Sunteți pe pagina 1din 121

Conferenţiar univ. dr. Bianca SELEJAN-GUŢAN Lector univ. dr. Laura-Maria CRĂCIUNEAN

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

Manual pentru uzul studenţilor la forma de învăţământ la distanţă

Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu

2009

CUPRINS

GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU……………………………p.5

PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ŞI A DISCIPLINEI………………p.7

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………… p.9

TEMA I – INTRODUCERE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC………p.10

1. Noţiuni introductive

2. Particularităţile şi natura dreptului internaţional public

3. Dreptul internaţional public şi dreptul intern

4. Dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat

5. Repere în dezvoltarea istorică a dreptului internaţional public

TEMA II – IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC…………

p.19

1. Noţiunea şi sfera izvoarelor dreptului internaţional public

 

2. Prezentarea izvoarelor şi a principiilor dreptului internaţional public

 

1. Tratatul internaţional

2. Cutuma internaţională

3. Principiile generale de drept

4. Principiile dreptului internaţional public

5. Jurisprudenţa sau hotărârile judecătoreşti

6. Doctrina

7. Echitatea

8. Actele unilaterale ale statelor

9. Actele organizaţiilor internaţionale

3.

Ierarhia normelor în dreptul internaţional public. Ius cogens

TEMA III – SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC……

p.28

1. Introducere. Despre personalitate în dreptul internaţional public

2. Prezentarea sferei subiectelor de drept internaţional public

3. Statele – principalele subiecte de drept internaţional public

4. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale: Organizaţia

(ONU)

Naţiunilor Unite

5. Alte entităţi cu personalitate internaţională restrânsă sau discutabilă:

a. popoarele şi mişcările de eliberare naţională

b. organizaţiile nonguvernamentale

c. societăţile transnaţionale

d. individul (persoana fizică)

TEMA IV – POPULAŢIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC………….p.44

1.

Populaţia – element constitutiv al statului

2. Cetăţenia în dreptul internaţional public

3. Regimul juridic al străinilor

4. Protecţia diplomatică

5. Regimul juridic al refugiaţilor şi al persoanelor strămutate

6. Azilul teritorial

TEMA 5 – PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI… p.53

1. Primele preocupări pentru protecţia drepturilor omului

2. Principalele sisteme de protecţie a drepturilor omului a) Sistemul ONU de protecţie a drepturilor omului b) Sisteme regionale:

1. Sistemul european:

- Consiliul Europei

- Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)

- Uniunea Europeană (UE)

2. Sistemul interamerican

3. Sistemul african

4. Carta arabă a drepturilor omului 3. Protecţia minorităţilor în dreptul internaţional public

TEMA 6 – TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC………….p.66

1.

Noţiunea şi elementele teritoriului

2.

Dobândirea şi modificarea titlului asupra teritoriului

3.

Delimitarea teritoriului

4.

Regimul juridic al unor spaţii în dreptul internaţional public

a. Fluviile, lacurile şi canalele internaţionale

b. Marea teritorială

c. Marea liberă

d. Spaţiul aerian

e. Spaţiul cosmic

f. Arctica şi Antarctica

TEMA 7 – JURISDICŢIA STATELOR ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

PUBLIC………………………………………………………………………………….p.75

1. Jurisdicţia statelor

2. Imunitatea statelor

3. Imunităţile şi privilegiile diplomatice şi consulare

a. Dreptul diplomatic

b. Dreptul consular

TEMA 8 – TRATATUL INTERNAŢIONAL………………………………………

p.85

1. Definiţia, clasificarea şi codificarea dreptului tratatelor

2. Încheierea tratatelor internaţionale

a. Condiţii de fond şi de formă

b. Etapele încheierii tratatelor internaţionale

c. Legislaţia română în materia încheierii tratatelor internaţionale

3. Respectarea şi aplicarea tratatelor de către statele părţi

4. Efectele tratatelor faţă de terţi

5. Modificarea, încetarea, suspendarea efectelor tratatelor internaţionale

6. Nulitatea tratatelor internaţionale

7. Reguli de interpretare a tratatelor internaţionale

TEMA 9 – INTRODUCERE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR………………………………………………………………………… p.94

1. Scurte consideraţii istorice

2. Dreptul internaţional umanitar contemporan

3. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii

TEMA 10 – RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ……………………………….p.104

1. Răspunderea internaţională a statelor

2. Răspunderea internaţională a indivizilor. Dreptul internaţional penal

3. Tribunalele penale internaţionale

 

a.

Tribunalul Internaţional Penal pentru fosta Iugoslavie

 

b.

Tribunalul Internaţional Penal pentru Ruanda

c.

Curtea Penală Internaţională Permanentă

 

TEMA

11

SOLUŢIONAREA

PE

CALE

PAŞNICĂ

A

DIFERENDELOR

INTERNAŢIONALE …………………………………………………………………p.113

1. Noţiunea de diferend internaţional

2. Principii aplicabile soluţionării diferendelor internaţionale

3. Mijloace non-jurisdicţionale de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale

a. Negocierea

b. Bunele oficii

c. Medierea

d. Ancheta

e. Concilierea

4. Mijloace jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor internaţionale

a. Arbitrajul internaţional

b. Curtea Internaţională de Justiţie

5. Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale în cadrul ONU

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE AUTOEVALUARE……………………………….p.121

GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU

Introducere

Prezentul manual de studiu reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC, care este comună învăţământului la forma de zi şi la forma de învăţământ la distanţă, conform planurilor de învăţământ în vigoare.

El este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi constituie materialul bibliografic minim necesar pentru parcurgerea, însuşirea şi evaluarea disciplinei respective.

Manualul este structurat în conformitate cu standardele şi procedurile de uz larg în învăţământ naţional şi internaţional, care se adresează învăţării individuale pe baze interactive. Parcurgerea manualului, pe baza prezentelor instrucţiuni asigură reţinerea informaţiilor de bază, înţelegerea fenomenelor fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor dobândite la rezolvarea unor probleme specializate.

