenizare. Fenomenul europenizării49 poate fi

analizat dintr-o triplă perspectivă:

47
Pentru detalii a se vedea I. N. Militaru, Dreptul Uniunii Europene, p. 24 şi urm, respectiv S.
Deleanu, Dreptul comunitar al afacerilor, p. 3, a se vedea http://facultate.regielive.ro.
48
Instituirea, prin art. 9 din T.U.E.-nou, a funcţiei de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene
pentru afaceri externe şi politică de securitate (deservită de persoana care deţine şi funcţia de vicepreşedinte
al Comisiei Europene) este expresia preocupării pentru eficientizarea prerogativei de reprezentare a Uniunii
în relaţiile cu statele terţe şi cu organizaţiile internaţionale, prerogativă ce decurge din personalitatea
juridică a Uniunii.
49
L. Miller, The Emergence of EU Contract Law. Exploring Europeanization, Oxford University
Press, 2011, p. 4.
 i) europenizarea ca dezvoltare a unui drept particular la nivel european, dreptul
UE ceea ce implică o deteritorializare a normelor incidente unor domenii determinate şi,
concomitent, (re)construcţia lor transnaţională;
ii) europenizarea ca acţiune a dreptului derivat, a principiilor şi politicilor
europene asupra legislaţiilor naţionale ceea ce ridică problema transformărilor la care este
supus dreptul intern atunci când este expus legislaţiei Uniunii Europene şi, în fine,
iii) europenizarea – concept sinonim cu noţiunea tehnică de
armonizare/unificare/tehnica instrumentului opțional ca metode de realizare a
convergenței normelor juridice ale statelor membre.

Normele care alcătuiesc ordinea juridică a UE pot fi clasificate în două mari

categorii:

I. cele care definesc instituțiile Uniunii, competențele acestora, modalitățile de

funcționare, raporturile lor reciproce sau cu statele membre, țările terțe și organizațiile
internaționale. Acestea sunt regulile de drept public european înăuntrul căruia s-ar putea,
printr-o transpunere aproximativă a categoriilor noastre de drept intern, identifica un
drept constituțional, un drept administrativ și un drept internațional public european.

II. normele referitoare la „acțiunea” instituțiilor europene, a statelor membre și a

resortisanților acestora în măsura în care această acțiune interesează stabilirea și
funcționarea pieței interne, elaborarea și aplicarea de politici economice și sociale
commune. Acestea sunt, în special regulile constitutive și de funcționare a Uniunii
economice și monetare; cele referitoare la instituirea uniunii vamale, libera circulație a
capitalurilor și a persoanelor, libertatea de a presta servicii, accesul la munca salariată sau
profesiile independente, libera concurență. Desigur, sunt cuprinse normele prin
intermediul cărora se realizează armonizarea (prin directive) a legislațiilor naționale și
instrumentele de unificare (prin regulamente în domenii specifice).

Ar fi inexact a susține că normele celei de a doua categorii formează un drept

privat european prin opoziție cu dreptul public european50. Cum cele mai multe dintre
acestea privesc acțiunea economică și socială a Uniunii și a statelor membre, se poate
afirma că, în realitate, vorbim despre un drept economic și social care depășește frontiera
tradițională dintre dreptul public și dreptul privat. Normele de drept privat european sunt
în realitate subordonate acestor politici/obiective ale Uniunii pentru protecția drepturilor
conferite cetățenilor Uniunii.

Acest ansamblu compozit (reunind doua categorie de norme la care am făcut mai
sus referire) poate fi, la rândul său, subdivizat în mai multe categorii:

- dreptul monetar, fiscal și financiar european care are în special ca obiect

politicile economice, fiscale și monetare și libera circulație a capitalurilor;
- dreptul social european care cuprinde regulile referitoare la libera
circulație a lucrătorilor, coordonarea regimurilor naționale de securitate socială, la
politica socială europeană;

50
A se vedea Louis Vogel, Droit européen des affaires, Dalloz, Paris, 2013, p. 68.
 - în fine, dreptul european al afacerilor în care putem grupa
i) regulile care consacră stabilirea pieței interne prin intermediul liberei circulații
a mărfurilor, libertății de stabilire și a libertății de a presta servicii și
ii) cele care au ca obiect de a stabili și menține concurența51.
În termeni mai generali, ar fi vorba despre dreptul pieței interne și dreptul
european al concurenței52 ca o consecință a tendinței manifeste de autonomizare și
consolidare a acestor două volete de norme juridice.

Odată însușită această diviziune, putem înțelege că dreptul material al Uniunii nu

se rezumă doar la dreptul european al afacerilor chiar dacă acesta din urmă este alcătuit
din norme de drept material UE.

2.2. Dreptul european al afacerilor – obiect de reglementare și izvoare

Noțiune. Disciplină sau ramură juridică ? Dreptul european al afacerilor

(d.e.af.) se caracterizează printr-un pronunţat caracter pluridisciplinar, fiind un ansamblu
eterogen de norme juridice (de drept comercial, vamal, fiscal) circumscrise domeniului
afacerilor pe teritoriul UE și aplicabile lucrătorilor, persoanelor care desfășoară activități
independente, întreprinderilor precum şi statelor membre.
Fiind vorba despre un corp de reglementări aparținând dreptului material al
Uniunii, apreciem că ne aflăm în prezența atât a unei ramuri de drept (în realitate, o
subramură integrată dreptului material UE) având un obiect de reglementare comun al
acestor norme (raporturile de dreptul afacerilor stabilite pe teritoriul Uniunii la care
participă subiectele de drept mai sus enumerate), metodele utilizate - armonizare –
minimă/completă, unificare, proprii de altfel dreptului Uniunii, sunt aplicate în contextul
specific al raporturilor menționate.
Trăsături. La nivel doctrinar53, se afirmă că ar constitui trăsături particulare ale
dreptului european al afacerilor următoarele:
- drept suprapus sistemelor de drept naţionale, nesubstituindu-se acestora;
conflictul între normele de drept intern şi normele Uniunii se soluţionează în favoarea
aplicării celor din urmă;
- d. e. af. are dimensiunea unui drept „integrator“, TFUE fiind un tratat-cadru
care presupune existenţa unui drept derivat;
- în fine, nu mai puțin caracterul descentralizat al normelor care îl alcătuiesc, în
sensul că acestea pot fi invocate direct în faţa autorităţilor jurisdicţionale ale statelor-
membre.

În realitate, apreciem că acestea sunt trăsături proprii dreptului Uniunii în general,

împrumutate și de normele alcătuind dreptul material al Uniunii și implicit de normele
alcătuind dreptul european al afacerilor. Eterogenitatea normelor ce alcătuiesc acest corp

51
A se vedea L. Vogel, op. cit., p. 69.
52
Puternica specializare a normelor reglementând domeniul concurenței a permis dezvoltarea unei
discipline distincte – dreptul (european al) concurenței. Chiar dacă în mod tradițional normele referitoare
la libera concurența fac parte din dreptul european al afacerilor, nu vor constitui obiectul nostru de analiză.
53
A se vedea L. şi J. Vogel, Le droit européen des affaires, Dalloz, Paris, 1994, p. 3-6, citat după
S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova Lugoj, p. 23.
normativ (și poate și un anumit grad de incompletitudine pe care legiuitorul Uniunii tinde
mereu să îl depășească) constituie, în opinia noastră, particularitatea dreptului european al
afacerilor.

Eterogenitatea izvoarelor dreptului european al afacerilor

→ Aspecte generale privind diversitatea izvoarelor d.e.af.

Care este realitatea normativă a d.e.af. în stadiul său de dezvoltare actual ? În

principal, apreciem că este vorba despre:

- dispozițiile de drept primar din TFUE privind libertățile de circulație și

- acquis-ul comunitar în dreptul contractelor reprezentat de corpul de directive
privind contractele încheiate de consumatori (transpuse în legislațiile naționale) și
instrumentele de drept international privat european care prezintă importanță în materie.

Eterogenitatea și o anume incompletitudine reprezintă, în opinia noastră,

trăsătura proprie dreptului european al afacerilor, fiind vorba despre un melanj al unor

- dispoziții de drept primar TFUE și dispoziții de drept derivat (directivele

consumeriste și regulamentele relevante)
- reguli materiale aplicabile contractelor încheiate de consumatori și
reguli conflictuale privind instanța competentă în litigiile
transfrontaliere și legea aplicabilă obligațiilor contractuale.

O precizare terminologică devine necesară. Deşi utilizarea sintagmei de drept

european îşi are rădăcinile istorice în directă legătură cu adoptarea Convenţiei europene a
drepturilor omului (considerată a fi primul text internaţional de factură europeană,
termenul fiind folosit cu referire la Consiliul Europei), procesul integrării - deschis de
apariţia Comunităţilor şi, ulterior, a Uniunii Europene - a permis, după cum deja am
văzut, manifestarea caracterului versatil al termenului. Este astăzi de domeniul evidenţei
că dreptul izvorât din amintita convenţie nu mai poate să îşi însuşească de o manieră
exclusivă conceptul de drept european.
Raţiunile pentru care, sub aspect terminologic, referirile noastre (...) sunt făcute la
dreptul european sunt legate, în principal, de implicaţiile juridice ale modificărilor
structurale ale arhitecturii europene aduse prin intrarea în vigoare la 1 decembrie 2009 a
Tratatului de la Lisabona.
Cum Uniunea Europeană a dobândit personalitate juridică, substituindu-se şi
succedând Comunităţii Europene iar structura tripartită a pilonilor consacrată prin
Tratatul de la Maastricht (CE, PESC, JAI) a încetat să mai subziste54, aşa-zisa

54
Practic, Tratatul de la Lisabona a continuat ceea ce se iniţiase prin Tratatul de la Amsterdam
când o parte din pilonul al III-lea (şi anume vizele, azilul, imigrarea şi cooperarea în materie civilă) a fost
„dispariţie” a Comunităţii coincide cu eclipsarea denumirii terminologice de drept
comunitar55. Preferinţa noastră terminologică ne apare ca fiind justificată cu atât mai
mult cu cât, potrivit dispoziţiilor art. 6 din T.U.E., Carta drepturilor fundamentale are
aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor (sau, în alţi termeni, a fost introdusă în dreptul
primar european), Uniunea aderă la CEDO iar drepturile fundamentale constituie
principii generale ale dreptului Uniunii.
Totuşi, independent de dinamica terminologică şi de reconfigurarea interpretărilor
date în lumina ultimelor modificări aduse tratatelor constitutive, corpul de reguli
identificat sub denumirea de drept comunitar, inclusiv cel incident domeniului
contractelor nu au fost supuse extincţiei56.

→ Acquis-ul comunitar în dreptul contractelor (reprezentat, în principal, de

corpul de directive privind contractele încheiate de consumatori) şi regulamentele de
drept internaţional privat european (Bruxelles I bis şi Roma I) reprezintă realitatea
normativă imediată şi tangibilă a d.e.c. în stadiul său de dezvoltare actual.

• Contribuția directivelor consumeriste.

A. Tehnici particulare de vânzare şi contracte atipice. Prima generaţie a

directivelor privind contractele încheiate de consumatori este privită ca o mixtură a două
varietăţi de măsuri: pe de o parte,

- cele care reglementează metode particulare de marketing şi de vânzare, pe de

altă parte sunt
- cele care reglementează tipuri specifice de contracte.
În prima categorie intră:

- Directiva 85/577/CEE privind protecţia consumatorilor în cazul

contractelor negociate în afara spaţiilor comerciale şi
- Directiva 97/7/CE privind protecţia consumatorilor cu privire la

trecută sub incidenţa TCE; în noua formulă structurală consacrată de prevederile modificatoare ale
Tratatului de reformă, dispariţia pilonului al III-lea din TUE este urmată de aducerea întregului său
domeniu de cooperare interguvernamentală la pilonul I, şi implicit, sub incidenţa metodelor de legiferare
specifice acestuia. În concret, dispoziţiile referitoare la cooperarea poliţienească şi a celei judiciare în
materie penală au fost alăturate celor deja existente după Amsterdam în pilonul I (la care am făcut deja
referire) şi reunite alcătuiesc Titlul V intitulat Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie din TFUE. Politica
externă şi de securitate comună (pilonul al II-lea în concepţia Maastricht) rămâne în continuare un domeniu
reglementat de TUE.
55
J.-S. Berge, Question de vocabulaire: impact de la disparition du terme „Communauté” et ses
dérivés dans les traités sur l’Union européenne sur le droit des contrats, în Revue des contrats (RDC) n° 2,
2008, p. 523 şi urm.
56
Tocmai din această perspectivă se recomandă a rosti «cu optimism temperat cuvintele care
simbolizează schimbare, dar şi continuitate: „Dreptul comunitar a murit. Trăiască dreptul Uniunii
Europene !”», a se vedea Beatrice Andreşan-Grigoriu, Comentariu pe marginea Tratatului de Reformă, în
Tratatele Uniunii Europene. Versiune oficială consolidată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. XVII. În
sensul arătat a se vedea şi G. Soilier, Quand disparaît la Communauté, reste le droit communautaire, în Les
dynamiques du droit européen en début de siècle. Etudes en l’honneur de Jean-Claude Gautron, Ed.
Pédone, 2004, p. 513 şi urm.
 contractele la distanţă57, iar

în a doua categorie:
- Directiva 90/314/CEE privind
pachetele de servicii pentru călătorii, vacanţe şi circuite şi
- Directiva 94/47/CE privind protecţia dobânditorilor în ceea ce priveşte anumite
aspecte ale contractelor privind
dobândirea dreptului de folosinţă pe durată limitată a bunurilor imobile.

Aceste directive reglementează aspectele referitoare la anumite practici

contractuale şi reflectă interesul legiuitorului european pentru asigurarea transparenţei
contractuale şi pentru stadiul formării contractului, fiind activate
mijloace preventive de protecţie a consimţământului consumatorului prin
intermediul

obligaţiei de informare precontractuală şi al

termenului legal de reflecţie, respectiv al
dreptului de retractare a consimţământului

Se afirmă despre aceste directive că ar fi operat mai mult la «periferia dreptului

contractual», fiind în contrast faţă de generaţia ulterioară de directive care au intrat în
substanţa propriu-zisă a contractului.

B. O intervenţie tot mai susţinută a legiuitorului european. De la

reglementarea unor aspecte privind formarea contractelor la cele privind
executarea: clauzele abuzive şi vânzarea de bunuri de consum.
Se înscriu aici:

- Directiva 93/13/CEE privind

clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii,

- Directiva 1999/44/CEE privind

anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum şi garanţiile conexe (în
prezent, abrogată și înlocuită de noua Directivă a vânzării, și anume
Directiva (UE) 2019/771 privind anumite aspecte referitoare la contractele de
vânzare de bunuri, de modificare a Regulamentului (UE) 2017/2394 și a Directivei
2009/22/CE și de abrogare a Directivei 1999/44/CE58
Formula originală amenajată de legiuitorul UE pentru reprimarea clauzelor
abuzive - prin recursul la criteriile de determinare a caracterului abuziv:

57
Ulterior, în contextul reformei legislative a acquis-ului consumerist, cele două directive vor fi
abrogate prin Directiva 2011/83/UE din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor care a
realizat o armonizare completă cu privire la practicile contractuale proprii contractelor încheiate la distanţă
şi a celor negociate în afara stabilimentelor comerciale, un element binevenit fiind consacrarea unei
perioade mai lungi în care poate fi exercitat de către consumator dreptul de retractare a consimţământului
(14 zile).
i
58
A se vedea JO L 136, 22.5.2019, p. 28-50.
 - lipsa de negociere a clauzei,
- dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi
- încălcarea de către profesionist a exigenţei de bună-credinţă)
a fost consolidată de dezvoltările înregistrate la nivel jurisprudenţial prin
exercitarea de către Curtea de la Luxemburg a funcţiei sale interpretative.59

Adoptarea acestor directive reflectă o schimbare autentică de direcţie, trecând

dincolo de acţiunile de până acum situate în zona oarecum marginală a dreptului
contractual şi intrând în „teritorii sacre” ale dreptului contractual intern al statelor
membre. Li se vor adăuga
- Directiva 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale
- Directiva 2008/48/CE privind contractul de credit de consum (transpusă
în dreptul intern prin OUG 50/2010 care a declanșat „saga” proceselor cu Volksbank,
Banca Românească, etc privind comisioanele de risc).

• Contribuția anumitor instrumente de drept international privat european60.

De la data intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, mai exact din 1 mai 1999,
Uniunea dispune de o competenţă pentru adoptarea de măsuri privind cooperarea
judiciară în materie civilă cu incidenţă transfrontalieră61. În contextul transferării
domeniului cooperării în materie civilă din fostul pilon III al UE (instituit prin Tratatul de
la Maastricht) în TCE, convenţiile internaţionale relevante în materie au fost
comunitarizate prin transformarea lor în regulamente, ca instrumente proprii metodelor şi
politicii legislative specifice pilonului I62. În consecinţă, transformarea convenţiilor de
drept internaţional privat în instrumente europene63 nu poate fi ignorată.

Mai exact, din corpul de reglementări care alcătuiesc drept internațional privat
european, reținem că sunt (și) izvoare ale dreptului european al afacerilor :

• Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Bruxelles I bis64 care a înlocuit

Regulamentul (CE) nr. 44/2001 - Bruxelles I65 (prin care a fost comunitarizată Convenţia
de la Bruxelles din 196866) care unifică normele referitoare la conflictele de competenţă

59
A se vedea fișele seminar cu privire la jurisprudența CJUE relevantă.
60
A se vedea fișele de seminar atașate suportului de curs.
61
A se vedea art. 65 din TCE, devenit în prezent art. 81 din TFUE.
62
Doar primul pilon este supranaţional, dreptul unional circumscris pilonilor II şi III este edificat
pe principiile clasice ale dreptului internaţional.
63
Pentru un amplu studiu în materie a se vedea A.-J. Kerhuel, Locul dreptului internaţional privat
în construcţia europeană, în RRDE nr. 6/2012, p. 89-109.
64
Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 a consolidat spațiul de libertate, securitate și justiție prin
înlăturarea procedurii de exequatur și recunoașterea efectului executoriu al hotărârilor străine că
Regulamentul (CE) 44/2001 nu suprimase procedura de exequatur ci doar a făcut-o automată la cerere,
pentru dezvoltări a se vedea Șerban-Alexandru Stănescu, Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, adnotat cu
explicații și jurisprudența CJUE. Actualizat la 26 februarie 2015, Ed. Hamangiu, București, 2015.
65
Denumirea oficială integrală fiind Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22
decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi
comercială (JO L 12 din 16 ianuarie 2001, p. 1), modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1791/2006 (JO L
363 din 20 decembrie 2006, p. 1) şi Regulamentul (CE) nr. 1103/2008 (JO L 304 din 14 noiembrie 2008, p.
80).
în materie civilă şi comercială şi cuprinde, inter alia, reguli pentru determinarea instanţei
competente în cazul litigiilor izvorâte din contractele transfrontaliere 67 şi

• Regulamentul nr. 593/2008 - Regulamentul Roma I68 care unifică normele ce

reglementează conflictele de legi în materia obligaţiilor contractuale (şi prin care a fost
„comunitarizată” Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale).

Cauzele conexate C274/16, C447/16 și C448/16

flightright GmbH
împotriva
Air Nostrum Líneas Aéreas del Mediterráneo SA (C274/16)
[cerere de decizie preliminară formulată de Amtsgericht Düsseldorf (Tribunalul
Districtual din Düsseldorf, Germania)]
și
Roland Becker
împotriva
Hainan Airlines Co. Ltd (C447/16)
și
Mohamed Barkan
Souad Asbai
Assia Barkan
Zakaria Barkan
Nousaiba Barkan
împotriva
Air Nostrum Líneas Aéreas del Mediterráneo SA (C448/16)

66
Convenţia de la Bruxelles privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă
şi comercială din 27 septembrie 1968.
67
În contextul în care Regulamentul (CE) 44/2001 nu suprimase procedura de exequatur ci doar a
făcut-o automată la cerere, este meritul Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 de a fi contribuit la
consolidarea spațiului de libertate, securitate și justiție prin înlăturarea procedurii de exequatur și
recunoașterea efectului executoriu al hotărârilor străine. Pentru dezvoltări, a se vedea Șerban-Alexandru
Stănescu, Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, adnotat cu explicații și jurisprudența CJUE. Actualizat la 26
februarie 2015, Ed. Hamangiu, București, 2015
68
Regulamentul (CE) 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008
privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I), publicat în JO L 177 din 4 iulie 2008, p. 6.
 [cereri de decizie preliminară formulate de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de
Justiție, Germania)]

„Cereri de decizie preliminară – Regulamentul (CE) nr. 44/2001 și Regulamentul

(UE) nr. 1215/2012 – Competența privind soluționarea acțiunilor formulate în temeiul
Regulamentului (CE) nr. 261/2004 – Zbor întârziat – Călătorie cu mai multe segmente de
zbor – Noțiunea «materie contractuală» – Prestare de servicii – Loc de executare – Pârât
care are domiciliul întro țară terță”

A. Cauza C274/16, Flightright GmbH/Air Nostrum Líneas Aéreas del

Mediterráneo SA

Situația de fapt. Pasagerii din această cauză au cumpărat de la de la operatorul de

transport aerian Air Berlin PLC & Co Luftverkehrs KG (denumit în continuare „Air
Berlin”) un bilet pentru o călătorie compusă din două zboruri legate, de la Ibiza (Spania)
la Düsseldorf (Germania), via Palma de Mallorca (Spania).
Primul segment a fost operat de Air Nostrum Líneas Aéreas del Mediterráneo SA
(denumită în continuare „Air Nostrum”). Cel de al doilea segment a fost operat de Air
Berlin. Primul segment al călătoriei a fost întârziat, fapt care a condus la pierderea
zborului de legătură al pasagerilor. Aceștia au ajuns în cele din urmă la Düsseldorf cu o
întârziere de treisprezece ore.
Pasagerii au cedat creanța rezultată din această întârziere, în sensul
Regulamentului nr. 261/2004, firmei Flightright GmbH (denumită în continuare
„flightright”). Aceasta din urmă solicită în prezent companiei Air Nostrum o despăgubire
în valoare de 500 de euro, precum și dobânzile aferente.

Procedura națională și întrebarea preliminară. Flightright a formulat acțiunea

(după data de 10 ianuarie 2015) în fața Tribunalului Districtual din Düsseldorf,
Germania.
Această instanță are îndoieli cu privire la aspectul dacă are competență
internațională pentru a soluționa litigiul. Mai precis, se întreabă dacă destinația finală,
Düsseldorf, constituie locul de executare în sensul articolului 7 punctul 1 litera (b) din
Regulamentul nr. 1215/2012, dat fiind că întârzierea sa produs în cadrul primului
segment al călătoriei, care nici nu a început, nici nu sa încheiat în Germania și care a fost
operat de un alt transportator aerian decât cel cu care a fost încheiat contractul de
transport.
În aceste condiții, Tribunalul Districtual din Düsseldorf a suspendat judecarea
cauzei și a adresat Curții următoarea întrebare:

„În cazul unui transport aerian de persoane efectuat în două etape, fără o escală
notabilă pe aeroportul de tranzit, atunci când acțiunea se îndreaptă împotriva operatorului
efectiv de transport aerian care a efectuat prima etapă a călătoriei, în timpul căreia sa
produs neregularitatea, în a doua etapă a călătoriei transportul fiind efectuat de un alt
operator de transport aerian, se consideră, în sensul articolului 7 punctul (1) litera (a) din
[Regulamentul nr. 1215/2012], că locul de executare este locul de sosire din a doua etapă
a călătoriei?”

Raporturi juridice

Pasageri (cedenti)____________Flightright GmbH

(cesionar)

TAC (Air Berlin)__________________________TAE (Air

Nostrum)

Implicații juridice

I. Criterii de competență aplicabile. Natura creanței. Materie contractuală

sau delictuală ?

1. Care este natura creanței invocate de pasageri împotriva transportatorului aerian

efectiv Air Nostrum ca urmare a întârzierii produse în cadrul primului segment al
călătoriei ? Această creanță poate fi calificată drept creanță în materie contractuală în
sensul Regulamentului (CE) nr. 44/2001 (Regulamentul Bruxelles I) și al Regulamentului
(UE) nr. 1215/2012 (Regulamentul Bruxelles I bis) ? Dispozițiile cărui regulament sunt
aplicabile ?

2. Care sunt regulile potrivit cărora urmează a se stabili instanța care are
competența internațională de soluționare a acțiunii în despăgubire împotriva TAE ?
Cesionara creanței a formulat acțiune în fața instanței germane (Amtsgericht Düsseldorf);
în fapt, TAE Air Nostrum a efectuat doar primul segment al călătoriei (Ibiza – Palma de
Mallorca). Care este criteriul de competență aplicabil pentru a identifica dacă instanța
germană poate sau nu soluționa acest litigiu transfrontalier ?

II. Forul aplicabil acțiunilor formulate împotriva operatorului efectiv de

transport aerian

1. Soluția CJUE în hotărârea Rehder (C-204/08) îccp competența internațională

de soluționare a acțiunilor întemeiate pe Regulamentul nr. 261/2004 introduse de un
pasager care a încheiat un contract de transport cu un operator de transport aerian care a
fost și TAE-ul care a operat zborul direct anulat.

2. Soluția din jurisprudența Rehder poate fi extinsă la călătoriile cu mai multe

segmente de zbor ?
 3. Operatorul contractual de transport aerian (TAC) și operatorul efectiv de
transport aerian: reflectarea locului de executare, a se vedea aprecierile dezvoltate în
Concluziile AG Michal Bobek prezentate la 19 octombrie 2017

Cadrul juridic

a) Regulamentul (CE) nr. 261/200469

- art. 2 lit. (b) – operator de transport aerian

- art. 3 – domeniu de aplicare

Art. 3 alin. (1) prevede că Regulamentul nr. 261/2004 se aplică:

„(a) pasagerilor care pleacă de pe un aeroport situat pe teritoriul unui stat membru
în care se aplică tratatul;
(b) pasagerilor care pleac de pe un aeroport situat într-o ar ter ctre un
aeroport situat pe teritoriul unui stat membru în care se aplic tratatul, exceptând cazurile
în care aceștia au primit indemnizații sau compensații și au beneficiat de asistență în țara
terță respectivă, în cazul în care operatorul de transport aerian al zborului respectiv este
un transportator comunitar“.

Art. 3 alin. (5) prevede că Regulamentul se aplică tuturor operatorilor de

transport aerian care asigură transportul pasagerilor menționați la alineatele (1) și (2) ale
aceleiași dispoziții. Articolul 3 alineatul (5) a doua teză prevede că, „[î]n cazul în care un
operator de transport aerian (TAE, subl. ns) care nu are un contract cu pasagerul își
execută obligațiile în conformitate cu prezentul regulament, atunci se consideră că acesta
acționează astfel în numele persoanei care are un contract cu pasagerul respectiv”.

- art. 6 – asistența în caz de întârziere în funcție de durata întârzierii și de

distanța zborului
- art. 7 – compensațiile oferite pasdagerilor
- art. 13 dreptul la reparații

b) Regulamentul (UE) nr. 1215/201270 [Regulamentul Bruxelles I (reformat)]

- art. 66 alin. (1) – Regulamentul se aplică acțiunilor introduse (actelor

autentice întocmite sau înregistrate și tranzacțiilor judiciare încheiate) după 10 ianuarie
2015

69Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în
materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întârzierii
prelungite a zborurilor și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91 (JO 2004, L 46, p. 1, Ediție specială,
07/vol. 12, p. 218)

70
Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară,
recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1). Acest regulament a
abrogat Regulamentul nr. 44/2001.
 Cu privire la instanța competentă: v. criteriile de competență (dispoziții
generale, competențe speciale, competență exclusivă)
- art. 4 alin. (1) – domiciliul pârâtului
„(...)persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate
în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză”.
- art. 6 alin. (1) - „dacă pârâtul nu are domiciliul pe teritoriul unui stat
membru, competența instanțelor este determinată, în fiecare stat membru, de legislația
statului membru în cauză […]”
- art. 6 alin. (2) - „împotriva unui astfel de pârât, orice persoană, indiferent de
naționalitate, care își are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, poate să invoce în acel
stat membru normele de competență în vigoare acolo […] în aceeași manieră ca și
cetățenii statului membru respectiv”.

- art. 7 pct 1 lit .(a) „în materie contractuală“ instanța de la locul de executare
a obligației în cauză,
- art. 7 pct. 1 lit. (b): locul de executare a obligației este în cazul:
vânzării de mărfuri - ...
/prestării de servicii - „locul dintrun stat membru
unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile”.

- art. 7 pct. 2 „în materie delictuală și cvasidelictuală”, instanța „de la locul

unde sa produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”.

B. Cauza C448/16, Mohamed Barkan și alții/Air Nostrum L.A.M. SA

Situația de fapt. Domnul Mohamed Barkan, soția sa și cei trei copii ai lor
(denumiți în continuare „domnul Barkan și alții”) au cumpărat de la operatorul de
transport aerian Iberia Líneas Aéreas de España (denumită în continuare „Iberia”) un bilet
pentru o călătorie compusă din două zboruri legate, din Melilla (Spania) la Frankfurt am
Main (Germania) via Madrid (Spania). Primul segment al călătoriei, de la Melilla la
Madrid, a fost operat de Air Nostrum Líneas Aéreas del Mediterráneo SA (denumită în
continuare „Air Nostrum”), în timp ce al doilea segment, de la Madrid la Frankfurt am
Main, a fost operat de Iberia. Plecarea din Melilla spre Madrid a fost întârziată, iar
pasagerii au pierdut zborul de legătură și au ajuns la destinația lor finală (Frankfurt am
Main) cu o întârziere de patru ore.
Procedura națională și întrebările preliminare. Acești pasageri au formulat o
acțiune împotriva companiei Air Nostrum, cu sediul în Spania, fiecare dintre ei solicitând
o despăgubire în valoare de 250 de euro în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (a) din
Regulamentul nr. 261/2004. Domnul Barkan solicită de asemenea rambursarea sumei de
100 de euro, cu dobânzile aferente, pentru alimentele consumate și pentru apelurile
telefonice efectuate pe durata întârzierii (acțiune denumită în continuare „a doua
acțiune – Barkan”). Acțiunea a fost formulată înainte de 10 ianuarie 2015.
Instanța de prim grad a admis acțiunea. În apel însă, acțiunea a fost respinsă.
Instanța de apel a considerat că instanțele germane nu aveau competență internațională.
Potrivit acestei instanțe, nu a existat un loc de executare pe acest teritoriu, în sensul
Regulamentului (CE) nr. 44/2001. Acțiunea în discuție a avut ca obiect întârzierea
segmentului de zbor de la Melilla la Madrid și, astfel, instanța respectivă a considerat
numai aceste două locuri drept locuri de executare relevante.
Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), sesizată cu recurs, a
constatat că, în prezenta cauză, competența internațională nu putea fi atribuită instanțelor
germane decât dacă locul prestării serviciului în cauză era situat în Germania. Această
decizie depinde de aspectul dacă raportul juridic dintre reclamanții din cauza principală și
Air Nostrum poate fi clasificat drept contractual, în pofida faptului că nu există niciun
raport contractual direct între acești pasageri și Air Nostrum.
În aceste condiții, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a suspendat
judecarea cauzei și a adresat Curții următoarele întrebări:
„1) Articolul 5 punctul 1 litera (a) din [Regulamentul nr. 44/2001] trebuie
interpretat în sensul că noțiunea «materie contractuală» include și o acțiune în
despăgubire formulată în temeiul articolul 7 din [Regulamentul nr. 261/2004] care este
introdusă împotriva unui operator efectiv de transport aerian care nu este parte la
contractul încheiat cu pasagerul respectiv?
2) În măsura în care articolul 5 punctul 1 din [Regulamentul nr. 44/2001] este
aplicabil:
În cazul unui transport aerian de persoane pe o rută compusă din două zboruri,
fără o escală notabilă pe aeroportul de tranzit, se consideră că locul de executare, în
sensul articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua teză din [Regulamentul nr. 44/2001], este
destinația finală a pasagerului chiar dacă dreptul la compensație invocat, astfel cum este
prevăzut la articolul 7 din [Regulamentul nr. 261/2004], se întemeiază pe un incident
intervenit în timpul primului segment al călătoriei, iar acțiunea a fost introdusă împotriva
transportatorului aerian care a operat primul zbor, dar care nu este parte la contractul de
transport?”

Implicații juridice

I. Criterii de competență aplicabile. Natura creanței. Materie contractuală

sau delictuală ?

1. Care este natura creanței ce constituie obiectul acțiunii în despăgubire

formulate de dnul Barkan șa împotriva transportatorului aerian efectiv Air Nostrum ?
Această creanță poate fi calificată drept creanță în materie contractuală în sensul
Regulamentului (CE) nr. 44/2001 (Regulamentul Bruxelles I) ?

2. Potrivit căror reguli urmează a se stabili instanța care are competența

internațională de soluționare a acțiunii în despăgubire împotriva unui operator efectiv de
transport aerian care nu era operatorul de transport aerian contractual al pasagerilor ?
 În fapt, TAE Air Nostrum a efectuat doar primul segment al călătoriei de la
Melilla (Spania) la Madrid (Spania), plecarea din Melilla spre Madrid fiind întârziată.
Urmare pierderii zborului de legătură, pasagerii au ajuns la destinația lor finală (Frankfurt
am Main) cu o întârziere de patru ore. Care este criteriul de competență aplicabil pentru a
identifica dacă instanța germană poate sau nu soluționa acest litigiu transfrontalier ?

II. Forul aplicabil acțiunilor formulate împotriva operatorului efectiv de

transport aerian

1. Soluția CJUE în hotărârea Rehder (C-204/08) îccp competența internațională

de soluționare a acțiunilor întemeiate pe Regulamentul nr. 261/2004 introduse de un
pasager care a încheiat un contract de transport cu un operator de transport aerian care a
fost și TAE-ul care a operat zborul direct anulat.
2. Soluția din jurisprudența Rehder poate fi extinsă la călătoriile cu mai multe
segmente de zbor ?
3. Operatorul contractual de transport aerian (TAC) și operatorul efectiv de
transport aerian: reflectarea locului de executare, a se vedea aprecierile dezvoltate în
Concluziile AG Michal Bobek prezentate la 19 octombrie 2017

Raporturi juridice

Pasageri (Dnul Mohamed Barkan șa)

TAC (Iberia)__________________________TAE (Air

Nostrum)

Cadrul juridic

a) Regulamentul (CE) nr. 261/200471

- art. 2 lit. (b) – operator de transport aerian
- art. 3 – domeniu de aplicare
Art. 3 alin. (1) prevede că Regulamentul nr. 261/2004 se aplică:
„(a) pasagerilor care pleacă de pe un aeroport situat pe teritoriul unui stat membru
în care se aplică tratatul;
(b) pasagerilor care pleac de pe un aeroport situat într-o țară terță către
un aeroport situat pe teritoriul unui stat membru în care se aplică tratatul, exceptând
cazurile în care aceștia au primit indemnizații sau compensații și au beneficiat de
asistență în țara terță respectivă, în cazul în care operatorul de transport aerian al zborului
respectiv este un transportator comunitar“.

71Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în
materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întârzierii
prelungite a zborurilor și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91 (JO 2004, L 46, p. 1, Ediție specială,
07/vol. 12, p. 218)
 Art. 3 alin. (5) prevede că Regulamentul se aplică tuturor operatorilor de
transport aerian care asigură transportul pasagerilor menționați la alineatele (1) și (2) ale
aceleiași dispoziții. Articolul 3 alineatul (5) a doua teză prevede că, „[î]n cazul în care un
operator de transport aerian (TAE, subl. ns) care nu are un contract cu pasagerul își
execută obligațiile în conformitate cu prezentul regulament, atunci se consideră că acesta
acționează astfel în numele persoanei care are un contract cu pasagerul respectiv”.
- art. 6 – asistența în caz de întârziere în funcție de durata întârzierii și de
distanța zborului
- art. 7 – compensațiile oferite pasagerilor
- art. 13 dreptul la reparații

b) Regulamentul (CE) nr. 44/200172 (Regulamentul Bruxelles I)

Instanța competentă
Secțiunea 1. Dispoziții generale
- art. 2 alin. (1) – domiciliul pârâtului
„(...)persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate
în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză”.
- art. 4 alin. (1) - „dacă pârâtul nu are domiciliul pe teritoriul unui stat
membru, competența instanțelor este determinată, în fiecare stat membru, de legislația
statului membru în cauză […]”
- art. 4 alin. (2) - „împotriva unui astfel de pârât, orice persoană, indiferent de
naționalitate, care își are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, poate să invoce în acel
stat membru normele de competență în vigoare acolo […] în aceeași manieră ca și
cetățenii statului membru respectiv”.

Secțiunea 2. Competențe speciale

- art. 5 pct 1 lit .(a) „în materie contractuală“ instanța de la locul de executare
a obligației în cauză,
- art. 5 pct. 1 lit. (b): locul de executare a obligației este în cazul:
vânzării de mărfuri - ...
/prestării de servicii - „locul dintrun stat membru
unde,
în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate
serviciile”

- art. 5 pct. 3 „în materie delictuală și cvasidelictuală”, instanța „de la locul

unde sa produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”.

72 Regulamentul Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea
hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74). Acest regulament a fost
abrogat de Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența
judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1) (Regulamentul
Bruxelles I reformat)
 C. Cauza C447/16, Roland Becker/Hainan Airlines Co. Ltd

Situația de fapt. Domnul Roland Becker a încheiat un contract de transport

aerian cu compania aeriană Hainan Airlines Co. Ltd (denumită în continuare „Hainan
Airlines”) pentru o călătorie alcătuită din două zboruri legate. Acest operator de transport
aerian are sediul în afara teritoriului Uniunii. Primul segment al călătoriei respective a
avut loc din BerlinTegel (Germania) la Bruxelles (Belgia), iar al doilea segment, de la
Bruxelles la Beijing (China). Domnul Becker a efectuat checkinul pentru ambele
segmente la Berlin și a primit cărțile de îmbarcare corespunzătoare. Bagajele sale au fost
înregistrate până la Beijing. Primul segment al călătoriei, operat de Brussels Airlines, sa
desfășurat conform programului. La Bruxelles însă, domnului Becker i sa refuzat
îmbarcarea pentru al doilea segment, până la Beijing, care era operat de Hainan Airlines.

Procedura națională și întrebarea preliminară. Domnul Becker solicită, prin

intermediul unei acțiuni formulate în Germania împotriva Hainan Airlines, o despăgubire
în valoare de 600 de euro, în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul
nr. 261/2004, cu dobânzile și cheltuielile de judecată aferente (acțiune denumită în
continuare „a treia acțiune – Becker”). Acțiunea a fost formulată înainte de 10 ianuarie
2015.

Instanța de prim grad a respins acțiunea pentru motivul că instanțele germane nu

aveau competență internațională. Instanța de apel a ajuns la aceeași concluzie. În opinia
acesteia din urmă, nu a existat un loc de executare pe teritoriul național, întrucât primul
segment, de la Berlin la Bruxelles, și al doilea segment, de la Bruxelles la Beijing,
constituiau două zboruri distincte în temeiul Regulamentului nr. 261/2004. Acțiunea în
discuție are ca obiect exclusiv segmentul de călătorie de la Bruxelles la Beijing: sa
considerat, astfel, că locul de executare era Bruxelles. Instanța menționată a constatat de
asemenea că sediul companiei Hainan Airlines nu era situat în Germania și că, prin
urmare, competența internațională a instanțelor germane nu se putea întemeia pe locul
sediului. Întrucât contractul în litigiu avea ca obiect prestarea de servicii, competența se
putea întemeia doar pe articolul 5 punctul 1 litera (a) și pe articolul 5 punctul 1 litera (b) a
doua teză din Regulamentul nr. 44/2001.

Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), sesizată cu recurs, a

constatat că împrejurarea dacă instanțele germane au sau nu au competență internațională
depinde de natura raportului juridic dintre domnul Becker și Hainan Airlines. Aceasta
depinde și de aspectul dacă aeroportul Berlin, ca loc de plecare pentru primul zbor, poate
fi considerat loc de executare în sensul Regulamentului nr. 44/2001.

În aceste împrejurări, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a suspendat

judecarea cauzei și a adresat Curții următoarea întrebare:

„În cazul unui transport aerian de persoane pe o rută compusă din două zboruri,
fără o escală notabilă pe aeroportul de tranzit, se consideră că locul de executare, în
sensul articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua teză din [Regulamentul nr. 44/2001], este
locul de plecare pentru primul segment al călătoriei, chiar dacă dreptul la compensație
invocat, astfel cum este prevăzut la articolul 7 din [Regulamentul nr. 261/2004], se
întemeiază pe un incident care a intervenit în timpul celui de al doilea segment al
călătoriei, iar acțiunea a fost introdusă împotriva celeilalte părți la contractul de transport,
respectiv un operator de transport aerian care a operat al doilea zbor, dar nu și primul
zbor?”

Implicații juridice

Cum determinăm care este instanța care are competența internațională de a

soluționa o acțiune în despăgubire întemeiată pe Regulamentul nr. 261/2004 introdusă de
un pasager împotriva unui operator de transport aerian care nu are sediul pe teritoriul unui
stat-membru ?

Raporturi juridice

Pasager Dnul Roland Becker_______________TAC Hainan Airlines, cu

sediul într-o țară-terță
de la Berlin-Tegel la Beijing via Bruxelles

Primul segment al călătoriei (de la Berli-Tegel la Bruxelles) operat de Brussels

Airlines conform prrogramului de zbor.
Al doilea segment al călătoriei (de la Bruxelles la Beijing) operat de Hainan
Airlines care refuză în Bruxelles îmbarcarea dnului Becker.

Cadrul juridic

a) Regulamentul (CE) nr. 261/200473

- art. 2 lit. (b) – operator de transport aerian

- art. 3 – domeniu de aplicare

Art. 3 alin. (1) prevede că Regulamentul nr. 261/2004 se aplică:

„(a) pasagerilor care pleacă de pe un aeroport situat pe teritoriul unui stat

membru în care se aplică tratatul;

73Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 11 februarie 2004 de stabilire a unor norme comune în
materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare și anulării sau întârzierii
prelungite a zborurilor și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91 (JO 2004, L 46, p. 1, Ediție specială,
07/vol. 12, p. 218)
 (b) pasagerilor care pleacă de pe un aeroport situat într-o țară terță către
un aeroport situat pe teritoriul unui stat membru în care se aplică tratatul, exceptând
cazurile în care aceștia au primit indemnizații sau compensații și au beneficiat de
asistență în țara terță respectivă, în cazul în care operatorul de transport aerian al zborului
respectiv este un transportator comunitar“.

Art. 3 alin. (5) prevede că Regulamentul se aplică tuturor operatorilor

de transport aerian care asigură transportul pasagerilor menționați la alineatele (1)
și (2) ale aceleiași dispoziții.

Articolul 3 alineatul (5) a doua teză prevede că, „[î]n cazul în care un
operator de transport aerian (TAE, subl. ns) care nu are un contract cu pasagerul își
execută obligațiile în conformitate cu prezentul regulament, atunci se consideră că acesta
acționează astfel în numele persoanei care are un contract cu pasagerul respectiv”.

- art. 6 – asistența în caz de întârziere în funcție de durata întârzierii și de

distanța zborului
- art. 7 – compensațiile oferite pasagerilor
- art. 13 dreptul la reparații

b) Regulamentul (CE) nr. 44/200174 (Regulamentul Bruxelles I)

Cu privire la determinarea instanței competente

Secțiunea 1. Dispoziții generale
- art. 2 alin. (1) – domiciliul pârâtului
„(...)persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate
în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză”.
- art. 4 alin. (1) - „dacă pârâtul nu are domiciliul pe teritoriul unui stat
membru, competența instanțelor este determinată, în fiecare stat membru, de legislația
statului membru în cauză […]”
- art. 4 alin. (2) - „împotriva unui astfel de pârât, orice persoană, indiferent de
naționalitate, care își are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, poate să invoce în acel
stat membru normele de competență în vigoare acolo […] în aceeași manieră ca și
cetățenii statului membru respectiv”.

Secțiunea 2. Competențe speciale

- art. 5 pct 1 lit .(a) „în materie contractuală“ instanța de la locul de executare
a obligației în cauză,
- art. 5 pct. 1 lit. (b): locul de executare a obligației este în cazul:
vânzării de mărfuri - ...

74 Regulamentul Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea
hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74). Acest regulament a fost
abrogat de Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența
judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1) (Regulamentul
Bruxelles I reformat)
 /prestării de servicii - „locul dintrun stat membru
unde,
în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate
serviciile”

- art. 5 pct. 3 „în materie delictuală și cvasidelictuală”, instanța „de la locul

unde sa produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă”.

Aplicație practică 1

Starea de fapt
Dna Castagnetta, profesionist cu domiciliul în Spania citește pe Internet anunțul
dnei Gamina, profesionist cu domiciliul în Franța, interesată să achiziționeze păpuși
dansatoare de Flamenco. Dna Castagnetta o contactează pe dna Gamina pentru a-i
propune să cumpere colecția sa de 1 000 de piese în valoare de 4 000 de euro.
Dna Gamina dorește să vadă păpușile pentru a aprecia valoarea lor înainte de a
accepta oferta dnei Castagnetta. Încântată să obțină modele de o raritate excepțională, dna
Gamina acceptă prețul cerut de dna Castagnetta și e de acord să îi plătească 30% din
valoarea acestuia odată cu primirea primelor 500 de păpuși și se angajează să plătească
restul de 70% la primirea celorlalte 500 de exemplare.
Totuși, în timp ce prima parte a contractului este executată fără dificultate, atunci
când dna Castagnetta trimite la data convenită a doua parte a comenzii aceasta i se
restituie cu mențiunea «retur la expeditor», dna Gamina răspunzând că nu are intenția de
a plăti a doua parte a comenzii.
Dna Castagnetta vrea să sesizeze instanța pentru a obține plata integrală a
păpușilor; ea suspectează că dna Gamina ar fi primit păpușile care o interesau mai mult,
refuzând de a onora partea restantă a contractului.
Cerințe
Ea vă solicită consilierea juridică, dorind să știe ce instanță trebuie să sesizeze și
care va fi legea aplicabilă;
Dorește să știe care sunt temeiurile care ar putea justifica cererea sa împotriva
dnei Gamina;
În fine, dorește să știe în ce condiții decizia dată va putea fi executată în Spania.
Repere:
Cu privire la legea aplicabilă
Lipsa determinării legii aplicabile  Convenția de la Viena – Executarea
contractului
Cu privire la competența instanței
Lipsa determinării instanței  Regulamentul Bruxelles I bis
Cu privire la efectele hotărârii
Executarea în Spania a unei decizii pronunțate în Franța – Creanțe necontestat
 Aplicație practică nr. 2

Starea de fapt. Dnul Picpic, cactofil, comandă pe Internet de la societatea Pictout

al cărei sediu social este în Polonia, o specie rară de cactus: Ariocarpus. Acceptând
condițiile generale de vânzare printr-un simplu clic, el plătește comanda sa via Internet.
Societatea Pictout se angajează să livreze cactusul la domiciliul francez al dnului Picpic
în două săptămâni.
Atunci când primește coletul, dnul Picpic constată starea deplorabilă a cactusului
și dorește să i se restituie suma deja debitată din contul său.
El consultă condițiile generale ale vânzării și vede că legea poloneză este
desemnată drept lege aplicabilă contractului încheiat cu societatea Pictout.

Vechi licențiat în drept, dnul Picpic își amintește că domiciliul pârâtului

desemnează în principal instanța competentă; îngrijorat, el apelează la vechiul său amic
și avocat dnul Bar’o pentru a ști ce instanță trebuie să sesizeze ?
Acceptând condițiile generale de vânzare desemnând legea poloneză, el îl
întreabă care va fi legea aplicabilă în litigiu.

Repere:

Cu privire la competența instanței

Lipsa determinării instanței competente
 Regulamentul (CE) nr.44/2001 (Reg. Bruxelles I):art. 5 pct. 1 lit. a)/
/Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 (Reg. Bruxelles I bis): art. 7 pct. 1 lit. a)
Verificarea datei la care este formulată acțiunea împotriva societății Pictout de
către dnul Picpic
(înainte sau după 10 ianuarie 2015).

Cu privire la legea aplicabilă

Condițiile generale de vânzare (CGV) acceptate de dnul Picpic au valoare
contractuală ?
Dreptul intern: legea poloneză desemnată  Convenția de la Viena

VII. Bibliografia recomandată:

P. Craig, G. De Búrca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi

doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu (în seria Drept comunitar, Control ştiinţific şi revizie
traducere – Beatrice Andreşan-Grigoriu), Bucureşti, 2009;
 O. Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a , Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;
R. M. Popescu, M. A. Dumitraşcu, coordonator Augustin Fuerea, Drept comunitar
european. Caiet de seminar, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2006;
L. Dubouis, C. Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Paris,
Montchrestien, 4e édition, 2006;
C. Nourissat, Droit communautaire des affaires, Paris, Dalloz, 2e édition, 2005;
A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003;
S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001;
O. Ţinca, Efectul direct al dreptului comunitar, în Dreptul nr. 11/2007;
I. Niţă, Ordinea juridică comunitară în cadrul ordinii juridice europene, în
R.R.D.I. nr. 4 ianuarie – iunie 2007;
V. Duculescu, Principiul subsidiarităţii – principiu fundamental al Tratatului
Constituţional European, în R.D.C. nr. 1/2004.

VIII. Întrebări recapitulative:

▪ Care sunt organizaţiile internaţionale de cooperare economică şi politico-

militară înfiinţate în Europa după cel de-al doilea război mondial ?

▪ Care sunt structurile care marchează începutul procesului de integrare europeană

în Europa occidentală de la jumătatea sec. XX ?

▪ Care sunt componentele instituţionale ale Uniunii Europene ?

▪ Care sunt pilonii ce alcătuiesc structura Uniunii Europene potrivit Tratatului de

la Maastricht ?

▪ Care sunt elementele de noutate introduse prin Tratatul de la Lisabona ?

▪ Care sunt coordonatele din perspectiva cărora poate fi caracterizat ansamblul

normelor juridice ce alcătuiesc dreptul european al afacerilor ?

IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă:

▪ Dimensiunea pluridisciplinară a dreptului european al afacerilor.

 Tema 2-3. Libera circulaţie a mărfurilor.
Noţiunea de mărfuri. Uniunea vamală. Domeniu de aplicare.
Interzicerea intre statele membre a taxelor vamale de import şi de export

I. Obiective specifice:

• însuşirea de către student a mijloacelor efective de realizare a pieţei comune şi a

domeniului de aplicare (spaţial şi material) al liberei circulaţii a mărfurilor;
 • înţelegerea de către student a finalităţii interzicerii între statele membre a taxelor
vamale, respectiv a taxelor cu efect echivalent taxelor vamale.

II. Competenţe specifice dobândite de student:

• însuşirea de către student a noţiunii de marfă în accepţiunea jurisprudenţială

consacrată de CEJ (CJCE);
• identificarea de către student a mărfurilor comunitare faţă de cele necomunitare,
respectiv enumerarea subcategoriilor de mărfuri comunitare şi mprfuri necomunitare;
• însuşirea noţiunii de taxe cu efect echivalent taxelor vamale şi exemplificări de
sarcini pecuniare ce pot fi calificate sau nu drept taxe cu efect echivalent taxelor vamale.

III. Cuvinte-cheie:

• piaţă comună, integrare negativă/integrare pozitivă, uniune vamală,

mărfuri comunitare, mărfuri necomunitare, taxe cu efect echivalent taxelor vamale.

IV. Structura temei de studiu:

1. Noţiunea de mărfuri. Uniunea vamală. Domeniul de aplicare al liberei circulaţii

a mărfurilor.
2. Interzicerea între statele membre a taxelor cu efect echivalent taxelor vamale.

V. Rezumat:

Realizarea pieţei comune şi funcţionarea efectivă a liberei circulaţii a mărfurilor

implică înlăturarea obstacolelor comerciale, fiscale sau administrative între statele
membre precum şi armonizarea reglementărilor naţionale ale statelor membre. Potrivit
dispoziţiilor 28 alin. (1) din T.f.U.E. [ex-art. 23 alin. (1)] Uniunea „este alcătuită dintr-o
uniune vamală care cuprinde ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică
interzicerea între statele membre a taxelor vamale la import şi la export şi a oricăror taxe
cu efect echivalent precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile acestora cu
ţări terţe“. Libera circulaţie a mărfurilor operează, sub aspect spaţial, în cadrul limitelor
teritoriale în care statele-membre îşi exercită suveranitatea, în timp ce, sub aspect
material, se aplică mărfurilor comunitare (în sensul consacrat de prevederile art. 5 pct. 23
din Codul vamal al Uniunii, adică următoarelor categorii: mărfurilor obţinute în întregime
pe teritoriul vamal al Uniunii, mărfurilor importate din teritorii care nu aparţin teritoriului
vamal al Uniunii şi aflate în liberă practică, respectiv mărfurilor obţinute pe teritoriul
vamal al Uniunii din bunuri fabricate în întregime în Comunitate şi din bunuri aflate în
liberă practică sau prin prelucrarea acestora).
Taxele cu efect echivalent reprezintă orice sarcini pecuniare care, indiferent de
mărimea, denumirea sau modul de aplicare, sunt impuse unilateral asupra mărfurilor
naţionale sau străine în considerarea trecerii unei frontiere; nu mai puţin, obligaţia
pecuniară pretinsă în schimbul unui serviciu determinat nu poate fi calificată drept taxă
cu efect echivalent dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: prestaţia efectuată
reprezintă un avantaj real pentru beneficiarul acesteia, avantajul astfel asigurat este
procurat în mod individual operatorului economic iar contravaloarea taxei pretinse este
proporţională cu serviciul prestat acestuia.
În situaţia perceperii de taxe vamale sau taxe cu efect echivalent acestora, statele-
membre au obligaţia fie de a înlătura reglementările legale interne aflate în conflict cu
normele comunitare, fie de a extinde avantajele fiscale acordate mărfurilor autohtone şi
asupra celor importate.

