Sunteți pe pagina 1din 56

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

VOLUMUL I

Prof. univ. dr. Raluca MIGA-BEŞTELIU

1

Cursul de faţă îşi propune să prezinte, în cuprinsul a doua(2) volume, principalele instituţii ale dreptului internaţional public şi evoluţia urmată de acestea în contextul raporturilor geopolitice din ultimele decenii. Evidenţiind natura specifică a acestei ramuri de drept,lucrarea îşi propune să raspundă, într-o forma concisă, unor intrebări precum:

Căror entităţi li se adresează normele dreptului internaţional? Cum recunoaştem aceste norme, în multitudinea de acte şi documente care abundă astăzi in relaţiile internaţionale? Conform căror reguli se ordonează raporturile dintre state în exerciţiul competenţelor lor asupra persoanelor şi teritoriului?Cum se stabileşte răspunderea internaţională a statelor şi care sunt consecinţele punerii sale în aplicare? Care sunt condiţiile în care se constituie şi funcţionează oranizaţiile internaţionale, în general, şi Organizaţia Naţiunilor Unite, în special? Care sunt limitele utilizării forţei în dreptul internaţional contemporan şi ce opţiuni de soluţionare pasnică a diferendelor oferă acesta statelor?

2

CUPRINS

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC – VOL. I

Unitatea de învǎţare nr. 1

NATURA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

§1. Noţiuni introductive §2.Trăsăturile specifice ale dreptului internaţional public §3. Natura consensuală a dreptului internaţional §4. Curtoazia internaţională şi morala §5. Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern §6. Test §7. Bibliografie specifică

Unitatea de învǎţare nr. 2

SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL ŞI ALTE ENTITĂŢI CARE PARTICIPĂ LA RAPORTURI JURIDICE INTERNAŢIONALE CU ACESTE SUBIECTE

§1. Noţiunea de subiect de drept internaţional §2. Statele - subiectele principale ale dreptului internaţional §3. Neutralitatea §4. Recunoaşterea statelor şi guvernelor §5. Succesiunea statelor §6. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale, subiecte ale dreptului internaţional §7. Alte entităţi ale societăţii internaţionale §8 Poziţia individului în raporturile juridice internaţionale §9. Test §10. Bibliografie specifică

Unitatea de învǎţare nr. 3

IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

§1. Noţiunea de izvoare ale dreptului internaţional §2. Tratatul §3. Cutuma internaţională §4. Principiile generale de drept §5. Hotărârile judecătoreşti şi doctrina, mijloace auxiliare de determinare a normelor dreptului internaţional §6. Alte izvoare ale dreptului internaţional

3

§7. Principiile dreptului internaţional

§8.Echitatea

§9. Ierarhia normelor în dreptul internaţional contemporan §10. Test §11. Bibliografie specifică

Unitatea de învǎţare nr. 4

TRATATUL INTERNAŢIONAL

§1. Definiţie. Clasificări. Condiţii de fond §2. Încheierea tratatelor §3. Rezervele la tratate §4. Aplicarea în spaţiu şi în timp a tratatelor §5. Efectele tratatelor faţă de părţi §6. Efectele tratatelor faţă de state terţe §7. Aplicarea tratatelor în ordinea juridică internă §8. Modificarea tratatelor §9. Încetarea tratatelor §10.Nulitatea tratatelor. Viciile de consimţământ §11. Interpretarea tratatelor §12. Test §13. Bibliografie specifică

Unitatea de învǎţare nr. 5

COMPETENŢELE STATELOR ASUPRA PERSOANELOR

§1. Populaţia, element constitutiv al statului §2. Cetăţeni si străini §3. Refugiaţii şi persoanele strămutate. Azilul teritorial. §4. Protecţia diplomatică §5. Naţionalitatea persoanelor juridice şi a diferitelor categorii de vehicule §6. Test §7. Bibliografie specifică

Unitatea de învǎţare nr. 6

COMPETENŢELE STATELOR ASUPRA TERITORIULUI DE STAT.

§1.Teritoriul de stat. §2. Evoluţia concepţiilor referitoare la modalităţile de dobândire sau de modificare a teritoriului de stat §3.Delimitarea teritoriului de stat. Frontierele în dreptul internaţional contemporan. §4. Fluviile internaţionale §5. Canaluri maritime internaţionale §6. Spaţiul aerian

§7.Test

§8. Bibliografie specifică

4

Unitatea de învăţare nr.7

REGIMURI INTERNAŢIONALE ALE UNOR SPAŢII

§1. Dreptul mării §2. Apele maritime interioare §3. Marea teritorială §4. Zona contiguă §5. Zona economică exclusivă §6. Platoul continental §7. Marea liberă §8. Zona internaţională a spaţiilor submarine §9. Strâmtorile internaţionale §10. Arctica şi Antarctica. §11. Spaţiul cosmic §12. Test §13. Bibliografie specifică

Obiectivele cursului şi criteriile de evaluare a cunoştinţelor

A. Obiectivele cursului

Suportul de curs prezentat în rândurile ce urmează se adresează studenţilor din învăţământul universitar la distanţă – având ca finalitate explicarea principalelor instituţii ale Dreptului internaţional public- Vol. I. Lucrarea este concepută pentru a trata aspectele fundamentale ale dreptului internaţional public, astfel încât studenţii să îşi însuşească noţiunile şi termenii de specialitate. Cursul de faţă îşi propune să transmită studenţilor cunoştinţele de drept internaţional public care să le permită:

1. Cunoaşterea principalelor concepte şi instituţii cu care se operează în relaţiile

externe ale statelor; 2. Înţelegerea procesului de formare a normelor dreptului internaţional;

3. Determinarea limitelor competenţei unui stat, asupra persoanelor şi teritoriului, in

raporturile cu alte state;

4. Capacitatea de a identifica principalele entităţi angajate în raporturi juridice

internaţionale ( state, organizaţii internaţionale, societăţi multinaţionale, indivizi) şi de

a distinge competenţele lor specifice.

Conform fişei disciplinei, competenţele specifice acesteia sunt:

Cunoaşterea din punct de vedere ştiinţific a conţinutului instituţiilor dreptului internaţional public;

Explicarea şi interpretarea instituţiilor şi normelor dreptului internaţional public;

Explicarea procesului de formare a normelor dreptului internaţional

Explicarea relaţiei dintre dreptul internaţional si interesul naţional

Înţelegerea si interpretarea unor evenimente internaţionale in lumina dreptului internaţional

Elaborarea clauzelor unui presupus tratat internaţional;

Redactarea şi susţinerea unei pledoarii într-un proces internaţional fictiv

Dezvoltarea abilităţii de a identifica şi susţine interesul naţional într-un context internaţional dat;

Dezvoltarea abilităţii de a înţelege şi concilia puncte de vedere diferite asupra unor situaţii conflictuale;

Proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare;

Manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific;

Însuşirea unui mod de gândire logico-juridic corect.

Însuşirea temeinică a Dreptului internaţional public presupune, pe lângă activităţile didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor în ceea ce priveşte studiul individual pe baza bibliografiei minime obligatorii recomandate în prezenta lucrare. De asemenea, fiecare student are obligaţia întocmirii, în fiecare semestru, a unui referat, care să aibă ca obiect tratarea unei instituţii sau teme din cadrul disciplinei.

