DIP Teorie

Roxana-Mariana Popescu
DREPT INTERNAȚIONAL
PUBLIC
- suport de curs -
EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI
2020
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
Roxana-Mariana Popescu
Drept Internațional Public I1
Lucrarea de față reprezintă numai o punere în temă a studenților de la cursurile ID.

Pentru prezentarea la examen, este necesar studiul literaturii de specialitate
precizată în partea finală a fiecărei unități de învățare, precum și în Fișa disciplinei.
1 Larealizarea prezentului suport de curs au fost folosite, ca surse bibliografice, materialele

indicate atât în notele de subsol, cât și în bibliografia atașată.
Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”
Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro
ISBN: 978-606-751-891-7
Obiectivele cursului (modulului)
Cursul urmărește:
- cunoașterea, înțelegerea și însușirea problematicii particularităților dreptului
internațional public, respectiv a izvoarelor sale;
- studiul și aprofundarea: principiilor dreptului internațional public și a subiectelor
de drept internațional, respectiv a altor entități internaționale;
- cunoașterea problematicii competențelor statelor asupra teritoriului;
- înțelegerea regimului spațiilor internaționale;
- orientarea profesională a studenților pentru ca, la absolvire, să poată contribui la
activitățile destinate negocierii tratatelor internaționale.
Competențe conferite
Conform fișei disciplinei, competențele specifice sunt:
- identificarea normelor juridice din sistemul de drept românesc și internațional și
a principalelor instrumente juridice internaționale;
- explicarea și interpretarea normelor juridice naționale și a prevederilor
internaționale prin utilizarea cunoștințelor însușite;
- identificare prevederilor legale din legislația românească internațională,
aplicabile într-un context determinat;
- realizarea studiului juridic și distingerea între prevederile relevante față de cele
irelevante care au incidență în rezolvarea unor situații specifice;
- elaborarea de proiecte profesionale cu utilizarea legislației românești și a celei
internaționale în vigoare;
- definirea conceptelor și analiza acestora, precum și a metodelor și teoriilor
utilizate în interpretarea și compararea instituțiilor din dreptul național dreptul
altor state;
- interpretarea raportului dintre instituțiile dreptului român și cele ale dreptului
internațional prin utilizarea metodelor comparative și interpretative;
- realizarea de corelații și comparații între instituții ale sistemului de drept
național și cele ale dreptului internațional într-un context determinat, cu
utilizarea metodelor și tehnicilor specifice;
- interpretarea și evaluarea metodelor specifice ce pot fi utilizate pentru
determinarea raportului dintre instituțiile dreptului național și ale dreptului
internațional;
- elaborarea de proiecte profesionale cu utilizarea metodelor de comparare a
legislației naționale și a legislației internaționale.
5
Resurse și mijloace de lucru
Însușirea temeinică a conținutului disciplinei Drept internațional public I presupune, pe
lângă activitățile didactice programate, un efort consistent din partea studenților în ceea
ce privește studiul individual pe baza bibliografiei minime obligatorii recomandate în
prezenta lucrare.
De asemenea, fiecare student are obligația întocmirii a două referate, care să aibă ca
obiect tratarea unor teme din cadrul disciplinei. Referatele nu pot avea mai puțin de 10
pagini și nici mai mult de 25 de pagini și trebuie să conțină elemente de originalitate.
Depunerea referatului se va face cel mai târziu la ultimul tutorial.
Suportul de curs redat în rândurile următoare trebuie completat prin studierea
bibliografiei obligatorii.
Structura cursului
Cursul este structurat în mai multe teme, care fac trimitere, cu precădere, la: izvoarele și
principiile dreptului internațional public; subiectele de drept internațional public;
competența statelor asupra persoanelor și teritoriului și dreptul tratatelor.
Metoda de transmitere a problematicii cursului Drept internațional public I se realizează
pe baza cursurilor-prelegere, a comunicării de noi cunoștințe pe baza instruirii
programate, a pregătirii și dezbaterilor referatelor și, nu în ultimul rând, a analizării unor
spețe „clasice” din jurisprudența Curții Internaționale de Justiție.
Cursul-prelegere are ca obiectiv principal activitatea de predare-învățare, variantele
structural-funcționale ale acestuia fiind impuse de obiectivele instruirii, conținuturile
(cognitive, afectiv-voliționale) prin intermediul cărora se vor atinge obiectivele,
resursele materiale și umane disponibile. Totodată, cursul își propune realizarea mai
multor sarcini didactice, și anume comunicarea de informații noi, sistematizarea și
fixarea acestora.
Pentru înțelegerea și însușirea problematicii prezentate/dezbătute în cadrul tutorialelor,
o atenție deosebită este acordată conceperii, elaborării și susținerii de referate.
Cerințe preliminare
-
Durata medie de studiu individual

O unitate de învățare poate fi parcursă într-un interval de aproximativ două ore de
studiu individual.
Evaluarea
Aprecierea nivelului de pregătire a studenților se realizează astfel:
1. Evaluarea parțială, prin intermediul unei lucrări de control programate conform
calendarului disciplinei (al doilea tutorial).
2. Evaluarea finală, prin examen la sfârșitul semestrului.
6
Studiul disciplinei Drept internațional public I se finalizează cu susținerea unui examen
scris. Evaluarea studenților se poate face şi online, în conformitate cu dispozițiile legale
și procedura privind desfășurarea activităților didactice online, aprobată de Senatul
Universității „Nicolae Titulescu”.
Sub conducerea tutorelui, în cadrul activităților tutoriale, studenții au posibilitatea de a
susține, în cadrul grupei, referate și de a participa activ la dezbaterile teoretico-
aplicative. Activitatea studentului din timpul semestrului (elaborarea de referate,
susținerea acestora, răspunsurile date în cadrul dezbaterilor, notele obținute la lucrarea
de control) sunt notate de către cadrul didactic cu note de la 10 la 1.
Lucrarea de control și referatele, desfășurate conform planificării cuprinse în calendarul
disciplinei, reprezintă 30% din nota finală obținută de student.
Studentul care a obținut la examen cel puțin nota-limită de promovare (cinci), poate
primi, pe baza referatelor și a activității din timpul tutorialelor, până la 3 puncte.
Studentul care nu a obținut notă de promovare la examen, nu poate promova pe baza
notelor primite în timpul anului de studiu.
Notarea finală se face cu note între 10 și 1, potrivit actualului sistem de notare existent
în învățământul universitar din România.
7
Unitatea de învățare 1. Particularitățile dreptului internațional public
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele unității de învățare
1.3. Ordinea juridică internațională
1.4. Trăsăturile specifice ale dreptului internațional public, ca ramură de drept
1.5. Raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern
1.6. Exemple
1.7. Să ne reamintim...
1.8. Rezumat
1.9. Test de evaluare a cunoștințelor
1.10. Bibliografie
Unitatea de învățare 2. Izvoarele dreptului internațional public
2.1. Introducere
2.3. Izvoarele principale ale dreptului internațional public
2.4. Izvoarele subsidiare ale dreptului internațional public
2.5. Exemple
2.7. Rezumat
2.9. Bibliografie
Unitatea de învățare 3. Principiile dreptului internațional public
3.1. Introducere
3.3. Noțiune, caracteristici
3.4. Principiile generale de drept
3.5. Principiile fundamentale prevăzute în Declarația din anul 1970
3.6. Alte principii fundamentale prevăzute în Actul final de la Helsinki din anul 1975
3.8. Rezumat
3.10. Teme de control
3.11. Bibliografie
Unitatea de învățare 4. Statul – subiect principal al dreptului internațional
4.1. Introducere
4.3. Noțiune, elemente constitutive
4.4. Neutralitatea statelor
4.5. Recunoașterea statelor și a guvernelor
4.6. Succesiunea statelor
4.7. Exemple
4.9. Rezumat
4.11. Bibliografie
8
Unitatea de învățare 5. Alte subiecte de drept internațional și entități internaționale
5.1. Introducere
5.3. Organizațiile internaționale – subiecte derivate de drept internațional
5.4. Vaticanul și Ordinul Suveran Militar de Malta
5.5. Popoarele și mișcările de eliberare națională
5.6. Organizațiile internaționale neguvernamentale
5.7. Societățile transnaționale
5.8. Poziția individului în dreptul internațional
5.9. Exemple
5.11. Rezumat
5.13 Bibliografie
Unitatea de învățare 6. Competențele statelor asupra persoanelor în dreptul internațional
6.1. Introducere
6.3. Populația. Cetățenia
6.4. Regimul juridic al străinilor. Dreptul de azil
6.5. Expulzarea și extrădarea
6.6. Refugiații și persoanele strămutate
6.7. Exemple
6.9. Rezumat
6.11. Bibliografie
Unitatea de învățare 7. Protecția persoanelor aparținând minorităților naționale
7.1. Introducere
7.3. Principalele instrumente internaționale în domeniu
7.4. Rolul statului înrudit în protecția persoanelor aparținând minorităților naționale
7.6. Rezumat
7.7. Bibliografie
Unitatea de învățare 8. Competențele statelor asupra teritoriului. Regimul spațiilor

internaționale (I)
8.1. Introducere
8.3. Teritoriul de stat: noțiune, componență
8.4. Frontierele de stat
8.5. Modificările teritoriale
8.6. Fluviile internaționale
8.7. Canalele maritime internaționale
8.8. Exemple
8.10. Rezumat
9
8.12. Tema de control nr. 2
6.13. Bibliografie
Unitatea de învățare 9. Competențele statelor asupra teritoriului. Regimul spațiilor

internaționale (II)
9.1. Introducere
9.3. Dreptul mării
9.4. Zonele polare
9.5. Spațiul aerian și spațiul cosmic
9.6. Exemple
9.8. Rezumat
9.10. Bibliografie
Unitatea de învățare 10. Dreptul tratatelor (I)
10.1. Introducere
10.3. Noțiune. Clasificare
10.4. Condiții de fond privind tratatele
10.5. Armonizarea dreptului tratatelor
10.6. Încheierea tratatelor
10.7. Exemple
10.9. Rezumat
10.11. Bibliografie
Unitatea de învățare 11. Dreptul tratatelor (II)
11.1. Introducere
11.3. Rezervele la tratate
11.4. Aplicarea tratatelor în spațiu și timp
11.5. Exemple
11.7. Rezumat
11.9. Bibliografie
Unitatea de învățare 13. Dreptul tratatelor (IV)
13.1. Introducere
13.3. Încetarea tratatelor
13.4. Nulitatea tratatelor
13.5. Exemple
13.7. Rezumat
13.8. Bibliografie
10
Unitatea de învățare 1. Particularitățile dreptului internațional public
1.1. Introducere
1.3. Ordinea juridică internațională
1.4. Trăsăturile specifice ale dreptului internațional public, ca ramură de drept
1.6. Exemple
1.8. Rezumat
1.10. Bibliografie
1.1. Introducere
În această primă unitate de învățare, vom identifica unele trăsături ale dreptului
internațional public, cum ar fi: elaborarea normelor, aplicarea acestora, dar și
controlul respectării normelor. De asemenea, vom prezenta aspecte referitoare la
raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern.

La finalul acestei unități de învățare, toți studenții vor fi capabili să:
 identifice trăsăturile specifice ale dreptului internațional public, ca ramură de
drept;
 cunoască raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern;
 utilizeze, în mod corect, diferite concepte specifice domeniului.
Durata medie de parcurgere a primei unități de învățare este de 2 ore.
1.3. Ordinea juridică internațională = „ansamblul regulilor de drept,

constituite într-un sistem ce guvernează societatea, la un moment dat” 2.
„În ordinea juridică internațională nu există, în general, autorități ale administrației
publice (guvern, ministere, poliție, armată etc.) care să aplice normele de drept și să
urmărească executarea lor, așa cum există în cadrul statelor” 3.
1.4. Trăsăturile specifice ale dreptului internațional public, ca ramură de
drept
La nivel internațional, funcția „legislativă nu este exercitată de o instituție cu puteri
legislative, distinctă și superioară statelor”. Statele sunt, „în același timp, autoarele și
2
Raluca Miga Beșteliu, Drept internațional public, vol I, Ediția 3, Editura C.H.Beck, București, 2014, pag. 2.
3
***, Paşaportul specialității, Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiințe a Moldovei, pag. 5.
11
subiectele destinatare ale normei de drept” 4.
În dreptul internațional, nu există autorități ale administrației publice care să aibă
drept atribuție urmărirea modului în care sunt puse în executare diferite norme. Spre
deosebire de dreptul intern, în dreptul internațional, „structurile în cadrul cărora se
elaborează normele dreptului internațional sunt, de multe ori, și cele care au atribuții
de a urmări aplicarea acestora” 5.
Specificitatea dreptului internațional constă, inclusiv, în faptul că nu există „un sistem
de organe judecătorești cu competență generală și obligatorie, care să decidă ceea ce
este just prin raportare la lege și să aplice sancțiuni atunci când aceasta nu este
respectată” 6. Acesta este motivul pentru care „există posibilitatea de a se recurge la
anumite organisme cu atribuții de tip jurisdicțional, dar funcționarea acestora este
marcată de o serie de trăsături specifice, dintre care crea mai importantă constă
tocmai în caracterul lor facultativ” 7.
Caracterul obligatoriu al normelor de drept internațional rezidă în hotărârea autorilor
lor, dintre care în prim plan se situează statele, de a le atribui forță obligatorie și de a
le respecta.
„Raportul drept internațional public – drept intern reprezintă problema influențelor
reciproce al acestor două sisteme de drept, ca obiect al dezbaterilor doctrinare, dar și
al condiționărilor practice dintre cele două sisteme de drept. Problema coraportului
dintre dreptul internațional și dreptul intern constituie astăzi una dintre cele mai
importante și complexe probleme ale jurisprudenței” 8.
„Cu toate particularitățile și deosebirile care există în dreptul internațional și dreptul
intern, între ele se stabilesc raporturi de condiționare și influențare reciprocă. Astfel,
există norme juridice internaționale, în particular acele ce se conțin în textele
tratatelor internaționale, în virtutea cărora statele care-și exprimă consimțământul de
a fi legate de ele, au obligația de întreprinde acțiuni pertinente în plan legislativ
pentru executarea obligațiilor asumate prin aceste tratate și, respectiv,
implementarea corespunzătoare a prevederilor internaționale. În această privință,
putem menționa că prin acceptarea de către un stat în baza acordului său de voință a
normelor de drept internațional, acestea devin obligatorii și urmează a fi aplicate pe
întregul său teritoriu și pentru populația care locuiește pe acest teritoriu. Normele
acestui drept dobândesc o valoare juridică egală cu cea a normelor de drept intern,
fără a mai fi de obicei necesară încorporarea lor în dreptul intern al statelor. Există
tratate care pot aduce modificări în legea internă sau pot prevedea obligația statelor
de a adopta anumite reglementări interne, dar există, de asemenea, și o serie de
reglementări naționale, care vizează direct relațiile internaționale ale statului. Printre
acestea putem menționa: numirea și funcțiile misiunilor diplomatice, competența
4
Raluca Miga Beșteliu, op. cit., pag. 4.
5
Idem.
6
Idem.
7
Idem.
8
Alexandru Burian (redactor-coordonator de ediție), Drept Internațional public, Ediția a III-a (revăzută și adăugită),
Tipogr. „Elena-V.I.” SRL, Chișinău, 2009, pag. 93.
12
organelor statale care reprezintă statul în relațiile internaționale și care au dreptul de
a încheia tratate, problemele legate de cetățenie, regimul juridic al străinilor etc.” 9.
Cu privire la raporturile dintre dreptul intern și dreptul internațional, în doctrina
dreptului internațional s-au formulat mai multe doctrine și teorii ale raportului, și
anume: teoria dualistă și teoriile moniste.
„Dualismul: dreptul internațional și dreptul intern sunt două sisteme juridice egale,
independente și separate. Pentru a se putea aplica în dreptul intern, norma
internațională trebuie transformată într-o normă internă, trebuie reprodusă de legea
internă, putând fi astfel modificată/abrogată de o lege ulterioară. Autori: Triepell,
Anzilotti, Strup” 10.
„Monismul cu primatul dreptului intern: dreptul internațional este derivat din dreptul
intern, este un „drept de stat extern”. Autori: Școala de la Bonn Zorn, Kaufmann,
Wenzel, Decencière, Ferrandière, K. Schmitt” 11.
„Monismul cu primatul dreptului internațional: poziția superioară o are dreptul
internațional, dreptul intern fiind o derivație a acestuia. Autori: Școala de la Viena (H.
Kelsen, Kunz, Verdross), Guggenheim, Politis, Delbez etc. Practica internațională
consacră, în general, primatul dreptului internațional. C.I.J. l-a consacrat la nivel de
principiu, în avizul consultativ din 26 aprilie 1998 privind speța compatibilității legii
S.U.A. antiteroriste cu acordul de sediu cu O.N.U, în privința biroului O.E.P. de la New
York” 12.
1.6. Exemple
Raportul dintre dreptul intern și dreptul internațional potrivit legislației române:
Constituția României, republicată:
Art. 11 alin. (2): Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul
intern;
Art. 20 alin. (1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor
vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate
reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne
conțin dispoziții mai favorabile.
Art. 148 alin. (2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii
Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au
prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor
actului de aderare.
9
Idem.
10
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept international public. Sinteze, Ediția 9, Editura C.H. Beck, București, 2018, pag.
45.
11
Idem.
12
Idem.
13
(3) Prevederile alineatelor (1) și (2) se aplică, în mod corespunzător, și pentru
aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.
(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească
garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din
prevederile alineatului (2).
Legea nr. 590/2003 privind tratatele
Art. 31 alin. (4) Dispozițiile tratatelor în vigoare nu pot fi modificate, completate sau
scoase din vigoare prin acte normative interne ulterioare intrării lor în vigoare
(5) Prevederile legislative interne nu pot fi invocate pentru a justifica neexecutarea
dispozițiilor unui tratat în vigoare.
1. Care este diferența dintre cele două teorii moniste?
- Ce este ordinea juridică internațională?
- Care este raportul dintre dreptul intern și dreptul internațional, potrivit prevederilor
Constituției României, republicată?
1.8. Rezumat
„Ordinea juridică internațională prezintă o serie de trăsături specifice, de
particularități, fiind diferită de ordinea juridică internă și presupune procesul de
elaborare și de aplicare a normelor dreptului internațional public în cadrul societății
internaționale” 13.
Cu privire la raporturile dintre dreptul intern și dreptul internațional, în doctrina
dreptului internațional s-au formulat mai multe doctrine și teorii ale raportului, și
anume: teoria dualistă și teoriile moniste.

1. Dualismul s-a dezvoltat, cu precădere în secolul al:
a. XVII-lea;
b. XVIII-lea;
c. XX-lea.
2. În domeniul drepturilor omului, soluția Constituției României, republicată este una:
a. monistă;
b. dualista;
c. monist-dualistă.
13
Alexandru Burian (redactor-coordonator de ediție), op. cit., pag. 14.
14
3. În dreptul internațional, funcția legislativă:
a. nu este exercitată de o instituție cu puteri legislative;
b. este exercitată de o instituție legislativă superioară statelor;
c. este exercitată de o instituție distinctă și superioară statelor.
4. Dreptul internațional public reprezintă ansamblul de norme juridice care
reglementează raporturile ce se stabilesc:
a. între persoanele juridice, la nivel internațional;
b. între persoanele fizice și state;
c. în cadrul societății internaționale.
1.10. Bibliografie
Raluca Miga Beșteliu, Drept internațional public, vol. I, Ediția 3, Editura C.H.Beck,
București, 2014, pag. 1-21.
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public. Sinteze, Ediția 9, Editura
C.H. Beck, București, 2018, pag. 27-35; 44-52.
15
Unitatea de învățare 2. Izvoarele dreptului internațional public
2.1. Introducere
2.5. Exemple
2.7. Rezumat
2.9. Bibliografie
2.1. Introducere
Prezenta unitate de învățare are în vedere categoriile de izvoare ale dreptului
internațional public, astfel: tratatul; cutuma internațională; dovada și opozabilitatea
cutumei; codificarea dreptului internațional; actul unilateral; jurisprudența; doctrina;
echitatea. Totodată, vor fi studiate și normele de ius cogens.

La finalul acestei unități de studiu, toți studenții vor fi capabili să:
 cunoască izvoarele dreptului internațional public;
 identifice particularitățile izvoarelor dreptului internațional public;
 înțeleagă regimul juridic al normelor de ius cogens ;
Durata medie de parcurgere a celei de-a 2-a unități de învățare este de 2 ore.

NOTĂ 1: În doctrină se apreciază că o enumerare (neexhaustivă) a izvoarelor
dreptului internațional se găsește în art. 38 din Statutul Curții Internaționale de
Justiție. Astfel, reținem:
Articolul 38
1. Curtea, a cărei misiune este de a soluționa conform dreptului internațional
diferendele care îi sunt supuse, va aplica:
a. convențiile internaționale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli
recunoscute în mod expres de statele în litigiu;
b. cutuma internațională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept;
c. principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;
16
d. sub rezerva dispozițiilor art. 59, hotărârile judecătorești și doctrina celor mai
calificați specialiști în drept public ai diferitelor națiuni, ca mijloace auxiliare de
determinare a regulilor de drept.
2. Prezenta dispoziție nu aduce atingere dreptului Curții de a soluționa o cauză EX
AEQUO ET BONO, dacă părțile sunt de acord cu aceasta.
NOTĂ 2: „Acest text nu are ca scop să reglementeze izvoarele de drept internațional,
că să stabilească mijloacele juridice pe care Curtea le are în vedere în constatarea
drepturilor și obligațiilor părților într-o cauză dedusă spre soluționare Curții” 14.
NOTĂ 3: „Deși nu este menționat în ar. 38 din Statut, CIJ a utilizat în jurisprudența sa
și actul unilateral, ca izvor de drept internațional” 15.
Principalele izvoare ale dreptului internațional sunt: tratatul; cutuma internațională;
dovada și opozabilitatea cutumei; codificarea dreptului internațional; actul unilateral.
Tratatul:
- este un „acord încheiat în scris între state, state și organizații internaționale sau între
organizații internaționale și guvernat de dreptul internațional, încheiat în scopul de a
produce efecte juridice și consemnat într-un instrument unic sau în două sau mai
multe instrumente conexe și oricare ar fi denumirea sa este cel mai important
instrument juridic internațional” (art. 2 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul
tratatelor, din 1969);
- reprezintă cadrul juridic al relațiilor internaționale;
- este principala modalitate de creare a normelor de drept internațional;
- conține drepturi și obligații.
Cutuma:
- este un izvor nescris;
- reprezintă o „practică generală, relativ îndelungată și repetată a statelor,
considerată de ele ca dând expresie unei reguli de conduită cu forță juridică
obligatorie (o normă de drept)” 16;
- este diferită de obicei;
Elementele cutumei:
- elementul material;
- elementul subiectiv.
Suntem în prezența unei norme formată pe cale cutumiară dacă se poate demonstra
îndeplinirea cumulativă a celor două elemente.
Dovada cutumei se ace prin:
- practica statelor; practica diplomatică;
14
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit., pag. 53.
15
Idem.
16
Ibidem, pag. 55.
17
- tratatele care recunosc sau codifică norme cutumiare;
- rezoluții ale organizațiilor internaționale;
- hotărâri și avize ale instanțelor internaționale ș.a.
Codificarea dreptului internațional
- constă în „sintetizarea, sistematizarea și ordonarea, prin intermediul unor tratate, a
regulilor de drept internațional public” 17.
Codificarea poate fi:
- oficială (este realizată de state) și
- neoficială (este realizată de doctrinari).
Comisia de drept internațional, constituită în anul 1947, este, în prezent, instituția în
cadrul căreia se realizează codificarea dreptului internațional.
Jurisprudența
- mijloc auxiliar de determinare a normelor de drept internațional;
- se face distincția între: hotărârile instanțelor internaționale (judecătorești și
arbitrale) și hotărârile judecătorești interne.
Doctrina
- este dată de lucrările specialiștilor, activitatea diferitelor institute abilitate, cum ar fi
Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept de la Veneția sau Institutul de
Drept Internațional. Tot aici, pot fi incluse, în anumite cazuri, opiniile individuale sau
separate ale Curții Internaționale de Justiție.
Actele unilaterale
- sunt acte care emană de la un singur subiect de drept internațional, fiind
„susceptibile de a produce efecte juridice în raporturile internaționale, fie angajând
subiectul de la care emană, fie creând drepturi și obligații pentru alte subiecte de
drept internațional” 18
- pot fi acte unilaterale ale statelor sau acte unilaterale ale organizațiilor
internaționale.
Actele unilaterale ale statelor:
- notificarea; recunoașterea; protestul; renunțarea; promisiunea.
Actele unilaterale ale organizațiilor internaționale
- ca regulă, au caracter de recomandare;
- actele care au ca obiect structura și funcționarea organizației - sunt obligatorii;
- actele care se adresează statelor membre ale organizației - forța lor juridică depinde

17
Dumitra Popescu, Drept internațional public pentru învățământul la distanță, Editura Universității „Titu
18
Maiorescu”, București, 2003, pag. 34.
18
de actul constitutiv al organizației.
Echitatea
- nu este izvor de drept în adevăratul sens;
- reprezintă „o modalitate procedurală care permite aplicarea unui ansamblu de
principii și ide cu ajutorul cărora să se poată face distincția între just și injust în
ordinea juridică internațională” 19;
- îndeplinește următoarele funcții: funcția moderatoare; funcția supletivă și funcția
politică;
Critici aduse echității: stabilește unele excepții de la normele de drept internaționale;
este subiectivă; poate conduce la reducerea numărului de cauze deduse spre
soluționare instanțelor internaționale.
Normele de jus cogens
- sunt norme imperative ale dreptului internațional, de la care nu se poate deroga;
- au un regim special;
- sunt norme ale dreptului internațional general, acceptate și recunoscute de
comunitatea internațională a statelor în ansamblul ei, ca fiind norme de la care nu
este permisă nici o derogare și care nu pot fi modificate prin norme noi ale dreptului
internațional general având același caracter (potrivit art. 53 din Convenția de la Viena
cu privire la dreptul tratatelor, din 1969).
2.5. Exemple
Problema identificării existenței unei norme formată pe cale cutumiară:
- în cauza privind Dreptul de trecere prin teritoriul indian, Curtea Internațională de
Justiție a recunoscut formarea unei cutume locale din practica a două state. Prin
soluția din anul 1960 a fost soluționat diferendul dintre India și Portugalia,
recunoscându-se dreptul de trecere Portugaliei spre cele două enclave.
Recunoașterea dreptului de trecere a avut la bază o practică aplicară în mod uniform
și constant, o lungă perioadă de timp 20.
1. Identificați elementele care diferențiază cutuma de tratat.
- Care sunt izvoarele subsidiare ale dreptului internațional?
- Care sunt elementele cutumei?
19
20
Exemplu preluat din Dumitra Popescu, Felicia Maxim, Drept internațional public, vol. 1, Editura Renaissance,
București, 2011, pag. 31.
19
2.7. Rezumat
Principalele izvoare ale dreptului internațional sunt: tratatul și cutuma. Izvoarele
subsidiare ale dreptului internațional sunt: actele unilaterale; doctrina și echitatea.
Normele de jus cogens reprezintă o categorie distinctă de norme a căror
particularitate constă în faptul că nu se poate deroga de ele.

1. Tratatul:
a. este izvor principal al dreptului internațional;
b. este izvor subsidiar al dreptului internațional;
c. nu este izvor al dreptului internațional.
2. Din categoria izvoarelor subsidiare ale dreptului internațional face parte:
a. Constituția României, republicată;
b. cutuma;
c. jurisprudența.
3. Cel mai vechi izvor al dreptului internațional este:
a. tratatul;
b. cutuma;
c. jurisprudența.
4. Doctrina celor mai calificați specialiști:
a. este izvor de drept internațional;
b. este izvor de drept internațional, numai în cazul în care nu există un tratat în
vigoare care să reglementeze un anumit domeniu;
c. nu este izvor de drept internațional.
2.9. Bibliografie
București, 2014, pag. 70-91; 95-101.
C.H. Beck, București, 2018, pag. 53-75.
20
Unitatea de învățare 3. Principiile dreptului internațional public
3.1. Introducere
3.6. Alte principii fundamentale prevăzute în Actul final de la Helsinki din anul 1975
3.8. Rezumat
3.10. Teme de control
3.11. Bibliografie
3.1. Introducere
Prezenta unitate de învățare are în vedere principiile dreptului internațional public,
așa cum sunt dezvoltate în Declarația din anul 1970 și în Actul final de la Helsinki din
anul 1975.

 să facă diferența dintre principiile de drept, în general, și principiile dreptului
internațional;
 identifice principiile dreptului internațional;
 înțeleagă conținutul principiilor dreptului internațional;

„Principiile dreptului internațional reprezintă construcții juridice în jurul unor valori
considerate importante pentru relațiile internaționale, pentru evidențierea acestora,
promovarea lor în sistemul normelor și instituțiilor juridice ce guvernează conduita
internațională a statelor și, în special, pentru protecția acestora” 21.
Caracteristicile principiilor dreptului internațional:
- maximă generalitate;
- aplicare universală;
21
21
- sunt consacrate atât pe cale cutumiară, cât și prin tratate multilaterale;
- au caracter obligatoriu;
- au caracter imperativ.
Articolul 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție enunță, între altele, și
principiile generale de drept ca izvoare ale dreptului internațional.
Principiile de drept intern exprimă voința unilaterală a statului care le-a edictat și, prin
urmare, acestea nu fac parte din izvoarele dreptului internațional.
Atunci când suntem în prezența unor principii cuprinse în tratate sau care fac obiectul
unor cutume, izvorul formal nu este principiul, în sine, ci tratatul sau cutuma. Prin
urmare, principiile în sine nu sunt izvoare de drept internațional, ci doar în mod
subsidiar.
- principiul egalității suverane a statelor;
- principiul autodeterminării;
- principiul nerecurgerii la forță sau la amenințarea cu forța;
- principiul soluționării pe cale pașnică a diferendelor internaționale;
- principiul neamestecului în treburile interne ale statelor;
- principiul cooperării;
- principiul îndeplinirii cu bună-credință a obligațiilor internaționale.
3.6. Alte principii fundamentale prevăzute în Actul final de la Helsinki
din anul 1975
Potrivit Declarației privind principiile care guvernează relațiile reciproce dintre statele
participante, parte integrantă a Actului final al Conferinței pentru securitate și
cooperare în Europa, elaborat la Helsinki la 1 august 1975, principiile fundamentale
ale dreptului internațional și conținutul acestora sunt următoarele:
1. Egalitatea suverană, respectarea drepturilor interne suveranității
În temeiul acestui principiu, statele:
- își vor respecta fiecare egalitatea suverană și individualitatea celuilalt, precum și
toate drepturile inerente suveranității și pe care le cuprinde suveranitatea lor (dreptul
fiecărui stat la egalitate juridică, la integritate teritorială, la libertate și independență
politică);
- vor respecta dreptul celuilalt de a-și alege și dezvolta liber sistemul politic, social,
economic și cultural, precum și dreptul de a-și stabili legile și reglementările;
- vor respecta fiecare dreptul celuilalt de a defini și conduce în mod liber relațiile sale
cu alte state în conformitate cu dreptul internațional;
- consideră că frontierele lor pot fi modificate, în conformitate cu dreptul
22
internațional, prin mijloace pașnice și prin acord;
- au dreptul de a adera sau nu la organizații internaționale, de a fi sau nu parte la
tratate bilaterale sau multilaterale, inclusiv dreptul de a fi parte sau nu la tratate de
alianță;
- au dreptul la neutralitate.
2. Nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu forța
În temeiul acestui principiu, statele se vor abține:
- de a recurge la folosirea forței sau la amenințarea cu forța, fie împotriva integrității
teritoriale sau a independenței politice a oricărui stat, fie în orice alt mod incompatibil
cu scopurile Națiunilor Unite;
- de la orice act care constituie o amenințare cu forța sau o folosire directă sau
indirectă a forței împotriva altui stat participant;
- de la orice manifestare de forța în scopul de a face un alt stat participant sa renunțe
la deplina exercitare a drepturilor sale suverane;
- se vor abține în relațiile lor reciproce de la orice act de represalii cu forța.
- nu vor utiliza folosire a forței sau amenințarea cu forța ca mijloc pentru a rezolva
diferendele intre ele.
3. Inviolabilitatea frontierelor
În temeiul acestui principiu:
- frontierele statelor sunt inviolabile;
- statele se abțin de la orice atentat împotriva frontierelor altor state;
- statele se abțin de la orice cerere sau de la act de acaparare și de uzurpare a
întregului sau a unei părți a teritoriului oricărui stat.
4. Integritatea teritorială a statelor presupune ca statele să:
- respectă integritatea teritorială a celorlalte state;
- se abțin de la orice acțiune incompatibilă cu scopurile și principiile Cartei Națiunilor
Unite, împotriva integrității teritoriale, a independenței politice sau a unității oricărui
stat și în special de la orice asemenea acțiune care constituie o folosire a forței sau
amenințare cu forța.
- se abțin de a face din teritoriul celuilalt stat obiectul unei ocupații militare sau al
altor masuri de folosire directa sau indirecta a forței în contradicție cu dreptul
internațional sau obiectul unei dobândiri prin asemenea masuri sau prin amenințarea
cu ele. Nici o ocupație sau dobândire de această natură nu va fi recunoscută ca legală.
5. Reglementarea pașnică a diferendelor
Potrivit acestui principiu, statele vor reglementa diferendele dintre ele prin mijloace
pașnice, astfel încât să nu fie puse în pericol pacea și securitatea internațională și
justiția. Ele se vor strădui cu bună-credință și într-un spirit de cooperare să ajungă la o
soluție rapidă și echitabilă pe baza dreptului internațional. În acest scop, ele vor
recurge la mijloace ca negocierea, ancheta, medierea, concilierea, arbitrajul,
23
reglementarea judiciară sau la alte mijloace pașnice la alegerea lor, inclusiv orice
procedură de reglementare convenită prealabil diferendelor la care sunt părți.
În cazul în care nu se ajunge la o soluție prin folosirea unuia din mijloacele pașnice de
mai sus, părțile în diferend vor continua să caute un mijloc reciproc acceptabil pentru
a reglementa pașnic diferendul.
Statele, părți la un diferend între ele, se vor abține de la orice acțiune care ar putea
agrava situația, astfel încât să pună în pericol menținerea păcii și securității
internaționale și prin aceasta sa facă mai dificila reglementarea pașnică a
diferendului.
6. Neamestecul în treburile interne
Acest principiu presupune următoarele:
- statele trebuie să se abțină de la orice intervenție, directă sau indirectă, individuală
sau colectivă, în treburile interne sau externe care intră în competența națională a
altui stat, oricare ar fi relațiile lor reciproce. Ele se vor abține de la orice formă de
intervenție armată sau de amenințare cu o asemenea intervenție împotriva altui stat
participant.
- statele se vor abține, în orice împrejurare, de la orice alt act de constrângere militară
sau politică, economică ori de altă natură, tinzând să subordoneze intereselor lor
exercitarea de către un alt stat a drepturilor inerente suveranității sale și, prin
aceasta, să obțină un avantaj oarecare. În consecință, ele se vor abține, de la
sprijinirea, directă sau indirectă, a activităților teroriste sau a activităților subversive
sau altele îndreptate spre răsturnarea violentă a regimului altui stat.
7. Respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de
gândire, conștiință, religie sau de convingere
Potrivit acestui principiu, statele respectă drepturile omului și libertățile
fundamentale, inclusiv libertatea de gândire, conștiință, religie sau de convingere
pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
Ele vor promova și încuraja exercitarea efectivă a drepturilor și libertăților civile,
politice, economice, sociale, culturale și altele care decurg toate din demnitatea
inerentă persoanei umane și sunt esențiale pentru libera și deplina sa dezvoltare.
De asemenea, statele recunosc și respectă libertatea individului de a profesa și
practica, singur sau în comun, religia sau convingerea acționând după imperativele
propriei sale conștiințe.
Statele pe teritoriul cărora există minorități naționale vor respecta dreptul
persoanelor care aparțin acestor minorități la egalitate în fața legii, le vor acorda
posibilitatea deplină de a se bucura în mod efectiv de drepturile omului și libertățile
fundamentale și, în acest mod, vor proteja interesele lor legitime în acest domeniu.
8. Egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul popoarelor de a dispune de ele însele
În temeiul acestui principiu, statele au obligația de a respecta egalitatea în drepturi a
popoarelor și dreptul lor de a dispune de ele însele, acționând în mod permanent în
conformitate cu scopurile și principiile Cartei Națiunilor Unite și cu normele
corespunzătoare ale dreptului internațional, inclusiv cele care se referă la integritatea
24
teritorială a statelor.
În virtutea principiului egalității în drepturi a popoarelor și dreptului lor de a dispune
de ele însele, toate popoarele au, în permanență, dreptul, în deplină libertate, de a
determina așa cum doresc și atunci când doresc statutul lor politic intern și extern,
fără nici un amestec din afara și de a înfăptui conform voinței lor dezvoltarea lor
politică, economică, socială și culturală.
9. Cooperarea între state
Principiul cooperării între state presupune ca statele să dezvolte cooperarea lor,
fiecare cu celălalt și cu toate statele, în toate domeniile, în conformitate cu scopurile
și principiile Cartei Națiunilor Unite. În dezvoltarea cooperării lor, statele vor acorda o
importanță deosebită domeniilor astfel cum sunt stabilite în cadrul Conferinței pentru
securitate și cooperare în Europa, fiecare dintre ele aducându-și contribuția în condiții
de deplina egalitate.
Ele se vor strădui, dezvoltând cooperarea lor pe baza de egalitate, să promoveze
înțelegerea și încrederea reciprocă, relații amicale și de bună vecinătate între ele,
pacea internațională, securitatea și justiția.
10. Îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor asumate conform dreptului
internațional
Conținutul acestui principiu are în vedere următoarele:
- Statele au obligația de a-și îndeplini cu bună-credința obligațiile ce le revin în
conformitate cu dreptul internațional, atât obligațiile care decurg din principiile și
normele generale recunoscute ale dreptului internațional, cât și obligațiile care
decurg din tratate sau alte acorduri, în conformitate cu dreptul internațional, în care
ele sunt părți;
- în exercitarea drepturilor lor suverane, inclusiv a dreptului de a-și stabili legile și
reglementările, ele se vor conforma obligațiilor juridice care le revin în virtutea
dreptului internațional;
- statele confirmă că, în caz de conflict între obligațiile membrilor Națiunilor Unite în
virtutea Cartei Națiunilor Unite și obligațiile lor în virtutea oricărui tratat sau alt acord
internațional, obligațiile lor în virtutea Cartei vor prevala, în conformitate cu articolul
103 din Cartea Națiunilor Unite.
1. Identificați conținutul celor 7 principii prevăzute în Declarația din anul 1970.
- Care este diferența dintre principiile generale de drept și principiile dreptului
internațional?
- Care este conținutul principiului cooperării între state?
25
3.8. Rezumat
„În ansamblul normelor dreptului internațional, principiile dreptului internațional se
detașează ca norme de aplicație universală, cu un nivel maxim de generalitate și un
caracter imperativ, ce dau expresie și protejează o valoare fundamentală în
raporturile dintre subiectele de drept internațional” 22.
Principiile dreptului internațional sunt expres prevăzute în mai multe acte
internaționale. Cu titlu de exemplu le menționăm pe următoarele: Declarația din anul
1970 și Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, elaborat la
Helsinki la 1 august 1975.

1. O caracteristică comună a principiilor fundamentale ale dreptului internațional
este:
a. elaborarea lor de către state;
b. punerea în executare;
c. nivelul de abstractizare și generalitate.
2. Pacta sunt servanda este un principiu:
a. care se referă la faptul că statele sunt egale în drepturi și obligații;
b. fundamental al dreptului internațional;
c. general de drept.
3. Principiile fundamentale ale dreptului internațional sunt:
a. prevăzute, la nivel național, în toate constituțiile;
b. interdependente;
c. norme care trebuie respectate cu buna credință.