Manualul este structurat pe teme de studiu. Tema de studiu reprezintă o parte omogenă din componenţa manualului, caracterizată de un număr limitat de termeni de referinţă (cuvinte- cheie), care poate fi parcurs şi însuşit printr-un efort continuu de concentrare intelectuală care să nu depăşească 2-6 ore (intervalul se referă la conţinutul de idei al modulului de studiu şi nu ia în calcul întrebările recapitulative, temele pentru acasă, testele de autoevaluare sau pe cele de evaluare).

Fiecare unitate de studiu are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor autoinstruirii.

Rezultatele efective ale utilizării manualului se vor suprapune pe rezultatele aşteptate doar cu condiţia respectării întocmai a procedurii de parcurgere a modulelor de studiu, procedură care este prezentate în cele ce urmează.

Procedura de învăţare în sistem de autoinstruire

Utilizarea manualului de studiu individual se face pe baza unui program de autoinstruire.

Recomandăm câteva reguli de bază în procedura de realizare a programului de autoinstruire pe baza manualului de faţă:

1. Temele de studiu se parcurg în ordinea în care sunt prezentate în manual, chiar în cazul în care studentul apreciază că ar putea ”sări” direct la o altă unitate de studiu. Criteriile şi modalitatea de ”înlănţuire” a modulelor de studiu sunt prezentate la fiecare modul de studiu şi ele trebuie respectate întocmai, sub sancţiunea nerealizării la parametrii maximali a programului de autoinstruire;

2. Fiecare modul de studiu conţine şi un test de evaluare şi/sau temă pentru acasă pe care

studentul trebuie să le realizeze, cu scopul evaluării gradului şi corectitudinii înţelegerii

fenomenelor ţi proceselor descrise sau prezentate în modulul de studiu;

sau

perspicacitate, deci nu trebuie rezolvate contra cronometru;

3. Întrebările

de

autocontrol,

testele

de

evaluare

tema

pentru

acasă

nu

sunt

de

4.

Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este următoarea:

se citesc obiectivele şi competenţele modulului de studiu

se citesc termenii de referinţă (cuvintele cheie)

se parcurg ideile principale ale modulului sintetizate în rezumat

se parcurge conţinutul dezvoltat de idei al modulului

se parcurge bibliografia recomandată

se răspunde la întrebările recapitulative, revăzând, dacă este necesar, conţinutul dezvoltat de idei al modulului

se efectuează testul de autoevaluare ţi se verifică, prin confruntare cu răspunsurile date la sfârşitul manualului, corectitudinea răspunsurilor

se efectuează testul de evaluare şi/sau tema pentru acasă sau de control (după caz)

OBS.: Este recomandabil ca, înainte de efectuarea testelor de autoevaluare, să se facă o pauză de 30 de minute sau o oră. De asemenea este recomandabil ca la fiecare 2 ore de studiu să se facă o pauză de 30 de minute.

5. Nu este recomandabil să se parcurgă mai mult de un modul de studiu pe zi, pentru a nu se

periclita însuşirea temeinică şi structurală a materiei. În funcţie de necesităţile şi posibilităţile de

studiu ale studentului, studiul unui modul poate fi fracţionat pe mai multe zile, dedicând cel puţin 30 de minute pe zi studiului.

TEMA PENTRU ACASĂ (TA) reprezintă un exerciţiu obligatoriu de reflecţie pentru fiecare temă de studiu. Ea se constituie într-un instrument indispensabil de studiu individual necesar însuşirii şi mai ales înţelegerii temei. Rezolvarea ei se poate face în aprox. 1-2 ore.

TEMA DE CONTROL (TC): reprezintă un exerciţiu obligatoriu mai amplu, cu caracter integrativ, care are rolul de a realiza un liant noţional şi cognitiv între temele studiate anterior şi de a provoca capacitatea sintetică şi creativă a studentului. Pregătirea ei necesită un efort mai îndelungat (aprox.10 ore), implică stăpânirea temelor anterioare precum şi consultarea tutorelui de disciplină. Cele două teme de control se regăsesc pe parcursul manualului astfel încât să acopere cele mai importante părţi ale acestuia.

PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ŞI A DISCIPLINEI

Manualul de studiu DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC reprezintă o sinteză realizată în manieră interactivă a cursului corespondent utilizat la forma de învăţământ zi.

Conţinutul de idei nu a fost redus ci doar sintetizat, în principiu, într-o manieră mai accentuat enunţiativă, elementele de detaliu sau de explicaţie redundantă (necesare pentru atingerea scopului pedagogic al fixării şi corelării cunoştinţelor) putând fi găsite de către student în bibliografia de specialitate recomandată.

Obiectul cursului DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC:

Cursul îşi propune să realizeze o introducere în vasta disciplină drept internaţional public prin cunoaşterea problematicii specifice acestei ramuri de drept, a evoluţiei societăţii internaţionale, a principalelor concepte cu care operează această disciplină, prin conştientizarea rolului dreptului internaţional în dezvoltarea societăţii internaţionale şi în raport cu dreptul intern (în principal prin stabilirea şi analizarea relaţiilor care există, în prezent, între dreptul intern şi dreptul internaţional).

Obiectivele disciplinei:

Prezentarea cursului va urmări dobândirea unor cunoştinţe şi concepte specifice diferitelor ramuri ale dreptului internaţional public precum: dreptul tratatelor, dreptul organizaţiilor internaţionale, dreptul umanitar, dreptul internaţional al drepturilor omului, dreptul diplomatic şi consular ori dreptul internaţional penal. Cursul de drept internaţional public constituie şi premisa necesară învăţării şi aprofundării ulterioare a altor discipline precum dreptul comunitar, protecţia internaţională a drepturilor omului sau dreptul internaţional privat.