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

1. Noţiunea de mărfuri. Uniunea vamală. Domeniu de aplicare.

Preliminarii. Potrivit dispozițiilor art. 3 din T.U.E.-nou (ex-art. 2 din T.U.E.),
instituirea pieței interne și a unei Uniuni economice și monetare (a cărei monedă este
euro) reprezintă mijloacele efective de realizare a obiectivelor comunitare în cadrul
cărora „dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere economică echilibrată şi
pe stabilitatea preţurilor (...), coeziunea economică, socială și teritorială precum şi
solidaritatea între statele membre“ ocupă un rol esențial. În accepțiunea consacrată de
Curtea de Justiție, piața comună presupune „eliminarea tuturor obstacolelor aduse
schimburilor comerciale intracomunitare în vederea fuzionării piețelor naționale într-o
piață unică ce va realiza condiții cât mai apropiate posibil de cele ale unei veritabile piețe
interne“75. Crearea pieței comune presupune înlăturarea barierelor comerciale, tehnice,
fiscale sau administrative între statele membre (ceea ce este cunoscut sub denumirea de
„integrare negativă“), respectiv elaborarea regulilor de funcționare a liberei circulații a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor și armonizarea reglementărilor
naționale ale statelor membre (fiind vorba despre așa-zisa „integrare pozitivă“)76.
Sediu juridic. Libera circulație a mărfurilor este reglementată în Titlul II al Părții
a treia - „Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii“ (art. 28-37 din T.f.U.E.-ex-art. 23-31
din T.C.E.), precedând dispozițiile incidente liberei circulații a persoanelor, serviciilor și
capitalurilor. Dispoziții incidente LCM regăsim și în legislația secundară – Regulamentul
(UE) de stabilire a Codului vamal al Uniunii nr. 952/2013/UE, Reg. (CE) nr. 2679/98
privind funcționarea pieței interne în legătură cu libera circulație a mărfurilor.
Conform art. 28 alin. (1) din T.f.U.E. [ex-art. 23 alin. (1)], Uniunea „este alcătuită
dintr-o uniune vamală care cuprinde ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică
interzicerea între statele membre a taxelor vamale la import şi la export şi a oricăror taxe
cu efect echivalent precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile acestora cu
ţări terţe“. Introducerea Tarifului vamal comun (T.V.C.) s-a realizat în două etape: în
prima fază, tarifele vamale naţionale au fost apropiate în mod treptat pentru ca ulterior să
se instituie T.V.C. Uniunea vamală a permis Comunităţii promovarea unei politici
comerciale comune şi elaborarea unei legislaţii vamale proprii, respectiv Codul vămilor

75
C.J.C.E., 5 mai 1982, C. 15/81.
76
În sensul arătat, a se vedea M. Crăcană, M. Căpățână, Libera circulație a persoanelor,
bunurilor, serviciilor și capitalurilor, Ed. Tritonic, București, 2007.
comunitare77 (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994), înlocuit de Codul Vamal Modernizat,
în prezent aflându-se în vigoare Codul Vamal al Uniunii78.
Domeniu de aplicare (spaţial și material). Libera circulaţie a mărfurilor se
desfăşoară în cadrul limitelor teritoriale în care statele-membre îşi exercită suveranitatea,
cu precizarea că există totuşi anumite teritorii integrate teritoriului vamal definit de codul
vămilor comunitare care aparţin unor state care nu au aderat la U.E. (principatul Monaco,
San Marino). Potrivit art. 28 din T.f.U.E. (ex-art. 23 din T.C.E.) uniunea vamală are în
vedere ansamblul schimburilor intracomunitare de mărfuri, reglementări speciale fiind
incidente anumitor categorii de mărfuri (cărbune, oţel, materiale nucleare).
În accepţiunea jurisprudenţială consacrată de C.J.U.E, prin marfă se înţelege orice
bun cu valoare economică transportat peste o frontieră în scopul unei tranzacţii
comerciale. Delimitarea noţiunii a fost ocazionată de reglementarea italiană instituind
taxarea la export a operelor cu valoare artistică, istorică, arheologică sau etnografică;
susţinerile statului italian potrivit cărora:
• bunurile arătate (și considerate drept „bunuri culturale“) nu ar putea fi
asimilate mărfurilor, iar
• scopul impunerii taxei nu ar consta în colectarea de venituri, ci de a asigura
protecţia „moştenirii artistice“ italiene nu au fost primite, apreciindu-se că nu există
niciun motiv pentru care bunurile respective – trecând o frontieră şi constituind obiectul
unor operaţiuni comerciale – să nu fie considerate drept mărfuri şi să nu se afle sub
incidenţa regulilor comunitare impuse de principiul liberei circulaţii a mărfurilor79.
Tot pe cale jurisprudenţială au fost calificate drept mărfuri inclusiv • deşeurile
fără valoare comercială dar care presupun anumite costuri pentru întreprinderi precum şi
• materialele audiovizuale80 (nu şi emisiunile sau mesajele publicitare aflate sub
incidența regulilor referitoare la libera circulație a serviciilor) sau
• monedele de la data la care nu mai deţin curs legal într-un stat membru81 (în caz
contrar, fiind aplicabile regulile privind libera circulaţie a capitalurilor).
Principiul liberei circulaţii se aplică mărfurilor unionale în sensul consacrat de
art. 5 pct. 23 din Codul vamal al Uniunii, şi anume:
- mărfurilor obţinute în întregime pe teritoriul vamal al Uniunii;
- mărfurilor importate din teritorii care nu aparţin teritoriului vamal al Uniunii
şi aflate în liberă practică (circulând liber). Potrivit dispozițiilor art. 29 din T.f.U.E. (ex-
art. 24 din T.C.E.) sunt considerate în liberă practică într-un stat membru mărfurile care
provin din state-terţe pentru care au fost îndeplinite formalităţile de import şi au fost
plătite taxele vamale dacă nu au beneficiat de rambursarea totală sau parţială a acelor
taxe;

78
Instituit prin Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 (cu modificările aduse prin Regulamentul nr.
82/97, Regulamentul nr. 955/1999, respectiv Regulamentul nr. 2700/2000), Codul vamal comunitar a fost
înlocuit de noul Cod Vamal Comunitar (Codul Vamal Modernizat) adoptat prin Regulamentul (CE)
nr.450/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
din 4 iunie 2008; punerea în aplicare a acestui regulament a avut loc treptat, începând cu data de 24 iunie
2009, finalizarea urmând a avea loc cel mai târziu la data de 24 iunie 2013, reformarea C.V.M fiind
desăvârșită prin Codul vamal al Uniunii adoptat prin Reg. (UE) nr. 952/2013.
79
C.J.C.E., 10 decembrie 1968, C. 7/68.
80
C.J.C.E., 30 aprilie 1974, C. 155/73.
81
C.J.C.E., 23 noiembrie 1978, C. 7/78.
 - mărfurilor obţinute în cadrul teritoriului vamal al Uniunii din bunuri fabricate
în întregime în Comunitate şi din bunuri aflate în liberă practică sau prin prelucrarea
acestora.
Dacă procesul de fabricare a unei mărfi se desfăşoară pe teritoriul a două sau mai
multe state, marfa este considerată originară din ţara în care a avut loc ultima
transformare substanţială sub aspect economic; la nivel jurisprudențial, s-a arătat că
suntem în prezența unei transformări esențiale atunci când „produsul dobândește o
compoziție și caracteristici specifice proprii, pe care nu le poseda inițial“82 sau dacă
„transformarea a făcut posibilă confecționarea unui produs nou și original“83. De regulă,
operaţiunile de asamblare nu prezintă relevanţă pentru stabilirea originii mărfurilor;
totuşi, acestea devin semnificative în ipoteza în care efectuarea monoperelor de
asamblare devine stadiul de fabricaţie determinant în cadrul căruia se concretizează,
practic, destinaţia diferitelor elemente componente ale mărfii iar marfa dobândeşte
însuşiri calitative specifice (cu titlu exemplificativ, pot fi reţinute asamblările din
domeniul auto)84.
Celelate mărfuri sunt neunionale, originea lor putând fi
- nepreferenţială (regula generală) sau
- preferenţială fie prin i) aşezarea lor în această categorie ca urmare a dispoziţiilor
tratatelor internaţionale încheiate de Comunitate și ulterior de Uniune cu state terţe sau
grupări de state, fie prin ii) stabilirea în mod unilateral de către Comunitate a caracterului
preferenţial în favoarea unor state (este cazul statelor mediteraneene care beneficiază de
tarife preferinţiale în contextul politicii specifice a Uniunii faţă de acestea).

Mărfurile care circulă în Uniune sunt prezumate a fi mărfuri unionale, autorităţile

interesate fiind ţinute să dovedească natura necomunitară a mărfurilor.

2. Interzicerea între statele membre a taxelor cu efect echivalent taxelor vamale.

În lipsa unei definiţii legale, Curtea a statuat că taxele cu efect echivalent, fără a
fi taxe vamale în sensul strict al termenului, sunt orice sarcini pecuniare care, indiferent
de mărimea, denumirea sau modul de aplicare, sunt impuse unilateral asupra mărfurilor
naţionale sau străine pentru că ele trec o frontieră85.
Pentru înţelegerea semnificaţiilor noţiunii, relevantă este concepţia consacrată de
Curte prin decizia pronunţată în afacerea Social Fonds voor Diamantarbeiders86. În
contextul în care legea belgiană prevedea obligaţia importatorilor belgieni de a vărsa
0,33% din valoarea importurilor de diamante într-un fond social constituit în favoarea
lucrătorilor din industria de prelucrare a diamantelor, importatorul belgian Branchfeld a
invocat faptul că reglementarea naţională contravine dispoziţiilor comunitare; în
consecinţă, instanţa belgiană a dispus înaintarea cererii în vederea pronunţării unei decizii
preliminare de interpretare a Curţii de Justiţie.
Apărarea formulată de statul belgian, fundamentată în principal pe ideea că:

82
C.J.C.E., 27 aprilie 1994, C. 49/76.
83
C.J.C.E., 31 ianuarie 1979, C. 114/78.
84
A se vedea S. Deleanu, Dreptul comunitar al afacerilor, p. 10, http://facultate.regielive.ro.
85
C.J.C.E., 1 iulie 1969, C. 24/68.
86
C.J.C.E., 1 iulie 1969, C. 2-3/69.
 • impunerea acestei contribuţii la fondul social respectiv nu urmăreşte protejarea
industriei sale naţionale de profil, Belgia nedezvoltând o industrie de acest gen,
a fost respinsă de Curte, care a reţinut că:
• destinaţia sumelor astfel obţinute nu prezintă importanţă atâta timp cât
• sarcina pecuniară instituită de legea belgiană, determinând o creştere a preţului
mărfii, devine un obstacol la libera circulaţie a mărfurilor.

Urmând concepţia consacrată de Curtea de la Luxemburg, taxele cu efect

echivalent taxelor vamale pot fi caracterizate prin următoarele trăsături specifice:
- au caracter pecuniar deosebindu-se astfel de restricţiile cantitative sau de
măsurile cu efect echivalent restricţiilor cantitative87;
- sunt impuse în mod unilateral de către autorităţile statelor membre;
- sunt impuse mărfurilor în considerarea faptului că acestea trec o frontieră. Tot pe
cale jurisprudenţială, s-a reţinut că noţiunea de frontieră trebuie avută în vedere în sensul
larg al termenului, urmând a fi avută în vedere şi frontiera regională (este cazul
teritoriilor franceze „de dincolo de mări“ – Réunion); prin urmare taxa percepută la
intrarea într-o regiune a unui stat membru a mărfurilor a) provenite dintr-o altă parte a
acestui stat sau a celor b) importate dintr-un alt stat membru, respectiv la ieşirea
mărfurilor din regiune (intitulată „taxă de chei“ sau „de debarcader“88) reprezintă un
obstacol la fel de grav la libera circulaţie a mărfurilor ca şi o taxă percepută la frontiera
naţională89.
Mai mult, împrejurarea că taxa respectivă nu are un caracter protecţionist, aceasta
aplicându-se inclusiv mărfurilor naţionale importate din alte regiuni ale statului respectiv,
nu prezintă importanţă în calificarea taxei ca fiind una cu efect echivalent. Aceasta este
consecinţa faptului că, prin Tratat, taxele vamale şi cele cu efect echivalent
- sunt interzise chiar dacă nu produc un efect discriminatoriu, adică indiferent
dacă produsele importate intră sau nu în concurenţă cu cele autohtone;
- în fine, taxele cu efect echivalent sunt prohibite indiferent de mărimea,
denumirea sau modul de aplicare al acestora, respectiv indiferent de destinaţia pentru
care au fost instituite. În alţi termeni, nu prezintă importanţă valoarea inferioară a taxei
denumirea acesteia sau circumstanţele aplicării acesteia, atâta timp cât aceasta, antrenând
sporirea costului mărfii, obstaculează libera circulaţie a mărfurilor. Nu mai puţin, nu este
relevant cine este beneficiarul sumelor astfel obţinute sau raţiunea pentru care a fost
instituită taxa; cu titlu ilustrativ, taxa instituită de statul grec asupra exporturilor de tutun,
chiar şi în condițiile în care resursele colectate erau destinate finanțarii fondurilor sociale
(pensii) pentru angajații din sectorul tutunului a fost apreciată drept o taxă cu efect
echivalent întrucât perceperea acesteia, determinată de faptul trecerii frontierei,
reprezenta un obstacol în calea liberei circulații a mărfurilor.

87
Pentru detalii privind noţiunea şi efectele restricţiilor cantitatitive, respective a măsurilor cu efect
echivalent restricţiilor cantitative a se vedea infra, p…
88
C.J.C.E., 16 iulie 1992, C. 163/90, citată după D. M. Șandru, Drept comunitar. Integrarea
europeană. Impactul asupra schimburilor comerciale europene și mondiale, Ed. Universitară, București,
2007, p. 133.
89
Idem.
 Exemplificativ, interpretând jurisprudența în materie a Curții au fost calificate
drept taxe cu efect echivalent taxelor vamale90:
- taxele impuse la frontieră în mod unilateral pentru acoperirea costurilor
administrative antrenate de operațiunile vamale;
-taxele pretinse pentru efectuarea controalelor tehnice, sanitar-veterinare,
exceptând situația în care realizarea acestora este prevăzută de normele comunitare;
- taxele solicitate pentru strângerea datelor statistice.

Nu sunt considerate taxe cu efect echivalent:

• Taxele pretinse pentru servicii prestate agenţilor economici (de exemplu,

pentru depozitarea mărfurilor, dacă agentul economic are posibilitatea să ia această
decizie; dacă însă i se impune o taxă obligatorie pentru depozitarea pe durata îndeplinirii
formalităţilor vamale aceasta are natura unei taxe cu efect echivalent91).
Obligația pecuniară pretinsă în schimbul unui serviciu determinat nu poate fi
considerată taxă cu efect echivalent dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele
condiții:
- prestația efectuată reprezintă un avantaj real pentru beneficiarul acesteia; astfel,
cu referire la condiția arătată este ilustrativ cazul Societății italiene de oleoduc transalpin
cu privire la care Curtea. a apreciat că taxa percepută societății la debarcarea petrolului în
Italia, tranportat apoi în Germania și Austria prin oleoduc reprezintă contravaloarea
beneficiului procurat prin utilizarea apei și a instalațiilor portuare, servicii asigurate de
stat92;
- beneficiul asigurat prin intermediul prestației respective să fie procurat
individual operatorului economic, sens în care Curtea a statuat că nu constituie un avantaj
individual controlul executat de către Institutul italian de comerț exterior asupra
mărfurilor exportate, serviciul respectiv vizând în realitate interesele generale ale
exportatorilor italieni astfel încât taxa pretinsă în schimbul controlului nu poate fi reținută
drept o contraprestație a unui avantaj determinat, efectiv și care să profite în mod
individual beneficiarului93;
- contravaloarea taxei să fie proporțională cu serviciul prestat agentului
economic.

• Taxele solicitate în temeiul unor dispoziţii legale comunitare, cum este cazul
taxelor aferente controalelor pentru verificarea îndeplinirii unor obligaţii instituite prin
prevederi legale comunitare (fitosanitare, veterinare,etc).

• Obligațiile pecuniare care fac parte din sistemul de impozite interne ale
unui stat-membru aplicate potrivit dispozițiilor art. 110-113 din T.f.U.E. (ex-art. 90-
93 din T.C.E.)

90
A se vedea L. Dubois, C. Bleumann, Droit matériel de lʼUnion Européenne, Ed. Montchrestien,
Paris, 2001, p. 208; în același sens, și D. M. Șandru, Drept comunitar. Integrarea europeană. Impactul
asupra schimburilor comerciale europene și mondiale, Ed. Universitară, București, 2007.
91
C.J.C.E., 17 mai 1983, C. 132/82.
92
C.J.C.E., 16 martie 1983, C. 266/81, citată după O. Ținca, Libera circulație a mărfurilor în
Uniunea Europeană, în R.D.C. nr. 11/2002, p. 78-79.
93
C.J.C.E., 26 februarie 1975, C. 63/74.
 În considerarea principiului egalităţii de tratament între bunurile indigene şi
bunurile importate, conform prevederilor art. 110 din T.f.U.E. (ex-art. 90 din T.C.E.)
niciun stat membru nu poate aplica direct sau indirect produselor celorlalte ţări
comunitare impozite interne, de orice natură, superioare celor care se aplică produselor
naţionale similare sau care să protejeze indirect alte produse (exemplificativ, o anumită
taxă va fi prohibită dacă este susceptibilă să favorizeze producţia de mărfuri indigene în
defavoarea importului unei mărfi dintr-un alt stat membru). Aceste prevederi, dată fiind
insuficienta armonizare a reglementărilor fiscale din statele membre, urmăresc aşezarea
mărfurilor din statele membre într-o situaţie fiscală comparabilă cu aceea a mărfurilor
indigene.
Astfel, dacă un produs național este supus unui impozit, în scopul menținerii unui
tratament fiscal echitabil, importul produsului similar provenit dintr-un stat-membru
poate fi supus aceleiași impuneri. În interpretarea jurisprudențială a C.J.C.E., sunt
considerate similare mărfurile care prezintă „proprietăți analoage sau care răspund
acelorași nevoi ale consumatorilor“94.
Dacă prevederile alin.1 din art. 110 din T.f.U.E. vizează produsele similare,
dispozițiile alin. 2 se referă la mărfuri care, fără a fi similare, se află față de produsele
naționale într-un raport de concurență fie și numai parțială, indirectă sau potențială95,
ipoteză în care nu pot fi aplicate produselor provenite din alte state-membre impozite
interne de natură să le protejeze pe cele autohtone concurente. Practic, instituirea unor
sarcini pecuniare de natură să urmărească scopuri pur protecționiste contravine politicilor
fiscale comunitare. Fără a exclude facultatea recunoscută statelor-membre de a acorda
anumite facilități fiscale produselor indigene, Curtea a statuat că acestea trebuie extinse
în aceleași condiții și la produsele importate96.
Alături de dispozițiile care prevăd interdicția taxelor vamale și a taxelor cu efect
echivalent, prevederile fiscale privind obligativitatea aplicării în condiții
nediscriminatorii a impozitelor interne sunt, în concepția legiuitorului comunitar,
mijloace distincte de asigurare a liberei circulații a mărfurilor. În consecință, cu referire la
corelația corectă dintre taxele cu efect echivalent și obligațiile fiscale prevăzute de
legislația internă a unui stat-membru, este de reținut că „dispozițiile referitoare la taxele
cu efect echivalent și cele referitoare la impozitarea internă discriminatorie nu pot fi
aplicate împreună, astfel încât în sistemul consacrat de tratat aceeași impunere să aparțină
celor două categorii în același timp“97. Respectând această linie de gândire, Curtea a
apreciat că impozitul care era reglementat atât cu privire la produsele naționale, cât și la
cele importate dar care se aplica în fapt aproape exclusiv acestora din urmă, producția
autohtonă fiind nesemnificativă (fiind vorba în speță despre o reglementare fiscală
italiană care aplica impozitul producției de banane, volumul importurilor fiind în mod
substanțial mai mare decât cel al producției autohtone98) nu poate fi considerat drept o
taxă cu efect echivalent unei taxe vamale atâta timp cât obligația pecuniară respectivă se
înscrie în sistemul general de taxe și impozite interne ale unui stat-membru; în același
timp, în măsura în care impozitul a fost prevăzut din rațiuni protecționiste, de favorizare

94
C.J.C.E., 27 februarie 1980, C. 169/78.
95
C.J.C.E., 27februarie 1980, C. 168/78.
96
Idem.
97
C.J.C.E., 11 martie 1992, C. 78/90, citată după D.M.Șandru, op. cit., p. 135.
98
C.J.C.E., 7 mai 1987, C. 193/85.
indirectă a mărfurilor indigene, perceperea lui contravine dispozițiilor art. 110 alin. 2 din
T.f.U.E. [ex-art. 90 alin. (2) din T.C.E.]
În ipoteza în care au fost percepute taxe vamale sau alte taxe cu efect echivalent
statul are obligaţia fie să înlăture reglementările legale interne care sunt în conflict cu cele
comunitare, fie să extindă avantajele fiscale acordate bunurilor indigene la mărfurile
importate. În plan fiscal, statul trebuie să restituie sumele încasate.
În lipsa unor dispoziţii comunitare în domeniu, procedura recuperării taxelor
încasate ilicit este de competența statelor membre, restituirea integrală a taxei urmând a
avea loc cu respectarea principiului autonomiei instituționale și procedurale a statelor-
membre. Dat fiind efectul direct al dispozițiilor comunitare ce interzic perceperea taxelor
cu efect echivalent, persoanele prejudiciate pot solicita instanțelor naționale restituirea
taxelor încasate ilegal; se impune să precizăm că obligația de restituire se naște de la data
plății taxei și nu de la data la care judecătorul comunitar a constatat încălcarea normelor
comunitare. Bineînțeles, instanțele naționale sunt ținute să procedeze la evaluarea corectă
a întinderii prejudiciului, și în consecință, să limiteze restituirea taxelor în măsura în care
au fost incluse de către agenţii economici în preţurile plătite de către cumpărători.
Importatorii prejudiciaţi prin reducerea volumurilor importurilor pot solicita daune-
interese sub condiția dovedirii faptului că restrângerea este determinată de taxele
percepute în mod ilicit.

În jurisprudența Tatu Curtea a reținut că:

«Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru

să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor
înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel
stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a
unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja
cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe
piața națională».

În alți termeni, interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de

fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri
provenind din alte state membre, favorizând produsele naționale (Hotărârea Tatu, citată
anterior, punctul 52 și jurisprudența citată).
Curtea a confirmat ulterior în mai multe rânduri această poziție în privința
prevederilor OUG nr. 50/2008 în forma inițială sau după modificările intervenite ulterior99

99 OUG nr. 50/2008 a fost modificată prin OUG nr. 208/2008 pentru stabilirea unor măsuri privind taxa pe
poluare pentru autovehicule. Potrivit acestei ordonanțe de urgență, autovehiculele a căror capacitate
cilindrică nu depășește 2000 cm3 și care se înmatriculează pentru prima dată în România sau în alte state
membre ale Uniunii Europene începând cu data de 15 decembrie 2008 erau exceptate de la obligația de plată
a taxei pe poluare pentru autovehicule, stabilită potrivit OUG nr. 50/2008. Aceste dispoziții urmau să rămână
în vigoare până la 31 decembrie 2009.
OUG nr. 208/2008 a fost abrogată prin OUG nr. 218/2008 privind modificarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, care a modificat din nou OUG
nr. 50/2008. Această ordonanță prevede, printre altele, anumite exceptări suplimentare pentru anumite
:

Hotărârea Nisipeanu, C-263/10

pct. 24. În ceea ce privește taxele aplicate autovehiculelor, este cert că vehiculele
prezente pe piață întrun stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia în sensul
articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața
vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare”
vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și cu aceeași
uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate de pe piața statului membru menționat și
cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, din alte state
membre constituie produse concurente (Hotărârea Tatu, citată anterior, punctul 55 și
jurisprudența citată).

Cu privire la limitarea în timp a efectelor prezentei hotărâri

31 În ipoteza în care hotărârea care urmează a fi pronunțată ar statua că articolul 110
TFUE se opune perceperii unei taxe precum cea instituită prin reglementarea națională în
cauză, guvernul român a solicitat Curții, cu ocazia ședinței, să limiteze efectele în timp
ale hotărârii sale.
32 În conformitate cu o jurisprudență constantă, interpretarea unei norme a
dreptului Uniunii dată de Curte în exercitarea competenței pe care io conferă articolul
267 TFUE lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare al acestei
norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la
intrarea sa în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată
raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de
interpretare, dacă sunt reunite și condițiile care permit supunerea

litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente (a se vedea în

special Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot și alții, 24/86, Rec., p. 379, punctul 27,
Hotărârea din 10 ianuarie 2007, Skov și Bilka, C402/03, Rep., p. I199, punctul 50,
precum și Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Brzeziński, C313/05, Rep., p. I513, punctul
55).
33 Prin urmare, numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al
securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să fie determinată
să limiteze posibilitatea de a se invoca o dispoziție pe care a interpretato. Pentru a
putea impune o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și
anume bunacredință a celor interesați și riscul unor perturbări grave (Hotărârea Skov
și Bilka, citată anterior, punctul 51, precum și Hotărârea din 3 iunie 2010, Kalinchev,
C2/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 50).
34 În ceea ce privește riscul unor perturbări grave, trebuie amintit că existența unor
consecințe financiare care ar rezulta pentru un stat membru dintro hotărâre preliminară
nu justifică, prin ea însăși, limitarea în timp a efectelor acestei hotărâri (Hotărârea din

autovehicule înmatriculate pentru prima dată (indiferent dacă în România sau în alte state membre) între 15
decembrie 2008 și 31 decembrie 2009.
A se vedea și OUG 7/2009 și OUG nr. 117/2009.
20 septembrie 2001, Grzelczyk, C184/99, Rec., p. I6193, punctul 52, Hotărârea din 15
martie 2005, Bidar, C209/03, Rec., p. I2119, punctul 68, și Hotărârea Brzeziński, citată
anterior, punctul 58). Statului membru care solicită o astfel de limitare îi revine
obligația de a prezenta în fața Curții date cifrice care să stabilească riscul unor
repercusiuni economice grave (Hotărârile Brzeziński, punctele 59 și 60, și Kalinchev,
punctele 54 și 55, citate anterior).
35 Or, în ceea ce privește repercusiunile economice care pot decurge dintro hotărâre
prin care Curtea declară că articolul 110 TFUE se opune unui regim de impozitare
precum cel instituit prin OUG nr. 50/2008, guvernul român sa limitat în esență la
menționarea numărului mare de cereri de rambursare a taxei percepute, care sar ridica la
aproximativ 40 000, și să facă referire la criza economică de care este afectată România.
36 Trebuie să se constate că, în lipsa unor date cifrice mai precise care să permită să se
concluzioneze că economia românească riscă să fie serios afectată de repercusiunile
prezentei hotărâri, condiția privind existența unor perturbări grave nu poate fi considerată
stabilită.
37 În aceste condiții, nu este necesar să se verifice îndeplinirea criteriului privind
bunacredință a celor interesați.
38 Din aceste considerații rezultă că nu este necesar să fie limitate în timp efectele
prezentei hotărâri.

Și în Cauzele conexate Cîmpean și Ciocoiu Guvernul român a solicitat Curții

pentru ipoteza în care Curtea ar hotărî că articolul 110 TFUE se opune unui regim de
impozitare precum cel aplicabil în cauză limitarea efectelor în timp ale deciziei sale. În
speță, dna Câmpean plătise la 18 ianuarie 2012 taxa de poluare prev. de Legea nr. 9/2012,
respectiv dnul Ciocoiu la data de 18 mai 2012. În ambele cauze având ca obiect
restituirea taxei ca fiind incompatibilă cu dreptul Uniunii, se formulează întrebări
preliminare de Tribunalul Sibiu în Câmpean, respectiv Curtea de Apel București în apel
după admiterea acțiunii de Tribunalul Teleorman.

Regimul fiscal instituit prin Legea nr. 9/2012 și OUG nr. 1/2012. În cele din
urmă, OUG nr. 50/2008 a fost abrogată de Legea nr. 9/2012 din 6 ianuarie 2012 privind
taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule (Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, denumită în continuare „Legea
nr. 9/2012”) care a intrat în vigoare la 13 ianuarie 2012.
Taxa introdusă prin aceeași lege era deopotrivă legată de prima înmatriculare
a autovehiculului pe teritoriul României [art. 4 alin. (1)]. Legea conținea însă în
plus dispoziția de la articolul 4 alineatul (2), potrivit căreia:
„Obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a
dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru
care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform
Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare [inclusiv cele care
rezultă din Legea nr. 343/2006], sau taxa pe poluare pentru autovehicule [adică
taxa stabilită în temeiul OUG nr. 50/2008] și care nu face parte din categoria
autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit
reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.”
 Cu toate acestea, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2012 din 30 ianuarie
2012 pentru suspendarea aplicării unor dispoziții ale Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru
emisiile poluante provenite de la autovehicule, precum și pentru restituirea taxei achitate
în conformitate cu prevederile articolului 4 alineatul (2) din lege (Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 97 din 31 ianuarie 2012, denumită în continuare „OUG
nr. 1/2012”), care a intrat în vigoare la 31 ianuarie 2012, a suspendat aplicarea
articolului 4 alineatul (2) din Legea nr. 9/2012 până la 1 ianuarie 2013. Pe de altă
parte, potrivit OUG nr. 1/2012, contribuabilii care au achitat această taxă în conformitate
cu prevederile articolului 4 alineatul (2) menționat în perioada cuprinsă între data intrării
în vigoare a Legii nr. 9/2012 și data intrării în vigoare a OUG nr. 1/2012 au dreptul la
restituirea acesteia.

Practic, deși Legea nr. 9/2012 intrată în vigoare la 13 ianuarie 2012, spre deosebire
de OUG nr. 50/2008 prevedea la articolul 4 alineatul (2), că taxa pe poluare era
datorată începând din acel moment și cu ocazia primei vânzări pe piața națională a
unor autovehicule de ocazie deja înmatriculate în România și cărora nu li se aplicase
încă această taxă
OUG nr. 1/2012 (în vigoare din 31 ianuarie 2012) a privat articolul 4 alin. (2) de
efectele sale până la 1 ianuarie 2013.

Rezultă că regimul de impozitare în vigoare la data faptelor aflate la originea

litigiilor principale avea, asemenea celui instituit prin OUG nr. 50/2008, un efect
descurajator în ceea ce privește înmatricularea unor autovehicule de ocazie cumpărate în
alte state membre decât România și caracterizate printro vechime și o uzură importante,
în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie
nu erau în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.

Mai mult, OUG nr. 1/2012 prevedea nu numai

- suspendarea aplicării articolului 4 alin (2) din Legea nr. 9/2012 începând de la 31
ianuarie 2012, ci și
- restituirea taxei pe poluare percepute în temeiul articolului 4 alin. (2) în perioada
cuprinsă între 13 ianuarie 2012 și 30 ianuarie 2012. În consecință, situația creată
retroactiv prin OUG nr. 1/2012 pentru această perioadă era, la rândul său,
caracterizată prin aplicarea unui regim care avea un efect descurajator...

În favoarea limitării în timp a efectelor deciziei Curții, Guvernul român a

invocat faptul că legiuitorul național a acționat cu bunăcredință atunci când a înlocuit
OUG nr. 50/2008 cu Legea nr. 9/2012, care avea ca scop să facă taxa pe poluare
conformă cu articolul 110 TFUE.
Ori, tocmai am constatat că, prin adoptarea OUG nr. 1/2012, guvernul român a
menținut în fapt un regim fiscal pe care Curtea îl declarase deja incompatibil cu articolul
110 TFUE în Hotărârea Tatu, Nisipeanu. Prin urmare, se și arată în Ordonanța Curții din
3 februarie 2014, pct. 38 că acest guvern nu poate invoca în mod util finalitatea
urmărită de legiuitorulul național.
În altă ordine de idei, potrivit jurisprudenței constante a Curții, o limitare în timp
a posibilității de a invoca o dispoziție astfel cum a fost interpretată de Curte nu poate fi
admisă decât în hotărârea care se pronunță cu privire la interpretarea solicitată
(Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții, C292/04, Rep., p. I1835, punctul 36).
Practic, la punctul 33 din ordonanța Câmpean și Ciocoiu, Curtea reiterează
interpretarea pe care o oferise deja în Hotărârile anterioare, Tatu și Nisipeanu. Cum
Curtea nu a dispus, în acele hotărâri, o limitare în timp a efectelor interpretării
menționate, și aceasta în pofida faptului că o astfel de limitare fusese de altfel solicitată
de guvernul român în cauza Nisipeanu, o limitare în timp nu poate fi admisă în cadrul
prezentei ordonanțe, care este adoptată în temeiul articolului 99 din Regulamentul de
procedură.

Reglementările naționale de stabilire a modalităților de rambursare a

taxelor percepute împotriva dreptului Uniunii. Principiile echivalenței și
efectivității. Hotărârile preliminare în cauzele C-200/14 Câmpean și C-288/14 Ciup
Problematica taxei percepute în România la înmatricularea autovehiculelor este de
câțiva ani o prezență permanentă în jurisprudența Curții. În urma unei serii de hotărâri ale
Curții, această taxă, în diferite forme ale sale, a fost declarată incompatibilă cu dreptul
Uniunii (v. hotărârile Tatu, Nisipeanu, Manea și o serie de ordonanțe în materie). Acestea
nu epuizează însă tematica menționată, având în vedere că nu mai puțin problematice s-
au dovedit a fi și normele privind restituirea acestei taxe adoptate de autoritățile române
(vezi hotărârile Irimie, Nicula, Târșia).
Aceasta a fost chestiunea ridicată în întrebările preliminare adresate Curții în două
cauze, separat, de două instanțe române (Tribunalul Sibiu și Tribunalul Timiș); deși cele
două cauze nu au fost conexate, Curtea a decis organizarea unei ședințe comune, întrucât
întrebările preliminare se suprapun în mare măsură, vezi concluziile comune ale AG în
Cauzele C-200/14 Câmpean și C-288/14 Ciup.
Instanțele de trimitere au avut îndoieli privind compatibilitatea reglementărilor
naționale privind modalitățile de restituire a taxelor percepute fără a fi datorate
(prevăzute art. XV din OUG nr.8/2014) cu dreptul Uniunii. În concret, cererile de decizie
preliminară formulate au privit interpretarea art. 6 TUE, a principiilor pe care trebuie să
le respecte rambursarea taxei de poluare și taxei pentru emisiile poluante (cu referire la
principiul echivalenței și efectivității) precum și a art. 17,20, 21 alin. 91) și art. 47 din
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (CDFUE).

Considerații teoretice privind obligația de restituire a taxelor percepute cu

încălcarea dreptului Uniunii. Dreptul de a obține rambursarea taxelor percepute de un
stat membru cu încălcarea normelor dreptului Uniunii reprezintă consecința și
completarea drepturilor conferite justițiabililor de dispozițiile dreptului Uniunii care
interzic astfel de taxe, după cum au fost acestea interpretate de Curte. Statele membre
sunt, așadar, obligate să ramburseze cu dobândă impozitele percepute cu încălcarea
dreptului Uniunii.
În lipsa unei reglementări a Uniunii în materie de restituire a unor impozite
naționale percepute fără să fi fost datorate, definirea modalităților și a procedurilor de
restituire revine în temeiul principiului autonomiei procedurale stat membru.
 Modalitățile procedurale referitoare la acțiunile destinate să asigure protecția
drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii nu trebuie, cu toate acestea, să fie
mai puțin favorabile decât cele aplicabile acțiunilor similare de drept intern (principiul
echivalenței) și nici să fie concepute astfel încât să facă imposibilă în practică sau excesiv
de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul
efectivității).

Reglementări speciale privind executarea silită a hotărârilor judecătorești de

restituire a taxei de poluare și taxei pentru emisiile poluante

OUG nr. 8/2014 și Ordinul nr. 365/741 din 19 martie 2014 al ministrului mediului și al
mimistrului finanțelor publice.
Potrivit expunerii de motive a OUG nr. 8/2014, adoptarea acesteia a fost justificată,
printre altele, de „dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea
hotărârilor judecătorești având ca obiect acordarea contravalorii taxei pe poluare pentru
autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, având în
vedere influența negativă pe care o are executarea silită a titlurilor executorii, în
condițiile dreptului comun, atât asupra bugetului Administrației Fondului pentru
Mediu, cât și asupra bugetului general consolidat, [și] având în atenție necesitatea
instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea
silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate contravalorile taxei pe poluare
pentru autovehicule și taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
Întrucât lipsa acestor prevederi ar avea drept consecință imposibilitatea menținerii
echilibrelor bugetare și, în mod implicit, atât nerespectarea angajamentelor interne
asumate de Administrația Fondului pentru Mediu, cât și neîndeplinirea obligațiilor, în
domeniul protecției mediului, pe care România le are în calitate de stat membru al
Uniunii Europene”.
Articolul XV din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8 din 26 februarie
2014 pentru modificarea și completarea unor acte normative și alte măsuri
fiscalbugetare (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 28 februarie 2014,
denumită în continuare „OUG nr. 8/2014”) prevede:
„(1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect
restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante
provenite de la autovehicule, dobânzile calculate până la data plății integrale și
cheltuielile de judecată, precum și alte sume stabilite de instanțele judecătorești,
devenite executorii până la data de 31 decembrie 2015, se va realiza pe parcursul
a 5 ani calendaristici, prin plata în fiecare an a 20 % din valoarea acestora.
(2) Cererile de restituire ale contribuabililor prevăzuți la alineatul (1) se
soluționează, conform prevederilor [Ordonanței Guvernului nr. 92 din 24
decembrie 2003 privind Codul de procedură fiscală (Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 941 din 29 decembrie 2003, denumită în continuare «OG
nr. 92/2003»)], cu modificările și completările ulterioare, în termen de 45 de zile
de la înregistrare, iar plata tranșelor anuale se efectuează conform graficului
stabilit de Administrația Fondului pentru Mediu.
(3) Termenul prevăzut la alineatul (1) curge de la data împlinirii termenului
prevăzut la alineatul (2).
 (4) În cursul termenului prevăzut la alineatul (1) orice procedură de executare
silită se suspendă de drept.
Normele de punere în aplicare ale OUG nr. 8/2014 au fost stabilite prin Ordinul
Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice și al Ministerului Finanțelor Publice
nr. 365/741/2014 (denumit în continuare „Ordinul nr. 365/741/2014”). Anexa nr. 1 la
acest ordin reglementează procedura de restituire a taxei care prevede printre altele că:
- restituirea intervine numai la cererea contribuabilului, la care acesta este obligat să
anexeze printre altele o copie legalizată a hotărârii judecătorești prin care se constată
obligația de restituire (punctele 1-3, 7 și 8),
- cererea de restituire a taxei este examinată în termen de 45 de zile, care constituie o
excepție de la termenul de 30 de zile aplicat în mod normal în situații similare
(punctul 5),
- sumele datorate cu titlu de restituire pot fi compensate cu alte obligații fiscale ale
persoanei interesate, dar numai în limita unor tranșe anuale (20 %) stabilite în OUG
nr. 8/2014 (punctul 19).

Potrivit art. 3 din ordinul menționat plățile se fac din sumele încasate cu titlu de timbru
de mediu, din bugetul Fondului pentru mediu.
Art. 1-3 din Ordonanța nr. 22 din 30 ianuarie 2002 privind executarea obligațiilor de
plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii (denumită în continuare
„OG nr. 22/2002”):
„Articolul 1
(1) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților
publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora
sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată
respectivă.
(2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților
publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru
acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în
scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate.

Articolul 2
Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din
cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni,
să facă demersurile necesare pentru ași îndeplini obligația de plată. Acest
termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de
organul competent de executare, la cererea creditorului.

Articolul 3
În cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul
prevăzut la articolul 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite
potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile
în materie.”

Procedura fiscală este reglementată de OG nr. 92/2003.

Articolul 116 din această ordonanță, intitulat „Compensarea”, prevede la alineatele (1),
(2), (4) și (6):
„(1) Prin compensare se sting creanțele statului sau unităților
administrativteritoriale ori subdiviziunilor acestora reprezentând impozite, taxe,
contribuții și alte sume datorate bugetului general consolidat cu creanțele
debitorului reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de plată de la buget,
până la concurența celei mai mici sume, când ambele părți dobândesc reciproc atât
calitatea de creditor, cât și pe cea de debitor, cu condiția ca respectivele creanțe să
fie administrate de aceeași autoritate publică, inclusiv unitățile subordonate
acesteia.
(2) Creanțele fiscale ale debitorului se compensează cu obligații datorate
aceluiași buget, urmând ca din diferența rămasă să fie compensate obligațiile
datorate altor bugete, în mod proporțional, cu respectarea condițiilor prevăzute la
alineatul (1).
[…]
(4) Dacă legea nu prevede altfel, compensarea operează de drept la data la care
creanțele există deodată, fiind deopotrivă certe, lichide și exigibile.
[…]
(6) Compensarea se constată de către organul fiscal competent, la cererea
debitorului sau din oficiu. […]”

Articolul 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554 din 2 decembrie 2004
(Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004), cu modificările
ulterioare, intitulat „Obligația executării”, prevede la alineatul (1):

„Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să

înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să
efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face
de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de
termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.”

Analiza conformității cu dreptul Uniunii a dispozițiilor de drept

român în materia rambursării taxelor percepute cu încălcarea art. 110 TFUE

Cu privire la principiul echivalenței. Potrivit unei jurisprudențe constante a

Curții, principiul echivalenței înseamnă că modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor
destinate să asigure protecția drepturilor conferite de dreptul Uniunii nu pot fi mai puțin
favorabile decât cele aplicabile acțiunilor similare din dreptul intern.
Prin urmare, cu referire particulară la restituirea unei taxe percepute împotriva
dreptului Uniunii (cum susțin reclamanții din litigiul principal că este taxa pentru emisiile
poluante prevăzută de Legea nr. 9/2012), Curtea reține că respectarea principiului
echivalenței presupune ca statele membre să nu prevadă modalități procedurale mai puțin
favorabile pentru cererile de rambursare a unei taxe care sunt întemeiate pe o încălcare a
dreptului Uniunii decât cele care sunt aplicabile acțiunilor similare, din punctul de vedere
al obiectului, al cauzei și al elementelor lor esențiale, întemeiate pe o încălcare a
dreptului intern.
Guvernul român a susținut că modalitățile procedurale privind plata sumelor
prevăzute prin hotărârile judecătorești de restituire a taxei pe poluare și a taxei pentru
emisiile poluante sunt comparabile celor aplicabile acțiunilor similare întemeiate pe
încălcarea dreptului intern, invocând plata eșalonată pe o perioadă de cinci ani a
drepturilor bănești datorate salariaților din administrația publică.

Respectarea principiului echivalenței implică însă

un tratament egal al acțiunilor întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii și al celor

«care au un obiect și o cauză asemănătoare» întemeiate
pe dreptul intern
(v. pct. 33 din Concluziile AG),

și nu «echivalența normelor procedurale naționale aplicabile

unor litigii de natură diferită sau care aparțin unor ramuri ale
dreptului diferite
(pct. 55 din hotărâre și jurisprudența citată – Hotărârea din 6 octombrie 2015,
Orizzonte Salute, C61/14, pct. 67, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2015, Târșia,
C69/14, pct. 34).

Pentru a verifica dacă cerințele impuse de principiul echivalenței sunt respectate în

cauza principală, instanța de trimitere ar trebui să verifice dacă acțiunile cărora li se
aplică modalitățile procedurale pe care Guvernul român le consideră analoage celor
prevăzute de art. XV din OUG nr. 8/2014 și de Ordinul nr. 365/741/2014 sunt, din
punctul de vedere al cauzei lor, al obiectului lor, precum și al elementelor lor esențiale,
similare cu o acțiune întemeiată pe încălcarea dreptului Uniunii precum acțiunea
principală. Ori, nu aceasta este situația dat fiind faptul că Guvernul român se referă la
acțiuni având ca obiect restituirea drepturilor salariale restante datorate de administrația
publică angajaților săi.

De altfel, Avocatul general a și arătat la pct. 34 din concluzii următoarele:

« Aprecierea conformității cu principiul în discuție a normelor privind restituirea
unei taxe declarate incompatibilă cu dreptul Uniunii (în speță, art. XV din OUG nr.
8/2014 și Ordinul nr. 365/741/2014) impune, așadar, compararea acestora cu normele în
vigoare în dreptul național referitoare la restituirea taxei declarate – de exemplu în urma
unui control de constituționalitate – ca fiind percepute cu încălcarea dreptului național.
Astfel, normele naționale privind restituirea sau plata de către trezoreria statului a
obligațiilor de altă natură decât restituirea unei taxe percepute fără a fi datorată, de
exemplu salarii neplătite, sunt în speță total irelevante și nu determină nici conformitatea,
nici neconformitatea cu principiul echivalenței a normelor referitoare la restituirea unei
taxe declarate incompatibilă cu dreptul Uniunii».
 Cu privire la principiul efectivității, prin Hotărârea Curții din 30 iunie 2016 în
cauza C-200/14 Silvia Georgiana Câmpean se reține sub par. 57 că

«trebuie să se examineze, în primul rând, dacă un sistem de rambursare a unei taxe

percepute cu încălcarea dreptului Uniunii precum sistemul instituit prin normele prevăzute la
articolul XV din OUG nr. 8/2014 și de Ordinul nr. 365/741/2014 face excesiv de dificilă sau
imposibilă în practică exercitarea drepturilor întemeiate pe ordinea juridică a Uniunii, ținând
seama de locul pe care aceste norme îl ocupă în ansamblul procedurii, de modul în care aceasta
din urmă se derulează și de particularitățile respectivelor norme în fața instanțelor naționale».

Luând în considerare condițiile în care urmează a se face restitui taxele încasate cu

încălcarea dreptului Uniunii –
- cu eșalonarea restituirii taxei pe o perioadă de 5 ani
- restituirea având loc la cererea contribuabilului și obligația de a anexa anumite
înscrisuri
- cu limitarea valorii resurselor financiare alocate restituirii taxei
- restricțiile cu privire la executarea silită
- termenul de soluționare a cererii de restituire

Curtea reține următoarele

« 61 În aceste împrejurări, trebuie să se considere că un asemenea sistem de rambursare a

sumelor percepute cu încălcarea dreptului Uniunii împreună cu dobânzile aferente, al căror
cuantum a fost constatat printro decizie judecătorească executorie, privit în ansamblul său,
îl plasează pe justițiabil întro situație de incertitudine prelungită cu privire la data la care va
obține rambursarea integrală a cuantumului taxei plătite fără a fi datorate, fără a dispune de
mijloace care să îi permită să constrângă autoritatea publică să își execute obligația dacă
aceasta nu procedează de bunăvoie la executare, indiferent dacă din motive legate de lipsa
fondurilor sau din alte motive.

62 În consecință, un sistem de rambursare a taxelor percepute cu încălcarea dreptului Uniunii

precum cel prevăzut la articolul XV din OUG nr. 8/2014 și de Ordinul nr. 365/741/2014
face exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii excesiv de dificilă și nu
îndeplinește obligația care revine statelor membre de a garanta acordarea unui efect deplin
unor astfel de drepturi.»

și conchide că

«Principiul efectivității trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de

rambursare cu dobândă a taxelor percepute cu încălcarea dreptului Uniunii al căror
cuantum a fost constatat prin decizii judecătorești executorii precum sistemul în
discuție în litigiul principal, care prevede o eșalonare pe cinci ani a rambursării acestor
taxe și care condiționează executarea unor astfel de decizii de disponibilitatea
fondurilor încasate în temeiul unei alte taxe, fără ca justițiabilul să dispună de
posibilitatea de a constrânge autoritățile publice să își îndeplinească obligațiile dacă
acestea nu și le îndeplinesc de bunăvoie. Instanței de trimitere îi revine sarcina de a
verifica dacă o reglementare precum cea care ar fi aplicabilă în cauza principală în lipsa
unui astfel de sistem de rambursare îndeplinește cerințele principiului efectivității».
 Cauza C377/10
Adrian Băilă
împotriva
Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Craiova
Administrației Fondului pentru Mediu

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului

267 TFUE de Tribunalul Dolj (România), prin decizia din 9 iunie 2010, primită de
Curte la 26 iulie 2010]

Trimitere preliminară - Lipsa unei legături cu realitatea sau cu obiectul

acțiunii principale - Inadmisibilitate.

Situația de fapt, procedura națională și întrebările preliminare. Dorind să

înmatriculeze în România un autoturism adus din Kuweit (stat în care vehiculul, deși
fabricat în Marea Britanie, era înmatriculat), d-nul A. Băilă a achitat la 2 iunie 2009 taxa
de poluare prevăzută de O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru
autovehicule. Ulterior, acesta a formulat o acțiune la Tribunalul Dolj, prin care a solicitat
rambursarea sumei plătite în temeiul respectivei taxe, pentru motivul că aceasta din urmă
era incompatibilă cu articolul 110 TFUE .

Tribunalul Dolj a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele

întrebări preliminare:

„1) Articolul 110 TFUE […] primul paragraf trebuie interpretat în sensul că
interzice unui stat membru să instituie o taxă prezentând caracteristicile taxei
de poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 în forma modificată prin OUG
nr. 218/2008, datorită faptului că de această taxă sunt scutite autovehiculele
M1 cu norma de poluare Euro 4 și capacitatea cilindrică mai mică de 2 000
cmc, precum și toate autovehiculele N1 cu norma de poluare Euro 4 care se
înmatriculează pentru prima dată în România sau întrun alt stat membru în
perioada 15.12.2008-31.12.2009, dar se aplică autovehiculelor de ocazie
similare sau concurente provenite din alte state membre înmatriculate anterior
datei de 15.12.2008, dat fiind faptul că această taxă poate reprezenta un
impozit intern asupra bunurilor provenind din alte state membre
discriminatoriu indirect față de impozitarea produselor naționale, protejând
producția națională a autovehiculelor noi?

2) Articolul 110 TFUE […] primul paragraf trebuie interpretat în sensul că

interzice unui stat membru să instituie o taxă prezentând caracteristicile taxei
de poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 în forma modificată prin OUG
 nr. 218/2008, datorită faptului că de această taxă sunt scutite autovehiculele
M1 cu norma de poluare Euro 4 și capacitatea cilindrică mai mică de 2 000
cmc, precum și toate autovehiculele N1 cu norma de poluare Euro 4 care se
înmatriculează pentru prima dată în România sau întrun alt stat membru în
perioada 15.12.2008-31.12.2009, dar se aplică autovehiculelor având alte
caracteristici tehnice decât cele menționate mai sus, înmatriculate în aceeași
perioadă în alte state membre, dat fiind faptul că această taxă poate reprezenta
un impozit intern asupra bunurilor provenind din alte state membre
discriminatoriu indirect față de impozitarea produselor naționale, protejând
producția națională a autovehiculelor noi?”

Implicații juridice. Cererea pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare

formulată de Tribunalul Dolj este admisibilă ?

Cadrul juridic

Art. 110 TFUE (ex-art. 90 T.C.E.) prevede:

„Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne
de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale
similare.
De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de
natură să protejeze indirect alte sectoare de producție.”

Regulamentul de procedură al Curții de Justiție al Uniunii Europene prevede la

Articolul 93. Domeniul de aplicare. Procedura este reglementată de prevederile prezentului

titlu:
(a) în cazurile prevăzute la articolul 23 din Statut;
(b) în ceea ce privește trimiterile formulate în temeiul unor acorduri la care Uniunea sau state
membre sunt părți.