Tema de control nr. 1 constă într-un referat cu tema la alegere, apreciat cu 15% din
nota finală:
a) Prezentați particularitățile principiilor fundamentale ale dreptului internațional
(Unitatea de învățare nr. 3) sau,
b) Prezentați, comparativ, două subiecte de drept internațional (Unitățile de învățare
nr. 5 și 6).
3.11. Bibliografie
22
26
Unitatea de învățare 4. Statul – subiect principal al dreptului internațional
4.1. Introducere
4.7. Exemple
4.9. Rezumat
4.11. Bibliografie
4.1. Introducere
În această unitate de învățare, vom prezenta statul, ca subiect principal de drept
internațional. Vom identifica elementele constitutive ale statului și vom evidenția
aspecte referitoare la: neutralitatea statelor, recunoașterea statelor și a guvernelor.
De asemenea, vom prezenta aspecte referitoare la succesiunea statelor în dreptul
internațional.

 cunoască elementele constitutive ale statului, ca subiect principal de drept
internațional;
 identifice trăsăturile specifice statelor neutre;
 cunoască modalitatea de recunoaștere a statelor și guvernelor;

Potrivit art. 1 din Convenția de la Montevideo (1933), pentru ca o entitate să fie
subiect de drept internațional, de tip statal, trebuie „reunite următoarele condiții:
populație permanentă, teritoriu determinat, guvern și capacitatea de a intra în relații
cu alte state”. Odată întrunite aceste cerințe, suntem în prezența statului, ca subiect
„direct și nemijlocit al dreptului internațional, având capacitatea deplină de a-și
asuma totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter internațional. Calitatea de
subiect de drept internațional este rezultatul suveranității statului. Statele sunt
singurele subiecte de drept internațional ce dețin atributele suveranității.
Suveranitatea este baza politică și juridică a calității statului de subiect de drept
27
internațional” 23.
Statele sunt egale din punct de vedere juridic, indiferent de întindere, populație,
dezvoltare.
Potrivit Cartei drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor, adoptată de
Adunarea Generală a O.N.U. în anul 1974, statele au următoarele drepturi și obligații:
- dreptul suveran și inalienabil de a-și alege sistemul economic, sistemul politic, social
și cultural, conform voinței poporului, fără amestec, presiuni sau amenințări externe,
de orice tip ar fi ele;
- dreptul de a deține și exercita total și permanent suveranitatea în privința bogățiilor
sale, a resurselor naturale și a activităților economice, ca și posesiunea asupra lor și
dreptul de a le utiliza și de a dispune de ele;
- dreptul de a reglementa statutul investițiilor străine în limitele jurisdicției naționale
și de a-și exercita autoritatea asupra lor în conformitate cu legile și regulamentele sale
și conform priorităților și obiectivelor naționale. Nici un stat nu va fi constrâns să
acorde tratament privilegiat unor investiții străine;
- dreptul de a reglementa și supraveghea activitățile societăților transnaționale în
limitele jurisdicției sale naționale și de a lua măsuri pentru ca aceste activități să se
conformeze legilor, regulilor și regulamentelor și să fie conforme politicii sale
economice și sociale. Societățile transnaționale nu vor interveni în afacerile interne
ale statului gazdă. Fiecare stat ar trebui, ținând cont de drepturile sale suverane, să
coopereze cu celelalte state în exercitarea acestui drept;
- dreptul de a naționaliza, expropria sau transfera proprietatea bunurilor străine, în
care caz ar trebui să verse o despăgubire corespunzătoare, ținând cont de legile și
reglementările sale și de orice împrejurări pe care le consideră pertinente. În toate
cazurile când problema despăgubirii dă naștere unui diferend, acesta va fi soluționat
conform legislației interne a statului care ia măsura naționalizării și de către
tribunalele acelui stat, cu excepția cazului când toate statele interesate convin liber să
caute alte mijloace pașnice, pe baza egalității suverane a statelor și conform
principiului liberului-schimb al mijloacelor;
- dreptul la practicarea comerțului internațional și a altor forme de cooperare
economică, oricare ar fi sistemul politic, economic și social. Nici un stat nu va face
obiectul unei discriminări, oricare ar fi ea, bazată doar pe aceste diferențe. În vederea
comerțului internațional și a altor forme de cooperare economică, fiecare stat are
dreptul de a-și alege liber modalitățile de organizare a relațiilor sale economice
externe și de a încheia acorduri bilaterale și multilaterale compatibile cu obligațiile
sale internaționale și cu nevoia de cooperare economică internațională.
- dreptul de a se grupa în organizații de producători a produselor de bază în vederea
dezvoltării economiei lor naționale, asigurări unei finanțări stabile pentru dezvoltarea
lor și, în urmărirea obiectivelor lor, să ajute la promovarea creșterii susținute a
economiei mondiale, accelerând în special dezvoltarea țărilor în curs de dezvoltare.
Toate statele au, în mod reciproc, datoria de a respecta acest drept abținându-se de
23
28
la aplicarea măsurilor economice și politice care l-ar limita;
- datoria de a contribui la dezvoltarea comerțului internațional cu mărfuri, în special
prin aranjamente și, dacă este cazul, prin încheierea unor acorduri multilaterale pe
termen lung pentru produsele de bază și ținând cont de interesele producătorilor și
consumatorilor;
- responsabilitatea de a favoriza regularitatea și obținerea produselor comerciale,
schimbate la prețuri stabile, corespunzătoare și echitabile contribuind astfel la
dezvoltarea echitabilă a economiei naționale, ținând cont în special, de interesele
țărilor în curs de dezvoltare;
- obligația de a promova progresul economic, social și cultural al poporului său;
- obligația de a coopera pentru facilitarea relațiilor economice internaționale mai
raționale și mai echitabile și pentru încurajarea transformărilor structurale în cadrul
unei economii mondiale echilibrate conform nevoilor și intereselor tuturor țărilor, în
special a țărilor în curs de dezvoltare și ar trebui să ia măsurile corespunzătoare în
acest sens etc.
Tipuri de state:
- uniunea personală;
- uniunea reală;
- confederația;
- federația;
- statele dependente;
- protectoratele.
Tipuri de neutralitate:
- ocazională;
- permanentă;
- diferențiată.
Potrivit dreptului internațional, statul neutru are următoarele obligații:
- de a se abține să participe la ostilități;
- să interzică desfășurarea oricărui tip de operațiuni pe teritoriul său;
- să trateze în mod egal, nepreferențial, părțile în conflict.
Recunoașterea unui stat reprezintă „actul prin care un stat admite că o entitate
politică îndeplinește condițiile specifice unui stat (ia act de apariția acestui nou
subiect de drept) și își exprimă voința de a-l considera membru al comunității
29
Recunoașterea poate fi:
- expresă - realizată în baza unui act (declarație oficială; notă diplomatică; mesaj,
telegramă de felicitare care pot proveni de la șeful statului sau al guvernului ori
ministrului afacerilor externe);
- tacită - poate rezulta din comportamentul organelor unui stat față de statul
recunoscut sau din acte prin care se stabilesc relații diplomatice ori prin încheierea
unui tratat;
- de jure - poate fi cu efecte depline sau definitivă (nu poate fi revocată);
- de facto - poate fi limitată sau provizorie;
- individuală - privește un singur stat;
- colectivă - are în vedere, în același timp, mai multe state.
Recunoașterea guvernelor
„Apare în situația în care puterea într-un stat este preluată de un guvern nou prin alte
mijloace decât cele constituționale sau când pe același teritoriu de stat s-au format
două guverne” 25.
Recunoașterea guvernelor constă într-un „act unilateral prin care un stat consideră
guvernul altui stat ca organ capabil să intermedieze relațiile dintre cele două state” 26.
Doctrine ale recunoașterii guvernelor:
- doctrina Jefferson (1792);
- doctrina Tobar (1907, 1923);
- doctrina Estrada (1930).
Problema succesiunii statelor apare atunci când au loc modificări teritoriale,
indiferent dacă acestea duc sau nu la apariția unor noi state. Modificările teritoriale
se pot prezenta în următoarele forme:
a) fuziunea sau absorbția într-un singur stat;
b) dezmembrarea unui stat;
c) separarea sau secesiunea;
d) transferul de teritoriu.
Succesiunea statelor constă într-o „substituire a unui stat cu alt stat (o substituire de
suveranitate) cu privire la un anumit teritoriu, în privința tratatelor, bunurilor și
datoriilor sale, întinderea drepturilor și obligațiilor fiind stabilită în mod suveran de
24
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. pag. 98.
25
Ibidem, pag. 99.
26
Idem.
30
statul succesor.27”
Succesiunea statelor ridică următoarele două probleme: succesiunea la tratate și
succesiunea la bunuri, arhive și datorii.
Potrivit Convenției de la Viena privind succesiunea statelor la tratate (1978),
succesiunea la tratate a statelor se realizează astfel 28:
- în cazul fuziunii și dezmembrării, ca regulă generală, operează continuitatea
tratatelor, cu excepția situației în care au intervenit alte înțelegeri între părți sau când
aplicarea tratatelor ar fi incompatibilă cu scopul și obiectul lor sau ar modifica radical
executarea clauzelor sale. Ele operează numai cu privire la teritoriul pentru care au
fost încheiate, sau la întregul teritoriu numai cu asentimentul statului succesor și în
urma înțelegerii părților.
- în cazul transferului, tratatele încheiate de statul cedent încetează să producă efecte
pe teritoriul cedat, iar tratatele încheiate de statul dobânditor încep să-și producă
efecte pe acest teritoriu. Tratatele încheiate cu privire la teritoriul cedat de regulă își
păstrează valabilitatea;
- tratatele politice dispar, cele tehnice sunt păstrate;
- sunt păstrate tratatele de aplicare teritorială (localizările);
În ceea ce privește succesiunea statelor la bunuri, arhive și datorii, Convenția de la
Viena din anul 1983, stabilește următoarele:
- bunurile, de regulă, se transmit gratuit și integral statului succesor indiferent de
locul unde se află;
- datoriile rămân la statul anterior, dacă acesta mai există. În cazul în care statul
anterior a dispărut, datoriile sunt preluate de către statul sau statele succesoare,
proporțional cu mărimea teritoriului și a populației. În situația transferului de
teritoriu, vor fi preluate numai datoriile localizabile.
4.7. Exemple
State neutre sunt: Elveția, Laos, Malta, Austria, Turkmenistan.
1. Identificați caracteristicile celor trei doctrina ale recunoașterii guvernelor

(Jefferson, Tobar, Estrada),
- Care sunt elementele constitutive ale statului?
- Care sunt formele de recunoaștere a statelor?
27
Ibidem, pag. 100.
28
Potrivit Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit., pag. 101.
31
4.9. Rezumat
Statele sunt singurele subiecte de drept internațional ce dețin atributele suveranității.
Potrivit Cartei drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor, adoptată de
Adunarea Generală a O.N.U. în anul 1974, statele au o serie de drepturi și obligații.
Dreptul internațional reglementează instituția neutralității statelor. Neutralitatea
poate fi: ocazională; permanentă; diferențiată.
Recunoașterea unui stat reprezintă „actul prin care un stat admite că o entitate
politică îndeplinește condițiile specifice unui stat (ia act de apariția acestui nou
subiect de drept) și își exprimă voința de a-l considera membru al comunității
Recunoașterea guvernelor „apare în situația în care puterea într-un stat este preluată
de un guvern nou prin alte mijloace decât cele constituționale sau când pe același
teritoriu de stat s-au format două guverne” 30.
Problema succesiunii statelor apare atunci când au loc modificări teritoriale,
indiferent dacă acestea duc sau nu la apariția unor noi state.
1. Subiect principal de drept internațional este:
a. persoana fizică;
b. organizațiile internaționale neguvernamentale;
c. statul.
2. Elementele constitutive ale statului sunt:
a. teritoriul, guvernul, capacitatea de a intra în relații cu alte state;
b. teritoriul, populația, guvernul;
c. teritoriul, populația, guvernul, capacitatea de a intra în relații cu alte state.
3. Recunoașterea unui nou stat:
a. reprezintă o obligație a statelor;
b. este facultativă;
c. este un drept al statelor.
4.11. Bibliografie
29
30
Ibidem, pag. 99.
32
Unitatea de învățare 5. Alte subiecte de drept internațional și entități
internaționale
5.1. Introducere
5.3. Organizațiile internaționale – subiecte derivate de drept internațional
5.9. Exemple
5.11. Rezumat
5.13. Bibliografie
5.1. Introducere
În această unitate de învățare, vom identifica alte subiecte de drept internațional. De
asemenea, vom prezenta aspecte referitoare la organizațiile internaționale
neguvernamentale, societățile transnaționale și poziția individului în dreptul
internațional.

 identifice subiectele de drept internațional;
 cunoască rolul și locul organizațiilor internaționale neguvernamentale și al
societăților transnaționale în relațiile internaționale;
 să înțeleagă poziția individului în dreptul internațional;
5.3. Organizațiile internaționale – subiecte derivate de drept

internațional
Potrivit Comisiei de Drept Internațional, organizația internațională reprezintă „o
asociere de state, constituită prin tratat, înzestrată cu o constituție și organe comune
și posedând o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre”. Convenția
de la Viena cu privire la dreptul tratatelor (1969) precizează, la art. 2, faptul că
organizațiile internaționale sunt „organizații interguvernamentale”, motiv pentru
33
care, în continuare, vom avea în vedere numai acest tip de organizații. Având în
vedere că organizațiile internaționale sunt constituite printr-un tratat - care exprimă
voința statelor - , ele sunt calificate ca fiind subiecte derivate ale dreptului
internațional.
Elemente constitutive ale organizației internaționale:
- asociere de state realizată printr-un tratat constitutiv;
- existența unui sistem instituțional propriu;
- personalitate juridică proprie (personalitate juridică internațională) distinctă de cea
a statelor membre.
Vaticanul este un subiect special, atipic, de drept internațional pentru următoarele
considerente 31:
- personalitatea sa juridică nu este deplină (nu întrunește toate elementele deplinei
statalității);
- are jurisdicția suverană, dar nu suveranitate deplină;
- are organizare administrativă în probleme religioase, dar serviciile publice aparțin
statului italian;
- cetățenia Vaticanului este specială și funcțională (se dobândește în condiții
determinate de rang și domiciliu și se pierde la dispariția acestor condiții fără ca
cetățenia originară să fie afectată).
Ordinul Suveran Militar de Malta 32 este subiect special, atipic, activitatea sa
desfășurându-se pe baza „Cartei Constituționale” și a „Codului Ordinului”, revizuit în
anul 1997.
Mișcările de eliberare națională „sunt forme de organizare a popoarelor care luptă
pentru eliberarea lor națională. Dreptul internațional a recunoscut calitatea de
subiect de drept internațional mișcărilor de eliberare națională, în baza principiului
egalității în drepturi a popoarelor și dreptul lor la autodeterminare” 33.
Pentru ca mișcarea de eliberare națională să fie recunoscută, este necesară întrunirea
următoarelor cerințe:
- „existența unor organe proprii de conducere, care să exercite o autoritate efectivă
asupra unei părți însemnate din teritoriu;
- existența unor forțe organizate, capabile să lupte până la capăt pentru eliberarea
națională” 34.
31
32
Denumirea oficială este următoarea: Ordinul Suveran Militar Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de
Rodos şi de Malta/Sovrano Militare Ordine Ospedaliero di San Giovanni di Gerusalemme di Rodi e di Malta.
33
Dumitra Popescu, Felicia Maxim, op. cit. pag. 83.
34
Idem.
34
Popoarele care luptă pentru eliberare națională au următoarele drepturi:
- „dreptul de a desfășura acțiuni de luptă, inclusiv prin folosirea forței;
- dreptul la autoapărare și la neamestec în treburile interne;
- dreptul ca forțelor lor armate să li se aplice regulile dreptului internațional umanitar;
- dreptul de reprezentare diplomatică;
- dreptul de a participa cu statut de observator la lucrările O.N.U. și ale altor
organizații internaționale;
- dreptul de a încheia tratate internaționale” 35.
Organizația internațională neguvernamentală (ONG) reprezintă o „asociație
internațională fără scop lucrativ, constituită din persoane fizice sau juridice de drept
intern având naționalități diferite, în conformitate cu dreptul intern al statului pe al
cărui teritoriu își are sediul” 36.
Acest tip de entitate nu este considerat ca subiect de drept internațional.
Nu sunt considerate subiecte de drept internațional.
Pentru susținerea afirmației potrivit căreia „individul este subiect de drept
internațional” se folosesc următoarele argumente:
- individul este subiect al răspunderii penale în dreptul internațional;
- individul este destinatar direct al unor norme din comunități internaționale;
- individului i se recunoaște calitatea de parte în fața unor instanțe internaționale,
putând chiar declanșa acțiuni.
5.9. Exemple
Referitor la dreptul popoarelor care luptă pentru eliberare națională de a participa cu
statut de observator la lucrările O.N.U. și ale altor organizații internaționale, precizăm
faptul că Namibia, înainte de cucerirea independenței, reprezentată de Consiliul
O.N.U. pentru Namibia, a participat la lucrările Conferinței O.N.U. pentru dreptul
mării și chiar a semnat Convenția din anul 1982, iar Organizația pentru Eliberarea
Palestinei a primit, în anul 1974, statut de observator la O.N.U. 37.
1. Identificați în doctrina de specialitate (bibliografia recomandată) criteriile care pot

fi avute în vedere pentru caracterizarea unei societăți transnaționale.
35
Idem.
36
37
Exemplele sunt preluate din Dumitra Popescu, Felicia Maxim, op. cit. pag. 83.
35
- Prezentați, argumentat, diferența dintre organizațiile internaționale - subiecte de
drept internațional și organizațiile neguvernamentale.
- Analizați problema calității de subiect de drept internațional a persoanei fizice.
5.11. Rezumat
Elemente constitutive ale organizației internaționale sunt următoarele: asociere de
state realizată printr-un tratat constitutiv; existența unui sistem instituțional propriu;
personalitate juridică proprie (personalitate juridică internațională) distinctă de cea a
statelor membre.
Vaticanul este un subiect special, atipic, de drept internațional. Ordinul Suveran
Militar de Malta 38 este subiect special, atipic, activitatea sa desfășurându-se pe baza
„Cartei Constituționale” și a „Codului Ordinului”, revizuit în anul 1997.
Dreptul internațional a recunoscut calitatea de subiect de drept internațional
mișcărilor de eliberare națională, în baza principiului egalității în drepturi a
popoarelor și dreptul lor la autodeterminare
Organizațiile internaționale neguvernamentale și societățile transnaționale nu sunt
considerate subiecte de drept internațional.

1. Organizația internațională interguvernamentală:
a. are personalitate juridică internațională, identică cu cea a statelor;
b. are personalitate juridică internațională, distinctă de cea a statelor;
c. nu are personalitate juridică.
2. Pentru ca o entitate să fie calificată drept organizație internațională
interguvernamentală, aceasta trebuie să dispună, în mod obligatoriu, de:
a. personal;
b. buget;
c. structură instituțională proprie.
3. Organizațiile internaționale neguvernamentale:
a. sunt subiecte de drept internațional;
b. nu sunt subiecte de drept internațional;
c. sunt subiecte de drept internațional, numai în măsura în care li se conferă această
calitate prin actul constitutiv.
4. Societățile transnaționale:
38
Denumirea oficială este următoarea: Ordinul Suveran Militar Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rodos şi de
Malta/Sovrano Militare Ordine Ospedaliero di San Giovanni di Gerusalemme di Rodi e di Malta.
36
a. sunt subiecte de drept internațional;
b. nu sunt subiecte de drept internațional;
c. sunt subiecte de drept internațional, numai în măsura în care li se conferă această
calitate prin actul constitutiv.
5. Popoarele care luptă pentru eliberare națională au dreptul de a încheia tratate
internaționale:
a. adevărat;
b. fals;
c. parțial adevărat.
5.13 Bibliografie
Raluca Miga Beșteliu, Drept internațional public, vol I, Ediția 3, Editura C.H.Beck,
37
Unitatea de învățare 6. Competențele statelor asupra persoanelor în
dreptul internațional
6.1. Introducere
6.7. Exemple
6.9. Rezumat
6.11. Bibliografie
6.1. Introducere
În această unitate de învățare, vom identifica și prezenta competențele statelor
asupra persoanelor în dreptul internațional (populația; cetățenia; regimul juridic al
străinilor; dreptul de azil; expulzarea și extrădarea; refugiații și persoanele
strămutate).

 identifice competențele statelor asupra persoanelor în dreptul internațional;
 definească noțiuni precum: populație, cetățenie, drept de azil;
 să facă distincție între diferite concepte (de ex.: expulzare și extrădare);
 să cunoască unele aspecte referitoare la regimul juridic al străinilor;

„Populația unui stat cuprinde totalitatea persoanelor (cetățeni, străini, apatrizi), care
trăiesc pe teritoriul unui stat și sunt supuse jurisdicției sale” 39.
„Cetățenia reprezintă legătura politico-juridică permanentă dintre o persoană fizică și
un stat, care generează totalitatea drepturilor și obligațiilor reciproce dintre o
persoană și statul al cărui cetățean este” 40.
39
Dumitra Popescu, op. cit., pag. 78.
40
Idem.
38
Cetățenia se poate dobândi:
- prin naștere (jus sanguinis; jus soli);
- prin naturalizare (la cerere; căsătorie; ședere prelungită pe teritoriul altui stat;
adopție).
Cetățenia se poate pierde prin renunțare sau prin retragere.
Bipatridia apare, de regulă, pe două căi:
- în situația dobândirii cetățeniei prin naștere pe teritoriul unui stat care aplică „ius
soli”;
- în situația naturalizării, dacă persoana păstrează și vechea cetățenie.
Apatridia (situația lipsei oricărei cetățenii) apare:
- în situația nașterii din părinți apatrizi pe teritoriul unui stat care aplică „jus sanguini”;
- în situația pierderii cetățeniei inițiale, fără dobândirea uneia noi.
Tipuri de regim, juridic aplicabil străinilor:
- regimul național – străinilor li se recunosc aceleași drepturi, cu excepția drepturilor
politice, ca propriilor cetățeni;
- regimul special – străinilor li se acordă numai anumite drepturi;
- regimul clauzei națiunii celei mai favorizate – străinilor li se aplică un tratament la fel
de avantajos ca cel acordat, prin tratate, străinilor altor state;
- regimul mixt – este o combinație între regimul național și regimul special.
Dreptul de azil reprezintă „dreptul unui stat suveran de a acorda intrarea și stabilirea
pe teritoriul său a unor persoane străine, urmărite în țara lor pentru activități politice,
științifice, religioase (ce nu sunt în concordanță cu ordinea de drept a statului
respectiv)” 41.
Azilul poate fi:
- teritorial
- diplomatic – constă în primirea și protecția acordată în localurile ambasadelor sau
oficiilor consulare dintr-un stat a unor cetățeni ai acestui stat urmăriți de propriile
autorități sau a căror viață este în pericol din cauza unor evenimente interne. Deși
azilul diplomatic nu este recunoscut ca instituție juridică în dreptul internațional, el „a
fost practicat în calitate de cutumă locală ori pe bază de convenții internaționale între
unele state latino-americane” 42.
41
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit., pag. 154
42
Ibidem, pag. 155.
39
Expulzarea este „actul prin care un stat constrânge unul sau mai mulți străini aflați pe
teritoriul său, să-l părăsească, atunci când aceștia devin indezirabili, pentru săvârșirea
unor fapte de încălcare a legii ori intereselor statului gazdă” 43
Extrădarea este „actul prin care un stat predă, la cererea altui stat și în anumite
condiții, o persoană aflată pe teritoriul său, presupusă a fi autorul unei infracțiuni,
pentru a fi judecată sau pentru a executa o pedeapsă la care a fost condamnată
anterior” 44.
Potrivit Convenției privind statutul refugiaților (1951), prin refugiat se înțelege
persoana „care, în urma unor temeri justificate de a fi persecutată datorită rasei,
religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniilor sale politice,
se află în afară țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau, datorită acestei
temeri, nu dorește protecția acestei țări sau care, neavând nici o cetățenie și găsindu-
se în afară țării în care avea reședința obișnuită ca urmare a unor astfel de
evenimente, nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu dorește să se reîntoarcă”.
O definiție a persoanelor strămutate este oferită în Principiile directoare ale O.N.U.
privind strămutarea (1998) 45, astfel: „persoanele sau grupurile de persoane care au
fost forțate sau obligate să își părăsească domiciliul sau să plece de pe teritoriul de
reședință, în special ca rezultat sau spre a evita efectele conflictului armat, situațiilor
de violență generalizată, încălcărilor drepturilor omului sau calamităților naturale sau
provocate de om, și care nu au traversat vreo frontieră de stat recunoscută
internațional” 46.
6.7. Exemple
Legea cetățeniei române nr. 21/1991, republicată, cu modificările și completările
ulterioare
Art. 1 alin. (1): Cetățenia română este legătura și apartenența unei persoane fizice la
statul român.
Art. 4: Cetățenia română se dobândește prin:
a) naștere;
b) adopție;
c) acordare la cerere.
Art.18 alin. (1): Cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România se bucură de
protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi.
(2) Dreptul de azil se acordă și se retrage în condițiile legii, cu respectarea tratatelor și
43
Dumitra Popescu, Felicia Maxim, op. cit., pag. 100.
44
Idem.
45
Document disponibil la https://www.refworld.org/docid/3d4f95e11.html.
46
Pct. 2 din Anexa la Principiile directoare ale O.N.U. privind strămutarea (1998).
40
a convențiilor internaționale la care România este parte.
1. Identificați, în legislația internă, și dezvoltați modalitățile de dobândire a cetățeniei

române.
- Care sunt formele de regim juridic aplicabil străinilor?
- În ce constă diferența dintre azil teritorial și azil diplomatic?
6.9. Rezumat
„Populația unui stat cuprinde totalitatea persoanelor (cetățeni, străini, apatrizi), care
trăiesc pe teritoriul unui stat și sunt supuse jurisdicției sale” 47. „Cetățenia reprezintă
legătura politico-juridică permanentă dintre o persoană fizică și un stat, care
generează totalitatea drepturilor și obligațiilor reciproce dintre o persoană și statul al
cărui cetățean este” 48. Tipuri de regim, juridic aplicabil străinilor: regimul; regimul
special; regimul clauzei națiunii celei mai favorizate; regimul mixt.

1. Bipatridia:
a. este un conflict negativ de cetățenie;
b. este un conflict pozitiv de cetățenie;
c. nu prezintă caracteristicile unui conflict pozitiv sau negativ de cetățenie.
2. Expulzarea unui străin reprezintă un act:
a. administrativ individual;
b. de drept penal;
c. de voință al instanței.
3. Extrădarea reprezintă un atribut al:
a. statului care o solicită;
b. suveranității statului care o acordă;
c. instanței care o dispune.
4. Azilul teritorial este expresia:
a. suveranității statului solicitat;
b. dreptului oricărei persoane la protecție diplomatică;
c. dreptului discreționar al persoanei solicitante de a-și alege statul cărui să-l solicite.
5. Cetățenia reprezintă legătura politico-juridică dintre o persoană fizică și in stat, și
47
Dumitra Popescu, op. cit., pag. 78.
48
Idem.
41
nu se păstrează atunci când persoana respectivă se află:
a. în alt stat;
b. pe mare;
c. în spațiul extraatmosferic.
6. Apatrizii sunt persoanele care nu au:
a. cetățenia;
b. dreptul de a solicita azil diplomatic;
c. obligații.
6.11. Bibliografie
42
Unitatea de învățare 7. Protecția persoanelor aparținând minorităților
naționale
7.1. Introducere
7.4. Rolul statului înrudit în protecția persoanelor aparținând minorităților
naționale
7.6. Rezumat
7.7. Bibliografie
7.1. Introducere
În această unitate de învățare, vom identifica principalele instrumente internaționale
privind protecția minorităților naționale. De asemenea, vom prezenta aspecte
referitoare la rolul statului înrudit în protecția persoanelor aparținând minorităților
naționale.

 cunoască principalele instrumente internaționale privind protecția
minorităților naționale;
 cunoască care este rolul statului înrudit în protecția persoanelor aparținând
minorităților naționale;
Durata medie de parcurgerea a celei de-a 7-a unități de învățare este de 2 ore.

Minoritate - „un grup de persoane ce trăiesc într-o țară sau localitate, având o rasă,
religie, limbă și tradiții proprii, unite prin identitatea acestora într-un sentiment de
solidaritate, în scopul păstrării tradițiilor, formelor religioase și asigurând
învățământul și creșterea copiilor în conformitate cu spiritul și tradițiile rasei lor și
ajutându-se reciproc” (Curtea Permanentă de Justiție Internațională).
„Minoritățile sunt entități dificil de definit. Au existat mai multe încercări de definire a
minorităților în cadrul O.N.U., dar care nu au cunoscut o consacrare convențională.
De exemplu, în anul 1992, într-o lucrare a O.N.U., minoritatea este definită ca un grup
național, etnic, religios sau lingvistic deosebit de alte grupuri din interiorul unui stat
suveran. Cel puțin două elemente ar fi necesare pentru determinarea minorității:
sentimentul de identitate proprie în cadrul unui grup mai mare, prin elemente
culturale, și legătura cu un teritoriu determinat (teritoriul statului în care există). Prin
43
urmare, minoritățile nu trebuie confundate nici cu fenomenul migrării, nici cu cel al
diasporei” 49.
„Toți membrii unui grup minoritar distinct sunt parte a popoarelor unui teritoriu. În
acest sens, ei sunt ca indivizi posesori ai dreptului la autodeterminare. Dar,
minoritățile ca atare nu au dreptul la autodeterminare, aceasta semnifică, într-adevăr
că ei nu au dreptul nici la ascensiune, la independență sau de a se uni cu un grup
similar din alt stat. Minoritățile trebuie să fie protejate, prin garantarea drepturilor
umane la care este îndreptățit fiecare individ, și în special, prin prevederea de
drepturi ale minorităților, incluse în tratate interbelice și contemporane asupra
minorităților (art.27 Pactul internațional privind drepturile civile și politice), dar și în
verdictele și opiniile jurisdicțiilor internaționale” 50.
Principalele instrumente internaționale în domeniul protecției persoanelor aparținând
minorităților naționale sunt:
- Pactul internațional privind drepturile civile și politice (art. 27);
- Declarația Adunării Generale a O.N.U. privind drepturile persoanelor aparținând
minorităților naționale, etnice, religioase și lingvistice (1991);
- Convenția-cadru europeană pentru protecția minorităților naționale (1994).
7.4. Rolul statului înrudit în protecția persoanelor aparținând
minorităților naționale
Concluziile Raportului Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept (Comisia de la
Veneția) privind tratamentul preferențial al minorităților naționale acordat de stasul
lor înrudit, adoptat la Veneția, la 19 octombrie 2001 51
Responsabilitatea protecției minorităților aparține în primul rând statelor de
cetățenie. Comisia ia notă de faptul că statele înrudite joacă și ele un rol în apărarea și
păstrarea minorităților înrudite, cu scopul și asigurându-se că legăturile lingvistice și
culturale dintre ele rămân solide. Europa s-a dezvoltat ca o unitate culturală bazată pe
o diversitate de limbi și tradiții culturale legate între ele; diversitatea culturală
constituie o bogăție, iar acceptarea acestei diversități este o condiție prealabilă a păcii
și stabilității în Europa.
Comisia consideră, cu toate acestea, că trebuie să se acorde prioritate respectului
pentru cadrul existent al protecției minorităților. În acest domeniu, tratate
multilaterale și bilaterale au fost stipulate sub umbrela inițiativelor europene.
Eficiența abordării prin tratate poate fi subminată dacă aceste tratate nu sunt
interpretate și aplicate cu bună credință, în lumina principiului relațiilor de bună
vecinătate între state.
Adoptarea de către state a unor măsuri unilaterale care acordă avantaje persoanelor
aparținând minorităților înrudite, al căror trecut, în opinia Comisiei, nu este destul de
îndelungat pentru a fi devenit o cutumă internațională, este legitimă numai dacă se
respectă principiile suveranității teritoriale a statelor, pacta sunt servanda, ale
49
50
Ibidem, pag. 77.
51
Textul este preluat de pe http://www.provincia.ro/pdf_roman/r000357.pdf
44
relațiilor prietenești între state și ale respectării drepturilor omului și ale libertăților
fundamentale, în special interzicerea discriminării.
Aceste principii presupun ca unele aspecte ale măsurilor în cauză să fie respectate, în
special:
- Statul poate adopta legi referitoare la cetățeni străini în măsura în care aceste legi își
exercită efectul în interiorul frontierelor sale.
- În cazul în care aceste acte au ca obiectiv producerea efectelor lor asupra cetățenilor
străini din afara granițelor, în domenii care nu sunt acoperite de către tratate sau
cutume internaționale care să permită statului înrudit să prezume consimțământul
statului de cetățenie în cauză, acest consimțământ trebuie solicitat înainte de
aplicarea oricărei măsuri.
- Nici o funcție cvasi-oficială nu poate fi atribuită de către un stat asociațiilor
neguvernamentale înregistrate într-un alt stat. Orice formă de atestare in situ trebuie
obținută prin autoritățile consulare, în limita atribuțiilor obișnuite ale acestora. Legile
sau regulamentele în cauză trebuie să precizeze, pe cât posibil, criteriile exacte ale
sferei de aplicare. Asociațiile pot furniza informații privitoare la aceste criterii în
absența documentelor formale susținătoare.
- Măsurile unilaterale legate de tratamentul preferențial al minorităților înrudite nu
trebuie să atingă domenii care sunt prevăzute în mod demonstrabil în tratate
bilaterale fără consimțământul expres sau acordul implicit, dar neambiguu, al statului
de cetățenie. În cazul disputelor privind executarea sau interpretarea tratatelor
bilaterale, se va recurge la utilizarea tuturor procedurilor de rezolvare existente ale
acestora, cu bună credință, măsuri unilaterale putând fi aplicate de către statul înrudit
dacă și după ce aceste proceduri s-au dovedit zadarnice.
- Documentul administrativ eliberat de statul înrudit poate certifica numai dreptul
posesorului său la avantajele prevăzute de legile și regulamentele în vigoare.
- Tratamentul preferențial poate fi acordat persoanelor aparținând minorităților
înrudite în domeniile educației și culturii, în măsura în care urmărește obiectivul
legitim al întreținerii legăturilor culturale și este proporțional cu acest obiectiv.
- Tratamentul preferențial nu poate fi acordat în alte domenii decât cele ale educației
și culturii, în afara unor cazuri excepționale și dacă se dovedește că urmărește un
obiectiv legitim și este proporțional cu acesta.
1. Identificați, în literatura de specialitate, instrumente și mecanisme bilaterale de

protecție a minorităților.
- Ce se înțelege prin „minoritate națională”?
45
7.6. Rezumat
Principalele instrumente internaționale în domeniul protecției persoanelor aparținând
minorităților naționale sunt:
- Pactul internațional privind drepturile civile și politice (art. 27);
- Declarația Adunării Generale a O.N.U. privind drepturile persoanelor aparținând
minorităților naționale, etnice, religioase și lingvistice (1991);
- Convenția-cadru europeană pentru protecția minorităților naționale (1994).
7.7. Bibliografie
46
Unitatea de învățare 8. Competențele statelor asupra teritoriului.
Regimul spațiilor internaționale (I)
8.1. Introducere
8.8. Exemple
8.10. Rezumat
6.13. Bibliografie
8.1. Introducere
În această unitate de învățare, vom prezenta noțiunea și componentele teritoriului.
Totodată, vom avea în vedere regimul frontierelor de stat, dar și modificările
teritoriale. De asemenea, von dezvolta aspecte referitoare la regimul spațiilor
internaționale: fluviile internaționale; canalele maritime internaționale.

 identifice componentele teritoriului unui stat;
 cunoască regimul frontierelor de stat;
 să cunoască unele aspecte referitoare la regimul juridic fluviilor internaționale
și ale canalelor maritime internaționale;

Teritoriul de stat reprezintă spațiul geografic în limitele căruia își exercită
suveranitatea deplină și exclusivă.
Elementele componente ale teritoriului
- spațiul terestru: solul, subsolul;
- spațiul acvatic: apele interioare (râuri, fluvii, canale, lacuri, mări interioare). Pentru
47
statele care au deschidere la mare, spațiul acvatic este compus din: apele maritime
interioare (apele dintre țărm și liniile de bază de șa care se măsoară lățimea mări
teritoriale; apele porturilor, golfurilor și băilor interioare; solul și subsolul acestor
ape), marea teritorială (inclusiv solul și subsolul acesteia), zona contiguă, zona
economică exclusivă și platoul continental;
- spațiul aerian – coloana de aer situată deasupra teritoriului terestru și acvatic.
Frontiera de stat este definită ca fiind limita juridică teritorială în interiorul căreia
statul își exercită suveranitatea în mod deplin și exclusiv.
Delimitările teritoriale pot fi realizate:
- în mod unilateral;
- pe cale convențională;
- pe cale jurisdicțională.
Clasificare:
- după criteriul naturii lor: naturale, geometrice, astronomice;
- după criteriul elementelor componente de teritoriu pe care le despart: terestre,
fluviale, maritime. aeriene
În timp, au existat următoarele modalități de dobândire a teritoriului de stat:
ocupația, extinderea (acumularea), prescripția achizitivă, anexarea (cucerirea) și
cesiunea.
În prezent, dreptul internațional admite faptul că modificarea teritoriului se poate
realiza numai cu consimțământul liber exprimat al populației care locuiește pe
teritoriul statului respectiv.
„Fluviile internaționale sunt cursurile de apă care separă sau traversează teritoriile
mai multor state și care sunt navigabile până la vărsarea lor în mare” 52.
În dreptul internațional, se face distincția între: fluvii succesive (care traversează
teritoriile mai multor state) și fluvii contigue (care separă teritoriile a două state).
Regimul juridic al fluviilor internaționale presupune (potrivit Convenției privind
regimul căilor de navigație de interes internațional – 1921):
- fiecare stat este suveran asupra porțiunii din aceste fluvii care se află pe teritoriul
său, fie că este vorba de fluviile care traversează teritoriul, fie de cele care formează
frontiera fluvială; traseul frontierei se face în albia cea mai adâncă a fluviului;
- în privința navigației se aplică principiul libertății navigației;
- în virtutea suveranității, numai statele riverane, prin acordul lor, reglementează
52
48
navigația pe fluviile internaționale fără vreun amestec din partea altor state;
- în timp de pace, navele comerciale ale tuturor țărilor – în conformitate cu
reglementările internaționale – se bucură de deplină libertate de navigație pe fluviile
internaționale, fără nici un fel de discriminare; navele militare, cele vamale și de
poliție ale statelor neriverane nu au acces pe fluviile internaționale, iar cele ale
statelor riverane pot naviga numai în sectoarele lor, pentru sectoarele altor state,
fiind necesară autorizarea;
- statele riverane au obligația de a menține fluviul în stare de navigație, au dreptul de
a percepe taxe în cuantumul necesar efectuării lucrărilor de întreținere și amenajare,
de supraveghere, de poliție fluvială, controlul vamal și sanitar se exercită de statul
riveran;
- în principiu, pentru fluviile internaționale se formează comisii internaționale
alcătuite din reprezentanții țărilor riverane pentru coordonarea activității acestor țări
în vederea asigurării libertății de navigație, și/sau a utilizării acestor ape în alte
scopuri decât navigația, producerea de energie electrică, pescuit.
Regimul juridic al Dunării – Convenția de șa Belgrad (1948):
- navele care navighează pe Dunăre au dreptul, cu condiția de a se conforma regulilor
stabilite de către Statele dunărene, să intre în porturi, să procedeze acolo la
operațiuni de încărcare și descărcare, să îmbarce și să debarce călători, să se
aprovizioneze cu combustibil, să se alimenteze etc.;
- traficul local de călători și de mărfuri și traficul între porturile aceluiași stat sunt
deschise unui pavilion străin numai în conformitate cu reglementarea națională a
acelui stat dunărean;
- regulamentele sanitare și de poliție în vigoare pe Dunăre sunt aplicate fără
discriminare în ce privește pavilionul, punctul de plecare al bastimentelor, destinația
lor sau alte motive;
- funcțiunile de supraveghere vamală, sanitară și fluvială pe Dunăre sunt îndeplinite
de către statele dunărene;
- regulamentele vamale, sanitare și de poliție trebuie să fie de natură să nu
stânjenească navigația;
- atunci când ambele maluri ale Dunării fac parte din teritoriul aceluiași stat, acest stat
are dreptul de a pune mărfurile în tranzit sub sigiliu sau sub paza agenților vamali. Un
asemenea stat are de asemenea dreptul de a pretinde căpitanului, armatorului sau
proprietarului o declarație scrisă confirmând numai că transportă sau că nu
transportă mărfuri al căror import este prohibit de către statul tranzitat, fără a avea
totuși dreptul de a interzice tranzitul. Aceste formalități nu vor putea implica sau
prilejui nicio vizitare a încărcăturii, nici să întârzie trecerea în tranzit. Căpitanul,
armatorul sau proprietarul care va fi făcut o declarație falsă va fi răspunzător de ea în
conformitate cu legile statului către care această declarație va fi fost făcută;
- atunci când Dunărea formează frontieră între două state, vasele, plutele, călătorii și
mărfurile în tranzit sunt scutite de orice formalități vamale;
49
- navele afectate de către statele dunărene serviciului de supraveghere (Poliție)
fluvială sunt obligate să arboreze, în afară de pavilionul lor național, o insignă
distinctivă și uniformă, semnalmentul și numărul lor trebuie să fie aduse la cunoștința
Comisiunii. Aceste bastimente, precum și cele afectate serviciului vămilor în țările
dunărene, pot naviga pe Dunăre numai în interiorul fruntariilor țărilor al căror pavilion
îl arborează bastimentul și în afara ziselor frontiere numai cu consimțământul statelor
dunărene respective;
- bastimentele navigând pe Dunăre se pot folosi de stațiunile TFF aflate pe bordul lor,
precum și de mijloacele de comunicație riverană de care ar avea nevoie în scopul
navigației;
- navigația pe Dunăre este interzisă vaselor de război ale tuturor statelor nedunărene;
- navele de război ale țărilor dunărene nu pot naviga pe Dunăre în afara fruntariilor
țării al cărui pavilion îl arborează, cu excepția unei înțelegeri prealabile între statele
dunărene interesate.

Canalele maritime internaționale „sunt căi artificiale, construite în scopul de a spori
posibilitățile de comunicare între zonele maritime sau oceanice. Canalele situate pe
teritoriul unui singur stat au același regim ca și restul teritoriului. Dacă navigația pe un
canal este de interes internațional, canalul poate fi supus unui regim internațional
stabilit prin tratate și caracterizat prin libertatea de navigație pentru vasele tuturor
statelor, fără discriminare, cu respectarea suveranității teritoriale a statului riveran” 53.
- canalul de Suez;
- canalul Kiel;
- canalul Panama.
8.8. Exemple
Ordonanța de urgență nr. 105/2001 privind frontiera de stat, cu modificările și
completările ulterioare:
Art. 2 alin. (1) Frontiera de stat a României delimitează teritoriul statului român de
teritoriul fiecăruia dintre statele vecine și marea teritorială a României de zona
contiguă. În plan vertical frontiera de stat delimitează spațiul aerian și subsolul
statului român de spațiul aerian și subsolul fiecăruia dintre statele vecine.
(2) Frontiera de stat se stabilește prin lege, în conformitate cu prevederile tratatelor
internaționale, convențiilor sau înțelegerilor încheiate de statul român cu statele
vecine.
(3) Frontiera de stat a României este marcată, de regulă, în teren prin semne de
frontieră, ale căror date topogeodezice sunt prevăzute în documentele de demarcare
bilaterale, încheiate de statul român cu statele vecine.
53
50
1. Identificați, în legislația internă, regimul juridic al frontierei României.
2. Identificați regimul juridic al următoarelor canale maritime internaționale: Suez,
Panama, Kiel.
- Care sunt componentele teritoriului de stat?
- Ce înțelegeți prin noțiunile: „fluvii contigue” și „fluvii succesive”?
8.10. Rezumat
Teritoriul de stat reprezintă spațiul geografic în limitele căruia își exercită
suveranitatea deplină și exclusivă. Elementele componente ale teritoriului sunt
următoarele: spațiul terestru; spațiul acvatic și spațiul aerian. Dreptul internațional
admite faptul că modificarea teritoriului se poate realiza numai cu consimțământul
liber exprimat al populației care locuiește pe teritoriul statului respectiv.
„Fluviile internaționale sunt cursurile de apă care separă sau traversează teritoriile
mai multor state și care sunt navigabile până la vărsarea lor în mare” 54.
Canalele maritime internaționale „sunt căi artificiale, construite în scopul de a spori
posibilitățile de comunicare între zonele maritime sau oceanice” 55.