6

Referatul nu poate avea mai puţin de 10 pagini şi nici mai mult de 25 de pagini şi trebuie să aibă elemente de originalitate. Depunerea referatului se va face cel mai târziu la ultimul tutorial. Pentru a nu exista încălcări ale legislaţiei drepturilor de autor, studenţii vor prezenta odată cu lucrarea şi o declaraţie pe proprie răspundere că nu au adus atingere normelor juridice care protejează dreptul de autor. Suportul de curs redat în rândurile următoare trebuie completat prin studierea bibliografiei obligatorii.

B. Evaluarea

Aprecierea nivelului de pregătire a studenţilor se realizează astfel:

1. Evaluarea parţială, prin intermediul unei lucrări de control programate conform

calendarului disciplinei (al doilea tutorial).

2. Evaluarea finală, prin examen la sfârşitul fiecărui semestru. Examenul este scris,

iar notarea se face de la 1 la 10. Stabilirea notei finale va avea loc în felul următor:

1. Răspunsurile la examen

60%;

2. Activităţi în cadrul întâlnirilor tutoriale

(referate, participări la dezbateri etc.)

20%;

3.

Lucrare de control

20%;

Promovarea examenului presupune obţinerea unei note mai mari sau egale cu 5, în care trebuie să aibă o pondere de cel puţin 30% nota de la examenul propriu-zis. Studenţii care nu au obţinut cel puţin nota 3 (30%) la examenul propriu-zis nu pot promova examenul pe baza notării făcute la evaluarea parţială.

C. Grila de Evaluare

Grila de evaluare pentru examen cuprinde:

1. Două subiecte teoretice, care trebuie tratate analitic;

2. 10 teste scurte care pot cuprinde şi aplicaţii practice.

7

Unitatea de învǎţare nr. 1 NATURA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

Cuprins:

§1. Noţiuni introductive §2.Trăsăturile specifice ale dreptului internaţional public §3. Natura consensuală a dreptului internaţional §4. Curtoazia internaţională şi morala §5. Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern §6. Test §7. Bibliografie specifică

Obiectivele unitǎţii de învǎţare

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

definiţi dreptul internaţional public, ca ramură de drept;

prezentaţi corelaţia dreptului internaţional public cu alte ramuri de drept;

prezentaţi raportul dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern;

prezentaţi temeiul caracterului obligatoriu al normelor dreptului internaţional public;

prezentaţi principalele repere ale evoluţiei dreptului internaţional public.

Secţiunea 1. Noţiuni introductive

Drept internaţiional public. În accepţiunea sa cea mai largă, dreptul internaţional public reprezintă ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile ce se stabilesc in cadrul societăţii internaţionale. Societatea internaţională este formată, în primul rând, din state, purtătoare de suveranitate, carora li se alătură organizaţiile interguvernamentale, ca şi anumite entităţi nestatale, cum ar fi popoarele sau mişcările de eliberare naţională, societăţile transnaţionale ori diferite organizaţii internaţionale neguvernamentale. Relaţii internaţionale.Sub incidenţa dreptului internaţional public cad doar relaţiile dintre state şi dintre acestea şi celelalte entităţi componente ale societăţii internaţionale. Normă şi ordine juridică. Nici o categorie de raporturi sociale nu poate exista în afara unui sistem de norme care sa guverneze raporturile dintre entităţile componente ale respectivelor grupuri de raporturi. Ordinea juridică este definită ca ansamblul regulilor de drept, constituite într-un sistem, ce guvernează societatea, la un moment dat. Ordinea juridică internaţională este constituită din ansamblul de norme juridice care guvernează funcţionarea societăţii internaţionale într-o anumită etapă istorică.

8

Secţiunea a 2-a. Trăsăturile specifice ale dreptului internaţional public

2.1. Elaborarea normelor. Funcţiunea legislativă nu este exercitată de o instituţie

cu puteri legislative, distinctă şi superioară statelor. Acestea sunt, în acelaşi timp, autoarele şi subiectele destinatare ale normei de drept.

2.2. Aplicarea normelor. Structurile în cadrul cărora se elaborează normele

dreptului internaţional sunt, de multe ori, şi cele care au atribuţii de a urmări aplicarea acestora.

2.3. Controlul respectării normelor. Si în dreptul internaţional există posibilitatea

de a se recurge la anumite organisme cu atribuţii de tip jurisdicţional, dar funcţionarea

acestora este marcată de o serie de trăsături specifice, dintre care crea mai importantă

constă tocmai în caracterul lor facultativ.

2.4. Specificul sancţiunilor. Caracterul obligatoriu al normelor de drept

internaţional rezidă în hotărârea autorilor lor, dintre care în prim plan se situează statele,

de

a le atribui forţă obligatorie şi de a le respecta.

2.5.

Încadrarea dreptului internaţional în conceptul general de „drept”. Ceea

ce

deosebeşte în general dreptul internaţional de dreptul intern sunt doar modalităţile

prin care acesta se realizează şi este adus la îndeplinire.

Secţiunea a 3-a. Natura consensuală a dreptului internaţional

3.1. Temeiul caracterului obligatoriu al normelor. Forţa obligatorie a dreptului

internaţional se întemeiază pe acordul de voinţă al statelor.

3.2. Limitele acordului de voinţă al statelor. Deşi domeniile supuse

reglementării dreptului internaţional s-au multiplicat continuu, se păstrează totuşi anumite „zone” în care, prin dreptul internaţional, se acordă statelor o largă libertate de acţiune. Acestea, considerate ca aparţinând competenţei naţionale esenţiale a fiecărui stat, se referă, în principal, la: stabilirea formei de stat, organizarea politică internă, organizarea administrativ-teritorială, apărarea şi securitatea naţională. 3.3.Modalitatile de configurare a acordului de voinţă al statelor. Realizarea acordului de voinţă al statelor asupra diverselor norme de drept internaţional este un

proces complex. Acordul nu se obţine automat, prin declanşarea anumitor proceduri. În procesul de elaborare a unei norme de drept internaţional, este evident că statele mai puternice vor încerca sa orienteze acest proces în direcţia convenabilă intereselor lor. Odată cu dezvoltarea societăţii internaţionale şi a interdependenţelor multiple dintre state, se înregistrează şi existenţa unor interese sau a unor valori comune întregii

comunităţi internaţionale, a căror promovare şi aplicare nu se puteau înfăptui decât prin intermediul unor reguli de drept. În aceste condiţii, dreptul internaţional nu mai apare ca

o transpunere automată, în plan normativ, a anumitor hegemonii din relaţiile

internaţionale, ci reflectă, mai degrabă, pe de o parte, interesele comune care unesc subiectele societăţii internaţionale cât şi, pe de altă parte, contradicţiile şi antagonismele care se manifestă în ansamblul societăţii internaţionale la un moment

dat.