Articolul 94. Cuprinsul cererii de decizie preliminară. Pe lângă textul întrebărilor adresate
Curții cu titlu preliminar, cererea de decizie preliminară trebuie să cuprindă:
(a) o expunere sumară a obiectului litigiului, precum și a faptelor pertinente, astfel cum au fost
constatate de instanța de trimitere, sau cel puțin o expunere a circumstanțelor factuale pe care se
întemeiază întrebările;
(b) conținutul dispozițiilor naționale care ar putea fi aplicate în speță și, dacă este cazul,
jurisprudența națională pertinentă;
(c) expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la
interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care
instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului
principal.

Articolul 99. Răspunsul prin ordonanță motivată. Atunci când o întrebare formulată cu titlu
preliminar este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea s-a pronunțat deja, atunci când
răspunsul la o astfel de întrebare poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau atunci când
răspunsul la întrebarea formulată cu titlu preliminar nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile,
Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând
să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.

RECOMANDĂRI CJUE în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea

trimiterilor preliminare (2016/C 439/01)

Cu privire la obiectul și întinderea cererii de decizie preliminară

8. Cererea de decizie preliminară trebuie să se refere la interpretarea sau la validitatea dreptului

Uniunii, iar nu la interpretarea normelor dreptului național sau la aspecte de fapt invocate în
cadrul litigiului principal.
9. Curtea nu se poate pronunța asupra cererii de decizie preliminară decât dacă dreptul Uniunii
este aplicabil cauzei principale. În această privință, este indispensabil ca instanța de trimitere să
expună toate elementele pertinente, de fapt și de drept, care o determină să considere că
dispozițiile dreptului Uniuni sunt susceptibile să se aplice în speță.

Soluția CJUE: v. pct. 8, 9 și 11 din Ordonanța Curții din 6 decembrie 2010

ORDONANȚA CURȚII (Camera a cincea)

6 decembrie 2010(*)

„Trimitere preliminară – Lipsa unei legături cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale
– Inadmisibilitate”

În cauza C377/10,
având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul
articolului 267 TFUE de Tribunalul Dolj (România), prin decizia din 9 iunie 2010, primită
de Curte la 26 iulie 2010, în procedura
Adrian Băilă
împotriva
Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Craiova,
Administrației Fondului pentru Mediu,

CURTEA (Camera a cincea),

compusă din domnul J.J. Kasel, președinte de cameră, domnii M. Ilešič (raportor) și E.
Levits, judecători,
avocat general: doamna E. Sharpston,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta

Ordonanță

1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 110

TFUE.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Băilă, pe de o parte, și
Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Craiova și Administrația Fondului pentru
Mediu, pe de altă parte, cu privire la o taxă de mediu impusă domnului Băilă cu ocazia
înmatriculării unui vehicul.
3 Respectiva taxă de mediu a fost introdusă prin Ordonanța de urgență a Guvernului
nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule (denumită în continuare
„OUG nr. 50/2008”), care impune, la articolul 3, o taxă pe poluare pentru „autovehiculele
din categoriile M1-M3 și N1-N3, astfel cum sunt acestea definite în [reglementările privind
omologarea de tip]”.
4 Potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 208/2008 pentru stabilirea unor măsuri
privind taxa pe poluare pentru autovehicule (denumită în continuare „OUG nr. 208/2008”),
autovehiculele a căror capacitate cilindrică nu depășește 2 000 cm3și care se înmatriculează
pentru prima dată în România sau în alte state membre ale Uniunii Europene începând cu
data de 15 decembrie 2008 se exceptează de la obligația de plată a taxei pe poluare pentru
autovehicule, stabilită potrivit prevederilor OUG nr. 50/2008.
5 OUG nr. 208/2008 a fost ulterior abrogată prin Ordonanța de urgență a Guvernului
nr. 218/2008 privind modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008 pentru
instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule (denumită în continuare „OUG
nr. 218/2008”), această nouă ordonanță prevăzând că autovehiculele M1 cu norma de
poluare Euro 4 a căror capacitate cilindrică nu depășește 2 000 cmc, precum și toate
autovehiculele N1 cu norma de poluare Euro 4, care se înmatriculează pentru prima dată în
România sau în alte state membre ale Uniunii Europene în perioada 15 decembrie 2008-31
decembrie 2009 inclusiv, se exceptează de la obligația de plată a taxei pe poluare pentru
autovehicule stabilită potrivit prevederilor OUG nr. 50/2008.
6 După ce șia adus vehiculul în România, domnul Băilă a achitat, la 2 iunie 2009, taxa
impusă prin reglementarea rezumată mai sus. Ulterior, acesta a formulat o acțiune la
Tribunalul Dolj, prin care a solicitat rambursarea sumei plătite în temeiul respectivei taxe,
pentru motivul că aceasta din urmă era incompatibilă cu articolul 110 TFUE.
7 În aceste condiții, Tribunalul Dolj a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze
Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 110 TFUE […] primul paragraf trebuie interpretat în sensul că interzice
unui stat membru să instituie o taxă prezentând caracteristicile taxei de poluare
instituită prin OUG nr. 50/2008 în forma modificată prin OUG nr. 218/2008, datorită
faptului că de această taxă sunt scutite autovehiculele M1 cu norma de poluare Euro
4 și capacitatea cilindrică mai mică de 2 000 cmc, precum și toate autovehiculele N1
cu norma de poluare Euro 4 care se înmatriculează pentru prima dată în România sau
întrun alt stat membru în perioada 15.12.2008-31.12.2009, dar se aplică
autovehiculelor de ocazie similare sau concurente provenite din alte state membre
înmatriculate anterior datei de 15.12.2008, dat fiind faptul că această taxă poate
reprezenta un impozit intern asupra bunurilor provenind din alte state membre
discriminatoriu indirect față de impozitarea produselor naționale, protejând producția
națională a autovehiculelor noi?
2) Articolul 110 TFUE […] primul paragraf trebuie interpretat în sensul că interzice
unui stat membru să instituie o taxă prezentând caracteristicile taxei de poluare
instituită prin OUG nr. 50/2008 în forma modificată prin OUG nr. 218/2008, datorită
faptului că de această taxă sunt scutite autovehiculele M1 cu norma de poluare Euro
4 și capacitatea cilindrică mai mică de 2 000 cmc, precum și toate autovehiculele N1
cu norma de poluare Euro 4 care se înmatriculează pentru prima dată în România sau
întrun alt stat membru în perioada 15.12.2008-31.12.2009, dar se aplică
autovehiculelor având alte caracteristici tehnice decât cele menționate mai sus,
înmatriculate în aceeași perioadă în alte state membre, dat fiind faptul că această taxă
poate reprezenta un impozit intern asupra bunurilor provenind din alte state membre
discriminatoriu indirect față de impozitarea produselor naționale, protejând producția
națională a autovehiculelor noi?”
 Cu privire la admisibilitatea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare

8 Potrivit unei jurisprudențe constante, procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un
instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale, cu ajutorul căruia Curtea
furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt
necesare pentru soluționarea litigiului cu care sunt sesizate (a se vedea în special Hotărârea
din 16 iulie 1992, Meilicke, C83/91, Rec., p. I4871, punctul 22, Hotărârea din 5 februarie
2004, Schneider, C380/01, Rec., p. I1389, punctul 20, și Hotărârea din 24 martie 2009,
Danske Slagterier, C445/06, Rep., p. I2119, punctul 65).

9 În cadrul acestei cooperări, întrebările preliminare privind dreptul Uniunii beneficiază de o

prezumție de pertinență. Refuzul de a se pronunța asupra unei cereri formulate de o instanță
națională nu poate interveni decât atunci când este evident că interpretarea dreptului
Uniunii solicitată de instanța națională nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul
acțiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu
dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la
întrebările care îi sunt adresate (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 5
decembrie 2006, Cipolla și alții, C94/04 și C202/04, Rec., p. I11421, punctul 25, precum și
Hotărârea din 1 iunie 2010, Blanco Pérez și Chao Gómez, C570/07 și C571/07, nepublicată
încă în Repertoriu, punctul 36).

10 În speță, din dosar reiese că vehiculul supus taxei în litigiu în acțiunea principală a fost
adus de domnul Băilă în România din Kuweit, stat în care vehiculul respectiv era
înmatriculat.

11 Or, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 110 TFUE nu este aplicabil decât
mărfurilor importate din celelalte state membre și, dacă este cazul, mărfurilor originare din
state terțe care se află în liberă circulație în statele membre. Respectivul articol este, prin
urmare, inaplicabil produselor importate direct din state terțe (Hotărârea din 10 octombrie
1978, Hansen & Balle, 148/77, Rec., p. 1787, punctul 23, Hotărârea din 9 iunie 1992,
Simba și alții, C228/90-C234/90, C339/90 și C353/90, Rec., p. I3713, punctul 14, precum
și Hotărârea din 18 decembrie 1997, Tabouillot, C284/96, Rec., p. I7471, punctul 23).

12 Rezultă că articolul 110 TFUE nu este aplicabil întro situație precum cea din acțiunea
principală.

13 Prin urmare, în cazul în care Curtea ar oferi interpretarea articolului 110 TFUE solicitată de
Tribunalul Dolj, această interpretare ar fi lipsită de pertinență pentru soluționarea litigiului
aflat pe rolul acestei instanțe.

14 În aceste condiții, nu există nicio legătură între interpretarea solicitată a dreptului Uniunii
și realitatea sau obiectul acțiunii principale. Se impune, așadar, constatarea, în temeiul
articolului 92 alineatul (1) și al articolului 103 alineatul (1) din Regulamentul de procedură
al Curții, că prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare este în mod vădit
inadmisibilă.

Cu privire la cheltuielile de judecată

15 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident
survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la
cheltuielile de judecată.
 Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) dispune:

Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Tribunalul Dolj prin

decizia din 9 iunie 2010 este în mod vădit inadmisibilă.

Semnături

VII. Bibliografia recomandată:

F. C. Stoica, Dreptul Uniunii Europene • Libertăţile fundamentale, Ed.

Universitară, Bucureşti, 2009;
P. Craig, G. De Búrca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi
doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu (în seria Drept comunitar, Control ştiinţific şi revizie
traducere – Beatrice Andreşan-Grigoriu), Bucureşti, 2009;
M. Crăcană, M. Căpăţână, Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor
şi capitalurilor, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007;
O. Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004.
R. M. Popescu, M. A. Dumitraşcu, coordonator Augustin Fuerea, Drept
comunitar european. Caiet de seminar, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2006;
L. Dubouis, C. Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Paris,
Montchrestien, 4e édition, 2006;
C. Nourissat, Droit communautaire des affaires, Paris, Dalloz, 2e édition, 2005;
A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003;
S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001;
N. Diaconu, I. Vasile, Compatibilitatea reglementărilor naţionale cu dreptul
comunitar în domeniul taxei auto, în R.D.C. nr. 12/2008
Z. Levana, Efectul direct al dreptului comunitar. Implicaţii asupra taxei speciale
pentru autoturisme, în R.R.D.A. nr. 1/2007;
C.F. Costaş (traducere, rezumat şi comentariu), Jurisprudenţă comunitară
recentă, Impozitare internă. Taxă asupra autoturismelor. Accize. Autoturisme second-
hand. Import, în R.R.D.A. nr. 1/2007;
D. C. Ungur, Taxa specială plătită la prima înmatriculare a autoturismelor în
România şi incompatibilitatea acesteia cu dreptul comunitare, în R.R.D.C. nr. 2/2007;
D. Mazilu, Libera circulaţie a mărfurilor – exigenţă fundamentală a comerţului
european şi mondial. Contractele de achiziţie publică, contractele de concesiune de
lucrări publice, contractele de concesiune de servicii, în R.D.C. nr. 1/2007;
G. Tudor, D. Călin, Jurisprudenţa C.J.C.E., vol. I • Principiile dreptului
comunitar • Concurenţa • Libera circulaţie a mărfurilor, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
M. Voicu, Definirea politicilor economice comune în proiectul Constituţiei
uniunii Europene. Cadrul general şi principiile, în R.D.C. nr. 1/2004;
O. Ţinca, Libera circulaţie a mărfurilor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr.
11/2002.
 VIII. Întrebări recapitulative:

▪ Care este domeniul de aplicare (material şi spaţial) al liberei circulaţii a

mărfurilor ?

▪ Care sunt categoriile de mărfuri considerate mărfuri comunitare ?

▪ Ce se înţelege prin mărfuri aflate în liberă practică ?

▪ Ce sunt taxele cu efect echivalent taxelor vamale ?

▪ Care sunt criteriile din perspectiva cărora taxele cu efect echivalent urmează a fi
deosebite de taxele pretinse operatorilor economici în schimbul unor servicii
determinate?

IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă:

▪ Sunt calificate drept taxe cu efect echivalent:

a) taxele impuse la frontieră în mod unilateral pentru acoperirea cheltuielilor

administrative ocazionate de operaţiunile vamale;
b) taxele aferente controalelor pentru verificarea îndeplinirii anumitor obligaţii
instituite prin reglementările comunitare;
c) taxele percepute în schimbul unor servicii prestate agenţilor economici.

▪ Nu pot fi considerate drept taxe cu efect echivalent:

a) taxele pretinse pentru servicii prestate agenţilor economici;

b) taxele solicitate în temeiul unor dispoziţii legale comunitare;
c) obligaţiile pecuniare care fac parte din sistemul de impozite interne ale unui
stat-membru aplicate potrivit dispoziţiilor art. 110-113 din T.f.U.E. (ex-art. 90-93 din
T.C.E.).

▪ În ipoteza în care au fost percepute taxe vamale sau taxe cu efect echivalent
taxelor vamale, statul-membru are obligaţia:

a) de a înlătura reglementările legale interne care sunt în conflict cu cele

comunitare;
b) de a extinde avantajele fiscale acordate bunurilor indigene şi asupra mărfurilor
importate;
 c) fie de înlătura reglementările legale interne care sunt în conflict cu cele
comunitare, fie de a extinde avantajele fiscale acordate bunurilor indigene şi asupra
mărfurilor importate.

▪ Procedura recuperării taxelor cu efect echivalent percepute în mod ilicit este

stabilită:

a) prin legislaţia statelor-membre;

b) prin norme unionale;
c) prin hotărârile instanţelor judecătoreşti.

▪ Distincţia dintre taxele cu efect echivalent şi obligaţiile fiscale prevăzute în

legislaţia unui stat-membru.
 Tema 4. Interzicerea între statele-membre a restricţiilor cantitative şi
a măsurilor cu efect echivalent

I. Obiective specifice:

• analiza rolului jurisprudenţei C.J.U.E. şi a efortului de armonizare legislativă

între reglementările statelor-membre în procesul de reducere şi eliminare a restricţiilor
cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent.

II. Competenţe specifice dobândite de student:

• recunoaşterea restricţiilor cantitative, respectiv a măsurilor cu efect echivalent

restricţiilor cantitative faţă de taxele cu efect echivalent;
• enumerarea categoriilor de măsuri ce pot fi reţinute sau nu drept măsuri cu efect
echivalent restricţiilor cantitative;
• identificarea măsurilor care privesc modalităţile de vânzare de măsurile care
privesc în mod efectiv marfa şi calificarea corectă a acestora.

III. Cuvinte-cheie:

• restricţii cantitative, măsuri cu efect echivalent restricţiilor cantitative

(M.E.E.R.C.), măsuri privind producţia mărfurilor, măsuri privind modalităţile de
vânzare.

IV. Structura temei de studiu:

1. Distincţia dintre restricţiile cantitative, respectiv măsurile cu efect echivalent

restricţiilor cantitative şi taxele cu efect echivalent taxelor vamale;
2. Măsurile cu efect echivalent restricţiilor cantitative – noţiune, categorii.

V. Rezumat:

Realizarea pieţei unice implică nu numai interzicerea taxelor vamale şi a taxelor

cu efect echivalent ci şi interzicerea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect
echivalent. Restricţiile cantitative reprezintă acele măsuri de natură să determine o
restrângere totală sau parţială a comerţului intracomunitar, implicând astfel – spre
deosebire de taxele cu efect echivalent care sunt interzise independent de producerea unor
atare efecte – o scădere minimă a importurilor, exporturilor sau tranzitului de bunuri.
Măsurile cu efect echivalent sunt asimilabile, practic, sub aspectul consecinţelor pe care
le produc, restricţiilor cantitative; potrivit definiţiei legale consacrate de prevederile art. 2
alin. 1 din Directiva nr. 50/70, M.E.E.R.C. sunt acele „măsuri, altele decât cele aplicabile
în mod nediferenţiat produselor naţionale şi produselor importate, care constituie un
obstacol în calea importurilor care ar putea avea loc în absenţa lor, inclusiv cele care fac
importurile mai dificile sau mai oneroase decât vânzarea produselor naţionale“. Sfera
M.E.E.R.C. nu se limitează doar la acele reglementări ale statelor-membre susceptibile să
împiedice schimburile intracomunitare, fiind una mai largă, în sensul că şi anumite
practici administrative ale autorităţilor din statele-membre de natură să afecteze comerţul
intracomunitar, pot fi calificate ca atare.

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

Realizarea pieţei unice în cadrul uniunii vamale comunitare implică şi interzicerea

între statele membre a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent (art. 34-37
din T.f.U.E. –ex-art. 28-31 din T.C.E.). Reducerea şi eliminarea restricţiilor cantitative s-
a realizat prin intervenţia organelor de jurisdicţie şi prin procesul de armonizare
legislativă între reglementările din statele membre.
Rolul jurisprudenței CJUE. în procesul de reducere și eliminare a restricțiilor
cantitative și a măsurilor cu efect echivalent.
Restricțiile cantitative au fost definite drept măsurile care implică o restrângere
totală sau parțială a importurilor, exporturilor sau a tranzitului de bunuri100; pentru o
înțelegere adecvată a noțiunii, în literatura juridică de specialitate s-a arătat că în timp ce
taxa cu efect echivalent „este condamnată mai mult în funcție de obiectul său decât de
efectele pe care le produce“101, restricțiile cantitative și măsurile cu efect echivalent
acestora presupun „un minim de incidență restrictivă asupra schimburilor
intracomunitare“102.
Măsurile cu efect echivalent restricțiilor cantitative (prescurtate în continuare
M.E.E.R.C.) au constituit obiectul de reglementare al Directivei nr. 50/70103, conținutul
lor fiind circumscris, potrivit art. 2 alin.1, la acele „măsuri, altele decât cele aplicabile în
mod nediferențiat produselor naționale și produselor importate, care constituie un
obstacol în calea importurilor care ar putea avea loc în absența lor, inclusiv cele care fac
importurile mai dificile sau mai oneroase decât vânzarea produselor naționale“. Prezintă
implicații deosebite în materie hotărârea pronunțată de Curte în cauza Dassonville unde
s-a reţinut că reprezintă o M.E.E.R.C. cea prin care în Belgia s-a solicitat comercianţilor
care importau whisky englez ce circula liber în Franţa să îşi procure un certificat de
origine din statul producător. Cum numai importatorii direcţi puteau obţine fără dificultăţi
deosebite certificatul solicitat, Curtea a statuat că ne aflăm în situaţia unei M.E.E.R.C. Se
arată în conținutul deciziei că mijloacele de probă cerute pentru dovedirea autenticității
denumirii de origine a unui produs trebuie să poată fi accesibile în condiții rezonabile și
relativ similare tuturor resortisanților astfel încât să nu determine restrângeri ale
comerțului intracomunitar. În accepţiunea jurisprudenţială consacrată de afacerea

100
C.J.C.E., 12 iulie 1973, C. 2/73.
101
L. Dubois, C. Bluman, Droit communautaire materiel, Ed. Montchrestien, Paris, 1999, p. 191.
102
L. Dubois, C. Blumann, op. cit., p. 191.
103
A se vedea J.O. L 13 din 19 ianuarie 1970.
Dassonville, M.E.E.R.C. sunt orice reglementări comerciale ale statelor membre
susceptibile să împiedice, direct sau indirect, în mod real sau potenţial, comerţul
intracomunitar104.
Măsurile cu efect echivalent produc efecte similare restricţiilor cantitative și
constau nu numai în dispoziţii legale, ci și în practicile administrative autorităţilor
publice care afectează schimburile intracomunitare (de exemplu, examinarea cu lentoare
considerabilă a solicitărilor formulate în scopul autorizărilor de folosire a unor aparate
importate, pasivitatea şi toleranţa autorităţilor administrative faţă de faptele particularilor
având drept consecinţă împiedicarea liberei circulaţii a mărfurilor sens în care poate fi
exemplificată atitudinea autorităţilor franceze care nu au adoptat măsurile necesare şi
adecvate în vederea opririi actelor de violenţă ale agricultorilor francezi care distrugeau
legumele şi fructele originare din statele membre105).
Caracterul obligatoriu al acestor măsuri nu este neapărat necesar, fiind calificate
drept M.E.E.R.C. și actele prin care autoritățile publice recomandă o anumită atitudine
cum ar fi campania de promovare a produselor naționale. A fost cazul acțiunii grupării
Irish Goods Council desfășurate în cadrul programului de 3 ani susținut de guvernul
irlandez în vederea promovării produselor irlandeze; apărările formulate de administrația
irlandeză prin care s-a susținut că organizarea și desfășurarea campaniei au fost realizate
de o entitate privată și nu publică au fost respinse, Curtea apreciind că demersurile
publicitare au fost posibile cu largul concurs al guvernului irlandez. În consecință, chiar
dacă nu suntem în prezența unor acte obligatorii, s-a subliniat că o atare practică este de
natură „să influențeze comportamentul comercianților și al consumatorilor în acest stat,
având ca efect nerespectarea (împiedicarea realizării) finalităților Comunității“106.
Într-o enumerare exemplificativă, între măsurile cu efect echivalent pot fi
reţinute:
- măsurile privind producţia mărfurilor (norme de drept intern prin care se
reglementează denumirea, forma, dimensiunea, greutatea sau compoziţia). Este elocventă
astfel afacerea Cassis de Dijon prilejuită de o reglementare germană potrivit căreia
băuturile alcoolice trebuie să aibă un % de alcool de cel puţin 32°. Lichiorul francez
Cassis de Dijon conţinea un % sub limita minimă stabilită de autorităţile germane.
Argumentele invocate de guvernul german au fost următoarele: instituirea unei atare
măsuri se fundamentează pe rațiuni de protecție asupra sănătăţii publice, împiedicând
proliferarea băuturilor slab alcoolizate cu care consumatorii s-ar obişnui mai uşor; printr-
o atare măsură se acordă prioritate imperativelor protecţiei consumatorilor şi loialităţii
tranzacţiilor comerciale prin standardizarea produselor alcoolice de natură să împiedice
concurenţa excesivă prin preţurile băuturilor slab alcoolizate. Curtea a apreciat că ne
aflăm în prezenţa unei M.E.E.R.C., fiind restrâns în mod nejustificat importul de băuturi
care sunt produse şi comercializate în mod legal în alte state membre107. În schimb, nu au
fost calificate drept măsuri cu efect echivalent acele dispoziţii naţionale care, deşi au
instituit interdicţii de natură să aducă atingere schimburilor comerciale intracomunitare,
au fost introduse din raţiuni privind protecţia mediului înconjurător108.

104
C.J.C.E., 11 iulie 1974, C. 8/74.
105
C.J.C.E., 9 decembrie 1997, C. 265/95.
106
C.J.C.E., 24 noiembrie 1982, C. 249/81.
107
A se vedea A. Fuerea, op. cit., p. 56.
 - măsurile referitoare la modul de prezentare a mărfurilor. Cu titlu ilustrativ, pot
fi amintite prevederile legale spaniole109 prin care, din considerente protecţioniste, se
refuza exportul vinului de Rioja în vrac avantajându-se astfel societăţile de îmbuteliere
din regiunile de producţie; în consecinţă, Curtea a stabilit că reglementarea respectivă
este de natură să aducă o restrângere nejustificată dreptului producătorului de a alege o
societate de îmbuteliere care i-ar putea asigura condiţii mai favorabile, favorizând
interesele economice ale întreprinderilor de îmbuteliere locale în defavoarea
comercianţilor din statele membre importatoare. Apărarea statului spaniol argumentată,
în principal, pe protecţia proprietăţii industriale a fost apreciată ca neîntemeiată atâta timp
cât nu s-a dovedit că îmbutelierea efectuată în zona de producţie ar fi absolut necesară
pentru a conserva trăsăturile particulare ale vinului respectiv110.
- măsurile prin care importatorii mărfurilor comunitare sunt ţinuţi de obligaţia de
a proceda la analiza acestora prin verificarea parametrilor tehnici ai mărfurilor în raport
cu indicaţiile furnizorilor;
- măsurile prin care se instituie obligativitatea îndeplinirii anumitor formalităţi în
vederea efectuării operaţiunilor de import-export (obținerea de licențe, efectuarea în mod
sistematic de controale sanitare impuse în mod unilateral de statele-membre la momentul
trecerii frontierei, excepție făcând situația în care obligativitatea acestora decurge din
reglementări comunitare) ;
- măsurile prin care consumatorilor li se sugerează să cumpere produse
autohtone;
- măsurile prin care se controlează preţul mărfurilor fiind avute în vedere cele
care permit ca vânzarea mărfurilor importate să aibă loc în condiții mai oneroase decât
cea a mărfurilor autohtone.
Calificarea unei reglementări naționale sau a unei practici drept o măsură cu efect
echivalent este subordonată unei cerințe esențiale, și anume, trăsătura acesteia de a a
aduce atingere direct sau indirect, în mod actual sau potențial, desfășurării libere a
tranzacțiilor comerciale intracomunitare. Din perspectiva arătată, în accepțiunea
jurisprudențială consacrată de Curte în cauza Keck și Mithouard111 măsurile privind
modalitățile de vânzare nu sunt calificate, de regulă, drept M.E.E.R.C. În speță, urmare
apărărilor invocate de învinuiții Keck și Mithouard care au revândut mărfuri la prețuri
inferioare celor de cumpărare, s-a solicitat Curții să se pronunțe asupra compatibilității
față de prevederile art. 29 din T.C.E. (devenit art. 35 din T.f.U.E) a dispozițiilor legale
franceze112 prin care s-a instituit interdicția vânzării în pierdere a mărfurilor. Curtea a
constatat că aplicarea reglementărilor naționale care limitează sau interzic anumite
modalități de vânzare asupra mărfurilor provenite din alte state membre nu este de natură
să „împiedice, direct sau indirect, în mod actual sau potențial, comerțul dintre statele
membre în sensul reținut în afacerea Dassonville“ sub condiția ca acestea să „influențeze

108
Este cazul reglementării olandeze prin care s-a interzis pescuitul anumitor specii din dorinţa de a
preveni dispariţia acestora, afacerea Kramer, C.J.C.E., 14 iulie 1976, citată după S. Deleanu, op. cit., p. 69.
109
Decretul – regal nr. 157/1988 privind stabilirea regulilor care cârmuiesc denumirile de origine
controlate pentru vinuri și a regulamentelor de punere în aplicare a lui, respectiv Regulile Rioja adoptate în
temeiul acestuia.
110
Pentru detalii a se vedea O. Manolache, op. cit., p. 237-238.
111
C. J.C.E., 24 noiembrie 1993, C. 267-268/91, în Bull.CE, nr. 12/1993, p. 165-166.
112
A se vedea art. 1 din Legea nr. 63-628 din 2 iulie 1963, în forma modificată prin Ordonanța nr.
86-1243 din 1 decembrie 1986.
(adică se se aplice, subl. ns.) în același fel, în fapt și în drept, comercializarea produselor
naționale și a celor care provin din alte state membre“. Se argumentează în decizie că deși
comercianților li se interzice vânzarea în pierdere, nu suntem în prezența unei M.E.E.R.C.
deoarece aplicarea acestor prevederi „nu este de natură să împiedice accesul pe piață al
produselor importate sau să le defavorizeze într-o măsură mai mare decât defavorizează
produsele naționale, neaflându-ne astfel în domeniul de aplicare al dispozițiilor art. 28 din
Tratat (art. 28 din T.C.E. devenit art. 34 din T.f.U.E.subl.ns)“113.
În consecință, în concepția CJUE se face distincție între măsurile care privesc în
mod efectiv fie marfa (denumirea, compoziția, modul de ambalare), fie operațiunea
propriu-zisă de import care sunt contrare, în principiu, dispozițiilor art. 35 din T.f.U.E și
măsurile care privesc modalitățile de vânzare sub condiția ca acestea să se aplice
nediscriminatoriu nu numai produselor importate cât și celor indigene. Au fost incluse în
această ultimă categorie și, în consecință, respectându-se concepția promovată în afacerea
Keck și Mithouard, s-a reținut că nu sunt incompatibile cu prevederile comunitare
următoarele reglementări naționale: dispozițiile legale belgiene114 care interziceau
comercianților să ofere un produs pentru vânzare sau să vândă în pierdere, fiind asimilată
vânzării în pierdere și înstrăinarea unei mărfi cu un profit minim115; prevederile italiene
stabilind orarul de funcționare al magazinelor (cu referire expresă la închiderea totală în
zilele de duminică și sărbătorile legale116); legislația franceză prin care se interziceau
reclamele televizate în cazul distribuitorilor117 sau cea prin care statul grec rezerva
vânzarea laptelui fabricat special pentru copii în favoarea exclusivă a farmaciilor118.

VII. Bibliografia recomandată:

P. Craig, G. De Búrca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi

doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu (în seria Drept comunitar, Control ştiinţific şi revizie
traducere – Beatrice Andreşan-Grigoriu), Bucureşti, 2009;
M. Crăcană, M. Căpăţână, Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi
capitalurilor, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007;
O. Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;
L. Dubouis, C. Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Paris,
Montchrestien, 4e édition, 2006;
C. Nourissat, Droit communautaire des affaires, Paris, Dalloz, 2e édition, 2005;
A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003;
S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001;
O. Ţinca, Libera circulaţie a mărfurilor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr.
11/2002.

113
C.J.C.E., C. 267-268/91, citate supra.
114
A se vedea Legea belgiană din 14 iulie 1991 privind practicile comerciale.
115
C.J.C.E., 11 august 1995, C.63/94.
116
C.J.C.E., 2 iunie 1994, C.69 și 258/93 (conexate).
117
C.J.C.E., 9 februarie 1995, C. 412/93.
118
C.J.C.E., 29 iunie 1995, C. 391/92.
 VIII. Întrebări recapitulative:

▪ Ce sunt restricţiile cantitative ?

▪ Care sunt trăsăturile esenţiale din perspectiva cărora se poate aprecia că ne aflăm
în prezenţa unei măsuri cu efect echivalent ?

▪ Prin ce se deosebesc restricţiile cantitative şi măsurile cu efect echivalent de

taxele cu efect echivalent ?

▪ Măsurile care privesc modalităţile de vânzare reprezintă măsuri cu efect

echivalent ?

▪ În ce condiţii practicile administrative ale autorităţilor publice dintr-un stat-

membru pot fi calificate drept măsuri cu efect echivalent restricţiilor cantitative ?

IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă:

▪ Reducerea şi eliminarea restricţiilor cantitative s-a realizat prin:

a) procesul de armonizare legislativă între reglementările din statele-membre;

b) prin introducerea Tarifului vamal comun;
c) prin intervenţia organelor de jurisdicţie.

▪ Pot fi considerate drept măsuri cu efect echivalent:

a) măsurile privind producţia mărfurilor de natură să facă importurile mai dificile

sau mai oneroase decât vânzarea mărfurilor autohtone;
b) măsurile prin care, în temeiul unor reglementări comunitare, se instituie
obligativitatea îndeplinirii anumitor formalităţi în vederea efectuării operaţiunilor de
import-export,
c) măsurile prin care se controlează preţul mărfurilor de natură să determine
vânzarea în condiţii mai oneroase a mărfurilor importate faţă de cele autohtone.

▪ Nu pot fi calificate drept măsuri cu efect echivalent:

a) măsurile privind denumirea, compoziţia, modul de ambalare al mărfurilor de

natură să împiedice, direct sau indirect, în mod real sau potenţial, comerţul
intracomunitar;
b) practicile administrative ale autorităţilor publice ale unui stat-membru care
afectează schimburile intracomunitare;
 c) măsurile referitoare la modalităţile de vânzare aplicabile în mod
nediscriminatoriu nu numai produselor importate ci şi celor indigene.

▪ O reglementare naţională având ca obiect interdicţia vânzării în pierdere a

mărfurilor reprezintă:

a) o măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative;

b) o măsură referitoare la modalităţile de vânzare;
c) o măsură prin care se controlează preţul mărfurilor.

▪ Rolul jurisprudenţei C.J.U.E. cu privire la determinarea naturii şi categoriilor de

măsuri cu efect echivalent.

Notă: Exercițiile propuse mai jos sunt extrase din Tudorel Ștefan, Beatrice
Andreșan-Grigoriu, Dreptul Uniunii Europene. Culegere de grile și spețe, ed. 2, Ed. CH
Beck, București, 2010.

1. Măsurile naționale cu efect echivalent restricțiilor cantitative interzise de

art. 34 TFUE (ex-art. 28 TCE) sunt:

a) reglementările naționale neutre care impun anumite modalități de

comercializare în privința tuturor mărfurilor.
b) reglementările naționale care impun taxe pentru mărfuri de proveniență externă
ca urmare a faptului că acestea traversează granița.
c) reglementările naționale care pot împiedica, direct sau indirect, actual sau
potențial, comerțul intracomunitar care nu au o justificare legată de un obiectiv de interes
general și care nu sunt aplicate proporționale cu aceasta.
d) niciuna dintre variantele de mai sus.

2. Măsurile naționale prin care se reglementează modul în care se

comercializează un produs într-un stat membru UE:

a) sunt permise de TFUE în măsura în care nu discriminează produsele de import.

b) sunt interzise de TFUE, cu excepția situației în care sunt justificate de unul din
motivele prevăzute de art. 36 TFUE (ex-art. 30 TCE) dacă este vorba despre măsuri
direct discriminatorii.
c) sunt interzise de TFUE cu excepția situației în care sunt justificate de cerințele
imperative de ordine publică dezvoltate de jurisprudența CJUE.
d) niciuna dintre variantele de mai sus.
 3. Distincția între măsurile naționale care mențin sau creează obstacolele în
calea liberei circulații a mărfurilor și măsurile naționale care mențin sau creează
limite ori interdicții referitoare la modul în care sunt comercializate mărfurile a fost
statuată în cauza:

a) Keck și Mithouard.
b) Dassonville.
c) Cassis de Dijon.
d) niciuna dintre variantele de mai sus.

4. Alegeți dintre variantele de mai jos răspunsul corespunzător uneia dintre

justificările permise pentru adoptarea de măsuri direct discriminatorii prin care
statele membre pot restrânge libera circulație a mărfurilor:

a) eficacitatea controalelor fiscale.

b) protecția proprietății industriale și comerciale.
c) protecția consumatorilor.
d) niciuna dintre variantele de mai sus.

5. O măsură naţională prin care se interzice farmaciştilor dintr-un stat

membru să facă reclamă produselor homeopatice în afara farmaciilor, şi anume la
radio:

a) constituie o măsură cu efect echivalent restricţiilor cantitative pentru că poate

conduce la reducerea importurilor, chiar dacă se aplică atât produselor naţionale cât şi
celor importate din alte state membre;
b) constituie un aranjament de comercializare deoarece nu face mai dificil accesul
pe piaţă al produselor importate, nu face mai dificilă comercializarea acestora şi nu are
legătură cu marfa în sine;
c) constituie fie o excepţie justificată de protecţia sănătăţii publice de la restricţiile
de ordin cantitativ, rezultând din jurisprudenţa Curţii, fie o excepţie prevăzută de art. 36
TFUE (ex-art. 30 TCE) în funcţie de argumentele pe care le poate aduce statul membru.
d) niciuna dintre variantele de mai sus.

6. În absenţa normelor de armonizare ale UE, măsura naţională prin care

persoanele care doresc să înmatriculeze în statul lor un autoturism dintr-un alt stat
membru, trebuie să achite o sumă de bani înainte de punerea în circulaţie a
autoturismului:

a) este permisă de Tratat, în măsura în care nu se produce o discriminare între

produsele similare interne şi cele de import şi nu se favorizează sectoare interne de
producţie;
 b) este interzisă de Tratat, cu excepţia situaţiei în care este justificată de unul din
motivele limitativ prevăzute de art. 36 TFUE (ex-art. 30TCE), dacă este o măsură
discriminatorie;
c) este interzisă de Tratat, cu excepţia situaţiei în care este justificată de unul din
motivele prevăzute de art. 36 TFUE (ex-art.30 TCE) sau de cerinţele imperative de
ordine publică dezvoltate de jurisprudenţa CJUE, dacă o este o măsură cu adevărat
neutră.
d) niciuna dintre variantele de mai sus.

7. Acțiunea în restituirea sumelor plătite statului în aplicarea unor norme

naționale emise cu încălcarea dispozițiilor de drept al UE este guvernată de
principiul:

a) autonomiei procedurale interne, fără restricții.

b) autonomiei procedurale interne, cu limitări.
c) acțiunea este întotdeauna supusă regulilor stabilite uniform la nivelul UE.
d) niciuna dintre variantele de mai sus.
 Tema 5. Excepţiile de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor

I. Obiective specifice:

• analiza condiţiilor în prezenţa cărora derogările de la libera circulaţie a

mărfurilor nu pot fi reţinute ca având caracter ilicit;
• înţelegerea caracterului limitativ şi de strictă interpretare a motivelor care,
potrivit dispoziţiilor art. 36 din T.f.U.E., pot legitima instituirea unor obstacole la libera
circulaţie a mărfurilor.

II. Competenţe specifice dobândite de student:

• enumerarea cauzelor ce constituie excepţii de la libera circulaţie a mărfurilor;

• identificarea categoriilor de excepţii de la libera circulaţie a mărfurilor.

III. Cuvinte-cheie:

• excepţii consacrate de T.f.U.E. / excepţii jurisprudenţiale, interes general,

ordine publică, morală publică, securitate publică, protecţia vieţii şi sănătăţii
persoanelor, protecţia proprietăţii industriale şi comerciale – regula epuizării
dreptului, protecţia consumatorilor, protecţia producţiei cinematografice, potecţia
mediului înconjurător, protecţia libertăţii de expresie şi a pluralismului în domeniul
presei, discriminare arbitrară, restricţie deghizată.

IV. Structura temei de studiu:

1. Sediul juridic şi domeniul de aplicare al excepţiiilor la libera circulaţie a

mărfurilor.
2. Excepţiile jurisprudenţiale.

V. Rezumat:

Cum obstacolele la libera circulaţie a mărfurilor nu sunt a priori ilicite, sunt

recunoscute drept justificate anumite derogări de la libera circulaţie a mărfurilor sub
rezerva îndeplinirii următoarelor condiţii: instituirea lor să fie determinată din raţiuni de
protecţie a unui interes general, să fie în mod obiectiv necesară, proporţională cu interesul
astfel apărat şi nediscrimanatorie, si , în fine, să nu existe în domeniul respectiv
reglementări comunitare de armonizare a legislaţiilor statelor-membre având acelaşi
obiect cu măsura derogatorie respectivă.

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

1.1. Sediu juridic. Domeniu de aplicare. Obstacolele la libera circulație a

mărfurilor nu sunt a priori ilicite, prin urmare, dacă rațiunile pentru care au fost instituite
sunt justificate de un interes general, nu pot fi tratate ca fiind M.E.E.R.C. Într-o
enumerare limitativă și de strictă interpretare, dispozițiile art. 36 din T.f.U.E. (art. 30 din
T.C.E.) redau motivele care pot legitima derogări de la principiul liberei circulații a
mărfurilor, arătându-se că „dispozițiile art. 34-35 nu se opun interdicțiilor sau restricțiilor
la import, export sau de tranzit justificate pe motive de morală publică, de ordine publică,
de siguranţă publică, de protecție a sănătăţii şi a vieții persoanelor şi a animalelor sau de
conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare
artistică, istorică sau arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale“.

Cu titlu exemplificativ, pot fi reținute următoarele situații în care, la nivel

jurisprudențial, în temeiul art. 30 din T.C.E. (devenit în prezent art. 36 din T.f.U.E.),,
derogările de la principiul liberei circulații a mărfurilor au fost recunoscute ca fiind
justificate:
- măsura prin care Marea Britanie, pentru motive de ordine publică, a instituit
interdicția de a exporta monede bătute în acest stat-membru (dar a căror distrugere, în
ciuda faptului că nu mai au curs legal, este în același timp interzisă în acest stat-
membru119), restricția fiind justificată de protecția dreptului de a bate monedă care, în mod
tradițional, se circumscrie prerogativelor de care dispune un stat în apărarea intereselor
sale;
- interzicerea importului de materiale pornografice printr-o reglementare britanică
a fost apreciată drept justificată120 din perspectiva motivului referitor la morala publică,
în timp ce securitatea publică a reprezentat rațiunea pentru care în legislația irlandeză s-a
prevăzut obligarea importatorilor de produse petroliere de a se aproviziona parțial de la o
rafinărie situată pe teritoriul național121;
- protecția vieții și a sănătății persoanelor a fost motivul care a legitimat
adoptarea reglementării olandeze instituind obligația înregistrării obligatorii a oricărui
medicament ce urmează a fi comercializat pe teritoriul acestui stat-membru, indiferent
dacă provine din import sau este un produs indigen sau a legii britanice prin care s-a
dispus interdicția medicilor farmaciști de a înlocui un medicament cu un altul cu efect
similar (prescripțiile medicale fiind în mod necesar legate de persoana pacientului) sau, în
fine, a reglementării franceze prin care comercializarea anumitor produse (lentile de
contact) a fost în mod exclusiv recunoscută doar unei anumite categorii profesionale
(respectiv opticienilor) în considerarea faptului că vânzarea acestora implică și obligația
de a furniza cumpărătorilor informații specifice utilizării produselor respective122; cu

C.J.C.E., 23 noiembrie 1978, C. 7/78.

119

C.J.C.E., 14 decembrie 1979, C. 34/79.

120

121
C.J.C.E., 10 iulie 1984, C. 72/83, exemplu preluat după O. Manolache, op. cit., p. 236.
122
În sensul arătat, a se vedea G. Druesne, Droit de lʼUnion Européenne et politiques
communautaires, ed. a 6-a, P.U.F., Paris, 2001, p. 97-98.
referire la motivul constând în protecția sănătății animalelor, pe aceeși identitate de
rațiune, C.J.C.E. a apreciat că dispozițiile legale germane care, în ipoteza achiziționării
din import a produselor furajere, reglementează obligația obținerii unei autorizații
veterinare eliberate de autoritatea competentă sunt justificate în temeiul art. 30 din Tratat
(din T.C.E. subl. ns.)123;
- referindu-ne la „protecția proprietății industriale și comerciale“124,excepțiile de
la principiul liberei circulații a mărfurilor sunt recunoscute în măsura în care sunt
justificate de protecția „obiectului specific“ al dreptului de proprietate intelectuală sau
industrială respectiv. Astfel, pentru titularul unui brevet „obiectul specific“ al dreptului
constă în prerogativa exclusivă de a utiliza o invenție în vederea fabricării și a primei
puneri în circulație a produselor industriale (fie în mod direct, fie prin acordarea unei
licențe terților) precum și de a se opune contrafacerii; odată pus produsul în vânzare sau
comercializat cu consimțământul titularului dreptului, se depășeșc, practic, limitele
„obiectului specific“ al dreptului său, funcționând în materie regula „epuizării“
dreptului potrivit căreia monopolul recunoscut prin lege titularului dreptului se consumă
prin primul act de comercializare a produsului125 și, în consecință, „actele secundare de
comercializare (și nu de producție, până la până la prima punere în vânzare) vor expune
produsul principiului liberei circulații“126.
Practic, titularul dreptului nu se va mai putea opune importului produsului care a
fost pus deja în circulație pe teritoriul unui alt stat-membru fie de către el, fie de către un
terț cu consimțământul său127. În schimb, dacă dreptul său de proprietate intelectuală sau
industrială este încă ocrotit ca efect al unei reglementări naționale pe teritoriul unui stat-
membru refuzul său la comercializarea pe teritoriul unui alt stat-membru este legitim.
Această soluție nu este decât consecința faptului că întinderea protecției dreptului este de
„competența“ legislativă a fiecărui stat-membru, ceea ce permite ca protecția drepturilor
de proprietate intelectuală să suporte un tratament diferit, sub aspectul condițiilor de
aplicare, în legislațiile naționale. În sensul arătat, în litigiul ocazionat de exportul din
Danemarca în Germania a suporturilor materiale pe care era înregistrată opera lui Cliff
Richard, C.J.C.E. a recunoscut autorului dreptul de a se opune comercializării casetelor și
discurilor sale pe teritoriul statului german întrucât, chiar dacă potrivit legii daneze

C.J.C.E, 27 martie 1985, C. 73/84.

123

124
Dincolo de formula terminologică folosită în textul comunitar, precizăm că urmează a fi avute
în vedere, practic, toate drepturile de proprietate intelectuală (dreptul de autor, mărcile, brevetele,
desenele și modelele industriale).

125
Se impune să precizăm că regula amintită operează nu numai în situația în care prima
valorificare a produsului este realizată de însuși titularul dreptului, ci și în cazul în care aceasta are loc din
inițiativa unui terț abilitat.
126
A se vedea A. Fuerea, op. cit., p. 72-73.
127
În materia exploatării dreptului de marcă, regula epuizării dreptului suportă o limitare, în
sensul că, în situația în care un terț comercializează produsul în condiții de natură să creeze confuzii asupra
originii acestuia, titularului dreptului i se recunoaște prerogativa de a acționa împotriva terțului chiar dacă
produsul era deja pus în circulație pe teritoriul unui stat-membru. În sensul arătat, la nivel jurisprudențial, s-
a reținut că epuizarea dreptului nu are loc în caz de alterare a produsului, apreciindu-se că ne aflăm în
prezența alterării produsului și atunci când punerea în vânzare a acestuia s-a făcut în „condiții obiectiv
incompatibile cu imaginea recunoscută a produsului“, a se vedea afacerea Christian Dior, C.J.C.E., 4
noiembrie 1997, exemplu preluat după A. Fuerea, idem, p. 74.
dreptul de autor nu mai era protejat, în Germania dreptul de autor beneficia de o durată de
protecție mai lungă.
Dincolo de faptul că sfera de aplicare a excepțiilor consacrate de prevederile art.
36 din Tratat nu poate fi, printr-o interpretare extensivă, lărgită în afara celor expres
prevăzute de norma comunitară amintită, se impune să precizăm că derogările respective
nu trebuie să permită discriminări arbitrare sau restricții deghizate în comerțul
intracomunitar; introducerea unor interdicții sau restricții în mod exclusiv asupra
mărfurilor importate în favoarea, din considerente pur protecționiste, a mărfurilor
indigene similare ar însemna o deturnare a rațiunilor și scopurilor pentru care au fost
recunoscute excepțiile reglementate de art. 36 din T.f.U.E. În consecință, se impune să
analizăm în continuare în ce condiții derogările de la libera circulație a mărfurilor pot fi
instituite în mod legitim.

1.2. Condiții de aplicare. În literatura juridică de specialitate128, sunt admise în

mod constant următoarele condiții de invocare a excepțiilor de la principiul liberei
circulații a mărfurilor:
- inexistența în domeniul respectiv a unor reglementări comunitare de armonizare
a legislațiilor statelor-membre care să aibă același obiect cu măsura derogatorie instituită
de un stat-membru; cu referire la semnificațiile acestei condiționări, se impune să
subliniem că motivele enumerate de art. 36 din Tratat nu mai pot fi invocate drept temei
al derogării de la libera circulație în prezența unor directive comunitare de armonizare în
materie, recunoscându-li-se practic un caracter provizoriu.
- măsura națională respectivă să fie adoptată din necesitatea de a proteja un interes
general și să fie în mod obiectiv necesară pentru ocrotirea acestui interes; analizând
consecințele juridice antrenate de aplicarea acestei condiții, la nivel doctrinar, într-o
formulare plastică, s-a arătat că „măsura trebuie să asigure protecția interesului general
peste tot unde acesta trebuie să existe“
- derogarea respectivă să nu aibă un caracter discriminatoriu, urmând a fi
aplicabilă, de regulă, atât în cazul mărfurilor importate cât și a celor autohtone;

VII. Bibliografia recomandată:

P. Craig, G. De Búrca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi

doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu (în seria Drept comunitar, Control ştiinţific şi revizie
traducere – Beatrice Andreşan-Grigoriu), Bucureşti, 2009;
M. Crăcană, M. Căpăţână, Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi
capitalurilor, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007;
O. Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;
L. Dubouis, C. Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Paris,
Montchrestien, 4e édition, 2006;
C. Nourissat, Droit communautaire des affaires, Paris, Dalloz, 2e édition, 2005;
A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003;

128
A se vedea S. Deleanu, op. cit., p. 88-90, A. Fuerea, op. cit., p. 62.
 S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001;
O. Ţinca, Libera circulaţie a mărfurilor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr.
11/2002.

VIII. Întrebări recapitulative:

▪ În prezenţa căror condiţii o măsură având ca obiect instituirea unei îngrădiri la

libera circulaţie a mărfurilor are caracter legitim, neputând fi calificată drept M.E.E.R.C.?

▪ Ce sunt restricţiile deghizate de la libera circulaţie a mărfurilor ?

▪ Ce categorii de excepţii de la libera circulaţii a mărfurilor cunoaşteţi ?

▪ Care sunt motivele care, potrivit dispoziţiilor art. 36 din T.f.U.E., pot justifica
derogări de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor ?

▪ Pentru ce raţiuni au fost recunoscute, în jurisprudenţa C.J.C.E., restricţii ale

liberei circulaţii a mărfurilor ?

IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă:

▪ Măsura prin care, potrivit legislaţiei irlandeze, s-a instituit obligaţia

importatorilor de produse petroliere de a se aproviziona parţial de la o rafinărie cu sediul
în Irlanda are natura unei derogări legitime de la regimul liberei circulaţii a mărfurilor din
raţiuni care privesc protecţia:
a) ordinii publice;
b) moralei publice;
c) securităţii publice.

▪ Măsura prin care legiuitorul francez a recunoscut dreptul de comercializare al

lentilelor de contact doar în favoarea categoriei profesionale a opticienilor a fost instituită
din raţiuni justificate de:
a) protecţia consumatorului;
b) protecţia sănătăţii persoanelor;
c) imperativul corectitudinii în tranzacţiile comerciale.

▪ Se înscriu, potrivit art. 36 din T. f.U.E, în categoria cauzelor limitative şi de

strictă interpretare ce constituie restricţii justificate la libera circulaţie a mărfurilor
următoarele motive:
a) ordinea publică;
b) protecţia vieţii şi a sănătăţii persoanelor;
 c) protecţia proprietăţii industriale şi comerciale;
d) protecţia libertăţii de expresie şi a pluralismului în domeniul presei.

▪ Au fost reţinute drept excepţii jurisprudenţiale de la libera circulaţie a mărfurilor

îngrădirile justificate de următoarele motive:
a) protecţia consumatorilor;
b) protecţia producţiei cinematografice;
c) protecţia mediului înconjurător.

▪ Corelaţia dintre protecţia dreptului de proprietate intelectuală şi industrială şi

libera circulaţie a mărfurilor.
 Tema 6. Libera circulaţie a capitalurilor şi a plăţilor

I. Obiective specifice:

• înţelegerea necesităţii liberalizării deplasărilor de capitaluri şi evoluţia

reglementărilor în materie;
• analiza distincţiei dintre deplasările de capital şi plăţile curente;
• înţelegerea legăturii dintre libera circulaţie a capitalurilor, respectiv a plăţilor
curente şi celelalte libertăţi de circulaţie;
• analiza restricţiilor acceptate de la libera circulaţie a capitalurilor.

II. Competenţe specifice dobândite de student:

• identificarea unei deplasări de capital faţă de o plată curentă;

• exemplificarea unor măsuri reprezentând obstacole de la libera circulaţie a
capitalurilor;
• enumerarea derogărilor justificate de la libera circulaţie a capitalurilor.

III. Cuvinte-cheie:

• deplasări de capital, plăţi curente, libera circulaţie a capitalurilor, restricţii

privind libera circulaţie a capitalurilor.

IV. Structura temei de studiu:

1. Sediu juridic. Distincţia dintre deplasările de capitaluri şi plăţile curente;

2. Corelaţia dintre libera circulaţie a capitalurilor, respectiv a plăţilor şi celelalte
libertăţi de circulaţie;
3. Excepţii de la libera circulaţie a capitalurilor.

V. Rezumat:

Liberalizarea deplasărilor de capital s-a produs relativ lent, făcând obiectul unor
reglementări comunitare succesive până la desăvârşirea ei prin Tratatul de la Maastricht.
Deplasările de capital se impun a fi diferenţiate de plăţile curente; astfel, în sensul
consacrat la nivel jurisprudenţial în afacerea Luisi si Carbone, în timp ce deplasările de
capitaluri sunt acele operaţiuni financiare având ca obiect plasarea sau investiţia unor
resurse băneşti, plăţile reprezintă remunerările cuvenite pentru prestarea unor servicii.
 În lipsa desfăşurării libere a deplasărilor de capitaluri, funcţionarea efectivă a
regulilor pe care sunt construite celelalte libertăţi de circulaţie (libertatea de stabilire,
libertatea de a presta servicii în domeniul bancar sau al asigurărilor) ar fi compromisă. Nu
mai puţin, cum plăţile reprezintă contraprestaţii datorate în schimbul achiziţionării de
mărfuri sau prestării unor servicii, este vizibil faptul că libera circulaţie a mărfurilor,
persoanelor şi serviciilor implică în mod necesar recunoaşterea efectivă a unei libertăţi
derivate – cea a plăţilor.
Derogările de la libera circulaţie a capitalurilor au caracter justificat dacă
instituirea acestora se manifestă ca o consecinţă a exercitării prerogativelor statelor-
membre în vederea eliminării fraudei fiscale sau în scopuri de informare administrativă şi
statistică.