1. Statul își exercită suveranitatea:
a. numai asupra spațiului terestru;
b. asupra spațiului terestru și aviatic;
c. asupra spațiului terestru, aviatic și aerian.
2. Canalele maritime internaționale sunt:
a. căi artificiale de comunicare;
b. bunuri internaționale;
c. construite în temeiul unor tratate internaționale.
3. În prezent, regimul juridic al Dunării este stabilit prin:
a. Tratatul de pace de la Paris (1856);
b. Conferința de la Paris (1921);
c. Convenția de la Belgrad (1948).
54
55
51
Cea de a doua temă de control constă într-un referat cu tema la alegere, apreciat cu
15% din nota finală:
a) Regimul juridic al canalelor maritime internaționale (Unitatea de învățare nr. 8) sau
b) Aspecte generale privind procedura încheierii tratatelor ori (Unitatea de învățare
nr. 11)
c) Nulitatea și încetarea tratatelor – privire comparativă (Unitatea de învățare nr.13).
8.13. Bibliografie
52
Unitatea de învățare 9. Competențele statelor asupra teritoriului.
Regimul spațiilor internaționale (II)
9.1. Introducere
9.3. Dreptul mării
9.4. Zonele polare
9.6. Exemple
9.8. Bibliografie
9.1. Introducere
În această unitate de învățare, vom continua prezentarea competențelor statelor
asupra teritoriului: marea liberă, Zonele polare, spațiul aerian și spațiul cosmic.

 identifice caracteristicile competențelor statelor asupra diferitelor spații
internaționale;
 cunoască regimul juridic al diferitelor spații internaționale;
9.3. Dreptul mării

Convenția de la Montego Bay (1982) reglementează, după cum urmează:
1. Marea teritorială
Regimul juridic al mării teritoriale, al spațiului aerian de deasupra și a fundului acestei
mări și subsolului ei:
- suveranitatea statului riveran se întinde dincolo de teritoriul sau și de apele sale
interioare, iar în cazul unui stat-arhipelag, dincolo de apele sale arhipelagice, asupra
unei zone a mării adiacente desemnate sub numele de mare teritorială;
- suveranitatea se întinde asupra spațiului aerian de deasupra mării teritoriale,
precum și asupra fundului acestei mări și subsolului ei;
Limitele mării teritoriale:
- lățimea mării teritoriale - orice stat are dreptul de a fixa lățimea mării sale
teritoriale; aceasta lățime nu depășește 12 mile marine, măsurate de la liniile de bază;
53
- limita exterioară a mării teritoriale - este constituită de o linie având fiecare punct la
o distanță egală cu lățimea mării teritoriale, din punctul cel mai apropiat al liniei de
bază;
- linia de baza normală: dacă nu se prevede altfel, linia de baza normală de la care se
măsoară lățimea mării teritoriale este linia refluxului de-a lungul țărmului, astfel cum
aceasta este indicată pe hărțile marine, la scara mare, recunoscute oficial de statul
riveran. Traseul liniilor de bază drepte nu trebuie să se îndepărteze într-un mod
sensibil de la direcția generală a țărmului, iar întinderile de mare situate spre țărm
trebuie să fie suficient legate de domeniul terestru pentru a fi supuse regimului
apelor interioare. De asemenea, liniile de bază drepte nu trebuie să fie trase spre
ridicăturile fundului mării ce rămân descoperite în timpul refluxului sau să pornească
de la acestea, decât în cazul în care pe ele sunt amplasate faruri sau instalații similare,
care se află în permanență deasupra nivelului mării sau în cazul în care traseul unor
asemenea linii de bază drepte a făcut obiectul unei recunoașteri internaționale
generale.
2. Zona contiguă
- fâșia de mare adiacentă mării teritoriale, care se întinde dincolo de limita exterioară
a acesteia până la o distanță de maxim 24 de mile în larg, măsurată de la liniile de
bază ale mării teritoriale;
- în zona contiguă, statul riveran poate exercita controlul necesar în scopul:
a) de a preveni încălcările legilor și reglementărilor sale vamale, fiscale, sanitare sau
de imigrare pe teritoriul sau în marea sa teritorială;
b) de a reprima încălcările acestor legi și reglementări comise pe teritoriul sau în
marea sa teritorială.
3. Apele interioare
- apele situate între linia de bază a mării teritoriale și țărm fac parte din apele
interioare ale statului;
- în cazul în care traseul unei linii de baza drepte are ca rezultat includerea în apele
interioare a unor ape care nu erau mai înainte considerate ca atare, dreptul de
trecere inofensivă se va aplica acestor ape.
4. Gurile fluviilor - dacă un fluviu se vărsă în mare fără a forma un estuar, linia de bază
este o linie dreaptă trasată de-a curmezișul gurii fluviului între punctele limită ale
refluxului pe țărmuri.
5. Golfurile
- prin golf se înțelege o crestătura bine marcată, a cărei pătrundere în uscat, în raport
cu lărgimea gurii sale, este astfel încât apele pe care le include sunt înconjurate de
țărm, constituind mai mult decât o simplă curbură a țărmului. Totuși, o crestătură nu
este considerată drept un golf decât dacă suprafața sa este cel puțin egală aceleia a
unui semicerc, care are ca diametru linia dreaptă trasă de-a curmezișul intrării
crestăturii.
6. Funduri marine care pot rămâne descoperite - ridicăturile naturale de teren care
sunt înconjurate de mare, descoperite în timpul refluxului și acoperite în timpul
54
fluxului. În cazurile în care fundurile marine care pot rămâne descoperite se găsesc, în
întregime sau parțial, la o distanță de continent sau de o insulă care nu depășește
lățimea mării teritoriale, linia refluxului la aceste funduri marine poate fi luată ca linie
de bază pentru a se măsura lățimea mării teritoriale.
7. Trecerea inofensivă în marea teritorială
- navele tuturor statelor riverane sau fără litoral se bucură de dreptul de trecere
inofensivă în marea teritorială;
- prin trecere se înțelege faptul de a naviga în marea teritorială în scopul: de a
traversa, fără a intră în apele interioare ori a face escală într-o rad, sau o instalație
portuara situata în afară apelor interioare; sau de a intra în apele interioare sau de a
le părăsi, sau de a face escală într-o asemenea radă sau instalație portuară, sau de a o
părăsi;
- trecerea trebuie să fie continuă și rapidă; trecerea include oprirea și ancorarea, dar
numai dacă acestea constituie incidente obișnuite ale navigației sau se impun ca
urmare a unui caz de forță majoră sau de avarie sau în scopul ajutorării persoanelor,
navelor sau aeronavelor aflate în pericol sau avariate;
- trecerea este inofensivă atât timp cât nu aduce atingere păcii, ordinii sau securității
statului riveran. Trecerea unei nave străine este considerată că aduce atingere păcii,
ordinii sau securității statului riveran, dacă, în marea teritorială, o asemenea navă se
angajează în una dintre activitățile următoare:
a) amenințarea sau folosirea forței împotriva suveranității, integrității teritoriale sau
independenței politice a statului riveran sau în orice alt mod contrar principiilor
dreptului internațional enunțate în Carta Națiunilor Unite;
b) exercițiu sau manevra cu arme de orice fel;
c) culegerea de informații în detrimentul apărării sau securității statului riveran;
d) propaganda vizând prejudicierea apărării sau securității statului riveran;
e) lansarea, aterizarea pe nave sau îmbarcarea de aeronave;
f) lansarea, debarcarea sau îmbarcarea de tehnică militară;
g) îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri, fonduri bănești sau persoane contrar legilor
și reglementărilor vamale, fiscale, sanitare sau de imigrare ale statului riveran;
h) poluarea deliberată și gravă;
i) pescuitul;
j) cercetări sau ridicări hidrografice;
k) perturbarea funcționării oricărui sistem de comunicare sau a oricărui alt
echipament sau instalație a statului riveran;
l) orice altă activitate care nu are legătură directă cu trecerea.
8. Obligațiile statului riveran
- statul riveran nu trebuie să împiedice trecerea inofensivă a navelor străine în marea
teritorială;
55
- statul riveran nu trebuie:
a) să impună navelor străine obligații care să aibă drept urmare împiedicarea sau
restrângerea exercitării dreptului de trecere inofensiva a acestor nave;
b) să exercite o discriminare de drept sau de fapt împotriva navelor unui anumit stat
sau navelor care transportă mărfuri provenind dintr-un anumit stat sau cu destinația
spre un anumit stat, sau în numele unui anumit stat;
- statul riveran trebuie să semnaleze, printr-o publicitate adecvată, orice pericol
pentru navigație în marea sa teritorială, despre care are cunoștință.
9. Zona economică exclusivă
- este o zona situată dincolo de marea teritorială și adiacentă acesteia, supusă unui
regim juridic special;
- nu se întinde dincolo de 200 de mile marine de la liniile de bază de la care se
măsoară lățimea mării teritoriale.
1. În zona economică exclusiva, statul riveran are:
a) drepturi suverane în scopul explorării și exploatării, conservării și gestiunii
resurselor naturale, biologice sau nebiologice, ale fundului marii, ale subsolului
acestuia și ale apelor de deasupra, ca și cu privire la celelalte activități de explorare și
exploatare a zonei în scopuri economice, cum ar fi producerea de energie cu ajutorul
apei, al curenților și al vântului;
b) (i) amplasarea și folosirea de insule artificiale, instalații și lucrări;
(îi) cercetarea științifică marina;
(iii) protecția și conservarea mediului marin;
c) celelalte drepturi și obligații prevăzute de convenție.
2. Drepturi și obligații ale celorlalte state în zona economică exclusivă
- toate statele, fie că sunt riverane sau fără litoral, se bucură de libertățile de navigație
și de survol și de a pune cabluri și conducte submarine, ca și de libertatea de a folosi
marea în alte scopuri licite pe plan internațional, legate de exercitarea acestor
libertăți, îndeosebi în cadrul exploatării navelor, aeronavelor și cablurilor și
conductelor submarine.
10. Platoul continental
- cuprinde fundul mării și subsolul regiunilor submarine situate dincolo de marea sa
teritorială, pe toată întinderea prelungirii naturale a teritoriului terestru al acestui
stat, până la limita externă a marginii continentale sau până la o distanță de 200 de
mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale, atunci
când limita exterioară a marginii continentale se află la o distanță inferioară;
Drepturile statului riveran asupra platoului continental:
- exercită drepturi suverane asupra platoului continental în scopul explorării lui și
exploatării resurselor sale naturale.
56
11. Marea liberă
- este deschisă tuturor statelor, fie ele riverane, fie fără litoral;
- libertatea mării libere cuprinde în special pentru state, fie ca sunt riverane sau fără
litoral:
a) libertatea de navigație;
b) libertatea de survol;
c) libertatea de a pune cabluri și conducte submarine, în anumite condiții;
d) libertatea de a construi insule artificiale și alte instalații autorizate de dreptul
internațional, în anumite condiții;
e) libertatea pescuitului, în anumite condiții;
f) libertatea cercetării științifice, în anumite condiții.
9.4. Zonele polare
Arctica
- este alcătuită din 2/3 apă;
- „pentru delimitarea zonelor polare, în general, a fost propusă linia geografică și
astronomică a cercurilor polare, a ghețurilor în derivă și dispariției vegetației.
Asemenea criterii geografice și naturale nu au fost reținute în ceea ce privește Arctica,
căreia i s-a aplicat teoria sectoarelor sau zonelor de atracție. Teritoriile astfel
delimitate aparțin următoarelor state: Rusia, Norvegia, Danemarca, Canada și
S.U.A.” 56.
Antarctica
- suprafață de 14.000.000 km2;
- este situată între Africa de Sud, America de Sud, Noua Zeelandă și Australia.
- are un regim juridic internațional stabilit prin Tratatul de la Washington din 1
decembrie 1959. România a devenit parte la tratatul asupra Antarcticii în anul 1971.
Tratatul asupra Antarcticii (Washington, 1959):
- folosirea Antarcticii exclusiv în scopuri pașnice;
- sunt interzise orice măsuri cu caracter militar, cum ar fi: crearea de baze militare și
de fortificații, efectuarea de manevre militare, precum și experimentarea oricăror
tipuri de arme;
- Antarctica - zonă cu statut de totală demilitarizare, neutralizare și denuclearizare.
- libertatea cercetărilor științifice și colaborarea statelor în acest domeniu. În ceea ce
privește colaborarea statelor, tratatul stipulează schimbul de informații, de personal
științific între expedițiile statelor, precum și între stațiile create de ele în Antarctica și
rezultate cu privire la observațiile științifice.
56
57
Spațiul aerian - „coloana de aer care se află deasupra solului și domeniului acvatic al
statului, fiind delimitat orizontal prin frontierele terestre, fluviale și maritime, iar
vertical se întinde până la limita inferioară a spațiului extraterestru, considerată că ar
putea fi situată la aproximativ 100 sau 110 Km deasupra nivelului mării” 57.
Spațiul cosmic – spațiul extraatmosferic. „Tratatul cu privire la spațiul cosmic din 1967
stipulează că activitatea spațială trebuie desfășurată spre binele și în interesul tuturor
țărilor, iar spațiul cosmic și corpurile cerești sunt „patrimoniul comun al umanității”
(art. I, pct. 1). Omenirea (umanitatea) apare în dreptul internațional cosmic numai ca
subiect de drepturi, și nu ca participant la raporturi juridice concrete” 58.
9.6. Exemple
Regimul juridic al spațiului aerian român este stabilit prin Ordonanța Guvernului nr.
29/1997 privind Codul aerian civil, republicată, cu modificările și completările
ulterioare
- Definiți următoarele noțiuni: mare liberă, zonă contiguă, platou continental, zonă
economică exclusivă?

1. Fiecare stat are dreptul să stabilească lățimea mării teritoriale până la o limită care
să nu depășească:
a. 10 mile marine, măsurate de la liniile de bază;
b. 12 mile marine, măsurate de la liniile de bază;
c. 25 mile marine, măsurate de la liniile de bază.
2. Oprirea și ancorarea în marea teritorială se poate face numai în caz de:
a. forță majoră:
b. conflict armat;
c. operațiuni de menținere a păcii.
3. Zona economică exclusivă are o lățime de:
a. 150 mile;
b. 155 mile;
c. 188 mile.
57
58
58
9.9. Bibliografie
59
Unitatea de învățare 10. Dreptul tratatelor (I)
10.1. Introducere
10.7. Exemple
10.9. Rezumat
10.11. Bibliografie
10.1. Introducere
Prezenta unitate de învățare are în vedere unele aspecte de natură conceptuală și
procedurală referitoare la dreptul tratatelor. Astfel, vor fi dezvoltate următoarele:
noțiune, clasificare, condiții de fond privind tratatele, armonizarea dreptului
tratatelor și încheierea tratatelor.

 definească tratatul;
 cunoască criteriile clasificare a tratatelor;
 identifice condițiile de fond ale unui tratat;
 înțeleagă procedura de încheiere a tratatelor ;

Potrivit Convenției de la Viena privind tratatelor (1969), tratatul este un acord
încheiat în scris între state și guvernat de dreptul internațional, fie că este consemnat
într-un instrument unic sau în două sau mai multe instrumente conexe și oricare ar fi
denumirea sa.
Tratatul se poate încheia între state, între state și alte subiecte de drept
internaționale, dar și între diferite subiecte de drept internațional.
Denumiri folosite în dreptul internațional pentru tratat: convenție; acord, pact,
protocol, act general, statut, Cartă, schimb de note, compromis, modus videndi,
60
declarație, Gentlmen's agreement, comunicate comune, aranjamente, înțelegeri,
memorandumuri de înțelegere etc.
Clasificare 59:
- după criteriul funcției: tratate-legi; tratate-contact;
- după numărul de participanți: bilaterale; multilaterale;
- după termenul de validitate: cu termen sau aplicare limitată; fără termen; cu termen
și posibilitatea prelungirii;
- după posibilitatea de aderare: deschise; închise ;
- după criteriul formei (procedurii) de încheiere: propriu-zise; în formă simplificată;
- după obiectul de reglementare: politice; economice; culturale; în probleme juridice.
Condiții de fond în funcție de care un act internațional este calificat ca tratat:
„a) Părțile tratatului – trebuie să fie subiecte de drept internațional (părțile tratatului
trebuie să aibă capacitatea de a încheia tratate);
b) Voința părților – trebuie să fie liber exprimată, fără vicii de consimțământ, iar
obiectul tratatului să fie licit și rezonabil (posibil);
c) Tratatul să producă efecte juridice (stabilirea unor norme de conduită obligatorii cu
caracter general și permanent sau crearea, modificarea sau stingerea unor drepturi
ori obligații anume între părți);
d) Guvernarea tratatului de către normele de drept internațional” 60.
- Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor (1969);
- Convenția de la Viena privind tratatele încheiate între state și organizații
internaționale (1986);
- Convenția de la Viena privind succesiunea statelor la tratate (1978).
Încheierea tratatelor are în vedere „ansamblul de activității desfășurate, proceduri
care trebuie îndeplinite și reguli care trebuie observate pentru ca tratatul să se
formeze, să devină obligatoriu pentru părți, să intre în vigoare (să existe în
conformitate cu dreptul internațional)”.
Etapele încheierii tratatelor:
1. Negocierea
- „se desfășoară între reprezentanți ai statelor special abilitați în acest sens, fie prin
funcțiile pe care le dețin în stat, fie prin împuternicirea conferită de deplinele puteri
59
60
Ibidem, pag. 256.
61
ce le-au fost eliberate” 61. „Deplinele puteri reprezintă documentul emis de
autoritatea competentă a unui stat, prin care sunt desemnate una sau mai multe
persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negociere, adoptarea sau
semnarea unui tratat, pentru exprimarea consimțământului de a deveni parte la
tratat sau pentru a îndeplini alt act cu privire la acesta” 62.
2. Autentificarea textului
- semnare = atestare solemnă a faptului că negocierile s-au încheiat și că textul
reprezintă forma definitivă a tratatului, nemaiputând fi modificat unilateral de nici un
stat participant;
- semnarea ad referendum = etapa facultativă a încheierii tratatelor, care constă în
semnarea cu mențiunea ad referendum a unui tratat de către reprezentanții părților
prezente la negociere, în vederea fixării cu caracter provizoriu a textului convenit sau
adoptat în urma negocierii (Legea nr. 590/2003 privind tratatele);
- parafarea = aplicarea inițialelor numelor reprezentanților părților la negociere, în
vederea autentificării, cu caracter provizoriu, a textului convenit sau adoptat în urma
negocierilor (Legea nr. 590/2003 privind tratatele);
3. Exprimarea consimțământului de a deveni parte la tratat
- ratificare - modalitatea de exprimare a consimțământului de a deveni parte la un
tratat care a fost semnat de partea română, prin adoptarea unei legi de ratificare de
către Parlament sau, în condițiile legii, prin ordonanță de urgență a Guvernului (Legea
nr. 590/2003 privind tratatele);
- aderare - modalitatea prin care se exprimă consimțământul de a deveni parte la un
tratat multilateral care nu a fost semnat de partea română (Legea nr. 590/2003
privind tratatele);
- aprobarea - modalitatea de exprimare a consimțământului de a deveni parte la un
tratat care a fost semnat de partea română, prin adoptarea unei hotărâri de aprobare
de către Guvern (Legea nr. 590/2003 privind tratatele);
- acceptarea - modalitatea prin care se exprimă consimțământul de a deveni parte la
un tratat multilateral care nu a fost semnat de partea română și care prevede expres
această modalitate (Legea nr. 590/2003 privind tratatele);
- schimbul instrumentelor de ratificare, aprobare; depunerea instrumentelor de
ratificare, aderare, acceptare; notificarea ratificării, aprobării, aderării, acceptării.
61
62
Idem.
62
10.7. Exemple
Definiții:
Art. 1. - Pentru scopurile prezentei legi, prin:
a) tratat se înțelege actul juridic, indiferent de denumire sau de formă, care
consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la nivel
departamental, având scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge drepturi și
obligații juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul internațional public și
consemnat într-un instrument unic ori în două sau în mai multe instrumente conexe;
b) încheierea tratatelor se înțelege succesiunea de etape care trebuie urmate,
ansamblul de activități care trebuie desfășurate, precum și ansamblul de proceduri și
reguli care trebuie respectate astfel încât tratatul să intre în vigoare pentru România;
e) depline puteri se înțelege documentul eliberat de Ministerul Afacerilor Externe,
semnat de ministrul afacerilor externe și învestit cu sigiliul de stat, potrivit
reglementărilor și practicii internaționale, care consemnează aprobarea pentru
participarea la negocieri, pentru semnarea tratatelor la nivel de stat sau de Guvern ori
pentru participarea delegațiilor române la reuniuni internaționale;
l) instrument de ratificare, aderare, acceptare sau aprobare se înțelege documentul
prin care se consemnează ratificarea, aderarea, acceptarea sau aprobarea tratatelor.
1. Identificați care sunt autoritățile din România competente să încheie tratate.
- Care sunt etapele încheierii unui tratat?
- Care sunt modalitățile de exprimare a consimțământului unui stat de a deveni parte
la un tratat?.
10.9. Rezumat
Potrivit Convenției de la Viena privind tratatelor (1969), tratatul este un acord
încheiat în scris între state și guvernat de dreptul internațional, fie că este consemnat
într-un instrument unic sau în două sau mai multe instrumente conexe și oricare ar fi
denumirea sa.
Etapele încheierii tratatelor sunt: negocierea; autentificarea textului; exprimarea
consimțământului de a deveni parte la tratat.
63
1. Tratatele-legi mai sunt denumite și:
a. tratate de codificare;
b. legea internă a statelor;
c. tratate bilaterale generale.
2. Negocierea este prima etapă a încheierii tratatelor în cadrul căreia:
a. se stabilesc, de comun acord, aspectele ce urmează a fi reglementate prin tratat;
b. se elaborează textul tratatului;
c. reprezentanții statelor stabilesc părțile la tratat.
3. Semnarea cu mențiunea ad-referendum se autentifică textul tratatului:
a. numai cu caracter provizoriu;
b. prin aplicarea inițialelor;
c. bilateral.
4. Aderarea se referă numai la:
a. tratatele bilaterale;
b. tratatele multilaterale;
c. protocoale.
10.11. Bibliografie
64
Unitatea de învățare 11. Dreptul tratatelor (II)
11.1. Introducere
11.5. Exemple
11.7. Rezumat
11.9. Bibliografie
11.1. Introducere
În această unitate de învățare, vom prezenta instituția rezervei la tratate, precum și
aplicarea în timp și spațiu a instrumentelor juridice internaționale.

 cunoască modalitatea de formulare a rezervelor la tratate;

Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor (1969):
- un stat în momentul în care semnează, ratifică, acceptă, aprobă un tratat sau aderă
la el, poate formula o rezervă, cu condiția ca: rezerva să nu fie interzisă de tratat;
tratatul să nu dispună că pot fi făcute numai anumite rezerve printre care nu
figurează rezerva respectivă sau rezerva să nu fie incompatibila cu obiectul și scopul
tratatului:
- rezervă - declarație unilaterală, oricare ar fi conținutul sau denumirea sa, făcută de
un stat atunci când semnează, acceptă sau aprobă un tratat, ori aderă la acesta, prin
care își manifestă intenția de a exclude sau modifica efectul juridic al unor dispoziții
din tratat cu privire la aplicarea lor față de statul respectiv.
Acceptarea rezervelor și obiecțiunilor la rezerve
- o rezervă autorizată în mod expres de un tratat nu are nevoie să fie acceptată
ulterior de celelalte state contractante, afară numai dacă tratatul prevede aceasta;
- când, din numărul restrâns al statelor care au participat la negociere, precum și din
obiectul și scopul tratatului rezultă că aplicarea tratatului în întregul său între toate
65
părțile este o condiție esențiala a consimțământului fiecăreia dintre ele de a fi legate
prin tratat, rezerva trebuie să fie acceptată de toate părțile;
- dacă tratatul nu prevede altfel:
a) acceptarea unei rezerve de către alt stat contractant face că statul autor al rezervei
să devină parte la tratat față de acest stat dacă tratatul este în vigoare sau atunci când
el intra în vigoare față de aceste state;
b) obiecțiunea făcută la o rezervă de către un alt stat contractant nu împiedică
intrarea în vigoare a tratatului între statul care a formulat obiecțiunea și statul autor
al rezervei, afară numai dacă statul care a formulat obiecțiunea și-a exprimat în mod
clar intenția în mod contrar;
c) un act exprimând consimțământul unui stat de a fi legat prin tratat și care conține o
rezervă produce efecte din momentul în care cel puțin un alt stat contractant a
acceptat rezerva.
- dacă tratatul nu dispune altfel, o rezervă este considerată a fi fost acceptată de un
stat dacă acesta nu a formulat vreo obiecțiune la rezerva până la expirarea a
douăsprezece luni de la data la care și-a exprimat consimțământul de a fi legat prin
tratat, dacă aceasta dată este posterioară.
Efectele juridice ale rezervelor și ale obiecțiunilor la rezerve
- o rezervă stabilită față de o altă parte:
a) modifică pentru statul autor al rezervei în relațiile sale cu cealaltă parte dispozițiile
din tratat la care se referă rezerva, în măsura prevăzută în această rezervă și
b) modifică aceste dispoziții în aceeași măsură față de cealaltă parte în relațiile sale cu
statul autor al rezervei.
- rezerva nu modifică dispozițiile tratatului față de celelalte părți în raporturile lor
inter se;
- când un stat care a formulat o obiecțiune împotriva unei rezerve nu s-a opus intrării
în vigoare a tratatului între el și statul autor al rezervei, dispozițiile la care se referă
rezerva nu se aplică între cele două state în măsura prevăzută de rezervă.
Retragerea rezervelor și obiecțiunilor la rezerve
- dacă tratatul nu dispune altfel, o rezervă poate oricând să fie retrasă fără a fi nevoie
de consimțământul statului care a acceptat rezerva pentru retragerea ei;
- dacă tratatul nu dispune altfel, o obiecțiune la o rezervă poate fi retrasă oricând;
- dacă tratatul nu dispune altfel sau dacă nu s-a convenit în alt fel:
a) retragerea unei rezerve nu produce efecte față de alt stat contractant decât de la
data primirii notificării ei de către acest stat;
b) retragerea unei obiecțiuni la o rezervă nu produce efecte decât de la data la care
statul autor al rezervei a primit notificarea acestei retrageri.
66
Intrarea în vigoare
- un tratat intra în vigoare la data și după modalitățile ce s-au fixat prin dispozițiile
sale sau prin acord între statele care au participat la negociere. În lipsa unor astfel de
dispoziții sau a unui asemenea acord, un tratat intra în vigoare de îndată ce
consimțământul de a fi legat prin tratat a fost stabilit pentru toate statele care au
participat la negociere;
- când consimțământul unui stat de a fi legat printr-un tratat este stabilit la o dată
posterioară intrării în vigoare a zisului tratat, acesta, dacă nu dispune altfel, intră în
vigoare față de acest stat la acea dată;
Aplicarea provizorie
- un tratat sau o parte a unui tratat se aplică în mod provizoriu până la intrarea sa în
vigoare:
a) dacă tratatul însuși dispune astfel sau
b) dacă statele care au participat la negociere conveniseră astfel, într-un alt mod;
- dacă tratatul nu dispune altfel sau dacă statele care au participat la negociere nu au
convenit altfel, aplicarea provizorie a unui tratat sau a unei părți dintr-un tratat față
de un stat încetează, dacă acest stat notifică celorlalte state între care tratatul este
aplicat provizoriu intenția sa de a nu deveni parte la tratat.
Neretroactivitatea tratatelor
Dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenție diferită sau dacă aceasta nu este
stabilită pe altă cale, dispozițiile unui tratat nu leagă o parte în ce privește un act sau
fapt anterior datei intrării în vigoare a acestui tratat față de aceasta parte sau în ce
privește o situație care încetase să existe la acea data.
Aplicarea teritorială a tratatelor
- dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenție diferită sau dacă aceasta nu este
stabilită pe altă cale, un tratat leagă pe fiecare din parți cu privire la întregul său
teritoriu.
Aplicarea tratatelor succesive purtând asupra aceleiași materii
- când un tratat precizează că este subordonat unui tratat anterior sau posterior sau
ca nu trebuie considerat ca fiind incompatibil cu celălalt tratat, dispozițiile acestuia se
vor aplica cu precădere;
- când toate părțile la tratatul anterior sunt de asemenea părți la tratatul posterior,
fără ca cel anterior să fie expirat sau ca aplicarea sa fi fost suspendată, tratatul
anterior nu se aplică decât în măsura în care dispozițiile sale sunt compatibile cu cele
ale tratatului posterior;
- când părțile la tratatul anterior nu sunt toate părți la tratatul posterior:
a) în relațiile dintre statele care sunt părți la ambele tratate, regula aplicabilă este cea
din cazul în care toate părțile la tratatul anterior sunt de asemenea părți la tratatul
posterior;
b) în relațiile dintre un stat parte la cele doua tratate și un stat parte la numai unul din
67
aceste tratate, tratatul la care ambele state sunt părți reglementează drepturile și
obligațiile lor reciproce.
11.5. Exemple
Legea nr. 590/2003 privind tratatele:
Articolul 31
(1) Obligațiile prevăzute de tratatele în vigoare se execută întocmai și cu bună-
credință.
(2) Aplicarea și respectarea dispozițiilor tratatelor în vigoare reprezintă o obligație
pentru toate autoritățile statului român, inclusiv autoritatea judecătorească, precum
și pentru persoanele fizice și juridice române sau aflate pe teritoriul României.
(3) Guvernul, Ministerul Afacerilor Externe, precum și alte ministere și autorități ale
statului au obligația de a lua toate măsurile necesare pentru aplicarea tratatelor în
vigoare, precum și de a controla modul în care se realizează acestea.
(4) Dispozițiile tratatelor în vigoare nu pot fi modificate, completate sau scoase din
vigoare prin acte normative interne ulterioare intrării lor în vigoare.
(5) Prevederile legislative interne nu pot fi invocate pentru a justifica neexecutarea
dispozițiilor unui tratat în vigoare.
(6) Aplicarea unui tratat în vigoare sau a unor prevederi ale acestuia poate fi
suspendată conform prevederilor acestuia sau prin acordul părților.
(7) Propunerea de suspendare a aplicării unui tratat se face printr-un memorandum
inițiat de ministerul sau autoritatea administrației publice centrale care îndeplinește
condițiile prevăzute la art. 2 alin. (1) și are competență în domeniul principal
reglementat prin tratat. Memorandumul este supus avizării și aprobării, în
conformitate cu procedura prevăzută la art. 3 sau 4 și art. 6.
(8) Memorandumul prevăzut la alin. (7) va cuprinde și, respectiv, va avea anexate:
a) argumentarea oportunității suspendării aplicării;
b) temeiul juridic al suspendării aplicării;
c) consecințele politice, juridice, economice sau de altă natură ale suspendării
aplicării;
d) copia textului tratatului.
(9) După aprobarea suspendării aplicării, Ministerul Afacerilor Externe notifică măsura
suspendării celeilalte/celorlalte părți la tratat, pe cale diplomatică.
1. Identificați, în legislația internă, prevederile referitoare la rezervele la tratate.
68
- Care sunt condițiile de formă cu privire la formularea rezervelor?
- Care este regula cu privire la aplicarea în timp a tratatelor succesive?
11.7. Rezumat
Rezerva la tratat reprezintă o declarație unilaterală, oricare ar fi conținutul sau
denumirea sa, făcută de un stat atunci când semnează, acceptă sau aprobă un tratat,
ori aderă la acesta, prin care își manifestă intenția de a exclude sau modifica efectul
juridic al unor dispoziții din tratat cu privire la aplicarea lor față de statul respectiv.
„Rezervele sunt folosite atunci când un stat, care este de acord cu majoritatea
prevederilor tratatului, nu este satisfăcut de una sau mai multe clauze și refuză, pe
această cale, să fie legat de acele clauze. Rezervele se pot formula numai în cazul
tratatelor multilaterale” 63.

1. O condiție de fond pentru formularea rezervelor este următoarea:
a. să fie exprimată în scris;
b. să nu fie incompatibile cu obiectul și scopul tratatului;
c. să fie susținută de cel puțin două state.
2. În caz de conflict între obligațiile membrilor Națiunilor Unite care decurg din Carta
O.N.U. și obligațiile care decurg din orice alt acord internaționale, vor prevala
obligațiile:
a. din Carta O.N.U.;
b. din acordurile internaționale;
c. stabilite comun acord de către părți.
11.9. Bibliografie
63
69
Unitatea de învățare 12. Dreptul tratatelor (III)
12.1. Introducere
12.3. Efectele tratatelor
12.4. Modificarea tratatelor
12.5. Exemple
12.7. Rezumat
12.9. Bibliografie
12.1. Introducere
În această unitate de învățare, vom prezenta instituția rezervei la tratate, precum și
aplicarea în timp și spațiu a instrumentelor juridice internaționale.

 cunoască modalitatea de formulare a rezervelor la tratate;
12.3. Efectele tratatelor

- în principiu, tratatele produc efecte numai față de părți;
- un tratat nu creează nici obligații, nici drepturi pentru un stat terț fără
consimțământul său.
- condițiile prin care statele pot dobândi drepturi în temeiul unor tratate la care nu
sunt părți (art. 36 din Convenția de la Viena):
a) dacă părțile la tratat înțeleg să confere un drept fie statului terț sau unui grup de
state căruia acesta aparține, fie tuturor statelor;
b) dacă statul terț consimte.
- condiția prin care pentru state pot rezulta obligații din tratate la care nu sunt părți:
a) părțile la tratat să fi înțeles să creeze o asemenea obligație prin dispozițiile
tratatului.
70
12.4. Modificarea tratatelor
Regula generală referitoare la amendarea tratatelor
- un tratat poate fi amendat prin acordul părților, cu excepția cazului în care Afară de
tratatul ar dispune altfel.
Amendarea tratatelor multilaterale
- orice propunere tinzând la amendarea unui tratat multilateral în relațiile dintre
toate părțile trebuie să fie notificată tuturor statelor contractante și fiecare dintre ele
are dreptul să participe:
a) la hotărârea cu privire la urmarea ce se va da acestei propuneri;
b) la negocierea și la încheierea oricărui acord având drept obiect amendarea
tratatului.
- orice stat având calitatea de a deveni parte la tratat are de asemenea calitatea de a
deveni parte la tratat astfel cum este amendat;
- acordul asupra amendamentului nu leagă statele care sunt părți la tratat și care nu
devin părți la acest acord;
- orice stat care devine parte la tratat după intrarea în vigoare a acordului asupra
amendamentului este, dacă nu a exprimat o intenție diferită, considerat ca fiind:
a) parte la tratat astfel cum este amendat;
b) parte la tratatul neamendat față de oricare parte la tratat care nu este legată prin
acordul asupra amendamentului.
12.5. Exemple
Legea nr. 590/2003 privind tratatele:
Articolul 32
(1) Tratatele în vigoare se modifică în conformitate cu prevederile acestora sau prin
acordul părților.
(2) Modificarea tratatelor în vigoare urmează procedura prevăzută pentru încheierea
acestora, cu excepția cazurilor în care tratatul respectiv prevede expres o procedură
distinctă.
Articolul 33
În cazul în care, după intrarea în vigoare a unui tratat, se constată existența unei erori
materiale care nu afectează substanța sa, aceasta poate fi corectată prin înțelegere cu
cealaltă parte sau celelalte părți la tratatul respectiv, realizată de Ministerul Afacerilor
Externe prin schimb de note verbale.
- Care sunt condițiile în care statele pot dobândi drepturi în temeiul unor tratate la
care nu sunt părți?
71
- Care sunt prevederile referitoare la modificarea Cartei O.N.U.?
12.7. Rezumat
În principiu, tratatele produc efecte numai față de părți. Un tratat nu creează nici
obligații, nici drepturi pentru un stat terț fără consimțământul său.
Tratatele în vigoare se modifică în conformitate cu prevederile acestora sau prin
acordul părților. Modificarea tratatelor în vigoare urmează procedura prevăzută
pentru încheierea acestora, cu excepția cazurilor în care tratatul respectiv prevede
expres o procedură distinctă.

1. Orice tratat poate fi modificat numai:
a. în termen de 1 an de la intrarea în vigoare;
b. dacă a trecut cel puțin 1 an de la intrarea în vigoare;
c. cu acordul părților.
12.9. Bibliografie
72
Unitatea de învățare 13. Dreptul tratatelor (IV)
13.1. Introducere
13.5. Exemple
13.7. Rezumat
13.8. Bibliografie
13.1. Introducere
În această unitate de învățare, vom prezenta aspecte referitoare la încetarea și
nulitatea tratatelor.

 cunoască modurile de încetare a tratatelor;
 identifice cauzele de nulitate a tratatelor

Încetarea unui tratat sau retragerea unei părți pot avea loc:
a) în conformitate cu dispozițiile tratatului; sau
b) în orice moment, prin consimțământul tuturor părților, după consultarea celorlalte
state contractante.
Numărul părților la un tratat multilateral scăzut sub numărul necesar intrării sale în
vigoare - afară de cazul când tratatul dispune altfel, un tratat multilateral nu ia sfârșit
pentru singurul motiv că numărul părților a scăzut sub numărul necesar pentru
intrarea sa în vigoare.
Denunțarea sau retragerea în cazul unui tratat care nu conține dispoziții privind
stingerea și denunțarea tratatului sau retragerea din el - un tratat care nu conține
dispoziții cu privire la stingerea și denunțarea sa sau la retragerea din el nu poate fi
obiectul unei denunțări sau unei retrageri, afară numai dacă:
a) se va fi stabilit că era în intenția părților de a admite posibilitatea unei denunțări
73
sau retrageri; sau
b) dreptul de denunțare sau de retragere poate fi dedus din natura tratatului.
Suspendarea aplicării unui tratat în temeiul dispozițiilor sale sau prin consimțământul
părților - aplicarea unui tratat față de toate părțile sau de o parte determinată poate
fi suspendată:
a) conform dispozițiilor tratatului; sau
b) în orice moment, prin consimțământul tuturor părților, după consultarea celorlalte
state contractante.
Suspendarea aplicării unui tratat multilateral prin acordul unora dintre părți - două
sau mai multe părți la un tratat multilateral pot încheia un acord având drept obiect
să suspende, temporar și numai între ele, aplicarea dispozițiilor tratatului:
a) dacă posibilitatea unei astfel de suspendări este prevăzută de tratat; sau
b) dacă suspendarea în chestiune nu este interzisă de tratat, cu condiția ca:
i) să nu aducă atingere nici folosinței celorlalte părți a drepturilor pe care le dețin prin
tratat, nici executării obligațiilor lor; și
ii) să nu fie incompatibilă cu obiectul și scopul tratatului.
Încetarea unui tratat sau suspendarea aplicării sale rezultând implicit din încheierea
unui tratat posterior - un tratat este socotit a fi luat sfârșit dacă toate părțile la acest
tratat încheie ulterior un tratat asupra aceleiași materii și:
a) dacă rezultă din tratatul posterior sau dacă este stabilit în alt fel, că potrivit
intenției părților, materia trebuie să fie guvernată de acest tratat; sau
b) dacă dispozițiile tratatului posterior sunt incompatibile cu cele din tratatul anterior
într-o așa măsură încât este imposibil să se aplice ambele tratate în același timp.
Stingerea unui tratat sau suspendarea aplicării lui ca urmare a violării sale - o violare
substanțială a unui tratat bilateral de către una din părți autoriză cealaltă parte să
invoce violarea ca motiv pentru a pune capăt tratatului sau a suspenda aplicarea lui în
total sau în parte.
O violare substanțială a unui tratat multilateral de către una din părți autorizează:
a) celelalte părți ca, prin acordul lor unanim, să suspende aplicarea tratatului în total
sau în parte, ori să-i pună capăt:
i) fie în relațiile dintre ele și statul autor al violării,
ii) fie între toate părțile;
b) o parte, atinsa în mod deosebit, prin violare, să o invoce ca motiv de suspendare a
aplicării tratatului în total sau în parte în privința ei, dacă acest tratat este de așa
natură încât o violare substanțială a dispozițiilor sale de către o parte modifică radical
situația fiecărei părți în ce privește executarea ulterioară a obligațiilor sale în virtutea
tratatului. O violare substanțială a unui tratat este constituită de:
a) o respingere a tratatului, neautorizată de prezenta Convenție; sau
b) violarea unei dispoziții esențiale pentru realizarea obiectului sau scopului
74
tratatului.
Ivirea unei situații zădărnicind executarea – o parte poate invoca imposibilitatea de a
executa un tratat ca motiv pentru a-i pune capăt sau pentru a se retrage din el, dacă
această imposibilitate rezultă din dispariția sau distrugerea definitivă a obiectului
indispensabil pentru executarea acestui tratat. Dacă imposibilitatea este temporară,
ea poate fi invocată numai ca motiv pentru suspendarea aplicării tratatului.
O parte nu poate invoca imposibilitatea de executare ca motiv pentru a pune capăt
tratatului, pentru a se retrage din el sau cere suspendarea aplicării tratatului, dacă
această imposibilitate rezultă dintr-o violare, din partea părții care o invocă, fie a unei
obligații a tratatului, fie a unei obligații internaționale față de oricare altă parte a
tratatului.
Schimbarea fundamentală a împrejurărilor - o schimbare fundamentală a
împrejurărilor, care a intervenit în raport cu cele existente în momentul încheierii
unui tratat și care nu fusese prevăzută de părți, nu poate fi invocată ca motiv de a
pune capăt tratatului sau a se retrage din el, afară numai dacă:
a) existența acestor împrejurări a constituit o bază esențială a consimțământului de a
se lega prin tratat; și
b) această schimbare a avut ca efect transformarea radicală a naturii obligațiilor care
rămân de executat în virtutea tratatului.
O schimbare fundamentală a împrejurărilor nu poate fi invocată ca motiv pentru a
pune capăt tratatului sau a se retrage din el:
a) dacă este vorba despre un tratat care stabilește o frontieră; sau
b) dacă schimbarea fundamentală rezultă dintr-o violare de către partea care o
invocă, fie a unei obligații din tratat, fie a oricărei alte obligații internaționale față de
oricare altă parte a tratatului.
Ruperea relațiilor diplomatice sau consulare - ruperea relațiilor diplomatice sau
consulare dintre părțile la un tratat este fără efect asupra relațiilor juridice stabilite
între ele prin tratat, afară dacă și în măsura în care existența relațiilor diplomatice sau
consulare este indispensabilă pentru aplicarea tratatului.
Apariția unei noi norme imperative a dreptului internațional general (jus cogens) -
dacă survine o nouă normă imperativă a dreptului internațional general, orice tratat
existent, care este în conflict cu această normă devine nul și ia sfârșit.
Restricție specială a putinței de a exprima consimțământul unui stat - dacă
împuternicirea unui reprezentant să exprime consimțământul unui stat de a fi legat
printr-un tratat determinat a făcut obiectul unei restricții speciale, faptul că acest
reprezentant nu a ținut seama de restricție nu poate fi invocat ca viciu al
consimțământului pe care l-a exprimat, afară numai dacă restricția nu a fost
notificată, înainte de exprimarea acestui consimțământ, celorlalte state care au
participat la negociere.
75
Eroarea - un stat poate invoca o eroare într-un tratat drept viciu al consimțământului
său de a fi legat prin tratat dacă eroarea poartă asupra unui fapt sau unei situații care
statul presupunea că există în momentul încheierii tratatului și care constituia o bază
esențială a consimțământului acestui stat de a fi legat prin tratat. Această prevedere
nu se aplică dacă statul în cauză a contribuit la această eroare prin comportarea sa
sau dacă împrejurările au fost de așa natură încât trebuia să fi fost avertizat despre
posibilitatea unei erori.
Dolul - dacă un stat a fost determinat să încheie un tratat în urma conduitei
frauduloase a unui alt stat care a participat la negociere, el poate invoca dolul ca viciu
al consimțământului său de a se lega prin tratat.
Coruperea reprezentantului unui stat - dacă exprimarea consimțământului unui stat
de a fi legat printr-un tratat a fost obținută pe calea coruperii reprezentantului său
prin acțiunea directă sau indirectă a unui stat care a participat la negociere, statul
poate invoca coruperea ca viciu al consimțământului său de a se lega prin tratat.
Constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat - exprimarea
consimțământului unui stat de a fi legat printr-un tratat, obținută prin constrângerea
exercitată asupra reprezentantului său prin acte sau amenințări îndreptate împotriva
lui, este lipsită de orice efect juridic.
Constrângerea exercitată asupra unui stat prin amenințare sau folosirea forței - este
nul orice tratat a cărui încheiere a fost obținută prin amenințarea sau prin folosirea
forței, cu violarea principiilor de drept internațional incorporate în Carta Națiunilor
Unite.
Tratate în conflict cu o normă imperativă a dreptului internațional general (jus
cogens) - este nul orice tratat care, în momentul încheierii sale, este în conflict cu o
normă imperativă a dreptului internațional general.
- Prezentați cauzele de încetare a tratatelor.
13.7. Rezumat
Trebuie făcută distincție între: cauzele de nulitate, cauzele de încetare propriu-zisă și
suspendare
13.8. Bibliografie
76
Bibliografie generală
Beșteliu, Raluca Miga, Drept internațional public, vol I, Ediția 3, Editura C.H.Beck, București,
2014;
Burian, Alexandru (redactor-coordonator de ediție), Drept Internațional public, Ediția a III-a
(revăzută și adăugită), Tipogr. „Elena-V.I.” SRL, Chișinău, 2009;
Onica-Jarka, Beatrice; Păun-Pop, Sorana; Iacob, Oana-Adriana, Sinteze teoretice și exerciții
practice de drept internațional public, ediția a 2-a, Editura C.H.Beck, București, 2015
Năstase, Adrian; Aurescu, Bogdan, Drept internațional public. Sinteze, Ediția 9, Editura C.H.
Beck, București, 2018;
Popescu, Dumitra, Drept internațional public pentru învățământul la distanță, Editura
Universității „Titu Maiorescu”, București, 2003;
Popescu, Dumitra; Maxim, Felicia, Drept internațional public, vol. 1, Editura Renaissance,
București, 2011;
***, Pașaportul specialității, Institutul de Istorie, Stat și Drept al Academiei de Științe a
Moldovei;
Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor (1969);
Convenția de la Montego Bay cu privire la dreptul mării (1982);
Actul final de la Helsinki din anul 1975;
Declarația din anul 1970.
77
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU”DIN BUCUREȘTI
București, Calea Văcărești nr. 185, sector 4
ASISTENT DE CERCETARE DRD. SANDRA OLĂNESCU
DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC
FIȘĂ DE SEMINAR
Seminar I – Particularitățile dreptului internațional public (DIP)
Partea I – aspecte teoretice
Cuvinte-cheie: societatea internațională; putere descentralizată; ordinea juridică

internațională; suveranitate; acordul de voință al statelor; consens; domeniu
rezervat; monismul; dualismul.
1. Introducere
1.1. Concepte și definiții
Dreptul internațional public = ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile ce se

stabilesc în cadrul societății internaționale;
Societatea internațională – este formată din:
a) State – purtătoare de suveranitate, care își asumă nemijlocit drepturi și obligații în

raporturile dintre ele;
b) Organizații internaționale interguvernamentale și anumite entități

nestatale – a căror capacitate de a-și asuma drepturi și obligații internaționale
decurge din voința statelor:
b1) organizațiile internaționale interguvernamentale (e.g. ONU;

organizații internaționale regionale: Organizația tratatului Atlanticului de Nord –
NATO; Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa – OSCE; Consiliul
Europei; Uniunea Europeană – UE, etc.);
b2) marile societăți transnaționale – STN-uri (e.g. General Electric,