Secţiunea a 4-a. Curtoazia internaţională şi morala

În raporturile dintre state se aplică şi o serie de alte reguli decât cele care au caracter juridic, cum sunt anumite reguli de curtoazie, unele izvorâte din necesităţile practice sau care semnifică bunăvoinţă, ori prin care se doreşte să se transmită anumite bune intenţii, simpatie, solidaritate etc. Ele nu au însă valoarea obligatorie a normelor de

9

drept internaţional, în sensul că ignorarea lor nu atrage răspunderea internaţională a statului respectiv. In raporturile dintre state sunt uneori evocate norme generale de morală, sau de morală internaţională, în special.

Secţiunea a 5-a. Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern

5.1. Consideraţii introductive. Dreptul internaţional public, pe de o parte, şi dreptul intern, pe de altă parte, ca ramuri distincte de drept, cunosc întinse zone de

întrepătrundere. Aceste întrepătrunderi între cele două sisteme au ridicat problema raportului dintre ele, în sensul de a se stabili dacă şi care dintre aceste sisteme are, eventual, ascendenţă asupra celuilalt. În decursul timpului, în doctrina dreptului

internaţional

Dualismul - dreptul intern şi dreptul internaţional ar reprezenta două sisteme juridice distincte, care acţionează pe planuri diferite, cu domenii diferite de aplicare şi fără comunicare între ele, având izvoare distincte şi destinatari deosebiţi: indivizii în dreptul intern şi statele în dreptul internaţional. Monismul - consideră dreptul ca pe o structură unitară, compusă din norme obligatorii, indiferent dacă acestea sunt adresate indivizilor, statelor sau altor entităţi asimilate acestora. Abordare pragmatică actuală. Desfăşurarea ansamblului relaţiilor internaţionale în decursul timpului îndreptăţeşte constatarea că nici una din aceste concepţii nu a fost confirmată, în mod absolut, de practică. Se propune o analiza a diverselor dispoziţii din constituţiile sau din alte legi interne ale statelor, ca şi din practica instanţelor, pentru a se determina, în fiecare situaţie concretă, dacă şi în ce măsură prevalează un sistem asupra celuilalt

1

s-au cristalizat, în legătură cu acest raport, mai multe curente de gândire :

§6. Test

Exemple de subiecte de sinteză

1. Care sunt principalele trăsături ale dreptului internaţional public faţă de alte ramuri

de drept?

2. Temeiul forţei obligatorii a dreptului internaţional public.

3. Ce se înţelege prin natura consensuală a dreptului internaţional?

4. Enumeraţi şi comentaţi factorii de configurare ai acordului de voinţă al statelor.

5. Identificaţi domenii ale relaţiilor internaţionale în care se înregistrează o anumită

superioritate a dreptului internaţional asupra dreptului intern. 6. Care este deosebirea dintre dreptul internaţional şi curtoazia internaţională şi morala internaţională?

1 Pentru o cuprinzătoare şi interesantă prezentare în special a raportului dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, vezi, de exemplu, Valentin Constantin, op. cit., p. 76-95. Cu privire la o anumită ascendenţă a dreptului internaţional asupra dreptului intern, ca o tendinţă a ultimelor decenii, vezi, de exemplu, Raluca Miga Beşteliu, Aurel Ciobanu Dordea, Tendinţe noi în raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, Revista Română de Drept Public, nr. 1/1995.

10

Exemplu test tip grilă Teoria monistă consideră că:

a) ar exista o ordine juridică universală, superioară ordinilor juridice interne distincte ale diverselor state;

b) dreptul este o structură unitară, compusă din norme obligatorii, indiferent de destinatar;

c) ordinea juridică internă se dezvoltă distinct de competenţele atribuite statelor în cadrul ordinii juridice universale.

.

§7. Bibliografie specifică

Bibliografie obligatorie:

1.Raluca Miga Besteliu, Drept Internaţional Public.Curs universitar,Vol.I, Ed.C.H.Beck,

2007

2. Adrian Nastase, Bogdan Aurescu, Cristian Jura, Drept Internaţional Public. Sinteze pentru examen, editia a II-a, Editura All Beck, 2006, p.7-23.

Bibliografie facultativă:

1.Constantin Valentin, Drept internaţional public, Ed.Universitatea de Vest,2004 2. Martian Niciu, Drept Internatoinal Public, Iaşi,2001

Unitatea de învǎţare nr. 2

SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL ŞI ALTE ENTITĂŢI CARE PARTICIPĂ LA RAPORTURI JURIDICE INTERNAŢIONALE CU ACESTE SUBIECTE

Cuprins:

§1. Noţiunea de subiect de drept internaţional §2. Statele - subiectele principale ale dreptului internaţional §3. Neutralitatea §4. Recunoaşterea statelor şi guvernelor §5. Succesiunea statelor §6. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale, subiecte ale dreptului internaţional §7. Alte entităţi ale societăţii internaţionale §8. Poziţia individului în raporturile juridice internaţionale §9. Test §10. Bibliografie specifică

Obiectivele unitǎţii de învǎţare

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

identificaţi subiectele de drept internaţional public;

identificaţi caracteristicile pe care trebuie să le întrunească o entitate statală pentru a fi calificată drept subiect de drept internaidentificaţi caracteristicile pe care trebuie să le întrunească o entitate statală pentru a fi calificată drept subiect de drept internaţional;

precizaţi care este poziţia particularului în dreptul internaţional;

identificaţi regulile succesiunii statelor;

prezentaţi efectele recunoaşterii statelor.

Secţiunea 1. Noţiunea de subiect de drept internaţional

Sunt considerate subiecte ale dreptului internaţional 2 acele entităţi care participă, pe de o parte, la elaborarea normelor de drept internaţional şi, pe de altă parte, la desfăşurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme, dobândind astfel nemijlocit drepturi şi asumându-şi obligaţii în cadrul ordinii juridice internaţionale. Acestea sunt:

- statele

- organizaţiile internaţionale interguvernamentale

2 Pentru elementele definitorii ale subiectelor dreptului internaţional, vezi, de exemplu, N. Daşcovici, Dreptul internaţional public, Bucureşti, 1947, p. 418; Oppenheim, op. cit., p. 119-120; J.G. Starke, op. cit., p. 54.

12

În cadrul ONU şi în afara acestei organizaţii

un statut juridic aparte s-a recunoscut

mişcărilor de eliberare naţională, în baza principiului autodeterminării.

Secţiunea a 2-a. Statele - subiectele principale ale dreptului internaţional

2.1. Conceptul de stat. Suveranitatea de stat. „Statul este un subiect de drept

internaţional care posedă următoarele caracteristici: a) populaţie, b) un teritoriu, c) un guvern, d) capacitatea de a intra în relaţii cu alte state” (Art.1. Tratatul de la Montevideo, 1933) Suveranitatea de stat stă la baza organizării societăţii internaţionale şi contribuie la modelarea tuturor instituţiilor dreptului internaţional. Suveranitatea şi independenţa de stat. Independenţa este o condiţie şi, în acelaşi timp, un criteriu al suveranităţii. La rândul său, suveranitatea, odată recunoscută, este un garant al independenţei. Independenţa este astfel corelativă şi intrinsecă suveranităţii, o manifestare concretă a acesteia.