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

1. Introducere

O liberalizare parțială și condiționată prin tratatul originar. Tratatul de la

Roma a promovat o abordare mai prudentă a liberei circulații a capitalurilor față de
celelalte libertăți economice fundamentale. Importanța recunoscută prerogativelor
tradiționale ale statelor în domeniul înfăptuirii politicilor monetare naționale explică de
ce libera circulație a capitalurilor a fost considerată mult timp „ruda mai săracă a pieței
comune“129, formula sa originară de reglementare purtând semnele unei atitudini rezervate
și a unei preocupări crescute pentru echilibrul competențelor repartizate între Comisie,
Consiliu și statele membre.
Obiectivul ulterior al realizării unei Uniuni economice și monetare130 a prilejuit
liberalizarea deplină a liberei circulații a capitalurilor și a plăților, îndeplinirea acestui
scop fiind rezultatul graduat al unor intervenții legislative etapizate privind domeniul de
aplicare al acestei libertăți și, nu mai puțin, al interpretărilor furnizate de Curtea de la
Luxemburg cu privire la restricțiile aduse principiului și delimitarea față de alte libertăți
de circulație.

2. Evoluţia reglementărilor în materie

§ 1. Creșterea mobilității capitalurilor

Capitalurile și plățile în Tratatul de la Roma. În formula consacrată de Tratatul

CEE, dispoziţiile incidente capitalurilor erau cuprinse în art. 67-73 din Capitolul 4.
Capitalurile din Titlul III. Libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor al
Părţii a doua. Fundamentele Comunităţii, plăţile fiind reglementate de art. 106 din

129
A se vedea Guide de droit européen des affaires 2021/2022 sous la direction de Fabrice Picod,
Ed. LexisNexis, Paris, 2021, p. 50.
130
În procesul de realizare a Uniunii Economice şi Monetare (UEM) sunt semnificative trei
episoade: i) cel în cadrul căruia, până la data de 31 decembrie 1993, a avut loc desăvârşirea liberalizării
deplasărilor de capital, ii) cel dedicat scopului de a asigura, începând cu data de 1 ianuarie 1994,
convergenţa politicilor economice şi, în fine, iii) înfiinţarea Băncii Centrale Europene la data de 1 iunie
1998 şi introducerea monedei europene unice „euro“ de la 1 ianuarie 1999.
Capitolul 2. Balanţa de plăţi din Titlul II. Politica economică al Părţii a treia. Politica
Comunităţii. Tratatul păstra tăcerea însă cu privire la înțelesul celor două noțiuni.

Prevederile art. 67 din Tratatul CEE instituiau eliminarea treptată în relaţiile

dintre statele membre a
- restricţiilor impuse circulaţiei capitalurilor aparţinând rezidenţilor acestora
precum şi a
- tratamentului discriminatoriu în funcţie de
• cetăţenie sau naţionalitate,
• reşedinţa sau sediul social al persoanelor
• locul în care era efectuat plasamentul de capital,
cu precizarea că înlăturarea progresivă a obstacolelor la care am făcut referire
urma să aibă loc numai „în măsura necesară bunei funcţionări a pieţei comune“.
Deși delimitarea conceptuală între micările de capitaluri și plățile curente se va
degaja mai târziu pe cale jurisprudențială, dispozițiile art. 106 din Tratatul CEE stabilesc
o legătură directă între libera circulație a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor și
liberalizarea plăților aferente acestora. Astfel, prevederile menționate reglementau
angajamentul statelor membre de a autoriza „efectuarea plăţilor aferente schimburilor de
mărfuri, de servicii şi de capitaluri precum şi transferurile de capital şi salarii (...) în
măsura în care circulaţia mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi a persoanelor este
liberalizată între statele membre“. Potrivit art. 67 pct. 2 din TCEE restricțiile la plățile
curente erau interzise încă de la sfârșitul perioadei de tranziție pentru a facilita condițiile
liberei circulații a capitalurilor. Singura prerogativă de care dispuneau autoritățile
naționale era de a verifica dacă operațiunile în cauză constituiau în mod efectiv plăți
efectuate în schimbul livrării de mărfuri sau prestării de servicii și nu o deplasare de
capital.

Lipsa efectului direct. Aprecierea Curții. În jurisprudența Casati, Curtea reține

că „mișcările de capital fiind strâns legate de politica economică și monetară a statelor
membre nu ar fi exclus, în stadiul actual, ca o liberalizare completă a deplasărilor de
capital să fie susceptibilă de a compromite politica economică a unuia sau altui stat
membru sau să provoace un dezechilibru al balanței de plăți a acestuia, prejudiciind
astfel buna funcționare a pieței comune“131. Condiţionarea la care face trimitere art. 67
din Tratatul CEE și formularea redactată în termeni mai puțin imperativi de la art. 71
alin. (1)132 a permis Curții să concluzioneze că, spre deosebire de dispoziţiile aplicabile
liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi serviciilor, cele incidente mişcărilor de
capitaluri nu impun statelor membru obligații necondiționate, susceptibile de a fi invocate
de particulari.
În alți termeni, în jurisprudența Casati, Curtea nu a recunoscut efect direct art. 67
TCEE: „(...) art. 67 paragraful 1 diferă de dispozițiile privind libera circulație a
mărfurilor, a persoanelor și a serviciilor în sensul că obligația de a liberaliza mișcările
de capitaluri nu este prevăzută decât «în măsura necesară bunei funcționări a pieței

131
CJCE, 11 noiembrie 1981, C-203/80, Casati, pct. 9.
132
Potrivit textului citat, statele membre „se străduie (subl. ns.)“ de a nu introduce nicio nouă
restricție de natură a afecta mișcările de capitaluri în interiorul Comunității și de a nu face mai restrictive
reglementările existente“.
comune». Amploarea acestei limitări care rămâne aplicabilă și după expirarea perioadei
de tranziție este variabilă în timp și depinde de aprecierea nevoilor pieței comune și de
evaluarea atât a avantajelor cât și a riscurilor pe care liberalizarea le-ar putea prezenta
pentru aceasta ținând seama de starea sa actuală și, mai ales, de gradul de integrare
atins în domeniile pentru care mișcările de capitaluri au o importanță particulară“133. În
lumina interpretărilor jurisprudențiale formulate în Casati, doctrina fie neagă existența
efectului direct134, fie afirmă existența unui efect direct limitat135 al dispozițiilor art. 67 din
Tratatul CEE.
Spre deosebire de art. 67 din tratat, prevederile art. 106 TCEE aveau efect direct,
aşa cum, de altfel, hotărârea Luisi et Carbone (a cărei notorietate se datorează, în special,
consacrării distincţiei dintre deplasările de capital şi plăţile curente) a și statuat.

O liberalizare progresivă. Enumerarea directivelor. Liberalizarea capitalurilor

s-a produs treptat, constituind, astfel, obiectul unor reglementări comunitare succesive,
fiind vorba despre:
- Prima Directivă din 11 mai 1960 privind liberalizarea investiţiilor directe136,
completată şi modificată prin a doua Directivă a Consiliului nr. 63/21 din 18 decembrie
1962137 și Directiva 85/583 din 20 decembrie 1985138;

- Directiva nr. 86/566 din 17 noiembrie 1986139 prin care au fost liberalizate
creditele pe termen lung legate de operaţiunile privind achiziţionarea titlurilor care nu
erau negociate la bursă şi, în fine, dat fiind caracterul incomplet al liberalizării permise
de directivele arătate, în scopul unei liberalizări complete a fost adoptată.

- Directiva nr. 88/361 din 24 iunie 1988 pentru punerea în aplicare a articolului
67 din tratat140.

§2. Liberalizarea completă și necondiționată

Liberalizarea totală. Aportul Directivei 88/361/CEE. Contextul adoptării

Directivei din 24 iunie 1988 explică rolul său în accelerarea procesului de liberalizare a
capitalurilor. Obiectivul instituirii pieței unice la 1 ianuarie 1993 a intensificat integrarea
piețelor naționale, inclusiv cele financiare; în plus, perspectiva integrării economice și
monentare a impus autorităților naționale și decidenților europeni o mai mare îndrăzneală
în aplicarea art. 67141.

133
Casati, pct. 10
134
L-D. Chiţoiu (Ghimbaş), Liberalizarea serviciilor bancare în construcţia Uniunii Europene (I),
în R.R.D.A. nr. 5/2010, p. 99. În acelaşi sens, a se vedea şi S. Deleanu, op. cit., p. 173
135
F. C. Stoica, Dreptul Uniunii Europene • Libertăţile fundamentale, Ed. Universitară, Bucureşti,
2009, p. 190.
136
A se vedea JOCE nr. L 43 din 12 iulie 1960.
137
A se vedea JOCE nr. L 49 din 22 ianuarie 1963.
138
A se vedea JOCE nr. L 372 din 31 decembrie 1985.
139
A se vedea JOCE nr. L 332 din 26 noiembrie 1986.
140
A se vedea JOCE nr. L 178 din 8 iulie 1988.
141
A se vedea Chahira Boutayeb, Droit matériel de l’Union Européenne. Libertés de movement,
espace de concurrence et secteur public, 6e edition, LGDJ, Paris, 2021, p. 250.
 Începând cu 1 iulie 1990, Directiva din 1988 a înlăturat restricţiile privind
circulaţia capitalurilor142 între resortisanţii statelor membre, indiferent de naționalitatea
acestora. Totuşi, anumitor state membre (Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda) li se
recunoaște opţiunea de a putea institui, cu titlu temporar (şi anume până la data de 31
decembrie 1992), anumite măsuri restrictive asupra circulaţiei capitalurilor.
Nomenclatorul mișcărilor de capital enumerate orientativ în Anexa 1 la Directivă
va fi adesea utilizat de Curte pentru a stabili dacă anumite operațiuni fac sau nu parte din
domeniul de aplicare a interdicției privind restricțiile deplasărilor de capital. Sunt
enumerate, inter allia, investițiile directe, investițiile imobiliare, operațiunile cu valori
mobiliare tranzactionate în mod obișnuit pe piața de capital, operațiunile în conturile
curente și în conturile de depozit la instituții financiare, împrumuturile și creditele
financiare, circulația capitalului cu caracter personal (împrumuturi, donații, moșteniri).
Termenii necondiționali în care este prevăzută obligația statelor membre de a
înlătura toate restricțiile la mișcările de capitaluri au fost remarcați de Curtea de la
Luxemburg care, în jurisprudența Bordessa și alții, a afirmat explicit efectul direct
complet al art. 1 din directivă143.
Directiva instituie și măsuri de control administrativ din rațiuni privind
descurajarea fraudei fiscale sau respectarea normelor prudențiale ale băncilor; nu mai
puțin, introduce o clauză de salvgardare specifică în cazul în care mișcările de capital pe
termen scurt de o amploare excepțională supun la presiuni grave piețele valutare și
provoacă perturbări grave în desfășurarea politicii monetare, situații în care statele
membre pot adopta, cu autorizarea Comisiei, măsuri de protecție144.
Directiva este inovatoare și prin tendința de a atribui și o latură externă
domeniului de aplicare a liberalizării capitalurilor. Astfel, în privința tratamentului aplicat
transferurilor legate de mișcările de capital spre și dinspre țări terțe, dispozițiile art. 7
alin. (1) din directivă arată că „statele membre se străduiesc să atingă același grad de
liberalizare cu cel care se aplică operațiunilor cu rezidenții altor state membre“. Va fi
meritul Tratatului de la Maastricht de a înfăptui câțiva ani mai târziu liberalizarea cu
efecte erga omnes a deplasărilor de capitaluri.

Tratatul de la Maastricht și liberalizarea erga omnes a mișcărilor de

capitaluri. Libera circulaţie a capitalurilor a fost desăvârşită prin dispoziţiile Tratatului
de la Maastricht, dobândind recunoaştere nu numai în relaţiile dintre statele-membre

142
Directiva menţionată cuprinde un nomenclator al deplasărilor de capital, acestea fiind redate
într-o formulă relativ sistematizată pe categorii de operaţiuni.
143
CJCE, 23 februarie 1995, cauzele conexate C-358/93 și C-416/93, Bordessa și alții, pct. 32-34.
Răspunzând la a patra întrebare preliminară adresată, Curtea reține că „(…) obligația impusă statelor
membre în temeiul art. 1 din directivă de a suprima toate restricțiile la mișcările de capitaluri este formulată
de o manieră clară și necondițională și nu necesită nicio măsură specifică de punere în aplicare. Ar fi
necesar să subliniem că aplicarea rezervei de la art. 4 din directivă este susceptibilă de control jurisdictional
astfel încât posibilitatea pentru un stat membru de a se prevala de aceasta nu împiedică ca dispozițiile art. 1
din directivă consacrând principiul liberei circulații a capitalurilor, să confere particularilor drepturi pe care
le pot valorifica în justiție și pe care instanțele naționale trebuie să le apere“.
144
Potrivit art. 3 alin. (2) din directivă statul membru interesat poate adopta el însuși, din motive de
urgență, măsuri de protecție, Comisia și celelalte state membre fiind informate asupra acestora până la data
intrării lor în vigoare. În urma consultării Comitetului monetar și a Comitetului guvernatorilor băncilor
centrale, Comisia decidea dacă statul membru interesat poate continua să aplice aceste măsuri, să le
modifice sau să le elimine
ci şi în relaţiile cu statele-terţe. Începând cu data de 1 ianuarie 1994145, potrivit art. 73 B
TUE sunt interzise „toate restricţiile privind circulaţia capitalurilor între statele membre
precum şi între statele membre şi ţările terţe“. O dispoziție prohibitivă similară a fost
prevăzută și cu privire la plăți146. Practic, dinamica liberalizării efective pusă în mișcare
de Directiva din 1988 (care nu este abrogată, principiile sale fiind practic, încorporate
Tratatului) intră acum într-o etapă de consolidare.
Totuși, în raporturile cu țările terțe, interdicția nu are un caracter absolut. Astfel,
regulile restrictive referitoare la investițiile directe, inclusiv investițiile imobiliare,
stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe piețele de
capital, în vigoare la 31 decembrie 1993 în temeiul dreptului Uniunii sau a legislațiilor
naționale, vor continua să se aplice147.
Mai recent, Regulamentul (UE) 2019/452 din 19 martie 2019 instituie un set de
reguli de stabilire a unui cadru pentru examinarea investițiilor străine directe în Uniunea
Europeană; practice, în conformitate cu angajamentele internaționale asumate în cadrul
Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) și al Organizației pentru Cooperare și
Dezvoltare Economică, precum și în cadrul acordurilor comerciale și de investiții
încheiate cu țări terțe, Uniunea și statele membre au posibilitatea de a adopta măsuri
restrictive privind investițiile străine directe din motive privind securitatea sau ordinea
publică.

Efectul direct. Mai mult, regimul unitar al deplasărilor de capitaluri şi al plăţilor

se extinde şi asupra forţei juridice identice ale dispoziţiilor aplicabile acestora; astfel,
spre deosebire de prevederile art. 67 din Tratatul CEE, cele conţinute de art. 56 alin. (1)
din Tratatul CE incidente circulaţiei capitalurilor sunt necondiționate, Curtea recunoscând
efectul direct al acestora. Astfel, diferenţierea consacrată de Tratatul de la Roma, sub
aspectul valorii lor juridice, între cele două categorii de prevederi (aplicabile
capitalurilor, respectiv plăţilor) a fost eliminată.

În altă ordine de idei, în condiţiile în care la data adoptării Tratatului de la

Maastricht era deja în vigoare Directiva nr. 88/361 de liberalizare completă a mişcărilor
de capital, doctrina juridică subliniază caracterul semnificativ al faptului că, începând cu
1 ianuarie 1994, libera circulaţie a capitalurilor se întemeiază pe dispoziţiile de
directă aplicabilitate ale Tratatului, şi nu pe o legislaţie secundară, arătând că
„progresul Uniunii Economice şi Monetare cu greu ar fi putut fi conceput, dacă
mişcările monetare între Statele Membre nu s-ar fi sprijinit pe aceeaşi bază legală ca şi
celelalte elemente fundamentale ale acelei Uniuni“148.

145
Art. 67-73 din TCEE sunt înlocuite de art. 73 B-G din TUE.
Spre deosebire de Tratatul CEE, în ansamblul normativ al Tratatului CE dispoziţiile incidente
146

capitalurilor şi plăţilor suportă o abordare comună, regăsindu-se în Capitolul 4. Capitalurile şi plăţile din
Titlul III. Libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor al Părţii a treia. Politicile Comunităţii.

147
A se vedea art. 73 C din TUE.
148
A se vedea J. A. Usher, The Law of Money and Financial Services in the European Community,
ed. a II-a, Oxford University Press, 2002, p. 24, citat după L.-D. Chiţoiu (Ghimbav), op. cit., p. 101.
 CJCE, 14 decembrie 1995, Cauzele conexate C-163, 165, 250/94, Sanz de
Lera și alții

Starea de fapt. În cauza C-163/94, domnul Sanz de Lera, resortisant spaniol cu

reşedinţa în Spania, a fost reţinut în Franţa, la 27 octombrie 1993, în timp ce se îndrepta,
la volanul maşinii sale, spre Geneva (Elveţia). În urma percheziționării autovehiculului,
ofiţerii francezi au descoperit 19 600 000 PTA în bancnote.
În cauza C-165/94, domnul Díaz Jiménez, resortisant spaniol cu reşedinţa în
Marea Britanie, se afla, la 28 octombrie 1993, pe aeroportul Barajas din Madrid, unde
trebuia să se îmbarce la bordul unui avion cu destinaţia Zürich (Elveţia), cu escală la
Londra. În timpul unui control de securitate la terminalul de zboruri internaţionale, a fost
găsită, în bagajul de mână al acestuia, o sumă de 30 250 000 PTA în bancnote.
Potrivit legislației spaniole149 exportul de monede, bancnote şi cecuri bancare la
purtător, exprimate în pesetas sau în monedă străină, este supus unei declaraţii
prealabile, în cazul în care acesta constă într-o sumă de peste 1 000 000 PTA per
persoană şi per călătorie, şi unei autorizaţii administrative prealabile, în cazul în care
acesta constă într-o sumă care depăşeşte 5 000 000 PTA per persoană şi per călătorie. În
contextual în care autorităţilor spaniole nu li s-a solicitat nicio autorizaţie pentru
exportarea acestor sume, împotriva celor 3 acuzați a fost iniţiată o procedură penală în
faţa instanţelor penale spaniole.

Soluția. Urmare celor trei întrebări preliminare adresate de instanța de trimitere,

prin ordonanţele din 24 mai, 26 mai şi 1 iulie 1994,

Curtea a reținut următoarele:

«1) Articolele 73 B alineatul (1) şi 73 D alineatul (1) litera (b) din Tratatul CE se
opun unei reglementări naţionale care subordonează, în general, exporturile de monede,
bancnote sau cecuri la purtător unei autorizaţii prealabile, dar, în schimb, nu se opun ca o
astfel de operaţiune să fie subordonată unei declaraţii prealabile. O astfel de reglementare
nu intră sub incidenţa articolului 73 C alineatul (1) din tratat.
2) Dispoziţiile articolului 73 B alineatul (1), coroborate cu articolele 73 C şi 73 D
alineatul (1) litera (b) din tratat pot fi invocate în faţa instanţei naţionale şi pot determina
inaplicabilitatea normelor naţionale contrare acestora».

Reglementarea din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. În

prezent, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, sediul juridic al materiei îl
reprezintă dispoziţiile art. 63-66 din TFUE (ex-art. 56-59 TCE)150, art. 75, 143-144 şi art.
215 din TFUE. În raporturile cu țările terțe, restricțiile în vigoare la 31 decembrie 1999
pot fi menținute în cazul Bulgariei, Estoniei și Ungariei. Consiliul, hotărând în
unanimitate și cu consultarea Parlamentului European, poate adopta măsuri care

A se vedea art. 4 alin. (1) din Decretul Regal nr. 1816 din 20 decembrie 1991 privind tranzacţiile
149

economice cu ţările străine.

Dispozițiile citate alcătuiesc Capitolul 4. Capitalurile şi plăţile din Titlul IV. Libera circulaţie a
150

persoanelor, serviciilor şi a capitalurilor al Părţii a treia. Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii).
reprezintă un regres în dreptul Uniunii în ceea ce privește liberalizarea transferurilor de
capital având ca destinație sau provenind din țări terțe. În cazurile prevăzute de art. 143 și
144 TFUE statele pot adopta măsuri restrictive inclusiv cu privire la regimul plăților
atunci când survin dificultăți sau există riscul apariției unor dificultăți grave pentru
balanța de plăți a unui stat membru sau în cazul unei crize neprevăzute în balanța de plăți.
3. Domeniul de aplicare a liberei circulaţii a capitalurilor, respectiv a plăţilor

§ 1. Distincţia dintre deplasările de capital şi plăţile curente

Definiția jurisprudențială. Consacrată prin hotărârea pronunţată în cauza Luisi

si Carbone151, delimitarea era absolut necesară pentru stabilirea corectă a domeniului de
aplicare a liberei circulaţii a capitalurilor, respectiv a liberei circulaţii a plăţilor.
În timp ce deplasările de capitaluri sunt acele operaţiuni financiare având ca
obiect plasarea sau investirea unor resurse băneşti, plăţile sunt remuneraţiile datorate în
schimbul efectuării unor prestaţii. Se reţine astfel că „transferul material de bancnote nu
poate fi deci clasificat drept flux de capital atunci când transferul în cauză corespunde
unei obligaţii de plată rezultând dintr-o tranzacţie implicând circulaţia mărfurilor şi
serviciilor“ astfel încât „plățile în scop de turism, de călătorii de afaceri sau de studii și
de îngrijiri medicale nu pot fi calificate drept fluxuri de capital, chiar atunci când se
efectuează prin efectuate prin transferul material de bancnote“152. În consecinţă, nu
reprezintă o deplasare de capital transferul bancar realizat ca urmare a unei tranzacţii
desfăşurate în domeniul schimburilor de mărfuri sau prestării de servicii.

Nomenclatorul cuprins în anexa 1 la Directiva 88/361/CEE. În lipsa unei

definiții formulate prin dispozițiile tratatului, judecătorul european a reluat adesea lista
orientativă153 a deplasărilor de capital enumerate în anexa 1 a Directivei din 24 iunie
1988, inclusiv în hotărâri mai recente. Exemplificativ, constituie deplasări de capitaluri
următoarele operaţiuni:
- investițiile directe, cum ar fi înființarea sau extinderea activităţii unei societăţi
prin înființarea de sucursale sau filiale de către o societate-mamă străină;
- investiţiile imobiliare;
- operaţiunile privind achiziţionarea titlurilor de valoare tranzacționate în mod
obișnuit pe piața de capital;
- operațiunile în unități ale întreprinderilor de plasament colectiv;
- plasamentele financiare pe termen lung (constituirea unor depozite bancare în
străinătate);
- transferurile de capital în interes personal (donaţii, succesiuni, transferul
economiilor dintr-un stat în altul).

151
CJCE, 31 ianuarie 1984, cauzele conexate C-286/82 şi C-26/83, Luisi și Carbone.
152
Idem, pct. 22 și 23.
153
CJCE, 16 martie 1999, C-222/97, Trummer și Mayer, pct. 2; CJCE, 23 februarie 2006, C513/03,
van Hiltenvan der Heijden, Rec., p. I1957, pct. 39; CJCE, 14 septembrie 2006, C386/04, Centro di
Musicologia Walter Stauffer, Rec., p. I8203, pct. 22; CJUE, 22 aprilie 2010, C510/08, Mattner, Rep.,
p. I3553, pct. 19; CJUE, 17 octombrie 2013, C181/12, EU:C:2013:662, pct. 20; CJUE, 16 iulie 2015, C-
485/14, Comisia/Franța, EU:C:2015:506, pct. 21.
 Caracterul indicativ al enumerării din anexa 1 la directivă este confirmat de Curte
atunci când reține că perceperea de dividende deși nemenționată în mod expres de
nomenclator ca fiind o deplasare de capital presupune în mod necesar participarea la
întreprinderi noi sau existente154.
Distincţia dintre mişcările de capital şi plăţile curente nu este întotdeauna facilă;
pentru a epuiza sfera exemplificării, arătăm că plata primelor de asigurare a răspunderii
civile are valoarea unei plăţi curente, spre deosebire de plata primelor de asigurare de
viaţă ce reprezintă circulaţia unui capital.

§ 2. Deplasările de capitaluri

Investiții directe și investiții de portofoliu. Conform precizărilor din

nomenclator investițiile directe constituie mișcări de capital și pot îmbrăca diferite forme:
participarea la constituirea unei societăți, înființarea de sucursale sau filiale de către o
societate străină sau cumpărarea de acțiuni sau părți sociale.155 Investițiile directe sunt
caracterizate de existența unei legături economice durabile și directe între cel care oferă
fondurile și întreprinderea căreia îi sunt destinate aceste fonduri exteriorizată prin
participarea efectivă la administrarea și controlul unei societăți156. Investițiile de
portofoliu, în schimb, presupun dobândirea de valori mobiliare pe piețele de capital în
scopul exclusiv de a realiza un plasament financiar fără intenția de a influența gestiunea
și controlul întreprinderii157.
Investiții imobiliare. Operațiunile prin care nerezidenții efectuează investiții
imobiliare pe teritoriul unui stat-membru precum și cele prin care rezidenții efectuează
investiții imobiliare în străinătate reprezintă mișcări de capital158, fiind avute în vedere
achizițiile de clădiri și terenuri precum și construcția de clădiri de către particulari în
scopul obținerii de profit sau pentru folosință personală. Dobândirea unor drepturi de
uzufruct159, servitute sau superficie se înscrie în aceeași categorie160. Potrivit dezvoltărilor
Curții, dreptul de a dobândi, de a exploata și de a înstrăina bunuri imobile pe teritoriul
unui alt stat membru care reprezintă completarea necesară a dreptului de stabilire,
generează atunci când este exercitat mișcări de capital161. Înstrăinarea din rațiuni fiscale a

154
CJCE, 6 iunie 2000, Verkooijen, C35/98, Rep., p. I-4071, pct. 28.
155
În dreptul intern, pentru o definiție similară a investiției directe a se vedea art. 2 lit. a) din OUG
nr. 92/1997 privind stimularea investițiilor directe (M. Of. nr. 386 din 30 decembrie 1997).
156
CJCE, 4 iunie 2002, Comisia/Franța, C-483/99, Rec., p. I-4871, pct. 37; CJCE, 4 iunie 2002,
Comisia/Belgia, C-503/99, C503/99, Rec., p. I4809, pct. 38; CJCE, 13 mai 2003, Comisia/Regatul Unit , C-
98/01, Rec., p. I-4641, pct. 40; CJCE, 12 decembrie 2006, Test Claimants in the FII Group Litigation, C-
446/04, Rec., p. I11753, pct. 180-182; CJCE, 23 octombrie 2007, Comisia/Germania, C-112/05, Rep., p. I-
8995; CJUE, 10 noiembrie 2011, Comisia/Portugalia, C-212/09, Rep., p. I-10889, pct. 47; CJUE, 24
noiembrie 2016, SECIL, C-464/14, EU:C:2016:896, pct. 78.
157
CJCE, 28 septembrie 2006, Comisia/Țările de Jos, cauzele conexate C-282/04 și C-283/04,
Rec., p. I-9141, pct. 19; CJUE, 8 iulie 2010, Comisia/Portugalia, C-171/08, Rep., p. I-6817, pct. 49; CJUE,
11 noiembrie 2010, Comisia/Portugalia, C-543/08, Rep., p. I-11241, pct. 46.
158
A se vedea titlul II din nomenclatorul cuprins în Anexa 1 la directiva din 24 iunie 1988.
159
CJUE, 6 martie 2018, SEGRO, cauzele conexate C-52/16 și C-113/16, EU:C:2018:157, pct. 57.
160
A se vedea precizările din notele explicative din nomenclator.
161
CJCE, 5 martie 2002, Reisch și alții, cauzele conexate C-515/99, C-519/99- C-524/99 și C-
526/99-C-540/99, EU:C:2002:135, pct. 29; CJCE, 25 ianuarie 2007, Festersen, C-370/05, EU:C:2007:59,
unor imobile situate în Olanda către societățile olandeze controlate de însuși proprietarul
bunurilor (resident, la momentul tranzacției, în Belgia) a fost calificată tot o mișcare de
capital162.
Operațiuni cu valori mobiliare tranzacționate în mod obișnuit pe piața de
capital. Interdicția cumpărării de euro-obligațiuni impusă de un stat membru propriilor
rezidenți face parte din domeniul de aplicare al liberei circulații a capitalurilor. În
octombrie 1994, Regatul Belgiei a contractat un împrumut public de aproape 1 miliard de
mărci germane pe piața de euro-obligațiuni, împrumut care a fost subscris de un consorțiu
internațional de bănci și instituții financiare coordonat de Dresdner Bank AG. Susținerile
Belgiei privind existența în litigiu a unei situații pur interne au fost criticate de Comisie
atunci când a declanșat procedura de infringement pe motiv că refuzul de a permite
propriilor resortisanți să achiziționeze euro-obligațiunile emise restrânge libera circulație
a capitalurilor163. După cum a și argumentat AG Jacobs, emisiunea titlurilor în discuție
era, prin însăși natura ei, internațională fiind exprimată în mărci germane, subscrisă de un
consorțiu bancar international, cotată la Bursa din Frankfurt și guvernată de dreptul
german164.
Împrumuturi și credite financiare. Creditele acordate de către nerezidenți
rezidenților și creditele acordate de către rezidenți nerezidenților sunt prevăzute la titlul
VIII din nomenclator printre mișcările de capital. În jurisprudența Fidium Finanz, s-a
ridicat problema dacă activitatea de a acorda credite cu titlu profesional intră în domeniul
de aplicare al dispozițiilor privind libera prestare a serviciilor și/sau al celor referitoare la
libera circulație a capitalurilor. Deși acordarea de credite de către o societate de drept
elvețian în favoarea resortisanților germani este susceptibilă, în principiu, să fie calificată
drept o mișcare de capital, totuși, Curtea a reținut că măsura restrictivă (obținerea de către
societatea cu sediul într-o țară-terță a autorizării prealabile cerute de legislația germană165)
afectează, în speță, preponderent libera circulație a serviciilor. împiedicând accesul la
piața financiară germană a operatorilor economici care nu dețin agrementul cerut de
KWG166.
Donații, împrumuturi de folosință, legate. Sub titlul XI din nomenclator sunt
reunite operațiunile care permit circulația capitalului cu caracter personal: acte de
comodat, donații, daruri de zester, moșteniri, plata datoriilor de către imigranți în țara
anterioară de reședință, transferuri, în timpul perioadei de ședere, a economiilor
imigranților în țara anterioară de reședință sau transferurile de active constituite de către
rezidenți, în eventualitatea emigrării, la momentul instalării lor sau în timpul perioadei de
ședere în străinătate.

pct. 22. Pentru exploatarea unui spațiu comercial situat în Munchen de către o fundație cu sediul în Italia
prin închirierea acestuia unui sindicat german a se vedea Centro di Musicologia Walter Stauffer, pct. 23-24.
162
CJCE, 11 decembrie 2003, Barbier, C- 364/01, EU:C:2003: 665, pct. 58.
163
CJCE, 26 septembrie 2000, Comisia/Belgia, C-478/98, EU:C:2000:497.
164
Concluziile AG M.F.G. Jacobs din 15 iunie 2000, pct. 27.
165
Legea privind creditul (Gesetz über das Kreditwesen), în versiunea sa din 9 septembrie 1998,
prescurtată în continuare «KWG».
166
Fidium Finanz, mai sus citată, pct. 48. Comisia și societatea Fidium Finanz au susținut
contrariul, adică apartenența activității în cauză dispozițiilor art. 56 CE privind libera circulație a
capitalurilor, art. 49 CE privind libertatea de a presta servicii neputând fi invocate de o societate stabilită
într-o țară terță.
 Situația în care un resortisant german cu reședința în Țările de Jos de peste 35 de
ani a primit de la mama sa, resortisant german cu reședința în Țările de Jos de peste 50 de
ani, o donație având ca obiect un teren construit situat în Düseldorf (Germania) nu a fost
calificată drept o situație pur internă ci o deplasare de capital. Mai mult, tratamentul fiscal
diferit (în funcție de locul de reședință) al donației a fost cenzurat de Curte ca fiind o
restricție nejustificată la libera circulație a capitalurilor167.
Caracterul gratuit al unei operațiuni nu o împiedică să fie calificată drept circulație
de capitaluri astfel încât și împrumutul transfrontalier de folosință cu titlu gratuit al unui
autovehicul reprezintă o circulație de capital; punerea la dispoziție cu titlu de comodat a
unui autovehicul în vederea utilizării sale constituie un avantaj cu o anumită valoare
economică cprespunzătoare costului de utilizare a unui autovehicul închriat de același tip
și pentru aceeași durată168.
Tratamentul fiscal al succesiunilor, mai exact reglementările naționale care au ca
efect reducerea valorii succesiunii aparținând unui rezident al altui stat membru decât cel
în care se află bunurile fac obiectul interdicției instituite la art. 63 TFUE169. Situația în
care o persoană cu reședința în Belgia a dispus prin legat în favoarea unui organism fără
scop lucrativ cu sediul social în Germania, nu constituie în niciun caz o situație pur
internă. În speță, asociația religioasă Missionswerk cu sediul în Germania a fost
desemnată prin testament olograf drept legatar universal al dnei Renardie, resortisant
belgian, testatoarea având pe durata întregii vieți domiciliul în Belgia iar locul decesului
fiind la Malmedy (Belgia). Moștenirea în favoarea unor organisme fără scop lucrative
intră în sfera operațiunilor de circulație a capitalului cu caracter personal iar refuzul
aplicării unei cote reduse a taxelor asupra succesiunii atunci când aceste organisme au
sediul de funcționare în alt stat membru decât cel în care de cuius avea reședința sau lucra
efectiv la momentul decesului se opune interpretării art. 63 TFUE170.
Garanții. Potrivit titlului IX din nomenclatorul mișcărilor de capital cauțiunile
acordate de către nerezidenți rezidenților precum și cele acordate de către rezidenți
nerezidenților fac parte din domeniul de aplicare al interdicției consacarte la art. 6 3
TFUE. Obligația impusă întreprinderilor furnizoare de muncă temporară stabilite în alte
state membre de a depune o cauțiune de 700 de milioane de lire italiene la o instituție de
credit având sediul sau o sucursală stabilită pe teritoriul național a fost considerată o
restricție (și) la libera circulație a capitalurilor și a justificat admiterea acțiunii în
constatarea neîndeplinirii obligațiilor promovată împotriva Republicii Italiene171. Nu mai
167
CJUE, 22 aprilie 2010, Mattner, C-510/08, EU:C:2010:216. În concret, donatara era ținută la
plata impozitului pe donație în cuantum de 27 929 de euro, beneficiind de o reducere de numai 1100 de
euro, în calitate de beneficiar nerezident, în timp ce, pentru donația aceluiași teren, ar fi acordată o reducere
de 205 000 de euro și achitat un impozit de doar 3500 de euro dacă donatorul sau beneficiarul ar fi locuit în
statul membru în cauză la momentul efectuării donației. Pentru o stare de fapt și soluție similată a se vedea
CJUE, 8 iunie 2016,
Hünnebeck, C-479/14, EU:C:2016:412.

168
CJUE, 26 aprilie 2012, van Putten și alții, cauzele conexate C-578/10-C-580/10,
EU:C:2012:246, pct. 34-35.
169
CJUE, 21 decembrie 2021, Finanzamt V, C-394/20, EU:C:2021:1044. Pentru o jurisprudență
similară a se vedea și CJUE, 26 mai 2016, Comisia/Grecia, C244/15, EU:C:2016:359, pct. 25; CJUE, 17
octombrie 2013, Welte, C181/12, EU:C:2013:662, pct. 23;.
170
CJUE, 10 februarie 20121, Missionswerk Werner Heukelbach, C-25/10, EU:C:2011:65, pct. 15
și 26.
171
CJCE, 7 februarie 2002, Comisia/Italia, C-279/00, EU:C:2002:89, pct. 37.
puțin interdicția de a constitui și înscrie o ipotecă în moneda unui alt stat membru
constituie o restricție la libera circulație a capitalurilor172.

§3. Plățile curente

După lămurirea înțelesului noțiunilor de mișcări de capital vs. plăți curente prin
jurisprudența Luisi și Carbone, Curtea a fost chemată să facă precizări suplimentare
prilejuite de o reglementare națională care interzicea emiterea unei ordonanțe de plată
atunci când aceasta urma să fie comunicată în afara teritoriului national. În concret,
instanța de trimitere a droit să știe dacă interdicția procedurală instituită de legislația
italiană173 constuie o restricție la libertatea plăților, o măsură cu efect echivalent unei
restricții cantitative sau o restricție la libertatea de a presta servicii. După ce reține lipsa
de incidență a dispozițiilor privind libera circulație a mărfurilor și a serviciilor, instanța
de la Luxemburg lămurește domeniul de aplicare al dispoziției art. 56 CE paragraful 2
(art. 63 TFUE, în prezent) care urmărește să permită debitorului unei sume de bani în
cadrul unei furnizări de bunuri sau de servicii să își îndeplinească voluntar obligația
contractuală fără restricții nejustificate și creditorului să primească liber o astfel de plată.
Totuși, această dispoziție nu este aplicabilă modalităților procedural la care este supusă
acțiunea creditorului care dorește să obțină de la debitorul rău-platnic îndeplinirea
obligației constând în plata unei sume de bani174.

§4. Domeniul de aplicare teritorial

Spre deosebire de celelalte libertăți economice fundamentale, libera circulație a

capitalurilor și a plăților se aplică nu doar schimburilor între statele-membre ale Uniunii
ci și între statele-membre și țările terțe.
Schimburi între statele-membre UE. În contextul în care, la 31 ianuarie 2020 a
intrat în vigoare Acordul privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de
Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice175, se
impun câteva clarificări legate de relațiile UE – Regatul Unit antrenate de Brexit în
domeniul mișcărilor de capital. Astfel, până la data de 31 decembrie 2020 (data expirării
perioadei de tranziție stabilită prin art. 126 din Acord) schimburile între statele-membre
și Regatul Unit sunt asimilate, în ceea ce privește libera circulație a capitalurilor,
schimburilor între statele-membre.
Schimburi între statele-membre și țările-terțe. Interdicția restricțiilor prevăzută
la art. 63 TFUE are în vedere nu doar circulația capitalurilor având ca destinație țări terțe
ci și cele provenind din țări terțe. După 31 decembrie 2020, schimburile între statele-
membre și Regatul Unit sunt considerate schimburi cu o țară-terță intrând în domeniul de

172
Trummer și Mayer, mai sus citată, pct. 25.
173
A se vedea art. 633 alineatul ultim C. proc. civ. italian conform căruia „ordonanța de plată nu
poate fi pronunțată dacă notificarea pârâtului avută în vedere la art. 643 trebuie să fie efectuată în afara
Italiei sau a teritoriilor supuse suveranității italiene“. În speță, o societate de drept italian cu sediul la Funo
din Argelato a formulat la instanța din Bologna o cerere de emitere a unei ordonanțe de plată împotriva
dnului M. Fenocchio, rezident în Berlin pentru pretenții reprezentând prețul restant al mărfurilor livrate de
reclamanta-creditoare.
174
CJCE, 22 iunie 1999, ED, C-412/97, EU:C:1999:324, pct. 17.
175
A se vedea JOUE nr. L 29 din 31 ianuarie 2020.
aplicare al art. 63 TFUE ceea înseamnă o schimbare nu tocmai majoră spre deosebire de
consecințele asupra celorlalte libertăți în perioada postBrexit.

§5. Domeniul de aplicare personal

5.1. Beneficiari

Persoane fizice și persoane juridice. Recunoașterea drepturilor decurgând din

libera circulație a capitalurilor și a plăților operează atât în favoarea persoanelor fizice176
cât și a celor juridice, indiferent că este vorba despre societăți177, asociații și fundații178 sau
case de asigurări ocapaționale179.

Companii publice și întreprinderii private. Dispozițiile privind libera circulație

a capitalurilor nu fac distincție între întreprinderi private și întreprinderi publice și nici
între întreprinderi care beneficiază sau nu de o poziție dominantă180 și nici între originea
statală sau privată a resurselor fondurilor deschise de pensii181.

5.2. Persoane ținute să respecte libera circulație a capitalurilor

Statele-membre. Atunci când procedează la determinarea restricțiilor

nejustificate la libera circulație a capitalurilor, Curtea, în mod similar și celorlalte
libertăți, face adesea referire la „măsurile naționale“ adică actele cu putere de lege
adoptate de statele-membre și deciziile/dispozițiile care emană de la autoritățile publice
ale acestora.
Instituțiile Uniunii. Așa cum s-a arătat și în domeniul liberei circulații a
mărfurilor182 sau a libertății de stabilire183, respectarea liberei circulații a capitalurilor se
impune nu doar statelor-membre ci și instituțiilor Uniunii, obligație afirmată recent184 într-
o cauză având ca obiect antrenarea răspunderii extracontractuale a Băncii Centrale
Europene și obținerea reparării prejudiciului pe care reclamanții pretindeau că lar fi
suferit prin faptul că BCE ar fi omis, în avizul său din 17 februarie 2012 (CON/2012/12),
să atragă atenția Republicii Elene cu privire la caracterul nelegal al restructurării datoriei
publice grecești avute în vedere prin preschimbarea de titluri de creanță obligatorii.

176
CJUE, 12 iulie 2018, Pînzaru și Cîrstinoiu, C-707/17, EU:C:2018:574; CJUE, 31 mai 2018, Lu
Zheng, C-190/17, EU:C:2018:357; CJUE, 12 aprilie 2018, Comisia/Belgia, C-110/17, EU:C:2018:250.
177
CJUE, 16 iunie 2022, ACC Silicones, C-572/20, EU:C:2022:469; CJUE, 9 septembrie 2021, Real
Vida Seguros, C-449/20, EU:C:2021:721; CJUE (Marea Cameră), 6 martie 2018, SEGRO, cauzele
conexate C-51/16 și C-113/16, EU:C:2018:157
178
Comisia/Ungaria (Transparență asociativă) și Centro di Musicologia Walter Stauffer, mai sus
citate.
179
CJUE, 7 iunie 2012, VBV – Vorsorgekasse, C-39/11, EU:C:2012:327.
180
CJCE, 2 iunie 2005, Comisia/Italia, C-174/04, EU:C:2005:350, pct. 32.
181
Concluziile AG Niilo Jääskinen din 14 aprilie 2011, EU:C:2011:247 pct. 47 în Comisia/Polonia
mai sus
citată.
182 CJCE, 29 februarie 1984, ReweZentrale, C-37/83, EU:C:1984:89, pct. 18. 6

183
TUE, 2 martie 2010, Arcelor/Parlamentul și Consiliul, T16/04, EU:T:2010:54, pct. 177.
184
TUE, 23 mai 2019, Steinhoff și alții/BCE, T-107/17, EU:T:2019:353, pct. 120.
 Particularii. Respectând modelul classic aplicabil și celorlalte libertăți,
dispozițiile art. 63 TFUE impun obligații nu doar statelor-membre ci și persoanelor
private.

4.Interzicerea restricțiilor la libera circulație a capitalurilor și a plăților

Preliminarii. Măsurile naționale susceptibile să împiedice, să restrângă sau să

descurajeze mișcările de capitaluri sunt interzise. Ca și în cazul celorlalte libertăți de
circulație, interdicția operează chiar dacă restrângerea are o valoare economică redusă,
fiind de mică întindere sau de o importanță minoră185.

§1. Măsuri discriminatorii

Noțiune. Sunt normele adoptate de statele-membre care stabilesc un tratatament

diferit între circulația națională a mișcărilor de capitaluri și cea transfrontalieră. Aceste
măsuri utilizează diferite criterii de diferențiere și aplicare a regimului diferit:
naționalitatea operatorilor de pe piațele financiare sau locul de reședință al acestora,
originea capitalurilor, locul investiției, moneda utilizată. Existența unei discriminări poste
fi consecința nu doar a aplicării unor reguli distincte unor situații comparabile ci și a
aplicării aceleiași reguli unor situații diferite.
Restricții în funcție de naționalitate. Interdicția impusă de statul portughez
investitorilor resortisanți ai unui alt stat-membru de a nu putea dobândi mai mult de un
număr determinat de acțiuni în anumite întreprinderi portugheze186 a fost calificată drept o
restricție discriminatorie la libera circulație a capitalurilor. Condiția unei autorizații
prealabile, impusă de o reglementare austriacă în cazul dobândirii de către străini a unei
reședințe de vacanță este o măsură discriminatorie, interzisă de art. 63 TFUE187.
Restricții în funcție de reședința persoanelor. Legislațiile naționale introduc
destul de frecvent diferențe de tratatament după cum persoanele sunt sau nu rezidente
într-un stat membru. Sunt avute în vedere atât măsurile care fac mai puțin atractive pentru
nerezidenți investițiile în statul membru respectiv cât și cele care îi împiedică sau
descurajează pe rezidenți să facă anumite investiții în alte state-membre188.
Exemplificativ, pot fi indicate normele care refuză acordarea unor avantaje fiscale
nerezidenților189 în materia impozitării veniturilor obținute din moșteniri, donații sau
dividende.

185
CJUE, 22 septembrie 2022, Admiral Gaming Network și alții, cauzele conexate C475/20-
C482/20, EU:C:2022:71, pct. 40 (cu referire particulară la libertatea de stabilire); CJUE, 1 iulie 2010,
Dijkman și Dijkman-Laveleije, C-233/09, pct. 42. În același sens a se vedea și CJCE, 14 decembrie 2006,
Denkavit Internationaal și Denkavit France, C170/05, EU:C:2006:783, pct. 50; CJCE, 11 martie 2004, de
Lasteyrie du Saillant, C9/02, EU:C:2004:138, pct. 43.
186
CJCE, 4 iunie 2002, Comisia/Portugalia, C-367/98, EU:C:2002:326, pct. 42
187
CJUE, 24 iunie 2011, projektart și alții, C-476/10, EU:C:2011:422, pct. 51.
188
CJCE, 26 septembrie 2000, Comisia/Belgia, C-478/98, EU:C:2000:497, pct. 19; CJCE, 14
noiembrie 1995, Svensson și Gustavsson/Ministre du Logement și de l'Urbanisme, C-484/93,
EU:C:1995:379, pct. 10.
189
Finanzamt, mai sus citată, pct. 34. CJCE, 11 octombrie 2007, Hollmann, C-443/06,
EU:C:2007:600, pct. 37.
 Restricții în funcție de sediul societății. Sunt interzise diferențele de tratament
între societățile stabilite într-un stat-membru și societățile stabilite pe teritoriul unui alt
stat-membru sau pe teritoriul unor țări-terțe. Restricțiile se pot manifesta sub diferite
forme: stabilirea unor condiții suplimentare în sarcina societăților nerezidente pentru
obținerea unor facilități fiscale190; reglementări în temeiul cărora dividendele distribuite
de societăți rezidente unui organism de plasament colectiv nerezident fac obiectul unei
rețineri la sursă în timp ce dividendele distribuite unui organism de plasament colectiv
rezident sunt scutite de o astfel de reținere191; refuzul de a acorda beneficiul unei
exonerări fiscale pentru dividendele pe acţiuni plătite de către o societate ce are sediul pe
teritoriul unui alt stat-membru192 sau pe teritoriul unei țări-terțe193
Restricții în funcție de moneda utilizată. Obligaţia de a înscrie o ipotecă în
evidenţele de carte funciară exclusiv în moneda naţională a unui stat-membru reprezintă o
restricție la libera circulație a capitalurilor.
Stefan. După hotărârea Trummer și Mayer Curtea a avut prilejul de a se pronunța
asupra acestui tip de restricții și într-un litigiu inedit purtat între o bancă germană și un
notar care a înscris în cartea funciară un drept de ipotecă constituit pentru recuperarea
unei sume exprimate în mărci germane. În decembrie 1991, Westdeutsche Landesbank
Girozentrale a acordat unei societăți un împrumut de 20 de milioane mărci a cărui
restituire a fost garantată cu ipoteca asupra a două imobile situate în Viena, actul notarial
fiind întocmit de notarul Stefan. La data înscrierii ipotecii legea austriacă interzicea
înscrierea ipotecilor în monedă străină. În iunie 1995, împotriva societății-debitoare a fost
deschisă procedura insolvenței. Reprezentantul pârâtei-debitoare a contestat eficacitatea
garanției ipotecare invocând nelegalitatea înscrierii în cartea funciară a unei ipoteci în
monedă străină. Precizăm că la data întabulării ipotecii, Austria nu devenise încă stat-
membru al Comunităților Europene, statut pe care îl deținea în schimb la momentul
deschiderii procedurii insolvenței. Curtea Supremă austriacă a adresat o întrebare
preliminară privind interpretarea art. 73 B din tratat, retrasă ulterior în contextul în care
reclamanta a înțeles să adere la teza reprezentantului debitoarei și a fost de acord cu
radierea ipotecii.
Ulterior, banca și-a exercitat în fața jurisdicției vieneze dreptul de regres împotriva
notarului pentru obligarea acestuia la plata de despăgubiri susținând că acesta din urmă,
în ciuda obligațiilor care îi revin cu prilejul întocmirii unui contract, nu a informat-o cu
privire la ineficacitatea ipotecii. Arată, în plus, că ar fi fost de acord cu înscrierea ipotecii
în șilingi austrieci. Pârâtul contestă neregularitatea ipotecii invocând dispozițiile art. 73 B
referitoare la libera circulație a capitalurilor. Tribunalul din Viena reamintește că instanța
superioară austriacă a statuat în repetate rânduri, înainte de aderarea Austriei la Uniune,
că o reglementare austriacă din 1940194 interzice înscrierea unei ipoteci în monedă străină.
Prin urmare, ipotecile înscrise cu încălcarea acestei reguli ar fi lipsite de eficacitate
neputând produce niciun efect juridic și, făcând aplicarea art. 130 din BGB ar trebui

190
CJUE, 16 iunie 2022, ACC Silicones, C-572/20, EU:C:2022:469, pct. 59.
191
CJUE, 17 martie 2022, AllianzGI-Fonds AEVN, C-545/19, EU:C:2022:193, pct. 85. Pentru un
tratament diferențiat în funcție de sediul societății asupra regimului de plată al dividendelor a se vedea și
CJUE, 22 noiembrie 2018, Sofina și alții, C-575/17, EU:C:2018:943, pct. 79.
192
Verkooijen, mai sus citată, pct. 62.
193
Haribo Lakritzen Hans Riegel, mai sus citată, pct. 52 și 53.
194
A se vedea art. 3, paragraful 1 din Verordnung über wertbeständige Rechte din 16 novembre 1940
(denumită în continuare VWR).
radiate din oficiu. Potrivit instanței de trimitere, ordinea juridică austriacă ignoră, cu
excepția cazului în care legea prevede expres, regularizarea retroactivă a actelor juridice
nule. În speță, inaplicabilitatea VWR nu poate rezulta decât din interzicerea, prevăzută la
art. 73 B din tratat, a oricăror restricții privind circulația și plățile de capital. Instanța de
trimitere apreciază că, dacă, pe de o parte, articolul 73 B din tratat interzice obstacolele în
calea înregistrării ipotecilor în valută și dacă, pe de altă parte, se aplică ipotecilor
ineficiente în temeiul dreptului național fiind înscrise în cartea funciară la data aderării
Republicii Austria la Uniunea Europeană, reclamanta din acțiunea principală a dobândit
înainte de deschiderea falimentului o garanție ipotecară efectivă195. În acest context,
instanța națională a formulat întrebări preliminare privind semnificația și domeniul de
aplicare în timp al art. 73 B din tratat, dorind să știe dacă refuzul înscrierii unei ipoteci în
monedă străină este o restricție la libera circulație a capitalurilor. Din rațiuni de acuratețe
legislativă, precizăm că art. 67-73 din Tratatul CEE care prevedeau o liberalizare
graduală a circulației capitalurilor au fost înlocuite, începând cu 1 ianuarie 1994, de art.
73 B, 73 C și 73 D din Tratatul CE (devenite art. 57 și 58 CE), 73 E (abrogat prin Tratatul
de la Amsterdam) și de art. 73 F și 73 G din Tratatul CE (devenite art. 59 CE și 60 CE).
Răspunzând la prima întrebare preliminară, Curtea, reține că art. 73 B din tratat
trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care obligă la
înscrierea în moneda națională a unei ipoteci constituite pentru garantarea unei datorii
plătibile în moneda unui alt stat membru.
A doua întrebare preliminară ridică problema dacă art. 73 B din tratat este
susceptibil să regularizeze a posteriori o ipotecă viciată de nulitate iremediabilă, potrivit
dreptului național, și înscrisă în cartea funciară înainte de aderarea Austriei la Uniune.
Instanța de trimitere dorește să știe dacă urmare cererii de aderare a Austriei din 17 iulie
1989 ca și a avizului din 31 iulie 1991, regulile privind libera circulație a capitalurilor, în
special, art. 73 B din tratat au permis la 16 decembrie 1991 (data semnării actului de
garanție imobiliară) înscrierea în Austria a unei ipoteci într-o monedă străină196. După
cum remarcă AG Philippe Léger, o regularizare a posteriori a ipotecii litigioase s-ar
putea face sub două forme diferite. Fie operează prin efectul retroactivității, ceea ce ar
presupune că art. 73 B din tratat produce efecte asupra ipotecii chiar dacă la data
înscrierii acesteia textul nu se aplica. Fie regularizarea este consecința aplicării imediate a
art. 73 B din tratat, în alți termeni, ar rezulta din intrarea sa în vigoare în timpul existenței
garanției197.
Aprecierea Curții asupra sferei de aplicare în timp a prevederilor art. 73 B este
formulată în doi timpi de analiză.
Cu privire la aplicabilitatea art. 73 B din tratat înainte de aderarea Austriei la UE.
Cu titlu preliminar, este cunoscut faptul că, potrivit art. 73 A din tratat, art. 73 B își
produce efectele pentru statele-membre începând cu data de 1 ianuarie 1994. Cum
Austria a devenit stat-membru de la 1 ianuarie 1995 și în lipsa unei dispoziții contrarii în
Actul privind condițiile de aderare ale republicilor Austria și Finlanda și a Regatului
Suediei, consecința imediată nu poate fi decât aceea că art. 73 B din tratat nu putea să-și
producă efectele decât cu începere din 1 ianuarie 1995. În altă ordine de idei, având în
vedere că ipoteca fusese înscrisă la data de 16 decembrie 1991 iar art. 73 B din tratat a

195
CJCE, 11 ianuarie 2001, Stefan, C-464/98, EU:C:2001:9, pct. 15.
196
Stefan, pct. 16.
197
Concluziile AG Philippe Léger din 13 iulie 2000, EU:C:2000:403, pct. 43.
intrat în vigoare doar la 1 ianuarie 1994, chiar și în ipoteza în care Tratatul CEE ar fi fost
aplicabil anticipat republicii Austriei la sfârșitul anului 1991, instanța națională nu ar fi
putut aplica art. 73 B acesta nefiind încă adoptat.
Cu privire la aplicabilitatea art. 73 B din tratat la înscrierea ipotecară din speță.
Nulitatea care viciază înscrierea ipotecară are, potrivit legii naționale aplicabile, caracter
absolut și iremediabil și, producând efecte retroactive, este de natură să facă practic
inexistentă întabularea ipotecii. Ori, intrarea în vigoare a dreptului european într-un stat-
membru nu ar putea avea ca efect regularizarea unei asemenea înscrieri decât în măsura
în care dreptul național aplicabil i-ar conferi o asemenea valoare juridică. În consecință,
art. 73 B din tratat trebuie interpretat în sensul că acesta nu este susceptibil de a
regulariza de la data intrării în vigoare a Tratatului CE în Austria o înscriere ipotecară
afectată de o nulitate absolută și iremediabilă, cu efecte ex tunc și de natură a face
inexistentă înscrierea198.
Restricții în funcție de locul situării investiției. O reglementare a unui stat-
membru care condiționează recunoașterea unor avantaje fiscale în materie de succesiuni
de cerința ca bunul moștenit să fie situat pe teritoriul național reprezintă o restrângere
nejustificată la libera circulație a capitalurilor.