Obiective principale:

a) înţelegerea mecanismelor generale ale raportului dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor;

b) abordarea comparativă a instituţiilor şi principiilor învăţate deja la alte ramuri de drept intern şi cele ale dreptului internaţional public (de exemplu, tratat – contact, răspundere internaţională – răspundere civilă, penală; cetăţenie – componenta de drept constituţional şi cea de drept internaţional; drepturile omului din perspectiva dreptului constituţional şi a dreptului internaţional public etc.);

c) formarea unui vocabular juridic necesar oricărui jurist şi indispensabil pentru studiul unor discipline precum dreptul comunitar, protecţia internaţională a drepturilor omului sau dreptul internaţional privat.

Descrierea structurii manualului:

Manualul este structurat în conformitate cu rigorile studiului individual (autoinstruire) şi este compartimentat în teme de studiu. Structura fiecărei teme de studiu este următoarea:

I.

Obiective (rezultatele aşteptate ale temei)

II. Competenţele dobândite de student (utilitatea temei pentru student)

III. Termeni de referinţă (concepte cheie)

IV. Structura temei de studiu

V. Rezumatul ideilor principale

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

VII. Bibliografia recomandată

VIII. Întrebări recapitulative

IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă

I. Prezentul

studiul disciplinei DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC. El reprezintă minimul de informaţie necesară pentru înţelegerea şi însuşirea noţiunilor fundamentale ale disciplinei.

bibliografia generală minimală obligatorie pentru

manual constituie

II. Bibliografia generală complementară:

Studiul ştiinţific al disciplinei impune parcurgerea următoarei liste de bibliografie românească selectivă:

1. B. Selejan-Guţan, Drept internaţional public, Editura Universităţii „Lucian Blaga”Sibiu,

2003;

2. B. Selejan-Guţan, Laura-Maria Crăciunean, Drept internaţional public, Editura Hamangiu,

Bucureşti, 2008;

3. R. Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Ediţia a III-a,

Editura ALL-Beck, Bucureşti, 2003;

4. R. Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, 2 volume, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005,

2008;

5. M. Niciu, Culegere de texte de drept internaţional public, 2 volume, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1998;

6. B. Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2004

(ediţia I), 2006 (ediţia a II-a), 2008 (ediţia a III-a);

7. S. Scăunaş, Drept internaţional umanitar, Sibiu, Editura Burg, 2000;

8. S. Scăunaş, Drept internaţional public, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;

9. Al. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internaţional contemporan. Bucureşti,

Editura All Beck, 2000;

10. A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public. Sinteze pentru examen, Editura

C.H. Beck, Bucureşti, 2006 (ediţia a IV-a), 2009 (ediţia a V-a).

11. A. Năstase, B. Aurescu, I. Gâlea, Drept diplomatic şi consular. Sinteze pentru examen,

Bucureşti, Editura All Beck, 2002;

12. M. Niciu, Drept internaţional public, Arad, Editura Servosat, 1997;

III. Pentru realizarea unor studii ştiinţifice, a temelor pentru acasă, a temelor de control, a lucrării de licenţă precum şi pentru aprofundarea disciplinei studentul se va adresa pentru bibliografie suplimentară tutorelui de disciplină.

TEMA I – INTRODUCERE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

I. OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:

înţelegerea deosebirilor dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern

înţelegerea particularităţile dreptului internaţional public

înţelegerea raportului dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern

înţelegerea deosebirilor dintre dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat

studentul să înţeleagă rolul deţinut de Liga Naţiunilor şi ONU în dezvoltarea dreptului internaţional public

II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:

studentul să fie capabil să identifice raporturile specifice dreptului internaţional public

studentul să fie capabil să facă distincţia între raporturile de drept internaţional public şi cele de drept internaţional privat

studentul să fie capabil să identifice care este raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, în general, şi în cazul României, în particular

studentul să fie capabil să identifice momentele istorice de importanţă fundamentală în dezvoltarea dreptului internaţional public

III. TERMENI DE REFERINŢĂ (CONCEPTE CHEIE): societate internaţională, relaţii internaţionale, drept internaţional, monism, dualism, natura consensuală, drept de coordonare, ius cogens, Tratatul Sublim, Pactul Briand-Kellogg, capitulaţii, Pacea de la Westfalia

IV. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU:

1. Definiţia dreptului internaţional public

2. Particularităţile şi natura dreptului internaţional public

3. Dreptul internaţional public şi dreptul intern

4. Dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat

5. Repere în dezvoltarea istorică a dreptului internaţional public

V. REZUMAT:

"Dreptul poate exista doar într-o societate şi nu poate exista nicio societate fără un sistem de drept care să reglementeze relaţiile dintre membrii săi". Transpunerea acestei afirmaţii, perfect valabile pentru sistemele de drept intern, asupra dreptului internaţional, nu s-a făcut fără dificultate. Există o societate internaţională? Dar un drept aplicabil acesteia, în adevăratul sens al cuvântului? Care sunt particularităţile şi punctele slabe ale acestei ramuri de drept? Despre drept internaţional public, în sensul modern al cuvântului, se poate vorbi numai după Pacea de la Westfalia însă manifestări incipiente ale acestuia pot fi regăsite, cu uşurinţă, şi în perioada antică ori în evul mediu.

CONŢINUTUL TEMEI I:

1.

Definiţia dreptului internaţional public

Societatea internaţională a fost definită ca acea comunitate a statelor suverane care intră în raporturi juridice unele cu altele. Dacă în perioada clasică a dreptului internaţional (sec. al XIX- lea şi începutul sec. al XX-lea), participarea la societatea internaţională era un privilegiu al statelor, în timpurile moderne această societate s-a îmbogăţit însă şi cu alte elemente:

organizaţiile internaţionale interguvernamentale, organizaţiile internaţionale non- guvernamentale şi chiar individul, ca actor în relaţiile internaţionale.