2.2. Egalitatea statelor. Egalitatea juridică. Exerciţiul suveranităţii statelor are drept

consecinţă egalitatea în drepturi a acestora, iar respectarea acestei egalităţi reprezintă cea mai eficace protecţie a suveranităţii statelor, în raporturile dintre ele. Conceptul egalităţii juridice a statelor exclude subordonarea unor state faţă de altele şi pune toate statele pe picior de egalitate faţă de normele dreptului internaţional, acceptate sau create de state.

2.3. Elementele constitutive ale statului. Existenţa unui stat, din punctul de vedere

a dreptului internaţional, este condiţionată de întrunirea a trei elemente constitutive – teritoriu, populaţie şi guvern – şi, în termenii pe care îi vom prezenta în secţiunea următoare, de atitudinea altor state faţă de noua entitate. Teritoriul delimitează spaţiul în interiorul căruia se exercită suveranitatea unui anumit stat, sub toate aspectele sale interne, precum şi manifestarea acesteia în raporturile cu alte subiecte de drept internaţional. Populaţia reprezintă comunitatea umană legată permanent sau temporar de un anumit teritoriu şi organizată în limitele acestuia prin autoritatea legilor interne ale statului. Guvernul. O structură de organe, care exercită prerogativele puterii asupra ansamblului teritoriului şi populaţiei, reprezintă cel de-al treilea element care condiţionează existenţa statului. Pentru ca acest element să se considere întrunit, în planul raporturilor internaţionale se cere ca exerciţiul acestei autorităţi să fie exclusiv şi efectiv.

Secţiunea a 3-a. Neutralitatea

Din punct de vedere juridic, neutralitatea reprezintă un fenomen interesant o formă de manifestare a voinţei unor state de a sta temporar sau permanent în afara conflictelor militare. Exista mai multe tipuri de neutralitate:

Neutralitatea „clasică” sau ocazionala;

Neutralitatea permanentă;

Neutralitatea în epoca contemporană (Neutralitatea diferenţiată).

Politica de neutralitate activă. Politica de neutralitate activă este cea pe care unele

state decid să o urmeze în anumite perioade ori în conjuncturi internaţionale determinate.

13

Secţiunea a 4-a. Recunoaşterea statelor şi guvernelor

4.1. Recunoaşterea, act unilateral. Termenul de recunoaştere defineşte orice act

unilateral prin care un stat constată existenţa anumitor fapte sau acte, care pot avea consecinţe asupra drepturilor şi obligaţiilor sale internaţionale, sau asupra intereselor sale politice, şi declară expres sau admite implicit că acestea constituie elemente pe

care se vor baza relaţiile sale juridice viitoare în raport cu noua entitate sau situaţie.

4.2. Recunoaşterea statelor. În epoca contemporană, apariţia unui nou stat poate

avea loc numai în urma următoarelor împrejurări: dizolvarea sau dezmembrarea unui stat şi apariţia altor state; separarea unor părţi dintr-un stat şi formarea altui stat, prin secesiune; regruparea de state, existente anterior, într-o nouă entitate statală. Întrunirea celor trei elemente materiale ce marchează existenţa unui stat ar părea că este suficientă pentru a asigura manifestarea lui ca entitate independentă şi suverană. Problema care se pune este aceea de a şti dacă noua entitate este acceptată de către celelalte state în raporturi politice şi juridice în cadrul societăţii internaţionale. Prin această prismă, recunoaşterea unui nou stat poate fi definită ca un act unilateral prin care unul sau mai multe state admit, explicit sau tacit, că ele consideră o nouă entitate juridică ca stat .

Caracterul discreţionar al recunoaşterii. Statul care efectuează recunoaşterea

dispune de o serioasă libertate de apreciere, dar acordarea acesteia trebuie să fie totuşi conformă cu reguli şi principii juridice.

Elemente noi privind recunoaşterea. O reevaluare a problematicii recunoaşterii

de către statele membre ale Uniunii Europene a fost prilejuită de evenimentele care au avut loc în fosta Uniune Sovietică şi Iugoslavia după 1990. Recunoaşterea act declarativ sau constitutiv? În realitate, după cum arată practica statelor, recunoaşterea este un act cu dublă semnificaţie: declarativ, în ceea ce priveşte existenţa noului stat şi constitutiv în ceea ce priveşte opozabilitatea acestei situaţii juridice statului care a făcut recunoaşterea.

4.3. Formele recunoaşterii statelor. Actul recunoaşterii nu este supus unor condiţii

de formă. Din practica statelor se desprind mai multe modalităţi prin care se realizează actul recunoaşterii:

a) Recunoaşterea explicită şi implicită.

b) Recunoaşterea de facto şi recunoaşterea de jure.

c) Recunoaşterea individuală şi recunoaşterea colectivă.

Participarea unor state la organizaţii internaţionale (guvernamentale), conferinţe internaţionale ca şi la tratate multilaterale, alături de un nou stat, nu sunt considerate ca acte care semnifică recunoaşterea tacită a acestui nou stat

4.4. Consecinţele recunoaşterii unui nou stat. Actul recunoaşterii unui stat sau

guvern atrage după sine pentru statul recunoscut o serie de urmări:

- obţinerea calităţii de a stabili relaţii diplomatice cu alte state care îl recunosc şi de a încheia tratate cu ele;

- obţinerea dreptului de a introduce acţiuni în faţa instanţelor judecătoreşti ale statului care l-a recunoscut;

- dobândirea de către statul recunoscut a imunităţii de jurisdicţie şi de execuţie în faţa

instanţelor statului care a acordat recunoaşterea;

- acceptarea actelor sale executive şi legislative în instanţele judecătoreşti ale statului

care l-a recunoscut.

14

4.5.

Recunoaşterea guvernelor. Recunoaşterea guvernelor intervine atunci când un

nou guvern se instalează prin forţă, ca urmare a unei revoluţii sau lovituri de stat. Recunoaşterea unui guvern reprezintă, aşadar, un act unilateral prin care un stat consideră guvernul altui stat ca organ al autorităţii publice a acestui stat, capabil să intermedieze relaţiile dintre cele două state. Criterii ale recunoaşterii guvernelor. În practica statelor în legătură cu recunoaşterea guvernelor, se aplică:

- principiul sau criteriul efectivităţii; - capacitatea guvernului ce urmează a fi recunoscut de a se achita de obligaţiile sale internaţionale. Recunoaşterea beligeranţei şi insurecţiei. Recunoaşterea insurecţiei oferă rebelilor anumite drepturi, care se specifică în declaraţia de recunoaştere, în special a drepturilor ce rezultă din neconsiderarea lor drept criminali de drept comun.

Secţiunea a 5-a. Succesiunea statelor

5.1. Noţiunea de „succesiune” în dreptul internaţional. Situaţiile de succesiune a

statelor apar atunci când au loc modificări teritoriale intre diverse state, ceea ce conduce la transferul suveranităţii teritoriale de la un stat la altul. Dintre cele mai frecvente modificări teritoriale din ultima perioadă reţinem:

a) reunirea mai multor state într-un singur stat pe calea fuziunii sau absorbţiei;

b) dezmembrarea unui stat, în urma căreia apar mai multe state independente;

c) separarea sau secesiunea, când o parte dintr-un stat se constituie în stat separat,

d) transfer de teritorii în cazul în care prin cesiune, sau în alt mod, o parte a teritoriului unui stat este transferată unui alt stat.