Vodafone, Exxon Mobil, Volkswagen Group, Engie, Chevron, Ford Motor Company,
Procter & Gamble, IBM, Pfizer, Johnson & Johnson, etc.);
b3) diferite organizații internaționale neguvernamentale – ONG-uri

internaționale (e.g. Salvați Copiii, SOS Satele Copiilor, Amnesty International,
Greenpeace, World Wide Fund for Nature, etc.).
(?) UNICEF
- este o agenție a ONU, nu un ONG internațional;
- oferă sprijin umanitar și asistență în dezvoltarea copiilor;
1/9
- are sediul la New York.
(?) UNESCO
- este o agenție a ONU, nu un ONG internațional;
- contribuie la pacea și securitatea internațională prin promovarea

colaborării internaționale prin reforme culturale, științifice și educaționale;
- are sediul la Paris.
Societatea internă ≠ Societatea internațională
Puterea este UNICĂ Puterea este DESCENTRALIZATĂ
Specificul societății internaționale: DESCENTRALIZAREA PUTERII
Principala trăsătură a societății internaționale: NATURA SA POLIARHICĂ
exercițiul puterii este repartizat între diferitele state și celelalte entități care o
compun (aspect ce se explică prin suveranitatea statelor);
Raporturile care se stabilesc în cadrul societății internaționale: RELAȚII

INTERNAȚIONALE
relațiile internaționale = raporturi sociale ce depășesc limitele unui singur stat;
categorii de relații internaționale:
raporturile dintre state;
intră sub raporturile dintre state și celelalte entități ale societății internaționale (în
incidența DIP principal, organizațiile internaționale);
raporturi a care participă persoanele fizice și persoanele juridice din diverse

state
Ordinea juridică internațională = ansamblul regulilor de drept constituite într-un sistem care
guvernează societatea internațională, la un moment dat;
ordinea juridică internațională cuprinde:
(i) norme fundamentale, de importanță deosebită pentru comunitatea

internațională, in ansamblul său. De la aceste norme, statele nu pot, prin
acordul dintre ele, să deroge, sub sancțiunea nulității;
(ii) alte norme, stabilite pe cale cutumiară sau convențională.
2/9
1.2. Dreptul internațional privat
Definiție: reprezintă ansamblul de norme juridice interne specifice fiecărui stat, care
reglementează raporturile dintre persoane fizice sau juridice conținând elemente de
extraneitate.
element de extraneitate = părțile sau una dintre părțile raportului juridic,

obiectul sau efectele acestuia sunt plasate în state diferite;
Pot apărea CONFLICTE DE LEGI (i.e. au vocație concurentă legile din două sau mai
multe state; acestea sunt soluționate prin normele de drept internațional
privat).
1.3. Dreptul transnațional
privește relațiile economice internaționale;
există raporturi juridice contractuale între un stat, pe de-o parte, și un subiect

de drept intern aparținând unui alt strat, pe de altă parte;
în literatura juridică de limbă engleză se vorbește despre “STATE CONTRACTS” – acestea

intervin între un anumit stat și mari societăți transnaționale (în calitate de persoane
juridice de drept intern, înscrise, de regulă, în alte state), pentru a reglementa
condițiile de exploatare a unor resurse naturale ori largi sectoare de servicii.
2. Trăsăturile specifice ale DIP, ca ramură de drept
statele, în calitate de principale subiecte de drept internațional public, sunt

PURTĂTOARE DE SUVERANITATE și, în virtutea acesteia, ele sunt EGALE din punct
de vedere juridic, indiferent de mărimea teritoriului sau a populației, de nivelul de
dezvoltare, resurse, potențial militar, etc.;
2.1. Trăsături ale DIP
1) Elaborarea normelor
pentru elaborarea normelor de drept internațional, NU EXISTĂ ORGANE

CU ATRIBUȚII LEGISLATIVE, precum în dreptul intern;
la procesele de elaborare a acestor norme iau parte aceleași state sau organizații
internaționale care devin, apoi, destinatare ale normelor pe care le-au eaborat;
STATELE sunt, în același timp, și AUTOARELE și subiectele DESTINATARE ale

normei de drept internațional.
de multe ori, procesele de elaborare, de către state, a unor norme de drept

internațional se desfășoară în cadrul:
3/9
unor organizații și conferințe internaționale, care nu pot fi, însă, asimilate cu

exercitarea funcției legislative de către parlamentele naționale.
2) Aplicarea normelor
prin anumite tratate, pot fi atribuite organelor unor organizații internaționale

sau altor structuri special constituite, unele competențe de urmărire a aplicării
dispozițiilor respectivelor tratate;
aceste organe sau structuri, prin funcțiile și modul de alcătuire, NU pot fi

confundate cu SISTEMUL ADMINISTRAȚIEI PUBLICE din cadrul unui
anumit stat.
3) Controlul respectării normelor
în dreptul internațional public, NU există un sistem de ORGANE

JUDECĂTOREȘTI cu competență generală și obligatorie;
există, însă, posibilitatea de a se recurge la anumite organisme cu atribuții de

tip jurisdicțional, dar funcționarea lor are un CARACTER FACULTATIV
(procedura în fața unor asemenea instanțe nu poate fi declanșată decât cu
acordul expres al fiecăruia dintre statele implicate).
4) Specificul sancțiunilor în dreptul internațional public
caracterul obligatoriu al normelor de drept internațional public rezidă în

hotărârea autorilor lor (i.e. STATELE) de a le RESPECTA și de a le ATRIBUI
FORȚĂ OBLIGATORIE;
Respectarea normei NU se bazează pe CONSTRÂNGERE!
deși încălcarea normelor de drept internațional poate fi urmată de sancțiuni,

respectarea normelor NU se bazează, în principal, pe iminența aplicării
unor sancțiuni;
sancțiunea nu este un element sine qua non pentru existența și aplicarea normei
juridice; aceasta poate servi drept posibil mijloc de presiune, un element
potențial al normei juridice => NU există un sistem de SUBORDONARE
PE VERTICALĂ în cadrul societății internaționale.
3. Temeiul caracterului obligatori al normelor de drept public
normele de drept internațional nu pot fi impuse prin măsuri de constrângere de

4/9
tipul celor din ordinea juridică internă;
funcția principală a dreptului internațional (ca și cea a dreptului intern), este aceea
de a prescrie reguli de conduită absolut necesare funcționării ordonate a unei
anumite societăți, fie aceasta internă sau intonațională;
CARACTERUL OBLIGATORIU al regulilor dreptului internațional este acceptat de

entitățile care le-au ELABORAT;
deosebirile dintre dreptul internațional și dreptul intern sunt reprezentate de modalitățile

prin care se realizează elaborarea și aducerea la îndeplinire a normelor;
Temeiul forței obligatorii a dreptului internațional = ACORDUL DE

VOINȚĂ AL STATELOR
Există multiple manifestări ale acestui ACORD:
statele membre al societății internaționale acceptă faptul că un corp de

reguli obligatorii este absolut indispensabilă pentru a le ORDONA
CONDUITA;
statele sunt, apoi, de acord să ELABOREZE și să ADOPTE norme

concrete de comportament în domenii diverse;
rolul „fondator” al acordului de voință în dreptul internațional NU SE

LIMITEAZĂ la adoptarea normelor, ci se extinde și la
INTERPRETAREA și APLICAREA acestora;
NATURA CONSENSUALĂ a dreptului internațional.
modalitatea de exprimare a acordului de voință nu trebuie să fie întotdeauna expresă.

Natura consensuală a dreptului internațional are în vedere tocmai acceptarea
prezumată (de către statele membre ale societății internaționale) a ansamblului de
reguli ce formează dreptul internațional.
4. Configurarea acordului de voință al statelor
între dreptul internațional și politica internațională există strânse legături, statele

utilizând ansamblul tehnicilor și procedurilor dreptului internațional pentru
materializarea în reguli a voinței și intereselor lor specifice, având forță
obligatorie;
dreptul internațional apare ca un INSTRUMENT AL POLITICII

INTERNAȚIONALE, ca subordonat al acesteia;
în procesul de elaborare a unei norme de drept internațional, de stabilire a consensului

statelor asupra unor reglementări ale conduitei lor, este evident că statele mai puternice vor
încerca să orienteze procesul în direcția convenabilă intereselor lor;
5/9
odată cu dezvoltarea societății internaționale, au apărut interese ori valori comune întregii
comunități internaționale:
e.g. legitimarea procesului de decolonizare realizată după cel de-al II-lea

Război Mondial (Adunarea Generală a ONU – prin reinterpretarea principiului
„egalității în drepturi a popoarelor și a dreptului lor la autodeterminare”, art. 2 din
Carta ONU);
apare o nouă configurație a dreptului internațional, în care cel puțin două elemente sunt
fundamentale:
UNIVERSALIZAREA participării subiectelor de drept internațional la formarea

normelor de drept, în special ca urmare a procesului de decolonizare:
proces consacrat prin:
a) Pactul Societății Națiunilor – document fundamental prin care a fost

înființată Societatea Națiunilor (organizație internațională
interguvernamentală născută ca urmare a Conferinței de Pace de la Paris, care
a pus capăt Primului Război Mondial și precursoare a ONU). Avea drept scop:
prevenirea războiului, prin securitate colectivă;
dezarmarea și soluționarea disputelor internaționale prin negociere și

arbitraj;
erau tratate și probleme precum: condițiile de muncă, tratamentul corect

al locuitorilor indigeni, traficul de persoane și de droguri, comercializarea
armelor, sănătatea mondială, prizonierii de război, protejarea
minorităților din Europa.
b) Pactul Briand-Kellog (oficial „Tratatul General pentru Renunțarea la

Război ca Instrument al Politicii Naționale”) – este un acord internațional
încheiat la 27 august 1928, între Germania, Franța și SUA;
a intrat în vigoare la 24 iulie 1929;
proclamă renunțarea la folosirea războiului și solicită soluționarea

pașnică a disputelor. Cu toate acestea, la 11 ani de la semnarea Pactului,
începe cel de-al II-lea Război Mondial;
este numit după autorii săi: Secretarul de Stat american Frank B. Kellog
și Ministrul de Externe francez Aristide Briand;
a servit drept temei juridic pentru conceptul de „crimă împotriva

păcii”, pentru care Tribunalul de la Nürenberg și Tribunalul din Tokyo
au judecat și condamnat liderii responsabili pentru declanșarea celui de-
al II-lea Război Mondial.
6/9
UNIVERSALIZAREA interdependențelor dintre națiuni, ca urmare a progresului

tehnologic și științific.
dreptul internațional tinde, tot mai mult, la a fi pus în serviciul intereselor perene ale
comunității internaționale (e.g. pacea și securitatea, dezvoltarea, drepturile omului,
păstrarea echilibrului ecologic al planetei, combaterea terorismului, a traficului de droguri
și de persoane, etc.).
5. Limitele acordului de voință al statelor
există anumite „zone” în care se acordă statelor, prin dreptul internațional, o largă libertate
de acțiune;
aceste „zone”, aparținând competenței naționale esențiale a fiecărui stat, se referă la:
stabilirea formei de stat, organizarea politică internă, organizarea
administrativ-teritorială, apărarea ș securitatea națională;
Există un anumit „DOMENIU REZERVAT” exclusiv competenței statului
e.g. art. 2 alin. (7) din Carta ONU – reglementează acele „chestiuni care aparțin
esențial competenței naționale a unui stat”;
Limitele exercițiului competențelor exclusive ale statelor sunt fluctuante și

conjuncturale, având mai mult un caracter politic decât unul juridic.
6. Curtoazia internațională (“comity”) și morala
în raporturile dintre state, nu se aplică numai norme cu caracter juridic;
un asemenea exemplu îl reprezintă regulile de curtoazie (unele izvorâte din necesitățile

practice, altele care semnifică bunăvoința ori prin care se dorește transmiterea unei bune
intenții, simpatie, solidaritate, etc.);
nu au valoare obligatorie, spre deosebire de normele de drept internațional (i.e.

ignorarea lor NU atrage răspunderea internațională a statului, însă poate crea
anumite tensiuni/alte inconveniente între state);
exemple de reguli de curtoazie: ceremonialul de trecere în revistă a gărzii de

onoare la primirea unui șef de stat străin, salutul între navele militare ale statelor în
marea liberă, scutirea de plata unor amenzi pentru plasarea neregulamentară a
autovehiculelor de către membrii corpului diplomatic străin, etc.);
există și o serie de reguli generale de morală/morală internațională (i.e. respectarea

angajamentelor asumate ori repararea prejudiciilor cauzate unui alt subiect);
nu pot fi impuse prin forța de constrângere a unei autorități exterioare individului
7/9
ori colectivității.
7. Raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern
Drept intern ≠ Drept internațional
*sunt două sisteme normative și două tipuri diferite de drept care acționează:
pe PLANURI și prin MIJLOACE diferite
interferențele dintre cele două sisteme au ridicat problema raportului dintre ele, în sensul
de a stabili dacă și care dintre aceste sisteme are, eventual ASCENDENȚĂ asupra celuilalt;
CONSTRUCȚII TEORETICE: DUALISMUL și MONISMUL
A. DUALISMUL
dezvoltat cu precădere în secolul XIX și la începutul secolului XX;
Triepel și Anzilotti sunt considerați principalii doctrinari ai dualismului;
această doctrină statuează că dreptul intern și dreptul internațional ar reprezenta

două sisteme juridice distincte, care acționează pe planuri diferite, cu domenii diferite
de aplicare și fără comunicare între ele, având izvoare distincte și destinatari
deosebiți: INDIVIZII (în dreptul intern) și STATELE (în dreptul internațional).
B. MONISMUL
dezvoltat, mai ales, după Primul război Mondial, sub influența lui Hans Kelsen și, în
general, a „Școlii normativiste” de la Viena
susține PRIMATUL dreptului internațional asupra dreptului intern;
susține existența unei ordini juridice universale, care ar fi superioară ordinilor

juridice interne ale diverselor state;
în secolul XX, apare o altă orientare monistă, care este diametral opusă: susține
PRIMATUL dreptului inter asupra dreptului internațional
susținută de „Școala de la Bonn” – M. Wenzel, E. Kauffman, A. Zorn, etc.;
este bazată pe concepțiile filosofice ale lui Hegel
raporturile dintre state sunt raporturi de forță, ce generează și întrețin

starea de război;
dreptul internațional ar trebui considerat ca o „proiectare”, în sfera

raporturilor dintre state, a unor norme din dreptul intern, i.e. ca
8/9
sumă a normelor de drept intern ale diverselor state care reglementează

relațiile lor externe.
C. Abordarea PRAGMATICĂ. Tendințe actuale
pentru determinarea existenței unei anumite poziții dominante a unuia dintre cele
două sisteme, trebuie să se răspundă la următoarele întrebări:
1) prin ce modalități se realizează aplicarea dreptului internațional în sistemele

de drept intern?
2) în favoarea căruia dintre cele două sisteme se soluționează eventualele

conflicte între normele dreptului internațional și cele ale dreptului intern?
este necesară o abordare pragmatică, și cazuistică, fără o

ierarhizare și fără afirmarea primatului unuia dintre sisteme.
D. Constituția României
stabilește raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern prin dispozițiile art.
11 alin. (3), 20 și 148 alin. (2), din interpretarea cărora rezultă:
art. 11 alin. (3) – exprimă o poziție dualistă (tratatele contrare Constituției NU

pot fi modificate prin legea de ratificare, ci numai după revizuirea Constituției);
art. 20 – adoptă soluția monistă, care afirmă primatul dreptului internațional

în materia drepturilor omului, revenind la primatul dreptului intern, în cazul în
care, în aceeași materie, dreptul intern este mai favorabil.
art. 148 – adoptă soluția monistă, care afirmă primatul dreptului unional față
de legea internă contrară tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și
celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu.
(?) Raportul dintre dreptul unional și dreptul internațional
în plan internațional, UE susține că dreptul unional ar trebui aplicat

prioritar față de dreptul internațional, deoarece statele membre au creat
normele dreptului unional cu respectarea preliminară a dreptului
internațional, iar nu contrar acestora din urmă.
9/9
FIȘĂ DE SEMINAR
Seminar II – Izvoarele dreptului internațional public (DIP) – partea I
Cuvinte-cheie: izvoare materiale/formale; tratat; cutumă, ex aequo et bono; jus cogens; acte
unilaterale ale statelor; codificarea DI; ordine publică internațională.
1. Noțiunea de izvoare ale dreptului internațional public
1.1. Concepte și definiții. Caracteristici
Izvoare ale dreptului = modalitățile specifice de exprimare a conținutului unor norme de drept;
izvoarele materiale = condițiile sociale care duc la apariția unor norme de drept
e.g. opinia publică, conștiința colectivă, noțiunea de dreptate și/sau justiție,

solidaritatea socială, etc.;
au caracter extrajuridic (fac obiectul altor discipline: sociologia juridică,

filosofia sau istoria dreptului).
izvoarele formale = mijloacele juridice prin care se exprimă normele juridice ale unei
anumite ramuri de drept;
izvoarele DI = izvoarele formale ale DI (i.e. încorporează norme juridice obligatorii).
*Caracteristici ale izvoarelor DI:

- sunt rezultatul exprimării (exprese sau tacite) a acordului de voință a două sau mai multe
state;
acordul de voință – exprimat prin modalități specifice (e.g. tratat, cutumă,

principii generale, etc.)
Izvoarele (formale) ale DI = acele procedee de elaborare/diversele tehnici prin care

se poate considera că o anumită normă de conduită (stabilită sau acceptată de state) aparține
dreptului pozitiv1.
1Totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat, prin care se reglementează o instituție juridică, sau care
alcătuiesc o ramură de drept ori care alcătuiesc împreună sistemul dreptului;
1/6
1.2. Identificarea izvoarelor DI
- se analizează cadrul de exprimare a acordului de voință a statelor;
- art. 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție (CIJ), anexă a Cartei ONU:
„1. Curtea, a cărei misiune este de a soluționa conform dreptului internațional

diferendele care îi sunt supuse, va aplica:
a) convențiile internaționale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli

recunoscute în mod expres de statele în litigiu;
b) cutuma internațională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept;
c) principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;
d) sub rezerva dispozițiilor Articolului 592, hotărârile judecătorești și doctrina

celor mai calificați specialiști în drept public al diferitelor națiuni, ca mijloace
auxiliare de determinare a regulilor de drept.
2. Prezenta dispoziție nu aduce atingere dreptului Curții de a soluționa o cauza ex aequo

et bono, dacă părțile sunt de acord cu aceasta.”.
- mai sunt considerate izvoare auxiliare ale DI: actele unilaterale ale statelor și unele
acte ale organizațiilor internaționale interguvernamentale;
izvoare principale ale DI:
tratatele;
cutuma internațională;
principiile generale ale dreptului.
izvoare auxiliare ale DI:
hotărârile judecătorești și doctrina de specialitate;
actele unilaterale ale statelor,
unele acte ale organizațiilor internaționale interguvernamentale (în

principal, cele ale ONU).
2. Tratatele („convențiile generale sau particulare”)
- reprezintă cel mai important izvor de drept internațional contemporan;
2 „Decizia Curții nu are forța obligatorie decât între părțile în litigiu si numai pentru cauza pe care o soluționează”;
2/6
- inițial, cutuma era cel mai frecvent mod de exprimare a normelor de drept internațional;
- elemente care au dus, inter alia, la creșterea popularității tratatelor:
creșterea numerică a statelor;
diversificarea domeniilor de cooperare internațională;
apariția a numeroase organizații internaționale, etc.
- după cel de al Doilea Război Mondial, multe dintre tratatele internaționale

încheiate vizează domenii precum:
pacea și securitatea internațională (Carta ONU);
drepturile omului (Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid

din 1948, Pactele drepturilor omului din 1966);
dezvoltarea economică și comerțul (Statutele Fondului Monetar Internațional

și ale Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Acordurile încheiate
în cadrul GATT3 și Organizației Mondiale a Comerțului);
regimuri internaționale pentru spații geografice (Tratatul privind principiile

generale ce guvernează activitatea statelor în exploatarea și folosirea spațiului
extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești, încheiat în 1967; Convenția
ONU asupra dreptului mării din 1982, etc.).
(!) Carta ONU = „constituția” ONU; importanța sa deosebită este subliniată de art. 103 din
Cartă: „În caz de conflict între obligațiile Membrilor Națiunilor Unite decurgând din
prezenta Cartă și obligațiile lor decurgând din orice alt acord internațional, vor prevala
obligațiile decurgând din prezenta Cartă.”
3. Cutuma internațională
Cutuma internațională = o practică generală, relativ îndelungată și uniformă,

considerată de state ca exprimând o regulă de conduită cu forță juridică obligatorie.
- este cel mai vechi izvor de drept internațional (și al dreptului, în general);
3 General Agreement of Tariffs and Trade („Acordul General pentru Tarife și Comerț”) – tratat al cărui scop general
a fost promovarea comerțului internațional prin reducerea sau eliminarea barierelor comerciale, precum tarifele sau
cotele. GATT a fost rezultatul eșecului negocierii guvernelor în crearea Organizației Internaționale a Comerțului (ITO),
fiind semnat de 23 de state la Geneva, la 30 octombrie 1947. A intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948 și a rămas în vigoare
până la semnarea de către 123 de state, la Marrakech, la 14 aprilie 1994, a Acordurilor din Runda Uruguay, care au
instituit Organizația Mondială a Comerțului (OMC) - la 1 ianuarie 1995. OMC este un succesor al GATT, iar textul
original al GATT (GATT 1947) este încă în vigoare în cadrul OMC, sub rezerva modificărilor GATT din 1994;
3/6
- elemente prin care se identifică o cutumă (trebuie îndeplinite cumulativ):
elemente materiale:
aria de răspândire – „practică generală” – e.g. Proclamația Truman, 1945;
CIJ: „participare largă și reprezentativă”4;
pot apărea și cutume regionale sau locale;
timpul necesar pentru formare – „practică îndelungată și uniformă”;
CIJ: „[…] o perioadă mai scurtă de timp nu constituie în sine o piedică în

formarea unei reguli noi […] în acest interval de timp, oricât ar fi de scurt
practica statelor […] să fi fost frecventă și uniformă”5;
elementul subiectiv/psihologic:
opinio iuris sive necessitatis = convingerea că reprezintă dreptul sau

necesitatea;
se deosebește de curtoazie prin faptul că statele se conformează normei

cutumiare cu convingerea că acestea se conformează unei obligații juridice;
momentul de la care se consideră născută o cutumă = când oricare

dintre participanții la viața internațională este convins că ceilalți se vor
comporta conform conduitei ce formează obiectul acelei practici.
- dovada cutumei: sarcina probei incumbă întotdeauna statului care o invocă:
pot fi utilizate în dovedirea unei cutume:
1) acte ale unor organe ale statului – care îndeplinesc atribuții în relațiile
internaționale (e.g. acte emanând de la ministere, note diplomatice, declarații
de politică externă ori corespondență diplomatică, etc.);
2) opinii ale reprezentanților statelor – conferințe internaționale/în

deliberări din cadrul organelor unor organizații internaționale;
3) acte normative interne (e.g. legi, hotărâri ale executivului, acte

administrative locale) și hotărâri ale unor organe de jurisdicție, cu
incidență asupra raporturilor internaționale;
4) dispoziții ale unor tratate internaționale, ce pot fi invocate drept cutume

(nu între statele părți, ci între statele terțe sau între acestea și statele părți).
- opozabilitatea cutumei: unele state pot adopta o atitudine negativă, în procesul de
4 Hotărârea CIJ în litigiul privind „Platoul continental al Mării Nordului”, ICJ Reports, 1969;
5 Hotărârea CIJ în litigiul privind „Platoul continental al Mării Nordului”, ICJ Reports, 1969;
4/6
formare a unei norme cutumiare, cutuma nefiindu-le opozabilă:
persistent objector – opoziția vehementă și permanentă din partea unui stat la

orice tentativă de aplicare a unei cutume/norme cutumiare
litigiul privind Platoul continental al Mării Nordului (UK vs Norvegia) –

Norvegia „s-a opus totdeauna oricărei tentative de a aplica o asemenea regulă
[s.n. stabilirea lățimii mării teritoriale la o distanță de 3 mile] în ceea ce privește
coastele norvegiene”, prin urmare CIJ a stabilit că aceasta „nu constituie o
regulă cutumiară generală, opozabilă Norvegiei”.
opozabilitatea cutumelor anterioare față de statele nou create:
regula: cutumele anterioare sunt opozabile și statelor nou-create;
excepția: statele nou create pot limita sau chiar suprima aplicarea unor
cutume anterioare (pe cale convențională sau cutumiară).
- participarea organizațiilor internaționale în formarea cutumei:
CIJ recunoaște posibilitatea formării unor cutume prin practica generală a

organizațiilor internaționale interguvernamentale;
posibilitatea aceasta este dată de oferirea cadrului pentru contacte permanente între
state, dezbateri și luări de poziții în procesele decizionale din cadrul organizațiilor.
- raportul dintre tratat și cutumă:
normele prevăzute în tratate pot fi acceptate și aplicate și de state terțe, dobândind

valoarea unei cutume (astfel, devenind obligatorii);
ca urmare a codificării DI, anumite cutume preexistente sunt preluate în tratate (fără
a afecta, în vreun mod, validitatea și aplicabilitatea cutumei);
normele cu același conținut din tratate și cutume pot coexista și nu se exclud reciproc.
- actualitatea cutumei ca izvor al DI:
Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice (1961): „Normele cutumiare de

drept internațional vor continua să guverneze problemele care nu sunt expres
reglementate prin prevederile prezentei convenții.”;
Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor (1969): „Nici un din prevederile art.
34-37 nu se opune ca o regulă enunțată într-un tratat să devină obligatorie pentru
un stat terț, ca regulă cutumiară de drept internațional recunoscută ca atare.”;
în DI contemporan, se disting norme apărute pe cale cutumiară (deși tratatele sunt

cele mai utilizate, în prezent):
5/6
regula suveranității depline și exclusive a statelor asupra spațiului aerian de

deasupra teritoriului lor6;
drepturile exclusive ale statului riveran asupra platoului continental care se

întinde de-a lungul coastelor sale;
libertatea de circulație înspre, dinspre și în spațiul cosmic (1957-1967);
„cutumele sălbatice” – anumite procese de formare a unor vechi norme de

drept7.
4. Codificarea DI
CODIFICAREA = operațiunea de sistematizare a normelor dreptului internațional și precizarea

conținutul lor, mai ales prin transpunerea unor norme cutumiare în dispozițiile unor tratate
operațiunea de
formulare precisă și
afirmarea unor sistematizare a unor
reguli noi, pornind dezvoltarea progresivă ≠ codificarea reguli de DI, când deja
de la dreptul există precedente,
existent doctrină și practici
constante ale statelor
este dificil de făcut o delimitare clară între cele două operațiuni menționate mai sus,
deoarece ambele pot avea aceeași finalitate: afirmarea unor reguli de DI coerente;
Comisia de Drept Internațional (CDI) – organ specializat al ONU8;
principale teme aflate pe agenda CDI: rezervele l tratate, răspunderea organizațiilor

internaționale, obligația statelor de extrădare sau judecare (aut dedere aut judecare),
imunitatea persoanelor care dețin calități oficiale (penal), resursele naturale
partajabile (țiței și gaze), protecția persoanelor în caz de dezastre, etc.
realizări notabile ale CDI: Convenția asupra mării libere (Geneva, 1958), Convenția
de la Viena cu privire la relațiile diplomatice (Viena, 1961), Convenția privind
reducerea cazurilor de apatridie (New York, 1961), Convenția de la Viena cu privire la
relațiile consulare (Viena, 1963), Convenția cu privire la dreptul tratatelor (Viena,
1969), Convenția privind succesiunea statelor la tratate (Viena, 1978), Statutul de la
Roma al Curții Penale Internaționale (Roma, 1998), Convenția internațională privind
reprimarea finanțării terorismului (1999), etc.
6 Stabilită prin practica internațională a statelor, bazată pe propriile coduri aeriene, precum și pe reglementările
cuprinse în anumite tratate în domeniul navigației aeriene;
7Formate într-un interval scurt de timp, ca urmare a revendicărilor fostelor popoare coloniale (e.g. dreptul la
decolonizare, suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale, etc.);
8Temeiul constituirii CDI decurge din funcția conferită AG, prin art. 13 din Cartă, și anume: „de a încuraja dezvoltarea
progresivă și codificarea dreptului internațional”. CDI este alcătuită din 34 de experți independenți, aleși pentru un
mandat de 5 ani are sediul la Geneva, desfășurându-și lucrările în două sesiuni anuale.
6/6
FIȘĂ DE SEMINAR
Seminar III – Izvoarele dreptului internațional (DI) – partea a II-a
Cuvinte-cheie: principiile generale de drept, hotărârile judecătorești, actele unilaterale,

echitatea, norme de jus cogens, doctrina, declarația, recunoașterea, protestul.
*Principiile generale de drept
Principiile generale de drept = ansamblul regulilor generale pe care se bazează

funcționarea oricărui sistem de drept (fie acesta național ori internațional).
- printre principiile generale de drept se numără și:
buna-credință în îndeplinirea obligațiilor convenționale;
autoritatea de lucru judecat;
răspunderea pentru prejudiciile cauzate;
respectarea egalității părților;
dreptul la apărare în soluționarea unui diferend, etc.
- sunt norme juridice independente de cutumă și tratat (nu au doar un rol complementar).
PRINCIPIILE DI = sunt norme imperative, generale și abstracte, cu aplicabilitate

universală, care dau expresie unei valori fundamentale comune subiectelor de DI.
Declarația AG din 1970 referitoare la principiile DI privind relațiile

prietenești și cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta ONU
enunță principiile DI:
1) nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu forța;
2) obligația soluționării pașnice a diferendelor internaționale;
3) neamestecul în treburile interne ale statelor;
4) îndatorirea statelor de a coopera între ele;
5) egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul lor la autodeterminare;
6) egalitatea suverană a statelor;
1/6
7) îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor internaționale (pacta sunt

servanda).
Actul Final al Conferinței de pentru Securitate și Cooperare în Europa

(CSCE) adaugă încă trei principii: (i) inviolabilitatea frontierelor; (ii) integritatea
teritorială și (iii) respectul drepturilor omului și a libertăților fundamentale;
natura juridică a principiilor DI = au caracter normativ (id est respectarea

normelor de conduită pe care le impun este obligatorie);
se constituie într-un corp omogen de norme juridice care asigură buna și

pașnica desfășurare a relațiilor dintre state;
sunt interdependente, dar încălcarea unuia nu afectează validitatea celorlalte.
1. Hotărârile judecătorești și doctrina de specialitate
1.1. Hotărârile judecătorești
- se referă atât la hotărâri ale instanțelor internaționale, cât și la hotărâri ale unor instanțe
naționale (care pot fi invocate pentru clarificarea unor norme de drept internațional);
- rolul lor este secundar (trebuie să se bazeze pe norme existente). Exemple:
hotărârile CIJ (nici măcar acestea nu au valoare obligatorie erga omnes);
hotărârile tribunalelor arbitrale internaționale1;
hotărâri ale instanțelor naționale (sunt valoroase deoarece pot stabili, inter alia,
definiții imparțiale a ceea ce acestea înțeleg prin „drept internațional”).
1.2. Doctrina „celor mai calificați specialiști”
- se referă atât la lucrări ale specialiștilor în domeniu, dar și la cele elaborate în cadrul unor
forumuri științifice internaționale2;
- include i opiniile separate și opiniile individuale ale unor judecători ai CIJ.
2. Alte izvoare
2.1. Actele organizațiilor internaționale interguvernamentale
1Tribunalele arbitrale internaționale se deosebesc de CIJ, cele dintâi având un caracter ad hoc, spre deosebire de
caracterul permanent, instituțional al CIJ;
2 E.g. Asociația de Drept Internațional, Institutul de Drept Internațional, Comisia de Drept Internațional a ONU;
2/6
- există trei școli de gândire (raportate, în special, la rezoluțiile Adunării Generale a ONU):
prima școală de gândire:
a încercat să încadreze rezoluțiile Adunării Generale a ONU (AG) sau ale altor
organizații internaționale în izvoarele tradiționale, pe baza următoarelor:
a) exprimarea consimțimântului statelor față de rezoluțiile ONU =

„extindere modernă” a dreptului tratatelor;
b) rezoluțiile AG = interpretare autentică și autorizată sau o

concretizare a prevederilor Cartei ONU, care este un tratat;
c) pot fi considerate ca „etape” în procesul de formare a unor norme de drept

internațional sau ca probe ale unor norme cutumiare existente.
a doua școală de gândire:
abordează rezoluțiile AG ca noi surse de drept internațional;
principal autor: Taslim Olawale Elias3: „Statele care votează în favoarea

unei anumite rezoluții […] sunt obligate să o respecte în baza
consimțământului dat și a regulii estoppel-ului4.Acelea care se abțin sunt,
de asemenea, obligate în temeiul consimțământului tacit, de vreme ce
abținerea nu este un vot negativ […].”
a treia școală de gândire:
soft law5 = documentele adoptate de state în cadrul organizațiilor

internaționale/alte forumuri, ce nu pot fi incluse în vreuna din categoriile de
izvoare formale tradiționale ale DI;
se referă, pe lângă rezoluțiile AG, și la documente politico-juridice (e.g. Actul

Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa – CSCE, 1975;
etc.).
2.2. Actele unilaterale ale statelor
- acestea pot produce consecințe juridice în cadrul raporturilor internaționale (i.e. angajează
statul de la care emană) iar celelalte state le iau în considerare la aprecierea conduitei lor;
- Comisia de Drept Internațional: Ghid de principii aplicabil declarațiilor
3 Taslim Olawale Elias (1914 – 1991) – a fost un reputat jurist nigerian. Acesta a ocupat funcția de Procuror General
și Șef de Justiție al Nigeriei și a fost judecător și președinte al Curții Internaționale de Justiție (1982-1985). Datorită
activității sale științifice, legislația nigeriană a fost modernizată și a revizuită extensiv;
4 Regula estoppel-ului
= principiu de drept, împrumutat din dreptul englez, conform căruia părțile nu pot reveni asupra
unui angajament asumat anterior;
5Aceste documente cuprind, de regulă, angajamente de comportament și nu de rezultat. Se poate spune că noțiunea de
soft law ar desemna un drept cu un grad mai redus de constrângere;
3/6
unilaterale ale statelor susceptibile să creeze obligații juridice (Ghidul CDI):
pentru a genera o obligație juridică, conținutul declarației trebuie să fie exprimat în

termeni clari, bine definiți (principiul 7);
conținutul declarației să nu contravină unor norme de jus cogens (principiul 8);
emitentul să fie o autoritate competentă să angajeze statul (i.e. șeful de stat, de

guvern, ministrul de externe); alte persoane pot angaja juridic statul numai dacă, prin
competența lor specifică, sunt autorizate să facă asemenea declarații (principiul 4);
declarațiile orale pot exprima un angajament juridic unilateral, la fel ca cele scrise,
dacă îndeplinesc condițiile de mai sus (principiul 5);
- interpretarea actelor unilaterale:
să rezulte clar intenția statului de a se angaja la o acțiune sau o abstențiune;
asumarea consecințelor acesteia cu bună-credință (pacta sunt servanda);
sunt avute în vedere împrejurările concrete (contextul) în care angajamentul a fost

asumat;
termenii neclari vor fi interpretați restrictiv6.
- categorii de acte unilaterale:
a) DECLARAȚIA = act individual al unui stat, prin care acesta face cunoscută altor
state poziția sa asupra unei anumite situații/eventuale intenții de a acționa pe viitor;
e.g. declarații de neutralitate, de revendicare a unor drepturi, etc.;
unele declarații pot fi probe ale unor cutume ori în procesul de formare a lor.
Studiu de caz: diferendul Australia, Noua Zeelandă vs Franța – experiențe nucleare
b) RECUNOAȘTEREA = act unilateral prin care un stat constată sau acceptă oficial un
fapt, o situație sau o normă juridică nouă (e.g. recunoașterea unui stat/guvern nou);
c) PROTESTUL = refuzul expres al unui stat de a recunoaște o anumită situație juridică

sau de fapt ca producând anumite efecte juridice în privința sa;
e.g. legitimitatea pretențiilor unui alt stat;
poate conduce la împiedicarea formării unor norme cutumiare ori la

inopozabilitatea acestora față de statul care a protestat (e.g. persistent objector)
6 Deoarece statul acceptă unilateral să își limiteze libertatea de acțiune;
4/6
Studiu de caz: Zonele de pescuit norvegiene (ICJ Reports, 1951)
d) RENUNȚAREA = exprimarea formală a hotărârii unui stat de a abandona voluntar

exercițiul unui drept sau a unui privilegiu.
trăsătura esențială: NU se prezumă, trebuie să fie expresă și clar exprimată
2.3. Legea internă
- nu este izvor de drept internațional, însă poate constitui un element în procesul de

formare ori în dovedirea unor norme cutumiare;
- aceasta poate exprima voința unui stat într-un anumit stadiu de formare unei cutume;
- e.g. dreptul de azil, regimul juridic al platoului continental sunt reglementate prin
legislațiile interne ale statelor care pot contribui la formarea unor cutume internaționale.
3. Echitatea
ECHITATEA = fundament moral pentru regulile juridice;
- din interpretarea art. 38 alin. (2) din Cartă =>
soluționarea unui diferend ex aequo et bono (în echitate) este altceva decât aplicarea
dreptului internațional (pozitiv);
aplicarea echității se poate face numai cu acordul expres al părților;
CIJ poate soluționa un diferend pe baza echității, sens în careȘ
(i) echitatea poate fundamenta o hotărâre a CIJ când este aplicată:
praeter legem – pentru acoperirea lacunelor dreptului internațional pozitiv;
infra legem – pentru adaptarea unei nome prea riguroase la o situație concretă.
(!) Echitatea nu poate fi aplicată contra legem – pentru abrogarea sau

modificarea unor norme internaționale existente.
(ii) pentru aplicarea echității în locul DI pozitiv, este necesar acordul expres al părților.
4. Ierarhia normelor în DI contemporan
- în general, se recunoaște forța juridică egală a izvoarelor principale de DI;
- prevalența Cartei ONU față de alte tratate:
5/6
art. 103 din Carta ONU – consacră aplicarea prioritară a dispozițiilor Cartei ONU, față
de alte tratate/acorduri/convenții în conflict cu acesteia;
- normele de jus cogens:
sunt norme imperative ale DI general7;
reprezintă excepția de la regula caracterului dispozitiv al normelor DI;
nu constituie un izvor distinct al normelor de DI contemporan;
exemple de norme jus cogens: principiile fundamentale ale Cartei ONU;

normele dreptului internațional umanitar; norme general recunoscute tuturor
membrilor comunității internaționale: libertatea mărilor și a spațiului cosmic;
ordinea publică internațională = ansamblul de principii și reguli a căror aplicare

este atât de importantă pentru comunitatea internațională, în ansamblul său, încât
orice acțiune unilaterală sau acord care le-ar încălca, ar fi lipsit(ă) de forță juridică.
Studiu de caz: Barcelona Traction – atestă existența unei „ordini publice a comunității
internaționale”.
7 Art. 53 din Convenția de la Viena asupra dreptului tratatelor: „o normă imperativă dreptului
internațional general este o normă acceptată și recunoscută de comunitatea internațională a statelor
în ansamblul său, ca o normă de la care nu este permisă nicio derogare și care nu poate fi modificată
printr-o nouă normă a dreptului internațional general având același caracter”.
6/6
FIȘĂ DE SEMINAR
Seminar IV – Principiile dreptului internațional public (DIP)
Cuvinte-cheie: principiile generale de drept, principiile dreptului internațional public, buna-

credință, autoritatea de lucru judecat, răspunderea pentru prejudicii,
egalitatea părților, dreptul la apărare.
1. Noțiune, caracteristici
- natura juridică a principiilor DI = au caracter normativ (id est respectarea

normelor de conduită pe care le impun este obligatorie);
se constituie într-un corp omogen de norme juridice care asigură buna și pașnica
desfășurare a relațiilor dintre state;
sunt interdependente, în sensul că respectarea unui principiu depinde de

respectarea celorlalte;
eventuala lor încălcare nu le afectează validitatea.
2. Principiile generale de drept
Principiile generale de drept = ansamblul regulilor generale pe care se bazează

funcționarea oricărui sistem de drept (fie acesta național ori internațional).
- printre principiile generale de drept se numără și:
buna-credință în îndeplinirea obligațiilor convenționale;
autoritatea de lucru judecat;
răspunderea pentru prejudiciile cauzate;
respectarea egalității părților;
dreptul la apărare în soluționarea unui diferend, etc.
- sunt norme juridice independente de cutumă și tratat (nu au doar un rol complementar).
1/5
3. Principiile fundamentale prevăzute în Declarația din 1970
PRINCIPIILE DI = sunt norme imperative, generale și abstracte, cu aplicabilitate

universală, care dau expresie unei valori fundamentale comune subiectelor de DI.
- Declarația AG din 1970 referitoare la principiile DI privind relațiile prietenești

și cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta ONU enunță principiile DI:
1) nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu forța (principiul neagresiunii) –

războiul de agresiune este considerat „o crimă împotriva umanității”;
este consacrat normativ în: Pactul Societății Națiunilor (Paris, 1919), Pactul
general de renunțare la război ca instrument al politicii naționale (Pactul
„Briand-Kellogg”, Paris, 1928), Carta ONU – art. 2, pct. 4 (San Francisco,
California, SUA, 1945);
amenințarea cu forța = intimidarea cu folosirea forței armate, întreruperea

legăturilor de comunicații, comerciale sau concentrarea de trupe la frontierele
unui stat, demonstrații de forță sau exerciții militare în vecinătatea frontierelor
unui stat etc.;
conform acestui principiu, sunt interzise:
a) orice acțiuni ce reprezintă o amenințare cu forța sau aplicarea directă sau

indirectă a forței împotriva altui stat;
b) aplicarea forței sau amenințarea cu forța în scopul încălcării frontierelor

internaționale ale altui stat sau in scopul soluționării diferendelor
internaționale;
c) represaliile cu aplicarea forței armate;
d) organizarea sau sprijinirea organizării pe teritoriul unui stat a forțelor

neregulate sau a altor bande armate;
e) organizarea, instigarea acordarea de asistenta sau participarea la acțiunile

de război civil sau teroriste pe teritoriul altui stat;
f) ocuparea militară a teritoriului altui stat prin aplicarea forței cu încălcarea

prevederilor Cartei ONU;
g) achizițiile teritoriale străine obținute ca rezultat al amenințării cu forța

sau aplicării ei;
h) acțiunile forțate ce au drept scop privarea popoarelor de dreptul la

autodeterminare;
i) propaganda de război.
2/5
acest principiu comportă trei excepții prevăzute în Carta ONU:
legitima apărare – când statul care recurge la utilizarea forței este victima
unui act de agresiune din partea altui stat;
în cazul luptei popoarelor pentru autodeterminare;
aplicarea măsurilor de constrângere stabilite de Consiliul de Securitate.
2) obligația soluționării pașnice a diferendelor internaționale – statele au

obligația de a soluționa diferendele și conflictele ce se pot ivi între ele inclusiv prin
mijloace pașnice. Conform Cartei ONU, statele au libertatea de a alege mijloacele
pașnice de soluționare a unui diferend concret;
3) neamestecul în treburile interne ale statelor – actualmente, acest principiu nu

mai poate fi considerat ca fiind de strictă interpretare, în condițiile în care multe
domenii considerate, în dreptul internațional tradițional, ca aparținând domeniului
exclusiv al statului sunt astăzi analizate în cadrul cooperării internaționale (e.g.,
respectarea drepturilor fundamentale ale omului);
4) îndatorirea statelor de a coopera între ele – dezvoltând cooperarea pe bază de

egalitate, statele vor promova înțelegerea și încrederea reciprocă, relații amicale și de
bună vecinătate între ele, pacea internațională, securitatea și justiția. De asemenea,
statele se angajează ca, prin cooperare, să ridice bunăstarea popoarelor prin
avantajele care rezulta dintr-o cunoaștere mutuală și din progresele și realizările în
domeniile economic, științific, tehnologic, social, cultural si umanitar, etc.;
5) egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul lor la autodeterminare –

toate popoarele au dreptul de a determina când și cum doresc statutul lor politic
intern și extern, fără vreun amestec din afară, precum și dreptul de a înfăptui conform
propriei voinței dezvoltarea lor politică, economică, socială și culturală;
6) egalitatea suverană a statelor – statele au drepturi și obligații egale, astfel că

acestea au obligația de a-și respecta reciproc egalitatea suveran și individualitatea,
precum și toate drepturile inerente suveranității:
dreptul fiecărui stat la egalitate juridica,
dreptul la integritate teritoriala,
dreptul la libertate și independență politică;
dreptul fiecărui stat de a-și alege si dezvolta liber sistemele: politic, social,
economic și cultural;
dreptul fiecărui stat de a-și stabili independent legile și reglementările, etc.;
3/5
7) îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor internaționale (pacta sunt

servanda) – acest principiu are ca obiect atât obligațiile care decurg din principiile
și normele generale recunoscute ale dreptului internațional, cât și
obligațiile care decurg din tratate sau alte acorduri la care acestea sunt părți.
4. Alte principii fundamentale prevăzute în Actul Final de la Helsinki din 1975
Actul Final al Conferinței de pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE)

adaugă încă trei principii, la cele șapte enunțate de Declarația AG din 1970, respectiv:
(i) inviolabilitatea frontierelor – presupune abținerea – prezentă și viitoare – a

statelor de la orice atentat împotriva frontierelor celorlalte state, precum și de la
„orice cerere sau act de acaparare și de uzurpare a întregului sau a unei părți a
teritoriului oricărui stat participant”;
potrivit Actului Final de la Helsinki, sunt considerate inviolabile frontierele

tuturor statelor participante, precum și ale tuturor statelor din Europa;
(ii) integritatea teritorială – consacră obligația de abstențiune a statelor

participante de la:
orice acțiune incompatibila cu scopurile si principiile Cartei ONU