Raporturile stabilite între membrii societăţii internaţionale poartă denumirea de relaţii internaţionale, iar normele juridice care guvernează aceste raporturi formează dreptul internaţional public.

Dreptul internaţional public a fost definit ca "acel corp de reguli obligatorii din punct de vedere juridic pentru state în relaţiile dintre acestea". Un alt autor defineşte dreptul internaţional public pornind de la elementele sale esenţiale: "un ansamblu de norme juridice chemate să reglementeze raporturile dintre state şi celelalte subiecte ale dreptului internaţional, norme create de aceste subiecte pe baza acordului lor de voinţă."

2.

Trăsăturile specifice şi natura dreptului internaţional public

O serie de particularităţi deosebesc dreptul internaţional public de dreptul intern al statelor.

A. Modul de elaborare a normelor – procesul de elaborare a normelor sale este marcat de participarea exclusivă a statelor, care sunt în acelaşi timp şi beneficiarii normelor adoptate, precum şi de absenţa unei autorităţi superioare cu atribuţii legislative.

B. Modul de aplicare a normelor – din nou, suntem în faţa unei suprapuneri a autorilor normei cu

cei chemaţi să o aplice. Unele organizaţii internaţionale sau organe ale acestora pot fi însărcinate cu anumite competenţe privind aplicarea normelor dar nu există un sistem de autorităţi ale administraţiei publice însărcinate cu această aplicare.

C. Modul de control al respectării normelor – controlul respectării normelor de drept internaţional

ţine tot de voinţa statelor, chiar şi în cazul în care competenţa aparţine unor organe jurisdicţionale special create în acest scop. Nu există un sistem judiciar cu competenţă generală şi obligatorie.

D. Modul de sancţionare a încălcării normelor – trăsăturile specifice ale dreptului internaţional public,

în mod special caracterul său consensual, fac dificilă introducerea de sancţiuni împotriva

eventualelor încălcări.

E. Natura consensuală a dreptului internaţional public – este principala caracteristică a acestuia. Normele dreptului internaţional iau naştere prin acordul de voinţă al statelor: "regulile de drept obligatorii pentru toate statele sunt emanaţia propriei lor voinţe, liber exprimate, aşa cum rezultă aceasta din convenţii sau cutume general acceptate ca exprimând principii de drept" (Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, hotărârea din cauza Lotus, 1927).

3. Dreptul internaţional public şi dreptul intern

Doctrina dreptului internaţional public a creat o celebră controversă în jurul problemei relaţiei dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern: controversa dintre monism şi dualism. Întrebarea fundamentală de la care a pornit această dezbatere teoretică a fost: există una sau două ordini juridice – internă şi internaţională? Potrivit teoriei moniste, reprezentate de jurişti faimoşi ca Hersch Lauterpacht, Lassa Oppenheim, Georges Scelle, Hans Kelsen, dreptul este o structură unitară, instituind o singură ordine normativă, în care dreptul internaţional şi dreptul intern îşi ocupă fiecare un loc stabilit. Teoria dualistă propune ideea existenţei a două ordini juridice distincte, având obiecte de reglementare distincte şi subiecte distincte. În dreptul internaţional contemporan şi în practica statelor, remarcăm următoarele dezvoltări ale raporturilor dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, care dovedesc tot mai accentuata tendinţă spre influenţare reciprocă a celor două ordini juridice:

a) art. 46 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor, care prevede că un stat nu se poate prevala de faptul că consimţământul său la încheierea unui tratat a fost exprimat cu violarea unei dispoziţii a dreptului său intern privitoare la competenţa de a încheia tratate, cu excepţia cazului când este vorba despre o violare vădită şi a unei dispoziţii interne de o importanţă fundamentală;

b) conferirea, de către state, de efecte directe în dreptul intern ale unor tratate

internaţionale (de exemplu, art. 11 al Constituţiei României);

c) recunoaşterea priorităţii faţă de dreptul intern a unor prevederi ale dreptului

internaţional, în mod special a celor privind drepturile omului (de exemplu, art. 20 al Constituţiei României). d) crearea unor ordini internaţionale sui generis, cel mai elocvent exemplu fiind cel al Uniunii Europene, care tinde tot mai mult spre o îmbinare a trăsăturilor unui sistem internaţional cu cele ale unui sistem constituţional.

4.

Dreptul internaţional public şi dreptul internaţional privat

Dreptul internaţional public, ca şi parte a dreptului internaţional, trebuie distins de dreptul internaţional privat, acesta din urmă fiind numit şi „conflict de legi”. Astfel, dreptul internaţional privat reprezintă o parte a dreptului privat al statelor, adică un ansamblu de norme juridice de drept intern, şi are ca obiect determinarea legii care va fi în concret aplicabilă în cazul conflictului de legi sau de jurisdicţii Normele juridice de drept privat sunt edictate de legiuitorul fiecărui stat, în România, spre exemplu, reglementând aceste raporturi Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. Dreptul internaţional public, pe de altă parte, cuprinde ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile dintre state şi celelalte subiecte de drept internaţional public, norme care sunt create de aceste subiecte pe baza acordului lor de voinţă. Sfera subiectelor dreptului internaţional public este restrânsă, ea limitându-se la state şi organizaţii internaţionale interguvernamentale, entităţi precum organizaţiile internaţionale nonguvernamentale, societăţile transnaţionale, mişcările de eliberare naţională sau individul având o capacitate de drept internaţional public restrânsă, nefiind admisă calitatea lor de subiecte de drept internaţional public.

5.

Repere în dezvoltarea istorică a dreptului internaţional public

a. Perioada antică. „Putem afirma că dreptul internaţional a existat independent de existenţa statului şi a naţiunilor?” în contextul în care definiţia clasică a dreptului internaţional public face referire la reglementarea relaţiilor dintre state, prin intermediul normelor juridice.