5.2. Principii aplicabile succesiunii statelor:

Statul succesor nu este continuatorul suveranităţii statului predecesor;

Succesiunea asupra unui anumit teritoriu atrage înlocuirea ordinii juridice a

statului predecesor cu ordinea juridica a statului succesor;

Autorităţile statului succesor vor prelua, prin intermediul succesiunii, drepturi şi

obligaţii, atât în raporturile din ordinea juridică internaţională cât şi din cea internă.

5.3. Categoriile de raporturi juridice care formează obiectul succesiunii. Declanşarea succesiunii impune reglementarea a trei categorii de raporturi, şi anume:

Raporturile dintre statul succesor şi ordinea internaţională privesc:

Succesiunea la tratate

Succesiunea la organizaţii internaţionale

Succesiunea statelor şi răspunderea internaţională, ca urmare a unor acţiuni\omisiuni ale statului predecesor

Raporturile dintre statul succesor şi statul predecesor, privesc:

Succesiunea la bunurile de stat.

Succesiunea la arhivele statului predecesor

Succesiunea la datorii.

Raporturile dintre statul succesor şi particulari. Aceste raporturi privesc, în principal:

Problema drepturilor câştigate de particulari, cetăţeni străini, pe teritoriul statului predecesor, în baza legislaţiei acestui stat.

15

Problema cetăţeniei, în virtutea dreptului statului succesor de a acorda cetăţenia sa persoanelor fizice, cetăţeni ai statului predecesor.

Secţiunea a 6-a. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale, subiecte ale dreptului internaţional

6.1. Definiţie. Elemente constitutive. În lucrările de codificare ale Comisiei de Drept Internaţional a ONU (CDI) s-a propus următoarea definiţie a organizaţiilor internaţionale 3 :

„O asociere de state, constituită prin tratat, înzestrată cu o constituţie şi organe comune şi posedând o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre”. Elementele constitutive:

la asocierea respectivă trebuie să participe, în calitate de membre, state sau alte organizaţii internaţionale, deja constituite;

cooperarea dintre statetrebuie să se desfăşoare în temeiul unui tratat internaţional, ca act constitutiv;

organizaţia trebuie să dispună de un număr de organe cu funcţionare permanentă sau periodică;

activităţile pe care organizaţia le desfăşoară să se supună normelor dreptului

internaţional. Prin întrunirea acestor elemente, organizaţia internaţională dobândeşte personalitate juridică internaţională proprie, distinctă de a statelor care au

constituit-o.

Secţiunea a 7-a. Alte entităţi ale societăţii internaţionale

7.1. Popoarele şi mişcările de eliberare naţională s-au manifestat ca entităţi

politice distincte, reprezentante ale unor popoare neconstituite încă în state, în perioada luptei anticolonialiste, după sfârşitul celui de al doilea război mondial.

7.2. Subiectele dreptului la autodeterminare. Dreptul la autodeterminare este

recunoscut popoarelor.

7.3. Apariţia şi conţinutul principiului referitor la „egalitatea în drepturi a

popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele”- dreptul la autodeterminare . Elementul esenţial: dreptul permanent şi imprescriptibil al popoarelor de a hotărî în mod liber, fără nici un amestec din afară, statutul lor politic şi de a-şi urma, în aceleaşi condiţii, dezvoltarea economică, socială şi culturală.

3 În cadrul ONU, relaţiile organizaţiei cu organizaţiile neguvernamentale sunt reglementate de rezoluţiile Consiliului Economic şi Social (ECOSOC), 288 B(X) din 1950 şi 1296 (XLIX) din 1968. Prin rezoluţia 1296 ECOSOC a decis divizarea O.N.G-urilor în trei grupe: cele de categoria I, prin obiectul activităţii lor, prezintă un interes fundamental pentru cea mai mare parte din activităţile Consiliului; cele din categoria a II-a au o competenţă specială, dar care nu interesează decât anumite activităţi ale Consiliului; alte organizaţii, pot participa doar ocazional la lucrările Consiliului, în vederea unor consultări speciale. În funcţie de categoria din care fac parte, O.N.G-urilor li se acordă unele facilităţi în raporturile cu organele din sistemul ONU, care privesc trimiterea de observatori, participarea la discuţii, primirea şi difuzarea de documente etc. Unele organizaţii neguvernamentale au obţinut în cadrul ECOSOC chiar „un statut consultativ” şi, drept urmare, influenţa lor, în special în domeniul drepturilor omului, este în creştere.

16

Condiţiile de recunoaştere a mişcărilor de eliberare naţională şi statutul lor juridic, în raporturi cu alte subiecte de drept internaţional:

- să-şi desfăşoare activitatea pe un teritoriu eliberat; - mişcarea să se manifeste în zona eliberată ca autoritate efectivă; - angajamentul pentru ducerea până la capăt a luptei de eliberare să apară ca eficace. Mişcările de eliberare naţională, odată recunoscute, obţin un statut juridic special, care le conferă o serie de drepturi.

7.4. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale (ONG). Se poate spune că o

organizaţie neguvernamentală reprezintă o asociaţie internaţională, creată din iniţiativă privată sau mixtă, grupând persoane fizice sau juridice având naţionalităţi diferite, asociaţie care are personalitate juridică înscrisă în ordinea juridică internă a unui stat şi care nu urmăreşte scopuri lucrative. In cea mai mare parte a cazurilor, organizaţiile neguvernamentale sunt considerate de state ca simple subiecte de drept intern, supuse propriilor lor legislaţii, susceptibile deci de a fi oricând modificate. În privinţa raporturilor organizaţiilor neguvernamentale cu cele interguvernamentale, observăm că, în ultimii ani, o serie de organizaţii internaţionale neguvernamentale sunt invitate să ia parte sau li se admit cererile de participare la activităţi ale unor organizaţii interguvernamentale, cu condiţia ca statutul acestora din urmă să prevadă o asemenea participare.

7.5. Societăţile transnaţionale (STN).

Definiţie. Conform unor propunerii de definire a societăţilor transnaţionale elaborate în cadrul ONU, ca şi a altor foruri internaţionale, societăţile transnaţionale sunt întreprinderi care au în proprietate sau care controlează capacităţi de producţie şi servicii, în afara teritoriului în care îşi au baza, şi care funcţionează printr-un sediu

unic de decizie localizat într-o ţară şi centre de activitate, cu sau fără personalitate juridică, situate în alte state.

Raporturile juridice ale societăţilor transnaţionale cu statul de origine. Orice

societate transnaţională este legată de statul unde îşi are sediul societatea mamă. Pe de altă parte, grupul de societăţi din care face parte şi societatea de bază, urmează o politică proprie, care ar putea să nu fie în totală armonie cu interesele statului de origine sau, invers, acesta să adopte măsuri care să stânjenească activitatea societăţilor transnaţionale.