împotriva: a) integrității teritoriale, b) a independenței politice sau a unității
oricărui stat participant și, în special, c) de la orice asemenea acțiune care
constituie o folosire a forței sau amenințare cu forța;
a face din teritoriul celuilalt stat obiectul unei: a) ocupații militare

sau al altor măsuri de folosire directă sau indirectă a forței în
contradicție cu dreptul internațional sau b) dobândiri prin asemenea
masuri sau prin amenințarea cu ele;
O asemenea ocupație sau dobândire nu va fi recunoscută ca

legală.
(iii) respectul drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inclusiv a

libertății de gândire, conștiință, religie sau de convingere – statele participante
recunosc importanța universală a drepturilor omului și libertăților fundamentale;
respectarea acestor drepturi și libertăți este considerată a fi un factor esențial al

păcii, justiției și bunăstării necesare pentru a asigura dezvoltarea relațiilor
amicale și a cooperării între state;
se face referire la libertățile fundamentale de: gândire, conștiință, religie sau de

convingere pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;
4/5
statele au obligația de promovare și încurajare a exercițiului drepturilor și

libertăților civile, politice, economice, sociale, culturale și altele care decurg
toate din demnitatea inerenta persoanei umane;
statele trebuie să se asigure că minoritățile naționale beneficiază de: egalitate

în fața legii, posibilitatea deplină de a se bucura în mod efectiv de drepturile și
libertățile lor fundamentale, protecția intereselor lor legitime, etc.
Studii de caz: 1) Tunisia c. Libiei, Litigiul privind platoul continental (CIJ, 1982); 2) Olanda c.
Belgiei, Litigiul privind fluviul Meuse (CPJI, 1937), etc.
5/5
FIȘĂ DE SEMINAR
Seminar V – Subiectele dreptului internațional (I)
Statul: subiect principal al dreptului internațional
Cuvinte-cheie: egalitate juridică; suveranitatea; egalitatea; guvern; teritoriu; capacitatea de

a intra în relații cu alte state; neutralitatea statelor; recunoașterea statelor
și/sau a guvernelor; succesiunea statelor.
1. Noțiuni introductive: Concepte și definiții. Caracteristici
Subiecte de DI = acele entități care participă, pe de-o parte, la elaborarea normelor de DI și, pe de
altă parte, la desfășurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme, dobândind astfel
nemijlocit drepturi și asumându-și obligații în cadrul ordinii juridice internaționale;
Clasificare:
statele – subiecte originare de DI; purtătoare de suveranitate, care își asumă nemijlocit
drepturi și obligații în raporturile dintre ele;
organizațiile internaționale interguvernamentale – considerate „subiecte derivate”

de DI deoarece iau naștere prin acordul de voință al statelor, însă dobândesc ulterior
personalitate juridică proprie, distinctă de cea a statelor care le-au constituit;
alte entități ale societății internaționale:
popoarele și mișcările de eliberare națională
organizațiile internaționale neguvernamentale – ONG-uri internaționale
societățile transnaționale – STN-uri
individul – problemă încă netranșată nici în doctrină, nici în jurisprudență.
2. Statele – subiecte primordiale (principale) ale DI
Definiție: este un subiect de drept internațional care posedă următoarele caracteristici

(elemente constitutive): a) populație; b) un teritoriu; c) un guvern d) capacitatea de
1/11
a intra în relații cu alte state1.
2.1. Suveranitatea
2.1.1. Suveranitatea și independența de stat
suveranitatea – reprezintă garantul independenței, odată recunoscută – implică obligația

statelor terțe de a se comporta față de această entitate după aceleași reguli de conduită pe
care le aplică între ele;
la rândul său, independența este o condiție și, în același timp, un criteriu al

suveranității; este probată prin faptul că unei colectivități i se recunoaște calitatea de stat
după constatarea existenței celor 3 elemente constitutive (teritoriu, populație, guvern),
acestea întrunite asigurând independența.
2.1.2. Suveranitatea – competență prezumată
ca și alte subiecte de DI, statele au anumite competențe internaționale;
trăsătură juridică specifică: spre deosebire de alte subiecte de DI, competența statelor
este prezumată – ca rezultat al suveranității;
prezintă două laturi:
internă – statul conduce societatea, pe plan intern, are capacitatea de a elabora

normele ce alcătuiesc ordinea juridică internă și de a urmări aplicarea acestor norme;
externă – statul acționează în mod independent pe plan internațional, stabilind

raporturi juridice cu alte state și cu alți participanți din cadrul societății
internaționale.
2.2. Egalitatea
după cel de-al Doilea Război Mondial, principiul egalității juridice dintre state trece de la
simpla afirmare la aplicarea sa efectivă tot mai evidentă;
în acest sens, se disting condițiile create în structurile ONU2: , precum și prin finalizarea
procesului de decolonizare și constituirea noilor state independente;
2.2.1. Egalitatea juridică
exclude subordonarea unor state față de altele și pune toate statele pe picior de
1 Tratatul de la Montevideo - SUA și statele latino-americane privind drepturile și obligațiile statelor, Uruguay, 1933;
2Cu excepția Consiliului de Securitate, unde există aceiași 5 membri permanenți: China, Franța, Federația Rusă,
Regatul Unit și Statele Unite, la care se adaugă 10 membri nepermanenți, aleși de Adunarea Generală, pe o durată de 2
ani (în prezent: Bolivia, Côte d'Ivoire, Guineea Ecuatorială, Etiopia, Kazahstan, Kuwait, Olanda, Peru, Polonia, Suedia);
2/11
egalitate față de normele juridice – art. 2 alin. (1) al Cartei ONU:
statele se bucură de același statut și de aceeași capacitate juridică în exercitarea

drepturilor și în îndeplinirea obligațiilor (cu obligația respectării reciproce a
drepturilor de care se bucură în virtutea suveranității lor);
egalitate în participarea la soluționarea marilor probleme ale lumii contemporane;
egalitatea vocației lor de participare la elaborarea normelor de DI;
aplicarea, în mod egal, mijloacelor de soluționare pașnică a diferendelor

internaționale, fără impunerea lor în mod discriminatoriu.
inegalitatea compensatorie – pentru corectarea unor situații de inegalitate din cauza

diferențelor naturale, istorice sau de altă natură, s-a încercat corectarea acestor
„handicapuri” prin acordarea de condiții mai bune pentru anumite state defavorizate (e.g.
GATT – țărilor în curs de dezvoltare li s-a acordat un tratament mai avantajos, nereciproc,
în domeniul vamal);
2.2.2. Principiul egalității suverane
este un principiu fondator al ONU [art. 2 alin. (1) din Carta ONU], care a fost dezvoltat în
Rezoluția 2625 (XXV) din 19703;
elemente care definesc acest principiu:
1. statele au drepturi și obligații egale și sunt membri egali ai comunității

internaționale4;
2. fiecare stat se bucură de drepturile deplinei suveranități5;
3. statele trebuie să își recunoască, reciproc, calitatea de partener egal în contractele și

raporturile dintre ele, în negocieri și în cadrul participării la diferite organisme din
sistemul ONU sau din afara acestuia;
se recunoaște și imunitatea de jurisdicție și de executare a statelor (un străin nu

poate fi supus jurisdicției instanțelor unui alt stat și nici măsurilor de executare
a hotărârilor acestor instanțe);
4. teritoriul este principalul obiect al exercitării suveranității6;
3 Prin aceasta s-a adoptat, în unanimitate, „Declarația referitoare la principiile dreptului internațional privind
relațiile prietenești și cooperarea între state potrivit Cartei ONU”;
4 Indiferent de diferențele de ordin politic, social, economic ori de altă natură dintre acestea;
5 E.g. dreptul de a încheia tratate, dreptul la reprezentare diplomatică, la repararea prejudiciilor pentru care sunt
răspunzătoare statele, etc.;
6 Oriceatingere a integrității teritoriale a unui stat sau orice act de amenințare a acestei integrități reprezintă o încălcare
a principiului suveranității;
3/11
5. fiecare stat are dreptul de a alege și de a dezvolta liber un sistem politic, social, economic
și cultural;
6. respectarea obligațiilor internaționale asumate de către state constituie nu numai o cale

de păstrare a suveranității lor, ci și un mijloc pentru asigurarea păcii și stabilității
internaționale.
2.3. Elementele constitutive ale statului
(i) Teritoriul = delimitează spațiul în interiorul căruia se exercită suveranitatea unui anumit
stat, sub toate aspectele sale interne, la care se adaugă manifestarea acesteia în raporturile
cu alte subiecte de DI;
cuprinde solul, subsolul, apele interioare, apele maritime interioare și marea

teritorială și spațiul aerian de deasupra acestora;
statul are competență exclusivă asupra teritoriului.
(ii) Populația = comunitatea umană legată permanent sau temporar de un anumit teritoriu,
organizată în limitele acestuia prin autoritatea legilor interne ale statului:
legătura permanentă dintre o persoană și un stat se exprimă prin cetățenie;
legătura permanentă sau temporară a unei persoane de teritoriu este dată de

domiciliu.
(iii) Guvernul = este o structură de organe care exercită prerogativele puterii asupra
ansamblului teritoriului și populației
în planul raporturilor internaționale, se cere ca exercițiul autorității să fie:
exclusiv = nu există o altă autoritate căreia să îi fie supusă aceeași populație și

același teritoriu;
efectiv = realizarea, în mod real, a puterii asupra celorlalte două elemente
nu este relevantă modalitatea de exercitare a autorității față de populație și teritoriu,

acestea stabilindu-se prin constituția statului respectiv.
(iv) Capacitatea de a intra în relații cu alte state – presupune capacitatea statului de a:
produce acte juridice internaționale;
deveni membru și de a participa la activitățile organizațiilor internaționale

interguvernamentale sau la organisme de reglementare pașnică a diferendelor;
prezenta o reclamație în instanțele internaționale și de a răspunde unui act ilicit, prin

mijloacele permise de DI;
4/11
stabili relații diplomatice și consulare cu alte state.
Studiu de caz: Vaticanul și mini statele.
reprezintă o opțiune, o manifestare a voinței unui stat de a rămâne, temporar sau

permanent, în afara conflictelor militare;
neutralitatea clasică = statul neutru, în schimbul garantării prin tratate, a independenței
și integrității sale teritoriale, se obligă să nu intre în vreo alianță militară7 și să nu își asume
obligații internaționale care să îl implice direct în conflict. Cerințe de comportament:
a) abținerea – obligă statul să nu participe la ostilități și să nu sprijine în niciun fel
operațiunile militare;
b) prevenirea – obligă statul să ia măsuri pentru a împiedica desfășurarea oricăror
operațiuni militare pe teritoriul său;
c) imparțialitatea – impune statului să trateze, în mod egal, părțile în conflict.

neutralitatea permanentă = reprezintă o opțiune de durată a unui stat, nelegată de
împrejurări conjuncturale de politică externă, ce presupune obligații suplimentare de
comportament, altele decât cele ce rezultă din abținere, prevenire și imparțialitate;
statul trebuie să se angajeze să rămână neutru în orice războaie ce ar putea interveni

între alte state;
statul neutru nu are dreptul de a intra în alianțe militare, dar își păstrează dreptul la
autoapărare individuală sau colectivă, dacă i-ar fi încălcat statutul de neutralitate;
statutul de neutralitate permanentă trebuie reglementat prin acte interne ale statului
în cauză, precum și recunoscut și garantat de alte state prin acte internaționale;
e.g. Elveției i-a fost recunoscut statutul de neutralitate permanentă în 1815, Belgia din
1839 până în 1919, Luxemburg - din 1867-1948, Austria are acest statut din 1955, Laos
din 1962, Malta – din 1983.
neutralitatea diferențiată = un regim diferențiat, specific perioadei contemporane, prin

care un stat neutru este ținut să respecte obligațiile de abținere și de prevenire, dar nu și de
imparțialitate, în ipoteza unei agresiuni armate (putând, deci, sprijini statul victimă);
statul nu poate participa la alianțe ce au drept scop pregătirea conflictului, indiferent

de natura acestor alianțe;
statul neutru nu poate permite folosirea teritoriului său în scopuri militare;
7 Exceptând cazul în care este atacat;
5/11
statul neutru nu poate deține sau produce armament nuclear;
statul neutru trebuie să ducă o politică de colaborare activă cu toate statele.
2.5. Recunoașterea statelor și guvernelor
Definiție: este un procedeu prin care un subiect de drept internațional, în mod special un stat,
care nu a participat la nașterea unei situații sau la adoptarea unui act, acceptă ca acea
situație sau act să îi fie opozabile, adică admite ca efectele juridice al acestora să i se aplice.
forme ale recunoașterii:
după modalitatea de consacrare:
a) expresă – reglementată, explicit, în documente internaționale;
b) tacită – rezultă din conduita statului autor sau din anumite acte și raporturi
juridice emanând de la acesta;
după durata și întinderea efectelor acesteia:
c) de facto – limitată și provizorie;
d) de jure – deplină și definitivă;
după numărul de state de la care provine:
e) individuală – autor este un sigur stat;
f) colectivă – făcută de mai multe state, împreună, pe baza unor criterii comune.
2.5.1. Recunoașterea statelor
reprezintă un act unilateral prin care unul sau mai multe state admit, explicit sau tacit, că
ele consideră o nouă entitate juridică în calitate de stat;
prin urmare, îi recunosc entității personalitatea juridică internațională, respectiv,

capacitatea de a obține drepturi și de a contracta obligații internaționale.
situații ce pot duce la recunoașterea unui stat:
dizolvarea sau dezmembrarea uni stat;
separarea unor părți dintr-un stat prin secesiune;
regruparea de state existente anterior, într-o nouă entitate.
6/11
recunoașterea are caracter discreționar, sens în care:
argumente pro:
i. nu există vreo obligație a statului autor al recunoașterii în acest sens;
ii. la baza recunoașterii nu stau criterii juridice, cui unele interese politice, sociale,
economice;
argumente contra: statul autor nu poate încălca, prin recunoaștere, nomele de jus
cogens (e.g. un stat rezultat din folosirea forței armate – ilicit internațional)
elemente noi ale recunoașterii – condiții ale recunoașterii8:
respectarea dispozițiilor Cartei ONU și ale altor acte9 cu privire la statul de drept,
democrație și drepturile omului;
garantarea drepturilor grupurilor etnice șu naționale, precum și a minorităților,

conform angajamentelor asumate în cadrul CSCE;
respectarea inviolabilității tuturor frontierelor, care nu vor putea fi modificate decât

prin mijloace pașnice și prin acord comun;
preluarea tuturor angajamentelor relevante referitoare la dezarmare, neproliferarea

nucleară, precum și securitatea și stabilitatea regională;
angajamentul de a reglementa prin acord, inclusiv prin recurgerea la arbitraj, a

tuturor problemelor privind succesiunea statelor și disputele regionale;
efectele recunoașterii (act constitutiv sau declarativ?)
1. act constitutiv – în ceea ce privește calitatea de subiect de drept internațional a

statului recunoscut;
recunoașterea este un element constitutiv al statalității (alături de teritoriu,

populație, guvern);
e criticată deoarece, independent de recunoașterea ca subiect de drept

internațional, statul este totuși titular de drepturi și obligații (e.g. jus cogens).
La rândul lor, celelalte state au obligații față de un stat nerecunoscut (e.g.
respectarea integrității teritoriale, neamestecul în treburile interne);
2. act declarativ – existența unui stat nu este condiționată de acele acte de recunoaștere
ale celorlalte state care, oricum, sunt ulterioare momentului de la care se apreciază că
8
Stabilite prin „Declarația asupra liniilor directoare ale recunoașterii noilor state în Europa de Est și Uniunea
Sovietică” – decembrie 1991, Bruxelles;
9 Actul final de la Helsinki (1975) și Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1990);
7/11
un nou stat aparține comunității internaționale;
recunoașterea este un act:
declarativ – în ceea ce privește existența unui nou stat;
constitutiv – din perspectiva opozabilitatea acestei existențe față de statul autor

al recunoașterii.
participarea la organizații internaționale interguvernamentale
admiterea unui nou stat într-o organizație internațională interguvernamentală nu

poate fi considerată drept acceptare tacită a unui stat;
în schimb, când un stat membru votează pentru admiterea unui nou stat în
organizație, votul semnifică recunoaștere. Similar, votul împotrivă poate semnifica
refuz de recunoaștere.
2.5.2. Recunoașterea guvernelor
Definiție: este un act unilateral, prin care un stat consideră guvernul unui alt stat ca organ al
autorității publice a acelui stat, capabil să intermedieze relațiile dintre cele două state.
intervine atunci când un nou guvern se instalează prin forță, ca urmare a unei revoluții ori
lovituri de stat (i.e. prin ruperea legalității existente);
dacă este vorba despre un stat nerecunoscut anterior, recunoașterea guvernului implică și
recunoașterea statului (similar, recunoașterea statului implică și recunoașterea
guvernului);
criterii de recunoaștere a guvernelor (trebuie îndeplinite cumulativ):
criteriul efectivității – noul guvern este susceptibil să fie recunoscut dacă are
autoritate asupra statului respectiv, îl controlează și se bucură de sprijinul majorității
populației (are perspective rezonabile de permanență);
capacitatea de a se achita de obligațiile internaționale.
Chiar și în ipoteza întrunirii acestor criterii, nici un stat nu este obligat să recunoască
guvernul altui stat, nerecunoașterea ori recunoașterea întârziată putând fi apreciate ca
un act de ingerință în treburile interne ale unui alt stat.
doctrine privind recunoașterea guvernelor:
a) Tobar – reiterează teza legitimismului constituțional (i.e. recunoașterea nu

trebuie acordată niciunui guvern care a fost stabilit prin mijloace revoluționare,
câtă vreme reprezentanții liber aleși ai poporului nu au reorganizat țara pe baze
constituționale);
8/11
b) Estrada – nerecunoașterea noilor guverne presupune o imixtiune în afacerile

interne ale altor state (schimbă caracterul recunoașterii – din expresă în tacită,
urmărind evitarea pronunțării directe asupra schimbărilor de guvern din alte țări);
pentru a evita interpretări greșite, SUA, Franța, Spania și Marea Britanie au

adoptat politica de a nu recunoaște niciodată guverne, ci numai state.
2.5.3. Recunoașterea beligeranței și insurecției
se referă la recunoașterea unilaterală a insurgenților, în calitate de beligeranță, în ipoteza

unui război civil prelungit;
recunoașterea poate fi făcută de către state terțe sau chiar de către statul în cauză;
se vor aplica legile războiului, mai ales normele dreptului internațional umanitar.
2.5.4. Consecințele recunoașterii statelor și guvernelor
1) obținerea calității de a stabili relații diplomatice cu statele care au recunoscut un stat și de

a încheia tratate cu acestea;
2) obținerea dreptului de a introduce acțiuni în fața instanțelor judecătorești ale statelor care
au recunoscut un nou stat (care nu ar fi fost posibilă altfel, potrivit legislațiilor unor state);
3) dobândirea, de către statul recunoscut (cu efecte și asupra bunurilor sale) a imunității de
jurisdicție și de executare în fața instanțelor statului care a acordat recunoașterea;
4) acceptarea actelor sale executive și legislative în instanțele judecătorești ale statului care l-
a recunoscut.
Definiție: substituirea unui stat în locul altuia, în ceea ce privește răspunderea pentru relațiile
internaționale ale unui teritoriu [art. 2 alin. (1) lit. b) din Convenția referitoare la succesiunea
statelor cu privire la tratate – Viena, 1978 și Convenția referitoare la succesiunea statelor în ceea
ce privește datoriile – Viena, 1983].
problema succesiunii statelor apare atunci când au loc modificări teritoriale, indiferent dacă
acestea conduc la apariția unor noi state (i.e. dezmembrarea imperiilor coloniale,
procesul de decolonizare, etc.), la schimbări majore în natura unui stat (determinate
de procesele revoluționare) sau la simple transferuri de teritorii de la un stat la altul;
forme de „succesiune” a statelor:
reunirea mai multor state într-unul singur – fuziune sau absorbție (e.g. RDG și RFG,
1990);
dezmembrarea unui stat – e.g. Imperiul Austro-Ungar în 1919, URSS – 1990, etc.;
9/11
separarea sau secesiunea – e.g. Pakistan desprins din India – 1947, Norvegia din
Suedia – 1905;
transferul de teritorii – prin cesiune sau în alt mod, o parte din teritoriul unui stat
este transferată altui stat.
2.6.1. Principii comune aplicabile succesiunilor
1. succesiunea asupra unui teritoriu determinat atrage înlocuirea, în acel teritoriu, a ordinii
juridice a statului predecesor cu ordinea juridică a statului succesor;
2. principiul suveranității domină regimul succesiunii – statul succesor nu este continuatorul

suveranității statului predecesor, fiecare dintre ele având personalitate juridică
internațională proprie;
3. statul succesor nu este legat de deciziile anterioare luate de statul predecesor, cu privire la
raporturi juridice internaționale afectând respectivul teritoriu;
4. statul succesor poate prelua și păstra elemente ale ordinii juridice ale statului predecesor,
când consideră că acesta este în interesul stabilității și continuității raporturilor juridice
privind teritoriul său;
5. în cazul decolonizării, statele noi fie au încheiat tratate de succesiune cu fostele metropole,
fie au făcut declarații unilaterale de continuare generală a raporturilor internaționale
anterioare sau numai de continuitate parțială.
2.6.2. Raporturi ce formează obiectul succesiunii
A. Raportul dintre statul succesor și ordinea juridică internațională
succesiunea la tratate:
tratatele încheiate de statul predecesor nu se vor aplica, dacă numai o parte a teritoriului
este transferată (noile tratate încheiate de succesor se vor aplica pe întreg teritoriul);
în cazul decolonizării:
tratatele bilaterale – statul succesor nu era obligat să devină parte la tratatele la

care e parte predecesorul său (de regulă, se încheiau acorduri de succesiune);
tratatele multilaterale – succesorul putea deveni parte la cele la care era parte
predecesorul său, prin transmiterea unei notificări.
rămân valabile tratatele care stabilesc frontierele sau un anumit regim juridic teritorial;
rămân valabile tratatele care crează situații opozabile erga omnes – neutralitatea, zonele
demilitarizate, libertatea navigației pentru toți în anumite spații marine, etc.;
rămân valabile tratatele care impun norme imperative de DI – jus cogens;
10/11
nu rămân valabile tratatele care stabilesc baze militare sau alianțe.
succesiunea la organizații internaționale: succesorul trebuie să devină parte la tratat,

nu se transmite per se calitatea de membru în organizație (excepție: fosta URSS în ONU);
succesiunea statelor și răspunderea internațională: faptele ilicite ale

predecesorului nu îi sunt imputabile succesorului, însă cel din urmă nici nu poate invoca
protecția diplomatică în beneficiul unui particular dacă prejudiciul cauzat de un stat terț s-
a produs anterior succesiunii.
B. Raportul dintre statul succesor și statul predecesor
înlocuirea sistemului juridic al predecesorului cu cel al succesorului;
succesiunea la bunurile de stat – statului succesor i se transmit toate bunurile, mobile

și imobile, de la predecesor (de regulă, fără despăgubiri ori tratat special în acest sens);
succesiunea la arhivele statului – se reglementează prin tratat;
succesiunea la datorii – succesorului i se transmit datoriile proporțional cu proprietatea,

drepturile și interesele transmise (fără periclitarea echilibrului economic al succesorului).
C. Raportul dintre statul succesor și particulari
drepturile câștigate de străini pe teritoriul predecesorului – statele dezvoltate

susțin „salvarea” acestora, în vreme ce statele în curs de dezvoltare admit doar posibilitatea
unor înțelegeri, de la caz la caz;
cetățenia – statul succesor impune, ca regulă, cetățenia sa persoanelor aflate pe teritoriul

său. Există și posibilitatea acordării dreptului de opțiune (fără a crea situații de apatridie).
11/11
FIȘĂ DE SEMINAR
Seminar VI – Alte subiecte de drept internațional (DI) și entități internaționale
Cuvinte-cheie: mișcare de eliberare națională, state; organizații internaționale

interguvernamentale; societăți transnaționale; ONG-uri internaționale;
individul, Vaticanul, Ordinul Suveran Militar de Malta.
1. Organizațiile internaționale interguvernamentale – subiecte derivate de DI
Definiție: o asociere de state, constituită prin tratat, înzestrată cu o constituție și organe

comune și posedând personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre (definiția CDI1).
elemente constitutive:
a) statele – în calitate de membre, ca subiecte primare de DI;
b) tratatul multilateral constitutiv – e.g. Statut, Cartă, Constituție, Pact, etc.;
c) structura instituțională proprie – un număr de organe cu funcționare permanentă sau

periodică, ce asigură desfășurarea activităților organizației, conform scopurilor sale;
d) desfășurarea activității cu respectarea normelor DI – permite diferențierea dintre

organizații și STN-uri, care nu au calitatea de subiect de DI, fiind entități private.
organizațiile internaționale interguvernamentale (OI) sunt constituite ca urmare a: (i)

exprimării acordului de voință al statelor membre, (ii) în scopul îndeplinirii anumitor
obiective și funcțiuni (iii) în planul relațiilor internaționale;
NU prezintă: SUNT:
aceleași elemente constitutive ca subiecte derivate ale DI, în raport cu

cele ale statelor; statele – subiectele originare;
aceleași condiții de constituire ca alcătuite exclusiv din state – ca

statele; subiecte de DI – în calitate de membri.
suveranitate, comparativ cu statele.
1 Comisia de Drept Internațional;
1/7
Organizațiile internaționale pot fi: cu caracter universal (ONU, OIM, OMS, BIRD,
UNESCO, etc.), regionale (OSCE, Consiliul Europei, NATO) și subregionale (CEMN,
Consiliul Nordic ).
2. Alte entități ale societății internaționale
2.1.1. Vaticanul
326 – este construită prima biserică – bazilica lui Constantin. Construcția a fost
ridicată peste mormântul Sfântului Petru. Astfel, zona devine populată, în special, cu
case de locuit legate de activitatea Sfântului Petru;
regiunile vecine sunt conduse de Papi – așa-numitele State Papale. Aceste domnii au
durat mai bine de o mie de ani, până la crearea noului Regat al Italiei;
din 726, Papa Grigorie al doilea exercită la Roma magistratura supremă, recunoscută
de Pepin cel Scurt și de Carol cel Mare2;
1073-1085 – prin reforma gregoriană, care reafirmă dreptul Papei de a conduce lumea
și clerul, statul papal se afirmă ca factor politic;
1140 – Decretul lui Grațian să stipuleze drept factor de legitimare a oricărei legi
conformitatea cu dreptul natural, efect al voinței divine. Altfel spus, legislația
canonică a Bisericii are prioritate în fața legislației sociale;
1850-1870 – reunificarea Italiei a restrâns dramatic teritoriul statului pontifical la

regiunea Romei și la provincia Latium, Papa retrăgându-se la Vatican. Pentru o
perioadă îndelungată, Sfântul Scaun își menține atitudinea de refuz în fața noii puteri;
1870 – ulterior formării statului Italian unitar, Roma devine capitala acestuia, fiind
încorporată în noul stat. Posesiunile Sfântului Scaun rămân într-o situație incertă, în
momentul în care Roma a fost anexată de Piemont;
1871 – armata lui Victor Emmanuel ocupă Roma și proclamă orașul capitală a Italiei.
În același an, se adoptă Legea garanțiilor, care recunoștea doar sacralitatea și
inviolabilitatea persoanei Sfântului Pontif, fără însă a recunoaște un statut politic
Vaticanului;
1929 – Italia încheie cu Sfântul Scaun Tratatul de la Lateran, prin care sunt create
două entități complementare, însă care au competențe diferite, și anume: Sfântul
Scaun (Papa) și Vaticanul;
2Statul papal cuprindea, alături de Roma, și alte provincii: Romagna Urbino Spoletto, Castro, Marca Ancona,
Bologna, Peruggia şi Orviettano;
2/7
este un tratat politic care ,,rezolvă și elimină problema romană” (27 de

articole), un concordat prin care este reglementată condiția juridică a Bisericii
catolice în Italia (45 de articole)3 și o convenție financiară (3 articole)4;
recunoaște independența și suveranitatea statului Vatican;
anexa II a tratatului stipulează un drept de proprietate privilegiată care

revine Vaticanului. asupra unei liste de imobile care se bucură de privilegiul
extrateritorialității (i.e. sunt excluse de la expropriere și de la impozitare) sau
imobile care nu sunt extrateritoriale, dar sunt excluse de asemenea de la
expropriere și de la impozitare.
se proclamă neutralitatea pe care Sfântul Scaun și-o asumă în mod universal,

respectiv cu referire la absolut orice conflict. În plus, noul stat beneficiază de
dreptul de intervenție pe scena politică a lumii în cazul unui conflict
internațional, când puterile aflate în conflict solicită poziția de arbitru a Papei.
Particularități din perspectiva DI:
teritoriul = (aprox. 44 km2) este parte a Mons Vaticanus și a fostelor câmpuri

Vaticane unde a fost construită Bazilica Sfântul Petru. Include și rezidența papilor
numită Palatul Apostolic cu Capela Sixtină, muzeele Vaticanului. și Piața Sfântul
Petru, care nu a putut fi izolată de restul Romei. Din 1984, întreg teritoriul
Vaticanului este înscris pe lista patrimoniului mondial UNESCO;
populația5 = Vaticanul numără 799 de locuitori (2019), din care 402 au

cetățenia statului Vatican. Din numărul total de cetățeni, 58 sunt Cardinali, 293
sunt clerici membri ai diverselor organisme pontificale, 62 sunt alți clerici, 101
membri din Garda Elvețiană, iar 43 sunt alți laici. Cetățenia vaticană nu se
moștenește și nici nu se obține prin nașterea pe teritoriului statului, putând fi
obținută doar de la Sfântul Scaun și este sistată în momentul în care se încheie
activitatea pentru Vatican;
autoritățile/guvernul = șeful statului (și guvernului) este Papa, reprezentând:

autoritatea supremă executivă, legislativă și judecătorească. Vaticanul
este o monarhie electivă non-ereditară cu un suveran care exercită autoritate
absolută, nu doar peste statul Vatican, dar și peste Sfântul Scaun. Suveranul este
ales pe viață în conclav de cardinalii sub 80 de ani. Subordonații principali ai
Papei sunt: Secretarul de Stat, Președintele Comisiei Ponficale pentru
Statul Vatican și Guvernatorul statului Vatican. Sfântul Scaun are trei
3În 1984, un concordat nou între Sfântul Scaun și Italia a modificat câteva prevederi ale tratatului anterior, inclusiv
poziția catolicismului ca religie de stat în Italia;
4 Vaticanul primește de la Italia 750 de milioane de lire și alte titluri ca despăgubire pentru pierderea statelor pontificale
și a bunurilor ecleziastice;
5A se vedea, în acest sens, http://worldpopulationreview.com/countries/vatican-city-population/, accesat la data de
17.11.2019;
3/7
tribunale: Penitenţieria apostolică (se ocupă de conştiinţă); Rota romană

(responsabilă pentru recursuri, inclusiv anularea căsătoriilor) și Signatura
apostolică, curtea supremă de apel.
capacitatea de a stabili relații la nivel internațional6 = Vaticanul are

statutul de permanent observator la ONU, din 6 aprilie 1964. În calitatea lui de
subiect de DI, Vaticanul, prin instituția Papei, are dreptul de a încheia tratate în
calitate de: (i) şef de stat şi (ii) tratate încheiate în calitate de șef al Bisericii
Catolice.
2.1.2. Ordinul Suveran Militar de Malta
denumirea oficială este: Ordinul Suveran Militar Ospitalier al Sfântului Ioan de

Ierusalim, de Rodos și de Malta/Sovrano Militare Ordine Ospedaliero di San
Giovanni di Gerusalemme di Rodi e di Malta (versiunea scurtă fiind Ordinul Suveran
de Malta – OSM)7;
Este un ordin religios, ce își are originea în străvechiul ordin al Cavalerilor Ospitalieri
sau Cavalerii Sfântului Ioan, înființat în 1050 și recunoscut ca ordin religios cavaleresc
din anul 1113, prin Bula papală a Papei Pasquale al II-lea, cu numele de „Ordinul
Sfântului Ioan din Ierusalim”;
devine un ordin militar atunci când a trebuit să își apere spitalele proprii din Țara
Sfântă, dobândind inclusiv un teritoriu și funcționând ca un Stat.
în timp, a pierdut unele teritorii, dobândind altele (insulele Rodos sau Malta);
1530 – Ordinul stăpânea insula Malta „concesionată” de Regatul celor două Sicilii;
1798 – francezii, sub comanda lui Napoleon Bonaparte preiau controlul insulei,
impunând cedarea acesteia de către cavalerii de Malta. Ordinul şi-a pierdut, după
această cucerire, funcția sa militară.
1800 – Malta a fost ocupată de englezi, suveranitatea acestora fiind confirmată prin
tratatele de la Paris din 1814 şi Viena din 1815;
1870 – după mai multe peregrinări prin Europa, sediul ordinului se stabilește la
Roma, pe teritoriul Statului pontifical. Ulterior, sediul conducerii Ordinului rămâne
în continuare la Roma, pe teritoriul statului italian (cele două imobile deținute de
Ordin în capitala Italiei se bucură de un regim de extrateritorialitate asemenea
reședințelor diplomatice ale altor state).
6 Relațiile diplomatice dintre România și Vatican au fost întrerupte în 1950, însă au fost reluate în 1990;
7 A se vedea, în acest sens, http://www.mae.ro/node/8304, accesat la data de 17.11.2019;
4/7
Particularități din perspectiva DI:
ca formă de guvernământ, OSM este un ordin religios, de natură tradițional

nobilă, militar-cavalerească;
este subiect suveran de drept internațional, activitatea sa desfășurându-se pe

baza „Cartei Constituționale” și a „Codului Ordinului”, revizuit în 1997;
cuprinde peste 10.000 de cavaleri, răspândiți pe întreaga suprafață a globului,

împărțiți în trei categorii. Misiunea Ordinului este sintetizată de motto-ul „Tuitio
Fidei et Obsequium Pauperum” (Apărarea credinței și asistență pentru cei
săraci);
OSM are sediul central la Roma, suprafața și diviziunile teritoriale sale

întinzându-se pe o arie mai mică de 1 km2; populația OSM numără 13.500
membri, catolici; Ziua națională: 24 iunie (Sărbătoarea Sfântului Ioan
Botezătorul).
Carta ONU consacră principiul autodeterminării popoarelor, ca principiu fundamental al

dreptului internațional. Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele se impune tuturor
statelor ca:
1) obligație generală = de abstinență de la orice acțiune care vizează să rupă parțial

sau total unitatea națională și integritatea teritorială a unui alt stat sau țară;
2) o serie de obligații corelative = obligația de a favoriza, împreună cu alte state sau

separat, realizarea dreptului popoarelor și de a ajuta ONU să se achite de răspunderile
pe care i le oferă Carta sub acest aspect;
este considerată popor acea entitate care: a) este determinată prin

caracteristici proprii (are o identitate) și b) are legătură cu un teritoriu,
chiar dacă poporul a fost înlăturat ilicit de pe acest teritoriu și înlocuit artificial
cu altă populație;
mișcările de eliberare națională – trebuie să: a) își exercite autoritatea

de facto asupra unei părți semnificative a teritoriului eliberat, b) să exercite
autoritatea efectiv (să existe organe de conducere reprezentative), c) există
o forță organizată capabilă să ducă la final lupta de eliberare pentru
constituirea statului independent.
Aceste mișcări, odată recunoscute, dobândesc un statut juridic special, putându-

se prevala de drepturi (e.g. dreptul de a se prevala de normele dreptului umanitar,
dreptul de reprezentare diplomatică – activă și pasivă, pot dobândi statutul de
5/7
observator în cadrul unor OI, ori chiar pe cea de membru asociat, în cadrul acelor
OI al căror statut permite acest lucru, etc.).
ONG-uri internaționale = acele asociații internaționale, create din inițiativă privată sau
mixtă, ce grupează persoane fizice sau juridice de diferite naționalități, ce au personalitate
juridică înscrisă în ordinea internă a unui stat, fără scop lucrativ;
sunt persoane juridice de drept intern, din țara de sediu;
pentru a li se putea recunoaște statutul de persoană juridică, acestea trebuie constituite

potrivit legii unui stat determinat, adică legea sediului;
în plan internațional, statutul juridic al ONG-urilor internaționale poate fi abordat astfel:
Din perspectiva raporturilor / relațiilor lor cu:
Statele: OI:
(!) sunt considerate subiecte (!) ONG-urile internaționale sunt
de drept intern; invitate să ia parte sau li se admit
=> sunt supuse legilor interne ererile de participare la lucrările unor
ale statului de sediu, care pot fi OI;
oricând modificate. (!) această participare este
condiționată de dispozițiile statutului
OI, care trebuie săă permiă acest
lucru.
STN-uri = întreprinderi ce au în proprietate sau care controlează capacități de producție

și servicii, în afara teritoriului în care își au baza și care funcționează printr-un centru unic
de decizie localizat într-o țară și centre de activitate, cu sau fără personalitate juridică,
situate în alte state;
activitatea lor se extinde în numeroase state, cu care pot încheia contracte de stat („state
contracts”);
6/7
cu toate acestea, NU sunt considerate subiecte de DI;
statutul lor juridic este stabilit prin dreptul național al statului în care își are sediul
societatea mamă => din punct de vedere al constituirii, funcționării și extinderii
personalității sale juridice, STN-urile sunt supuse dreptului național al statului al cărei
naționalitate o au;
însă, grupul de societăți din care face parte și societatea mamă, urmează o politică proprie,
care nu este întotdeauna în deplină concordanță cu interesele statului de origine sau invers;
raportat la relațiile cu statul în care își desfășoară activitatea, (ii.e. statul gazdă), o filială a
unei STN sau o societate națională aparținând unui grup de tip STN, urmează să se supună:
a) legislației țării de origine;
b) legislației țării-gazdă și orientărilor de politică economică ale STN mamă.
2.5. Individul în DI
apare, în raporturile juridice internaționale, ca beneficiarul mediat al unor norme și nu ca

subiect activ, creator de norme, neavând capacitate juridică internațională proprie și
independentă, în raport cu statele.;
nu este recunoscut ca subiect de DI, nefiind creator de norme de DI;
capacitatea de a sesiza unele instanțe internaționale are la bază tot acordul prealabil
al statelor (dacă s-ar denunța un tratat, individul nu ar putea acționa).
7/7
FIȘĂ DE SEMINAR
Seminar VII – Competențele statului asupra persoanelor în DI
Cuvinte-cheie: competența statului; populația; cetățeni; străini; apatridie; bipatridie;

extrădare; expulzare; refugiați, persoane strămutate; azil teritorial și politic.
I. Noțiuni introductive
competența statului = exercițiul autorității de stat asupra persoanelor și a teritoriului

aflate sub suveranitatea sa;
jurisdicția (stricto sensu) = exercițiul unor funcțiuni contencioase , i.e. al autorității

organelor judecătorești ale unui stat;
competențele statului asupra persoanelor = exercițiul autorității fiecărui stat de a

legifera (jurisdiction to prescribe), de a judeca (jurisdiction to adjudicate) și de a
aplica constrângerea (jurisdiction to enforce) cu privire la persoanele fizice,
persoanele juridice, precum și la anumite vehicule, aflate pe teritoriul național.
competențele statului asupra teritoriului = exercițiul autorității fiecărui stat cu

privire la ansamblul teritoriului național, precum și asupra bunurilor și actelor comise
în limitele acestuia:
în materie civilă – statele pot conveni ca, în anumite condiții, să accepte

reciproc extinderea exercițiului unora dintre aceste competențe dincolo de
limitele teritoriului național;
în materie penală – în principiu, exercițiul competențelor statului este strict

limitat la teritoriul național.
1.1. Exercițiul competenței statelor asupra persoanelor în materie penală
limite: teritoriul național;
principii care justifică și delimitează exercițiul competenței statului:
1. principiul teritorialității – decurge direct din exercițiul suveranității statului și privește

exercițiul jurisdicției sale asupra tuturor faptelor penale săvârșite pe teritoriul său, fie
de cetățeni, fie de străini;
1/10
2. principiul competenței personale active (cetățeniei) – statul este competent să supună

ordinii sale juridice și jurisdicționale faptele penale comise de cetățenii săi, chiar dacă
aceștia se află pe teritoriul altui stat și chiar dacă faptele au fost săvârșite în străinătate;
3. principiul competenței personale pasive – statul este competent să incrimineze și să

judece actele comise de străini, în străinătate, dacă prin acestea s-au adus prejudicii
semnificative drepturilor sau intereselor cetățenilor săi.
principiul competenței universale = dreptul oricărui stat de a judeca și pedepsi crime

de o gravitate deosebită, precum: genocidul, crimele împotriva umanității, unele crime de
război, tortura, actele de terorism, de piraterie, etc., dacă acestea: (i) au fost comise în
străinătate, (ii) indiferent de cetățenia autorilor (străini sau proprii cetățeni)
și (iii) indiferent de cetățenia victimelor.
II. Populația. Cetățenia
2.1. Populația – element constitutiv al statului
Definiție: totalitatea locuitorilor aflați pe teritoriul unui stat (incluzând toate persoanele fizice
care se găsesc la un moment dat pe teritoriul său).
din punctul de vedere al DI, exercițiul competențelor statului asupra persoanelor prezintă
relevanță în ceea ce privește:
(i) condițiile în care statutul juridic al cetățenilor și al străinilor unui stat este recunoscut
și poate fi opozabil altor state sau foruri internaționale;
(ii) compatibilitatea exercițiului acestor competențe cu normele de DI.
2.2. Cetățenia
Cetățenia = „este o legătură juridică care se întemeiază pe un fapt social, pe o legătură, o

solidaritate efectivă de existență, interese, sentimente, alături de o reciprocitate de drepturi și
obligații. Se poate spune că ea este expresia juridică a faptului că individul căruia îi este
conferită (…) este, în fapt, mai strâns legat de populația statului care i-o acordă decât de a
oricărui alt stat”1.
conflict pozitiv de cetățenie (bipatridia) = rezultă din dobândirea unei noi cetățenii, fără a
o pierde pe cea a statului de origine;
1Hotărârea CIJ în cazul Nottebohm, ICJ Reports 1955, p.23;
2/10
e.g. dubla cetățenie poate apărea în situația unui copil ai cărui părinți sunt cetățeni
ai unui stat care acordă cetățenia după criteriul jus sanguinis, năsut pe teritoriul
unui stat care acordă cetățenia după criteriul jus soli.
conflict negativ de cetățenie (apatridia) = cazul indivizilor a căror situație nu poate fi