Problema originilor dreptului internaţional în societatea antică a stârnit numeroase controverse, marea majoritate a autorilor de drept internaţional public preferând să înceapă prezentarea istorică din secolul al XIV-lea, cel mult, secol în care s-au manifestat într-o formă incipientă naţiunile. Remarcăm dintre autorii citaţi poziţia lui Roger Pinto care începe prezentarea istorică a dreptului internaţional cu Machiavelli, adică din secolul al XVI-lea, sub motivaţia că acesta a fost cel care a introdus în vocabularul politic şi instituţional noţiunea de „stat” şi că în lipsa statelor orice discuţie cu privire la existenţa unui drept internaţional este de prisos. Este meritul marilor internaţionalişti Georges Scelle, Lassa Oppenheim şi Hersch Lauterpacht de a fi redat perioadei antice locul meritat în istoria dreptului internaţional, lucrările lor cuprinzând referiri ample la această perioadă istorică.

Egiptul Antic şi Mesopotamia. Descoperirile arheologice recente au demonstrat faptul că, în perioada antică, în Orientul Apropiat au existat relaţii diplomatice, s-au încheiat tratate şi s-a folosit chiar şi o limbă diplomatică oficială între entităţi politice precum Egiptul, statele hitite, lumea mesopotamiană şi cea persano-iraniană. În ceea ce priveşte tratatele, dintre numeroasele texte păstrate unul a preocupat, cu precădere, marea majoritate a specialiştilor în drept internaţional – acest lucru datorându-se şi caracterului său complex – şi anume Tratatul sublim dintre faraonul Egiptului Ramses al II- lea şi regele hitit Hattuşill al III-lea (1292 î. Hr.), încheiat la sfârşitul bătăliei de la Qadesh. Ceea ce a făcut ca acest text să fie cu totul remarcabil şi pe cale de consecinţă să se distingă între tratatele încheiate la acea vreme au fost elemente precum: calificarea lui drept un pact de neagresiune cu consecinţa încheierii lui de pe picior de egalitate deşi în preambul se proclama victoria faraonului egiptean; reformularea unui acord mai vechi de apărare comună; stabilirea succesiunii la tronul hitit; redactarea lui în două limbi (egipteană şi babiloniană – cea din urmă fiind limba diplomatică a timpului); consacrarea unui mecanism complex de extrădare a refugiaţilor politici; garantarea respectării tratatului de către cele două divinităţi supreme, cu consecinţa consacrării unei sancţiuni religioase în cazul în care tratatul nu este respectat. Roma antică. Nu putem vorbi despre Roma antică fără a aminti cuvintele

Roma antică dreptul internaţional beneficiază de geniul juridic

internaţionalistului Pierre Vellas:

roman”, dar în acelaşi timp trebuie să menţionăm că „geniul juridic” al romanilor s-a manifestat în ceea ce priveşte transpunerea raporturilor Imperiului Roman cu popoarele străine în reguli juridice şi nu în ceea ce priveşte spiritul dreptului internaţional de astăzi, deoarece regulile juridice ale romanilor cu alte popoare poartă amprenta poziţiei lor de superioritate, nicidecum de egalitate. Grecia antică. Preocuparea grecilor pentru stabilirea de relaţii internaţionale cu alte comunităţi decât cele greceşti reglementate prin drept a fost destul de limitată, cauza principală fiind considerată civilizaţia şi superioritatea lor culturală. Astfel, sunt destul de rare situaţiile în care putem să vorbim despre acorduri încheiate între greci şi alte comunităţi, acestea din urmă fiind, de regulă, considerate a fi alcătuite din barbari şi pe cale de consecinţă destinate a fi aservite grecilor.

cu

b. Pentru dreptul internaţional, perioada Evului Mediu a fost una extrem de tumultuoasă. Pe de o parte, asistăm la manifestarea unor factori care au împiedicat dezvoltarea normală a unui drept internaţional propriu-zis ale cărui rădăcini le-am putut deja zări în perioada antică, iar pe de altă parte se pot constata şi o serie de factori care au influenţat enunţarea unor reguli devenite ulterior principii de bază ale dreptului internaţional. Din prima categorie amintim: dezvoltarea de către biserică a unui sistem de drept propriu (dreptul canonic), apoi existenţa unui aşa numit „drept imperial”, al cărui promotor a fost Imperiul German – care dorea să-şi extindă şi să-şi manifeste autoritatea asupra întregii Europe Occidentale – şi, nu în ultimul rând, intervenţia factorul feudal, care a reaşezat raporturile dintre state pe baze noi şi foarte diferite.

c.

Pacea din Westfalia (1648) a inaugurat "o nouă eră" în relaţiile interstatale, punând

capăt perioadei de conflict între cei doi poli de autoritate existenţi anterior: Papa – conducătorul Bisericii Catolice şi Împăratul – conducător al Sfântului Imperiu Roman, conflict căruia îi corespundea un conflict între două sisteme de drept: cel bisericesc şi cel laic, între care un drept internaţional nu îşi putea găsi locul. Tratatele păcii din Westfalia, semnate la Münster şi Osnabrück, recunoşteau:

- existenţa statelor bazate pe credinţa protestantă;

- independenţa Statului de Biserică;

- existenţa lui ius foederationis, adică a dreptului statelor membre ale Sfântului Imperiu

Roman de a încheia alianţe cu puteri străine şi de a declara război, dar nu împotriva Sfântului Imperiu sau împotriva "păcii publice";