Competenţa teritorială a statului în care se desfăşoară activităţile unei

societăţi transnaţionale. În statul gazdă sau de primire (statul căruia nu-i aparţine societatea dominantă) activităţile unui grup transnaţional de societăţi se realizează, de regulă, prin încheierea de contracte privind prestări de servicii sau investiţii. Dreptul internaţional contemporan, dominat încă de conceptele dreptului internaţional clasic, nu poate recunoaşte ca subiecte ale dreptului internaţional public decât entităţi „publice” nu şi private. Din acest unghi de vedere, societăţile transnaţionale sunt destinatare ale unor reguli de drept internaţional numai pe cale mediată, prin intermediul unei ordini juridice statale.

17

Secţiunea a 8-a. Poziţia individului în raporturile juridice internaţionale

Problema care se pune este aceea dacă individului, persoanei fizice, i se poate

atribui calitatea de subiect al dreptului internaţional 4 . Ea constituie obiectul a numeroase şi vii controverse doctrinare:

8.1. Argumente pentru recunoaşterea individului ca subiect al dreptului

internaţional

Statul este, în ultimă analiză, un instrument pentru promovarea interesului

colectiv şi că actele sale sunt aduse la îndeplinire prin intermediul indivizilor, aceştia sunt, în ultimă instanţă, singurele subiecte ale dreptului internaţional(G. Scelle).

Prin sentinţele Tribunalelor internaţionale de la Nüremberg şi Tokio au fost

condamnaţi indivizi - criminali de război - care au comis crime împotriva umanităţii;

Drepturile refugiaţilor, ca indivizi, consideraţi individual, sunt protejate direct de

către un organ al ONU - Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi.

Individului i se recunoaşte, în faţa unor instanţe internaţionale, cu respectarea

anumitor condiţii, calitatea de reclamant împotriva unor state.

8.2. Argumente pentru respingerea teoriei „individul subiect de drept

internaţional”.

A califica individul ca „subiect” al dreptului internaţional nu este de nici un folos

„de vreme ce aceasta pare să implice anumite prerogative care nu există şi nici nu elimină dificila sarcină de a distinge între individ şi alte tipuri de subiecte ale dreptului in- ternaţional” (Ian Brownlie).

Individului i se poate atribui doar calitatea de „actor” în relaţiile internaţionale, (D.

Carreau).

În raporturile juridice internaţionale, persoana fizică, individul, apare – atât din

punct de vedere procedural cât şi substanţial – ca beneficiarul mediat al unor norme şi

nu ca subiect activ.

Problema dacă indivizii pot fi consideraţi ca subiecte de drept internaţional nu pare deci să fi fost definitiv tranşată până în prezent, nici în plan normativ, nici în doctrină.

§9. Test

Exemple de subiecte de sinteză

1.Care sunt caracteristicile pe care trebuie să le întrunească o entitate statală pentru a fi calificată drept subiect de drept internaţional? 2.Expuneţi în ce constă caracterul discreţionar al recunoaşterii statelor şi analizaţi efectele acestuia în planul dreptului internaţional. 3.Recunoaşterea statelor şi participarea la organizaţii internaţionale.

4 Cu privire la opiniile exprimate în doctrină, referitor la statutul juridic al individului în ordinea juridică internaţională, vezi, de exemplu, Ph.C. Jessup, A Modern Law of Nations. An Introduction, New York, 1958, p. 41 şi p. 137; Status of the individual and Contemporan International Law: Promotion, Protection ans Restoration of Human Rights at National, Regional and International Levels, Study by Erica-Irene A. Daes, Special Rapporteur, United Nations, New York, 1992, p. 23 ş.u. (Centre of Human Rights, Geneva; I. Brownlie, Principles of Public International Law, 1990, p. 67; M. Akehurst, op. cit., 1985, p. 74; D. Carreau, op. cit., p.

24-31.

18

4.Prin ce elemente se identifică organizaţiile internaţionale ca subiecte de drept internaţional, spre deosebire de alte forme de cooperare interstatală?

5.Distingeţi între instituţia succesiunii în dreptul civil şi în dreptul internaţional. Comentaţi actualitatea acesteia din urmă. 6.Care este principiul după care se rezolvă situaţiile de succesiune a statelor? Exemplificaţi. 7.Raportul dintre statul succesor şi particulari. 8.Arătaţi care sunt principalele reguli după care se stabileşte succesiunea statelor cu privire la:

– tratate

– bunuri, arhive şi datorii

9.Comentaţi statutul societăţilor transnaţionale. Argumentaţi pro/contra teoria conform

căreia acestea ar putea fi calificate drept subiecte de drept internaţional. 10. Prezentaţi principalele argumente în favoarea considerării individului drept subiect de drept internaţional.

Exemplu test tip grilă

1. Care dintre elementele de mai jos sunt definitorii pentru conceptul de „stat”:

a) teritoriul

b) populaţia

c) guvernul

d) partide politice

§10. Bibliografie specifică

Bibliografie obligatorie Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional public.Curs Universitar Vol.I, Ed.C.H.Beck,

2007.

Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Cristian Jura – Drept internaţional public. Sinteze pentru examen, Ed. All Beck, ed. 2005, p. 57-81.

Jurisprudenţa internaţională

Cazul privind Interesele germane în Silezia superioară poloneză (1926), C.P.J.; Cazul Tinoco (arbitraj ad-hoc), 1923, arbitru unic William H. Taft; Cazul Elettronica Sicula S.p.a. (ELSI) , (S.U.A. c. Italia), C.I.J.; Cazul Barcelona Traction Light and Power Co. (Belgia c. Spania);

Bibliografie facultativă Bogdan Aurescu, Noua Suveranitate, Ed. All Beck, 2003.

19

Unitatea de învǎţare nr. 3

IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

Cuprins:

§1. Noţiunea de izvoare ale dreptului internaţional §2. Tratatul §3. Cutuma internaţională §4. Principiile generale de drept §5. Hotărârile judecătoreşti şi doctrina, mijloace auxiliare de determinare a normelor dreptului internaţional §6. Alte izvoare ale dreptului internaţional §7. Principiile dreptului internaţional

§8.Echitatea

§9. Ierarhia normelor în dreptul internaţional contemporan §10. Test §11. Bibliografie specifică

Obiectivele unitǎţii de învǎţare

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

Dup ǎ studiul acestei unit ǎţ i de înv ǎţ are ve ţ i reu ş

prezentaţi conţinutul izvoarelor dreptului realizaţi o comparaţie între principiile generale de drept şi principiile dreptului internaţional; prezentaţi corelaţia dintre diferitele izvoare ale dreptului internaţional public; prezentaţi regimul juridic al normelor de ius cogens; enumeraţi şi să prezentaţi conţinutul principiilor dreptului internaţional. public;

Secţiunea 1. Noţiunea de izvoare ale dreptului internaţional

1.1. Definiţii. Izvoarele „formale” ale dreptului internaţional sunt deci mijloacele juridice prin care se exprimă normele acestui drept.