încadrată în câmpul de acțiune al vreunei legislații a diverselor state în legătură cu
dobândirea cetățeniei (i.e. ca rezultat al nepotrivirii acestor legislații);
e.g. apatridia poate rezulta în cazul unui copil născut din părinți apatrizi, pe
teritoriul unui stat care acordă cetățenia după criteriul jus sanguinis;
apatrizii nu se pot bucura de protecția diplomatică din partea statului pe teritoriul

căruia se află, putând fi victimele unor expulzări abuzive, discriminări, etc.;
apatrizii, fiind lipsiți de legătura juridică cu statul pe teritoriul căruia se află, în

principiu, nu au obligații de îndeplinit în raport de această legătură, dar nici nu
beneficiază de drepturile pe care le au cetățenii;
apatrizii sunt, însă, obligați să respecte legislația statului gazdă, abordându-li-se, în

general, un tratament similar cu cel al străinilor;
Convențiile de la New York privind statutul apatrizilor, 191954, 1961 (încheiate

sub auspiciile ONU):
1. fiecare apatrid are obligații față de țara unde se găsește, conformându-se legilor și
regulamentelor sale, precum și măsurilor pentru menținerea ordinii publice;
2. aplicarea convenției tuturor apatrizilor, fără discriminare privind rasa, religia sau
țara de origine;
3. tratamentul aplicat apatrizilor să fie cel puțin la fel de favorabil ca acela acordat
propriilor cetățeni, cu privire la libertatea practicării religiei lor și educația
religioasă a copiilor.
2.2.1. Protecția diplomatică a propriilor cetățeni
protecția diplomatică = constă în luarea anumitor măsuri, dacă este cazul, în scopul de
a proteja în străinătate, interesele propriilor cetățeni în raporturile cu autoritățile locale.
se realizează prin intermediul reprezentanțelor diplomatice ale statului de origine

acreditate pe lângă statele pe teritoriul cărora se află asemenea cetățeni;
astfel, statul se implică direct, în nume propriu, în apărarea intereselor propriilor

cetățeni față de un alt stat;
3/10
exercitarea protecției diplomatice este un drept al statului național al

străinului, iar nu o obligație;
în afara propriilor cetățeni, protecția diplomatică mai poate fi acordată

apatrizilor care domiciliază pe teritoriul statului respectiv, cât și celor cărora
li s-a acordat statutul de refugiat, de către statul de reședință;
protecția diplomatică poate fi acordată și unor persoane juridice care au

naționalitatea statului care decide să o acorde.
2.2.2. Naționalitatea persoanelor juridice și a diferitelor categorii de vehicule
naționalitatea persoanelor juridice = legătura permanentă dintre o persoană juridică

și statul în a cărui ordine juridică internă este înscrisă;
are un caracter automat când conducătorii săi și acționarii, sunt cetățeni sau persoane
juridice având naționalitatea statului respectiv iar sediul acesteia se află pe teritoriul
acelui stat;
în situațiile cu element de extraneitate, sens în care apar două orientări:
1. criteriul încorporării/înregistrării: orice societate, persoană juridică,

are naționalitatea statului în care a fost înregistrată, indiferent de cetățenia
fondatorilor, sau acționarilor, compoziția capitalului, sau entitățile care exercită
controlul financiar al societății;
2. criteriul sediului: o societate va avea naționalitatea statului pe teritoriul

căruia își stabilește sediul, atunci când acesta nu coincide cu statul unde
societatea a fost înregistrată.
naționalitatea diferitelor vehicule = legătura permanentă dintre anumite categorii de

vehicule (i.e. nave, aeronave și vehicule spațiale) și un stat anume. Importanța acestei
legături este evidențiată de următoarele aspecte:
1) aceste tipuri de vehicule traversează, uneori cu viteze greu de determinat, spații

supuse unor jurisdicții diferite, naționale sau internaționale;
2) activitățile lor, în cazul în care au caracter ilicit, trebuie să poată fi imputabile,

respectiv să angajeze răspunderea unui anumit stat;
3) pentru ca legătura dintre un stat și un anumit vehicul să poată fi valorificată, aceasta

trebuie să satisfacă și condiția efectivității.
4/10
III. Regimul juridic al străinilor. Expulzarea și extrădarea. Dreptul de azil
3.1. Regimul juridic al străinilor
Străin = o persoană care se află pe teritoriul unui stat, fără a avea cetățenia acestuia, ci a unui alt
stat. Sunt asimilați acestora apatrizii și refugiații.
statutul acestora este stabilit de fiecare stat în parte, fiind, evident, diferit de acela al
cetățenilor;
statul nu are asupra acestora aceeași autoritate și nici nu nici aceleași obligații, după cum
nici străinii nu au aceleași drepturi ca cetățenii;
orientări:
un stat are datoria să admită intrarea oricărui străin pe teritoriul să, putând însă
condiționa această intrare (e.g. străinii considerați indezirabili, pot fi refuzați);
un stat este îndreptățit să expulzeze orice străin, dar pentru motive temeinice.
expulzare = obligarea străinului de a părăsi teritoriul statului unde își are reședința (este
dispusă printr-un act administrativ individual, motivat prin rațiuni de ocrotire a ordinii
publice, a regimului politic, sistemului economic, securitatea națională);
condiții de exercitare a dreptului de a expulza:
condițiile nu trebuie să fie inutil de drastice, să se permită, eventual,

expulzatului, să își aleagă statul spre care să fie expulzat;
să se respecte, în legătură cu expulzarea, drepturile elementare ale persoanei

(e.g. excluderea detenției ilegale, a violenței, etc.);
interzicerea expulzării unui străin într-o țară sau teritoriu în care persoana sau
libertatea sa ar fi amenințate pe motiv de rasă, religie, cetățenie sau opinii
politice.
extrădarea = modalitate de terminare a șederii unui străin de pe teritoriul unui stat, în

cazurile în care acesta este autorul unor infracțiuni de drept comun ori a unor crime
internaționale;
se realizează fie:
pe baza unor convenții internaționale, de regulă, prin convenții bilaterale de

asistență juridică, dar și prin convenții multilaterale (e.g. Convenția din 13
decembrie 1957, încheiată între statele membre ale Consiliului Europei);
5/10
pe bază de reciprocitate, în raporturile dintre două state, chiar în lipsa unor

convenții speciale în care să se menționeze expres obligația de extrădare;
în temeiul unor dispoziții din legea internă a statului care acordă extrădarea
(art. 14 din Codul penal român).
3.3. Dreptul de azil
(i) azilul teritorial:
din punctul de vedere al statului, acordarea sau refuzul de a acorda azil

unor străini pe teritoriul național reprezintă un drept suveran al statului
solicitat. Elemente constitutive ale acestui concept:
- ocrotirea unor străini din rațiuni umanitare care, însă, în cazul azilului,
reprezintă mai mult decât un refugiu temporar;
- un anumit grad de protecție activă, printr-o serie de măsuri care revin, în

principal, autorităților cu atribuții speciale în acest domeniu, vizând
asimilarea azilantului în societatea în care a fost primit.
din punctul de vedere al individului, dreptul de a solicita azil este

considerat un drept fundamental al omului (art. 14 din Declarația Universală a
Drepturilor Omului). Principii:
1. statele trebuie să respecte acordarea azilului de către alte state, în virtutea

suveranității lor, inclusiv persoanelor care luptă împotriva colonialismului;
2. dreptul de azil nu trebuie acordat persoanelor cu privire la care există dovezi

că au comis o crimă împotriva păcii, o crimă de război sau împotriva
umanității;
3. situația persoanelor care dobândesc azilul nu afectează suveranitatea

statelor, scopurile și principiile ONU;
4. dacă un stat întâmpină dificultăți în acordarea ori menținerea azilului,

acestuia i se va acorda sprijin;
5. persoanele care solicită azil nu vor fi supuse unor măsuri de respingere la

frontieră și nu vor fi expulzate sau silite să se întoarcă în statul unde pot fi
supuse persecuției.
(ii) azilul diplomatic:
constă în primirea și protecția acordată de localurile ambasadelor și oficiilor

consulare străine dintr-un anumit stat unor cetățeni ai acestui stat, urmăriți de
6/10
propriile lor autorități, ori a căror viață este în pericol din cauza unor
evenimente interne excepționale (e.g. revolte, lovituri de stat).
IV. Refugiații și persoanele strămutate. Regimul juridic al refugiaților în

România
4.1. Refugiații
refugiat = „orice persoană care, în urma unor temeri justificate, de a fi persecutată, pe

motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinie
politică, se găsește în afara țării sale de origine și nu poate, sau din cauza acestor temeri,
nu dorește să revină în această țară” (Convenția din 1951 privind statutul refugiaților).
în noțiunea de „refugiat” nu intră și aceea de „refugiat economic” și nici acelea ajunse

în asemenea situații în urma unor conflicte armate, internaționale sau interne2.
statutul juridic al refugiaților: statele părți la Convenția din 1951 au obligația:
1) să asigure străinilor care revendică acordarea statutului de refugiat examinarea, pe o

bază individuală, a temeiniciei cererilor, conform unor proceduri special instituite de
legislația internă a fiecărui stat;
2) să acorde celor cărora li se recunoaște statutul de refugiat anumite drepturi, respectiv

un statut egal cu celelalte categorii de străini în ceea ce privește dobândirea de bunuri
mobile și imobile;
3) protecția dreptului de autor a dreptului de proprietate industrială acordate în mod egal

în raport de cetățenii statului de reședință;
4) accesul la instanțele judecătorești pe teritoriul tuturor statelor-părți la Convenție,

beneficiind de același tratament ca orice cetățean, inclusiv asistență juridică și scutirea
de cautio judicatum solvi;
5) un statut egal cu cel al cetățenilor statului pe teritoriul căruia se află refugiații și în ceea
ce privește exercitarea unor profesiuni remunerate, dreptul la o locuință, la
învățământul primar, aplicarea legislației muncii și asigurărilor sociale, ca și diverse alte
măsuri administrative.
principiul nereturnării (non refoulement): art. 33 al Convenției din 1951 – statele nu

pot returna un refugiat „într-o țară în care viața sau libertatea în care persoana sau
libertatea sa ar fi amenințate pe motiv de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un
2Acestea intrând sub incidența Convenției de la Geneva din 1949 privind protecția victimelor războiului și Protocolul
adițional din 1977 privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale;
7/10
grup social sau opinii politice ori într-o țară în care refugiatul nu ar fi protejat împotriva
unei asemenea returnări”.
admiterea de refugiați pe o bază temporară: reprezintă acordarea unui statut de

„refugiat temporar”, respectiv o formulă intermediară între două soluții extreme:
nereturnarea și acordarea de azil, ori neadmiterea la graniță și repatrierea sau reașezarea
într-o altă țară.
Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiați („ICNUR”)3: asigură protecție

internațională refugiaților și caută soluții imediate sau permanente problemelor acestora;
promovează încheierea și ratificarea unor convenții internaționale pentru protecția
refugiaților, urmărind aplicarea acestora, ca și adoptarea, prin acorduri speciale între
guvernele statelor, a unor măsuri pentru îmbunătățirea situației refugiaților și pentru
reducerea numărului persoanelor care au nevoie de protecție.
ICNUR ia măsuri privind:
a) eventuala repatriere voluntară, dacă o permit condițiile din țara de origine;
b) naturalizarea în prima țară de refugiu;
c) reașezarea într-o altă țară, dacă prima țară de refugiu nu are posibilități de
asimilare.
4.2. Persoanele strămutate
strămutarea persoanelor = mișcarea forțată a persoanelor din localitatea sau mediul

lor de viață și al activității profesionale. Este o formă de schimbare socială cauzată de o serie
de factori, cel mai frecvent fiind conflictul armat (displaced persons) 4.
include și situația persoanelor deportate de un stat care exercită ocupația asupra

statului pe teritoriul cărora se află persoanele deportate:
această ipoteză a fost practicată în cel de-al Doilea Război Mondial, de către
Germania, în raport de statele ocupate;
această operațiune a dus la deportarea a milioane de oameni;
1945 – pentru repatrierea acestor persoane, au fost încheiate convenții între

URSS, Marea Britanie și SUA, precum și între URSS și Franța;
3 Creat prin Rezoluția Adunării generale a ONU 428(V) din 14 decembrie 1950 și a început să funcționeze de la 1 ianuarie
1951;
4A se vedea, în acest sens, http://www.unesco.org/new/en/social-and-human-sciences/themes/international-
migration/glossary/displaced-person-displacement/;
8/10
mai mult de un milion dintre persoanele strămutate au refuzat repatrierea

=> Organizația Internațională a Refugiaților („OIR”) ia ființă, în
în calitate de organ special al ONU (1946);
1950 – OIR este înlocuită de ICNUR (activă și în prezent).
în prezent, dezastrele naturale, foametea, dezvoltarea și schimbările economice pot fi,

de asemenea, o cauză de strămutare;
una dintre provocările majore astăzi este creșterea numărului de persoane

strămutate intern (internally displaced persons – „IDP”) la nivel mondial5:
sunt acele persoane care sunt nevoite să fugă din casele lor, adesea din aceleași
motive ca refugiații - război, conflict civil, conflicte politice și abuzuri grave de
drepturi ale omului - dar care rămân în propria țară și nu trec de frontiera
internațională;
nu sunt eligibili pentru protecție în cadrul aceluiași sistem internațional

ca și refugiații. De asemenea, nu există un singur organism internațional
încredințat de protecția și asistența lor.
4.3. Regimul juridic al refugiaților în România
art. 18 din Constituția României: „(1) Cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în
România se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de
Constituție și de alte legi. (2) Dreptul de azil se acordă și se retrage în condițiile legii, cu
respectarea tratatelor și a convențiilor internaționale la care România este parte”;
forme de protecție:
a) statutul de refugiat – este refuzat persoanei care:
- a comis o infracțiune contra păcii și omenirii ori o infracțiune la care se referă

convențiile internaționale la care România este parte;
- a comis o infracțiune gravă de drept comun în afara României, înainte de a fi

admis pe teritoriul acesteia;
- a comis fapte care sunt contrare scopurilor și principiilor enunțate în Carta

ONU.
5
A se vedea, în acest sens, http://www.unesco.org/new/en/social-and-human-sciences/themes/international-
migration/glossary/displaced-person-displacement/;
9/10
b) protecția subsidiară – are în vedere străinii sau apatrizii cărora nu li se poate acorda
statutul de refugiat, dar a căror viață ar fi pusă în pericol dacă ar fi returnați în țara de
origine (se acordă pe o perioadă nedeterminată și numai în anumite condiții).
c) protecția temporară – are în vedere protejarea de consecințele conflictelor care

militare a persoanelor deplasate, din rândul populației civile, provenind din zonele de
conflict. Se acordă în cazul existenței unui flux masiv sau a unui flux iminent de
persoane strămutate din țări terțe care nu se pot întoarce în țara de origine.
procedura de acordare a unei forme de protecție, respectiv acordarea de azil:
procedura ordinară – străinul aflat pe teritoriul României solicită azilul sau la unul
dintre punctele de frontieră, cererea de azil urmând a fi soluționată de Direcția de Azil
și Integrare (poate dura 60 de zile);
procedura accelerată – presupune soluționarea, într-un termen foarte scurt, a cererii

de azil și se declanșează în cazul cererilor vădit nefondate, precum și al cererilor
formulate de persoane care, prin activitățile lor, prezintă un pericol pentru siguranța
ori ordinea publică în România sau care provin dintr-o țară în care nu există risc serios
de persecuție (soluționată în termen de 3 zile).
10/10
FIȘĂ DE SEMINAR
Seminar VIII –Competențele statului asupra teritoriului. Regimul juridic al unor

spații internaționale
Cuvinte-cheie: debellatio; dobândire originară; frontieră; delimitare; ape maritime

interioare; aeronave civile/de stat; linii de bază; rade; zona internațională a
teritoriilor submarine (Zona); patrimoniu comun al umanității; neapropriere
1. Teritoriul de stat. Noțiune și competențe
Teritoriul de stat = spațiul geografic în limitele căruia statul își exercită suveranitatea
deplină și exclusivă.
alături de populație și de structura de organe ale puterii, teritoriul reprezintă una din
premisele existenței statului ca subiect originar al dreptului internațional.
Suveranitatea teritorială – se caracterizează prin:
exclusivitate – asupra teritoriului nu se poate exercita decât autoritatea unui singur

stat (numai statul exercită, prin organele sale, puterile legislativă, executivă și
judecătorească);
plenitudinea exercițiului acesteia – statul este singurul în măsură să determine

întinderea și natura competențelor pe care le exercită în limitele teritoriului de stat.
1.1. Componentele teritoriului de stat:
1) spațiul terestru = solul și subsolul cuprins în limitele frontierelor de stat, indiferent

dacă acesta este format dintr-o singură întindere sau este despărțit de ape maritime
(insule formând un arhipelag);
2) spațiul acvatic = apele interioare (râuri, fluvii, canale, lacuri și mări interioare) și,
pentru statele cu litoral, apele maritime interioare (ale porturilor și golfurilor) și
marea teritorială;
în plus, statele cu deschidere la mare exercită asupra unor spații marine,
1/10
situate dincolo de limita exterioară a mării lor teritoriale, anumite drepturi

suverane, precis determinate (i.e. zona contiguă, zona economică
exclusivă și platoul continental).
3) spațiul aerian = coloana de aer situată deasupra teritoriului terestru și a spațiilor

marine ale statului.
1.2. Dobândirea sau modificarea teritoriului de stat
a) dobândirea originară – așa-numitele „teritorii fără stăpân” (terrae nullius), care

erau ocupate, fără ca, prin aceasta, să se micșoreze corespunzător teritoriul altor state.
Actualmente, nu se mai pot dobândii teritorii în acest mod, dat fiind faptul că, în afară de
Antarctica, ce beneficiază de un regim internațional special, stabilit pe cale convențională,
nu mai există teritorii nesupuse suveranității unui stat;
b) modalități de dobândire sau modificare a teritoriilor aplicate în trecut – cele

mai multe dintre acestea ar fi considerate, astăzi, ca încălcând normele de drept
internațional [e.g. ocupația sau descoperirea originară; cucerirea de teritorii în urma unor
războaie - debellatio; dobândirea de teritorii în urma unor partaje succesorale sau
căsătorii între familiile regale; contiguitatea – terra firma (justificarea pretențiilor
asupra unui teritoriu de apropierea cea mai mare a unui stat de teritoriul pretins) sau
continuitatea (justificarea pretențiilor asupra unui teritoriu pe motiv că acesta este în
continuarea unui stat); vânzarea/cumpărarea de teritorii – cumpărarea de către SUA de
la Franța a teritoriului Louisiana și de la Rusia a peninsulei Alaska];
c) modalități de modificare a teritoriilor admise în dreptul internațional

contemporan – sunt considerate ca fiind legale numai modificările pentru care a fost
exprimată voința suverană a locuitorilor teritoriului în cauză (e.g. procesul de
decolonizare – prin constituirea de state independente pe teritoriile fostelor imperii
coloniale, în urma exercitării dreptului la autodeterminare al popoarelor) ori a exprimării
libere a consimțământului populației ce locuiește pe un anumit teritoriu, în
legătură cu modificarea statutului acestuia (e.g. desprinderea unor teritorii de un
stat și formarea unui sau unor noi state independente - URSS).
în prezent, singura modalitate de modificare a teritoriului unui stat are la bază

consimțământul liber exprimat al populației care locuiește pe teritoriul
statului respectiv, sens în care formele de manifestare a voinței populației pot fi:
(i) hotărârea organului legislativ suprem, ca expresie mediată a voinței

populației;
(ii) consultarea directă a populației, prin referendum sau plebiscit.
condițiile în care se poate consulta populația: Rezoluția Adunării Generale a ONU

2625/1970 (Declarația privind principiile dreptului internațional): nicio acțiune
2/10
privind autodeterminarea popoarelor nu este autorizată sau încurajată

dacă aceasta:
ar dezmembra sau amenința, în întregime sau în parte, integritatea teritorială

sau unitatea politică a unui stat suveran și independent;
statul în discuție se conduce potrivit principiului egalității în drepturi și

dreptului popoarelor de a dispune de ele însele;
statul în discuție dispune de un guvern care reprezintă ansamblul poporului

aparținând teritoriului , fără distincție de rasă, credință sau culoare.
2. Delimitarea teritoriului de stat. Frontierele în dreptul internațional

contemporan
Frontiera = marchează limitele teritoriale în interiorul cărora un stat își exercită

suveranitatea sa deplină și exclusivă.
din perspectiva dreptului internațional, acestea delimitează exercițiul

competențelor teritoriale între statele vecine ori față de anumite spații cu regim
internațional.
Clasificarea frontierelor:
a) după aliniamentele pe care le urmează:
frontiere naturale = se stabilesc ținându-se seama de anumite particularități

geografice (e.g. albia unor râuri sau fluvii, înălțimi, văi, litoral);
frontiere geometrice = reprezintă, în general, linii drepte trasate între anumite

puncte, care despart teritoriile a două state (e.g. frontiera dintre SUA și Mexic
constă într-o linie dreaptă trasată între El Paso și Oceanul Pacific);
frontiere astronomice = urmează paralelele sau meridianele globului

pământesc (e.g. frontiera care separă SUA și Canada – 200 km; Coreea de Nord
de Coreea de Sud).
b) după natura spațiilor pe care le delimitează:
terestre;
fluviale;
maritime;
aeriene.
3/10
Modalități juridice de stabilire a frontierelor = acorduri încheiate între statele

vecine, de cele mai multe ori, ca urmare a înțelegerilor care au marcat finalul unor conflicte
militare .
operațiuni practice de determinare a traseului unei frontiere:
delimitarea = operațiune politică și juridică ce constă în identificarea direcției

principale și descrierea amănunțită a traseului frontierei (în cuprinsul
acordului). În urma acesteia, se întocmește și o hartă, anexă la tratat;
marcarea în teren a liniei de frontieră = presupune o serie de operațiuni

de instalare a unor borne sau identificarea altor semne de demarcație (e.g.
copaci, forme de relief, natural, geamanduri, etc.). este efectuată de o comisie
specială, care consemnează operațiunile sale într-un proces-verbal/raport.
Trasarea frontierelor – statele beneficiază de libertate de alegere în acest domeniu.
uti possidentis iuris = principiu politic, aplicat în procesul decolonizării, ce consta

în agrearea, de către state, ca frontierele dintre ele să corespundă vechilor împărțiri
administrative, trasate anterior dobândirii independenței, de către administrațiile
coloniale.
în cazul frontierelor de stat ale României, trebuie reținut că acesta este stabilit prin
acorduri bilaterale încheiate de România cu statele vecine (i.e. Republica Moldova,
Ucraina, Bulgaria, Serbia și Ungaria). A se vedea, în acest sens, O.U.G. nr. 105/2001.
3. Fluviile internaționale
Fluviile internaționale = cursurile de apă care separă sau traversează teritoriile mai
multor state și care sunt navigabile până la vărsarea lor în mare.
din perspectiva legăturii lor cu teritoriile a două sau mai multor state, fluviile pot fi:
a) succesive = traversează teritoriile mai multor state (e.g. Dunărea, pentru

Germania, Austria, Ungaria, Iugoslavia și România; Nigerul, pentru Guineea,
Mali, Niger și Nigeria);
b) contigue = separă teritoriile a două sau mai multor state (e.g. Dunărea, între
Slovacia și Ungaria, între România și Serbia și între România și Bulgaria sau
Rinul, între Germania, Elveția și Franța).
deși fac parte din teritoriul statelor pe care îl traversează, fluviile internaționale sunt
supuse unor regimuri juridice speciale, deosebite de regimul juridic al
celorlalte ape interioare ale statelor.
4/10
Navigația pe fluviile internaționale – este guvernată de principiul libertății de

navigație pentru vasele comerciale ale altor state (principiu consacrat prin Actul final al
Congresului de la Viena din 1815).
Reguli cutumiare:
Libertatea de navigare pe fluviile internaționale presupune asigurarea

accesului neîngrădit al navelor comerciale ale tuturor statelor, riverane sau
neriverane
navele comerciale vor fi tratate în mod egal, indiferent de pavilionul pe care îl

arborează;
navele militare, precum și cele vamale și de poliție ale statelor riverane se

bucură de dreptul de a naviga pe aceste fluvii, dar numai în sectoarele supuse
suveranității statelor cărora le aparțin;
accesul în sectoarele altor state este permis doar cu autorizarea acestora.
Aparține fiecărui stat riveran dreptul de a stabili condițiile de desfășurare a

navigației, prin acord cu celelalte state riverane și obligația de a menține fluviul în stare
de navigație, executând lucrări de întreținere și amenajare;
tot statele riverane exercită și dreptul de control vamal și sanitar și de

supraveghere prin poliția fluvială, ca și pe acela de a percepe anumite taxe.
Utilizarea fluviilor internaționale în alte scopuri decât navigația – pot fi

utilizate și în alte scopuri decât navigația: agricultura sau producția de energie electrică;
Asociația de Drept Internațional a elaborat un grup de articole, cunoscute sub

denumirea de „Regulile de la Helsinki, 1966”;
în cadrul Comisiei de Drept Internațional a ONU a fost elaborată „Convenția cu

privire la utilizarea fluviilor internaționale în alte scopuri decât navigația
(1977)” – care introduce noțiunea de resurse naturale partajabile (natural shared
resources). Aceasta presupune aplicarea următoarelor principii:
(i) utilizarea și împărțirea echitabilă a cursului de apă;
(ii) obligația de a nu cauza pagube importante altor state;
(iii) obligația generală de a coopera și de a face schimb regulat de date și informații;
(iv) necesitatea protecției ecosistemelor, prevenirea, reducerea și controlul poluării.
Regimul juridic al Dunării – reglementarea regimului juridic al Dunării a cunoscut

mai multe etape:
5/10
Tratatul de pace de la Paris (1856) – împărțea Dunărea, din perspectiva

administrării navigației, în Dunărea fluvială și Dunărea maritimă (pentru aceasta din
urmă fiind creată Comisia Europeană a Dunării);
Conferința de la Paris (2 august 1920 – 23 iulie 1921) – în cadrul său, s-a

elaborat Convenția Dunării, care reflecta noul raport de forțe între statele europene de
la sfârșitul Primului Război Mondial;
Regimul actual al navigației pe Dunăre – Convenția de la Belgrad din 1948,

exclusiv între statele riverane. Conform acesteia, fiecare dintre statele riverane are
dreptul să stabilească:
1. condițiile de navigație în porțiunea de fluviu supusă suveranității sale, în baza unor

norme generale de navigație, convenite între toate statele riverane;
2. să exercite controlul vamal și sanitar și jurisdicția în ceea ce privește faptele

petrecute în porțiunea de fluviu supusă suveranității lor;
3. sunt obligate să mențină în stare de navigație această zonă, efectuând lucrările

necesare în acest scop;
navele militare străine nu au acces la navigația pe Dunăre, iar cele ale riveranilor
pot naviga în porțiunile de fluviu ale altor riverani numai pe baza unor înțelegeri
prealabile cu aceste state;
Comisia Dunării – este organismul creat de Convenția de la Belgrad, având dosr

atribuții de coordonare șți consultare între statele riverane privind regulile de
navigație ca ș cele de supraveghere vamală și sanitară (sediul său este la Budapesta).
după 1990, au intervenit: Protocolul adițional la Convenția de la Belgrad (intrat

în vigoare în 1999), prin care Germania, Croația și Republica Moldova devin părți la
Convenția din 1948 și membre cu drepturi depline în Comisia Dunării; Protocolul de
semnătură la Protocolul adițional de mai sus, prin care Germania își rezervă
anumite drepturi la rezultând din calitatea de membră a UE și NATO;
Acordurile privind sistemul hidroenergetic și de Navigație „Porțile de Fier

I” (1963) și „Porțile de Fier II” (1976) – încheiate între România și Iugoslavia
pentru utilizarea apelor Dunării în scopul producerii de energie electrică;
Convenția privind cooperarea pentru protecția și folosirea durabilă a

fluviului Dunărea – pe lângă statele riverane, au devenit părți și statele „bazinului
Dunării”. Prin aceasta, se constituie, între statele părți, o Comisie internațională pentru
protecția Dunării, cu sediul la Viena.
Canalul Dunăre-Marea Neagră = este un curs de apă navigabil, situat, în întregime,

pe teritoriul România, legând cele două căi internaționale de navigație între Constanța Sud
6/10
(Agigea) și portul Cernavodă, printr-o rută mai scurtă, alternativă cursului Dunării. Este
sub jurisdicția exclusivă a statului român.
4. Canalele internaționale
Canalele internaționale = sunt căi maritime de comunicație, construite, în întregime,

pe teritoriul unui stat, pentru a lega două mări libere, în scopul facilitării navigației.
există trei canale internaționale principale: Suez, Panama și Kiel:
1. Canalul Suez – se află pe teritoriul Egiptului și face legătura între Marea Mediterană
și Oceanul Indian, prin Marea Roșie.
1888 – se încheie Convenția de la Constantinopol, semnată de nouă state, printre

care Egiptul, Anglia și Franța, având ca obiect administrarea și exploatarea
canalului;
1956 – Egiptul naționalizează Compania Canalului Suez, printr-o lege internă,

act contestat de Marea Britanie și Franța, care organizează o intervenție militară
la care Egiptul răspunde prin blocarea temporară a navigației;
acest diferend este aplanat prin Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU din 13
octombrie 1956, care recunoaște suveranitatea teritorială a Egiptului în privința
administrării canalului;
2. Canalul Panama – deschide navigația între Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific. O

serie de tratate între SUA și Anglia (1901), SUA și statul Panama (1903) stabilește
regimul său juridic;
1977 – SUA și Republica Panama încheie un nou tratat, prin care se recunoaște
suveranitatea Panama asupra Canalului și zonei sale adiacente.
3. Canalul Kiel – a fost construit de Germania pe teritoriul său, între 1885-1895, pentru
a lega Marea Baltică de Marea Nordului;
după Primul Război Mondial, Canalul este „internaționalizat”, în temeiul art.

380-386 ale Tratatului de la Versailles.
5. Regimul juridic al spațiilor marine. Codificarea dreptului mării
Marea = ansamblul spațiilor cu apă sărată, cu condiția ca acestea să comunice liber între
ele
Marea Moartă, Marea Caspică sau Marele Lac Sărat, deși conțin apă sărată,
nu sunt guvernate de dreptul mării, deoarece sunt spații închise, care nu comunică cu
7/10
restul spațiilor marine ale planetei.
Mările și oceanele ocupă 70,8% din suprafața globului, reprezentând 361,3

milioane km2;
Codificarea dreptului mării:
1907 – Cea de-a doua Conferință generală de codificare de la Haga – cu

privire, în principal, la regulile de purtare a războiului pe mare;
1930 – Conferința de codificare, în cadrul căreia Societatea Națiunilor a inclus

și problema purtării războiului pe mare;
1958 – prima Conferință asupra dreptului mării sub egida ONU – a avut ca
rezultat adoptarea a patru convenții: asupra mării libere, mării teritoriale, a platoului
continental, și a pescuitului și conservării resurselor biologice;
1960 – a doua Conferință asupra dreptului mării sub egida ONU – a fost
stabilită lățimea mării teritoriale și protecția unor zone de pescuit;
1973-1982 – a treia Conferință asupra dreptului mării sub egida ONU – a

fost finalizată odată cu semnarea, la Montego Bay, a Convenției Națiunilor Unite
asupra dreptului mării. Între particularitățile sale, se numără și:
codifică, pe lângă o serie de practici și cutume cunoscute, un număr important

de norme noi în domeniul dreptului mării, cum ar fi cele privind delimitarea
spațiilor marine între statele vecine, dreptul statelor riverane asupra zonei
economice exclusive, etc.;
interzice, printr-o reglementare expresă, formularea de rezerve (art. 309);
recurgerea la consens a fost modalitatea privilegiată de adoptare a hotărârilor,

permițând, în acest fel, succesul Conferinței. Recurgerea la vot a fost s-a realizat
numai atunci când toate căile de ajungere la consens fuseseră epuizate.
Liniile de bază ale țărmului = repere de stabilire și măsurare a limitelor înspre larg a
fiecăruia dintre spațiile marine identificate în Convenție, printr-un regim juridic particular;
trasarea acestora se poate face prin două metode:
a) pentru țărmurile line, fără crestături adânci – liniile de bază coincid cu linia
țărmului sau cu linia celui mai mare reflux (pentru mările care cunosc acest
fenomen);
b) pentru țărmurile foarte adânc crestate – liniile de bază se obțin prin unirea
punctelor celor mai avansate spre larg ale unui asemenea relief (linii de bază
drepte).
8/10
6. Spații marine care fac parte din teritoriul statelor cu litoral
6.1. Apele maritime interioare
Ape maritime interioare = apele porturilor și radelor, ale golfurilor și ale fiordurilor,
situate între litoral și linia de bază a mării teritoriale;
Apele porturilor = apele cuprinse între țărm și linia care unește instalațiile
portuare cele mai avansate spre larg, cu condiția ca structurile acestor instalații să fie
parte integrantă din sistemul portuar unic;
Apele golfurilor = sunt delimitate spre larg de linia care unește punctele cele mai
avansate ale unei crestături a țărmului. Pentru a constitui un golf, aceste puncte nu
trebuie să fie situate la o distanță mai mare de 24 mile marine;
Regimul juridic al apelor maritime interioare este dominat de principiul

suveranității statului riveran:
a) asupra navelor comerciale străine – statul riveran exercită exclusiv dreptul

de a stabili condițiile de acces și de navigație în porturi, de desfășurare a
operațiunilor de încărcare-descărcare, de a stabili și încasa taxe, etc.;
b) cu privire la navele de stat străine (militare) – accesul în apele maritime

interioare este mult restricționat;
c) accesul în porturi este admis oricăror categorii de nave, fără autorizație

prealabilă, în caz de forță majoră (furtuni, avarii).
Marea teritorială = partea de mare adiacentă țărmului, până la o anumită distanță în

larg, considerată ca făcând parte din teritoriul de stat și supusă, deci, suveranității statului
riveran
Delimitarea mării teritoriale – fiecare stat își stabilește unilateral lățimea mării
sale teritoriale, până la o limită care să nu depășească 12 mile marine, măsurate
de la liniile de bază. Rezultă că această limită reprezintă un maxim pe care statele
nu sunt obligate să îl atingă, însă sunt obligate să nu îl depășească;
Regimul juridic al mării teritoriale – se stabilește, ca și lățimea acesteia, prin

legislația internă a fiecărui stat, cu respectarea unor norme de drept internațional;
unul dintre cele mai importante elemente ale acestui regim juridic este
reprezentat de asigurarea dreptului de trecere inofensivă prin această
zonă.
- drept de trecere = fie navigarea prin marea teritorială sau dinspre

porturile statului riveran ori apele interioare ale acestuia, fie traversarea
9/10
mării teritoriale, fără a intra în porturi sau ape interioare („traversare

laterală”);
- este inofensivă trecerea care nu aduce atingere păcii, ordinii și securității

statului riveran (art. 19 al Convenției de la Montego Bay din 1982)
Categorii de nave în marea teritorială. Reguli aplicabile acestora
Nave comerciale și nave de stat utilizate în scopuri comerciale – jurisdicția

statului riveran, se impune, în anumite condiții, jurisdicției statului pavilionului navei
Jurisdicția penală – dă dreptul autorităților statului riveran să exercite acte

de urmărire penală la bordul navei străine, dacă:
a) la bordul navei s-a săvârșit o infracțiune ale cărei urmări aduc atingere
ordinii publice a statului riveran ori tulbură ordinea publică din marea
teritorială;
b) actele de urmărire penală sunt necesare pentru reprimarea traficului de

stupefiante;
c) sprijinul autorităților locale este solicitat de căpitanul navei ori de consulul

statului pavilionului.
În materie civilă – statul riveran poate dispune luarea de măsuri asigurătorii

sau de executare silită asupra navelor comerciale străine, dar numai în ceea ce
privește executarea unor obligații contractuale sau în privința răspunderii
izvorâte din activități desfășurate în apele maritime internaționale în timpul și
în legătură cu trecerea prin ,marea sa teritorială.
Navele militare și navele de stat străine utilizate în scopuri necomerciale

– beneficiază de imunitățile statului străin și asupra lor nu se pot efectual acte de
urmărire penală, executare silită, ori aplica măsuri asigurătorii.
10/10
FIȘĂ DE SEMINAR
Seminar IX –Competențele statului asupra teritoriului. Regimul juridic al unor

spații internaționale (II)
Cuvinte-cheie: ape maritime interioare; aeronave civile/de stat; linii de bază; rade; zona
internațională a teritoriilor submarine (Zona); patrimoniu comun al
umanității; neapropriere.
I. Dreptul mării
1.1. Regimul juridic al spațiilor marine. Codificarea dreptului mării
Marea = ansamblul spațiilor cu apă sărată, cu condiția ca acestea să comunice liber între
ele
Marea Moartă, Marea Caspică sau Marele Lac Sărat, deși conțin apă sărată,
nu sunt guvernate de dreptul mării, deoarece sunt spații închise, care nu comunică cu
restul spațiilor marine ale planetei.
Mările și oceanele ocupă 70,8% din suprafața globului, reprezentând 361,3

milioane km2;
Codificarea dreptului mării:
1907 – Cea de-a doua Conferință generală de codificare de la Haga – cu

privire, în principal, la regulile de purtare a războiului pe mare;
1930 – Conferința de codificare, în cadrul căreia Societatea Națiunilor a inclus

și problema purtării războiului pe mare;
1958 – prima Conferință asupra dreptului mării sub egida ONU – a avut ca
rezultat adoptarea a patru convenții: asupra mării libere, mării teritoriale, a platoului
continental, și a pescuitului și conservării resurselor biologice;
1960 – a doua Conferință asupra dreptului mării sub egida ONU – a fost
stabilită lățimea mării teritoriale și protecția unor zone de pescuit;
1/10
1973-1982 – a treia Conferință asupra dreptului mării sub egida ONU – a

fost finalizată odată cu semnarea, la Montego Bay, a Convenției Națiunilor Unite
asupra dreptului mării. Între particularitățile sale, se numără și:
codifică, pe lângă o serie de practici și cutume cunoscute, un număr important

de norme noi în domeniul dreptului mării, cum ar fi cele privind delimitarea
spațiilor marine între statele vecine, dreptul statelor riverane asupra zonei
economice exclusive, etc.;
interzice, printr-o reglementare expresă, formularea de rezerve (art. 309);
recurgerea la consens a fost modalitatea privilegiată de adoptare a hotărârilor,

permițând, în acest fel, succesul Conferinței. Recurgerea la vot a fost s-a realizat
numai atunci când toate căile de ajungere la consens fuseseră epuizate.
Liniile de bază ale țărmului = repere de stabilire și măsurare a limitelor înspre larg a
fiecăruia dintre spațiile marine identificate în Convenție, printr-un regim juridic particular;
trasarea acestora se poate face prin două metode:
a) pentru țărmurile line, fără crestături adânci – liniile de bază coincid cu linia
țărmului sau cu linia celui mai mare reflux (pentru mările care cunosc acest
fenomen);
b) pentru țărmurile foarte adânc crestate – liniile de bază se obțin prin unirea
punctelor celor mai avansate spre larg ale unui asemenea relief (linii de bază
drepte).
1.2. Spații marine care fac parte din teritoriul statelor cu litoral
Ape maritime interioare = apele porturilor și radelor, ale golfurilor și ale fiordurilor,
situate între litoral și linia de bază a mării teritoriale;
Apele porturilor = apele cuprinse între țărm și linia care unește instalațiile
portuare cele mai avansate spre larg, cu condiția ca structurile acestor instalații să fie
parte integrantă din sistemul portuar unic;
Apele golfurilor = sunt delimitate spre larg de linia care unește punctele cele mai
avansate ale unei crestături a țărmului. Pentru a constitui un golf, aceste puncte nu
trebuie să fie situate la o distanță mai mare de 24 mile marine;
Regimul juridic al apelor maritime interioare este dominat de principiul

suveranității statului riveran:
a) asupra navelor comerciale străine – statul riveran exercită exclusiv dreptul

de a stabili condițiile de acces și de navigație în porturi, de desfășurare a
2/10
operațiunilor de încărcare-descărcare, de a stabili și încasa taxe, etc.;
b) cu privire la navele de stat străine (militare) – accesul în apele maritime

interioare este mult restricționat;
c) accesul în porturi este admis oricăror categorii de nave, fără autorizație

prealabilă, în caz de forță majoră (furtuni, avarii).
Marea teritorială = partea de mare adiacentă țărmului, până la o anumită distanță în

larg, considerată ca făcând parte din teritoriul de stat și supusă, deci, suveranității statului
riveran
Delimitarea mării teritoriale – fiecare stat își stabilește unilateral lățimea mării
sale teritoriale, până la o limită care să nu depășească 12 mile marine, măsurate
de la liniile de bază. Rezultă că această limită reprezintă un maxim pe care statele
nu sunt obligate să îl atingă, însă sunt obligate să nu îl depășească;
Regimul juridic al mării teritoriale – se stabilește, ca și lățimea acesteia, prin

legislația internă a fiecărui stat, cu respectarea unor norme de drept internațional;
unul dintre cele mai importante elemente ale acestui regim juridic este
reprezentat de asigurarea dreptului de trecere inofensivă prin această
zonă.
- drept de trecere = fie navigarea prin marea teritorială sau dinspre

porturile statului riveran ori apele interioare ale acestuia, fie traversarea
mării teritoriale, fără a intra în porturi sau ape interioare („traversare
laterală”);
- este inofensivă trecerea care nu aduce atingere păcii, ordinii și securității

statului riveran (art. 19 al Convenției de la Montego Bay din 1982)
Categorii de nave în marea teritorială. Reguli aplicabile acestora
Nave comerciale și nave de stat utilizate în scopuri comerciale – jurisdicția

statului riveran, se impune, în anumite condiții, jurisdicției statului pavilionului navei
Jurisdicția penală – dă dreptul autorităților statului riveran să exercite acte

de urmărire penală la bordul navei străine, dacă:
a) la bordul navei s-a săvârșit o infracțiune ale cărei urmări aduc atingere
ordinii publice a statului riveran ori tulbură ordinea publică din marea
teritorială;
b) actele de urmărire penală sunt necesare pentru reprimarea traficului de

stupefiante;
c) sprijinul autorităților locale este solicitat de căpitanul navei ori de consulul

3/10
statului pavilionului.
În materie civilă – statul riveran poate dispune luarea de măsuri asigurătorii

sau de executare silită asupra navelor comerciale străine, dar numai în ceea ce
privește executarea unor obligații contractuale sau în privința răspunderii
izvorâte din activități desfășurate în apele maritime internaționale în timpul și
în legătură cu trecerea prin ,marea sa teritorială.
Navele militare și navele de stat străine utilizate în scopuri necomerciale