- introduce o împărţire politică a puterii în Europa, recunoaşte existenţa unor state

neutre (Elveţia şi Olanda). Comunitatea internaţională astfel formată includea, la început, exclusiv state creştine. Abia la mijlocul sec. al XIX-lea, au fost „admise” şi state necreştine: Imperiul Otoman, Persia, China, Japonia, Burma, Siam ş.a. Această acceptare a statelor necreştine a fost făcută, la început, de pe poziţii de superioritate, prin impunerea regimului capitulaţiilor şi prin expansiunea colonială. Tratatul de la Paris din 26 septembrie 1815 a instituit Sfânta Alianţă dintre Austria, Rusia şi Prusia, proclamând datoria statelor de a se ajuta reciproc în scopul menţinerii religiei, păcii şi justiţiei, ca membri ai aceleiaşi "familii creştine". Un al doilea tratat, încheiat tot la Paris, la 20 noiembrie 1815, instituia o alianţă militară între marile puteri, introducând un sistem de securitate colectivă şi un nou mod de soluţionate a problemelor politice, prin metode diplomatice şi mai ales prin "diplomaţia multilaterală".

d. În perioada situată între prima jumătate a sec. al XIX-lea şi prima jumătate a

sec. al XX-lea, asistăm la dezvoltarea dreptului internaţional clasic, pe următoarele coordonate:

a) distincţia, în procesul de elaborare a normelor de drept internaţional, dintre marile

puteri şi statele mici;

b) instituirea unor sfere de influenţă ale marilor puteri;

c) impunerea unor principii generale şi speciale ale dreptului internaţional, dintre care:

suveranitatea şi egalitatea statelor, principiul libertăţii de navigaţie;

d) emergenţa dreptului umanitar, odată cu crearea Comitetului Crucii Roşii, în 1864 şi

cu adoptarea primelor instrumente juridice în materie;

e) instituirea unor reguli privind relaţiile diplomatice şi consulare şi privind neutralitatea

unor state;

f) unele încercări de a limita dominaţia marilor puteri au avut loc la începutul sec. al

XX-lea. De exemplu, clauzele introduse în unele contracte de concesiune încheiate de statele latino-americane cu cetăţeni ai statelor occidentale, prin care aceştia din urmă renunţau la dreptul de a se prevala de protecţia juridică şi diplomatică a statului lor în caz de conflicte rezultate din contractele respective şi acceptau ca diferendul să fie soluţionat de instanţele locale (aşa-numita doctrină Calvo, după numele juristului argentinian Calvo).

g) primele preocupări în domeniul drepturilor omului, în cadrul luptei împotriva

sclaviei.

e. Primul război mondial a constituit un punct de răscruce al societăţii internaţionale şi al dreptului internaţional.

Principalele repere în dezvoltarea dreptului internaţional în această perioadă au fost:

a) introducerea principiului scoaterii războiului în afara legii, prin Pactul Ligii Naţiunilor

şi prin Pactul Briand-Kellogg din 1928 (Pactul de la Paris privind Interzicerea Războiului);

b) crearea Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, în 1921 şi recurgerea frecventă

la tribunale arbitrale pentru soluţionarea diferendelor dintre state;

c) abrogarea sistemului capitulaţiilor;

d) dezvoltarea preocupărilor pentru drepturile omului, prin protecţia acordată

minorităţilor naţionale şi prin emergenţa drepturilor sociale datorită activităţii Organizaţiei Internaţionale a Muncii.

f. Adevărata dezvoltare a dreptului internaţional a avut loc abia după încheierea celui de-al doilea război mondial. Crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite a însemnat începutul unei noi ere a relaţiilor internaţionale, bazate pe necesitatea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. Dintre coordonatele majore ale dreptului internaţional începând cu 1945 menţionăm:

a) crearea ONU, ca organizaţie internaţională cu vocaţie universală, însărcinată cu

asigurarea cooperării statelor în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale;

b) concretizarea ideii de justiţie penală internaţională, prin instituirea Tribunalelor

speciale de la Nürnberg şi Tokyo, pentru judecarea criminalilor de război;

c) sfârşitul perioadei coloniale şi afirmarea dreptului popoarelor la auto-determinare ca

normă imperativă a dreptului internaţional;

d) extinderea fără precedent a preocupărilor în domeniul drepturilor omului;

e) modificări fundamentale în structura comunităţii internaţionale. În perioada 1945-

1989 aceasta a stat sub semnul "războiului rece" dintre blocul statelor democratice occidentale şi blocul statelor socialiste;

f)

creşterea numărului organizaţiilor internaţionale interguvernamentale, inclusiv

regionale;

g)

creşterea numărului şi rolului organizaţiilor non-guvernamentale internaţionale;

h)

din punct de vedere normativ, codificarea unor domenii importante ale dreptului

internaţional: dreptul tratatelor, dreptul diplomatic şi consular, dreptul mării ş.a. Cea mai mare parte a acestor dezvoltări ale dreptului internaţional contemporan vor face obiectul capitolelor ce urmează.

VII.

BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ NECESARĂ APROFUNDĂRII:

B.

Guţan, op. cit., 2003, pp.3-13;

B.

Selejan-Guţan, L.-M. Crăciunean, op. cit., 2008, pp. 1-17;

R.

Miga-Beşteliu, op. cit., vol.I, 2005, pp.1-20;

A.

Năstase, B. Aurescu, C. Jura, op. cit., 2006, p.1-58.

Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE: 1) Care sunt trăsăturile dreptului internaţional public care îl disting de
VIII.
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE:
1)
Care sunt trăsăturile dreptului internaţional public care îl disting de dreptul intern?
2)
Care este relaţia dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern?
3)
Care sunt principalele etape în dezvoltarea istorică a dreptului internaţional public, în epoca modernă?

IX.