1.2. Identificarea izvoarelor dreptului internaţional. Practica îndelungată a statelor şi interpretările ei doctrinare au condus la identificarea unei „liste”, a unei enumerări a mijloacelor prin care se exprimă normele de drept internaţional, deci a izvoarelor sale. Aceasta este conţinută intr-un text, respectiv articolul 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, act internaţional la care sunt părţi toate statele membre ale ONU.

Secţiunea a 2-a. Tratatul

Tratatul, atât din punctul de vedere al procesului său de formare, cât şi al frecvenţei cu care intervine în relaţiile internaţionale, este – prin raport cu cutuma – izvorul cel mai important al dreptului internaţional contemporan. Sporirea numărului şi importanţa tratatelor internaţionale se explică, printre altele, prin creşterea numărului statelor,

20

apariţia a numeroase organizaţii internaţionale, ca şi diversificarea, in general, a domeniilor cooperării internaţionale, ca şi complexitatea acestora. După cel de-al doilea război mondial, multe din tratatele internaţionale încheiate au caracter multilateral sau chiar universal şi urmăresc reglementarea raporturilor dintre state în domenii de mare însemnătate.

Secţiunea a 3-a. Cutuma internaţională

3.1. Definiţie. În dreptul internaţional, diversele norme cutumiare sunt rezultatul vieţii internaţionale colective, produs al conduitei majorităţii reprezentative a membrilor comunităţii internaţionale. Pentru a fi considerată ca izvor al unor norme de drept internaţional, cutuma trebuie să constituie o practică generală, uniformă şi relativ îndelungată, considerată de state ca exprimând o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie. În lumina acestei definiţii se impune o distincţie între elementele materiale şi elementul subiectiv al cutumei, care trebuie întrunite cumulativ, pentru a se putea invoca existenţa unei norme cutumiare.

* Un prim element material se referă la aria de răspândire a cutumei (“o

practică generală”), respectiv determinarea numărului de state care trebuie să urmeze în mod uniform o anumită conduită, pentru ca aceasta să se impună ca regulă cutumiară.

* Un alt element, are în vedere timpul necesar pentru formarea unei cutume.

S-a formulat cerinţa ca o anumită practică să fie “îndelungată” pentru a putea fi invocată

ca reprezentând o cutumă. Elementul psihologic (subiectiv). Este necesar ca respectarea de către state a respectivei conduite să fie motivată prin convingerea că ea reprezintă şi se impune ca o obligaţie juridică: (opinio juris sive necessitatis).

3.3. Dovada cutumei. Sarcina probei revine totdeauna statului care o invocă, fie

pentru a revendica un drept, fie pentru a se apăra împotriva unei pretenţii considerată de el ca nefondată. Dispoziţiile unor tratate internaţionale, care pot fi invocate ca norme cutumiare, în raporturile dintre state care nu sunt părţi la tratate sau între acestea şi statele părţi.

3.4. Opozabilitatea normelor cutumiare. În situaţiile în care statul a avut o atitudine negativă, a formulat obiecţiuni în procesul de formare a unei norme cutumiare, aceasta nu-i poate fi opozabilă ( regula “persistent objector”). Statele nou create nu pot contesta - în principiu - validitatea proceselor legislative anterioare, atât convenţionale cât şi cutumiare, dar pot iniţia un proces de modificare a acestora.

3.5. Raportul dintre tratat si cutumă. Este posibil ca norme conţinute în tratate să

fie acceptate, pe lângă statele părţi, şi de alţi membri ai comunităţii internaţionale. Asemenea norme dobândesc caracterul de norme cutumiare şi devin deci obligatorii şi pentru statele care le-au acceptat şi aplicat, deşi nu sunt părţi la tratat.

3.6. Actualitatea cutumei ca izvor al normelor de drept internaţional. Sporirea

numărului şi importanţei tratatelor internaţionale nu înseamnă că normele cutumiare nu

21

mai îndeplinesc nici o funcţiune în reglementarea raporturilor dintre state. Norme noi de drept internaţional au apărut pe cale cutumiară şi în dreptul contemporan:

Secţiunea a 4-a. Principiile generale de drept

Sintagma „principiile generale de drept” (alin. 1.c. din Articolul 38) se referă la ansamblul regulilor cele mai generale care stau la baza funcţionării oricărei ordini juridice, interne şi internaţionale. „Principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate” reprezintă ansamblul principiilor comune marilor sisteme juridice contemporane, susceptibile să fie aplicate şi în ordinea juridică internaţională.

Secţiunea a 5-a. Hotărârile judecătoreşti şi doctrina, mijloace auxiliare de determinare a normelor dreptului internaţional

5.1. Hotărârile judecătoreşti. Judecătorii nu elaborează norme de drept internaţional ci numai le aplică. Deşi rolul lor este secundar, întrucât trebuie să-şi întemeieze hotărârile pe normele existente, aceste hotărâri pot reprezenta un factor foarte important în evoluţia normelor existente. Această apreciere este valabilă în special pentru jurisprudenţa celor două Curţi Internaţionale de Justiţie (Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională si succesoarea ei, Curtea Internaţională de Justiţie). Alte instanţe internaţionale ale căror hotărâri sunt luate în considerare în categoria menţionată de art. 38 alin. 1 lit. d din Statutul C.I.J. sunt tribunalele arbitrale internaţionale, precum si unele hotărâri ale unor tribunale naţionale.

ai diferitelor state” este şi ea

prevăzută ca un mijloc auxiliar de determinare a normelor de drept internaţional (art. 38 alin. 1 lit. d). În cadrul doctrinei sunt şi lucrările unor forumuri ştiinţifice internaţionale care au dobândit în decursul timpului, un prestigiu deosebit. De asemenea, o importantă componentă a doctrinei este considerată a fi alcătuită din opiniile separate şi opiniile individuale ale unor judecători ai Curţii Internaţionale de Justiţie.

5.2. „Doctrina celor mai calificaţi specialişti

Secţiunea a 6-a. Alte izvoare ale dreptului internaţional

6.1. Actele organizaţiilor internaţionale 5 . Cu privire la acestea se desprind în

doctrină 3 scoli de gândire.

* Prima a încercat să le încadreze în categoria izvoarelor tradiţionale ale dreptului internaţional.

* A doua şcoală de gândire abordează rezoluţiile ONU ca „noi surse” de drept internaţional 6 .

5 Cu privire la dezbaterile doctrinare referitoare la natura juridică a actelor organizaţiilor internaţionale, vezi, de exemplu, C.I.H. van Hoof, Rethinking the Sources of International Law, p. 180-190; vezi, de exemplu: O. Asamoah, The legal Significance of the Declarations of the General Assembly of the United Nations, Haga, 1966, p. 214-215; R. Skubiszewski, Resolutions of International Organisations and Municipal Law, p. 83-84; O. Schachter, The Relation of Law, Politics and Action în the United Nation, în R.C.A.D.I. (1963-II) p. 165-168.

6 T. Elias, Modern Sources of International Law, în: W. Friedman, L. Henkin and O. Lissitzyn, Transnational Law în a Changing Society, New York, 1972, p. 51.