– beneficiază de imunitățile statului străin și asupra lor nu se pot efectual acte de
urmărire penală, executare silită, ori aplica măsuri asigurătorii.
1.3. Spații marine aspra cărora statele cu litoral exercită anumite drepturi
suverane
Zona contiguă = fâșia de mare adiacentă mării teritoriale care se întinde dincolo de limita
exterioară a acesteia, până la o distanță maximă de 24 mile marine în larg, măsurată de la
liniile de bază ale mării teritoriale [art. 33 alin. (2) al Convenției de la Montego Bay din
1982];
aceasta este parte a mării libere, însă statele riverane pot exercita anumite drepturi,
în scopul asigurării respectării unor reglementări interne:
statul riveran este autorizat să exercite controlul asupra navelor străine, pentru
a preveni încălcarea legislației și regulamentelor sale vamale, fiscale,
sanitare și a celor privind regimul de trecere a frontierei (imigrarea),
pe teritoriul său sau în marea sa teritorială;
competența statului riveran privește și reprimarea încălcărilor de mai sus

comise pe teritoriul său ori în marea sa teritorială.
Zona economică exclusivă = o zonă situată dincolo de marea teritorială și adiacentă

acesteia, supusă unui regim juridic special, în virtutea căruia drepturile și jurisdicția statului
riveran și drepturile și libertățile celorlalte state sunt guvernate de dispoziții speciale
aplicabile (a se vedea art. 55 al Convenției de la Montego Bay din 1982);
lățime – nu se întinde dincolo de 200 de mile marine de la liniile de bază de la care

se măsoară lățimea mării teritoriale;
regim juridic – statul riveran are următoarele drepturi:
drepturi suverane în scopul explorării și exploatării, conservării și

gestiunii resurselor naturale, biologice sau nebiologice, ale fundului mării, ale
subsolului acestuia și ale apelor de deasupra, ca și cu privire la celelalte activități
de explorare și exploatare a zonei în scopuri economice, cum ar fi producerea
4/10
de energie cu ajutorul apei, al curenților și al vântului;
resursele solului și subsolului marin în limita zonei economice exclusive

sunt supuse regimului aplicabil platoului continental [art. 56 alin. (3)
al Convenției de la Montego Bay din 1982];
drepturi cu privire la:
(i) amplasarea și folosirea de insule artificiale, instalații și lucrări:
(ii) cercetarea științifică marină;
celelalte drepturi și obligații prevăzute de Convenției de la Montego Bay.
toate statele, fie că sunt riverane sau fără litoral, se bucură de libertățile de navigație
și de survol și de a pune cabluri și conducte submarine, ca și de libertatea de
a folosi marea în alte scopuri licite pe plan internațional, legate de exercitarea
acestor libertăți, îndeosebi în cadrul exploatării navelor, aeronavelor și cablurilor și
conductelor submarine.
baza soluționării conflictelor în cazul în care Convenția nu atribuie drepturi și

jurisdicție în interiorul zonei economice exclusive – conflictul va trebui să fie rezolvat
pe baza echității și ținând seama de toate circumstanțele pertinente [art. 59 al
Convenției de la Montego Bay din 1982].
Platoul continental = cuprinde fundul mării și subsolul regiunilor submarine situate

dincolo de marea teritorială a statului riveran, pe toată întinderea prelungirii naturale a
teritoriului terestru al acestui stat, până la limita externă a marginii continentale sau până
la o distanță de 200 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării
teritoriale, atunci când limita exterioară a marginii continentale se află la o distanță
inferioară. [art. 76 alin. (1) al Convenției de la Montego Bay din 1982];
din perspectivă geologică, platoul continental reprezintă: prelungirea naturală a

structurii geologice a țărmului, care coboară în pantă ușoară sub apele mării, până
la marginea continentală, unde marea nu atinge, de regulă, adâncimi mai mari de
150-200 m, după care începe taluzul continental abrupt, spre marile adâncimi ale
mărilor și oceanelor;
subsolul platoului continental conține, în unele zone, importante zăcăminte de țiței

și gaze, dar și de cărbune, fier, zinc, iar solul platoului continental este bogat în
resurse vegetale și animale (e.g. corali, scoici, dintre care unele sunt purtătoare de
perle);
delimitare – două posibile limite (uneori independente de structura geologică a

platoului continental):
5/10
o limită minimă – limita exterioară a taluzului continental, sau distanța de

200 de mile, măsurată de la liniile de bază ale mării, acolo unde limita naturală
a taluzului continental nu ajunge până la o asemenea limită;
o limită maximă – de 350 mile, măsurate de la liniile de bază ale mării

teritoriale, pentru cazurile în care prelungirea naturală a taluzului continental
se întinde pe distanțe mai mari;
delimitarea platoului continental între state vecine ale căror țărmuri sunt
situate față în față se face prin acordul părților, în conformitate cu dreptul
internațional, așa cum acesta este indicat în art. 38 al Statutului Curții
Internaționale de Justiție1, astfel încât să se ajungă la o soluție echitabilă (art.
83 al Convenției de la Montego Bay din 1982);
Marea liberă = acea parte a spațiului marin care nu este supusă suveranității niciunui
stat, respectiv „toate spațiile marine care nu sunt cuprinse nici în zona economică
exclusivă, în marea teritorială sau în apele interioare ale unui stat, nici în apele
arhipelagice ale unui stat arhipelag” (art. 86 al Convenției de la Montego Bay din 1982);
regula de bază aplicată acestui spațiu este aceea a libertății. În principiu, fiecare stat
își exercită propria jurisdicție numai asupra navelor care arborează pavilionul său;
ca o consecință a libertății mărilor, spațiu aerian de deasupra mării libere, ca

și cel de deasupra zonei economice exclusive și a platoului continental al
unor state, reprezintă spațiul aerian internațional, deschis navigației aeriene
a tuturor statelor;
toate navele au naționalitatea statului al cărui pavilion îl arborează;
principiul libertății mărilor se materializează în șase libertăți:
1) libertatea de navigație;
2) libertatea de survol;
3) libertatea de pescuit;
4) libertatea de a instala cabluri și conducte submarine;
5) libertatea de a construi insule artificiale și alte instalații autorizate de dreptul
internațional;
1Art. 38 din Statutul CIJ: „1. Curtea, a cărei misiune este de a soluționa conform dreptului internațional diferendele
care îi sunt supuse, va aplica:
a) convențiile internaționale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în
litigiu;
b) cutuma internațională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept;
c) principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;
d) sub rezerva dispozițiilor Articolului 59, hotărârile judecătorești și doctrina celor mai calificați specialiști în drept
public ai diferitelor națiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept.
2. Prezenta dispoziție nu aduce atingere dreptului Curții de a soluționa o cauză EX AEQUO ET BONO, dacă părțile
sunt de acord cu aceasta.”;
6/10
6) libertatea cercetării științifice;
limitele exercițiului libertății mărilor:
marea liberă nu poate fi utilizată decât în scopuri pașnice (art. 88 al

Convenției de la Montego Bay din 1982) – principiu favorizat de preexistența a
două tratate: Tratatul din 1963 pentru interzicerea experiențelor nucleare în
atmosferă, în spațiul cosmic și sub apă și tratatul din 1971 privind interzicerea
plasării de arme nucleare pe fundul mărilor și oceanelor;
dreptul de urmărire a unei nave în marea liberă de către navele unui alt stat
poate fi exercitat numai în următoarele condiții:
(i) urmărirea începută în marea teritorială a unui stat, de către navele acestui
stat, poate continua în marea liberă dacă există motive temeinice pentru
a se crede că, atunci când nava străină se află în apele maritime supuse
suveranității statului riveran, aceasta a încălcat legi sau reglementări
interne ale acestui stat. Urmărirea poate continua numai dacă aceasta a
fost neîntreruptă iar dreptul de urmărire încetează când nava urmărită
intră în marea teritorială a statului pavilionului ori a unui alt stat;
(ii) dreptul de urmărire poate fi inițiat în marea liberă, în numele principiului

cooperării, pentru prevenirea și combaterea unor activități ilicite, care
constituie amenințări la adresa ansamblului comunității internaționale, și
anume: pirateria maritimă, transportul de sclavi, traficul ilicit cu
stupefiante, emisiunile de radio și televiziune neautorizate și, mai recent,
poluarea mediului marin.
Pirateria maritimă = oricare dintre actele următoare:
a) orice act ilicit de violență sau de detențiune, sau orice jefuire, comise de echipajul sau
de pasagerii unei nave particulare sau ai unei aeronave particulare, acționând în
scopuri personale, și îndreptate:
(i) împotriva unei alte nave sau aeronave, sau împotriva persoanelor sau bunurilor de
la bordul acestora, în marea liberă;
(ii) împotriva unei nave sau aeronave, a persoanelor sau bunurilor, într-un loc care nu
se află sub jurisdicția vreunui stat;
b) orice act de participare voluntară la folosirea unei nave sau aeronave, când autorul are
cunoștință despre fapte din care decurge că această navă sau aeronavă este o navă sau
aeronavă pirat;
c) orice act care are ca scop să incite la comiterea actelor definite la lit. a) sau b) sau care
este comis cu intenția de a le facilita (art. 101 al Convenției de la Montego Bay din
1982);
7/10
sunt considerate ca nave sau aeronave pirat navele sau aeronavele de care
persoanele sub controlul cărora se găsesc efectiv intenționează să se servească pentru
a comite unul dintre actele de mai sus. În aceeași situație se află și navele sau
aeronavele care au servit la comiterea unor astfel de acte, atât timp cât ele rămân sub
controlul persoanelor vinovate de aceste acte;
combaterea actelor de piraterie nu se poate desfășura decât prin intervenția

navelor militare ale unor state sau a altor nave afectate unui serviciu public,
purtând semnele distinctive exterioare, în acest scop;
Insulele = întinderi naturale de pământ înconjurate de apă, care rămân descoperite în

timpul fluxului. Marea teritorială, zona contiguă, zona economică exclusivă și platoul
continental al unei insule sunt delimitate conform dispozițiilor Convenției de la Montego
Bay din 1982, aplicabile altor întinderi terestre. Stâncile care nu sunt propice locuirii
umane sau unei vieți economice proprii nu au zonă economică exclusivă și nici platou
continental (art. 121 al Convenției de la Montego Bay din 1982);
distincție importantă între insulele locuite (care, ca orice teritoriu au mare

teritorială, zonă economică exclusivă și platou continental propriu) și cele nelocuite
(care nu au niciunul dintre elementele menționate);
Mări închise sau semiînchise = un golf, un bazin sau o mare, înconjurate de mai multe
state și legate de o altă mare sau de ocean printr-un pasaj îngust sau format, în întregime
sau în principal, de mările teritoriale și zonele economice exclusive ale mai multor state
(art. 122 al Convenției de la Montego Bay din 1982);
statele riverane la o mare închisă sau semiînchisă cooperează între ele în exercitarea
drepturilor și executarea obligațiilor care le revin, respectiv:
a) să coordoneze gestionarea, conservarea, explorarea și exploatarea resurselor

biologice ale mării;
b) să-și coordoneze exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor ce le revin în ce

privește protecția și apărarea mediului marin;
c) să-și coordoneze politica în materie de cercetare științifică și să efectueze, dacă este

cazul, programe comune de cercetare științifică în zona respectivă;
d) să invite, dacă va fi cazul, alte state sau organizații internaționale interesate să

coopereze cu ele;
Strâmtorile internaționale = sunt întinderile de apă situate între porțiuni de uscat,

formând treceri înguste pentru navigație. Regimul juridic al acestora decurge din faptul că
acestea permit legătura dintre o parte a mării libere sau a unei zone economice exclusive și
o altă parte a mării libere sau a unei zone economice exclusive;
dreptul de trecere în tranzit este acordat tuturor navelor, în virtutea aplicării

8/10
principiului libertății navigației, însă trebuie îndeplinite anumite condiții:
tranzitul trebuie să fie rapid și continuu, în sensul că trecerea prin strâmtori

trebuie să fie parte din itinerariul normal al navei;
navele trebuie să se abțină de la amenințarea cu forța sau folosirea acesteia

împotriva suveranității, integrității teritoriale și independenței statelor riverane
strâmtorilor, de la activitățile care ar putea stânjeni navigația;
navele care traversează strâmtori trebuie să respecte reglementările general

acceptate privind poluarea în spațiile marine, etc.;
regimul juridic al strâmtorilor Mării Negre – Convenția de la Montreux din

1936, regimul juridic al strâmtorilor Bosfor și Dardanele prezintă următoarele
caracteristici:
1) dreptul de trecere este recunoscut tuturor navelor comerciale. În

timp de război, acest drept este recunoscut numai în cazul în care Turcia nu este
beligerantă iar, în cazul în care aceasta este parte într-un conflict militar, Turcia
are dreptul de a interzice trecerea vaselor comerciale ale statelor inamice, iar
navele comerciale ale neutrilor au drept de trecere, cu condiția de a nu ajuta
inamicul;
2) în timp de pace, navele e războiau drept de trecere prin strâmtori,

cu respectarea anumitor restricții în ceea ce privește tonajul, pentru
navele de război ale statelor neriverane. În timp de război, aceste nave au drept
de trecere prin strâmtori, cu condiția ca Turcia să nu fie beligerantă și între
Turcia și aceste state să existe un acord de asistență mutuală;
Zona internațională a spațiilor submarine (Zona) – beneficiază de un regim

juridic special, diferit de acela al mării libere. A devenit o preocupare a întregii comunități
internaționale, odată cu identificarea unor importante resurse minerale, mai ales sub forma
unor noduli polimetalici (ce conțin, în principal, magneziu, dar și nichel, cupru, cobalt,
etc.);
Convenția de la Montego Bay din 1982 stabilește condițiile în care statele în curs de
dezvoltare o serie de avantaje „compensatorii”, în urma valorificării resurselor Zonei;
principiile generale ale activităților în Zonă:
1. Zona și resursele sale sunt patrimoniu comun al umanității, sunt inalienabile,

iar activitățile în Zonă vor fi desfășurate în folosul întregii umanități;
2. niciun stat nu poate să revendice sau să exercite suveranitate sau drepturi

suverane asupra unei părți oarecare a zonei sau asupra resurselor sale
(principiul neaproprierii);
9/10
3. utilizarea Zonei trebuie să se facă în scopuri exclusiv pașnice și să rămână

deschisă utilizării pașnice de către toate statele, fără discriminări;
4. statele părți la Convenției de la Montego Bay din 1982 trebuie să vegheze ca,
întreprinzătorii care posedă cetățenia sau naționalitatea lor sau sunt controlați
de ele să respecte întocmai regulile Convenției privind exploatarea resurselor
Zonei.
structura instituțională pentru exploatarea resurselor Zonei se compune din:
o organizație internațională specializată – Autoritatea Internațională a

Teritoriilor Submarine (Autoritatea). Autoritatea este organizația prin
intermediul căreia statele părți organizează și controlează activitățile
desfășurate în Zonă, în special în vederea administrării resurselor acesteia,
conform dispozițiilor prezentei părți;
un organism operațional al Zonei – Întreprinderea. Aceasta este entitatea

operațională a Zonei, care desfășoară direct activitățile de exploatare și
gestionare a Zonei, având personalitate juridică proprie și beneficiind de
mijloacele financiare și tehnice necesare pentru activități de transport,
prelucrare și comercializare a mineralelor din Zonă;
un mecanism specific de reglementare a diferendelor – Camera pentru

reglementarea diferendelor referitoare la teritoriile submarine. Are
o competență specială în cadrul Tribunalului Internațional pentru Dreptul
Mării compusă din 11 membri, fiind competentă de a soluționa exclusiv
diferendele referitoare la activitățile de explorare și exploatare a Zonei apărute
între statele părți, între acestea și Autoritate, între Autoritate, Întreprindere și
întreprinzători particulari;
Zona poate fi exploatată de Întreprindere, de statele părți ori de persoane fizice sau
juridice care au naționalitatea sau cetățenia unui stat part, dar în asociere cu
Autoritatea. Orice activitate trebuie autorizată preliminar de Autoritate.
10/10
FIȘĂ DE SEMINAR
Seminar X –Competențele statului asupra teritoriului. Regimul juridic al unor

spații internaționale (III)
Cuvinte-cheie: Arctica; Antarctica; Convenția de la Chicago; aeronave; înmatriculare;

spațiul cosmic; teledetecție.
I. Zonele polare: Arctica și Antarctica
Arctica = acea parte din Oceanul Înghețat de Nord care formează calota de gheață din jurul
Polului Nord;
este un spațiu nesupus suveranității niciunui stat, deși, conform principiului

contiguității, 5 (cinci) state cu litoral deschis spre Polul Nord au revendicat
suveranitatea asupra „sectoarelor arctice”, fără ca vreuna dintre acestea să fi fost
recunoscute de restul statelor;
Statele riverane au recunoscu numai dreptul de a lua, pe distanțe de până la 200 mile,
măsuri de protecție și control a poluării maritime și pentru conservarea echilibrului
ecologic, considerat deosebit de fragil în aceste zone;
Antarctica = continentul acoperit de ghețuri din jurul Polului Sud, nesupus suveranității
niciunui stat și al cărui regim juridic este reglementat prin Tratatul de la Washington asupra
Antarcticii (1959);
Tratatul trasează o serie de principii de bază:
întărirea cooperării internaționale pentru garantarea libertății cercetării

științifice;
folosirea regiunii în scopuri exclusiv pașnice;
denuclearizarea și demilitarizarea Antarcticii;
interzicerea deversării de deșeuri retroactive.
în ceea ce privește exploatarea resurselor Antarcticii, au fost încheiate două convenții

internaționale: Convenția de la Canberra privind conservarea resurselor marine vii
1/4
din Antarctica (în vigoare din 1982) și Convenția asupra reglementării activităților
privind resursele minerale ale Antarcticii (încheiată în 1988).
II. Spațiul aerian și spațiul cosmic
2.1. Regimul juridic al spațiului aerian
Spațiul aerian național = coloana de aer aflată deasupra teritoriului terestru și a mării
teritoriale a unui stat. Este supus suveranității teritoriale a statului;
Convenția privind aviația civilă internațională de la Chicago, 7 decembrie 1944

(„Convenția de la Chicago”) stabilește modalitatea în care se realizează
delimitarea laterală între spațiile aeriene ale statelor vecine. Aceasta este dată de
perpendicularele imaginare care se ridică pe frontierele terestre și maritime ale
statelor;
regimul juridic al spațiului aerian național – statele sunt libere să

reglementeze, prin legi interne, accesul și condițiile de survol a teritoriului lor aerian
pentru aeronavele civile – atât pentru cele naționale, cât și pentru cele străine [art. 2
lit. c) și d) din Convenția de la Chicago];
statele ale căror teritorii sunt violate pot lua o serie de măsuri, cum ar fi: solicitarea
de a ateriza la cel mai apropiat aeroport, interceptarea aeronavei, etc.;
înmatricularea aeronavelor – orice aeronavă are naționalitatea statului în ale

cărui registre este înscrisă. Aeronavele pot fi de stat (cele care îndeplinesc funcții de
apărare, vamale, poștale și de poliție) sau civile;
Convenția de la Chicago face distincție între zborurile programate li zboruri

neprogramate, aeronave civile și aeronave militare, aeronave pilotate și aeronave fără
pilot la bord (care nu fac obiectul de reglementare al Convenției);
International Air Transport Agreement și International Services Transit Agreement

(adoptate odată cu semnarea Convenția de la Chicago)– vizează libertățile aerului:
1) libertatea de survol fără escală;
2) libertatea de escală tehnică;
3) libertatea de a debarca mărfuri, pasageri și corespondență pe teritoriul

statului a cărui naționalitate o are aeronava;
4) libertatea de a îmbarca mărfuri pasageri și corespondență, cu destinația

pe teritoriul statului a cărui naționalitate o are aeronava;
5) libertatea de a îmbarca sau debarca mărfuri pasageri și corespondență
2/4
provenind sau având destinația pe teritoriul unui stat contractant;
Organizația Aviației Civile Internaționale (OACI) – constituită prin Partea a II-a a

Convenției de la Chicago din 1944 privind aviația civilă internațională. Aceasta are o serie
de atribuții importante, urmărind dezvoltarea continuă a transporturilor aeriene
internaționale, în special prin uniformizarea normelor și procedurilor care să asigure
securitatea navigației aeriene;
Asociația internațională a transportatorilor Aerieni (IATA) – este o organizație

profesională neguvernamentală, din care fac parte companiile aeriene din cea mai mare
parte a statelor lumii. Printre atribuțiile sale, se numără și limitarea concurenței neloiale
între companiile aeriene, prin stabilirea tarifelor în cadrul „conferințelor de trafic”;
Reprimarea infracțiunilor contra aeronavelor civile – cele mai frecvente forme

de terorism aerian sunt: deturnarea avioanelor, capturarea acestora și utilizarea lor ca arme
de distrugere, luarea de ostatici, plasarea de substanțe explozive la bordul aeronavelor, etc.
Creșterea frecvenței acestora a determinat adoptarea de măsuri prin convenții
internaționale care stipulează obligația statelor părți de a preveni și reprima aceste
infracțiuni și de a urmări, judeca și pedepsi sau extrăda autorii acestora.
2.2. Regimul juridic al spațiului cosmic
Spațiul cosmic – se situează, fără limite, dincolo de spațiul aerian național al statelor și
spațiul aerian al mării libere. Principiile și regulile privitoare la aceste activități fac obiectul
unei ramuri distincte de drept internațional– dreptul cosmic;
activitățile, în spațiul cosmic, se desfășoară, în principal, prin agenții ale statelor;
statutul juridic al spațiului cosmic și al corpurilor cerești este dominat de regula

libertății de utilizare, preluată din dreptul mării și adaptată la particularitățile
acestui spațiu. Aceasta se concretizează prin următoarele principii:
1) principiul neaproprierii (spațiul extraatmosferic nu poate face obiectul unei

revendicări din partea vreunui stat ori persoane fizice sau juridice de drept
intern);
2) libertatea de utilizare;
3) utilizarea în scopuri exclusiv pașnice;
4) înmatricularea obiectelor spațiale (nu are semnificația acordării

naționalității obiectului lansat; înmatricularea se realizează printr-o dublă
3/4
înregistrare: în registrul ținut de statul de lansare și în registrul ținut de

Secretarul General al ONU);
5) principiul cooperării;
6) răspunderea internațională a statelor (statele de lansare răspund absolut

pentru prejudiciile cauzate la sol sau asupra unor aeronave în zbor, precum și
pentru prejudiciile produse unui obiect spațial de către un alt obiect spațial, în
orice spațiu decât la sol, dacă se dovedește conduita culpabilă a statului de
lansare).
Luna și celelalte corpuri cerești sunt declarate patrimoniu comun al umanității,

sens în care statele sunt obligate să facă schimb de informații și să coopereze în
domeniul cercetării științifice și al conservării acestor corpuri. Este strict interzisă
plasarea pe Lună sau pe alte corpuri cerești de armament (clasic, nuclear sau de orice
alt tip), precum și instalarea de baze militare, instalații, experiențe ori manevre
militare;
telecomunicațiile directe prin satelit – implică discuții sub două aspecte: (i)
acela al revendicării suveranității teritoriale a statelor receptoare, și (ii) acela al
principiului libertății de utilizare a spațiului cosmic. Rezoluția 37/92 a Adunării
Generale a ONU din 1982 afirmă necesitatea acordului prealabil al statelor
receptoare pentru utilizarea de către state a sateliților artificiali ai Pământului în
scopurile televiziunii directe internaționale;
teledetecția prin sateliți – permite colectarea și stocarea de informații privind

fenomenele geofizice, activitățile umane, bunurile și resursele naturale de la sol sau
subsol, aflate pe teritoriul și sub suveranitatea statelor ori în spațiile nesupuse
suveranității acestora. Activitatea de teledetecție nu este per se una ilicită, însă
generează conflicte de interese între statele care posedă tehnologii de
teledetecție și restul statelor teleobservate.
4/4
FIȘĂ DE SEMINAR
Seminar XI –Tratatul internațional
Cuvinte-cheie: tratat; convenție; pact, acord de voință, negociere, semnarea tratatelor,

ratificare, acceptare/aprobare, aderarea la tratate, rezervele la tratate,
efectele tratatelor, încetarea tratatelor, nulitatea tratatului; vicii de
consimțământ; interpretarea autentică, jurisdicțională.
1. Concepte și definiții. Caracteristici
Tratatul internațional = un acord de voință care intervine între subiecte de drept internațional, cu
scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi și obligații juridice, conform normelor de drept
internațional („DI”);
Poate interveni între: state, organizații internaționale sau alte entități, care au
calitatea de subiecte de DI
Clasificare:
tratatele legi (tratate multilaterale generale / tratate de codificare) – au valoare normativ

legislativă și sunt susceptibile de o aplicare pe scară largă, de către un număr mare de state,
chiar și de ansamblul comunității statelor;
conțin reguli generale de comportament;
tratatele contract – comparate cu contractele din dreptul civil și intervin între două și un
număr redus de state;
au ca obiect prestații reciproce la care se obligă părțile;
tratatele licite – sunt izvoare ale normelor de DI;
tratatele ilicite – nu pot fi considerate izvoare de DI
sunt asemenea tratate cele care contravin normelor de jus cogens și cele care sunt lovite
de nulitate, ca urmare a unor vicii de consimțământ;
tratatele constitutive de organizații internaționale – sunt considerate a fi o

categorie aparte de tratate;
1/5
stabilesc structuri și determină modurile de funcționare a organizației.
Denumire:
a) convenție = sunt reglementate relațiile internaționale în domenii speciale (e.g.

Convențiile din 1969 și 1986 privind dreptul tratatelor, etc.);
b) pact = în general, au un caracter solemn și reglementează probleme politice (e.g. Pactul

Societății Națiunilor, 1919; Pactul Briand-Kellogg, 1929; etc.);
c) acord = intervin în domenii variate, în general, precis determinate (economic, financiar,

comercial, cultural).
2. Condiții de fond privind tratatele internaționale
Elementele definitorii ale unui tratat vizează:
1) Părțile (calitatea lor) – state, organizații internaționale sau alte entități, care au
calitatea de subiecte de DI
2) Acordul de voință – este rezultatul voinței liber exprimate de părți, neafectată de vicii de
consimțământ, iar obiectul acordului este realizabil și licit din punctul de vedere al DI,
3) Producerea efectelor juridice – are în vedere fie impunerea unor norme de conduită
obligatorii, cu caracter general, fie crearea, modificarea sau stingerea anumitor drepturi și
obligații;
4) Normele de DI – desfășurarea prestațiilor la care dă naștere tratatul să fie supusă

normelor de DI;
3. Armonizarea dreptului tratatelor
Ca expresie a exercitării suveranității, statele stabilesc prin constituții și legi interne procedurile
prin care acestea pot deveni părți la tratate și modalitățile concrete prin care acestea își
îndeplinesc obligațiile asumate prin acestea.
Cele mai importante progrese în domeniul codificării ansamblului dreptului tratatelor. Cele mai
importante convenții internaționale astfel adoptate sunt:
Convenția de la Viena din 23 mai 1969 privind dreptul tratatelor1 – se raportează

numai la tratatele încheiate între state;
1 https://lege5.ro/App/Document/he2dcmbs/conventia-cu-privire-la-dreptul-tratatelor-din-23051969
2/5
Convenția de la Viena din 19862 – se referă la tratatele încheiate între state și

organizațiile internaționale ori numai între organizații internaționale;
Convenția de la Viena din 19783 – se referă la succesiunea statelor la tratate.
4. Încheierea tratatelor
Încheierea unui tratat parcurge, de regulă, trei etape:
A. Negocierea – are loc între reprezentanții statelor, care trebui să fie nume abilitați să
participe la negocieri (calitate care rezultă din documente – „depline puteri” – ce
emană de la autoritățile statului, potrivit constituției ori legilor interne ale statului
respectiv);
„Deplinele puteri” se acordă pentru reprezentarea unui stat în scopul:
a) adoptării sau autentificării textului unui tratat;
b) exprimării consimțământul unui stat de a fi legat printr-un tratat
Împuternicirea care rezultă din deplinele puteri poate fi și ulterior confirmată, în

ipoteza în care persoana participă la negocieri fără o asemenea împuternicire;
Un stat poate fi reprezentat de o persoană și în lipsa „deplinelor puteri” dacă rezultă

din practica statelor interesate sau din alte împrejurări că acestea aveau intenția:
de a considera această persoană ca reprezentând statul în acest scop și
de a nu pretinde prezentarea de „depline puteri”;
Există persoane care, în virtutea funcțiilor pe care le dețin, nu trebuie să prezinte

„depline puteri” pentru a purta negocieri:
a) Șeful statului, șeful guvernului și ministrul de externe;
b) Șefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru negocierea și încheierea tratatelor

bilaterale, între statul acreditant (de trimitere) și statul acreditar (gazdă);
c) Reprezentanții acreditați ai statelor la o conferință sau la lucrările unei

organizații internaționale, convocate în vederea elaborării unui tratat.
Semnarea – are rolul de autentificare a textului negociat, reprezentând o atestare

solemnă a faptului că negocierile s-au încheiat ți că textul asupra căruia își depun
semnătura reprezintă forma definitivă a tratatului;
2 https://treaties.un.org/doc/source/docs/A_CONF.129_15-E.pdf
3 https://lege5.ro/App/Document/he3dcnrq/conventia-privind-succesiunea-statelor-la-tratate-din-23081978
3/5
Negocierea nu este întotdeauna urmată de semnarea definitivă a unui tratat:

semnarea ad-referendum (la parafarea4 textului) – textul tratatului se
autentifică, însă cu titlu provizoriu;
Exprimarea consimțământului – din momentul în care textul tratatului a devenit

autentic și definitiv, statele semnatare urmează să își exprime consimțământul de a fi
„legate” de prevederile acestuia, prin recurgerea la mijloacele juridice prevăzute în
legislațiile lor interne.
Consimțământul poate fi exprimat prin semnătură, prin schimbul instrumentelor

care constituie un tratat, prin ratificare, acceptare, aderare sau aprobare, ori
prin oricare alt mijloc convenit (art. 11, Convenția de la Viena din 1969).
Ratificarea = act prin intermediul căruia organe special abilitate, de regulă,

parlamentele naționale, analizează dispozițiile tratatului și decid asupra
angajării statului;
Aprobare /Acceptare = alternativă la ratificare, prin care se realizează o

analiză mai rapidă a dispozițiilor unor tratate, evitându-se procedura mai
lungă și complicată a ratificării parlamentare;
Aderarea = se raportează numai la tratatele multilaterale și intervine în

cazurile în care un stat nu a participat la negocierea și semnarea unui tratat,
însă decide, ulterior, să devină parte la acesta;
Semnarea = are efect de exprimare a consimțământului numai dacă sunt

îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții (art. 12 din Convenția din 1969):
(i) tratatul prevede expres acest lucru sau să se fi stabilit în alt fel că statele
negociatoare au convenit ca semnătura să aibă acest efect;
(ii) intenția statului de a da acest efect semnăturii rezultă din deplinele puteri
ale reprezentantului său ori să fi fost exprimată în timpul negocierilor.
e.g. „acorduri în formă simplificată”: schimb de note, schimb

de scrisori, proces-verbal parafat, memorandum, declarații comune,
etc. Între tratatul în forma clasică și „acordurile în formă
simplificată” există numai diferențe de procedură, nu și de
efecte juridice;
în acest caz: (i) parafarea textului are valoarea semnăturii tratatului

dacă statele care au participat la negociere conveniseră în acest fel;
(ii) semnătura ad referendum pusă pe un tratat de către
reprezentantul unui stat, dacă acesta o confirmă, are valoarea
4Parafarea = înscrierea inițialelor numelui negociatorului împuternicit al fiecărui stat pe textul negociat (are efect
provizoriu);
4/5
semnăturii definitive a tratatului.
5. Legislație națională în materia dreptului tratatelor
Constituția României: art. 11, 20, 91 alin. (1), art. 146-149;
Legea nr. 590/2003 privind tratatele, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 23
din 12 ianuarie 2004:
prevede 15 definiții ale celor mai importante noțiuni și/sau sintagme utilizate în
cuprinsul său;
prevede expres care sunt procedurile interne pentru aprobarea inițierii negocierilor
tratatelor la nivel de stat, guvern și departament;
reglementează o clasificare a tratatelor în: (i) tratate la nivel de stat, (ii) tratate la
nivel de guvern (iii) tratate la nivel departamental;
reglementează purtarea negocierilor: direct sau prin corespondență, cu respectarea

prevederilor referitoare la mandat și a variantelor de acțiune aprobate;
Legea nr. 276 din 7 decembrie 2011 privind procedura prin care România devine parte
la tratatele încheiate între Uniunea Europeană și statele membre, pe de o parte, și state terțe
sau organizații internaționale, pe de altă parte, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.
876 din 12 decembrie 2011:
reglementează procedurile interne privind negocierea, semnarea și exprimarea

consimțământului României de a deveni parte la tratatele încheiate între Uniunea
Europeană și statele membre, pe de o parte, și state terțe sau organizații
internaționale, pe de altă parte;
se completează cu prevederile Legii nr. 590/2003 privind tratatele, în măsura în care

aceasta nu conține dispoziții contrare;
cuprinde 8 articole, în care sunt reglementate, printre altele: procesul de negociere,

aprobarea semnării, procedura avizării prealabile, deplinele puteri, ratificarea și
aplicarea provizorie.
5/5
FIȘĂ DE SEMINAR
Seminar XII –Tratatul internațional (II)
Cuvinte-cheie: rezervă la tratat, efectele tratatelor, neretroactivitatea tratatelor, clauza

federală, clauza colonială, pacta sunt servanda, efectul obligatoriu al
tratatelor, regimuri teritoriale ale tratatelor.
1. Rezervele la tratate
Rezerva la tratat = o declarație unilaterală, indiferent de cum este redactată sau denumită,
făcută de către un stat atunci când semnează, ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la un tratat,
prin care urmărește să excludă sau să modifice efectul juridic al anumitor prevederi ale
tratatului în aplicarea lor acelui stat [art. 2 lit. d) din Convenția de la Viena, 1969].
Condiții de formă (art. 23 din Convenția de la Viena, 1969):
rezervele să fie exprimate în scris și să fie comunicate statelor contractante și

altor state care au dreptul să devină părți la tratat;
momentul formulării rezervelor: la semnare, ratificare, aprobare/acceptare ori

aderare;
celelalte părți la tratat sunt libere să formuleze obiecțiuni la rezervele comunicate

ori să le accepte expres sau tacit (e.g. absența formulării de obiecțiuni în termen de
12 luni de la comunicare).
Condiții de fond:
formularea oricăror rezerve să nu fie, în mod expres, interzisă de tratat;
rezervele să nu se refere la anumite dispoziții ale tratatului la care este, în mod

expres, exclusă posibilitatea formulării de rezerve;
rezervele să nu fie incompatibile cu obiectul și scopul tratatului.
Efectele rezervelor:
între statul care a formulat rezerva și statele părți care le-au acceptat:
prevederile tratatului leagă statul rezervatar și statele care le-au acceptat, iar articolele
cu privire la care s-a formulat rezerva se vor aplica în varianta modificată prin rezervă;
1/3
între statul rezervatar și statele care au formulat obiecțiuni: (i) statele care au formulat
obiecțiuni pot accepta ca restul dispozițiilor din tratat să se aplice între ele și
statul rezervatar sau (ii) statele care au formulat obiecțiuni pot să refuze aplicarea
tratatului, în ansamblul său, între ele și statul rezervatar.
2. Aplicarea în spațiu și timp a tratatelor
2.1. Aplicarea teritorială a tratatelor
regula: tratatele se aplică asupra întregului teritoriu al statelor părți;
excepții: a) „clauza federală” = un stat federal, parte la tratat, poate exclude teritoriul
anumitor entități componente ale federației de la aplicarea acestuia (dacă, potrivit
constituției statului respectiv, acest lucru este posibil);
b) „clauza colonială” = (specifică tratatelor încheiate de fostele puteri

coloniale) permitea excluderea teritoriilor coloniale sau părți ale acestora, de la aplicarea
unor tratate ale metropolei.
2.2. Aplicarea în timp a tratatelor
regula: neretroactivitatea tratatelor (art. 28 din Convenția de la Viena, 1969);
pot apărea derogări, mai ales în cazul tratatelor bilaterale (e.g. tratatele privind
evitarea dublei impuneri, asigurări sociale sau în domeniul vamal);
tratatele succesive: apar în ipoteza unor situații de conflict între tratatele bilaterale și
multilaterale cu același obiect, intervenite succesiv între aceleași părți;
noul tratat prevalează: dacă din dispozițiile sale rezultă intenția părților de a
înlocui vechiul tratat sau dacă dispozițiile noului tratat și cele ale vechiului tratat
sunt incompatibile în așa măsură încât este imposibilă aplicarea simultană a lor;
prevalența unor tratate: art. 103 din Carta ONU – în caz de conflict, dispozițiile
Cartei prevalează asupra „oricărui alt acord internațional”.
3. Efectele tratatelor
3.1. Efectele față de părți
caracterul obligatoriu al tratatelor – „pacta sunt servanda”: efectele tratatelor

sunt relative, adică acestea se produc numai între părți;
buna-credință în îndeplinirea obligațiilor – este un principiu al DI;
2/3
3.2. Efectele față de terți
principiul relativității efectelor – „pacta tertiis nec nocet nec prorsunt”: tratatele
nu creează nici drepturi, nici obligații față de terți;
dobândirea de către state a unor drepturi decurgând din tratate la care nu

sunt părți – condiții:
1) părțile la tratat înțeleg să confere acest drept, fie unui stat, fie unui grup de state ori
chiar tuturor statelor;
2) dacă terțul o consimte, fie expres, fie tacit.
crearea unor obligații în sarcina unor state din tratate la care acestea nu
sunt părți – condiții:
1) părțile la tratat să fi înțeles să creeze o asemenea obligație, prin dispozițiile tratatului;
2) statul terț să accepte expres și în scris această obligație.
4. Regimuri juridice obiective create prin tratate
Prin tratate, se pot stabili regimuri juridice general aplicabile, în interesul comunității
internaționale, în ansamblul său (din care pot rezulta drepturi și obligații opozabile erga omnes,
inclusiv statelor terțe). Sunt considerate asemenea tratate:
tratatele multilaterale care stabilesc regimuri teritoriale, (e.g. cele privind neutralitatea
unor țări sau instituirea unor regimuri juridice speciale pentru anumite regiuni/localități);
tratatele care stabilesc un anumit regim pentru căi de comunicație internațională (e.g. cele
care stabilesc regimul juridic de navigație pe fluvii sau canale internaționale).
3/3
FIȘĂ DE SEMINAR
Seminar XIII –Tratatul internațional (III)
Cuvinte-cheie: adaptarea tratatelor, amendarea tratatelor, modificarea tratatelor, încetarea

tratatelor, suspendarea, războiul, schimbarea substanțială a împrejurărilor,
nulitatea tratatelor, eroarea, dolul, coruperea reprezentantului unui stat,
constrângerea.
1. Modificarea tratatelor
A. Adaptarea tratatelor – evoluțiile societății internaționale au dus la necesitatea

adaptării conținutului tratatelor la acestea. Asemenea modificări presupun:
acordul părților;
parcurgerea etapelor reglementate pentru încheierea tratatelor, raportat la

acordul părților.
modificarea = termen generic, prin care se desemnează orice schimbări aduse

textului unui tratat:
amendarea = modificări parțiale și de mai mică însemnătate;
revizuirea = modificări substanțiale și extinse ale textului unui tratat.
B. Modificarea tratatelor multilaterale – modalitatea prin care poate avea loc este,
în general, specificată în cuprinsul tratatului.
C. Modificarea Cartei ONU – distincție clară între amendare și revizuire:
Art. 108 – amendamentele: intră în vigoare pentru toți Membrii Națiunilor

Unite când sunt adoptate cu majoritate de două treimi din membrii Adunării
Generale și ratificate, conform propriei proceduri constituționale, de două treimi
din Membrii Națiunilor Unite, inclusiv toți membrii permanenți ai Consiliului de
Securitate;
Art. 109 – revizuirea: realizată în cadrul unei Conferințe Generale a

Membrilor Națiunilor Unite, convocată în urma votului a două treimi din
membrii Adunării Generale și a oricăror nouă membri ai Consiliului de
1/5
Securitate. Intră în vigoare la după ratificarea acestora de către două treimi din
Membrii Națiunilor Unite, inclusiv toți membrii permanenți ai Consiliului de
Securitate (nerealizată, până în prezent).
2. Încetarea tratatelor
2.1. Încetarea prin voința părților
tratatul este încheiat pe o perioadă determinată (de regulă, aceste tratate conțin o
clauză de „tacită reconducțiune”);
este prevăzută o condiție rezolutorie în tratat (un eveniment viitor și incert care,
dacă și atunci când se produce, face să înceteze tratatul) – produce numai efecte ex
nunc (nu retroactivează);
denunțarea sau retragerea = manifestare unilaterală de voință a uneia

dintre părți de a nu mai fi parte la tratat (este o modalitate excepțională de încetare);
încetarea prin consimțământul părților:
suspendarea – situație specială care se referă la așa-numitele „clauze de

salvgardare”, care permit unui stat, în situații excepționale, când întâmpină
dificultăți în îndeplinirea unora dintre angajamentele sale, să suspende
temporar aplicarea acestora.
violarea tratatului de către una dintre părți – poate antrena încetarea sau
suspendarea tratatului.
violarea substanțială – condiție care atrage încetarea și care poate îmbrăca

forma unei:
a) respingeri a tratatului neautorizată;
b) violări a unei dispoziții esențiale pentru realizarea obiectului sau scopului

tratatului.
2.2. Încetarea independentă de voința părților
dispare obiectul tratatului sau una dintre părțile la acesta;
schimbarea substanțială a împrejurărilor (rebus sic stantibus) – partea care o

invocă trebuie să demonstreze că:
împrejurările care au suferit schimbări constituiseră baza esențială a

consimțământului părților de a se angaja prin tratat;
schimbarea care a intervenit a schimbat radical natura obligațiilor.
2/5
2.3. Ruperea relațiilor diplomatice și consulare: este cauză de încetare a tratatului dacă
și în măsura în care existența relațiilor diplomatice sau consulare este indispensabilă
pentru aplicarea tratatului. Altfel, nu produce efecte asupra relațiilor juridice stabilite
între state prin tratat.
2.4. Războiul: poate fi cauză de încetare a tratatului, însă aceasta nu operează în mod
automat, ci trebuie analizat în funcție de obiectul, scopul tratatului, compatibilitatea
cu normele de jus cogens și efectele pe care acesta le produce1.
3. Nulitatea tratatelor. Viciile de consimțământ
Nulitatea tratatelor intervine în ipoteza nerespectării unor condiții cerute pentru

valabilitatea acordului de voință. În detaliu, aceste ipoteze sunt cele în care:
tratatul contravine unor norme de jus cogens care, (i) fie sunt în vigoare la
momentul încheierii sale, (ii) fie apar în timpul aplicării tratatului (art. 53 și art. 64 din
Convenția de la Viena, 1969):
două state nu pot, prin convenția dintre ele, să încalce ori să modifice o normă de jus
cogens existentă la momentul încheierii sale (altfel, tratatul astfel încheiat este lovit
de nulitate);
dacă, ulterior încheierii tratatului, apare o normă de jus cogens în conflict cu

dispozițiile tratatului, acesta din urmă devine nul de la momentul apariției normei
imperative de DI;
se constată existența unui viciu de consimțământ care a afectat acordul de voință al

părților, la momentul încheierii sale:
se referă la: (i) violarea dispozițiilor dreptului intern al unui stat care se referă la
competența de încheiere a unui tratat, (ii) eroarea, (iii) dolul, (iv) coruperea
reprezentantului statului, (v) constrângerea exercitată asupra reprezentantului
statului și (vi) constrângerea exercitată asupra statului;
1) violarea normelor de drept intern privind competența de a încheia tratate

(art. 46 din Convenția de la Viena, 1969): violarea dispozițiilor din dreptul intern
privitoare la competența de a încheia tratate trebuie să fie „vădită”2 și să privească „o
1În jurisprudența americană s-a stabilit că numai acele acorduri care, din pricina naturii lor, obiectului și a intereselor
pe care le protejează sunt incompatibile cu starea de război, încetează la izbucnirea ostilităților (Statele Unite, Curtea
de Apel New York, 8 iunie 1920, Techt v. Hughes,1920). În mod similar, Curtea de Casație italiană a stabilit că: „O
declarație de război nu pune capăt decât acelor convenții internaționale a căror respectare ar deveni absolut și în
cele din urmă imposibilă, ca urmare a izbucnirii ostilităților; dacă, pe de altă parte, ceea ce este implicat este doar o
incompatibilitate temporară limitată în timp la durata ostilităților în curs, rezultatul este unul mai limitat:
eficacitatea convențiilor menționate este pur și simplu suspendată până la încetarea stării de război și reluarea
relației internaționale normale (Italia, Curtea de Casație, 8 noiembrie 1971, Lanificio Branditex v. S.r.l. Aiais & Vidal);
2O violare este vădită dacă ea este obiectiv evidentă pentru orice stat care s-ar comporta în asemenea împrejurări în
conformitate cu practica obișnuită și cu bună credință;
3/5
regulă de importanță fundamentală a dreptului său intern”;
2) eroarea (art. 48 din Convenția de la Viena, 1969) – poate conduce la nulitatea

tratatului dacă:
se referă la un element de fapt, iar nu de drept;
a afectat baza esențială a consimțământului;
statul care o invocă nu a contribuit la producerea erorii, prin conduita sa.
3) dolul (art. 49 din Convenția de la Viena, 1969) – poate atrage nulitatea dacă un stat
și-a dat consimțământului „în urma conduitei frauduloase a unui alt stat care a
participat la negociere”;
4) coruperea reprezentantului unui stat (art. 50 din Convenția de la Viena, 1969)