§2. Norme aplicabile nedistinctiv

Noțiune. Sunt interzise nu doar măsurile direct discriminatorii ci și reglementările

care, deși se aplică operatorilor rezidenți ca și celor nerezidenți, descurajează totuși libera
circulație a capitalurilor. Astfel, o diferențiere care se întemeiază pe criterii obiective
poate, de fapt, să defavorizeze situațiile transfrontaliere199. Aceasta este situația în care o
reglementare națională deși este aplicabilă în mod nediferențiat în cazul operatorilor
rezidenți și nerezidenți rezervă beneficiul unui avantaj fiscal situațiilor în care un operator
îndeplinește condițiile sau obligațiile care, prin natura lor sau de facto, sunt proprii pieței
naționale, astfel încât numai operatorii prezenți pe piața națională le pot îndeplini, iar
operatorii nerezidenți care prezintă caracteristici comparabile nu le îndeplinesc în
general200.
Norme care impun o procedură de autorizare administrativă prealabilă. O
reglementare a unui stat-membru care supune dobândirile de bunuri imobile obținerii
unei autorizații prealabile reprezintă un obstacol în calea liberei circulații a capitalurilor201
.
Acțiunile de aur. Apariția acțiunilor de aur este strâns legată de evoluțiile
economice care au urmat după cel de-al doilea război mondial. Proprietatea publică a
prosperat în Europa în efortul de a resuscita economiile devastate de război, de a stimula
creșterea economică și de a crea campioni naționali în industriile strategice considerate
esențiale pentru economia națională. Cele două valuri de privatizare care au urmat

198
Stefan, pct. 24 și 25.
199
CJUE, 30 ianuarie 2020, KölnAktienfonds Deka, EU:C:2020:51, pct. 55.
200
CJUE, 8 iunie 2017, Van der Weegen și alții, C580/15, EU:C:2017:429, pct. 29.
201
CJCE, 1 iunie 1999, Konle, C-302/97, EU:C:1999:271, pct. 39 și 56. Deși inițial legea adoptată de
landul Tyrol în 1994 prevedea condiții mai puțin stricte pentru resortisanții austrieci care puteau dobândi
fără condiția autorizării prealabile bunuri imobile, după intervenția din 1996 a Curții Constituționale,
obligația de a solicita o autorizație administrativă prealabilă a fost extinsă la toți cumpărătorii (rezidenți sau
nerezidenți).
(primul la sfârșitul anilor ’70 și în anii ’80 ca urmare a politicii promovate de Margaret
Thatcher în Regatul Unit și al doilea în anii ’90 datorită constrângerilor bugetare impuse
de Tratatul de la Maastricht și a eforturilor ulterioare ale statelor membre pentru a-și
reduce datoriile publice) nu au împiedicat intervenția statului în piață202. O modalitate de a
păstra controlul asupra copmpaniilor deținute anterior de stat și ulterior privatizate a fost
prin crearea acțiunilor de aur (golden shares). Sunt acțiuni care conferă statului, în
calitate de acționar, prerogative speciale în societățile care își desfășoară activitatea în
sectoare economice de interes strategic (securitate publică, apărare, energie,
telecomunicații). De regulă, pot conferi fie un drept de veto la deciziile privind
modificarea statutului companiei, fie drepturi speciale de vot de natură a permite
deținătorului posibilitatea de a bloca un alt acționar să preia mai mult decât un număr
determinat de acțiuni. Prin intermediul acestora guvernele pot împiedica fuziunea,
transferurile de active, preluările ostile, pot numi direct membri în Consiliul de
Administrație sau în Consiliul de Supraveghere. Folosită inițial în Regatul Unit cu
prilejul privatizării companiei publice care deținea aeroporturile Heathrow și Gatwick
(British Airports Authority), ulterior utilizarea golden shares a devenit o practică foarte
răspândită ceea ce a culminat cu declanșarea procedurii de constatare a neîndeplinirii
obligațiilor împotriva mai multor state-membre (Portugalia, Franța, Spania, Belgia,
Grecia, Germania, Italia, Țările de Jos). Recunoscând statului prerogative privilegiate și
posibilitatea de a controla procesul decizional în ciuda faptului că este minoritar în
capital, acțiunile de aur au fost calificate de Comisie ca o restricție la libera circulație
capitalurilor, inhibând achizițiile de acțiuni și descurajând investițiile străine și
identificate drept sursă a „decalajului economic între Statele Unite și economiile
europene prea rigide“203. Curtea a manifestat un control foarte strict față de aceste „forme
hibride de protecționism economic“204 și tendințe de exprimare a unui adevărat
„patriotism economic“205 și a primit foarte rar206 motivele invocate de state pentru
justificarea lor. Din jurisprudența golden-shares vom face dezvoltări mai largi asupra
cauzei în care Comisia a inițiat împotriva Germaniei procedura de infringement pentru
prevederile Legii Volkswagen207 și puterile specifice recunoscute Statului Federal și
landului Saxonia Inferioară în compania Volkswagen.

5.Excepţii de la libera circulaţie a capitalurilor şi a plăţilor

§1. Excepții legale

202
Ilektra Antonaki, Keck in Capital ? Redefining 'Restrictions' in the 'Golden Shares' Case Law,
Erasmus Law Review, vol. 9, nr. 4, 2016, p. 177-188.
203
Acțiunea de aur, în Revista Capital, 13 martie 2003, disponibil la https://www.capital.ro/actiunea-
de-aur-8780.html.
204
Daniele Gallo, On the Content and Scope of National and European Solidarity under Free
Movement Rules: The Case of Golden Shares and Sovereign Investments, în European Papers, vol. 1,
2016, nr. 3, p. 823-845.
205
Ilektra Antonaki, op. cit., p. 181 și notele bibliografice indicate.
206
CJCE, 4 iunie 2002, Comisia/Belgia, C-503/99, EU:C:2002:328, pct. 55-57.
207
Legea privind privatizarea părților sociale ale Volkswagenwerk GmbH din 21 iulie 1960
modificată la 6 septembrie 1965 și la 31 iulie 1970.
 Enumerarea derogărilor permise. Potrivit dispoziţiilor art. 65 din TFUE (ex-art.
58 din T.C.E.) libera circulaţie a capitalurilor, respectiv a plăţilor nu poate aduce atingere
dreptului recunoscut al statelor-membre:

- de a aplica dispoziţiile fiscale care instituie o distincţie între contribuabilii care

nu se găsesc în aceeaşi situaţie în ceea ce priveşte reşedinţa lor sau locul unde capitalurile
lor au fost investite [art. 65 alin. (1) lit. (a) TFUE];

- de a adopta măsurile necesare

• în vederea descurajării fraudei fiscale sau
• cerute de supravegherea prudenţială a instituţiilor financiare sau
a institui proceduri speciale de declarare a circulaţiei capitalurilor
• în scopuri de informare administrativă sau statistică ori

de a adopta măsuri justificate de motive de

• ordine publică sau siguranţă publică [art. 65 alin. (1) lit. (b) TFUE]208;

- de a institui acele măsuri restrictive la circulaţia capitalurilor ce decurg din

aplicarea de restricţii privind dreptul de stabilire [art. 65 alin. (2) TFUE].

Măsurile şi procedurile prevăzute la art. 65 alin. (1) şi (2) din TFUE nu trebuie să
constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nici o restrângere disimulată a liberei
circulaţii a capitalurilor şi a plăţilor.

§2. Excepții jurisprudențiale

Jurisprudența Curții a extins sfera excepțiilor și a admis că motive imperative de

interes general, în măsura în care servesc unui obiectiv de interes general și satisfac testul
proporționalității, pot justifica măsurile restrictive adoptate de statele-membre. Potrivit
regulilor statornicite în materia excepțiilor jursiprudențiale, acestea nu pot fi utilizate
pentru a justifica măsuri discriminatorii ci doar pe cele aplicabile nedistinctiv.
Protecția sănătății publice. Reglementarea națională care prevede că asociații
din societățile de administrare a farmaciilor pot fi numai farmaciști reprezintă o restricție
la libera circulație a capitalurilor întrucât împiedică investitorii din alte state membre care
nu au calitatea de farmaciști să dobândească participații în acest tip de societăți. Totuși,
aceasta este justificată de obiectivul privind asigurarea unei aprovizionări sigure și de
calitate a populației cu medicamente și, prin urmare, de protecția sănătății publice209.
Continuitatea serviciilor publice de interes general. Furnizarea serviciilor
poștale poate constitui, în principiu, un motiv imperativ de interes general care să
justifice un obstacol la libera circulație a capitalurilor. Totuși, acțiunile specifice
menținute de statul olandez în cadrul unor întreprinderi privatizate (deciziile de gestiune
strategice fiind condiționate de o aprobare prealabilă a guvernului olandez) depășesc ceea

208
A se vedea şi legislaţia derivată adoptată în materia prevenirii şi spălării banilor, şi anume
Directiva nr. 91/308 din 10 iunie 1991 (J.O. L nr. 166 din 28 iunie 1991) şi Directiva nr. 2001/ 97 din 4
decembrie 2001 (J.O. L 344 din 28 decembrie 2001).
209
CJCE (Marea Cameră), 19 mai 2009, Comisia/Italia, C-531/06, EU:C:2009:315, pct. 81.
ce este necesar pentru îndeplinirea obiectivului urmărit și, în plus, nu se bazează pe un
criteriu obiectiv precis ceea ce face imposibil un control jurisdictional efectiv210.
Amenajarea teritoriului și menținerea populației. Fiind chemată să examineze
legislația tiroleză care condiționa dobândirea de proprietăți funciare de autorizarea
administrative prealabilă, Curtea admite, în principiu că obiectivul de amenajare a
teritoriului ca și menținerea, în interes general, a unei populații permanente și a unei
activități economice autonome față de sectorul turistic în anumite regiuni poate justifica o
măsură restrictive dacă aceasta nu este aplicată de o manieră discriminatorie și dacă alte
măsuri mai puțin restrictive nu permit obținerea aceluiași rezultat211. În timp ce în
jurisprudența Konle măsura națională a fost apreciată de Curte ca inadecvată și având
caracterul unei restricții nejustificate, nu aceeași soluție a fost pronunțată în cauza Ospelt.
Menținerea unei agriculturi viabile. Potrivit Constituției austriece, landurile
sunt împuternicite să introducă restricții administrative asupra tranzacțiilor funciare în
interesul general al menținerii, consolidării sau crerării unei populații agricole; în acest
context, a fost introdusă cerința autorizării prealabile la dobândirea de terenuri agricole și
forestiere precum și condiția ca dobânditorul să exploateze el însuși terenul în cadrul unei
exploatări agricole pe care se află și reședința sa. Menținerea unei populații agricole,
conservarea unei repartizări a proprietății funciare care să permită dezvoltarea de
exploatații viabile și întreținerea armonioasă a spațiului și a mediului ca și favorizarea
unei utilizări rationale a terenurilor disponibile luptând împotriva presiunii funciare și
prevenind riscurile naturale sunt obiective sociale212 care justifică restricția adoptată de
autoritățile statului-membru.
Promovarea culturii. Analiza acestei justificări a fost prilejuită de întrebările
preliminare prin care jurisdicția germană a dorit să știe dacă dispozițiile privind libera
circulație a capitalurilor împiedică un stat-membru care scutește de impozitul pe profit
veniturile din chirii primite fundațiile de interes general stabilite în acest stat dar refuză să
acorde aceeași scutire pentru venituri de același fel unei fundații de drept privat de interes
general stabilită într-un alt stat membru. În concret, administrația fiscală germană a
refuzat beneficiul exonerării fiscale unei fundații recunoscute ca fiind de interes general,
cu sediul în Italia și care închiriase un spațiu comercial deținut în Munchen. Fundația de
drept italian urmărea exclusiv obiective culturale precum formarea și educația, prin
promovarea predării atât a fabricării clasice a instrumentelor cu coarde și a instrumentelor
cu arc cât și a istoriei muzicii și muzicologiei în general. Deși admite, în principiu, că
anumite obiective legate de promovarea la nivel national a culturii și a formării de înalt
nivel pot constitui motive imperative de interes general213 care să justifice derogări,
Curtea apreciază în speță că nu rezultă din informațiile primite că regimul de scutire
fiscal din litigiu urmărește asemenea obiective.

210
CJCE, 28 septembrie 2006, Comisia/Țările de Jos, cauzele conexate C-282/04 și C-283/04,
EU:C:2006:608, pct. 38-40. Pentru o soluție similară, cu privire la regimul de autorizare prealabilă
recunoscut ministrului de resort spaniol aplicabil entităților care operează în sectorul aprovizionării cu
produse petroliere, serviciilor de telecomunicații, bancare și furnizare electricitate a se vedea
Comisia/Spania, mai sus citată, pct. 71. Curtea reține lipsa unor criterii obiective, stabile și făcute publice
care să justifice restricția precum și caracterul neproporțional al acesteia.
211
Konle, mai sus citată, pct. 40.
212
CJCE, 23 septembrie 2003, Ospelt și Schlössle Weissenberg, C-452/01, EU:C:2003:493, pct. 39.
213
Centro di Musicologia Walter Stauffer, mai sus citată, pct. 45.
 Politica în domeniul locuințelor sociale. Protecția echilibrului financiar al
unei politici sociale. Recunoașterea acestor excepții a fost confirmată, în principiu, de
Curte într-un litigiu având ca obiect obiect refuzul autorității administrative competente
de a acorda unui organism autorizat activ în domeniul locuințelor sociale din Țările de
Jos, autorizația de a investi întrun proiect imobiliar la Liège (Belgia). Cerințele legate de
politica de locuințe sociale a unui stat membru și de finanțarea acesteia pot justifica
măsuri restrictive mai ales în contextul, potrivit susținerilor guvernului olandez, al
penuriei structurale a locuințelor și a densității deosebit de ridicate a populației214. În plus,
riscul de a aduce o atingere gravă echilibrului financiar al unei politici de securitate
sociale ar putea constitui, prin analogie cu recunoașterea unei asemenea justificări în
cadrul libertății de a presta servicii215, un motiv imperativ de interes general de natură să
justifice restricții privind libera circulație a capitalurilor. În continuare, Curtea verifică
dacă obligația unui organism autorizat de a se supune unei proceduri administrative de
autorizare prealabilă înainte de a putea realiza un proiect imobiliar întrun alt stat membru
decât cel în care își are sediul acest organism constituie o măsură necesară și
corespunzătoare pentru realizarea obiectivelor vizate. Potrivit jurisprudenței consacrate a
Curții, un regim de autorizare administrativă prealabilă nu poate legitima un
comportament discreționar din partea autorităților naționale, de natură să priveze de
efectul lor util dispozițiile Uniunii, în special pe cele referitoare la o libertate
fundamentală. Astfel, pentru ca regimul autorizației administrative prealabile să aibă un
caracter jutificat, acesta trebuie să fie întemeiat pe „criterii obiective, nediscriminatorii și
cunoscute în mod anticipat, care să asigure că regimul respectiv poate să circumscrie
suficient exercitarea puterii de apreciere a autorităților naționale. Ori, față de elemente
conținute în dosarul supus Curții, dispozițiile reglementării olandeze privind locuințele nu
răspund pe deplin unor astfel de cerințe.
Protecția consumatorilor și a investitorilor. Recunoscută ca și motiv imperativ
de interes general susceptibil să justifice derogări de la libera circulație a mărfurilor prin
hotărârea Cassis de Dijon, protecția consumatorilor a fost invocată și în domeniul
capitalurilor și a plăților într-un litigiu dintre o casă de asigurări ocupațională (VBV) cu
sediul în Viena și Autoritatea de Supraveghere a Pieței de Capital (Autoritatea) privind
achiziționarea de unități dintrun fond comun de investiții situat întrun alt stat membru
decât Republica Austria. Fiind abilitată să administreze și să investească cotizațiile
vărsate, VBV, august 2008, a achiziționat, aparent în afara teritoriului austriac, unități
dintrun fond comun de plasament cu sediul în Luxemburg pentru suma de 5 000 200 de
euro, fond constituit sub forma juridică a unei societăți de investiții cu capital variabil
(SICAV). La momentul achiziționării, acest fond nu făcuse obiectul procedurii de
autorizare în vederea comercializării unităților sale din Austria motiv pentru care prin
decizia Autorității, casa de asigurări a fost obligată la plata sumei de 349 329 euro
potrivit legii austriece privind asigurările ocupaționale ale lucrătorilor și ale persoanelor
care desfășoară activități independente.
Potrivit Autorității, obiectivul urmărit de reglementarea menționată ar fi protecția
investitorilor și a consumatorilor, atingerea acestuia fiind de interes general, interes care
ar trebui pus pe același plan cu ordinea publică. Dezvoltarea rațiunilor vehiculate în

214
CJCE, 1 octombrie 2009, Woningstichting Sint Servatius, C-567/07, EU:C:2009:593, pct. 30
215 CJCE, 16 mai 2006, Watts, C372/04, EU:C:2006:325, pct.103
sprijinul protecției categoriilor de personae amintite pare destul de credibilă. Dat fiind că
o parte a populației austriece este obligată, prin normele aplicabile în materia dreptului
muncii, să plătească cotizații la casele de asigurări ocupaționale și să își investească
bunurile prin intermediul acestora, o procedură de notificare și de autorizare pentru
fonduri comune de plasament străine ar fi absolut necesară pentru a nu pune în pericol
astfel de interese naționale. În orice caz, o asemenea procedură ar fi standardizată și ar
consta întro examinare formală care necesită, printre altele, desemnarea unui reprezentant
național, a unei agenții naționale de plată și indicarea unei bănci depozitare. Aceasta ar
permite înlăturarea incertitudinii juridice pentru persoanele interesate216. În aprecierea
măsurii, Curtea constată caracterul disproporționat al acesteia. În primul rând, o casă de
asigurări ocupaționale a fost deja supusă unui control pentru a fi autorizată să își exercite
activitățile și face în mod continuu obiectul unei supravegheri speciale în ceea ce privește
administrarea sa financiară. În al doilea rând ar fi suficient ca legiuitorul național să
condiționeze achiziționarea de unități la astfel de fonduri de respectarea anumitor limite
de plasament sau de compoziție a activelor și de strategii de investiții, iar nu de
respectarea criteriului formal al autorizației de comercializare în Austria.
Protecția intereselor lucrătorilor. Protecția acționarilor minoritari. Hotărârea
Volkswagen I se bucură de o mare notorietate în cadrul jurisprudenței CJUE privind
acțiunile de aur. Una din apărările formulate de Republica Federală Germania a fost și
aceea că dispozițiile din Legea VW criticate de Comisie ar fi justificate de motive
imperative de interes general. Guvernul german susține că această lege care se înscrie
întrun context istoric particular, ar fi instituit un „just echilibru al puterilor” pentru a ține
cont de interesele salariaților societății Volkswagen și pentru a proteja acționarii
minoritari ai acesteia. Astfel, această lege ar urmări un obiectiv de politică socială și
regional precum și un obiectiv economic care sar combina cu obiective de politică
industrială217.
Motivele invocate nu sunt primite de Curte nu pentru că nu ar fi admisibile ci
datorită unui deficit de argumentare al guvernului german. Astfel, se arată că acest stat
membru nu a fost în măsură să explice, în afară de considerații generale privind
necesitatea unei protecții față de un mare acționar care ar domina singur societatea,
motivul pentru care menținerea în capitalul societății Volkswagen a unei poziții
consolidate și inamovibile în beneficiul actorilor publici ar fi adecvată și necesară pentru
îndeplinirea obiectivului de protecție a lucrătorilor acestei societăți218. Cu referire
punctuală la dreptul Statului federal și al landului Saxonia Inferioară de a desemna câte
doi reprezentanți în Consiliul de Supraveghere al întreprinderii, Curtea adaugă că,
legislației germane, nu mai puțin lucrătorii înșiși sunt reprezentați în cadrul acestui organ.
O motivare similară este formulate și cu privire la motivul privind protecția acționarilor
minoritari. „Deși această voință de ai proteja pe aceștia din urmă poate constitui în egală
măsură un interes legitim și poate să justifice“, dacă este adecvată și proporțională, „o
intervenție legislativă constituind o restricție privind libera circulație a capitalurilor“,
Curtea reține că Republica Federală Germania nu a demonstrat care sunt motivele pentru
care menținerea prerogativelor speciale recunoscute în beneficiul actorilor publici ar fi
necesară sau adecvată pentru a proteja interesele generale ale acționarilor minoritari. Într-

216
CJUE, 7 iunie 2012, VBV – Vorsorgekasse, C-39/11, EU:C:2012:327, pct. 16.
217
Volkswagen I, pct. 70.
218
Idem, pct. 74-76.
un efort de compensare a acestui gol de argumentare în discursul statului-pârât, instanța
europeană completează: „întradevăr, nu se poate exclude ca, în anumite circumstanțe
specifice, actorii publici în cauză să își folosească poziția pentru a apăra interese generale
eventual contrare intereselor economice ale societății în cauză și, în consecință, contrare
intereselor celorlalți acționari ai acesteia“219. În consecință, considerațiile generale
exprimate în jurul motivelor invocate nu sunt suficiente, în lipsa detalierii specifice
pentru care puterile privilegiate prevăzute în favoarea acționarilor publici sunt necesare
pentru protecția intereselor lucrătorilor și a acționarilor minoritari.

6. Excepții și clauze de salvgardare în raporturile cu țările terțe

Excepția privind operațiunile sensibile prevăzută de art. 64 alin. (1) TFUE

Condițiile de aplicare. Potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (1) din TFUE [ex-art. 57
alin. (1) din TCE], în raporturile cu ţările terţe, au fost menţinute restricţiile în vigoare
la data de 31 decembrie 1993 în temeiul dreptului intern sau al dreptului Uniunii
adoptate cu privire la circulaţia capitalurilor având ca destinaţie ţări terţe sau provenind
din ţări terţe, care privesc „investiţii directe, inclusiv investiţiile imobiliare, stabilirea,
prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe pieţele de capital“.
Enumerarea deplasărilor de capital are un caracter limitativ. De altfel, dispozițiile art. 64
alin. (1) TFUE, definind un regim derogatoriu de la principiul fundamental al liberei
circulații a capitalurilor, este de strictă interpretare220.
Măsurile specifice întemeiate pe art. 64 alin. (2) și (3) TFUE. În temeiul art. 64
alin. (2) TFUE [ex-art. 57 alin. (2) TCE], „depunând eforturi pentru a realiza obiectivul
liberei circulații a capitalurilor între statele membre și țări terțe, în cea mai mare măsură
posibilă (subl. ns.) și fără a aduce atingere celorlalte capitole ale tratatelor“, Parlamentul
European și Consiliul pot adopta, în procedură legislativă ordinară, măsurile referitoare la
circulația capitalurilor având ca destinație sau provenind din țări terțe în cazul în care
acestea implică investitiții directe, inclusiv investițiile imobiliare, stabilirea, prestarea de
servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe piețele de capital. Prin derogare
de la alin. (2),
numai Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, în
unanimitate, după consultarea Parlamentului european, poate adopta măsuri care
reprezintă un regres în dreptul Uniunii în ceea ce priveşte liberalizarea capitalurilor
având ca destinaţie sau provenind din ţări terţe.

Măsurile de salvgardare în caz de dificultăți economice grave

întemeiate pe art. 66 TFUE

În situaţia în care, în împrejurări excepţionale, circulaţia capitalurilor din şi

înspre ţări terţe provoacă sau ameninţă să provoace dificultăţi grave în funcţionarea
Uniunii economice şi monetare, în temeiul dispoziţiilor art. 66 din TFUE (ex-art. 59 din
T.C.E),

219
Ibidem, pct. 77-79.
220
CJCE, 11 septembrie 2008, Eckelkamp și alții, C-11/07, EU:C:2008:489, pct. 57; CJUE, 17
octombrie 2013, Welte, C-181/12, EU:C:2013:662, pct. 29.
 Consiliul, la propunerea Comisiei şi după consultarea Băncii Centrale Europene,
poate adopta în raporturile cu ţările terţe măsuri de salvgardare pentru o perioadă
de până la 6 luni, dacă acestea măsuri sunt strict necesare.
Consultarea Băncii Centrale Europene este prevăzută din rațiuni privind riscurile
asupra UEM și mai ales a expertizei în domeniu a instituției. Din considerente de
celeritate, consultarea Parlamentului European nu a mai fost prevăzută. Măsurile au
caracter temporar și pot fi adoptate doar în caz de strictă necesitate. În concret, ar putea fi
avute în vedere un sistem de declarații prealabile, chiar autorizații prealabile, controale,
fixare de plafoane valorice, constituire de garanții sau chiar măsuri mai raducale în
funcție de circumstanțe221.

Măsurile de prevenire și combaterea terorismului și a activităților conexe

întemeiate pe art. 75 TFUE

O altă derogare este cea permisă de art. 75 din TFUE222 (ex-art. 60 din TCE)
potrivit căruia, în scopul realizării obiectivelor constând în crearea unui spaţiu de
libertate, securitate şi justiţie, în ceea ce priveşte prevenirea şi combaterea terorismului
şi a activităţilor conexe,
Parlamentul European şi Consiliul, pot adopta, pe cale de regulamente,
măsuri administrative privind circulaţia capitalurilor şi plăţile, şi anume
„îngheţarea fondurilor, a activelor financiare sau a beneficiilor economice
care aparţin unor • persoane fizice sau juridice,
• grupuri sau entităţi fără caracter statal,
sunt în proprietatea acestora sau sunt deţinute de acestea“ (subl.ns.).
Domeniul de aplicare al art. 65 TFUE trebuie delimitat de cel al art. 215 TFUE
privitor la măsurile restrictrive care se referă la întreruperea sau restrângerea relațiilor
economice și financiare cu una sau mai multe țări-terțe.
Măsurile specifice stabilite prin art. 75 TFUE urmează două etape. După ce
Parlamentul European și Consiliul, în conformitate cu procedura legislativă ordinară
definesc cadrul măsurilor administrative privind circulația capitalurilor și a plăților, în
timpul următor Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă măsurile pentru punerea în
aplicare a cadrului definit anterior. Spre deosebire de art. 66 TFUE, nicio consultare nu
este cerută. Consiliul are puterea de a alege instrumentul juridic prin care să instituie
măsurile restrictive, cel mai adesea regulamentul care este direct aplicabil în toate statele-
membre și obligatoriu în toate elementele sale.

Alte măsuri de salvgardare prevăzute de art. 144 TFUE și art. 215 TFUE

Alte măsuri specifice sunt cele ce pot fi adoptate, în condiţiile art. 144 din
TFUE (ex-art. 120 din T.C.E.) de către statele care nu au aderat la moneda unică.
223

Astfel,

221
Fabrice Picod și alții, op. cit., p. 62.
222
Art. 75 se regăseşte în Cap. 1. Dispoziţii generale din Titlul V. Spaţiul de libertate, securitate şi
justiţie al Părţii a treia. Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii.
223
Art. 144 este cuprins în Cap. 5. Dispoziţii tranzitorii din Titlul VIII. Politica economică şi
monetară al Părţii a treia. Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii.
 • în cazul apariţiei unei crize neprevăzute în balanţa de plăţi şi
• sub condiţia neacordării de către Consiliu a măsurilor de asistenţă reciprocă
recomandate de Comisie sau a insuficienţei acestor măsuri,

aceste state pot adopta, cu titlu provizoriu, măsurile restrictive necesare, măsuri
care trebuie să provoace perturbări minime în funcţionarea pieţei comune şi să nu
depăşească limita absolut necesară pentru remedierea dificultăţilor în considerarea cărora
au fost instituite.

În fine, o altă clauză de salvgardare este cea permisă de art. 215 din TFUE224 (ex-
art. 301 din T.C.E.); astfel,

• în situaţia în care o decizie adoptată în contextul politicii externe şi de

securitate comună prevede întreruperea sau restrângerea totală sau parţială a
relaţiilor economice şi financiare cu ţări terţe,

Consiliul, la propunerea comună a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru

afaceri externe şi politica de securitate şi a Comisiei,
poate adopta măsurile restrictive necesare,
cu informarea Parlamentului European asupra acestora.

VII. Bibliografia recomandată:

P. Craig, G. De Búrca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi

doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu (în seria Drept comunitar, Control ştiinţific şi revizie
traducere – Beatrice Andreşan-Grigoriu), Bucureşti, 2009;
M. Crăcană, M. Căpăţână, Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor
şi capitalurilor, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007;
O. Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;
R. M. Popescu, M. A. Dumitraşcu, coordonator Augustin Fuerea, Drept
comunitar european. Caiet de seminar, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2006;
L. Dubouis, C. Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Paris,
Montchrestien, 4e édition, 2006;
C. Nourissat, Droit communautaire des affaires, Paris, Dalloz, 2e édition, 2005;
A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003;
S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001;
R. Vartolomei, Consideraţii privind aplicarea în România a Regulamentului CE
nr. 2560/2001 privind plăţile transfrontaliere în euro, în R.R.D.Com. nr. 2/2009;

224
Art. 215 este articolul unic aparţinând Titlului IV. Măsurile restrictive din Partea a cincea.
Acţiunea externă a Uniunii.
 H. Puwak, Piaţa europeană a serviciilor financiare sub incidenţa unor noi
reglementări, în R.R.D.C. nr. 2/2007;
M. Voicu, Definirea politicilor economice comune în proiectul Constituţiei
uniunii Europene. Cadrul general şi principiile, în R.D.C. nr. 1/2004;
O. Ţinca, Politica economică şi monetară a Uniunii Europene, în R.D.C. nr.
2/2003.

VIII. Întrebări recapitulative:

▪ Ce sunt deplasările de capital ?

▪ Ce se înţelege prin plăţi curente ?

▪ Prin ce se deosebesc deplasările de capitaluri de plăţile curente ?

▪ Care sunt motivele care pot justifica instituirea unor restricţii la libera circulaţie
a capitalurilor ?

IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă:

▪ Constituie deplasări de capitaluri :

a) transferul bancar având ca obiect remunerarea unui tratament medical oferit în

străinătate;
b) plata primelor datorate ca urmare a contractării unei asigurări de viaţă;
c) transferul bancar efectuat pentru plata unor titluri de valoare achiziţionate de pe
o piaţă bursieră străină.

▪ Reprezintă plăţi curente:

a) tranferurile bancare efectuate în scopul remunerării unor servicii turistice;

b) operaţiunile financiare având ca finalitate investiţia unor resurse băneşti;
c) transferurile bancare efectuate pentru remunerarea unor servicii educaţionale.

▪ Refuzul unui stat-membru de a acorda beneficiul unei exonerări fiscale pentru

dividendele plătite de o societate cu sediul pe teritoriul unui alt stat-membru reprezintă:

a) o restricţie justificată de la libera circulaţie a capitalurilor;

b) un obstacol nelegitim la libera circulaţie a capitalurilor;
c) exercitarea legitimă a prerogativelor suverane recunoscute oricărui stat-
membru în materia politicii fiscale naţionale.
 ▪ Constituie excepţii de la libera circulaţie a capitalurilor derogările justificate de
următoarele motive:

a) necesitatea descurajării fraudei fiscale;

b) protecţia ordinii şi securităţii publice;
c) necesitatea de a institui obligaţia declarării circulaţiei capitalului în scopul
realizării informării administrative şi statistice.

▪ Libera circulaţie a capitalurilor şi fiscalitatea.

Tema 7. Libera circulaţie a persoanelor şi serviciilor. Aspecte generale

I. Obiective specifice:

• înţelegerea semnificaţiilor conceptuale atribuite următoarelor noţiuni: libera

circulaţie a persoanelor, libera circulaţie a serviciilor, respectiv libertate profesională (sau
libertăţi profesionale), libera circulaţie a lucrătorilor, libertatea de stabilire, libertatea de
prestare a serviciilor;
• analiza statutului acelor persoane identificate drept beneficiari ai libertăţilor
profesionale.

II. Competenţe specifice dobândite de student:

• însuşirea accepţiunii conceptuale a termenului de libertate profesională şi a

formelor de manifestare a acesteia;
• enumerarea categoriilor de beneficiari ai libertăţilor profesionale.

III. Cuvinte-cheie:

• libera circulaţie a persoanelor, libera circulaţie a serviciilor, libertate

profesională/libertăţi profesionale, libera circulaţie a lucrătorilor, libertatea de
stabilire, libertatea de prestare a serviciilor.

IV. Structura temei de studiu:

 1. Delimitări conceptuale.
2. Beneficiarii libertăţilor profesionale.

V. Rezumat:

Realizarea obiectivelor economice ale pieţei unice ar deveni iluzorie în lipsa

funcţionării efective a liberei circulaţii a persoanelor şi serviciilor. Deşi în concepţia
consacrată de T.C.E. libera circulaţie a lucrătorilor şi libertatea de stabilire sunt tratate în
mod separat de libera circulaţie a serviciilor, la nivel doctrinar, analiza semnificaţiilor
teoretice şi practice privind libera circulaţie a persoanelor şi a serviciilor suportă, în mod
obişnuit, o abordare comună. Mai mult, din perspectivă conceptuală, se susţine
recunoaşterea unei aşa-numite „libertăţi profesionale“ al cărei conţinut acoperă, practic,
trei libertăţi: libertatea de circulaţie a lucrătorilor salariaţi, libertatea de stabilire şi
libertatea de prestare a serviciilor. Astfel, libertatea profesională se manifestă în prezent
ca un concept diferit de dreptul de deplasare şi sejur care constă în facultatea recunoscută
oricărui cetăţean al unui stat-membru de a se deplasa şi a se stabili liber pe teritoriul
comunitar indepenedent de exercitarea vreunei activităţi profesionale.
Beneficiarii libertăţilor profesionale sunt: lucrătorii salariaţi, persoanele care
desfăşoară activităţi independente, destinatarii serviciilor, membrii de familie ai
lucrătorilor salariaţi, ai persoanelor care desfăşoară activităţi independente sau ai
destinatarilor serviciilor şi, în fine, persoanele juridice.

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

1. Delimitări conceptuale. Deși libera circulație a lucrătorilor și libertatea de

stabilire225 sunt reglementate în T.f.U.E. în mod distinct de libera circulație a serviciilor226,
literatura juridică ne-a obișnuit ca studiul semnificațiilor teoretice și al implicațiilor
practice ale acestora să suporte în mod tradițional o abordare comună. Dincolo de
legătura generală care le unește urmare a faptului că ambele reprezintă instrumente
specifice ale realizării acelorași obiective economice ale stabilirii pieței unice, dintr-o
perspectivă relativ particulară conexiunile se manifestă prin aceea că sfera beneficiarilor
acestor libertăți este aceeași precum și printr-o aplicare comună fie și numai parțială a
unor reglementări. În altă ordine de idei, libera circulație a serviciilor ar fi lipsită de orice
suport în absența recunoașterii operatorilor economici a libertății de stabilire după cum și
prerogativele acesteia din urmă servesc la furnizarea dincolo de frontiere a serviciilor.
Mai mult, la nivel doctrinar227 se afirmă existența așa-zisei „libertăți profesionale“ care
beneficiază atât în drepturile naționale cât și în dreptul comunitar de statutul unui drept
fundamental al persoanei; în același timp, se apreciază că în concepția tratatelor

225
A se vedea Cap. 1 „Lucrătorii“, respectiv Cap. 2 „Dreptul de stabilire“ din Titlul III „Libera
circulație a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor“.
226
A se vedea Cap. 3 „Serviciile“.
227
A se vedea L. Dubouis, C. Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Ed. Montchrestien,
Paris, 2006, p. 77-79.
constitutive libertatea profesională apare nu atât ca un drept al persoanei cât ca un
„instrument al mobilității actorilor economici“228, conținutul acesteia având o dimensiune
trinitară, în sensul că există în realitate trei libertăți: libertatea de circulație a lucrătorilor
salariați, libertatea de stabilire și libertatea de prestare a serviciilor.
Potrivit art. 49 alin. (2) din T.f.U.E. (ex-art. 43 alin. 2 din T.C.E.) libertatea de
stabilire reprezintă dreptul recunoscut resortisanților statelor-membre de a accede la
activitățile independente precum și la constituirea și gestionarea întreprinderilor.
Interpretând prevederile art. art. 56 alin. (1) din T.f.U.E. [ex-art. 49 alin. (1) din T.C.E.]
libertatea de a presta servicii (L.P.S.) reprezintă dreptul de a furniza servicii persoanelor
fizice și juridice cu sediul pe teritoriul altor state-membre.
Libertatea profesională se manifestă în prezent ca un concept distinct de dreptul
de deplasare și de sejur constând în facultatea recunoscută oricărui cetățean al unui stat-
membru de a se deplasa și a se stabili liber pe teritoriul comunitar independent de
exercitarea unei activități profesionale. În consecință, respectând premisele conturate,
vom prezenta în continuare aspectele privind accesul resortisanților statelor-membre pe
teritoriul comunitar, respctiv problematica libertății de stabilire și a libertății de prestare a
serviciilor; investigația va surprinde coordonatele comune ale acestor libertăți fără a
eluda elementele specifice a căror cunoaștere face posibilă individualizarea conceptuală a
regimurilor aplicabile acestora.

2. Beneficiarii libertăților profesionale

2.1. Lucrătorii salariați. Potrivit dispozițiilor art. 45 din T.f.U.E. (ex-art. 39 din
T.C.E.) „libera circulație a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii“ sub condiția să
aibă cetățenia unui stat-membru și să desfășoare o activitate economică. Noțiunea de
„lucrător salariat“ este interpretată în sens extensiv; în mod tradițional, în accepțiunea
jurisprudențială consacrată în afacerea Lawrie-Blum, este avută în vedere persoana care
desfășoară o activitate sub conducerea și în beneficiul unei alte persoane în schimbul unei
remunerații229. Activitatea executată trebuie să fie reală și efectivă, și nu pur marginală
sau accesorie, neprezentând importanță dacă munca este exercitată pe timp parțial sau
dacă drepturile bănești astfel procurate sunt inferioare salariului necesar minimei
existențe a familiei sale230 (este cazul unui profesor de muzică care susține 12 ore de curs
săptămânal). Activitatea trebuie să aibă în mod necesar o valoare economică, fiind
realizată în schimbul unei remunerații; jurisprudențial, în afacerea Steymann s-a admis
însă că poate fi calificată ca atare și activitatea desfășurată în cadrul unei comunități
religioase dacă este retribuită prin contribuția membrilor săi231. Mai mult, în sensul
jurisprudenței Antonissen, activitatea poate să fie chiar și potențială, în sensul că
resortisanților care se află în căutarea unui loc de muncă li se recunoaște dreptul de a
invoca dispozițiile privind libera circulație, cu precizarea că statul de primire poate să
limiteze perioada la un termen rezonabil232.

228
A se vedea, L. Dubouis, C. Blumann, op. cit., p. 77.
229
C.J.C.E., 3 iulie 1986, C. 56/85.
230
C.J.C.E., 23 martie 1982, C.53/81.
231
C.J.C.E., 5 octombrie 1988, C. 196/87.
232
C.J.C.E., 26 februarie 1981, C. 292/89. În speță este vorba despre un termen de 6 luni, dar după
împlinirea acestuia resortisanților statelor-membre li se recunoaște dreptul de a rămâne în continuare dacă
fac dovada că se află în căutarea unui loc de muncă și că prezintă șanse reale de a fi angajați.
 2.2. Persoanele care desfășoară activități independente. Uzând fie de
prevederile art. 49, fie de cele ale art. 56 din T.f.U.E. (ex-art. 43, respectiv ale art. 49 din
T.C.E.) persoanele care desfășoară activități independente li se recunoaște dreptul de a
opta între libertatea de stabilire și libertatea de a presta servicii. Cum în cuprinsul
studiului nostru, vom proceda la dezvoltări ulterioare privind noțiunea și efectele
acestora, ne limităm acum doar la redarea lor enunțiativă.
2.3. Destinatarii serviciilor. De regulă, persoana care prestează un serviciu se
deplasează în statul beneficiarului prestației, prestatorul fiind cel activ, de unde și
denumirea terminologică de L.P.S. activă; nu este exclus însă ca destinatarul serviciului
(clientul) să fie cel care migrează încheind contractul în statul-membru pe teritoriul căruia
s-a stabilit prestatorul (L.P.S. pasivă). Nu prezintă importanță dacă persoana este
destinatara unui serviciu în cadrul desfășurării activității sale profesionale (sens în care s-
a reținut că beneficiază de prevederile comunitare turiștii sau persoanele care se
deplasează în alt stat-membru în scopul primirii unor îngrijiri medicale233) și nici faptul că
plata serviciului prestat este efectuată de o altă persoană decât beneficiarul acestuia (este
cazul serviciilor prestate de societățile care transmiteau programe televizate prin cablu în
favoarea celor din alte state-membre care le emiteau, plata acestora fiind făcută de
abonați)234.
2.4. Membrii de familie ai lucrătorilor salariați, ai persoanelor care desfășoară
activități independente sau ai destinatarilor serviciilor. Rațiunile care justifică
recunoașterea liberei circulații și în favoarea acestei categorii derivă din protecția
legitimă a dreptului fundamental al oricărei persoane la respectarea unei vieți familiale
normale consacrat de prevederile art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, în
alte condiții interesul persoanelor de a se deplasa în interiorul Comunității pentru
desfășurarea unei activități salariate sau independente riscând să fie compromis.
Instituirea liberei circulații și în favoarea membrilor de familie a constituit obiectul
dispozițiilor art. 10 din Regulamentul nr. 1612/68, respectiv al art. 1 din Directiva nr.
73/148. Indiferent dacă este vorba despre persoane care au sau nu cetățenia unui stat-
membru, sfera persoanelor vizate este destul de largă, fiind vorba despre:
- soțul lucrătorului salariat sau independent, cu precizarea că deși, în interpretarea
C.J.C.E., evoluția moravurilor nu a atins nivelul de a permite interpretarea extensivă a
noțiunii de partener și la concubin235, partenerul de fapt al unui resortisant comunitar îl
poate însoți pe acesta din urmă dacă și naționalilor li se recunoaște același drept;
- descendenții lucrătorului salariat sau independent sau ai soțului acestuia, cu
condiția să nu fi împlinit 21 de ani sau dacă se află în întreținerea acestora;
- ascendenții lucrătorului salariat sau independent sau ai soțului dacă se află în
întreținerea acestuia;
- orice membru de familie al lucrătorului salariat, independent sau soțului acestuia
dacă se află în întreținerea lor sau locuiește împreună cu aceștia (art. 10 pct. 2 din
Regulamentul nr. 1612/68.
2.5. Persoanele juridice236. Potrivit dispozițiilor art. 54 alin. (1) din T.f.U.E. [ex-

233
C.J.C.E., 2 februarie 1989, C. 186/87.
234
C.J.C.E., 26 aprilie 1988, C. 352/85.
235
C.J.C.E., 17 aprilie 1986, C. 59/85 citată după L. Dubouis, C. Blumann, op. cit., p. 47.
art. 48 alin.(1) din T.C.E.], „societățile constituite în conformitate cu legislaţia unui stat-
membru și având sediul social, administrația centrală sau locul principal de desfăşurare a
activităţii în cadrul Uniunii sunt asimilate, pentru aplicarea prezentei secţiuni (privind
dreptul de stabilire, subl. ns.) persoanelor fizice resortisante ale statelor membre“.
Criteriile obiective, al încorporării, respectiv al locului situării sediului principal, au fost
preferate – se poate observa – criteriului subiectiv al controlului. Prin societăți,
dispozițiile alin. 2 ale art. 54 din T.f.U.E înțeleg „societățile constituite în conformitate cu
dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile cooperative și celelalte
persoane juridice de drept public sau privat, cu excepția celor fără scop lucrativ“.
Urmează a fi avută în vedere semnificația comunitară a termenului, și nu cea instituită
potrivit dispozițiilor de drept intern ale statelor-membre. În mod similar, noțiunea de scop
lucrativ nu trebuie interpretată restrictiv, limitându-se la profitul procurat operatorilor
economici (ceea ce ar elimina G.I.E., de exemplu) ci presupune o participare stabilă și
continuă la activitatea economică dintr-un stat-membru237. Nu lipsit de importanță este și
faptul că dispozițiile anterior citate au în vedere în materia libertății de stabilire și de
prestare a serviciilor societățile ca entități învestite cu personalitate juridică; din
perspectiva reglementărilor concurențiale, interesează însă conceptul de întreprindere ca
formă de desfășurare a unor activități economice, noțiunea având conotații economice,
interesând mai puțin aspectul juridic238.
Conform prevederilor art. 62 din T.f.U.E. (ex-art. 55 din T.C.E.), dispozițiile art.
51-54 din T.f.U.E. (ex-art. 45-48 din T.C.E.) sunt aplicabile și în materia libertății de a
presta servicii.
Sintetizând, condițiile cerute persoanelor juridice în calitate de beneficiari ai
libertăților comunitare sunt:
- să fie constituite potrivit legislației în materie a unui stat-membru;
- să aibă sediul social, administrația centrală sau locul principal de desfăşurare a
activităţii în cadrul Uniunii;
- să urmărească îndeplinirea unui scop lucrativ.

VII. Bibliografia recomandată:

P. Craig, G. De Búrca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi

doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu (în seria Drept comunitar, Control ştiinţific şi revizie
traducere – Beatrice Andreşan-Grigoriu), Bucureşti, 2009;
O. Manolache, Drept comunitar, Ed. All Beck, ed. a IV-a, Bucureşti, 2004;
R. M. Popescu, M. A. Dumitraşcu, coordonator Augustin Fuerea, Drept comunitar
european. Caiet de seminar, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2006;

236
Vom avea în vedere în acest stadiu aspectele generale privind statutul acestei categorii de
beneficiari, urmând ca aspectele specifice să fie analizate în cadrul regimului aplicabil libertății de stabilire,
respectiv libertății de a presta servicii.
237
C.J.C.E., 17 iunie 1997, C. 70/95.
238
A se vedea M.N.Costin, M. Boroșteanu, Fuziunea ca tehnică juridică de realizare a concentrării
de întreprinderi, în R.D.C. nr. 9/2005, p. 15.
 L. Dubouis, C. Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Paris,
Montchrestien, 4e édition, 2006;
C. Nourissat, Droit communautaire des affaires, Paris, Dalloz, 2e édition, 2005;
A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003;
S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001;
M.N. Costin, Meda Boroşteanu, Fuziunea ca tehnică juridică de realizare a
concentrării de întreprinderi, în R.D.C. nr. 9/2005.

VIII. Întrebări recapitulative:

▪ Care este semnificaţia conceptuală atribuită noţiunii de libertate profesională ?

▪ Ce se înţelege prin libertatea de stabilire ?

▪ Ce se înţelege prin libertatea de prestare a serviciilor ?

▪ Care sunt categoriile de beneficiari ai libertăţilor profesionale ?

▪ Care sunt condiţiile cerute persoanelor juridice în calitate de beneficiari ai

libertăţilor comunitare ?

IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă:

▪ Libertatea de stabilire reprezintă:

a) prerogativa recunoscută oricărui cetăţean al unui stat-membru de a se deplasa şi

a se stabili liber pe teritoriul comunitar independent de desfăşurarea unei activităţi
profesionale;
b) facultatea de a furniza servicii persoanelor fizice şi/sau juridice cu sediul pe
teritoriul altor state-membre;
c) facultatea recunoscută resortisanţilor statelor-membre de a accede la activităţile
independente precum şi la constituirea şi gestionarea întreprinderilor.

▪ Sfera persoanelor considerate drept membri de familie ai lucrătorilor salariaţi, ai

persoanelor care desfăşoară activităţi independente sau ai destinatarilor serviciilor este
reprezentată de:

a) soţul lucrătorului salariat sau independent, respectiv partenerul de fapt al unui

resortisant comunitar;
b) descendenţii lucrătorului salariat sau independent sau ai soţului acestuia, dacă
nu au împlinit vârsta de 21 de ani sau dacă se află în întreţinerea acestora;
 c) ascendenţii lucrătorului salariat sau independent sau ai soţului dacă seaflăîn
întreţinerea acestuia;
d) orice membru de familie al lucrătorului salariat, independent sau soţului
acestuia dacă se află în întreţinerea acestora sau locuieşte împreună cu aceştia.

▪ Trăsăturile specifice activităţii economice desfăşurate de un lucrător salariat

potrivit concepţiei jurisprudenţiale consacrate de practica C.J.U.E. în materie.

▪ Interpretarea Curții în cauza C-316/85, Centre Public d’Aide social de chastre

vs. Lebon cu privire la distincţia între persoanele cărora li se acordă în mod temporar
dreptul la reşedinţă şi cele cărora li se recunoaşte reşedinţa stabilă în urma angajării.

Tema 8. Libera circulaţie a persoanelor

I. Obiective specifice:

• înţelegerea problematicii privind accesul efectiv al resortisanţilor comunitari pe

teritoriul statelor-membre;
• analiza evoluţiei conceptuale a liberei circulaţii a persoanelor de la un drept
strâns legat de exercitarea unei activităţi economice la un atribut inerent calităţii de
cetăţean european;
• înţelegerea raţiunilor care pot justifica instituirea unor îngrădiri la libera
circulaţie a persoanelor.