22

* Al treilea curent de gândire introduce noţiunea de „soft law”, care ar acoperi

documentele adoptate de state în cadrul organizaţiilor internaţionale sau în alte forumuri de cooperare, ce nu pot fi încadrate într-una din categoriile ce constituie izvoarele tradiţionale dreptului internaţional.

6.3. Actele unilaterale ale statelor. Pentru a fi considerate în categoria izvoarelor, se impune însă ca asemenea acte unilaterale să îndeplinească mai multe condiţii:

a) să emane de la o entitate statală, în calitate de subiect de drept internaţional; b) să constea în manifestarea publică a voinţei şi intervenţiei acestui stat de a produce efecte juridice în planul relaţiilor internaţionale; c) să fie licit, din punctul de vedere al dreptului internaţional.

Categorii de acte unilaterale. O listă exhaustivă a acestora nu ar putea fi întocmită, din cauza numărului şi varietăţii lor, practic nelimitată. S-au propus însă o serie de criterii pentru a se încerca o sistematizare a lor:

- Declaraţii.

- Recunoaşterea

- Protestul

-Renunţarea

6.3.2. Legea internă. Legea internă ar putea fi considerată numai element al procesului de formare a unei cutume şi mijloc de dovedire a existenţei unei cutume.

Secţiunea a 7-a. Principiile dreptului internaţional

7.1. Definiţie. În ansamblul normelor dreptului internaţional principiile dreptului internaţional se detaşează ca „norme de aplicaţie universală, cu un nivel maxim de generalitate şi un caracter imperativ, ce dau expresie şi protejează o valoare fundamentală în raporturile dintre subiectele de drept internaţional”. Principiile dreptului internaţional contemporan sunt expres consemnate într-o serie de

acte internaţionale, în primul rând articolul 2 al Cartei ONU (“articolul principiilor”), în alte tratate multilaterale generale sau regionale, ca şi în unele rezoluţii ale unor organizaţii internaţionale, în special ale Adunării Generale a ONU.

* Dintre acestea, un loc important îl ocupă Declaraţia Adunării Generale a ONU

din 1970, „referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta ONU”, adoptată prin rezoluţia 2625 din 14 octombrie 1970.

* În număr de şapte, aceste principii sunt:

a) Nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa;

b) Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale;

c) Neamestecul în treburile interne ale altor state;

d) Îndatorirea statelor de a coopera între ele;

e) Dreptul popoarelor la autodeterminare;

f) Egalitatea suverană a statelor;

Îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda).

- Un alt document în cuprinsul căruia sunt enunţate aceleaşi principii şi se aduc o

serie de precizări ale conţinutului acestora este Actul final al Conferinţei pentru

Securitate si Cooperare în Europa, semnat la Helsinki în 1975 de 33 de state

23

europene,alături de SUA si de Canada. Acest document adaugă la lista celor şapte

principii mai sus enumerate alte trei principii: inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială şi respectul drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Cele zece principii din Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa sunt reconfirmate în Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1990).

7.3. Natura juridică a principiilor dreptului internaţional. Caracteristica comună a

acestor principii ţine de înaltul lor nivel de abstractizare şi de extrema lor generalitate. Ele sunt interdependente, iar încălcarea unuia conduce la încălcarea celorlalte.

Secţiunea a 8-a. Echitatea

8.1. Noţiunea de echitate în dreptul internaţional 7 .

Potrivit redactării alineatului 2 al articolului 38 din Statutul Curţii Internaţionale de

Justiţie, echitatea pare să înlocuiască normele de drept internaţional susceptibile să se aplice unei anumite situaţii de fapt.

Potrivit acestui text, a soluţiona un diferend ex aequo et bono (în conformitate cu echitatea) este altceva decât a aplica dreptul internaţional (pozitiv), ale cărui izvoare sunt enunţate în alineatul 1, aplicarea acesteia neputandu-se face decât cu acordul expres al părţilor.

8.2. Aplicarea echităţii în jurisprudenţa internaţională. În ipoteza în care unui

judecător sau arbitru internaţional i se încredinţează soluţionarea unui diferend ex aequo et bono, acesta poate: (a) să completeze lacunele dreptului internaţional; (b) să atenueze rigorile unor norme, în cazul în care împrejurările concrete ale speţei nu se încadrează în aceste norme

8.3. Echitatea în practica C.I.J. Deşi statele au manifestat multe reticenţe în a

solicita expres soluţionarea unor diferende ex aequo et bono, ele au invocat echitatea în legătură cu aplicarea unor norme, şi nu au respins invocarea echităţii de către Curtea Internaţională de Justiţie, în deliberările sau hotărârile acesteia, referitoare la diferende la care erau părţi.

Secţiunea a 9-a. Ierarhia normelor în dreptul internaţional contemporan

9.1. Consideraţii generale. În general, doctrina dreptului internaţional

s-a pronunţat în favoarea egalităţii între izvoarele principale ale dreptului interna- ţional. Totuşi, unii autori contemporani susţin posibilitatea de a stabili o ierarhie între diferitele categorii de norme ale dreptului internaţional, indiferent de izvoarele care le consacră

9.2. Carta ONU şi alte tratate. Preeminenţa dispoziţiilor Cartei ONU asupra tratatelor

încheiate de statele membre este prevăzută in art. 103 al Cartei ONU.

9.3. Normele imperative ale dreptului internaţional contemporan (jus cogens).

Definiţie: „În înţelesul prezentei convenţii, o normă imperativă a dreptului internaţional general este o normă acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul său, ca o normă de la care nu este permisă nici o derogare şi care nu poate fi modificată decât printr-o nouă normă a dreptului internaţional general având acelaşi caracter” ( articolul 53, alin.2 al Convenţiei de la Viena din 1969).

7 Cu privire la conceptul de echitate, vezi, de exemplu, Monique Chemillier- Gendreau, L'équité, în M. Bedjaoui (coord.), op. cit., vol. I, p. 285.

24

Sunt considerate ca norme de jus cogens numai acele norme de drept internaţional acceptate şi recunoscute ca atare de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul sau. De la acestea nu se admite nici o derogare, sub sancţiunea nulităţii. Aceste norme pot fi modificate, dar numai „printr-o nouă normă având acelaşi caracter” (de jus cogens). Identificarea normelor de jus cogens. Articolele Convenţiei de la Viena consacrate conceptului de jus cogens nu enumeră şi nu enunţă însă normele de drept internaţional care trebuie să fie considerate în această categorie. Jus cogens nu constituie un izvor distinct al normelor dreptului internaţional contemporan. Normele având acest caracter se desprind din tratate si cutumă. 9.4. „Ordinea publică internaţionalăşi normele imperative. „Ordinea publică a comunităţii internaţionale” ar consta într-o sumă de „principii si reguli a căror aplicare ar fi atât de importantă pentru comunitatea internaţională în ansamblul său, încât orice acţiune unilaterală sau acord care ar contraveni acestor principii sau reguli ar fi lipsit de forţă juridică8 .

§10. Test

Exemple de subiecte de sinteză

1. Explicaţi actualitatea cutumei ca izvor de drept internaţional.

2. Cum credeţi că influenţează actele unilaterale ale statelor procesul de formare a

normei cutumiare? Exemplificaţ