TESTE DE AUTOEVALUARE:

1. Sunt trăsături specifice dreptului internaţional public:

a. natura consensuală a dreptului internaţional public

b. existenţa unui sistem judiciar cu competenţă generală şi obligatorie

c. normele de drept internaţional public iau naştere prin acordul de voinţă al statelor

d. existenţa unui sistem de autorităţi ale administraţiei publice însărcinate cu aplicarea normelor de drept internaţional public

2. Nu sunt trăsături specifice dreptului internaţional public:

a. existenţa unui sistem de autorităţi ale administraţiei publice însărcinate cu aplicarea normelor de drept internaţional public

b. ca şi regulă, inexistenţa unor sancţiuni aplicabile în cazul nerespectării obligaţiilor asumate

c. natura consensuală a dreptului internaţional public

d. existenţa unui sistem judiciar cu competenţă generală şi obligatorie

e. normele de drept internaţional public iau naştere prin acordul de voinţă al statelor

f. existenţa unor sancţiuni specifice precum: sancţiunile economice, ruperea relaţiilor diplomatice

3. În România se aplică, în materia raportului dintre dreptul internaţional şi dreptul intern:

a. monismul

b. dualismul

c. o combinaţie a celor două

4. Cum mai este denumit dreptul internaţional public:

a. drept de autoritate

b. drept de subordonare

c. drept de coordonare

5. Când a fost creată Liga Naţiunilor?

a. 1815

b. 1648

c. 1919

d. 1945

Răspunsurile corecte se regăsesc la sfârşitul manualului.

TESTE DE EVALUARE:

1. Este considerat părintele dreptului internaţional public:

a. Lassa Oppenheim

b. Hugo Grotius

c. Georges Scelles

2.

Pactul Briand-Kellogg:

a. a fost adoptat în 1918

b. mai este denumit si Tratatul de la Paris

c. scoate războiul de agresiune în afara legii

d. nu a intrat încă în vigoare

3. Organizaţia Naţiunilor Unite:

a. are la bază Carta ONU

b. este o organizaţie internaţională regională

c. a fost înfiinţată în 1920

4. Pacea de la Westfalia:

a. nu are relevanţă deosebită pentru dreptul internaţional

b. a marcat desprinderea Statului de Biserică

c. a fost încheiată în 1648

d. a fost încheiată în 1864

5. Dreptul internaţional privat:

a. este o ramură a dreptului internaţional public

b. cuprinde norme juridice de drept intern

c. este acelaşi lucru cu dreptul internaţional public

d. se mai numeşte şi conflict de legi

TEMĂ PENTRU ACASĂ: Realizaţi o comparaţie între dreptul internaţional public şi drept internaţional privat.

TEMA II – IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

I. OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI:

înţelegerea deosebirilor dintre izvoarele dreptului internaţional public şi ale dreptului intern

înţelegerea particularităţile izvoarelor dreptului internaţional public, în special a cutumei şi actelor organizaţiilor internaţionale

înţelegerea

internaţional public

înţelegerea conceptului şi a implicaţiilor normelor de ius cogens

studentul să înţeleagă rolul deţinut de Liga Naţiunilor şi ONU în dezvoltarea dreptului internaţional public

principiile generale de drept şi principiile dreptului

raportului

dintre

II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:

studentul să fie capabil să identifice izvoarele specifice dreptului internaţional public

studentul să fie capabil să aplice izvoarele la rezolvarea unor cazuri practice

studentul să fie capabil să distingă între principiile generale de drept şi principiile

dreptului internaţional public

studentul să fie capabil să identifice normele de ius cogens şi să cunoască consecinţele lor

studentul să fie capabil să comenteze art.38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie

III. TERMENI DE REFERINŢĂ (CONCEPTE CHEIE): izvor de drept, principiile generale de drept, ius cogens, soft law, tratatul internaţional, cutuma, regula obiectorului persistent

IV. STRUCTURA MODULULUI DE STUDIU:

1. Noţiunea şi sfera izvoarelor dreptului internaţional public 2. Prezentarea izvoarelor şi principiilor dreptului internaţional public 3. Ierarhia normelor în dreptul internaţional public. Ius cogens

V. REZUMAT:

Trăsăturile specifice ale dreptului internaţional fac dificilă aplicarea distincţiei între izvoarele materiale şi formale. Orice analogie cu dreptul intern, din acest punct de vedere, apare ca imposibil de aplicat. Ceea ce se pune la îndoială este existenţa "izvoarelor formale", astfel cum sunt ele definite în dreptul intern, în dreptul internaţional public, mai ales datorită lipsei

unei autorităţi superioare şi a unui mecanism de creaţie a acestor norme. Cu toate acestea, principiul acordului de voinţă al statelor care stă la baza creării normelor de drept internaţional este considerat ca substituind această lipsă, în mod special cu referire la cutuma internaţională. Unii autori văd chiar dreptul internaţional ca pe "un sistem de reguli cutumiare, pe care s-a

înălţat (

Sfera izvoarelor dreptului internaţional public este determinată de Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, în art. 38, care statuează asupra dreptului aplicabil de către această instanţă în litigiile aduse în faţa ei

)

o suprastructură de norme convenţionale".

Deşi la elaborarea Statutului CIJ au existat propuneri de instituire a unei ordini de aplicare a izvoarelor dreptului internaţional public enumerată la art. 38, acestea nu au fost acceptate. A fost încetăţenită astfel regula egalităţii izvoarelor dreptului internaţional. Cu toate acestea, ideea unei ierarhii a normelor în dreptul internaţional public nu a fost definitiv abandonată. Pe plan teoretic, au apărut clasificări ale normelor în "norme fundamentale" şi celelalte norme.