II. Competenţe specifice dobândite de student:

• însuşirea semnificaţiilor conceptuale atribuite liberei circulaţii a persoanelor prin

raportare la reglementările comunitare în materie;
• enumerarea prerogativelor alcătuind conţinutul liberei circulaţii a persoanelor
care desfăşoară activităţi economice;
• enumerarea excepţiilor de la principilul liberei circulaţii a persoanelor şi
identificarea naturii acestor restrângeri.
 III. Cuvinte-cheie:

• libera circulaţie a persoanelor ce desfăşoară activităţi economice, drept de

intrare şi de sejur, libera circulaţie a lucrătorilor, excepţii de la la principiul liberei
circulaţii a persoanelor.

IV. Structura temei de studiu:

1. Libera circulaţie a lucrătorilor. Conţinut.

2. Evoluţia reglementărilor în materia liberei circulaţii a persoanelor şi noi
delimitări conceptuale.
3. Conţinutul liberei circulaţii a persoanelor (după introducerea noțiunii de
cetățenie a Uniunii)
4. Dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre
5. Regimul aplicabil cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene sau ale
Spaţiului Economic European şi a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene precum şi a
membrilor de familie ai acestora în ceea ce priveşte exercitarea dreptului la liberă
circulaţie, de rezidenţă şi de rezidenţă permanentă pe teritoriul României.
6. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor.

V. Rezumat:

În concepţia consacrată de prevederile art. 45 din T.f.U.E., libera circulație

implică „eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor
membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de
muncă“. Recunoaşterea liberei circulaţii a persoanelor era, iniţial, strâns legată de
exercitarea unei activităţi salariate sau independente pe teritoriul unui stat-membru,
dreptul de intrare şi de sejur neputând exista în afara desfăşurării unei activităţi salariate,
a exercitării dreptului de stabilire sau a prestării unor servicii; în contextul promovării
prin Actul Unic European din 1987 a unui spaţiu european fără frontiere interne precum
şi a consacrării prin Tratatul de la Maastricht din 1992 a cetăţeniei europene, libera
circulaţie nu mai este privită ca un corolar al liberei desfăşurări a unei activităţi
economice, reprezentând o facultate ce decurge în mod inerent din calitatea de cetăţean
european.
Restrângerile aduse liberei circulaţii a persoanelor sunt fie reglementate de norme
comunitare (este cazul derogărilor instituite în domeniul angajării în administraţia publică
precum şi al celor justificate din raţiuni de protecţie a ordinii, securităţii sau sănătăţii
publice), fie consacrate pe cale jurisprudenţială (sub rezerva îndeplinirii aceloraşi condiţii
incidente şi în materia liberei circulaţii a mărfurilor).

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

 1. Libera circulaţie a lucrătorilor. Conținut. Potrivit dispozițiilor art. 45 din
T.f.U.E., libera circulație implică „eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie
între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și
celelalte condiții de muncă“. Prerogativele decurgând din regula de principiu sunt:
- dreptul de a accepta ofertele de muncă efective;
- dreptul de a se deplasa liber pe teritoriul statelor-membre în scopul angajării;
- dreptul de a se stabili într-un stat-membru în scopul desfășurării unei activități
profesionale potrivit dispozițiilor legale aplicabile lucrătorilor naționali în
materia încheierii, executării și încetării raporturilor juridice de muncă;
- dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat-membru după ce au ocupat un loc
de muncă pe teritoriul acestuia, în condițiile stabilite de Comisie prin măsuri
de aplicare.
Potrivit dispozițiilor art. 46 din T.f.U.E. (ex-art. 40 din T.C.E.), Parlamentul
European şi Consiliul, după consultarea Comitetului Economic și Social, adoptă prin
directive și regulamente, măsurile necesare în scopul liberei circulații a lucrătorilor, sens
în care amintim Regulamentul nr. 1612/68/C.E.E., respectiv Directiva nr. 68/360/C.E.E.
din 15 octombrie 1968. Conform prevederilor art. 3 din Regulament, nu sunt aplicabile
reglementările și practicile statelor membre care fie limitează sau subordonează unor
condiții, care nu sunt prevăzute pentru lucrătorii naționali, cererea și oferta privind locul
de muncă, accesul la acestea și exercitarea de către străini, fie au ca scop sau efect
principal sau exclusiv împiedicarea resortisanților altor state-membre să ocupe locuri de
muncă deși măsurile respective sunt aplicabile fără deosebire de naționalitate. Altfel spus,
principiul egalității de tratament interzice nu numai discriminarea manifestă ci și
restricția deghizată de natură să determine aceleași efecte. În consecință, lucrătorii
salariați au dreptul de a se angaja și de a exercita o activitate salariată pe teritoriul unui
stat-membru în aceleași condiții cu cele prevăzute pentru naționalii săi (cu privire la
remunerare, criterii de avansare, durata și încetarea contractului de muncă), beneficiind în
statul de primire de avantajele sociale și fiscale recunoscute cetățenilor acestuia.
Nu lipsit de importanță este faptul că principiul egalității de tratament operează nu
numai cu privire la lucrători, ci și pentru angajatori, putând fi invocat în scopul de a
angaja într-un stat-membru în care s-a stabilit lucrători care sunt naționali ai altui stat-
membru239.
Libera circulație a lucrătorilor salariați este subordonată condiției referitoare la
deținerea cetățeniei unui stat-membru, recunoscându-li-se statelor prerogativa stabilirii
condițiilor de acordarea a cetățeniei sale. Cerința potrivit căreia resortisanții altor state-
membre trebuie să domicilieze pe teritoriul statului de primire pentru a fi manageri de
întreprindere a fost calificată drept o discriminare indirectă bazată pe naționalitate,
urmare a faptului că nerezidenții sunt în mod obișnuit străini240. În mod similar, aspiranții
la ocuparea unui loc de muncă nu pot fi obligați să facă la angajare proba competenței
lingvistice exclusiv prin intermediul unei diplome emise într-o anume provincie a unui
stat-membru; în fine, nu este permis ca într-un contract colectiv de muncă să se includă o
clauză care să prevadă promovarea pe baza vechimii în muncă fără luarea în considerare
și a perioadei anterioare de angajare comparabile realizate în serviciul public al unui alt
stat-membru. O atare clauză nu poate fi justificată nici prin argumente întemeiate pe

239
A se vedea O. Manolache, op. cit., p. 248.
240
C.J.C.E., 2 mai 1998, C. 350/96 citată după O. Manolache, idem, p. 249.
caracteristicile specifice angajării în serviciul public și (...) nici prin dorința de a se
recompensa loialitatea angajaților241.

2. Evoluția reglementărilor în materie și noi delimitări conceptuale. Inițial,

libera circulație a persoanelor era recunoscută prin Tratat ca un drept al resortisantului
unui stat-membru în vederea desfășurării unei activități salariate sau independente pe
teritoriul unui alt stat-membru; dreptul de intrare și de sejur al persoanelor care urmau a
desfășura o activitate economică era recunoscut implicit prin efectul dispozițiilor art. 45,
49 şi 54 din T.f.U.E. (ex-art. 39, 43 și 48 din T.C.E.) și nu putea exista în afara exercitării
unei activități salariate, a dreptului de stabilire sau a prestării de servicii. Prin Directivele
nr. 64/220, respectiv 64/221 din 25 februarie 1964 și ulterior prin Directiva din 21 mai
1973 accesul efectiv al persoanelor pe teritoriul statelor –membre a fost reglementat în
vederea desfășurării unor activități economice. Reglementările amintite sunt aplicabile
lucrătorilor independenți precum și destinatarilor serviciilor (turiști, consumatori sau
pacienți care beneficiază în timpul deplasărilor pe teritoriul comunitar de servicii
turistice, medicale, educaționale, etc.), și, implicit, și membrilor de familie ai acestora.
Dreptul de intrare este condiționat doar de prezentarea unei cărți de identitate sau a unui
pașaport valabil; în cazul în care membri de familie nu au cetățenia unui stat-membru,
trebuie să obțină viza de intrare pe teritoriul statului respectiv, statele membre fiind
obligate să acorde toate facilitățile în scopul obținerii vizelor. Dreptul de sejur
prelungește, în mod natural, dreptul precedent (de intrare, subl. ns.)242, fiind recunoscut
prin obținerea documentului de ședere; pentru persoanele salariate, prestatoare sau
beneficiare de servicii pe o durată ce nu depășește 3 luni statul de primire nu eliberează
carte de ședere, iar salariaților angajați pe o perioadă de 3-12 luni li se eliberează un
document temporar de ședere a cărui valabilitate poate fi limitată la durata contractului de
muncă.Lucrătorii salariați și cei care desfășoară activități independente, respectiv
membrii lor de familie pot obține cartea de ședere dacă au dreptul să rămână pe teritoriul
statului de primire.
După intrarea în vigoare din 1987 a Actului Unic European prin care a fost
declarat obiectivul realizării unui spațiu european fără frontiere interne, evoluția
conceptuală a liberei circulații a persoanelor a fost anticipată de adoptarea la 28 iunie
1990 a trei directive a căror finalitate a fost extinderea dreptului de intrare și de sejur
studenților (Directiva nr. 90/336, înlocuită ulterior prin Directiva nr. 93/96 din 29
octombrie 1993), lucrătorilor salariați și independenți care și-au încetat activitatea
profesională (Directiva nr. 90/365), precum și resortisanților comunitari care nu
beneficiază de dreptul la liberă circulație în temeiul altor reglementări comunitare
(Directiva nr. 90/364). Este semnificativ că dreptul de intrare și de sejur este recunoscut
beneficiarilor acestor directive independent de exercitarea unei activități profesionale.
Din conținutul reglementărilor rezultă însă preocuparea pentru existența resurselor de
care dispun persoanele avute în vedere; astfel, în cazul persoanelor care și-au încetat
activitatea profesională precum și a celor care nu se bucură de dreptul de ședere în
temeiul altor dispoziții comunitare, resursele trebuie să fie superioare nivelului celor care
asigură în statul de primire acordarea ajutoarelor sociale; cu referire la studenți, este
suficientă prezentarea unei declarații prin care autoritățile statului de primire sunt

241
A se vedea O. Manolache, op. cit., p. 251.
242
A. Fuerea, op. cit., p. 133.
asigurate că dispune de veniturile necesare, fără a recurge la serviciile de asistență socială
(de regulă, este suficientă declarația de susținere materială din partea părinților). Tuturor
acestor categorii de persoane li se mai impune și îndeplinirea condiției referitoare la
deținerea unei asigurări de sănătate pentru riscurile ce ar putea surveni în statul în care
urmează să aibă loc formarea profesională, respectiv să se stabilească. Nu putem să nu
observăm caracterul relativ neunitar al prevederilor legale în materie243; astfel, în timp ce
lucrătorii salariați și independenți se pot deplasa liber în scopul desfășurării unei activități
profesionale fără să facă dovada veniturilor de care dispun, beneficiind în statul de
primire de avantajele fiscale și sociale recunoscute naționalilor acestuia, pensionarii și
persoanele aflate sub incidența dispozițiilor Directivei nr. 90/364 beneficiază de dreptul
de intrare și de sejur într-un stat-membru fără a putea invoca însă în materia asistenței
sociale și a regimului fiscal aplicabil egalitatea de tratament urmare a faptului că li se
impune să dețină resurse bănește suficiente; în fine, studenților care au cetățenia unui
stat-membru li se recunoaște dreptul de a intra și a se stabili pe teritoriul unui alt stat-
membru în vederea continuării studiilor, dar nu pot beneficia potrivit art. 3 din Directiva
nr. 93/96, de bursele acordate de statul de primire.
După consacrarea prin Tratatul de la Maastricht a cetățeniei U.E.244, semnificațiile
liberei circulații a persoanelor au depășit granițele tradiționale în care recunoașterea
acesteia era strâns legată de exercitarea unei activități economice. Astfel, potrivit
dispozițiilor art. 21 din T.f.U.E (ex-art.18 din T.C.E.) „orice cetățean al Uniunii are
dreptul de a circula și a se stabili în mod liber pe teritoriul statelor-membre“; mai mult,
Directiva 2004/38 din 29 aprilie 2004 consacră libera circulație și dreptul de sejur ca fiind
atribute inerente calității de cetățean european. Cetățenia europeană implică, potrivit
prevederilor art. 20-24 din T.f.U.E.(ex-art.18-21 din T.C.E.) recunoașterea următoarelor
prerogative:
- dreptul de a circula și de a se statabili în mod liber pe teritoriul statelor-
membre, sub rezerva limitărilor și a condițiilor prevăzute de Tratat și a
dispozițiilor adoptate pentru aplicarea acestuia;
- dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile locale din statul-membru în care
își are reședința în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat, respectiv la
alegerile pentru Parlamentul european;
- dreptul de a beneficia pe teritoriul unei țări-terțe în care statul căruia îi
aparține nu este reprezentat de protecție din partea autorităților diplomatice și
consulare ale oricărui stat-membru în aceleași condiții ca și cetățenii acelui
stat;
- dreptul de a înainta petiții Parlamentului european și mediatorului instituit
conform prevederilor art. 194-195 din T.C.E. (devenite în prezent art. 227-228
din T.F.U.E.);
- dreptul de a se adresa oricărei instituții comunitare arătate la art. 7 în limba
unui stat-membru și de a primi răspuns în aceeași limbă.

243
În sensul arătat, a se vedea și S. Deleanu, op. cit., p. 153.
244
Potrivit dispozițiilor art. 17 din T.C.E. „se instituie o cetățenie a Uniunii. Este cetățean al
Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru“. Ulterior, prin Tratatul de la Amsterdam s-a
evidențiat că „cetățenia Uniunii completează, nu înlocuiește cetățenia statelor membre“.
 Mai mult, Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din
29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor
membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, de modificare a
Regulamentului (CEE) nr. 1612768 şi de abrogare a Directivelor 64/221/CEE,
68/360/CEE, 72/194/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi
93/96/CEE (cunoscută şi sub denumirea de „Directiva cetăţeniei“ şi având ca termen de
transpunere data de 30 aprilie 2006) a consolidat dreptul de liberă circulaţie a
cetăţenilor Uniunii, reglementând dreptul de ieşire şi intrare pe teritoriile statelor
membre, dreptul de şedere pentru o perioadă de cel mult trei luni, respectiv pentru o
perioadă mai mare de trei luni precum şi condiţiile în care se obţine dreptul de şedere
permanentă.
În fine, directiva conţine şi dispoziţii referitoare la restrângerea dreptului de
intrare şi dreptului de şedere pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau
sănătate publică şi de garantare a protecţiei împotriva expulzării nejustificate a cetăţenilor
Uniunii.

3.Conţinutul liberei circulaţii a persoanelor. În considerarea faptului că, în

prezent, libera circulaţie a persoanelor nu mai este condiţionată de desfăşurarea pe
teritoriul unui stat membru a unei activităţi economice, la nivel doctrinar, se apreciază că
exteriorizarea conţinutului acesteia se poate prezenta în una din următoarele forme245:

a) dreptul de liberă circulaţie şi dreptul de şedere pe teritoriul celorlalte state

membre;
b) accesul liber la activităţi salariate;
c) libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru care presupune
accesul la activităţile nesalariate, la înfiinţarea şi gestionarea întreprinderilor.

4. Dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre

!!! A se vedea dispoziţiile corespunzătoare din instrumentul de transpunere în

dreptul intern român a Directivei cetăţeniei - OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie
pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spaţiului
Economic European şi a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene, republicată (M. Of. nr. 774
din 2 noiembrie 2011)246
4.1. Dreptul de ieşire şi de intrare. Potrivit art. 4 din Directiva 2004/38/CE,
tuturor cetăţenilor Uniunii care deţin cărţi de identitate sau paşapoarte valabile precum şi
membrilor familiei acestora care nu au cetăţenia unui stat membru şi care deţin
paşapoarte valabile li se recunoaşte dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru
a se deplasa în alt stat membru, neputându-li-se pretinde vize de ieşire sau alte formalităţi
echivalente.
În mod corelativ, dispoziţiile art. 5 din directivă consacră dreptul de intrare pe
teritoriul statelor membre al cetăţenilor Uniunii care deţin cărţi de identitate sau
paşapoarte valabile precum şi a membrilor familiei acestora care nu au cetăţenia unui stat

245
A se vedea N. Diaconu, Cadrul juridic privind realizarea liberei circulaţii a serviciilor şi
lucrătorilor în Uniunea Europeană, în R.R.D.C. nr. 5/2009, p. 56.
246
A se vedea infra,p. (secţiunea 5).
membru şi care deţin paşapoarte valabile. Cetăţenilor Uniunii nu le pot fi impuse vize de
intrare şi nici alte formalităţi echivalente. Membrilor de familie care nu au cetăţenia unui
stat membru li se poate cere, potrivit art. 5 alin. (2) să posede o viză de intrare.

În cazul în care un cetăţean al Uniunii sau un membru al familiei acestuia care nu

este resortisant al unui stat membru nu posedă documentele de călătorie necesare sau,
după caz, viza necesară, statul membru în cauză este ţinut de obligaţia de a oferi acestor
persoane toate mijloacele rezonabile pentru a le permite să obţină, într-un termen
rezonabil, documentele necesare sau pentru a confirma ori dovedi prin alte mijloace că
beneficiază de dreptul de liberă circulaţie şi şedere.

Statul membru poate cere persoanei în cauză să-şi raporteze prezenţa pe

teritoriul său într-un termen rezonabil şi nediscriminatoriu. Nerespectarea acestei
obligaţii poate face persoana pasibilă de sancţiuni nediscriminatorii şi proporţionale.
În afacerea Messner, s-a reţinut că obligaţia impusă de legislaţia italiană lucrătorilor şi
prestatorilor de servicii de a raporta prezenţa lor pe teritoriul Italiei în termen de 3 zile
sancţionată cu trei luni de închisoare sau cu amendă de 400 000 de lire italiene apare ca
fiind excesiv de restrictivă, perioada scurtă de timp de 3 zile fiind nejustificată iar
sancţiunile prevăzute pentru neîndeplinirea acesteia având un caracter disproporţionat247.

4.2. Dreptul de şedere pentru o perioadă de cel mult trei luni. Cetăţenii
Uniunii au dreptul de şedere pe teritoriul altui stat o perioadă de cel mult trei luni fără
nici o altă condiţie sau formalitate în afara cerinţei de a deţine o carte de identitate
valabilă sau un paşaport valabil. În mod similar, acest drept este recunoscut şi membrilor
de familie care deţin un paşaport valabil, care nu au cetăţenia unui stat membru şi care îl
însoţesc pe cetăţeanul Uniunii ori se alătură acestuia.

4.3. Dreptul de şedere pentru o perioadă mai mare de trei luni. Conform art. 7
alin. (1) din directivă, toţi cetăţenii Uniunii au dreptul de şedere pe teritoriul altui stat
membru pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care:

a) sunt salariaţi sau desfăşoară activităţi independente în statul membru gazdă

sau
b) dispun de suficiente resurse pentru ei şi pentru membrii familiilor lor astfel
încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă
în cursul şederii şi deţin o asigurare medicală completă în statul membru gazdă sau
c) - sunt înscrişi într-o instituţie privată sau publică, acreditată sau finanţată de
către statul membru gazdă pe baza legislaţiei sau practicilor sale administrative, cu scopul
principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională şi
- deţin o asigurare medicală completă în statul membru gazdă şi asigură
autoritatea naţională competentă, printr-o declaraţie sau o altă procedură echivalentă la
propria alegere, că posedă suficiente resurse pentru ei înşişi pentru membrii de familie
astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru
gazdă în timpul perioadei de şedere sau

A se vedea C.J.C.E., C-265/88 citată după T. Ştefan, B. Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar,

247

Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 390-391.

 d) sunt membri de familie care însoţesc ori se alătură unui cetăţean al Uniunii care
îndeplineşte el însuşi condiţiile menţionate la lit. a), b) sau c).

Dreptul de şedere se extinde şi asupra membrilor de familie care nu au cetăţenia

unui stat membru în cazul în care însoţesc ori se alătură cetăţeanului Uniunii în statul
membru gazdă cu condiţia ca cetăţeanul Uniunii să îndeplinească criteriile menţionate
anterior.

Un cetăţean al Uniunii care nu mai desfăşoară o activitate salariată sau o

activitate independentă îşi menţine statutul de lucrător sau de persoană care desfăşoară
o activitate independentă în următoarele condiţii:

a) se află în incapacitate temporară de muncă, ca rezultat al unei boli sau al unui

accident;
b) este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar, după ce a
fost angajat pe o perioadă de peste un an şi s-a înregistrat ca persoană care
caută de lucru la serviciul competent de ocupare a forţei de muncă;
c) este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar, după ce a
îndeplinit un contract de muncă pe termen limitat, cu durata de sub un an sau
după ce a devenit şomer în mod involuntar în timpul primelor douăsprezece
luni şi s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru la serviciul competent de
ocupare a forţei de muncă. În acest caz, statutul de lucrător se menţine pentru
o perioadă de cel puţin şase luni;
d) începe un stagiu de formare profesională. Cu excepţia cazului în care se află
în şomaj involuntar, menţinerea statutului de lucrător presupune ca pregătirea
să aibă legătură cu activitatea profesională anterioară.

Pentru perioadele de şedere ce depăşesc trei luni, statul membru gazdă poate
impune cetăţenilor Uniunii să se înregistreze la autorităţile competente. Termenul pentru
înregistrare este de cel puţin trei luni de la data sosirii, eliberându-se un certificat de
înregistrare care conţine numele şi adresa persoanei înregistrate precum şi data
înregistrării. Nerespectarea cerinţei de înregistrare de către persoana respectivă o poate
expune pe aceasta sancţiunilor instituite de legislaţia statului membru gazdă, cu condiţia
ca acestea să fie nediscriminatorii şi proporţionale.
Pentru membrii de familie ai unui cetăţean al Uniunii care nu sunt resortisanţi ai
unui stat membru, statele membre eliberează un document intitulat „Permis de şedere de
membru de familie al unui cetăţean al Uniunii“. Termenul pentru prezentarea cererii de
acordare a permisului de şedere este de cel puţin trei luni de la data sosirii, documentul
fiind eliberat în termen de cel mult şase luni de la data prezentării cererii.
Permisul de şedere este valabil timp de cinci ani de la data eliberării sau pe
perioada prevăzută de şedere a cetăţeanului Uniunii, în cazul în care această perioadă este
mai mică de cinci ani. Valabilitatea permisului de şedere nu este afectată de absenţe
temporare care nu depăşesc şase luni pe an sau de absenţe de durată mai mare în vederea
îndeplinirii serviciului militar obligatoriu ori de o absenţă de cel mult douăsprezece luni
consecutive determinată de motive importante precum sarcina şi naşterea, boli grave,
studiile sau formarea profesională ori detaşarea în alt stat membru sau într-o ţară terţă.
 4.4. Dreptul de şedere permanentă. Conform dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din
directivă, cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa legală pe teritoriul statului
membru gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani dobândesc dreptul
de şedere permanentă pe teritoriul acestuia. Regula se extinde şi asupra membrilor de
familie care nu au cetăţenia unui stat membru şi care şi-au avut reşedinţa legală împreună
cu cetăţeanul Uniunii în statul membru gazdă pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.
Continuitatea şederii nu este afectată de
• absenţe temporare care nu depăşesc un total de şase luni pe an sau de
• absenţe de durată mai lungă în vederea îndeplinirii serviciului militar obligatoriu
ori de
• o absenţă de cel mult douăsprezece luni consecutive determinată de motive
importante precum sarcina şi naşterea, boli grave, studiile sau formarea profesională ori
detaşarea în alt stat membru sau într-o ţară terţă.

Dreptul de şedere permanentă se pierde numai în cazul unei absenţe din

statul membru gazdă pe o perioadă care depăşeşte doi ani consecutivi.

De la regula generală privind dobândirea dreptului de şedere permanentă, pentru

persoanele salariate sau care desfăşoară activităţi independente care şi-au încetat
activiatea precum şi pentru membrii familiilor lor au fost instituite anumite
derogări.
În consecinţă, dreptul de şedere permanentă în statul membru gazdă se
acordă înaintea încheierii unei perioade neîntrerupte de şedere de cinci ani în
cazurile în care:

a) salariatul sau persoana care defăşoară o activitate independentă, în momentul

la care şi-a încetat activitatea, a împlinit vârsta prevăzută de legislaţia statului membru
respectiv în vederea pensionării pentru limită de vârstă ori
lucrătorul care şi-a încetat activitatea salariată ca urmare a pensionării anticipate
a lucrat în statul membru respectiv cel puţin în cursul ultimelor douăsprezece luni
precedente şi şi-a avut reşedinţa pe teritoriul acestuia pe o perioadă neîntreruptă mai
mare de trei ani.
În cazul în care legislaţia statului membru gazdă nu acordă dreptul la pensie
pentru limită de vârstă anumitor categorii de persoane care desfăşoară activităţi
independente, se consideră că este îndeplinită condiţia de vârstă de îndată ce beneficiarul
a împlinit vârsta de 60 de ani.

b) salariatul sau persoana care desfăşoară o activitate independentă şi care a

avut reşedinţa în statul membru gazdă timp de cel puţin doi ani şi-a încetat activitatea din
cauza unei incapacităţi permanente de muncă.
În cazul în care această incapacitate este rezultatul unui accident de muncă sau al
unei boli profesionale care îndreptăţeşte persoana respectivă la o prestaţie plătită integral
sau parţial de o instituţie publică a statului membru gazdă, nu este necesară îndeplinirea
niciunei condiţii privind durata şederii.
 c) salariatul sau persoana care desfăşoară o activitate independentă şi care, după
trei ani de muncă şi şedere neîntreruptă pe teritoriul statului membru gazdă, desfăşoară
o activitate salariată şi independentă pe teritoriul unui alt stat membru, dar îşi păstrează
reşedinţa pe teritoriul statului membru gazdă unde se întoarce, de obicei, în fiecare zi
sau cel puţin o dată pe săptămână.

În vederea dobândirii dreptului de şedere permanentă în condiţiile descrise la lit.

a) şi b), perioadele de muncă desfăşurate pe teritoriul statului membru unde lucrează
persoana în cauză se consideră petrecute pe teritoriul statului membru gazdă. Perioadele
de şomaj involuntar, înregistrate corespunzător de serviciul de ocupare a forţei de muncă
competent, perioadele în care persoana a încetat munca din motive independente de
voinţa sa precum şi absenţele de la lucru şi încetarea activităţii din cauza unei boli sau a
unui accident se consideră perioade de muncă.

Statele membre eliberează cetăţenilor Uniunii care au drept de şedere permanentă,

după verificarea duratei şederii, un document care atestă şederea permanentă la data
depunerii cererii, iar membrilor de familie neresortisanţi ai unui stat membru un permis
de şedere permanentă.

5. Regimul aplicabil cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene sau

ale Spaţiului Economic European şi a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene precum şi
a membrilor de familie ai acestora în ceea ce priveşte exercitarea dreptului la liberă
circulaţie, de rezidenţă şi de rezidenţă permanentă pe teritoriul României.

Prin dispoziţiile O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul

României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spaţiului Economic
European şi a cetăţenilor Confederaţiei Elveţiene, republicată248 (numită în continuare
ordonanţa) au fost transpuse în dreptul intern prevederile Directivei cetăţeniei, fiind
reglementate condiţiile de exercitare a dreptului la liberă circulaţie, de rezidenţă şi de
rezidenţă permanentă pe teritoriul României precum şi limitele exercitării acestor drepturi
din raţiuni de ordine publică, securitate naţională sau sănătate publică pentru următoarele
categorii de persoane:
- cetăţenii Uniunii Europene249 şi ai statelor membre ale Spaţiului Economic
European şi membrii de familie250 ai acestora, care îi însoţesc sau li se alătură
precum şi
- cetăţenii Confederaţiei Elveţiene şi membrii acestora de familie, care îi
însoţesc sau li se alătură.
Făcând aplicarea principiului general al nediscriminării pe criteriul cetăţeniei
consacrat de art. 18 T.f.U.E. (ex-art. 12 T.C.E.) şi reafirmat sub pct. 20 din preambulul

248
A se vedea M. Of. nr. 774 din 2 noiembrie 2011.
249
Potrivit art. 2 alin. (1) pct. 1 din ordonanţă cetăţean al Uniunii Europene este orice persoană
care are cetăţenia unuia dintre statele membre ale Uniunii Europene, altul decât România.
250
În continuare, prin pct. 3 al aceluiaşi text legal se arată că prin membru de familie se înţelege: a)
soţul sau soţia; b) descendenţii în linie directă, indiferent de cetăţenie, care nu au împlinit vârsta de 21 de
ani sau care se află în întreţinerea cetăţeanului Uniunii Europene, precum şi cei ai soţului/soţiei; c)
ascendenţii în linie directă, indiferent de cetăţenie, care se află în întreţinerea cetăţeanului Uniunii
Europene precum şi cei ai soţului/soţiei.
Directivei, dispoziţiile art. 3 alin. (1) din ordonanţă prevăd că cetăţenii Uniunii Europene
şi membrii acestora de familie care îşi exercită dreptul de rezidenţă pe teritoriul României
beneficiază de egalitate de tratament cu cetăţenii români în domeniul de aplicare a
tratatelor Uniunii Europene, sub rezerva prevederilor acestor tratate şi a dispoziţiilor
adoptate în aplicarea lor.
Persoanele aflate în întreţinere precum şi partenerul251 beneficiază de drepturile
membrilor de familie ai cetăţeanului Uniunii Europene privind intrarea şi rezidenţa pe
teritoriul României în condiţiile stabilite de ordonanţă.

5.1. Dreptul de intrare şi de ieşire pe/de pe teritoriul României a cetăţenilor

Uniunii Europene şi a mebrilor de familie ai acestora. Potrivit art. 5 din ordonanţă se
recunoaşte tuturor cetăţenilor Uniunii Europene dreptul de a intra pe teritoriul
României cu condiţia prezentării documentului naţional de identitate, a paşaportului sau a
unui document eliberat în condiţiile ordonanţei.
Membrii de familie care nu sunt cetăţeni ai Uniunii Europene pot intra pe
teritoriul României în temeiul unui paşaport valabil şi a vizei de intrare, exceptând
cazurile în care obligativitatea obţinerii vizei a fost desfiinţată în condiţiile legii. Prin
derogare de la regula menţionată, membrul de familie care nu este cetăţean al Uniunii
Europene este scutit de obligativitatea obţinerii unei vize de intrare sub rezerva
îndeplinirii în mod cumulativ a următoarelor condiţii:
- însoţeşte un cetăţean al Uniunii Europene sau se alătură unui cetăţean al
Uniunii Europene care îşi exercită dreptul de rezidenţă pe teritoriul României;
- deţine un document valabil, care atestă rezidenţa pe teritoriul unui alt stat
membru în calitate de membru de familie al cetăţeanului Uniunii Europene pe
care îl însoţeşte sau căruia i se alătură pe teritoriul României.
Refuzul intrării pe teritoriul statului român poate avea loc doar în situaţiile
limitativ enumerate de art. 6 alin. (1) din ordonanţă, şi anume dacă cetăţenii Uniunii
Europene şi membrii acestora de familie:
a) nu prezintă documentele corespunzătoare prevăzute la art. 5 şi nu fac dovada,
prin orice alt mijloc, că beneficiază de dreptul la libera circulaţie şi rezidenţă pe teritoriul
României; legiuitorul a reglementat însă obligaţia de a acorda o perioadă de timp
rezonabilă în care persoana să dovedească îndeplinirea condiţiilor de intrare, organele
poliţiei de frontieră fiind ţinute să asigure tot sprijinul necesar pentru clarificarea situaţiei
persoanei în cauză.
b) au fost declaraţi indezirabili, în condiţiile legii, sau dacă împotriva acestora a
fost dispusă măsura interzicerii intrării pe teritoriul României în condiţiile prevăzute de
ordonanţă;
c) există indicii temeinice că persoana în cauză constituie o ameninţare reală şi
prezentă la ordinea publică, securitatea naţională sau sănătatea publică.

251
Potrivit art. 2 alin. (1) pct. 6 din actul normativ indicat prin persoană aflată în întreţinere se
înţelege orice alt membru de familie, indiferent de cetăţenie, care nu se încadrează în definiţia prevăzută la
pct. 3 şi care, în ţara de origine ori de provenienţă, se află în întreţinerea sau gospodăreşte împreună cu
cetăţeanul Uniunii Europene ori se află în situaţia în care, din motive medicale grave, este necesară
asistenţa personală a acestuia. În fine, la pct. 7 se prevede că partener este persoana care convieţuieşte cu
cetăţeanul Uniunii Europene, dacă parteneriatul este înregistrat conform legii din statul membru de origine
ori de provenienţă sau, în cazul în care parteneriatul nu este înregistrat, relaţia de convieţuire poate fi
dovedită.
 Refuzul permiterii intrării pe teritoriul României se comunică de către organele
poliţiei de frontieră de îndată, în scris, cu indicarea motivelor care au justificat luarea
măsurii respective; împotriva refuzului se poate face acţiune la instanţa de contencios
administrativ în a cărei rază teritorială se află sediul organului emitent al actului
administrativ contestat, cererea urmând a se judeca de urgenţă şi cu precădere, în camera
de consiliu, cu citarea părţilor, hotărârea pronunţată fiind definitivă şi irevocabilă.
Introducerea acţiunii în contencios administrativ împotriva refuzului permiterii intrării pe
teritoriul României nu suspendă executarea măsurii [art. 6 alin. (4)].
În mod corelativ, art. 7 din ordonanţă prevede dreptul cetăţenilor Uniunii
Europene precum şi al membrilor familiilor lor de a părăsi teritoriul României pe baza
prezentării documentelor prevăzute la art. 5 precum şi situaţiile în care este refuzată
permiterea ieşirii din ţară, şi anume dacă persoanele avute în vedere:
a) sunt învinuite sau inculpate într-o cauză penală şi a fost dispusă instituirea unei
măsuri preventive în condiţiile Codului de procedură penală;
b) au fost condamnate şi au de executat o pedeapsă privativă de libertate.
Împotriva refuzului permiterii ieşirii de pe teritoriul României se poate face
acţiune la instanţa de contencios administrativ competentă cu respectarea aceleiaşi
proceduri prevăzute de art. 6 alin.(4) din ordonanţă.

5.2. Condiţiile de exercitare a dreptului de rezidenţă pe teritoriul României

de către cetăţenii Uniunii Europene precum şi de membrii familiilor acestora.

Dreptul de rezidenţă pentru o perioadă de cel mult 3 luni. Cetăţenii Uniunii

care intră pe teritoriul României beneficiază de dreptul de rezidenţă pentru o perioadă de
cel mult trei luni fără nici o altă condiţie sau formalitate în afara cerinţei de a deţine o
carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil. În mod similar, acest drept este
recunoscut şi membrilor de familie care deţin un paşaport valabil, care nu au cetăţenia
unui stat membru şi care îl însoţesc pe cetăţeanul Uniunii ori se alătură acestuia.
Prin excepţie de la regula mai sus menţionată, potrivit art. 11 alin. (2) din
ordonanţă cetăţenii UE care intră pe teritoriul României şi sunt în căutarea unui loc de
muncă beneficiază de drept de rezidenţă pentru o perioadă de până la 6 luni de la
data intrării fără îndeplinirea vreunei condiţii suplimentare.

Dreptul de rezidenţă pentru o perioadă mai mare de 3 luni. Conform art. 12

alin. (1) din ordonanţă, toţi cetăţenii Uniunii au dreptul de şedere pe teritoriul României
pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care:

a) au statutul de lucrător;
b) dispun de mijloace de întreţinere pentru ei şi pentru membrii familiilor lor, de
regulă cel puţin la nivelul venitului minim garantat în România şi deţin o asigurare
medicală;
c) - sunt înscrişi într-o instituţie privată sau publică, acreditată în condiţiile legii,
cu scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională şi
- deţin o asigurare de sănătate şi asigură autoritatea naţională competentă,
printr-o declaraţie pe proprie răspundere sau o altă procedură echivalentă la propria
alegere, că posedă suficiente resurse pentru ei înşişi pentru membrii de familie, de regulă
cel puţin la nivelul venitului minim garantat în România;
d) sunt membri de familie care însoţesc ori se alătură unui cetăţean al Uniunii care
îndeplineşte el însuşi condiţiile menţionate la lit. a), b) sau c) sau ai unui cetăţean român
cu domiciliul ori reşedinţa în România.

Dreptul de rezidenţă se extinde şi asupra membrilor de familie care nu au

cetăţenia unui stat membru în cazul în care însoţesc ori se alătură cetăţeanului Uniunii în
statul membru gazdă cu condiţia ca cetăţeanul Uniunii să îndeplinească criteriile
menţionate anterior.

În principiu, dreptul de rezidenţă are o durată determinată de perioada în care

titularul îndeplineşte condiţiile de exercitare a acestuia. Totuşi, prin derogare de la
această regulă, sunt stabilite condiţiile de menţinere a dreptului de rezidenţă în cazul
în care cetăţenii UE nu mai desfăşoară o activitate salariată sau independentă.
Un cetăţean al Uniunii care nu mai desfăşoară o activitate salariată sau o
activitate independentă îşi menţine dreptul de rezidenţă şi statutul de lucrător în
următoarele condiţii:

e) se află în incapacitate temporară de muncă, ca rezultat al unei boli sau al

unui accident;
f) este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar, după ce a
fost angajat pe o perioadă de peste un an şi s-a înregistrat ca persoană care
caută de lucru la serviciul competent de ocupare a forţei de muncă; rezidentul
aflat în situaţia arătată îşi păstreazădreptul de rezidenţă şi statutul de lucrător
pe perioada în care este şomer;
g) este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar, după ce a
avut un contract de muncă cu o durată determinată mai mică de un an sau
după ce a avut statutul de lucrător pentru o perioadă de cel mult 12 luni şi s-a
înregistrat ca persoană care caută de lucru la serviciul competent de ocupare a
forţei de muncă. În acest caz, statutul de lucrător se menţine pentru o perioadă
de 6 luni de la data la care devine şomer;
h) începe un stagiu de formare profesională. Cu excepţia cazului în care se află
în şomaj involuntar, menţinerea statutului de lucrător presupune ca pregătirea
să aibă legătură cu domeniul în care şi-a desfăşurat anterior activitatea
profesională.

Pentru perioadele de şedere ce depăşesc trei luni, cetăţenii Uniunii vor depune, în
termen de trei luni de la data sosirii, la formaţiunile teritoriale competente ale Oficiului
Român pentru Imigrări cerere în vederea luării în evidenţă şi eliberării certificatului de
înregistrare care conţine numele şi adresa persoanei înregistrate precum şi data
înregistrării, valabilitatea acestuia fiind de 5 ani de la data emiterii (la solicitarea
cetăţeanului UE poate fi emis pentru o perioadă mai mică de 5 ani dar nu mai puţin de un
an)
Pentru membrii de familie ai unui cetăţean al Uniunii care nu sunt resortisanţi ai
unui stat membru, se eliberează un document intitulat „carte de rezidenţă pentru
membrul de familie al unui cetăţean al Uniunii Europene“. Termenul pentru
prezentarea cererii de acordare este de trei luni de la data sosirii, documentul fiind
eliberat în termen de cel mult 30 de zile de la data prezentării cererii. Cartea de rezidenţă
este valabilă timp de 5 ani de la data eliberării dar nu mai mare decât perioada prevăzută
de şedere a cetăţeanului Uniunii al cărui membru de familie este.
Valabilitatea acesteia nu este afectată de • absenţe temporare de pe teritoriul
României care nu depăşesc şase luni în decurs de un an sau de • absenţe de durată mai
mare în vederea îndeplinirii serviciului militar obligatoriu ori de o • absenţă de cel mult
douăsprezece luni consecutive determinată de motive întemeiate precum sarcina şi
naşterea, boli grave, studiile sau formarea profesională ori detaşarea în alt stat membru
sau într-o ţară terţă.

Dreptul de rezidenţă permanentă. Conform dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din

ordonanţă, cetăţenii Uniunii care au avut o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul
României pentru o perioadă de cel puţin de 5 ani beneficiază de dreptul de rezidenţă
permanentă. Regula se extinde şi asupra membrilor de familie care nu au cetăţenia unui
stat membru şi care şi-au avut reşedinţa legală împreună cu cetăţeanul Uniunii pe
teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani.
Continuitatea şederii nu este afectată de
• absenţe temporare care nu depăşesc un total de şase luni pe an sau de
• absenţe de durată mai lungă în vederea îndeplinirii serviciului militar obligatoriu
ori de
• o absenţă de cel mult douăsprezece luni consecutive determinată de motive
întemeiate precum sarcina şi naşterea, boli grave, studiile sau formarea profesională ori
detaşarea în alt stat membru sau într-o ţară terţă.

Dreptul de rezidenţă permanentă se pierde numai în cazul unei absenţe de pe

teritoriul României pentru o perioadă care depăşeşte doi ani consecutivi.

De la regula generală privind dobândirea dreptului de rezidenţă permanentă,

pentru persoanele salariate sau care desfăşoară activităţi independente care şi-au încetat
activitatea precum şi pentru membrii familiilor lor au fost instituite anumite derogări, în
sensul recunoaşterii dreptului anterior îndeplinirii perioadei continue de 5 ani de
şedere.
În consecinţă, dreptul de rezidenţă permanentă se acordă înaintea încheierii
unei perioade neîntrerupte de şedere de cinci ani în cazurile în care:

a) salariatul sau persoana care defăşoară o activitate independentă, în momentul la

care şi-a încetat activitatea, a împlinit vârsta prevăzută de legislaţia naţională în
vederea pensionării pentru limită de vârstă ori
lucrătorul care şi-a încetat activitatea salariată ca urmare a pensionării anticipate
a fost angajat în România cel puţin în cursul ultimelor douăsprezece luni precedente şi
şi-a avut reşedinţa pe teritoriul României pe o perioadă neîntreruptă mai mare de 3 ani.
Pentru rezidenţii care desfăşoară profesii liberale condiţia referitoare la vârsta de
pensionare se consideră îndeplinită de îndată ce beneficiarul a împlinit vârsta de 60 de
ani, dacă legea nu prevede altfel.
 b) salariatul sau persoana care desfăşoară o activitate independentă care a avut
reşedinţa pe teritoriul României pentru o perioadă mai mare de 2 ani şi-a încetat
activitatea din cauza pierderii totale sau a cel puţin jumătate din capacitatea de muncă.
În cazul în care această incapacitate este rezultatul unui accident de muncă sau al
unei boli profesionale nu este necesară îndeplinirea niciunei condiţii privind durata
şederii.

c) salariatul sau persoana care desfăşoară o activitate independentă şi care, după 3

ani de rezidenţă pe teritoriul României, desfăşoară o activitate salariată şi independentă
pe teritoriul unui alt stat membru, dar îşi păstrează reşedinţa pe teritoriul ţării noastre
unde se întoarce, de obicei, în fiecare zi sau cel puţin o dată pe săptămână.

În vederea dobândirii dreptului de rezidenţă permanentă în condiţiile descrise la

lit. a) şi b), perioadele de muncă desfăşurate pe teritoriul statului membru unde lucrează
persoana în cauză se consideră petrecute pe teritoriul României. Perioadele de şomaj
involuntar, înregistrate corespunzător de serviciul de ocupare a forţei de muncă
competent, perioadele în care persoana a încetat munca din motive independente de
voinţa sa precum şi absenţele de la lucru şi încetarea activităţii din cauza unei boli sau a
unui accident se consideră perioade de muncă.

Cu titlu de noutate faţă de prevederile directivei, dispoziţiile art. 21 alin. (8) din
ordonanţă recunosc cetăţenilor UE care fac dovada că au efectuat investiţii de
minimum 1.000.000 de euro sau au creat peste 100 de locuri de muncă cu normă
întreagă dreptul de a li se putea acorda rezidenţa permanentă fără îndeplinirea condiţiilor
privind durata şederii.

Cetăţenilor Uniunii care au drept de rezidenţă permanentă pe teritoriul României

li se eliberează, după verificarea duratei şederii, de către formaţiunile teritoriale ale
Oficiului Român pentru Imigrări cartea de rezidenţă permanentă care atestă şederea
permanentă la data depunerii cererii, iar membrilor de familie neresortisanţi ai unui stat
membru cartea de rezidenţă permanentă pentru membrii de familie care nu sunt cetăţeni
ai Uniunii Europene.

Abordare practică. Dreptul de liberă circulație și ședere.

Hotărârea Coman

Cauza C377/10
Relu Adrian Coman.
Robert Clabourn Hamilton,
Asociația Accept
împotriva
 Inspectoratului General pentru Imigrări,
Ministerului Afacerilor Interne,
cu participarea
Consiliului Național pentru Combatarea Discriminării

[cerere de pronunțare a unei decizii preliminare formulată în temeiul articolului 267

TFUE de Curtea Constituțională (România), prin decizia din 29 noiembrie 2016,
primită de Curte la 30 decembrie 2016]

Trimitere preliminară – Cetățenia Uniunii – Articolul 21 TFUE - Dreptul

cetățenilor Uniunii de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor
membre – Directiva 2004/38/CE –
Membri de familie ai cetățeanului Uniunii – Noțiunea de soț în sensul
articolului 2 punctul 2 litera (a) din directivă – Căsătorie între persoane de
același sex – Drept de ședere pe o perioadă mai mare de trei luni – Drepturi
fundamentale

Situația de fapt, procedura națională și întrebările preliminare. Dnul R.A.

Coman, cetățean român și american și dnul R.C. Hamilton, cetățean american s-au
cunoscut și au locuit împreună timp de patru ani (din mai 2005 până în mai 2009) la New
York; ulterior, dnul Coman s-a mutat la Bruxelles pentru a lucra la Parlamentul European
în calitate de asistent parlamentar, dnul hamilton continuând să locuiască în SUA. La 5
noiembrie 2010, ei s-au căsătorit la Bruxelles. După încetarea activității sale profesionale
(martie 2012) la Parlament, dnul Coman a continuat să locuiască la Bruxelles, beneficiind
de alocația de șomaj până în ianuarie 2013.
În decembrie 2012, cei doi au solicitat autorităților române să le fie comunicate
procedura și condițiile în care dnul Hamilton putea, în calitatea sa de membru de familie
al dnului Coman, să obțină dreptul de ședere în România pe o perioadă mai mare de trei
luni. În ianuarie 2013, Inspectoratul General pentru Imigrări i-a informat că dnul
Hamilton putea beneficia doar de un drept de ședere de scurtă durată (pe o perioadă de
trei luni) întrucât legea română nu permite căsătoria între persoane de același sex; întrucât
căsătoriile între persoane de același sex încheiate în străinătate nu sunt recunoscute în
România, Inspectoratul a considerat că prelungirea dreptului de ședere temporară în
România a dnului Hamilton nu poate fi acordată cu titlu de reîntregire a familiei.
La data de 28 octombrie 2013, Coman și alții au introdus la Judecătoria sectorului 5
București o acțiune împotriva Inspectoratului solicitând să se constate existența unei
discriminări pe criteriul orientării sexuale cu privire la exercitarea dreptului de liberă
circulație și repararea prejudiciului moral suferit. Prin încheierea din 18 decembrie 2015,
Judecătoria sectorului 5 București a sesizat forul constituțional pentru a soluționa
excepția de neconstituționalitate a art. 277 alin. (2) și (4) din Codul civil invocată de dnii
Coman și Hamilton în litigiul principal.
Curtea Constituțională a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții
următoarele întrebări preliminare:
 „1) «Soț» din articolul 2 punctul 2 litera (a) din Directiva 2004/38, coroborat cu
articolele 7, 9, 21 și 45 din cartă, include soțul de același sex, dintrun stat care
nu este membru al Uniunii, al unui cetățean european cu care cetățeanul sa
căsătorit legal conform legii dintrun stat membru, altul decât statul gazdă?
2) Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ, atunci articolul 3 alineatul
(1) și articolul 7 alineatul [2] din Directiva 2004/38, coroborate cu articolele
7, 9, 21 și 45 din cartă, cer ca statul membru gazdă să acorde dreptul la
rezidență pe teritoriul său pe o perioadă mai lungă de 3 luni unui soț de
același sex al unui cetățean european?
3) Dacă răspunsul la prima întrebare este negativ, soțul de același sex, dintrun
stat care nu este membru al Uniunii Europene, al unui cetățean european, cu
care cetățeanul sa căsătorit legal conform legii dintrun stat membru, altul
decât statul gazdă, poate fi calificat ca fiind «orice alt membru de familie,
[…]» în sensul articolului 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2004/38 ori
«partenerul cu care cetățeanul Uniunii are o relație durabilă, atestată
corespunzător», în sensul articolului 3 alineatul (2) litera (b) din Directiva
2004/38, cu obligația corelativă a statului gazdă de a facilita intrarea și
șederea acestuia, chiar dacă statul gazdă nu recunoaște căsătoriile între
persoane de același sex și nici nu prevede vreo altă formă alternativă de
recunoaștere juridică, de tipul parteneriatelor înregistrate?
4) Dacă răspunsul la a treia întrebare este afirmativ, atunci articolul 3 alineatul
(2) și articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38, coroborate cu articolele
7, 9, 21 și 45 din cartă, cer ca statul membru gazdă să acorde dreptul la
rezidență pe teritoriul său pe o perioadă mai lungă de 3 luni unui soț de
același sex al unui cetățean european?”

COMENTARIU
COMAN: O LIBERTATE HERMENEUTICĂ ÎNDRĂZNEAȚĂ

Explicație preliminară

În cauza Coman, Curtea promovează o linie de gândire îndrăzneață pentru a reține

că noțiunea de „soț“ în sensul art. 2 pct. 2 lit. (a) din Directiva 2004/38 este neutră din
punctul de vedere al genului și are în vedere și pe soțul de același sex al cetățeanului
Uniunii.
După ce afirmă că statele membre sunt libere să recunoască sau nu căsătoria pentru
persoane de același sex, Curtea arată că acestea nu pot împiedica exercitarea liberei
circulații de către un cetățean al Uniunii prin refuzul de a acorda soțului său de același
sex, resortisant al unei țări non-UE, dreptul de ședere pe teritoriul lor.
Nici identitatea națională, nici ordinea publică nu pot împiedica interpretările largi
ale Curții privind obligația unui stat membru de a recunoaște, exclusiv în scopul acordării
unui drept de ședere derivat, unui resortisant al unui stat non-UE, căsătoria homosexuală
încheiată într-un alt stat membru.

Dezvoltări privind semnificațiile juridice ale hotărârii

 Delimitarea domeniului de aplicare și destinatarilor dispozițiilor Directivei 2004/38
(A) și activarea efectului util al drepturilor prevăzute la art. 21 TFUE sunt premisele
afirmării interpretării autonome a noțiunii de soț (B) pentru a impune statelor-membre
obligația de a recunoaște căsătoria între persoanele de același sex doar în scopul acordării
unui drept de ședere derivat unui resortisant al unei țări-terțe.

A. Cine sunt beneficiarii și care sunt instrumentele?

1. Drept primar și drept derivat în materia liberei circulații

Urmare excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 277 alin. (2) și (4) din
Codul civil252 invocate de petenți, Curtea Constituțională a României are îndoieli cu
privire la interpretarea care trebuie dată anumitor noțiuni utilizate de Directiva 2004/38
citită în lumina Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Carta) și a
jurisprudenței recente a CJUE și a Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la
dreptul la o viața de familie. Deși promovează o abordare extensivă a noțiunii de membru
de familie, Directiva 2004/38 operează cu anumite distincții între partenerii căsătoriți,
înregistrați și neînregistrați după cum statul-membru gazdă tratează sau nu parteneriatul
înregistrat ca fiind echivalent căsătoriei.
Prin cererea de decizie preliminară, Curtea Constituțională dorește să știe dacă i)
noțiunea de soț în sensul dispozițiilor art. 2 pct. 2 lit. (a) din Directiva 2004/38 include și
pe soțul de același sex, dintr-o țară-terță, al unui cetățean european și cu care acesta din
urmă s-a căsătorit legal potrivit legii dintr-un alt stat-membru, altul decât statul gazdă; ii)
în caz afirmativ, dacă statul-membru este ținut, în temeiul obligațiilor impuse de
directivă, să acorde dreptul de ședere pe teritoriul său pe o perioadă mai mare de 3 ani
soțului de același sex al propriului să resortisant; iii) dacă răspunsul la prima întrebare
este negativ, dacă soțul de același sex, resortisant al unei țări-terțe, cu care cetățeanul s-a
căsătorit legal într-un alt stat-membru, altul decât statul-gazdă, poate fi calificat drept
«orice alt membru de familie» în sensul art. 3 alin. (2) lit. (a) din directivă.
Urmând liniile-cheie de argumentare dezvoltate de AG Wathelet, prin decizia din 5
iunie 2018, Marea Cameră se pronunță în favoarea obligației unui stat-membru de a
recunoaște, în scopul exclusiv al acordării dreptului de ședere derivat unui resortisant al
unei țări-terțe, căsătoria homosexuală încheiată într-un alt stat-membru. Comparată cu o
„lemma dovedită: total surprinzătoare din punct de vedere al rezultatului, dar o realizare
din punct de vedere al eleganței și profunzimii“253, hotărârea Coman marchează o dată
importantă în calendarul realizării egalității în căsătorie și a nediscriminării în funcție de
orientarea sexuală. Soluția se înscrie într-un context istoric mai larg în care mai multe
instanțe supreme și supranaționale au contestat atitudinea autorităților cu privire la
drepturile persoanelor LGBTQA+254. Hotărârea Oliari și alții împotriva Italiei (21 iulie

252
Potrivit art. 277 alin. (2) și (4) din Codul civil român: „(2) Căsătoriile dintre persoane de același sex
încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în
România. (...). (4) Dispozițiile legale privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor
membre ale Uniunii și Spațiului Economic European rămân aplicabile“.
253
A se vedea Uladzsislau Belavusau, Dimitry Kochenov, Same-Sex Spouses: More Free movement, but
what about marriage ? Coman, în Common Market Law Review (CMLR) Vol. 57, Issue 1 (2020), p. 227.
2015) și Bayev și alții împotriva Rusiei (20 iunie 2017) pronunțate de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, hotărârea Obergefell v. Hodges a Curții Supreme a SUA (26 iunie
2015), avizul consultativ fundamental privind identitatea de gen și drepturile cuplurilor
de același sex adoptat de Curtea Interamericană a Drepturilor Omului la 24 noiembrie
2017 și hotărârea Masterpiece Cakeshop v. Colorado Civil Rights Commission (4 iunie
2018) pronunțată de Curtea Supremă a SUA cu o zi înainte de decizia din Coman sunt
doar câteva dintre precedentele semnificative pentru dialogurile judiciare purtate asupra
nediscriminării pe motiv de orientare sexuală.
În condițiile în care statele dețin o competență exclusivă în materia stării civile,
raționamentul inovator pe care îl oferă hotărârea Coman nu putea trece neobservat.
Curtea impune autorităților unui stat-membru care interzice căsătoria între persoanele de
același sex obligația de a recunoaște un mariaj homosexual în scopul acordării unui drept
de ședere pentru resortisantul unei țări-terțe, soț al unui cetățean al Uniunii la întoarcerea
în statul-membru de origine a celui din urmă.
Cum ajunge Curtea la această acrobație hermeneutică ? În primul rând, printr-o
mișcare agilă între dreptul primar și legislația secundară în materia liberei circulații.
Știm că forul constituțional din România a dorit să clarifice semnificația atribuită
prin dispozițiile Directivei 2004/38 noțiunilor de soț și alt membru de familie.
Valorificând observațiile formulate de AG cu privire la domeniul de aplicare al Directivei
2004/38 (sub aspectul destinatarilor avuți în vedere de dispozițiile sale)255, Curtea
reamintește că potrivit art. 3 alin. (1) din directivă aceasta se aplică „oricărui cetățean al
Uniunii care se deplasează sau își are reședința într-un stat-membru, altul decât cel al
cărui resortisant este precum și membrilor familiei sale (...) care îl însoțesc sau i se
alătură“. Într-un prim timp, Curtea constată că dnul Hamilton (cetățeanul american cu
care dnul Coman s-a căsătorit la Bruxelles după patru ani de conviețuire în Statele Unite)
nu poate invoca directiva ca temei pentru dobândirea unui drept de ședere derivat (la
reîntoarcerea în statul de origine a partenerului său). Chiar dacă întrebările preliminare au
fost formulate prin raportare la dispozițiile directivei, se reține că acestea rămân
pertinente iar răspunsul va fi furnizat prin interpretarea dispozițiilor de drept primar
privind libertatea de circulație. Reafirmând orientarea promovată în jurisprudențele O. și
B. și Lounes, Curtea înțelege să exploateze prevederile art. 21 alin. (1) TFUE care
conferă în mod direct cetățenilor Uniunii dreptul fundamental și individual de liberă
circulație și ședere pe teritoriul statelor-membre și, în acest context, să rețină că Directiva
2004/38 trebuie aplicată prin analogie.

2. O interpretare subtilă: argumentul analogiei

Interpretarea dreptului primar - în concret a condițiilor de acordare, la întoarcerea

unui cetățean european în statul-membru al cărui resortisant este, a unui drept de ședere
derivat în favoarea unui resortisant al unei țări-terțe, membru al familiei cetățeanului
Uniunii - în lumina legislației secundare se înscrie în tendința manifestă a Curții de
consolidare a dreptului la liberă circulație.

254
Pentru dezvoltări a se vedea Edoardo Stoppioni, Une analyse critique de l’arrêt Coman:
déconstruction de la consécration de l’obligation de reconnaissance du droit de séjour, în European
Papers, vol. 4, 2019, no. 1, p. 378-379.
255
A se vedea par. 22-29 din Concluziile AG Wathelet.
 Condițiile de recunoaștere ale dreptului de ședere în temeiul art. 21 TFUE nu pot fi
mai restrictive decât cele prevăzute de Directiva 2004/38 pentru acordarea unui asemenea
drept de ședere unui resortisant al unei țări-terțe, membru al familiei unui cetățean
european care și-a exercitat dreptul la liberă circulație stabilindu-se într-un alt stat-
membru decât cel al cărui resortisant este. Mai mult, Directiva 2004/38 are ca scop să
faciliteze dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre conferit în
mod direct cetățenilor Uniunii prin articolul 21 alineatul (1) TFUE.
Plecând de la acest raționamentul conform căruia condițiile de acordare a dreptului
de ședere derivat în baza art. 21 alin. (1) TFUE nu pot fi mai restrictive decât cele
instituite prin directivă, aceasta trebuie să se aplice prin analogie. Chiar dacă această
determinare a întinderii dreptului primar în funcție de cea a dreptului derivat printr-un
subtil crossover256 este considerată discutabilă la nivel doctrinar257 și privită cu scepticism
de unii avocați generali258, rezultatele ei apar satisfăcătoare în logica liberei circulații și
susțin efectul util al drepturilor pe care cetățeanul Uniunii le are în temeiul art. 21 alin.
(1) TFUE.

B. Noțiunea autonomă de soț

1. Prezentul: o abordare evolutivă (?) –

concept neutru din punctul de vedere al genului

Diversitatea surselor care alcătuiesc regimul juridic al liberei circulații a făcut tot
mai mult simţită nevoia coerenţei. Aplicarea uniformă a dreptului Uniunii și principiul
egalității reclamă în mod necesar o interpretare unitară iar degajarea unor noțiuni
autonome, independente de sensul atribuit acelorași concepte în dreptul statelor-membre
este o metodă obișnuită. În misiunea de interpretare a dreptului Uniunii, operaţiunea
calificării constituie din ce în ce mai des „opera“ Curţii de la Luxemburg care a
popularizat în mod neașteptat calificarea autonomă postulată cândva de Rabel259.
Judecătorul supranaţional de pe platoul Kirchberg utilizează această tehnică pentru
a furniza accepţiuni uniforme ale categoriilor utilizate de ordinea juridică europeană care,
sub egida CJUE, a devenit un teren fertil în noţiuni „autonome“ nu doar în materie
contractuală sau delictuală260 atunci când este vorba despre aplicarea Regulamentului
Roma I sau Bruxellles I bis, ci și în domeniul liberei circulații. Evoluţiile jurisprudenţiale
favorizează identificarea şi depăşirea lacunelor de la un instrument normativ la altul sau
sprijină articularea acestora.

256
A se vedea Louvain-La-Neuve, Observations sous CJUE, 5 juin 2018, gr. Ch., Coman, C-673/16,
EU:C:2018:385, disponibil la https://uclouvain.be/fr/instituts-recherche/juri/cedie/actualites/observations-
sous-cjue-5-juin-2018-gr-ch-coman-c-673-16-eu-c-2018-385.html
257
A se vedea Edoardo Stoppioni, op. cit., p. 381-382.
258
A se vedea Conclusions de l’AG Szpunar, 20 mai 2014, affaire C-202/13, McCarthy, par. 82.
259
A se vedea Gina Orga-Dumitriu, The Europeanisation of the Private International Law. The
Autonomous Interpretation of „Matters Relating to a Contract“ – a Test of Coherence, în C. Jugastru, G.
Orga-Dumitriu, N-C. Aniței, Exploring the Boundaries of International Private Law. International
Perspectives on Law, Policy and Practice, Symphologic Publishing, 2016, p. 13.
260
G. Busseuil, Contribution à l’étude de la notion de contrat en droit privé européen, L.G.D.J., Paris,
2009, p. 299, n° 284.
 Dacă pentru a califica drept membru de familie în sensul Directivei 2004/38 un
partener cu care cetățeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat în temeiul
legislației unui stat-membru, dispozițiile art. 2 pct. 2 lit. (b) din directivă fac trimitere la
legislația statului-membru gazdă261, în ceea ce privește noțiunea de soț prevederile art. 2
pct. 2 lit. (a) nu conțin o trimitere similară la dispozițiile de drept intern ale statelor-
membre. Prin urmare, în lipsa unei trimiteri la legislațiile naționale ale statelor-membre
pentru a defini calitatea de „soț“, Curtea procedează la o interpretare autonomă a noțiunii
de soț care, potrivit jurisprudenței constante a Curții «trebuie stabilită ținând seama nu
doar de termenii acesteia, ci și de contextul prevederii și de obiectivul urmărit de
reglementarea în cauză»262.
Noțiunea de soț în sensul directivei este neutră din punctul de vedere al genului și,
după cum precizează AG Wathelet reamintind jurisprudența Metock, nu depinde «de
locul și data căsătoriei și oricare ar fi modul în care acest resortisant al unei țări terțe a
intrat în statul-membru gazdă»263. În susținerea neutralității conceptului de soț, AG
Wathelet face trimitere la lucrările premergătoare adoptării Directivei 2004/38; deși
Parlamentul dorea menționarea indiferenței sexului persoanei, Consiliul Uniunii a ezitat
să opteze pentru o definiție care să includă în mod explicit soții de același sex dat fiind
faptul că, la acel moment, doar două state membre264 legalizaseră căsătoria între
persoanele de același sex. Acesta a fost contextul în care Comisia a înțeles «să își limiteze
propunerea la o noțiune de „soț“ înțeleasă, în principiu, ca soț de sex diferit, cu excepția
unei evoluții viitoare265».
Acceptarea de către Curte a neutralității termenului de soț este consecința acestei
interpretări textuale - desprinse din modul de redactare și structura art. 2 pct. 2 li. (a) din
Directiva 2004/38 dar și a celei care ia în considerare contextul dispoziției respective.
Ulterior adoptării directivei, mai multe state-membre au legalizat căsătoria între
persoanele de același sex266 iar altele au autorizat un parteneriat înregistrat pentru
cuplurile de același sex267; astfel de împrejurări sunt definitorii pentru o interpretare
evolutivă a termenului de soț care, în opinia AG Wathelet, se sprijină pe «recunoașterea
universală a pluralității familiilor» și caracterul perimat al definirii căsătoriei ca fiind o
uniune între persoane de sex diferit.
În fine, și interpretarea teleologică a termenului de soț prevăzut la art. art. 2 pct. 2
li. (a) din Directiva 2004/38 pledează pentru o noțiune autonomă, independentă de
orientarea sexuală. Finalitatea urmărită prin adoptarea Directivei 2004/38 a fost tocmai
consolidarea dreptului la liberă circulație și ședere pe teritoriul Uniunii268, drept
recunoscut prin dispoziția de drept primar a art. 21 alin. (1) TFUE. Exercitarea dreptului

261
Potrivit art. 2 pct. 2 lit. (b) din Directiva 2004/38 prin „membru de familie“ se înțelege „partenerul cu
care cetățeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat, în temeiul legislației unui stat membru, dacă
potrivit legislației statului membru gazdă, parteneriatele înregistrate sunt considerate drept echivalente
căsătoriei și în conformitate cu condițiile prevăzute de legislația relevantă a statului membru gazdă“.
262
A se vedea par. 34 din Concluziile AG și jurisprudențele mai recente indicate.
263
Idem, par. 48.
264
Regatul Belgiei și Regatul Țărilor de Jos.
265
Ibidem, par. 51
266
Regatul Spaniei, Regatul Suediei, Republica Portugheză, Regatul Danemarcei, Republica Franceză,
Regatul Unit al Marii Britanii (cu excepția Irlandei de nord), Marele Ducat al Luxemburgului, Irlanda,
Finlanda, Germania, Malta și Austria.
267
Este vorba despre Cehia, Estonia, Grecia, Croația, Italia, Cipru, Ungaria.
268
A se vedea considerentele (1), (2), (5) și (31) din preambulul Directivei 2004/38.
fundamental la liberă circulație ar fi împiedicată dacă cetățenii Uniunii ar fi lipsiți de
posibilitatea de a avea o viață de familie normală în statul-membru gazdă. A interzice
dreptul de ședere soțului de același sex al unui cetățean al Uniunii este un obstacol în
sensul art. 21 alin. (1) prin efectul disuasiv asupra exercitării liberei circulații atunci când
statul de origine al cetățeanului Uniunii îi împiedică întoarcerea prin refuzul acordării
unui drept de ședere derivat partenerului său.
Protecția juridică a vieții private și de familie în temeiul art. 7 din Cartă, obiectivele
Directivei 2004/38 de facilitare a liberei circulații a cetățenilor Uniunii indiferent de
orientarea lor sexuală și recunoașterea juridică a cuplurilor de același sex la nivelul unui
număr în creștere de state-membre sunt elementele care alcătuiesc substanța interpretării
autonome a noțiunii de „soț“ independent de orientarea sexuală.

2. Viitorul: o interpretare funcțională –

obligația de recunoaștere a căsătoriei persoanelor de același sex
în scopul exclusiv al obținerii dreptului de ședere

Chiar dacă starea civilă a persoanelor se află în competența statelor-membre,

potrivit principiilor statuate de Curte la nivel jurisprudențial, statele-membre trebuie să
respecte, în exercitarea acestei competențe, dreptul Uniunii, prin urmare și dreptul la
liberă circulație. Refuzul autorităților unui stat-membru de a recunoaște, exclusiv în
scopul acordării unui drept de ședere derivat, căsătoria unui resortisant al unei țări-terțe
cu un cetățean al Uniunii constituie o restricție adusă liberei circulații. Acest raționament
al Curții este o fericită „sabie a lui Damocles“ în cauza Coman. Face posibilă și o
interpretarea funcțională în favoarea cuplurilor de același sex prin intermediul căreia este
afirmată obligația statelor membre care nu au legalizat căsătoriile între persoane de
același sex de a recunoaște, doar pentru acordarea unui drept de ședere derivat, mariajul
homosexual încheiat într-un alt stat-membru.
Ordinea juridică europeană operează cu principii și mecanisme specifice cum sunt
bunăoară, în domeniul dreptului pieței interne și a libertăților de circulație, principiul
nediscriminării (regula tratamentului național), teoria obstacolelor sau principiul
recunoașterii reciproce. Acesta din urmă a fost definit pe cale jurisprudențială în
hotărârea Cassis de Dijon în materia liberei circulații a mărfurilor și, ulterior, aplicat și în
alte materii – recunoașterea calificărilor profesionale sau în materia conflictelor de legi și
a unor chestiuni de drept internațional privat al familiei. În acest domeniu, s-a subliniat că
obligația de a recunoaște situațiile dobândite legal în străinătate, rezultate din libera
circulație, ar impune într-adevăr un fel de „portabilitate a statutului personal“269 precum
cea invocată în jurisprudențele Garcia Avello, Grunkin Paul, Sayn-Wittgenstein și
Bogendorff. Hotărârea Coman este inovatoare și pentru că reafirmă această construcție
clasică amenajată în jurul obligației de recunoaștere. Obligația unui stat-membru a cărui
legislație națională nu permite căsătoria între persoanele de același sex de a recunoaște,
doar pentru acordarea dreptului de ședere derivat, un mariaj homosexual încheiat într-un
alt stat-membru este un element de greutate în economia deciziei Marii Camere și
completează protecția juridică a drepturilor cuplurilor de același sex.

269
Pentru dezvoltări cu privire la elaborarea și evaluarea metodei europene a recunoașterii a se vedea
Silvia Pfeiff, La portabilité du statut personnel dans l’espace européen, Bruylant-Larcier, Bruxelles, 2017,
p. 347 și urm.
 Nu mai puțin adevărat este faptul că o restricție adusă exercitării unei libertăți
fundamentale poate fi justificată dacă se întemeiază pe cerințe obiective de interes
general și dacă măsura este proporțională cu obiectivul urmărit. Cu titlu de noutate, în
cauza Coman, mai multe guverne care au prezentat observații Curții au invocat natura
fundamentală a instituției căsătoriei și voința de a menține concepția potrivit căreia
căsătoria reprezintă o uniune între un bărbat și femeie, protejată în unele legislații chiar
prin norme de rang constituțional. În justificarea restricției guvernul Letoniei a invocat
identitatea națională prevăzută la art. 4 alin. (2) TUE care ar permite unui stat-membru să
așeze respingerea homosexualității în centrul moștenirii sale juridice. Curtea apreciază că
argumentul nu poate fi primit atâta timp cât nu despre impunerea unei obligații pozitive
de legalizare a căsătoriei între persoane de același sex este vorba ci de recunoașterea, în
scopul exclusiv al acordării unui drept de ședere derivat, a mariajului homosexual
contractat în alt stat-membru. Nu despre crearea unei obligații pozitive de a prevedea în
dreptul național instituția căsătoriei între persoanele de același sex este vorba, ci despre
obligația de a recunoaște o situație juridică valabil dobândită în străinătate.
Curtea își dezvoltă argumentarea reiterând ideea că noțiunea ordinii publice drept
temei justificativ pentru o restrângere adusă unei libertăți fundamentale trebuie interpretat
în mod strict. Raționamentul Curții este în sensul că obligația de a recunoaște un mariaj
homosexual, exclusiv în scopul acordării unui drept de ședere derivat, nu reprezintă o
amenințare reală și suficient de gravă pentru ordinea publică și nici nu aduce atingere
identității naționale270. Și totuși, dacă vom compara aprecierea Curții asupra identității
naționale și ordinii publice în cauza Coman cu cea din Sayn-Wittgenstein sau Bogendorff
am putea fi oarecum surprinși. Dacă alegerea constituțională privind interzicerea purtării
titlurilor nobiliare este un element al identității naționale (pentru statul german) și un
motiv de ordine publică de ce alegerea constituțională privind interzicerea căsătoriei între
persoanele de același sex nu ar putea fi un element al identității naționale românești ? În
mod sigur abordarea Curții a provocat decidenții politici din România271 întrucât la câteva
luni după pronunțarea deciziei Coman, urmare unei inițiative cetățenești a Coaliției
pentru familie (demarată la sfârșitul anului 2015), în 7 octombrie 2018, a fost organizat
referendumul având ca scop redefinirea familiei ca și uniunea dintre un bărbat și femeie
și nu între soți potrivit formulării art. 48 alin. (1) din Constituție.
Discursul heteronormativității a înregistrat o înfrângere vizibilă prin hotărârea
Coman. Nu mai puțin, «acrobația»272 hermeneutică a interpretării autonome și a obligației

270
Coman, par. 44 și 46.
271
Pe 11 septembrie 2018 a fost adoptată de Senat, în calitate de for decizional, propunerea de revizuire
a Constituției cu 107 voturi „pentru”, 13 voturi „împotrivă” și șapte abțineri. Întrebarea adresată
alegătorilor prin referendum a fost „Sunteți de acord cu Legea de revizuire a Constituției României în
forma adoptată de Parlament?
272
A se vedea Daniel Sarmiento, The Legal Acrobatics of Fundamental Right – Coamn and Gay
Marriage as a Case Study, disponibil la https://despiteourdifferencesblog.wordpress.com/2018/06/06/the-
legal-acrobatics-of-fundamental-rights-coman-and-gay-marriage-as-a-case-study/:«The Court has learned
better and has now stopped referring to Directive 2004/38 as the source of interpretation of the Treaties,
but the outcome is pretty much the same. Mr. Coman’s husband will have a derivative right of residence
under Article 21 TFEU, but it will be under the terms of Article 7 of Directive 2004/38, a provision that is
not applicable to the case, but… voilà! (...) The second acrobatic exercise appears in the way in which the
Court introduces the fundamental rights argument. It is a very welcome development that the Court is
willing to openly state that the recognition of gay marriage has a fundamental rights dimension. But the
de recunoaștere tensionează în mod subtil competența exclusivă a statelor-membre în
materia stării civile iar tratamentul ordinii publice și al identității naționale apare ca fiind
vizibil relativizat.

Temă propusă

Utilizarea de către Curte a mecanismului principiului recunoașterii reciproce

consacrat prin jurisprudența Cassis de Dijon (în materia liberei circulații a mărfurilor) și
în domeniul liberei circulații a persoanelor.

6. Excepții de la principiul liberei circulații a persoanelor. Îngrădirile ce pot fi

aduse liberei circulații a persoanelor sunt fie cele prevăzute în reglementările comunitare,
fie de sorginte jurisprudențială.
6.1. Excepțiile reglementate prin dispozițiile Tratatului și a dreptului derivat.
Potrivit dispozițiilor art. 45 din T.f.U.E. (ex-art. 39 din T.C.E.) libera circulație suportă
derogări fie în materia angajării în administrația publică, fie în măsura în care sunt
justificate de motive de ordine, de securitate și de sănătate publică. Analizând natura
excepțiilor arătate, la nivel doctrinar, s-a apreciat că limitările aduse principiului liberei

way it does it is a good example of how tricky the implementation of fundamental rights can be in EU
Law».
.
circulații a persoanelor se pot clasifica în două categorii: măsurile stabilite în funcție de
natura sau caracteristicile unor activități profesionale și măsurile stabilite urmare
conduitei resortisanților statelor membre.
Cu referire la împiedicarea accesului la ocuparea locurilor de muncă din
administrația publică, derogarea este legitimată din perspectiva legăturii de solidaritate
față de stat pe care o presupune exercitarea activității respective și, în consecință, a
protejării intereselor legitime ale statului respectiv.
În interpretarea dispozițiilor art. 45 alin. (4) din T.f.U.E., s-au afirmat două
concepții: cea instituțională sau organică, promovată de unele state interesate și cea
funcțională, susținută de C.J.U.E. și de Comisie273. Potrivit teoriei instituționale, sfera de
aplicare a limitării reglementate de articolul arătat cuprinde nu numai administrația
publică centrală și serviciile externe ale statului, ci și administrația publică locală, toate
instituțiile publice și chiar unele întreprinderi publice274; în schimb, în opinia C.J.C.E.
care, cu privire la noțiunea de loc de muncă în administrația publică, a consacrat teoria
funcțională, se impune a se stabili dacă locurile de muncă respective „sunt sau nu
caracteristice activităților specifice ale administrației publice, așa cum este aceasta
învestită în exercitarea puterii publice și cu responsabilitatea apărării intereselor generale
ale statului“275. Domeniul de aplicare al derogării respective îl reprezintă locurile de
muncă din armată, poliție și alte forțe de menținere a ordinii publice, justiție, aparatul
fiscal, respectiv corpul diplomatic. În schimb, excepția consacrată de art. 45 alin. (4) din
T.f.U.E. nu poate fi primită cu privire la personalul din învățământ276 și cercetare277,
personalul medical278, angajații serviciilor de distribuire a apei, gazului și electricității, a
transporturilor, poștei și telecomunicațiilor.
În materie, implicații conceptuale și practice semnificative prezintă decizia
pronunțată în afacerea Burbaud279 prin care s-a statuat o interpretare extensivă a
principiului liberei circulații, în sensul că este recunoscut accesul resortisanților unui stat-
membru atât la funcțiile de execuție cât și la cele de conducere din administrația publică
în măsura în care acestea nu implică exercițiul puterii publice. În speță, Isabel Burbaud
(deținând dublă cetățenie – portugheză și franceză) s-a înscris la un concurs pentru
ocuparea funcției publice de director de spital în Franța, făcând dovada îndeplinirii
condițiilor de studii și de formare profesională (absolvirea Școlii Naționale de Sănătate
Publică din Lisabona), cu precizarea că pregătirea sa profesională era recunoscută prin
diplome obținute în Portugalia; nu lipsit de importanță este și împrejurarea că în
Portugalia exercitase timp de 6 ani funcția pentru care s-a înscris la concurs în Franța.
Urmare refuzului statului francez de a face aplicarea principiului liberei circulații și a
echivalenței experienței profesionale, C.J.C.E. s-a pronunțat asupra condițiilor în care
urmează a avea loc recrutarea și promovarea în funcțiile publice ale statelor-membre și,
în același timp, a recunoscut resortisanților statelor-membre accesul la funcțiile publice

273
A se vedea O. Ținca, Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr.
2/2002, p. 145.
274
A se vedea Memento pratique, Communauté Européenne, 2000-2001, Ed. Francis Lefebvre, p.
292, citat după O Ținca, op. cit., p. 145.
275
C.J.C.E, 17 decembrie 1980, C.149/79.
276
C.J.C.E., 3 iulie 1986, C. 66/85.
277
C.J.C.E., 16 iunie 1987, C. 225/85.
278
C.J.C.E., 3 iunie 1986, C. 307/84.
279
C.J.C.E., 9 septembrie 2003, C. 285/01.
de conducere ale unui alt stat-membru280. S-a reținut, în conținutul deciziei că, în cazul în
care un resortisant al unui stat-membru ce beneficiază deja de o experiență profesională
invocă accesul la promovare, „experiența dobândită într-un alt stat-membru trebuie să fie
tratată de autorități în același mod cu cea dobândită în propriul stat“, promovarea urmând
a avea loc în condiții de tratament egal a resortisanților unui alt stat-membru cu proprii
resortisanți. Cu privire la natura de conducere a funcției publice de director de spital,
Curtea a statuat că „un astfel de post nu implică o participare directă sau indirectă la
exercițiul puterii publice, nici la funcțiile care au ca obiect salvarea intereselor generale
ale statului sau ale altor colectivități publice“, cu precizarea că acele funcții publice de
conducere care presupun exercitarea autorității publice rămân în continuare în domeniul
de aplicare al restricției avute în vedere de prevederile art. 45 alin. (4) din Tratat.
Excepțiile de la principiul liberei circulații a persoanelor instituite din rațiuni de
protecție a ordinii, securității sau sănătății publice sunt reglementate prin dispozițiile art.
45 alin. (3) din T.f.U.E., prevederile seriei de directive din 1968, 1973, 1990 și 1993 iar
după abrogarea acestora (a directivelor) prin Directiva nr. 2004/38 se regăsesc și în
conținutul acesteia din urmă.
Restrângerea dreptului la liberă circulație pe motive de ordine publică este
justificată în măsura în care prezența persoanei reprezintă „o amenințare reală și suficient
de gravă“281 de natură a aduce atingere unui interes fundamental al societății“282.
Restricțiile trebuie să fie întemeiate pe comportamentul individual al persoanei; făcând
aplicarea acestei reguli, C.J.C.E., în cunoscuta afacere Bonsignore ocazionată de
decizia de expulzare de pe teritoriul Germaniei a unui cetățean italian care, în timp ce își
curăța arma deținută ilegal, a ucis o persoană, nu a primit motivul invocat de statul
german, de asigurare a prevenției generale a criminalității în rândul imigranților283;
lărgind sfera aplicațiilor jurisprudențiale, în afacerea Van Duyn s-a reținut că
apartenența la o organizație apreciată în statul de primire drept un pericol pentru
securitatea publică (fiind vorba în speță despre refuzul britanic de a primi un cetățean
olandez, membru al comunității religioase scientologice al cărei statut era apreciat drept
contravenind securității publice în Marea Britanie) justifică măsura derogatorie instituită,
considerându-se că aderarea la gruparea respectivă implică identificarea cu scopurile și
acțiunile acesteia284. În același timp, nu poate fi justificată o decizie de expulzare a unui
cetățean străin dacă statul de primire nu instituie măsuri preventive și represive împotriva
faptelor similare comise de naționalii săi285 Deși reglementările comunitare și
jurisprudența C.J.C.E. nu consacră accepțiuni diferite ale ordinii și securității publice, la
nivel doctrinar s-a afirmat că noțiunea de ordine publică se circumscrie fundamentelor
societății, libertății și securității persoanelor, în timp ce securitatea publică privește
fundamentele statului și securitatea acestuia286.

280
Pentru detalii privind conținutul și efectele deciziei, a se vedea S. Cristea, Decizia Burbaud
privind dreptul la liberă circulație și efectele ei asupra sistemului românesc de funcție publică, în Curierul
Judiciar nr. 11/2003, p. 131-132.
281
C.J.C.E., 28 octombrie 1975, C. 36/75.
282
C.J.C.E., 27 octombrie 1977, C. 30/77.
283
C.J.C.E., 26 februarie 1975, C. 67/74.
284
C.J.C.E., 4 decembrie 1974, C. 41/74.
285
C.J.C.E., 27 octombrie 1977, C. 30/77.
286
A se vedea B. Goldman, A. Lyon-Caen, L. Vogel,op. cit., p. 238.
 Luându-se în considerare consecințele importante pe care expulzarea
resortisanților le poate avea asupra acestora prin raportare la împrejurarea că aceștia s-au
integrat efectiv în statul de primire, s-a apreciat, în lumina principiului proporționalității,
că domeniul de aplicare al măsurilor respective trebuie să fie limitat, urmând a se ține
seama de gradul de integrare al persoanelor în cauză, durata șederii acestora în statul
membru gazdă, vârsta, starea de sănătate, situația lor familială și economică, precum și de
legăturile cu țara de origine287. Dispozițiile art. 27 din Directiva 2004/38 stabilesc o serie
de împrejurări în care măsurile luate prin invocarea ordinii și securității publice nu sunt
justificate:
- măsurile sunt luate din rațiuni ce privesc susținerea unor scopuri economice;
- măsurile sunt luate în considerarea unei condamnări penale anterioare,
existența acesteia neputând constitui un motiv în sine care să justifice automat
expulzarea.
Cu referire la derogările justificate de sănătatea publică, maladiile avute în vedere
sunt cele infecțioase sau bolile parazitare contagioase care fac în statul de primire
obiectul unor dispoziții de protecție a resortisanților acestuia (tuberculoză, sifilis), cu
precizarea ca există maladii care pot justifica excepții de la libera circulație a persoanelor
din rațiuni de protecție a ordinii sau a securității publice (toxicomania, tulburările mintale
grave). Potrivit dispozițiilor art. 29 din Directiva 2004/38, bolile sau incapacitățile care
se declanșează după 3 luni de la data sosirii în statul de primire nu pot să fie invocate
drept motive de expulzare.
6.2. Excepțiile jurisprudențiale. Jurisprudența C.J.U.E a reținut că excepțiile de la
principiul liberei circulații a persoanelor pot fi justificate de existența unor „motive
imperative de interes general“288, sub rezerva îndeplinirii cumulative a celorași condiții
care funcționează și în materia liberei circulații a mărfurilor:
- inexistența în domeniul respectiv a unei reglementări de armonizare a
legislațiilor naționale ale statelor-membre;
- aplicarea măsurii să aibă loc în condiții nediscriminatorii;
- măsura instituită să fie în mod obiectiv necesară și proporțională față de scopul
urmărit.
Bineînțeles, sfera de aplicare a excepțiilor urmează a suporta circumstanțieri
specifice, cel mai frecvent fiind invocate considerente de ordin moral, etic sau religios289.
Cu titlu exemplificativ, au fost instituite restrângeri de la libera circulație a persoanelor
justificate de: protecția consumatorilor290, protecția destinatarilor serviciilor291, protecția
unei limbi sau a unei culturi292, coerența sistemului fiscal293.

287
A se vedea N. Voiculescu, Aspecte noi privind libera circulație a persoanelor și a forței de
muncă cuprinse în Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2004/38/CE, în R.R.D.M. nr. 1/2005,
p. 14.
288
C.J.C.E., 4 iulie 2000, C. 424/97.
289
C.J.C.E., 4 octombrie 1991, C. 159/90.
290
C.J.C.E., 10 mai 1995, C. 384/93. S-a statuat astfel că, în statul-membru în care se află
prestatorul de servicii, pot fi adoptate măsuri prin care să se interzică ofertele telefonice adresate unor
persoane din alte state-membre care nu le-au solicitat referitoare la realizarea unor investiții pe piața de
capital.
291
C.J.C.E., 18 ianuarie 1979, C. 110-111/78. În speță, s-a reținut că necesitatea asigurării
protecției artiștilor justifică instituirea unor cerințe particulare ale condițiilor în care pot sa fie prestate
servicii pentru persoanele arătate.
292
C.J.C.E., 28 noiembrie 1989, C. 379/87.
 VII. Bibliografia recomandată:

Gina Orga-Dumitriu, Soțul cetațeanului Uniunii, copilul plasat sub kafala și

dreptul de ședere: inovație vs. dificultați hermeneutice? Coman și SM, în Acta
Universitatis Lucian Blaga Sibiu nr. 1/2021, p. 77-88.
P. Craig, G. De Búrca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi
doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu (în seria Drept comunitar, Control ştiinţific şi revizie
traducere – Beatrice Andreşan-Grigoriu), Bucureşti, 2009;
G. Blaj, Restrângerea dreptului la libera circulaţie a cetăţenilor români în U.E.,
Jurisprudenţa naţională şi comunitară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009;
M. Crăcană, M. Căpăţână, Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi
capitalurilor, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007;
G. Tudor, D. Călin, Jurisprudenţa CJCE, vol. II • Libertatea de a presta servicii •
Libera circulaţie a persoanelor şi dreptul de stabilire • Politica socială • Jurisdicţia
comunitară, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
C. Gâlcă, Drept social, vol. 1. Principii. Libera circulaţie a lucrătorilor, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2006;
O. Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;
R. M. Popescu, M. A. Dumitraşcu, coordonator Augustin Fuerea, Drept comunitar
european. Caiet de seminar, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2006;
L. Dubouis, C. Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Paris,
Montchrestien, 4e édition, 2006;
C. Nourissat, Droit communautaire des affaires, Paris, Dalloz, 2e édition, 2005;
A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003;
S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001;
G. C. Frenţiu, Limitări ale exercitării dreptului la liberă circulaţie în lumina
prevederilor Legii nr. 248/2005, în Dreptul nr. 1/2007;
M. Banu (selecţie, traducere şi comentariu), Jurisprudenţa Curţii de Justiţie, a
Tribunalului de Primă instanţă şi a Tribunalului Funcţiei Publice • Libera circulaţie a
persoanelor şi politica în materia imigraţiei şi a vizelor • Libera circulaţie a lucrătorilor şi
politica socială, în R.R.D.C. nr. 2/2007;
C. Jura, R.M. Petraşcu, Norme internaţionale privind libera circulaţie şi dreptul la
muncă al navigatorilor pe nave sub pavilion străin, în R.R.D.C. nr. 4/2007;
M. Hansenne...., Europa, locurile de muncă şi globalizarea, în R.R.D.C. nr.
3/2006;
S. Tulbure, Libera circulaţie a persoanelor: incidenţe economice şi juridice, în
R.D.C. nr. 4/2005;
N. Voiculescu, Aspecte noi privind libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de
muncă cuprinse în Directiva parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE în
R.R.D.M. nr. 1/2005;

293
C.J.C.E., 6 iunie 2000, C. 35/98.
 N. Voiculescu, Noi reglementări privind libera circulaţie pe teritoriul României a
cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European
precum şi privind munca străinilor în România, în R.R.D.M. nr. 4/2005;
D. Mazilu, Forţa de muncă în Uniunea Europeană. Liberalizarea pieţei muncii.
Impact asupra comerţului european şi global, în R.D.C. nr. 4/2005;
C.A. Moarcăş, Migraţia forţei de muncă calificateŞ tendinţe contemporane, în
Pandecte nr. 6/2004....;
S. Cristea, Decizia Burbaud privind dreptul la liberă circulaţie şi efectele ei asupra
sistemului românesc de funcţie publică, în Curierul Judiciar nr. 11/2003;
M. Voicu (traducere, rezumat şi comentariu), Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene. Libera circulaţie a lucrătorilor, în R.D.C. nr. 2/2003;
I. Georgiu, Libertatea de circulaţie şi consecinţele integrării României în Uniunea
Europeană, în Dreptul nr. 11/2002;
O. Ţinca, Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană, în R.D.C. nr.
2/2002;
V. Duculescu, Libertatea comerţului şi desfiinţarea vizelor, în R.D.C. nr. 1/2002.

VIII. Întrebări recapitulative:

▪ Care sunt prerogativele recunoscute cetăţenilor Uniunii Europene ?

▪ Care sunt prerogativele care, potrivit prevederilor art. 45 din T.f.U.E.(ex-art. 39

din T.C.E.), dau expresie liberei circulaţii a lucrătorilor ?

▪ Care sunt îngrădirile aduse liberei circulaţii a persoanelor prin dispoziţiile

T.f.U.E. şi a dreptului derivat ?

▪ În ce condiţii pot fi instituite în mod legitim restricţii la libera circulaţie a

persoanelor ?

▪ Care sunt semnificaţiile deciziei Burbaud C-285/01 din 9 septembrie 2002 a

C.J.C.E. în materia liberei circulaţii a lucrătorilor ?

IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă:

▪ În prezent, libera circulaţie a persoanelor este:

a) este strâns legată de desfăşurarea unei activităţi economice;

b) nu este condiţionată de desfăşurarea unei activităţi economice;
 c) reprezintă o prerogativă recunoscută în considerarea calităţii de cetăţean al
Uniunii Europene ?

▪ Prevederile Directivei 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulaţie se aplică:

a) tuturor cetăţenilor Uniunii care se mută sau îşi au reşedinţa într-un stat-
membru, altul decât cel ai cărui resortisanţi sunt;
b) membrilor de familie ai acestora;
c) oricăror alţi membri ai familiei indiferent de naţionalitatea lor care, în ţara din
care au venit, se află în întreţinerea sau sunt membri ai gospodăriei cetăţeanului Uniunii
care beneficiază de dreptul de şedere cu titlu principal sau dacă din motive grave de
sănătate este necesară în mod imperativ îngrijirea personală a membrului familiei de către
cetăţeanul Uniunii;
d) partenerului cu care cetăţeanul Uniunii are o relaţie durabilă, atestată
corespunzător.

▪ În concepţia consacrată de prevederile art. 45 din T.f.U.E.. şi a dreptului derivat,

libera circulaţie a lucrătorilor suportă în mod justificat derogări:

a) în materia angajării în administraţia publică;

b) din raţiuni de protecţie a ordinii, securităţii şi sănătăţii publice;
c) din raţiuni de protecţie a unei limbi sau a unei culturi.

▪ Restrângerea dreptului cetăţenilor români la libera circulaţie în Uniunea

Europeană.

Tema 9-10. Libertatea de stabilire şi de prestare a serviciilor

I. Obiective specifice:
 • însuşirea noţiunii şi a prerogativelor ce alcătuiesc conţinutul dreptului de
stabilire, respectiv a formelor şi a beneficiarilor acestuia;
• înţelegerea corelaţiei existente între libertatea de stabilire şi libertatea de a presta
servicii;
• înţelegerea noţiunii de libertate de prestare a serviciilor şi analiza formelor de
manifestare ale acesteia.

II. Competenţe specifice dobândite de student:

• identificarea formelor dreptului de stabilire prin diferenţierea dintre stabilirea cu

titlu principal şi stabilirea cu titlu secundar;
• enumerarea prerogativelor ce dau expresie dreptului de stabilire;
• înţelegerea delimitării dintre libertatea de stabilire şi libertatea de a presta
servicii (L.P.S.);
• utilizarea adecvată a noţiunilor de L. P. S. activă şi L.P.S. pasivă.

III. Cuvinte-cheie:

• drept de stabilire, stabilire cu titlu principal/stabilire cu titlu secundar,

libertatea de a presta servicii (L.P.S.), L.P.S. activă/L.P.S. pasivă.

IV. Structura temei de studiu:

1. Noţiunea, formele şi conţinutul dreptului de stabilire.

2. Restricţii interzise vs. restricţii permise la exercitarea libertăţii de stabilire
3. Libertatea de a presta servicii.

V. Rezumat:

Libertatea de stabilire se exteriorizează prin recunoaşterea dreptului de accede la

desfăşurarea de activităţi independente, respectiv de a continua exercitarea lor precum şi
a dreptului de a constitui şi a administra întreprinderi în condiţii similare celor aplicabile
naţionalilor statului de primire. Practic, dreptul de stabilire cunoaşte două forme de
manifestare: stabilirea cu titlu principal care constă în începerea unei activităţi
independente pe teritoriul unui stat-membru sau continuarea activităţii prin transferul
sediului de pe teritoriul unui statpe teritoriul altuia cu menţinerea personalităţii juridice şi
stabilirea cu titlu secundar care presupune extinderea activităţii pe teritoriul altor state
decât statul de origine prin înfiinţarea de filiale, sucursale, reprezentanţe sau agenţii.
Deşi libertatea de stabilire şi cea de prestare a serviciilor sunt oferite în mod egal
resortisanţilor comunitari cărora li se recunoaşte dreptul de opţiune între acestea, cele
două libertăţi au un regim diferenţiat. Potrivit prevederilor art. 57 alin. (1) din T.f.U.E.
[ex-art. 50 alin. (1) din T.C.E.] sunt considerate servicii „prestațiile furnizate în mod
obișnuit contra unei plăți, în măsura în care nu sunt guvernate de dispozițiile referitoare la
libera circulație a mărfurilor, capitalurilor și a persoanelor“; sunt avute în vedere activităţi
cu caracter industrial, comercial, activităţile artizanale sau cele specifice exercitării
profesiilor liberale. Se impune a se face distincţia între situaţia în care prestatorul se
deplasează în statul în care se află beneficiarul prestaţiei (cunoscută sub denumirea de
L.P.S. activă) şi cea în care clientul este cel care se deplasează încheind contractul în
statul-membru pe teritoriul căruia este stabilit prestatorul (aşa-numita L.P.S. pasivă).

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

1. Noţiunea, formele şi conținutul dreptului de stabilire. Potrivit prevederilor

art. 49 alin. (2) şi art. 54 din T.f.U.E. [ex-art. 43 alin. (2) şi art. 48 din T.C.E.] libertatea
de stabilire reprezintă dreptul de a accede la desfăşurarea de activităţi independente,
respectiv de a continua exercitarea lor precum şi dreptul de a constitui şi a administra
întreprinderi în aceleaşi condiţii ca şi pentru naţionalii statului de primire; în înţelesul
consacrat de dispoziţiile art. 54 din Tratat, dispoziţiile amintite sunt aplicabile societăţilor
constituite în conformitate cu legea unui stat-membru care au sediul statutar,
administraţia centrală sau sediul principal pe teritoriul comunităţii, fiind avute în vedere
„societăţile civile sau comerciale, inclusiv cooperativele, şi celelalte persoane juridice de
drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ“. Libertatea de stabilire –
oferind resortisanţilor comunitari facultatea de a participa într-un mod stabil şi continuu
la viaţa economică pe teritoriul altui stat-membru decât statul de origine – devine astfel
un instrument juridic de asigurare a funcţionării efective a principiului libertăţii
comerţului în spaţiul economic european.
Dreptul de statilire comportă două forme: stabilirea cu titlu principal constând în
începerea unei activităţi independente pe teritoriul unui stat-membru sau sau continuarea
activităţii prin transferul sediului de pe teritoriul unui stat pe teritoriul altuia cu
menţinerea personalităţii juridice; stabilirea cu titlu secundar care presupune extinderea
activităţii pe teritoriul altor state decât statul de origine prin înfiinţarea de filiale,
sucursale, agenţii sau reprezentanţe, extindere care se realizează fără mutarea sediului
într-un alt stat spre deosebire de stabilirea primară care implică în mod esenţial această
operaţiune294. Jurisprudenţa C.J.U.E. (C.J.C.E.) a semnalat însă dificultăţi în privinţa
aplicării efective a dreptului de stabilire principală ca urmare a diversităţii soluţiilor
legislative naţionale în ceea ce priveşte criteriile de stabilire a naţionalităţii unei societăţi
comerciale, şi implicit a determinării lui lex societatis. Astfel, apartenenţa juridică la un
anumit stat a subiectelor colective de drept este stabilită fie prin raportare la criterii
obiective – respectiv al locului situării sediului real (consacrat în dreptul continental şi
potrivit căruia societatea va dobândi naţionalitatea statului pe teritoriul căruia se află
sediul principal) sau al locului înregistrării (sistemul încorporaţiunii fiind adoptat de
dreptul anglo-saxon), fie prin raportare la criteriul subiectiv sau al controlului, potrivit
căreia naționalitatea subiectului colectiv de drept este dată de naționalitatea sau cetățenia

294
B. Berke, J. Fazekas, G. Gado, M. Kiraly, A. Kisfaludy, P. Miskolci Bodnar, Europai tarsasagi
jog, KJK-Kerszov, Jogi es Uzleti Kiadp Kft., Budapesta, 2000, p. 26-28, citaţi după L. Imre, Dreptul de
liberă stabilire a societăţilor comerciale în dreptul comunitar – Evoluţie şi tendinţe, Partea I, în R.D.C. nr.
11/1997, p. 159-160.
asociaților, a persoane fizice sau juridice care dețin acțiuni sau părți sociale în număr
suficient pentru a avea controlul asupra activității societății.
În consecință, dacă o societate își mută sediul de pe teritoriul unui stat-membru
care a adoptat pentru determinarea a naționalității societății, respectiv pentru stabilirea lex
societatis, teoria încorporațiunii pe teritoriul unui alt stat-membru care se folosește în
acest scop de teoria sediului real, va fi obligată ca, în prealabil, să procedeze la dizolvarea
în statul de origine și ulterior să se înființeze pe teritoriul statului de primire potrivit
regulilor de constituire consacrate de acesta din urmă; astfel, este exlusă operațiunea de
transfer al sediului concomitent cu menținerea personalității juridice ceea ce înseamnă că
doar dacă ambele state ar consacra teoria încorporațiunii (înmatriculării) ar fi posibil
transferul sediului dintr-un stat-membru în altul cu păstrarea personalității juridice.
Interpretarea dispozițiilor art. 43 din T.C.E. (devenit art. 49 din T.f.U.E.), în
sensul că acestea nu conferă unei societăți constituite în conformitate cu legea unui stat-
membru și având acolo sediul statutar dreptul de a-și transfera sediul într-un alt stat-
membru cu menținerea în primul stat a personalității juridice, a fost consacrată prin
hotărârea pronunțată de Curte în cauza Daily Mail295, care, deși a fost calificată drept „un
pas înapoi în materia unei protecții riguroase a dreptului de stabilire“296, reprezintă un
precedent judiciar semnificativ în materie; în speță, societatea engleză Daily Mail a
intenționat să-și transfere sediul social și centrul de afaceri din Marea Britanie în Olanda
fără să se dizolve și să se lichideze în prealabil în statul de origine (Marea Britanie)
pentru a beneficia astfel de anumite avantaje fiscale (scutirea de impozite). Potrivit
reglementărilor fiscale britanice, doar societățile cu reședința fiscală pe teritoriul Marii
Britanii sunt supuse impozitelor stabilite de legea engleză, reședința fiscală fiind locul
unde se situează centrul de gestiune și de conducere al afacerilor societății. În condițiile
arătate, autoritățile fiscale britanice, prevalându-se de regula din dreptul comercial englez
potrivit căreia în cazul în care o societate dorește să-și transfere sediul într-un alt stat va
trebui, în prealabil, să se dizolve în statul de origine și să se lichideze plătindu-și datoriile
către toți creditorii, a susținut că scopul mutării sediului este în realitate eludarea
dispozițiilor fiscale engleze și evitarea plății impozitelor. S-a argumentat, în continuare,
că dacă operațiunea de mutare a sediului ar fi permisă fără o dizolvare prealabilă urmată
de plata datoriilor către fisc ar echivala cu frauda la lege ceea ce nu poate fi admisibil ca
efect al invocării art. 43 și 48 din T.C.E. (în prezent art. 49 şi 54 din T.f.U.E. subl.ns.)297.
Prin hotărârea pronunțată, Curtea a statuat că diferențele existente în legislațiile naționale
nu pot fi armonizate în temeiul articolelor mai sus menţionate, rămânând la latitudinea
statelor-membre stabilirea condițiilor în care se pot înființa, funcționa și înceta societățile
comerciale, soluționarea conflictelor de legi putând avea loc prin adoptarea unor măsuri
de uniformizare (prin încheierea unor acorduri între statele-membre, fie prin armonizarea
regulilor în cadrul C.E.). Dispozițiile art. 49 şi 54 din T.f.U.E. pot fi invocate în scopul
asigurării egalității de tratament dintre societățile având naționalitatea unui stat-membru
și filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele constituite pe teritoriul acestui stat de
o societate cu sediul într-un alt stat membru.
Conținutul dreptului de stabilire, așa cum a fost consacrat de prevederile
comunitare are în vedere recunoașterea dreptului unei societăți de a înființa filiale,

295
C.J.C.E., 27 septembrie 1998, C. 81/87.
296
D. M. Șandru, op. cit., p. 164.
297
Pentru detalii, a se vedea L. Imre, op. cit., p. 160-161.
sucursale, agenții sau reprezentanțe pe teritoriul unui alt stat-membru al căror regim de
constituire, funcționare și încetare să nu fie discriminatoriu față de cel aplicabil
societăților statului de primire. În același timp, nici statul de origine nu trebuie să
împiedice o societate constituită în conformitate cu legislația sa în a exercita activități pe
teritoriul altor state-membre prin intermediul unei filiale, sucursale, agenții sau
reprezentanțe, fiind vorba, într-o atare ipoteză, de așa-zisa „discriminare la ieșire“. Sunt
interzise, în scopul asigurării egalității de tratament, nu numai discriminările bazate pe
naționalitate sau sediu, ci și orice forme deghizate prin care, ca efect al aplicării unor
criterii diferite, se ajunge la același rezultat. Jurisprudențial, a fost consacrată o concepție
extensivă a noțiunii de discriminare, aceasta putând rezulta fie din aplicarea de reguli
diferite unor situații comparabile, fie din aplicarea aceleiași reguli unor situații diferite.
La nivel doctrinar298, s-a arătat că dreptul de stabilire implică recunoașterea
următoarelor prerogative:
- dreptul membrilor fondatori ai unei societăți comerciale de a decide în mod
liber pe teritoriul cărui stat-membru vor înființa societatea și care va fi forma
acesteia;
- dreptul asociaților (acționarilor) de a decide dacă exercitarea activității
comerciale a societății se va desfășura pe teritoriul statului unde și-a stabilit
sediul sau administrația principală sau pe teritoriul unui alt stat membru unde
va înființa o filială sau o sucursală; statul de origine nu va putea stabili reguli
prin care să se aducă restrângeri acestui drept, obligând societatea să exercite
cel puțin o parte din activitatea sa comercială pe teritoriul său;
- dreptul asociaților de a hotărî în mod liber dacă exercitarea activității în afara
statului de constituire se va realiza prin intermediul unei filiale sau sucursale;
în consecință, statul de primire este obligat să înlăture din legislația proprie
orice dispoziții prin care, în mod direct sau indirect, se instituie obligația unei
societăți străine de a își extinde activitatea doar prin constituirea unei filiale;
- dreptul oricărei societăți la egalitate de tratament în caz de constituire a unei
filiale, sucursale, agenții sau reprezentanțe pe teritoriul unui alt stat-membru
decât cel a cărui naționalitate o are față de societățile autohtone (este vorba,pe
de parte de egalitatea de tratament între filiala unei societăți străine și
societățile statului gazdă, iar pe de altă parte de egalitatea dintre societatea-
mamă și societățile statului de primire).
Egalitatea de tratament implică următoarele consecințe:
- dreptul de a înființa sucursale fără discriminări bazate pe proveniența
capitalului și în aceleași condiții ca și societățile statului gazdă;
- dreptul de a înființa sau de a dobândi o participație într-o filială fără
discriminări bazate pe originea capitalului și în aceleași condiții ca și
societățile statului de primire;
- drepturi identice în conducerea societăților ca și societățile statului gazdă.

Veritabila acţiune militantă a Curţii Europene de Justiţie în scopul liberalizării

dreptului de stabilire şi a recunoaşterii prerogativelor acestuia transpare din hotărârile
pronunţate în Segers şi, mai ales, în trio-ul jurisprudenţial Centros, Überseering şi Inspire
Art.