CONŢINUTUL TEMEI II:

1. Noţiunea şi sfera izvoarelor dreptului internaţional public

Distincţia izvor material – izvor formal de drept este controversată în dreptul internaţional public. În dreptul intern, izvoarele materiale sunt constituite din "condiţiile sociale care duc la apariţia unor norme de drept" sau ca "dovezi ale existenţei regulilor care, odată stabilite, dobândesc statutul de reguli obligatorii de aplicaţie generală". Izvoarele formale sunt acele forme sau mijloace juridice de creare şi exprimare a normelor juridice. Trăsăturile specifice ale dreptului internaţional fac dificilă aplicarea acestei distincţii în privinţa izvoarelor sale.

a. Distincţia precisă existentă în dreptul intern al statelor între:

- izvoarele materiale – "condiţiile sociale care duc la apariţia unor norme de drept" sau "dovezi ale existenţei regulilor care, odată stabilite, dobândesc statutul de reguli obligatorii de aplicaţie generală"; - izvoarele formale – forme sau mijloace juridice de creare şi exprimare a normelor juridice.

b. Imposibilitatea de a face o distincţie similară în dreptul internaţional şi mai ales imposibilitatea definirii izvoarelor formale în mod similar, datorită trăsăturilor specifice ale dreptului internaţional – caracterul consensual.

c. Sfera izvoarelor – rolul art.38/Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie

Sfera izvoarelor dreptului internaţional public este determinată de Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, în art. 38, care statuează asupra dreptului aplicabil de către această instanţă în litigiile aduse în faţa ei:

„1. Curtea, a cărei misiune este de a soluţiona conform dreptului internaţional diferendele care îi sunt supuse, va aplica:

a. convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu;

b. cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptată ca drept;

c. principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;

d. sub rezerva dispoziţiilor art. 59, hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai

calificaţi specialişti în drept public ai diferitelor naţiuni,ca mijloace auxiliare de determinare a

regulilor de drept. 2. Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului Curţii de a soluţiona o cauză ex aequo et bono, dacă părţile sunt de acord cu acesta”.

d. Alte izvoare decât cele enumerate de art.38: actele unilaterale ale statelor, actele

organizaţiilor internaţionale, principiile dreptului internaţional public

2. Prezentarea izvoarelor şi a principiilor dreptului internaţional public

1.

Tratatul internaţional

a. Noţiune: Tratatul internaţional este considerat ca fiind izvorul cel mai important al

dreptului internaţional public, mai ales datorită faptului că exprimă consimţământul expres al statelor cu privire la normele sale, precum şi din punctul de vedere al frecvenţei şi stabilităţii.

b. Clasificare:

- tratatele internaţionale, bi- sau multilaterale, au devenit cea mai utilizată formă de reglementare a drepturilor şi obligaţiilor statelor în raporturile dintre ele, inclusiv prin codificarea unor domenii de mare importanţă în cadrul comunităţii internaţionale: dreptul mării, relaţiile diplomatice şi consulare, dreptul umanitar ş.a. - nu toate tratatele pot fi, însă, considerate izvoare ale dreptului internaţional public, ci numai cele licite. Un tratat este ilicit dacă, prin obiectul şi scopul său, contravine unei norme imperative de drept internaţional sau dacă a fost încheiat cu vicierea consimţământului unui stat.

c. Exemple: Convenţia privind statutul refugiaţilor (1951); Convenţia de la Viena privind dreptul

tratatelor (1969); Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice (1961); Carta Organizaţiei

Naţiunilor Unite (1945).

2. Cutuma internaţională

a. Noţiune: Cutuma poate fi definită ca acea practică urmată de anumite subiecte de drept cu

convingerea că reprezintă o normă cu forţă juridică obligatorie. În plus, cutuma trebuie să îndeplinească condiţia constanţei şi a duratei îndelungate a aplicării sale.

b. Elementele cutumei: Pentru a fi considerată izvor de drept internaţional, cutuma trebuie

să întrunească, aşadar, două elemente principale: elementul material (durata, uniformitatea sau constanţa şi generalitatea aplicării) şi elementul subiectiv (opinio iuris sive necessitatis). Elementul material al cutumei este constituit, la rândul său, din mai multe componente:

durata, uniformitatea sau constanţa şi generalitatea practicii. Elementul subiectiv al cutumei mai poartă denumirea de opinio iuris sive necessitatis şi rezultă chiar din formularea textului art. 38 al Statutului CIJ: "practica generală acceptată ca drept" (s.n.).

Opinio iuris are semnificaţia recunoaşterii de către state a caracterului obligatoriu al normei consacrate printr-o anumită practică.

c. Regula obiectorului persistent (persistent objector) presupune faptul că în cazul în care un stat obiectează în mod constant împotriva unei cutume, în procesul de formare a acesteia, aceasta nu îi va fi opozabilă dacă dovada obiecţiei este clară.

d. Dovada cutumei: Sarcina probei privind existenţa unei cutume revine, într-un litigiu

internaţional, statului care o invocă. Elementele ce pot fi utilizate în acest scop sunt de o mare diversitate şi au fost enumerate de Comisia de Drept Internaţional într-o listă fără caracter exhaustiv: tratate, decizii ale instanţelor naţionale şi internaţionale, acte legislative interne, corespondenţă diplomatică, opinii ale unor jurişti, practica organizaţiilor internaţionale. Alte mijloace de probă a cutumei includ: declaraţii politice ale statelor, comunicate de presă, manuale oficiale pe probleme juridice, comentarii ale statelor la proiectele propuse de Comisia de Drept Internaţional, culegeri de doctrină, culegeri de jurisprudenţă.

3.

Principiile generale de drept

a. Noţiune: Principiile generale recunoscute în dreptul intern sunt considerate "un rezervor de

principii la care judecătorul internaţional este autorizat să recurgă într-o dispută internaţională, dacă aplicarea lor este relevantă şi potrivită în contextul diferit al relaţiilor interstatale." Aplicarea principiilor generale de drept are uneori un rol completiv, în cazul existenţei unor lacune în reglementarea prin norme de drept internaţional. Principiile generale de drept sunt, însă, de cele mai multe ori, aplicate ca reguli de sine-stătătoare, adaptate la situaţiile specifice de