298
B. Berke, J. Fazekas, G. Gado, M. Kiraly, A. Kisfaludy, P. Miskolci Bodnar, op. cit, p. 22.
 În prima speţă, un cetăţean olandez, Segers, a înfiinţat în Marea Britanie o
societate cu răspundere limitată la care deţinea calitatea de asociat unic; activitatea
comercială a societăţii se desfăşura în întregime în Olanda prin intermediul unei sucursale
în cadrul căreia Segers deţinea calitatea de angajat. Dată fiind incapacitatea de muncă
survenită în urma unui accident de muncă, Segers a solicitat autorităţilor olandeze
acordarea unei pensii de boală, cerere care i-a fost refuzată pe motiv că acesta este
angajatul unei societăţi străine, categorie care, potrivit legilor de asistenţă socială
olandeze, nu este îndrituită să beneficieze de drepturile sociale respective.
Curtea a reţinut următoarele:
• reglementările olandeze discriminează societăţile străine, mai mult, ele restrâng
în mod indirect dreptul acestora de a angaja resortisanţi olandezi; în acelaşi timp,
• sunt de natură să creeze restrângeri ale dreptului de opţiune a societăţilor dintr-
un alt stat-membru în ceea ce priveşte desfăşurarea sau extinderea activităţii comerciale
pe teritoriul altui stat prin intermediul unei filiale sau sucursale, deoarece obligă, în mod
indirect, la constituirea de filiale.
În consecinţă, s-a apreciat că acordarea unei pensii de boală pe teritoriul unui stat-
membru nu poate fi condiţionată de existenţa calităţii de salariat al unei societăţi olandeze
precum şi faptul că resortisantului unui stat-membru i se recunoaşte, potrivit art. 43 şi 48
din T.C.E. (art. 49 şi 54 din T.f.U.E.) dreptul de a hotărî unde îşi va desfăşura activitatea
comercială societatea (în statul de origine sau într-un alt stat); dacă activitatea urmează a
avea loc în afara statului de constituire, societatea-mamă este liberă în a crea fie o filială,
fie o sucursală, statul de primire neputând institui reguli care să oblige, în mod direct sau
indirect, la realizarea activităţii doar prin intermediul filialei (cum este cazul în speţă).

2. Restricţii interzise vs. restricţii permise la exercitarea libertăţii de stabilire

În faţa tendinţei accentuate a operatorilor economici de a-şi exercita dreptul de

stabilire după o metodă de benchmarking a legislaţiilor naţionale, reacţia statelor membre
de a proceda la instituirea unor restricţii era oarecum previzibilă. vom proceda ulterior la
analiza restricţiilor interzise precum refuzul înmatriculării unei sucursale, refuzul
recunoaşterii societăţii de către statul sediului real al acesteia, respectiv impunerea de
exigenţe suplimentare cu titlu de legi de poliţie ale statului sediului real şi a restricţiilor
admise: i) în caz de fraudă la legea statului de primire în cazul stabilirii secundare şi ii)
obligarea la dizolvarea societăţii în statul de origine urmată de reconstituirea acesteia în
statul în care doreşte să-şi implanteze noul sediu în cazul stabilirii principale299.

2.1. Restricţii interzise

A.Refuzul înmatriculării unei sucursale – Centros300

299
A se vedea Gina Orga-Dumitriu, Freedom of establishment of companies in EU: admitted
restrictions vs. forbidden restrictions, în Cross-Border Cooperation – Models of Good Practice in
Carpathian Region, Jean Monnet International Conference Cross-Border Cooperation: Models of Good
Practice in Carpathian Region (Poland, Slovakia, Ukraine, Hungary and Romania), December 9-10, 2013,
Oradea, C.H. Beck, Bucharest 2014, p. 110-123,
disponibil la http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2523478;
300
C.J.C.E., 9 martie 1999, C- 212/1997.
 Hotărârea pronunţată în jurisprudenţa Centros (9 martie 1999) a statuat că refuzul
de a înmatricula sucursala unei societăţi legal constituite într-un alt stat membru
constituie o restricţie contrară fostelor art. 43 şi 48 TCE (actualele art. 49 şi 54 TFUE),
marcând o turnantă în jurisprudenţa Curţii: la un deceniu după decizia din Daily Mail
despre care s-a afirmat că a reprezentat un regres în materia dreptului stabilire hotărârea
Centros va deschide trio-ul jurisprudenţial despre care ştim astăzi că a devenit ilustrarea
contribuţiei Curţii la consolidarea libertăţii de stabilire.

Starea de fapt. Soţii Bryde, resortisanţi danezi, au înfiinţat în Marea Britanie o

societate cu răspundere limitată, legea engleză nestabilind la data constituirii societăţii o
obligaţie privind subscrierea şi vărsarea unui capital social minim. Ulterior, s-a solicitat
înmatricularea unei sucursale în Danemarca, autorităţile daneze refuzând să dea curs
cererii din perspectiva următoarelor motive:

• asociaţii danezi au constituit societatea în Marea Britanie doar pentru a se

sustrage dispoziţiilor daneze care prevăd în vederea constituirii valabile a unei societăţi
cu răspundere limitată un capital minim obligatoriu ce trebuie vărsat în întregime până
la momentul înfiinţării (echivalentul în coroane daneze a aprox 1000 lire); că
• asociaţii danezi, nedispunând de capitalul necesar se folosesc de un mijloc
legal, mai exact de prevederile art. 43 şi 48 din T.C.E. (art. 49 şi 54 din T.F.U.E.), în
mod contrar scopurilor pentru care a fost instituit dreptul de stabilire, şi anume pentru
fraudarea reglementărilor daneze imperative care, prin stabilirea la diferite forme de
societăţi comerciale a unui capital social minim obligatoriu, urmăresc protejarea
intereselor creditorilor.

Semnificaţii relevante. Răspunzând la întrebarea preliminară, Curtea reţine că

fostele art. 52 şi 58 din Tratatul de la Roma interzic unui stat să refuze înmatricularea
sucursalei unei societăţi valabil constituite într-un alt stat mb; sunt respinse astfel
susţinerile autorităţilor daneze în sensul că, în speţă, ne-am afla în prezenţa a ceea ce
doctrina americană numeşte U-Turn construction – adică invocarea cu rea-credinţă a
dispoziţiilor privind dreptul de stabilire în scopul evitării legislaţiei mai restrictive.
Potrivit jurisprudenţei Centros, faptul că societatea nu a desfăşurat nici o
activitate de la înființare pe teritoriul Marii Britanii nu are nici un efect asupra dreptului
său de liberă stabilire, urmând astfel linia de gândire promovată prin decizia Segers unde
s-a reţinut că dispoziţiile comunitare amintite împiedică autorităţile unui stat-membru să
refuze unui angajat al unei societăţi beneficiul tratamentului naţional în materie de
asigurări sociale pentru faptul că societatea are sediul într-un alt stat-membru pe
teritoriul căruia nu desfăşoară activităţi comerciale. Curtea admite că asociaţii sunt liberi
să aleagă legislaţia statului care le asigură condiţii mai suple la înfiinţarea societăţii,
confirmând astfel dreptul fondatorilor de a practica un law shopping printre legislaţiile
statelor membre pentru a beneficia de o lege de constituire mai puţin restrictivă decât cea
existentă în statul în care urmează a-şi desfăşura în mod efectiv activitatea. În alţi
termeni, libertatea de stabilire poate fi exercitată de o manieră „oportunistă”301.

301
A se vedea O. Cachard, Droit du commerce international, L.G.D.J., 2008, p. 123.
 Se reţine apoi în motivarea deciziei că statele-membre nu pot proteja interesele
creditorilor prin obstacularea dreptului de a înfiinţa sucursale pe teritoriul lor, urmând a
institui alte mijloace legale de protejare a acestora; în altă ordine de idei, refuzul
autorităţilor daneze contravine dispoziţiilor privind dreptul de stabilire deoarece, în mod
indirect, societatea este obligată să îşi desfăşoare activitatea doar prin intermediul unei
filiale pentru a fi astfel respectate reglementările interne în materie.

B. Refuzul recunoaşterii personalităţii juridice şi a capacităţii de a sta în

justiţie. Überseering

Într-o speţă implicând un transfer de facto de sediu social real, Curtea a statuat că
refuzul Germaniei de a admite capacitatea juridică a unei societăţi legal constituite în alt
stat membru pe motivul disocierii între locul de încorporare şi locul sediului social real
reprezintă un obstacol în calea dreptului de liberă stabilire în Uniune. În lumina acestei
jurisprudenţe, teoria sediului real se vede expusă unei serioase adaptări: statele de
destinaţie sunt obligate să renunţe la aplicarea efectelor decurgând din teoria sediului real
(atunci când acestea se prezintă a fi contrarii exercitării libertăţii de stabilire) şi să
recunoască personalitatea juridică a societăţilor valabil constituite în alte state membre.

Starea de fapt. Societatea de drept olandez Überseering BV, înmatriculată la

Registrul comerţului din Amsterdam şi care dobândise în 1990 un teren în Germania a
acţionat în instanţă o societate germană Nordic construction company (NCC) cu care
încheiase un contract de antrepriză invocând vicii în executarea lucrărilor de renovare
efectuate asupra unor imobile edificate pe terenul respectiv.
Cum în 1994, părţile societăţii Überseering fuseseră cedate în totalitate către doi
resortisanţi germani rezidenţi în Germania, societatea pârâtă a invocat că Überseering
este de acum înainte condusă din această ţară unde îşi transferase efectiv sediul său fără
a modifica înmatricularea sa. Instanţele germane inferioare au reţinut că existenţa
capacităţii juridice a societăţii era apreciată după legea statului sediului real, deci
potrivit dreptului german, şi nu prin raportare la dreptul statului de cosntituire, în cazul
de faţă dreptul olandez. Avându-şi sediul în Germania, dar nefiind înmatriculată în acel
stat, Überseering a fost considerată ca nevalabil constituită după dreptul german şi, în
consecinţă, i se refuza dreptul de a sta în justiţie.
Luând în considerare jurisprudenţa comunitară şi în special precedentul Centros,
Bundesgerichtshof decide să adreseze două întrebări preliminare către CJCE.
Prima este referitoare la compatibilitatea cu art. 43 şi 48 CE a aprecierii
capacităţii juridice şi a fortiori a capacităţii de a sta în justiţie a unei societăţi legal
constituite într-un stat membru faţă de dreptul statului în care ea a transferat sediul
său efectiv chiar dacă acest drept îi contestă orice capacitate.
A doua ridică problema mai generală a obligaţiei, în temeiul libertăţii de
stabilire, de a aprecia capacitatea juridică a unei societăţi prin raportare la dreptul
statului de constituire a societăţii.

Chestiuni relevante. În timp ce în Daily Mail erau analizate restricţiile pe care le

poate impune statul de origine în situaţia transferului într-un alt stat membru a
administraţiei centrale, în Überseering analiza privea restricţiile impuse de statul de
primire al sediului real. Se ridica practic conflictul între protecţia dreptului de stabilire şi
teoria sediului real consacrată de dreptul german. Apreciind că recunoaşterea de către
autorităţile statului de primire a personalităţii juridice a societăţii constituite în
conformitate cu legislaţia unui alt stat membru este un corolar al dreptului de stabilire.
Curtea răspunde că art. 43 şi 48 CE impun unui stat membru pe teritoriul căruia
societatea exercită libertatea sa de stabilire de a respecta capacitatea juridică pe care i-o
conferă dreptul statului membrub conform căruia aceasta s-a constituit.
A devenit mai mult decât evident că atunci când această teorie încalcă în mod
nejustificat dreptul de liberă stabilire, în speţă având drept consecinţă contestarea
personalităţii juridice şi a capacităţii de a sta în justiţie, statul în cauză trebuie să renunţe
la folosirea sa.

C. Impunerea de exigenţe suplimentare cu titlu de legi de poliţie ale statului

sediului social real. Inspire Art

În fine, aplicarea imperativă de reguli de drept local la o societate constituită în alt

stat membru a fost calificată drept o barieră nejustificată la libertatea de stabilire în
hotărârea Inspire Art (30 septembrie 2003) prin care, menţinându-se linia de gândire
promovată prin Centros şi Überseering, este desăvârşită liberalizarea dreptului de
stabilire a societăţilor. Nu mai puţin, soluţia „mătură”302 ultimele posibilităţi de utilizare a
criteriului sediului real în statul de primire împotriva unei societăţi valabil constituite în
alt stat membru.

Starea de fapt. Un rezident olandez constituise în Regatul Unit o societate cu

răspundere limitată având ca obiect vânzarea de obiecte de artă şi, ulterior, înfiinţase o
sucursală în Amsterdam prin intermediul căreia era desfăşurată întreaga activitate a
societăţii. Societatea a refuzat să se înregistreze în Registrul olandez al comerţului cu
menţiunea «societate pur formal străină», menţiune impusă de legea olandeză (care în
realitate viza societăţile constituite în statul american Delaware dar exercitând întreaga
lor activitate în Olanda). Camera de Comerţ şi Industrie Amsterdam a solicitat instanţei
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să oblige la înscrierea în Registrul
Comerţului a menţiunii societate formal străină.

Semnificaţii relevante. Societăţile formal străine (pseudo-foreign companies) sunt

caracterizate de o dublă legătură – una formală cu sistemul de drept al statului în care s-a
constituit şi una reală cu sistemul de drept al statului în care îşi desfăşoară efectiv
activitatea. Legislaţia olandeză impunea acestor societăţi unele exigenţe (precum
constituirea unui capital social minim şi îndeplinirea unor măsuri de publicitate); în
principal, scopul acestor reglementări era de a împiedica accesul în orice condiţii a
acestor societăţi pe piaţa olandeză303. Reţinând caracterul discriminatoriu al reglementării

302
A se vedea M. Menjucq, Droit international et européen des sociétés, 2e edition, Montchrestien,
2008, p. 132.
303
Pentru dezvoltări asupra implicaţiilor soluţiei pronunţate în Inspire Art a se vedea C. A. Susanu,
Sediul societăţii comerciale: aspecte relevante în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, în Analele
Ştiinţifice ale Universităţii Al.I.Cuza Iaşi, Tomul LV, Ştiinţe Juridice, 2009, p. 106.
olandeze şi atingerea adusă libertăţii de stabilire, Curtea validează încă o dată
raţionamentul afirmat în Centros privind admiterea law shoping-ului pe piaţa internă.

2.2. Restricţiile admise

Doar două restricţii sunt permise, ele fiind descrise de unele voci doctrinare chiar
precare304 şi, cu referire particulară la cea existentă în materia dreptului de stabilire cu titlu
principal, susceptibilă de a fi eclipsată de potenţiale tendinţe legislative.

A. Restricţii impuse de statul de origine la transferul sediului dintr-un stat

membru în altul: de la Daily Mail la Cartesio

Din nou despre Daily Mail. Practic, exceptând regulamentele privind Societatea
Europeană, Grupul European de Interes Economic şi Societatea Cooperativă Europeană,
niciun text de drept derivat nu autorizează transferul sediului unei societăţi dintr-un stat
membru în altul cu menţinerea personalităţii juridice. În alţi termeni, în timp ce SE, GEIE
şi SCE se bucură de avantajul competitiv al unei mobilităţi intracomunitare complete,
pentru societăţile de drept naţional transferul sediului statutar dintr-un stat membru în
altul devine o operaţiune dificilă305, date fiind barierele juridice şi fiscale306 impuse de
legislaţiile statelor membre. Practic, de cele mai multe ori, societatea care doreşte să-şi
deplaseze sediul este constrânsă să procedeze la dizolvarea şi lichidarea în statul
vechiului sediu urmată de reconstituirea societăţii pe teritoriul statului unde doreşte să-şi
implanteze noul sediu.
Ştim deja din consideraţiile anterioare că instanţa de la Luxemburg a fost chemată
să se pronunţe asupra transferului transfrontalier al sediului real dintr-un stat membru în
altul în jurisprudenţa Daily Mail.
În argumentarea poziţiei sale, Curtea şi-a construit raţionamentul plecând de la
ideea că, spre deosebire de persoanele fizice, societăţile sunt entităţi create în temeiul
unei ordini juridice naţionale, acestea existând numai prin diferitele legislaţii naţionale
care instituie condiţiile privind constituirea şi funcţionarea acestora.
Legislaţiile statelor membre diferă sub aspectul elementului de legătură cu
teritoriul naţional, necesar pentru constituirea unei societăţi cât şi cu privire la
posibilitatea unei societăţi constituite în conformitate cu o astfel de legislaţie de a
modifica ulterior acest element de legătură. Luând în considerare aceste diferenţe
legislative, Tratatul, atunci când a determinat societăţile beneficiare ale dreptului de
stabilire, a dat valoare egală factorilor de legătură – sediul social, administraţia centrală şi
locul principal de desfăşurare a activităţii unei societăţi. Nu mai puţin, prin fostul art. 220

304
A se vedea O. Cachard, op. cit., p. 123.
305
Pentru dezvoltări a se vedea Gina Orga-Dumitriu, Cross-border Transfer of the Registered seat
– a Cinderella of the Freedom of establishment ?, în SGEM 2014 International Multidisciplinary Scientific
Conferences on Social Sciences & Arts, Political Sciences, Law, Finance, Economics & Tourism,
Conference Proceedings, vol. I, STEF92 Technology Ltd., Sofia, 2014, disponibil la
https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2909685.
306
Pentru ilustrări privind obstacole fiscale la exercitarea libertății de stabilire a se vedea Gina
Orga-Dumitriu, Dreptul de stabilire al societăţilor în UE şi fiscalitatea, în Revista Română de Dreptul
Afacerilor nr. 1/2015, p. 41-50.
(devenit art. 293 în TCE şi abrogat prin Tratatul de la Lisabona) era prevăzută, în măsura
în care era necesar, încheierea unor convenţii între statele membre pentru a asigura
menţinerea personalităţii juridice în cazul transferului sediului societăţii dintr-o ţară în
alta.
În consecinţă, s-a reţinut în paragraful 23 din hotărâre, Tratatul consideră că
diferenţele existente între legislaţiile naţionale privind factorul de legătură necesar
pentru societăţile lor precum şi posibilitatea şi modalităţile de realizare a transferului
sediului, statutar sau real, al unei societăţi înfiinţate în temeiul dreptului naţional,
dintr-un stat membru în altul, reprezintă probleme care nu au fost soluţionate de
normele privind dreptul de stabilire dar care trebuie a fi abordate prin noi măsuri
legislative de armonizare sau convenţii.
În consecinţă, putem constata că, în hotărârea pronunţată în 1988 în Daily Mail,
Curtea a reţinut o poziţie prudentă. A afirmat că societăţile sunt entităţi a căror constituire
şi funcţionare depinde în mod necesar de o lege statală (sunt creaţii ale dreptului) iar
disparităţile existente între legislaţiile statelor membre cu privire la elementele de
legătură utilizate în dreptul internaţional privat societar nu au fost considerate de
redactorii Tratatelor un obstacol în calea libertăţii de stabilire307. În mod obişnuit privim
azi hotărârea din Daily Mail în antiteză cu seria Centros-Überseering-Inspire Art sau
dificultăţile existente în materia stabilirii principale cu progresele înregistrate în materia
libertăţii de stabilire secundare.
Şi despre aporturile (fie şi limitate) din Cartesio. Şi în hotărârea mai recentă din
Cartesio din16 decembrie 2008 (în speţă fiind vorba despre o societate de drept maghiar
care doreşte să îşi transfere sediul în Italia păstrându-şi totuşi calitatea de societate de
drept maghiar) se reafirmă ideea că statul membru de origine este autorizat să impună
diverse măsuri restrictive (inclusiv pierderea personalităţii juridice) atunci când
societatea doreşte să îşi transfere în străinătate doar sediul social real (transfer de
sediu, fără schimbarea legii aplicabile).
Totuşi, Cartesio aduce câteva clarificări: face distincţie nu numai între statele de
origine şi statele de destinaţie ci şi între
i) ipoteza transferului sediului social fără schimbarea legii aplicabile şi
ii) ipoteza transferului dublat de schimbarea legii aplicabile, respectiv de
transformarea societăţii într-o formă de societate prevăzută de legislaţia statului de
destinaţie.
Conform considerentelor n°112-113 din Cartesio, reglementările naţionale prin
care statul membru de origine limitează sau împiedică societatea să se transforme
într-o societate guvernată de dreptul altui stat (transfer de sediu dublat de schimbarea
legii aplicabile) vor fi, în absenţa unei justificări printr-o exigenţă imperativă de interes
general, declarate contrar dreptului Uniunii. Statul membru de origine nu poate impune
încetarea persoanlităţii juridice a societăţii astfel transformate.
În ceea ce priveşte statele de destinaţie, tripla serie jurisprudenţială Centros-
Überseering-Inspire Art permite în caz de transfer de sediu real cenzurarea

307
A Oprea, Observaţii privind regimul persoanelor juridice în dreptul internaţional privat român
din perspectiva reglementărilor din Noul Cod civil, in Studia Universitatis Babeş-Bolyai n°3/2011,
disponibil la http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=459.
reglementărilor statelor adoptând criteriul sediului real ce restrâng dreptul de liberă
stabilire.

B. Restricţii la libertatea de stabilire secundară: frauda

În Centros, Curtea a recunoscut fondatorilor societăţii întreaga libertate în

alegerea apartenenţei juridice a societăţii. Punerea în concurenţă a legislaţiilor naţionale
în ceea ce priveşte implantarea unei societăţi aparţine pur şi simplu exercitării libertăţii de
stabilire308 şi nu se pune problema fraudei, abuzul nefiind deci caracterizat prin evitarea
legii unui stat membru. Ceea ce nu înseamnă, potrivit par. 38 din hotarâre, că un stat
membru nu poate lua orice măsură consideră necesară pentru a preveni sau sancţiona
fraudele, fie împotriva societăţii în sine, fie împotriva asociaţilor despre care s-a dovedit
că încearcă, de fapt, prin înfiinţarea unei societăţi să se sustragă obligaţiilor pe care le au
faţă de creditorii publici sau privaţi stabiliţi pe teritoriul statului membru309.
Totuşi, după cum sugestiv a observat doctrina, această restricţie clasică pare totuşi
aici (în Centros, subl. ns.) golită de conţinut310 din moment ce alegerea legii mai puţin
restrictive pentru constituirea societăţii este permisă în Centros. Nu mai puţin, datorită
unei glisări de vocabular, hotărârea Inspire Art complică interpretarea noţiunii de fraudă,
în timp ce aceasta nu era oricum simplă311. După ce aminteşte că law shopping-ul nu este
prin el însuşi abuziv şi fraudulos, CJCE nu exclude excepţia de a stabili de la caz la caz
existenţa unui abuz. Lipsa clarităţii acestei evoluţii a vocabularului Curţii conduce la a
întreba cum trebuie să înţelegem această noţiune de fraudă care, progresiv, devine un
simplu abuz312.
Rezultă de o manieră evidentă că acest abuz de drept dacă nu poate fi asimilat
concepţiei clasice a fraudei reţinute în dreptul internaţional privat deşi nu este foarte
îndepărtat de aceasta313. Ideea este chiar cea a unei evitări a legii mai restrictive.
Dificultatea pentru a contura noţiunea de fraudă în dreptul Uniunii ţine de faptul că
pentru Curtea Europeană de Justiţie nu este o fraudă faptul de a înmatricula o societate
într-o ţară în care aceasta nu va avea nicio activitate pentru a evita legislaţia unui alt stat
membru în care se va desfăşura activitatea economică efectivă a acestei societăţi.
Interpretat de această manieră, dreptul de stabilire se îndepărtează parţial de teoria clasică
a fraudei în dreptul internaţional privat pentru că permite o evitare a legii mai restrcitive
fără ca aceasta să se impregneze de conotaţiile proprii abuzului..
Frauda sau abuzul ar constitui deci o noţiune specific comunitară314. Cum o indică
implicit hotărârea Inspire Art invocând noţiunea abuzului, frauda ar fi o formă de
protecţie contra utilizării abuzive a unui drept subiectiv recunoscut de dreptul comunitar,
cum ar fi dreptul de stabilire315.

308
A se vedea par. 27 din hotarârea Centros.
309
Idem, par. 38.
310
A se vedea O. Cachard, op. cit., p. 124.
311
A se vedea J. Béguin şa, Droit du commerce international, Litec, 2005, p. 287.
312
A se vedea J. Béguin, op. cit., p. 124.
313
A se vedea Batiffol, P. Lagarde, Droit international privé, t. 1, 8e éd., LGDJ, 1993, p. 594.
314
A se vedea M. Menjucq, op. cit., p. 103.
315
A se vedea E. Pataut, Liberté d’établissement et droit international privé des sociétés: un pas de
plus, Recueil Dalloz, 2004, p. 491, nota II, B, p. 493.
 Cum s-a putut constata că frauda nu poate rezulta, în privinţa stabilirii societăţilor,
din punerea în concurenţă a legislaţiilor naţionale, nu poate fi vorba decât de frauda la
drepturile terţilor. Această fraudă poate în special să constea într-o încălcare a
dispoziţiilor privind protecţia asociaţilor, creditorilor sau a salariaţilor.
În plus, aplicarea teoriei fraudei obligă necesarmente la a întreba asupra regimului
sancţiunii aplicabile atunci când frauda este constatată. Într-adevăr, este puţin preferabil
de a alege nulitatea întrucât aceasta nu permite instanţelor posibilitatea de a circumstanţia
sancţiunea. Mai mult, directiva din 9 martie 1968 (art. 11) operează o enumerare
limitativă a cauzelor de nulitate, interpretate restrictiv de Curte începând de la
jurisprudenţa Marleasing.
Două sancţiuni par a fi, potrivit vocii doctrinei316, adecvate. Dacă abuzul este
analizat pe fundamentul teoriei culpei delictuale, este posibil de a vedea aici un fapt
generator de răspundere şi de a încuviinţa atribuirea de daune-interese pentru repararea
prejudiciului cauzat victimei abuzului de drept. Altă abordare constă în a reţine
inopozabilitatea constituirii societăţii. Sancţiunea fraudei ar consta atunci în aplicarea
regulilor de drept pe care asociaţii voiau să le eludeze constituind societatea lor într-un alt
stat membru. Această sancţiune ar avea în acelaşi timp avantajul supleţii. Ea ar permite
de a evita o sancţiune radicală - nulitatea, pentru a institui un control adaptat de către
judecător, mai compatibil cu libertatea de stabilire.

3. Libertatea de a presta servicii. Corelația cu libertatea de stabilire. Forme și

conținut. Libertatea de stabilire și de prestare a serviciilor deși sunt oferite în mod egal
resortisanților comunitari cărora li se recunoaște dreptul de opțiune între ele, au un regim
diferențiat. Spre deosebire de dreptul de stabilire, prestările de servicii au un caracter
ocazional; potrivit dispozițiilor art. 57 alin. (1) din T.f.U.E. [ex-art. 50 alin. (1) din
T.C.E.] sunt considerate servicii „prestațiile furnizate în mod obișnuit contra unei plăți, în
măsura în care nu sunt guvernate de dispozițiile referitoare la libera circulație a
mărfurilor, capitalurilor și a persoanelor“. Serviciile, se arată în continuare, cuprind, în
special: activități cu caracter industrial, comercial, cele artizanale precum și activitățile
profesiunilor liberale.
Dacă în materia libertății de stabilire, centrul de activitate preexistent se poate afla
în statul membru unde va fi înființat apoi un sediu secundar (este cazul unui cetățean
francez care deschide un cabinet profesional în Bruxelles, iar ulterior un centru activitate
în aceeași țară, în Bruges – drept de stabilire cu titlu secundar), libera prestare a
serviciilor presupune, conform dispozițiilor art. 56 şi 57 alin. (3) din T.f.U.E. [ex-art. 49
și 50 alin.(3) din T.C.E.], ca prestatorul să fie stabilit într-un stat-membru diferit de cel al
destinatarului serviciilor respective317. Astfel, în literatura juridică de specialitate s-a
subliniat că libera prestare a serviciilor, spre deosebire de libertatea de stabilire, „este prin
natura sa transfrontieră“ întrucât „prin definiție, prestatorul se adresează clienților care nu
sunt rezidenți în statul în care s-a stabilit“318. De regulă, persoana care prestează un

316
A se vedea J. Béguin şa, op. cit., p. 289 şi notele bibliografice indicate.
317
A se vedea S. Deleanu, op. cit., p. 104. În același sens, se arată că deși „aceste două libertăți
(libertatea de stabilire și cea de prestare a serviciilor, subl. ns.) se articulează și se pot sprijini una pe
cealaltă (...) există, în fapt, o diferență esențială, atât de natură juridică, cât și de natură pragmatică,
acțională, între libertatea care este stabilită pe teritoriul unui stat și care se adresează clientelei din acel stat
și cea care, stabilită într-un stat, se adresează clientelei dintr-un alt stat“, A. Fuerea, op. cit., p. 148.
318
Idem, p. 154.
serviciu se deplasează în statul în care se află beneficiarul prestației (de exemplu,
avocatul francez este solicitat să reprezinte un client din Luxemburg), situație care, sub
aspect terminologic, este cunoscută sub denumirea de L.P.S. activă; dar, C.J.C.E. a
apreciat că libertatea de a presta servicii consacrată de dispoziţiile comunitare mai sus
menţionate include, ca un corolar necesar, și libertatea de a beneficia de servicii, astfel,
clientul este cel care se deplasează încheind contractul în statul-membru pe teritoriul
căruia s-a stabilit prestatorul care este, în această ipoteză, elementul pasiv, de unde și
denumirea de L.P.S. pasivă.
În materia libertății de prestare a serviciilor este notorie hotărârea pronunțată în
afacerea van Binsbergen, speța aducând în discuție situația unui consilier juridic care,
după ce s-a stabilit inițial în Olanda reprezentându-și aici clienții, ulterior se stabilește în
Belgia, solicitând să continue reprezentarea foștilor săi clienți în fața instanțelor olandeze,
fapt ce i-a fost refuzat de autoritățile olandeze pe motiv că pentru a reprezenta sau asista
un justițiabil în fața jurisdicțiilor olandeze trebuie să fie stabilit pe teritoriul Olandei.
Curtea a apreciat că deși, în materia libertății de prestare a serviciilor, pot fi instituite
restricții motivate de aplicarea regulilor deontologice de funcționare a unei profesii,
acestea trebuie să fie în mod obiectiv necesare și proporționale, ori nu este cazul în speță,
obligația de a avea reședința pe teritoriul Olandei contravenind dispozițiilor art. 49 din
T.C.E. (în prezent art. 56 din T.f.U.E.),, astfel că o atare cerință ar face ca libertatea de
prestare a serviciilor să nu fie una reală.

ABORDARE PRACTICĂ

I. Libertatea de stabilire a societăților și transformarea transfrontalieră

Contribuția hotărârii CJUE pronunțate la 25 octombrie 2015 în cauza Polbud

Preambul. Prin hotărârea Polbud319 activismul judiciar al Curții de la Luxemburg

în favoarea libertății de stabilire a intrat într-o fază superioară de angajare. Dacă trio-ul
jurisprudențial Centros – Überseering – Inspire Art a însemnat piatra de temelie pentru
liberalizarea dreptului de stabilire prin înlăturarea restricțiilor la transferul sediului real,
Cartesio – Vale – Polbud lărgește dezbaterea cu elemente suplimentare. După ce în
Cartesio este afirmat dreptul la transformare transfrontalieră iar în Vale este examinată
conversia transfrontalieră în relație cu acțiunea principiului echivalenței și efectivității, în
Polbud este recunoscut un drept la transformare și la transferul sediului statutar „rupt“ de
desfășurarea unei activități efective pe teritoriul statului de primire320.

319
CJUE, 25 octombrie 2017, C-106/16, Polbud, ECLI:EU:C:2017:804.

320
Pentru dezvoltări asupra semnificațiilor juridice ale hotărârii a se vedea Gina Orga-Dumitriu,
Libertatea de stabilire a societăților și transformarea transfrontalieră. Polbud, Acta nr. 1/2022, pag. 27-
37.
 Polbud – starea de fapt și întrebările preliminare

Cauza Polbud321 completează contenciosul generos dedicat libertății de stabilire

despre care Avocatul general Juliane Kokott afirmă, parafrazându-l pe comicul bavarez
Karl Valentin, că este un subiect cu privire la care „s-a spus deja totul doar că încă nu de
toată lumea“.
Polbud este o societate cu răspundere limitată poloneză care dorește să devină
luxemburgheză. În septembrie 2011, adunarea generală extraordinară a asociaților a decis
transferul sediului social al societății, aceasta menținându-și locul de exercitare efectivă a
activității și administrația centrală în Polonia. În mai 2013, în fața unui notar din
Luxemburg, adunarea asociaților a adoptat o hotărâre de punere în aplicare a deciziei de
transfer a societății Polbud în Luxemburg, fără pierderea personalității juridice precum și
modificarea denumirii societății în Consoil Geotechnik. În iunie 2013 societatea Consoil
a fost înregistrată în Registrul societăților din Luxemburg. Ulterior, Polbud a declanșat
formalitățile de radiere din registrul comerțului polonez. Potrivit legislației din Polonia,
procedura transferului nu putea fi realizată decât prin dizolvarea și lichidarea societății
ori, intenționând să-și continue existența ca societate luxemburgheză, Polbud a refuzat să
depună documentația necesară dizolvării și lichidării. Instanța poloneză a respins cererea
de radiere, hotărâre menținută de instanța de apel.
Polbud a declarat recurs la Curtea Supremă din Polonia care a sesizat CJUE cu
trei întrebări preliminare prin care dorește să știe, în principal, dacă dispozițiile art. 49 și
54 TFUE se aplică și unei societăți care, deși constituite în conformitate cu legislația unui
stat membru, își transferă sediul social într-un alt stat membru în scopul transformării
într-o societate care intră sub incidența dreptului acestuia din urmă, fără a-și deplasa
administrația centrală sau locul efectiv de exercitare a activității economice (a treia
întrebare preliminară). În același timp, instanța de trimitere ridică și problema dacă
dispozițiile speciale din legea poloneză care obligă societatea la dizolvarea și lichidarea
societății în statul de origine reprezintă restricții în calea exercitării libertății de stabilire
(prima întrebare) și dacă ar putea fi justificate de motive de interes general precum
protecția creditorilor, a asociaților minoritari și a lucrătorilor (a doua întrebare).

3. Soluția CJUE

În mod diferit de opinia Avocatului general și neprimind argumentația dezvoltată

de guvernele polonez și austriac, Curtea reține că stabilirea sediului social sau real al unei
societăți potrivit legislației unui stat membru cu scopul de a beneficia de o legislație mai
avantajoasă nu constituie în sine un abuz. Revalidând prerogativa asociaților de a practica
un veritabil forum shopping, Curtea apreciază că transferul în Luxemburg al sediului
statutar fără deplasarea și a sediului real nu poate avea drept consecință excluderea unui
astfel de transfer din domeniul de aplicare al articolelor 49 și 54 TFUE. Reiterând
raționamentele afirmate în Daily Mail potrivit cărora determinarea elementului de
legătură necesar apartenenței juridice la un sistem de drept aparține competenței

321
CJUE, 25 octombrie 2017, C-106/16, Polbud, ECLI:EU:C:2017:804.
legislative a fiecărui stat membru (sediul social, administrația centrală și locului principal
de desfășurare a activității fiind elemente de legătură cu o valoare egală), Curtea
statuează că libertatea de stabilire îi conferă societății poloneze Polbud dreptul de a se
transforma într-o societate de drept luxemburghez atâta timp cât sunt îndeplinite
condițiile de constituire cerute de legislația luxemburgheză.
Decizia reține și faptul că impunerea obligației de lichidare a societății în statul de
origine reprezintă o restricție de natură să îngreuneze și chiar să împiedice transformarea
transfrontalieră a societății Polbud. Pentru a justifica această restricție pe motive de
interes general, guvernul polonez a susținut că prin instituirea măsurii sunt urmărite două
obiective: protecția creditorilor, acționarilor minoritari și angajaților și lupta împotriva
practicilor abuzive. Respingând aceste apărări, Curtea reține că reglementarea națională
constituie o restricție care depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor
urmărite.
În ceea ce privește protecția creditorilor, acționarilor minoritari și a salariaților,
Curtea apreciază că măsura națională impune de o manieră generală o obligație de
lichidare fără a ține seama de riscul real de atingere adusă intereselor persoanelor
menționate322. În același timp, protecția intereselor creditorilor ar putea fi realizată prin
mijloace mai puțin restrictive (precum constituirea unor garanții bancare sau a altor
garanții echivalente) decât cea impusă prin legislația poloneză. În ceea ce privește frauda
la lege, simpla împrejurare că o societate își transferă sediul dintr-un stat membru în altul
nu poate să constituie temeiul unei prezumții generale de fraudă și să justifice o măsură
de natură aduce atingere exercitării unei libertăți fundamentale323. În consecință, măsura
națională este disproporționată.

II. Libertatea universitară și libertatea de a înființa instituții de învățământ –

între dreptul Uniunii și dreptul OMC

Acțiunea Contribuția hotărârii pronunțate la 6 octombrie 2020 de Marea

Cameră a CJUE în cauza Comisia împotriva Ungariei324.

Explicație preliminară. Curtea a admis acțiunea în constatarea neîndeplinirii

obligațiilor introdusă de Comisia Europeană urmare condițiilor restrictive impuse
de statul maghiar instituțiilor de învățământ superior străine din afara Uniunii. În fapt,
prin modificările legislative din aprilie 2017 aduse de Parlamentul de la Budapesta la
Legea privind învățământul superior, pentru exercitarea activității pe teritoriul Ungariei,
universitățile străine din afara Spațiului Economic European (SEE), trebuie să facă
dovada privind

i) existența unei convenții internaționale prealabile între Ungaria și statul lor de

origine, sub sancțiunea retragerii autorizației. Mai mult, pentru a putea furniza servicii

322
Polbud, par. 58.
323
Idem, par. 63.
324
CJUE (Marea Cameră), 6 octombrie 2020, C-66/18, Comisia împotriva Ungariei, EU:C:2020:792.
educaționale pe teritoriul Ungariei nu este suficient ca instituțiile academice străine să fie
acreditate în statul de origine, ci trebuie să îndeplinească și cerința privind

ii) organizarea efectivă a unei activități de învățământ superior în țara de origine.

Context politic și juridic. Antecedentele care au dus la declanșarea litigiului se

înscriu într-un context politic a cărui descriere nu poate fi ignorată. După intrarea în
vigoare a măsurilor legislative adoptate în grabă de autoritățile maghiare, opinia publică a
putut constata cu ușurință că, dintre cele șase instituții de învățământ superior străine care
desfășurau în Ungaria, la data modificării Legii privind învățământul superior, o
activitate supusă cerinței de autorizare, Universitatea Central Europeană/Central
European University (CEU) era singura care, urmare modelului său specific, nu
îndeplinea noile cerințe.

CEU a fost constituită în anul 1991 potrivit legislației statului New York în
conjunctura istorică a schimbărilor profunde antrenate de căderea regimurilor comuniste
și avea ca obiectiv declarat de a încuraja dezbaterea critică privind formarea noilor factori
de decizie din țările Europei centrale și de Est. Principalii finanțatori ai instituției sunt
fundațiile „Open Society” ale omului de afaceri american de origine maghiară, George
Soros. Dat fiind obiectivul său specific, CEU deși deținea autorizația de funcționare
eliberată de statul american (așanumita „Absolute charter”) nu a desfășurat în niciun
moment o activitate de învățământ sau de cercetare în Statele Unite. Oponenții măsurii și
totodată adversarii politici ai premierului Viktor Orbán susțin că măsura adoptată, fără a
fi în mod oficial una ad personam, nu reprezintă altceva decât mijlocul prin care guvernul
maghiar urmărește să interzică universității americane să-și mai exercite activitatea pe
teritoriul Ungariei. Pentru a putea furniza în continuare servicii educaționale pe teritoriul
Ungariei CEU ar trebui să facă dovada îndeplinirii cerinței privind existența unui acord
internațional încheiat de guvernul american cu cel maghiar; în condițiile în care celelalte
universități americane care își desfășoară activitatea la Budapesta (McDaniel College și
University of Notre Dame beneficiază de un astfel de acord), apare evident că de fapt
legea țintește în fapt inactivarea CEU pe teritoriul Ungariei.

Prin urmare, Comisia apreciază că impunerea acestei prime cerințe privind

convenția internațională încheiată de Ungaria cu țara de origine a universității străine
(și care se aplică doar instituțiilor de învățământ superior stabilite în țări-terțe din afara
SEE) reprezintă

i) o încălcare a dreptului OMC, mai exact a principiului tratamentului național

consacrat de art. XVII din GATS (potrivit căruia furnizorii de servicii naționali și străini
trebuie tratați de o manieră echivalentă);

ii) o încălcare a libertății academice, a libertății de a înființa instituții de învățământ

și a libertății de a întreprinde consacrate de art. 13, art. 14 alin. (3) și art. 16 din Carta
drepturilor fundamentale UE.
 Pe lângă condiția referitoare la încheierea prealabilă cu guvernul american a unei
convenții internaționale se adaugă și cerința de a organiza în mod efectiv o formă de
învățământ superior în țara de origine (unde se află sediul instituției în cauză). Chiar
dacă cea de-a doua cerință operează și față de universitățile cu sediul într-un stat-membru
al Uniunii sau în SEE, faptul că CEU se află exact acolo unde cele două cerințe restrictive
se suprapun nu poate fi întâmplător325 și explică rațiunile pentru care în dezbaterea publică
măsura a primit apelativul de „lex CEU“.

În ceea ce privește condiția care subordonează furnizarea de servicii educaționale

pe teritoriul Ungariei de cerința desfășurării unei activități de învățământ efective în țara
de origine, Comisia consideră că măsura legislativă constituie

i) o încălcare a aceluiași art. XVII din GATS privind regula tratamentului național

ii) o restricție nejustificată atât în calea liberei prestări a serviciilor prevăzută la art.
16 din Directiva 2006/123/CE privind serviciile cât și a libertății de stabilire consacrată
de art. 49 TFUE exercitării liberei prestări a serviciilor și a libertății de stabilire;

iii) o transgresare a drepturilor fundamentale ale instituțiilor de învățământ

superior recunoscută în special de art. 13 și art. 14 alin. (3) din Cartă.

Contribuția hotărârii. Curtea a avut prilejul de a contribui la consolidarea liberei

prestări a serviciilor (Directiva 2006/123/CE, art. 56 TFUE) și a libertății de stabilire (art.
49 TFUE) dar și de a se pronunța într-un context diferit decât a făcut-o până în prezent
asupra chestiunii privind efectul direct al dreptului Organizației Mondiale a Comerțului.

Astfel, hotărârea aduce elemente de plus-valoare ce pot servi reflecției privind

articularea dintre contenciosul Uniunii și dreptul OMC. Orientarea consecventă a Curții
de a refuza efectul direct al regulilor GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț din
1947) și, ulterior, al dreptului OMC este una bine-cunoscută. Acordurile OMC nu
figurează, în principiu, printre normele în lumina cărora Curtea controlează legalitatea
actelor adoptate de instituțiile Uniunii. În alți termeni, particularii nu pot invoca dreptul
OMC pentru a contesta validitatea actelor Uniunii, fiind apreciate ca inadmisibile nu doar
acțiunile în anulare a actelor UE ci și acțiunile în despăgubiri împotriva instituțiilor UE
(și prin care s-a ridicat problema răspunderii Uniunii pentru încălcarea normelor OMC).
Caracterul strict delimitat al corectivelor aduse acestei concepții (prin excepțiile Fediol și
Nakajima) și insuficienta lor exploatare nu au făcut decât să întărească impresia unei
atitudini mai degrabă ermetice a Curții în materie.
Ori, în Comisia împotriva Ungariei, asistăm la ruperea acestui model al
respingerii efectului direct al dreptului OMC iar Curtea o face în cadrul procedurii de
infringement declanșate împotriva Ungariei, mai exact înăuntrul unei intrigi judiciare
între Comisie și statele-membre. Devine imediat vizibilă următoarea consecință: deși
particularilor li se refuză posibilitatea de a invoca Acordurile OMC (și nu mai puțin

325
A se vedea Guardian, ‘George Soros: Orbán turns to familiar scapegoat as Hungary rows with EU’, 5 decembrie
2020, disponibil la https://www.theguardian.com/world/2020/dec/05/george-soros-orban-turns-to-familiar-scapegoat-
as-hungary-rows-with-eu, data ultimei accesări 3 noiembrie 2021.
hotărârile Organului de soluționare a litigiilor), Curtea susține efectul direct numai atunci
când îl poate folosi împotriva statelor membre. Această diferență de tratament merită a fi
pusă sub semnul întrebării și este văzută nu doar ca «un standard dublu menit să protejeze
exclusiv Uniunea ci și precum un cal troian care ar putea fi folosit pentru a o ataca pe
ascuns»326.

Hotărârea este inovatoare nu doar sub aspectul lărgirii dezbaterii între raportul
dintre acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor și dreptul OMC, ci și sub aspectul
examinării autonome a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (Carta).
Urmând linia de argumentare exprimată prin Concluziile Avocatului general Juliane
Kokott din 5 martie 2020, Curtea constată că Ungaria încălcat Acordul General privind
Comerțul cu Servicii (GATS) precum și prevederile referitoare la libertatea universitară,
libertatea de a înființa instituții de învățământ și libertatea de a întreprinde [art. 13, art. 14
alin. (3) și art. 16 CDFUE]. Nu este prima dată când protecția drepturilor fundamentale
constituie o limită la justificarea unei restrângeri a libertăților economice pe care se
sprijină piața internă (precum în Schmidberger327). În schimb, hotărârea poartă în miezul
său un procedeu subtil prin care particularii pot înfrânge granițele impuse de Curte atunci
când nu li se permite să invoce aplicabilitatea dreptului OMC (în scopul anulării actelor
UE sau obligării la reparația prejudiciului cauzat de instituțiile Uniunii). Chiar dacă
acordurile OMC nu pot fi utilizate de particulari ca standard de control al dreptului UE,
Carta reprezintă un etalon valabil prin raportare la care măsurile naționale care încalcă
regulile OMC pot fi cenzurate.

Desigur, schema de gândire carteziană care se degajă din lectura hotărârii permite
dezvoltarea unor comentarii asupra unor aspecte juridice diferite. Poate fi explorată
chestiunea privind competența Curții de a soluționa o acțiune în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor pentru motive întemeiate pe încălcarea regulilor GATS în cadrul mai larg al
responsabilității internaționale a Uniunii pentru măsurile naționale.

Pot fi remarcate și aspectele ridicate de restrângerea libertăților de circulație a

prestatorilor de servicii cu sediul în state-membre UE și motivele care ar justifica, în
opinia Ungariei, impunerea restricției:

(i) protecția ordinii publice și impunerea cerințelor pentru a preveni practicile

comerciale înșelătoare și frauduloase și

(ii) asigurarea calității ofertelor de învățământ

Circumstanțierea domeniului de aplicare al libertății de stabilire și al liberei prestări

a serviciilor la împrejurările concrete ale speței este necesară.

326
Fontanelli, Filippo, ‘GATS the way / I like it: WTO Law, Review of EU Legality and Fundamental Rights’, ESIL
Reflections volume 10, issue 2 (2021), p. 1.
327 CJCE, 12 iunie 2003, C-112/00, Eugen Schmidberger, Internationale Transporte und Planzüge împotriva Republik

Österreich, ECR 2003, p. I-5659.

 Astfel, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție, prestațiile efectuate cu titlu oneros
de instituții de învățământ superior intră în domeniul de aplicare al libertății de stabilire
atunci când sunt exercitate în statul membru gazdă, în mod stabil și continuu, de
resortisanți ai unui stat membru dintrun sediu principal sau secundar situat întrun alt stat
membru328.

În consecință, Curtea va reține că cerința privind organizarea efectivă a unei forme

de învățământ în statul în care se află sediul instituției în cauză intră sub incidența
articolului 49 TFUE în măsura în care această cerință se aplică unei instituții de
învățământ superior cu sediul întrun alt stat membru decât Ungaria și care organizează o
formă de învățământ în acest din urmă stat în schimbul unei remunerații329.

VII. Bibliografia recomandată:

Gina Orga-Dumitriu, Libertatea de stabilire a societăților și transformarea

transfrontalieră. Polbud, Acta nr. 1/2022, pag. 27-37.
Gina Orga-Dumitriu, Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor și dreptul
Organizației Mondiale a Comerțului, în Revista Română de Drept European nr. 2/2022.
Gina Orga-Dumitriu, Dreptul de stabilire al societăţilor în UE şi fiscalitatea, în
Revista Română de Dreptul Afacerilor nr. 1/2015, pag. 41-50;
Gina Orga-Dumitriu, Cross-border Transfer of the Registered seat – a Cinderella
of the Freedom of establishment ?, în SGEM 2014 International Multidisciplinary
Scientific Conferences on Social Sciences & Arts, Political Sciences, Law, Finance,
Economics & Tourism, Conference Proceedings, volume I, ISBN: 978-619-7105-25-4,
ISSN: 2367-5659, DOI: 10.5593/sgemsocial2014/B21/S5.076, Published by STEF92
Technology Ltd., Sofia, 2014, p. 577-588, disponibil la
https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2909685
Gina Orga-Dumitriu, Freedom of establishment of companies in EU: admitted
restrictions vs. forbidden restrictions, în Cross-Border Cooperation – Models of Good
Practice in Carpathian Region, Jean Monnet International Conference Cross-Border
Cooperation: Models of Good Practice in Carpathian Region (Poland, Slovakia, Ukraine,
Hungary and Romania), December 9-10, 2013, Oradea, C.H. Beck, Bucharest 2014, p.
110-123,
disponibil la http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=2523478;
P. Craig, G. De Búrca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi
doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu (în seria Drept comunitar, Control ştiinţific şi revizie
traducere – Beatrice Andreşan-Grigoriu), Bucureşti, 2009;
D.M.Şandru, Drept comunitar. Integrarea europeană. Impactul asupra
schimburilor comerciale europene şi mondiale, Ed. Universitară, Bucureşti, 2007;

328
A se vedea Concluziile Avocatului General Juliane Kokott, 5 martie 2020, pct. 154 și jurisprudența citată sub nota de
subsol 70.
329
Comisia împotriva Ungariei, pct. 163 din hotărâre.
 M. Crăcană, M. Căpăţână, Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi
capitalurilor, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007;
G. Tudor, D. Călin, Jurisprudenţa CJCE, vol. II • Libertatea de a presta servicii •
Libera circulaţie a persoanelor şi dreptul de stabilire • Politica socială • Jurisdicţia
comunitară, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
O. Manolache, Drept comunitar, ed. a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;
R. M. Popescu, M. A. Dumitraşcu, coordonator Augustin Fuerea, Drept comunitar
european. Caiet de seminar, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2006;
L. Dubouis, C. Blumann, Droit matériel de l’Union européenne, Paris,
Montchrestien, 4e édition, 2006;
C. Nourissat, Droit communautaire des affaires, Paris, Dalloz, 2e édition, 2005;
A. Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003;
S. Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001;
I. Simion, Liberalizarea serviciilor în piaţa internă, în R.R.D.C. nr. 4/2007;
L. Imre, Dreptul de liberă stabilire a societăţilor comerciale în dreptul comunitar –
Evoluţie şi tendinţe, Partea I, în R.D.C. nr. 1/2005;
D. Mazilu, Libera circulaţie a serviciilor – componentă importantă pentru
funcţionarea pieţei unice europene, în R.D.C. nr. 1/2005
O. Ţinca, Detaşarea salariaţilor în străinătate în cadrul prestărilor de servicii, în
R.D.C. nr. 4/2005;
N. Diaconu, Regimul juridic aplicabil persoanei juridice străine, în R.D.C. nr.
2/2005;
R. Moise, Libertatea de stabilire şi fiscalitatea directă în dreptul comunitar, în
R.R.D.C. nr. 3/2005;
M. Voicu (selecţie şi traducere), II. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene • Libertatea de stabilire. Avocat. Hotărârea Reyners • Libertatea de prestare a
serviciilor. Consilier juridic. Hotărârea van Binsbergen, în R.D.C. nr. 1/2004;
M. Voicu (selecţie şi traducere), Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene, Libera circulaţie a lucrătorilor şi a serviciilor în Uniunea Europeană, în R.D.C.
nr. 11/2002.

VIII. Întrebări recapitulative:

▪ Care este corelaţia dintre libertatea de stabilire şi principiul libertăţii comerţului?

▪ Ce se înţelege prin stabilire cu titlu principal, respectiv stabilire cu titlu

secundar?

▪ Prin ce se diferenţiază libertatea de prestare a serviciilor de libertatea de

stabilire?

▪ Care este sensul atribuit noţiunii de L.P.S. activă, respectiv L.P.S. pasivă ?
 IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă:

▪ Dreptul de liberă stabilire implică exercitarea următoarelor prerogative:

a) dreptul membrilor fondatori ai unei societăţi comerciale de a hotărî în mod

liber pe teritoriul cărui stat-membru va fi înfiinţată o societate comercială;
b) dreptul asociaţilor unei societăţi comerciale de a decide dacă exercitarea
activităţii societăţii se va desfăşura pe teritoriul statului unde societatea şi-a stabilit sediul
sau administraţia principală sau pe teritoriul unui alt stat-membru unde va fi înfiinţată o
filială sau sucursală;
c) dreptul de a se adresa oricărei instituţii comunitare în limba unui stat-membru
şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă;
d) dreptul asociaţilor unei societăţi comerciale de a hotărî în mod liber dacă
exercitarea activităţii comerciale în afara statului de constituire se va realiza prin
intermediul unei filiale sau sucursale.

▪ Persoanele juridice – beneficiare ale libertăţii de stabilire şi de prestare a

serviciilor;

▪ Exercitarea dreptului de liberă stabilire a societăţilor comerciale în lumina

jurisprudenţei C.J.U.E.