– actele de corupere trebuie să fie evidente și în măsură să exercite o influență
considerabilă asupra voinței reprezentantului statului, de către un alt stat participant
la negocieri;
5) constrângerea exercitată asupra reprezentantului statului (art. 51 din

Convenția de la Viena, 1969) – actele de constrângere efectuate asupra
reprezentantului unui stat, prin acte sau amenințări îndreptate asupra lui (ca
individ, iar nu ca organ al statului), lipsesc tratatul de efecte juridice;
6) constrângerea exercitată asupra statului (art. 52 din Convenția de la Viena,

1969) – este nul orice tratat încheiat prin amenințarea cu sau folosirea forței.
clasificare:
nulitatea absolută = este atrasă de viciile de consimțământ care rezultă din

constrângerea exercitată asupra statului sau reprezentantului său ori de tratatele care
încalcă normele de jus cogens;
poate fi invocată de orice stat (nu doar de „victimă”) și chiar de o instanță

internațională
afectează validitatea tratatului de la momentul încheierii sale.
nulitatea relativă = apare în cazul viciilor de consimțământ ce rezultă din: violarea

dispozițiilor dreptului intern al unui stat care se referă la competența de încheiere a
unui tratat, eroarea, dolul, coruperea reprezentantului statului;
poate fi invocată numai de statul „victimă”;
poate fi ulterior acoperită prin confirmare.
nulitatea NU poate fi invocată: dacă, după ce statul a avut cunoștință de fapte, acesta:
4/5
a acceptat în mod explicit să considere că, după caz, tratatul este valid, rămâne în
vigoare sau continuă să fie aplicabil; sau
trebuie, față de condiția sa, să fie socotit că a achiesat, după caz, la, validitatea
tratatului sau la menținerea sa în vigoare, sau în aplicare.
4. Legislație națională în materia dreptului tratatelor
Constituția României: art. 11, 20, 91 alin. (1), art. 146-149;
Legea nr. 590/2003 privind tratatele, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 23
din 12 ianuarie 2004:
prevede 15 definiții ale celor mai importante noțiuni și/sau sintagme utilizate în
cuprinsul său;
prevede expres care sunt procedurile interne pentru aprobarea inițierii negocierilor
tratatelor la nivel de stat, guvern și departament;
reglementează o clasificare a tratatelor în: (i) tratate la nivel de stat, (ii) tratate la
nivel de guvern (iii) tratate la nivel departamental;
reglementează purtarea negocierilor: direct sau prin corespondență, cu respectarea

prevederilor referitoare la mandat și a variantelor de acțiune aprobate;
Legea nr. 276 din 7 decembrie 2011 privind procedura prin care România devine parte
la tratatele încheiate între Uniunea Europeană și statele membre, pe de o parte, și state terțe
sau organizații internaționale, pe de altă parte, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.
876 din 12 decembrie 2011:
reglementează procedurile interne privind negocierea, semnarea și exprimarea

consimțământului României de a deveni parte la tratatele încheiate între Uniunea
Europeană și statele membre, pe de o parte, și state terțe sau organizații
internaționale, pe de altă parte;
se completează cu prevederile Legii nr. 590/2003 privind tratatele, în măsura în care

aceasta nu conține dispoziții contrare;
cuprinde 8 articole, în care sunt reglementate, printre altele: procesul de negociere,

aprobarea semnării, procedura avizării prealabile, deplinele puteri, ratificarea și
aplicarea provizorie.
5/5
Anul II de studiu
Disciplina: Drept internațional public I
Titular curs: conf. univ. dr. Roxana-Mariana Popescu
2020-2021
Curs 1
Data: 7 octombrie 2020
PARTICULARITĂȚILE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC

1. Ordinea juridică internațională
2. Trăsăturile specifice ale dreptului internațional public, ca ramură de drept
3. Natura consensuală a dreptului internațional
1. ORDINEA JURIDICĂ INTERNAȚIONALĂ
În general, raporturile care se stabilesc în cadrul societății internaționale sunt denumite relații
internaționale. Noțiunea de „relații internaționale desemnează, însă, mai multe categorii de raporturi sociale,
raporturi care au ca trăsătură comună faptul că depășesc limitele unui singur stat, și anume:
a) raporturile dintre state, dintre state și alte entități ale societății internaționale, în special organizațiile
internaționale;
b) raporturile la care participă persoane fizice sau juridice din diferite state”1.
„Dreptul internațional public – ca factor de organizare socială – răspunde nevoii de a reglementa
relațiile internaționale și de a satisface nevoile comune ale membrilor societății internaționale. În acest sens,
vorbim despre ordine juridică internațională”2. Ordinea juridică internaţională este constituită din
ansamblul de norme juridice care guvernează funcţionarea societăţii internaţionale într-o anumită etapă
istorică.
Drept internațional public – noțiune
Dreptul internaţional public = „acea ramură a dreptului, acel ansamblu de principii şi norme juridice
scrise și nescrise, create de către state, dar și de către celelalte subiecte de drept internațional, pe baza
acordului lor de voinţă, în scopul reglementării raporturilor internaţionale”3.
Dreptul internaţional public = dreptul internațional privat

Dreptul internațional privat = ansamblul de norme juridice interne, specifice fiecărui stat, care
reglementează raporturile dintre persoane fizice sau juridice conținând elemente de extraneitate.
Element de extraneitate = împrejurare de fapt, în legătură cu un raport juridic, datorită căreia acest
raport are legătură cu mai multe sisteme de drept, aparținând unor state diferite.
1 Raluca Miga-Beșteliu, Drept internațional public, vol. I, Editura All Beck, București, 2005, pag. 2.
2 Idem.
3 Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public. Sinteze, Ediția 9, Editura C.H. Beck, București, 2019, pag. 27.
1
Anul II de studiu
2020-2021
Sunt excluse din sfera de aplicare a dreptului internaţional4:
- raporturile juridice dintre state (şi alte subiecte de drept internaţional) şi entităţi internaţionale care nu sunt
subiecte de drept internaţional (de exemplu, corporaţiile/societăţile transnaţionale, O.N.G.-uri
internaţionale etc.), precum şi
- raporturile juridice în care statul nu participă ca purtător al puterii de stat (ci ca subiect de drept civil; de
ex.: încheierea unui contract civil între stat şi o organizaţie internaţională care îşi are sediul pe teritoriul său).
„Diviziunile tradiţionale ale dreptului internaţional – după natura problemelor (obiectul)
reglementat(e):
• dreptul tratatelor;
• dreptul mării;
• dreptul fluvial;
• dreptul aerian;
• dreptul spaţiului cosmic;
• dreptul internaţional umanitar;
• dreptul internaţional penal;
• dreptul internaţional economic;
• dreptul internaţional al mediului;
• protecţia internaţională a drepturilor omului şi a drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale;
• dreptul internaţional al dezvoltării”5.
Diviziunile geografice
• „Dreptul internaţional american – format din norme care, fără a exclude aplicarea regulilor de drept
internaţional general, au ca obiect reglementarea problemelor şi situaţiilor specifice statelor americane.
De exemplu: arbitraj, regimul fluviilor, dreptul de azil etc. Se consideră că evoluţia Organizaţiei Statelor
Americane, prin primirea de state fără legătură cu gândirea juridică latino-americană (fostele posesiuni
britanice şi olandeze) e de natură să atenueze particularismul dreptului internaţional american”6.
• Dreptul european:
- „reguli convenţionale elaborate în cadrul Consiliului Europei (azi 47 de membri);
- dreptul UE - reguli de al UE (originar şi derivat), care prezintă o autonomie specifică și se caracterizează
prin prioirtate, efect direct, aplicabilitate directă și jurisdicția obligatorie a CJUE7”.
4 Potrivit: Mădălina Cocoșatu, Drept internațional public, Editura Prouniversitaria, București, 2012, pag. 11-12; Adrian Năstase,
Bogdan Aurescu, op. cit., pag. 27.
5 Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit., pag. 44.
6 Idem.
7 Idem.
2
Anul II de studiu
2020-2021
• „Dreptul african – decolonizarea a dus la creşterea numărului de state independente şi a condus la
apariţia de reguli particulare (privind succesiunea, frontierele) şi la repunerea în discuţie a unor regimuri
juridice internaţionale (de exemplu, cu privire la Niger). Cauza: aceste state au manifestat o anumită
reţinere în aplicarea unor reguli la a căror elaborare nu au participat, dreptul internaţional clasic fiind
acuzat de europocentrism. Au fost elaborate norme scrise bazate pe extrapolări şi anticipări plecând de
la interese politice; acceptare selectivă a dreptului internaţional, conform intereselor lor politice”8.
2. TRĂSĂTURILE SPECIFICE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC, CA RAMURĂ DE DREPT
- lipsa unui organ suprastatal cu atribuții legislative;

- aplicarea normelor;
- controlul executării normelor;
- încadrarea dreptului internațional în conceptul de drept.
1. Lipsa unui organ suprastatal cu atribuții legislative
- „în dreptul intern, puterea legislativă se realizează, în primul rând de către parlament, învestit cu atribuții
speciale în vederea elaborării legilor. Aceste legi sunt obligatorii pe tot teritoriul statului și pentru toate
subiectele de drept – persoane fizice sau juridice – cuprinse în ordinea juridică internă a acelui stat.
- pentru elaborarea normelor de drept internațional public nu există organe superioare statelor cu atribuții
legislative. La procesul de creare a normelor dreptului internațional iau parte aceleași state sau grupări de
state care devin, apoi, destinatarele normelor pe care le-au elaborat”9;
- prin urmare, la nivel internațional, funcția legislativă nu este exercitată de o instituție cu puteri legislative,
distinctă și superioară statelor;
- în dreptul internațional statul este, în același timp, autor și subiect (destinatar) al normei de drept;
- DIPb a fost calificat ca fiind un drept de coordonare, spre deosebire de dreptul intern care este un drept de
subordonare.
2. Aplicarea normelor10
- în ordinea juridică internațională nu există autorități ale administrației publice, având ca atribuție urmărirea
executării normelor, așa cum există la nivel de stat;
- structurile în cadrul cărora se elaborează normele dreptului internațional sunt, adesea, și cele care au
atribuții de urmărire a modului în care acestea sunt aplicate – prin tratate;
- procesul de elaborare a normei are loc pe orizontală, ceea ce implică, în procesul aplicării, că statele se
autocenzurează şi se cenzurează reciproc (statele sunt în acelaşi timp creatori şi destinatari a normei).
3. Controlul executării normelor
8 Idem.
9 Raluca Miga-Beșteliu, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, Editura All, București, 1998, pag. 4.
10 Potrivit Raluca Miga-Beșteliu, Drept internațional. Introducere ..., op. cit., pag. 5.
3
Anul II de studiu
2020-2021
- „în dreptul internațional nu există un sistem de organe judecătorești cu competență general-obligatorie,
care să intervină și să aplice sancțiuni atunci când normele nu sunt respectate”11;
- deci, în dreptul internaţional, jurisdicţia există, dar nu este obligatorie (este necesar consimţământul expres
al statului).
4. Încadrarea dreptului internațional în conceptul de drept
- ceea ce deosebeşte în general dreptul internaţional de dreptul intern sunt doar modalităţile prin care acesta
se realizează şi este adus la îndeplinire.
3. NATURA CONSENSUALĂ A DREPTULUI INTERNAȚIONAL
1. Caracterul obligatoriu al normelor

- forţa obligatorie a dreptului internaţional se întemeiază pe acordul de voinţă al statelor;
- argument pentru caracterul consensual al dreptului International: Curtea Permanentă de
Justiție Internațională, afacerea Lotus (1927): „regulile de drept obligatorii pentru toate
statele … sunt emanația propriei lor voințe, liber exprimare, așa cum rezultă aceasta din
convenții sau cutume general acceptate ca exprimând principii de drept”.
2. Limitele acordului de voință al statelor
„Deşi domeniile supuse reglementării dreptului internaţional s-au multiplicat continuu, se păstrează
totuşi anumite „zone” în care, prin dreptul internaţional, se acordă statelor o largă libertate de acţiune.
Acestea, considerate ca aparţinând competenţei naţionale esenţiale a fiecărui stat, se referă, în principal, la:
stabilirea formei de stat, organizarea politică internă, organizarea administrativ-teritorială, apărarea şi
securitatea naţională”12.
3. Configurarea acordului de voință al statelor
- „realizarea acordului de voinţă al statelor asupra diverselor norme de drept internaţional este un proces
complex;
- acordul nu se obţine automat, prin declanşarea anumitor proceduri. (...) În procesul de elaborare a unei
norme de drept internaţional, apar interese sau valori comune întregii comunităţi internaţionale, a căror
promovare şi aplicare nu se poate înfăptui decât prin intermediul unor reguli de drept. În aceste condiţii,
dreptul reflectă, pe de o parte, interesele comune care unesc subiectele societăţii internaţionale, cât şi, pe
de altă parte, contradicţiile şi antagonismele care se manifestă în ansamblul societăţii internaţionale la un
moment dat”13.
Pentru completarea informațiilor, poate fi studiată una din următoarele lucrări:
1. Raluca Miga Beșteliu, Drept internațional public, vol. I, Ediția 3, Editura C.H.Beck, București, 2014,
pag. 1-4; 7-11;
2. Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public. Sinteze, Ediția 9, Editura C.H. Beck,
București, 2019, pag. 27-35; 44.
11 Idem.
12 Ibidem, pag. 8.
13 Ibidem, pag. 9.
4
Anul II de studiu
2020-2021
Curs 2
PARTICULARITĂȚILE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC

(continuare curs 1)
1. RaportuL dintre dreptul internațional și dreptul intern
„Raportul drept internațional public – drept intern reprezintă problema influențelor reciproce al
acestor două sisteme de drept, ca obiect al dezbaterilor doctrinare, dar și al condiționărilor practice dintre
cele două sisteme de drept. Problema coraportului dintre dreptul internațional și dreptul intern constituie
astăzi una dintre cele mai importante și complexe probleme ale jurisprudenței”1.
„Cu toate particularitățile și deosebirile care există în dreptul internațional și dreptul intern, între ele
se stabilesc raporturi de condiționare și influențare reciprocă. Astfel, există norme juridice internaționale, în
particular acele ce se conțin în textele tratatelor internaționale, în virtutea cărora statele care-și exprimă
consimțământul de a fi legate de ele, au obligația de întreprinde acțiuni pertinente în plan legislativ pentru
executarea obligațiilor asumate prin aceste tratate și, respectiv, implementarea corespunzătoare a
prevederilor internaționale. În această privință, putem menționa că prin acceptarea de către un stat în baza
acordului său de voință a normelor de drept internațional, acestea devin obligatorii și urmează a fi aplicate
pe întregul său teritoriu și pentru populația care locuiește pe acest teritoriu. Normele acestui drept
dobândesc o valoare juridică egală cu cea a normelor de drept intern, fără a mai fi de obicei necesară
încorporarea lor în dreptul intern al statelor. Există tratate care pot aduce modificări în legea internă sau pot
prevedea obligația statelor de a adopta anumite reglementări interne, dar există, de asemenea, și o serie de
reglementări naționale, care vizează direct relațiile internaționale ale statului. Printre acestea putem
menționa: numirea și funcțiile misiunilor diplomatice, competența organelor statale care reprezintă statul în
relațiile internaționale și care au dreptul de a încheia tratate, problemele legate de cetățenie, regimul juridic
al străinilor etc.”2.
Cu privire la raporturile dintre dreptul intern și dreptul internațional, în doctrina dreptului
internațional s-au formulat mai multe doctrine și teorii ale raportului, și anume: teoria dualistă și teoriile
moniste.
„Dualismul: dreptul internațional și dreptul intern sunt două sisteme juridice egale, independente și
separate. Pentru a se putea aplica în dreptul intern, norma internațională trebuie transformată într-o normă
1
Alexandru Burian (redactor-coordonator de ediție), Drept Internațional public, Ediția a III-a (revăzută și adăugită), Tipogr.
„Elena-V.I.” SRL, Chișinău, 2009, pag. 93.
2
Idem.
1
Anul II de studiu
2020-2021
internă, trebuie reprodusă de legea internă, putând fi astfel modificată/abrogată de o lege ulterioară. Autori:
Triepell, Anzilotti, Strup”3.
„Monismul cu primatul dreptului intern: dreptul internațional este derivat din dreptul intern, este un
„drept de stat extern”. Autori: Școala de la Bonn Zorn, Kaufmann, Wenzel, Decencière, Ferrandière, K.
Schmitt”4.
„Monismul cu primatul dreptului internațional: poziția superioară o are dreptul internațional, dreptul
intern fiind o derivație a acestuia. Autori: Școala de la Viena (H. Kelsen, Kunz, Verdross), Guggenheim, Politis,
Delbez etc. Practica internațională consacră, în general, primatul dreptului internațional. C.I.J. l-a consacrat
la nivel de principiu, în avizul consultativ din 26 aprilie 1998 privind speța compatibilității legii S.U.A.
antiteroriste cu acordul de sediu cu O.N.U, în privința biroului O.E.P. de la New York”5.
Raportul dintre dreptul intern și dreptul internațional potrivit legislației române:
Art. 11 alin. (2): Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern;
Art. 20 alin. (1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi
interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte
tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția
cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Art. 148 alin. (2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene,
precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare
din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
(3) Prevederile alineatelor (1) și (2) se aplică, în mod corespunzător, și pentru aderarea la actele de
revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.
(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea
la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2).
Art. 31 alin. (4) Dispozițiile tratatelor în vigoare nu pot fi modificate, completate sau scoase
din vigoare prin acte normative interne ulterioare intrării lor în vigoare
(5) Prevederile legislative interne nu pot fi invocate pentru a justifica neexecutarea dispozițiilor unui
tratat în vigoare.
3
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept international public. Sinteze, Ediția 9, Editura C.H. Beck, București, 2018, pag. 45.
4
Idem.
5
Idem.
2
Anul II de studiu
2020-2021
IZVOARELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL

1. Izvoarele principale ale dreptului internațional public
- tratatul;
- cutuma internațională;
- dovada și opozabilitatea cutumei;
- codificarea dreptului internațional.
NOTĂ 1: În doctrină se apreciază că o enumerare (neexhaustivă) a izvoarelor dreptului internațional

se găsește în art. 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție. Astfel, reținem:
Articolul 38
1. Curtea, a cărei misiune este de a soluționa conform dreptului internațional diferendele care îi sunt
supuse, va aplica:
a. convențiile internaționale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod
expres de statele în litigiu;
b. cutuma internațională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept;
c. principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;
d. sub rezerva dispozițiilor art. 59, hotărârile judecătorești și doctrina celor mai calificați specialiști în
drept public ai diferitelor națiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept.
2. Prezenta dispoziție nu aduce atingere dreptului Curții de a soluționa o cauză EX AEQUO ET BONO,
dacă părțile sunt de acord cu aceasta.
NOTĂ 2: „Acest text nu are ca scop să reglementeze izvoarele de drept internațional, că să stabilească
mijloacele juridice pe care Curtea le are în vedere în constatarea drepturilor și obligațiilor părților într-o cauză
dedusă spre soluționare Curții”6.
NOTĂ 3: „Deși nu este menționat în ar. 38 din Statut, CIJ a utilizat în jurisprudența sa și actul
unilateral, ca izvor de drept internațional”7.
Principalele izvoare ale dreptului internațional sunt: tratatul; cutuma internațională; dovada și opozabilitatea
cutumei; codificarea dreptului internațional; actul unilateral.
TRATATUL:
- este un „acord încheiat în scris între state, state și organizații internaționale sau între organizații
internaționale și guvernat de dreptul internațional, încheiat în scopul de a produce efecte juridice și
consemnat într-un instrument unic sau în două sau mai multe instrumente conexe și oricare ar fi denumirea
sa este cel mai important instrument juridic internațional” (art. 2 din Convenția de la Viena cu privire la
dreptul tratatelor, din 1969);
- reprezintă cadrul juridic al relațiilor internaționale;
6
7
Idem.
3
Anul II de studiu
2020-2021
- este principala modalitate de creare a normelor de drept internațional;

- conține drepturi și obligații.
CUTUMA:
- este un izvor nescris;
- reprezintă o „practică generală, relativ îndelungată și repetată a statelor, considerată de ele ca dând
expresie unei reguli de conduită cu forță juridică obligatorie (o normă de drept)”8;
- este diferită de obicei;
Elementele cutumei:
- elementul material;
- elementul subiectiv.
Suntem în prezența unei norme formată pe cale cutumiară dacă se poate demonstra îndeplinirea cumulativă
a celor două elemente.
Dovada cutumei se ace prin:
- practica statelor; practica diplomatică;
- tratatele care recunosc sau codifică norme cutumiare;
- rezoluții ale organizațiilor internaționale;
- hotărâri și avize ale instanțelor internaționale ș.a.
Codificarea dreptului internațional
- constă în „sintetizarea, sistematizarea și ordonarea, prin intermediul unor tratate, a regulilor de drept
internațional public”9.
Codificarea poate fi:
- oficială (este realizată de state) și
- neoficială (este realizată de doctrinari).
Comisia de drept internațional, constituită în anul 1947, este, în prezent, instituția în cadrul căreia se
realizează codificarea dreptului internațional.

pag. 10-13; 67-74.
București, 2018, pag. 44-47; 53-58.
8
Ibidem, pag. 55.
9
4
Anul II de studiu
2020-2021
Curs 3
IZVOARELE SUBSIDIARE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC

1. Principiile generale de drept
2. Hotărârile instanţelor internaţionale judecătoreşti şi arbitrale
3. Doctrina
4. Actele unilaterale
5. Echitatea în dreptul internaționale
1. PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT
Articolul 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție enunță, între altele, și principiile generale de
drept ca izvoare ale dreptului internațional.
Principiile de drept intern exprimă voința unilaterală a statului care le-a edictat și, prin urmare,
acestea nu fac parte din izvoarele dreptului internațional.
Atunci când suntem în prezența unor principii cuprinse în tratate sau care fac obiectul unor cutume,
izvorul formal nu este principiul, în sine, ci tratatul sau cutuma. Prin urmare, principiile în sine nu sunt izvoare
de drept internațional, ci doar în mod subsidiar.
2. HOTĂRÂRILE INSTANŢELOR INTERNAŢIONALE JUDECĂTOREŞTI ŞI ARBITRALE
- mijloc auxiliar de determinare a normelor de drept internațional;

- se face distincția între: hotărârile instanțelor internaționale (judecătorești și arbitrale) și hotărârile
judecătorești interne.
3. DOCTRINA
- este dată de lucrările specialiștilor, activitatea diferitelor institute abilitate, cum ar fi Comisia
Europeană pentru Democrație prin Drept de la Veneția sau Institutul de Drept Internațional. Tot aici, pot fi
incluse, în anumite cazuri, opiniile individuale sau separate ale Curții Internaționale de Justiție.
1
Anul II de studiu
2020-2021
4. ACTELE UNILATERALE
- sunt acte care emană de la un singur subiect de drept internațional, fiind „susceptibile de a produce
efecte juridice în raporturile internaționale, fie angajând subiectul de la care emană, fie creând drepturi și
obligații pentru alte subiecte de drept internațional”1
- pot fi acte unilaterale ale statelor sau acte unilaterale ale organizațiilor internaționale.
Actele unilaterale ale statelor:
- notificarea; recunoașterea; protestul; renunțarea; promisiunea.
Actele unilaterale ale organizațiilor internaționale
- ca regulă, au caracter de recomandare;
- actele care au ca obiect structura și funcționarea organizației - sunt obligatorii;
- actele care se adresează statelor membre ale organizației - forța lor juridică depinde de actul
constitutiv al organizației.
5. ECHITATEA
- nu este izvor de drept în adevăratul sens;

- reprezintă „o modalitate procedurală care permite aplicarea unui ansamblu de principii și ide cu
ajutorul cărora să se poată face distincția între just și injust în ordinea juridică internațională”2;
- îndeplinește următoarele funcții: funcția moderatoare; funcția supletivă și funcția politică;
Critici aduse echității: stabilește unele excepții de la normele de drept internaționale; este subiectivă;
poate conduce la reducerea numărului de cauze deduse spre soluționare instanțelor internaționale.

pag. 74-81.
1
Dumitra Popescu, Drept internațional public pentru învățământul la distanță, Editura Universității „Titu Maiorescu”,
București, 2003, pag. 34.
2
2
Anul II de studiu
2020-2021
Sinteze curs 4
IERARHIA NORMELOR DREPTULUI INTERNAȚIONAL

1. Normele de jus cogens
N.B.! Între izvoarele dreptului internațional NU există o ierarhie, forța lor juridică fiind aceeași.
Se poate, însă, realiza o ierarhie între diferite categorii de norme ale dreptului internațional, și
anume:
- normele cuprinse în Carta ONU și prevederile altor tratate - potrivit prevederilor art. 103 din Carta
ONU, „în caz de conflict între obligațiile Membrilor Națiunilor Unite decurgând din prezenta Carta si
obligațiile lor decurgând din orice alt acord internațional vor prevala obligațiile decurgând din prezenta
Carta”;
- normele ce au caracter general și cele care au caracter particular - în caz de conflict între o normă
generală și una specială prioritate în aplicare are norma generală. Acest aspect este reglementat în diferite
instrumente juridice internaționale.
- normele de jus cogens.
Noțiune:
- art. 53 din Convenția de la Viena privind tratatele din 1969: o normă acceptată şi recunoscută de
comunitatea internaţională a statelor în ansamblul său, ca o normă de la care nu este permisă nici o derogare
şi care nu poate fi modificată decât printr-o nouă normă a dreptului internaţional general având acelaşi
caracter.
Majoritatea normele dreptului internaţional sunt dispozitive – părţile pot deroga de la ele, în relaţiile
lor, prin acordul lor de voinţă. Din această perspectivă trebuie făcută distincţie: derogare – încălcare.
Doctrina a propus, ca norme imperative, următoarele:
- principiile Cartei O.N.U.;
- drepturile elementare la viaţă şi demnitate umană (interzicerea genocidului, scaviei, discriminării rasiale,
respectarea normelor de drept internaţional umanitar);
- normele care se referă la drepturi în general recunoscute tuturor membrilor comunităţii internaţionale
(de ex.: libertatea mărilor şi a spaţiului cosmic).
1
Anul II de studiu
2020-2021
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC

1. Noțiune
2. Caracteristici
3. Principiile fundamentale prevăzute în Declarația din anul 1970
4. Alte principii fundamentale prevăzute în Actul Final de la Helsinki din anul 1975
1. NOȚIUNE
Principiile fundamentale ale dreptului internațional = sunt acelea care au drept conținut norme de
aplicație universală, cu nivel maxim de generalizare și caracter imperativ, ce dau expresie și protejează valori
internaționale fundamentale în raporturile dintre subiectele de drept.
2. CARACTERISTICI
- maximă generalitate (reprezintă abstractizarea a ceea ce este esențial din întregul sistem al
dreptului internațional public, având rol diriguitor și dominant pentru acest sistem);
- aplicație universală (sunt rezultatul acordului de voință al cvasimajorității statelor și se extind chiar
și la alte subiecte de drept internațional)
- caracter juridic obligatoriu (se exprimă prin intermediul unor tratate sau cutume)
- caracter imperativ (sunt norme ius cogens)
- dau expresie și protejează o valoare fundamentală în raporturile dintre subiectele de drept
internațional.
N.B.!
ü Între principii nu se pot face ierarhizări
ü Sunt interdependente. „În interpretarea și aplicarea lor, principiile care preced sunt legate între ele
și fiecare principiu trebuie interpretat în contextul celorlalte”. (Declarația 2625 din 1970)
- sunt consacrate, în principal, în:
ü Carta ONU (art. 2);
ü Declarația Adunării Generale a ONU din 1970 referitoare la „principiile dreptului internațional privind
relațiile prietenești și cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta ONU;
ü Actul Final al CSCE de la Helsinki (1975);
ü Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1990).
- Declarația din 1970 consacră șapte principii, la care Actul Final mai adaugă trei.
2
Anul II de studiu
2020-2021
3. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE PREVĂZUTE ÎN DECLARAȚIA DIN ANUL 1970
DECLARAȚIA asupra principiilor dreptului internațional privind relațiile prietenești și de cooperare

dintre state, conform Cartei Națiunilor Unite
1. Principiul nerecurgerii la amenințarea cu forța sau la folosirea forței
„Principiul potrivit căruia statele trebuie să se abțină, în relațiile lor internaționale, de a recurge la
amenințarea cu forța sau la folosirea forței fie împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a
oricărui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite.
Orice stat are obligația să se abțină în relațiile sale internaționale de a recurge la amenințarea cu
forța sau la folosirea forței fie împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a oricărui stat, fie
în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite. O astfel de recurgere la amenințarea cu forța sau
la folosirea forței constituie o violare a dreptului internațional și a Cartei Națiunilor Unite și nu trebuie să fie
folosită niciodată ca mijloc de rezolvare a problemelor internaționale.
Un război de agresiune constituie o crimă împotriva păcii care angajează răspunderea în virtutea
dreptului internațional.
Conform scopurilor și principiilor Națiunilor Unite, statele au obligația de a se abține de la orice
propagandă în favoarea războaielor de agresiune.
Orice stat are obligația să se abțină de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea forței pentru
a viola frontierele internaționale existente ale unui stat sau ca mijloc de rezolvare a diferendelor
internaționale, inclusiv diferendele teritoriale și problemele referitoare la frontierele statelor.
De asemenea, orice stat are obligația să se abțină de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea
forței pentru a viola liniile internaționale de demarcație, cum sunt liniile de armistițiu, stabilite printr-un
acord internațional la care acel stat este parte sau pe care el este ținut să le respecte pentru alte rațiuni sau
conform unui astfel de acord. Dispoziția precedentă nu va fi interpretată ca aducând atingerea pozițiilor
părților interesate față de statutul și efectele acestor linii așa cum au fost definite în regimurile speciale care
le sunt aplicabile, nici ca afectând caracterul lor provizoriu”.
2. Principiul soluționării pe cale pașnică a diferendelor internaționale
„Toate statele trebuie să rezolve diferendele lor internaționale cu alte state prin mijloace pașnice,
astfel încât pacea și securitatea internațională, precum și justiția, să nu fie puse în pericol.
Statele trebuie deci să caute rapid o soluție echitabilă a diferendelor lor internaționale pe cale de
negociere, de anchetă, de mediere, de conciliere, de arbitraj, de rezolvare judiciară, de recurs la organisme
sau acorduri regionale sau prin alte mijloace pașnice la alegerea lor. Căutând această soluție, părțile vor
conveni asupra mijloacelor pașnice care vor fi potrivite cu circumstanțele și natura diferendului.
3
Anul II de studiu
2020-2021
Părțile la un diferend internațional au obligația, în cazul în care nu ar ajunge la o soluție printr-unul

dintre mijloacele pașnice sus-menționate, de a continua să caute o reglementare a diferendului lor prin alte
mijloace pașnice asupra cărora ele vor fi convenit.
Statele părți la un diferend internațional, precum și celelalte state, trebuie să se abțină de la orice
act susceptibil să agraveze situația, astfel încât să nu pună în pericol pacea și securitatea internațională și
trebuie să acționeze în conformitate cu scopurile și principiile Națiunilor Unite.
Diferendele internaționale trebuie să fie rezolvate pe baza egalității suverane a statelor și în
conformitate cu principiile liberei alegeri a mijloacelor. Recursul la o procedură de rezolvare sau acceptarea
unei astfel de proceduri liber consimțită de către state în ce privește un diferend la care ele sunt părți, sau
un diferend la care ele ar putea fi părți în viitor, nu pot fi considerate ca incompatibile cu egalitatea suverană.
Nici o dispoziție a paragrafelor care preced nu aduce atingere, nici nu derogă de la dispozițiile
aplicabile ale Cartei, în special cele care se referă la rezolvarea pașnică a diferendelor internaționale”.
3. Principiul neamestecului în treburile interne
„Nici un stat sau grup de state nu are dreptul de a interveni, direct sau indirect, pentru orice motiv,
în afacerile interne sau externe ale unui alt stat. Prin urmare, nu numai intervenția armată, dar și orice formă
de ingerință sau orice amenințare, îndreptate împotriva personalității unui stat sau împotriva elementelor
lui politice, economice și culturale, sunt contrare dreptului internațional.
Nici un stat nu poate aplica sau încuraja folosirea măsurilor economice, politice sau de orice altă
natură pentru a constrânge un alt stat să-și subordoneze exercitarea drepturilor lui suverane și pentru a
obține de la el avantaje de orice fel. Toate statele trebuie, de asemenea, să se abțină de a organiza, ajuta,
incita, finanța, încuraja sau tolera activități armate subversive sau teroriste destinate să schimbe prin violență
regimul unui alt stat, precum și de a interveni în luptele interne ale unui alt stat.
Folosirea forței pentru a lipsi popoarele de identitatea lor națională constituie o violare a drepturilor
lor inalienabile și a principiului neintervenției. Orice stat are dreptul inalienabil de a-și alege sistemul său
politic, economic, social și cultural fără nici o formă de amestec din partea oricărui alt stat.
Nimic din alineatele care preced nu va trebui să fie interpretat ca afectând dispozițiile Cartei
Națiunilor Unite referitoare la menținerea păcii și securității internaționale”.
4. Principiul cooperării
„Statele, oricare ar fi deosebirile existente între sistemele lor politice, economice și sociale, au
obligația de a coopera unele cu altele în diversele domenii ale relațiilor internaționale, pentru a menține
pacea și securitatea internațională și a favoriza progresul și stabilitatea economică internațională, precum și
bunăstarea generală a națiunilor și o cooperare internațională care să fie lipsită de discriminare bazată pe
aceste deosebiri.
4
Anul II de studiu
2020-2021
În acest scop:
a) Statele trebuie să coopereze unele cu altele pentru menținerea păcii și securității internaționale.
b) Statele trebuie să coopereze pentru a asigura respectarea universală și înfăptuirea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale pentru toți, precum și eliminarea discriminării rasiale și intoleranței
religioase sub toate formele lor.
c) Statele trebuie să se conducă, în relațiile lor internaționale în domeniile economic, social, cultural,
tehnic și comercial, în conformitate cu principiile egalității suverane și neintervenției.
d) Statele membre ale Națiunilor Unite au obligația de a acționa atât împreună, cât și individual în
cooperare cu Organizația Națiunilor Unite, conform dispozițiilor pertinente ale Cartei.
Statele trebuie să coopereze în domeniile economic, social și cultural, ca și în cel al științei și tehnicii
și să favorizeze progresele culturii și învățământului în lume. Statele trebuie să-și unească eforturile pentru a
promova dezvoltarea economică în lumea întreagă, în special în țările în curs de dezvoltare”.
5. Principiul autodeterminării
„În virtutea principiului egalității în drepturi a popoarelor și al dreptului lor de a dispune de ele însele,
principiu consacrat în Cartă, toate popoarele au dreptul de a-și hotărî statutul lor politic, în deplină libertate
și fără amestec din afară și de a urma dezvoltarea lor economică, socială și culturală, și orice stat are obligația
de a respecta acest drept conform dispozițiilor Cartei.
Orice stat are obligația de favoriza, împreună cu alte state sau separat, realizarea principiului
egalității în drepturi al popoarelor și al dreptului lor de a dispune de ele însele, conform dispozițiilor Cartei,
și de a ajuta Organizația Națiunilor Unite să se achite de răspunderile pe care i le conferă Carta în ceea ce
privește aplicarea acestui principiu, pentru:
a) a favoriza relațiile prietenești și cooperarea între state;
b) a pune de îndată capăt colonialismului, ținând seama în modul cuvenit de voința liber exprimată
a popoarelor interesate; ținând seama că faptul de a supune popoarele subjugării, dominației sau exploatării
străine constituie o violare a acestui principiu, ca și o negare a drepturilor fundamentale ale omului și este
contrar Cartei Națiunilor Unite.
Orice stat are obligația de a favoriza, împreună cu alte state sau separat, respectarea universală și
efectivă a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, conform Cartei.
Crearea unui stat suveran și independent, asocierea liberă sau unirea cu un stat independent, sau
dobândirea oricărui alt statut politic, hotărât în mod liber de către un popor constituie pentru acel popor
mijloace pentru a-și exercita dreptul său de a decide de el însăși.
Orice stat are obligația de a se abține să recurgă la orice măsură de constrângere care ar lipsi
popoarele menționate mai sus în cuprinsul acestui principiu, de dreptul lor de a dispune de ele însele, de
libertatea și independența lor. În cazul în care ele reacționează și rezistă la o astfel de măsură de
5
Anul II de studiu
2020-2021
constrângere, în exercitarea dreptului lor de a decide de ele însele, aceste popoare au dreptul să caute și să
primească sprijin, conform scopurilor și principiilor Cartei Națiunilor Unite.
Teritoriul unei colonii sau alte teritoriu neautonom posedă, în virtutea Cartei, un statut separat și
distinct de cel al teritoriului statului care îl administrează; acest stat separat și distinct, în virtutea Cartei,
există atât timp cât poporul coloniei sau al teritoriului neautonom nu-și exercită dreptul de a dispune de sine
însuși în conformitate cu Carta Națiunilor Unite și, în special, cu scopurile și principiile sale.
Nici o dispoziție din paragrafele precedente nu va fi interpretată ca autorizând sau încurajând o
acțiune, oricare ar fi ea, care ar dezmembra sau ar amenința, în total sau în parte, integritatea teritorială sau
unitatea politică a oricărui stat suveran și independent, care se conduce conform principiului egalității în
drepturi și dreptului popoarelor de a dispune de ele însele enunțat mai sus și având un guvern care reprezintă
ansamblul poporului aparținând teritoriului, fără distincție de rasă, credință sau culoare”.
6. Principiul egalității suverane a statelor
„Toate statele se bucură de egalitate suverană. Ele au drepturi și obligații egale și sunt membri egali
ai comunității internaționale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură.
În special, egalitatea suverană cuprinde următoarele elemente:
a. Statele sunt egale din punct de vedere juridic;
b. Fiecare stat se bucură de drepturi inerente deplinei suveranități;
c. Fiecare stat are obligația de a respecta personalitatea altor state;
d. Integritatea teritorială și independența politică a statului sunt inviolabile;
e. Fiecare stat are dreptul de a-și alege și a dezvolta în mod liber sistemul său politic, social, economic
și cultural;
f. Fiecare stat are obligația de a se achita pe deplin și cu bună-credință de obligațiile sale
internaționale și de a trăi în pace cu celelalte state”.
7. Principiul pacta sunt servanda
„Fiecare stat are obligația de a îndeplini obligațiile pe care și le-a asumat în conformitate cu Carta
Națiunilor Unite.
Fiecare stat are obligația de a îndeplini cu bună-credință obligațiile care îi incumbă în virtutea
principiilor și regulilor general recunoscute ale dreptului internațional.
Fiecare stat are îndatorirea de a îndeplini cu bună-credință obligațiile care îi incumbă în virtutea
acordurilor internaționale conforme principiilor și regulilor general recunoscute ale dreptului internațional”.
5. ALTE PRINCIPII FUNDAMENTALE PREVĂZUTE ÎN ACTUL FINAL DE LA HELSINKI din ANUL 1975
1. . Inviolabilitatea frontierelor
În temeiul acestui principiu:
6
Anul II de studiu
2020-2021
- frontierele statelor sunt inviolabile;

- statele se abțin de la orice atentat împotriva frontierelor altor state;
- statele se abțin de la orice cerere sau de la act de acaparare și de uzurpare a întregului sau a unei
părți a teritoriului oricărui stat.
2. Principiul integrității teritoriale a statelor
Integritatea teritorială a statelor presupune ca statele să:
- respectă integritatea teritorială a celorlalte state;
- se abțin de la orice acțiune incompatibilă cu scopurile și principiile Cartei Națiunilor Unite, împotriva
integrității teritoriale, a independenței politice sau a unității oricărui stat și în special de la orice asemenea
acțiune care constituie o folosire a forței sau amenințare cu forța.
- se abțin de a face din teritoriul celuilalt stat obiectul unei ocupații militare sau al altor masuri de
folosire directa sau indirecta a forței în contradicție cu dreptul internațional sau obiectul unei dobândiri prin
asemenea masuri sau prin amenințarea cu ele. Nici o ocupație sau dobândire de această natură nu va fi
recunoscută ca legală.
3. Principiul respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de
gândire, conștiință, religie sau de convingere
Potrivit acestui principiu, statele au obligația de a respecta drepturile omului și libertățile
fundamentale, inclusiv libertatea de gândire, conștiință, religie sau de convingere pentru toți, fără deosebire
de rasă, sex, limbă sau religie.
Ele trebuie să promoveze și să încurajeze exercitarea efectivă a drepturilor și libertăților civile,
politice, economice, sociale, culturale și altele care decurg toate din demnitatea inerentă persoanei umane
și sunt esențiale pentru libera și deplina sa dezvoltare.
De asemenea, statele au obligația dea recunoaște și a respecta libertatea individului de a profesa și
practica, singur sau în comun, religia sau convingerea acționând după imperativele propriei sale conștiințe.
Statele pe teritoriul cărora există minorități naționale trebuie să respecte dreptul persoanelor care
aparțin acestor minorități la egalitate în fața legii, cărora trebuie să le acorde posibilitatea deplină de a se
bucura în mod efectiv de drepturile omului și libertățile fundamentale și, în acest mod, vor proteja interesele
lor legitime în acest domeniu.

pag. 92-94; 99-101.
București, 2018, pag. 72, 73, 78-83.
7
Anul II de studiu
2020-2021
Sinteze curs 5
Data: 4 noiembrie 2020
STATUL – SUBIECT PRINCIPAL AL DREPTULUI INTERNAȚIONAL

1. Noțiune, elemente constitutive
2. Neutralitatea statelor
3. Recunoașterea statelor și a guvernelor
1. NOȚIUNE, ELEMENTE CONSTITUTIVE
Potrivit art. 1 din Convenția de la Montevideo (1933), pentru ca o entitate să fie subiect de drept
internațional, de tip statal, trebuie „reunite următoarele condiții: populație permanentă, teritoriu
determinat, guvern și capacitatea de a intra în relații cu alte state”. Odată întrunite aceste cerințe, suntem în
prezența statului, ca subiect „direct și nemijlocit al dreptului internațional, având capacitatea deplină de a-și
asuma totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter internațional. Calitatea de subiect de drept
internațional este rezultatul suveranității statului. Statele sunt singurele subiecte de drept internațional ce
dețin atributele suveranității. Suveranitatea este baza politică și juridică a calității statului de subiect de drept
internațional”1.
Statele sunt egale din punct de vedere juridic, indiferent de întindere, populație, dezvoltare.
Potrivit Cartei drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor, adoptată de Adunarea Generală a
O.N.U. în anul 1974, statele au următoarele drepturi și obligații:
- dreptul suveran și inalienabil de a-și alege sistemul economic, sistemul politic, social și cultural,
conform voinței poporului, fără amestec, presiuni sau amenințări externe, de orice tip ar fi ele;
- dreptul de a deține și exercita total și permanent suveranitatea în privința bogățiilor sale, a
resurselor naturale și a activităților economice, ca și posesiunea asupra lor și dreptul de a le utiliza și de a
dispune de ele;
- dreptul de a reglementa statutul investițiilor străine în limitele jurisdicției naționale și de a-și
exercita autoritatea asupra lor în conformitate cu legile și regulamentele sale și conform priorităților și
obiectivelor naționale. Nici un stat nu va fi constrâns să acorde tratament privilegiat unor investiții străine;
- dreptul de a reglementa și supraveghea activitățile societăților transnaționale în limitele jurisdicției
sale naționale și de a lua măsuri pentru ca aceste activități să se conformeze legilor, regulilor și
1
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public. Sinteze, Ediția 9, Editura C.H. Beck, București, 2018, pag.
96.
1
Anul II de studiu
2020-2021
regulamentelor și să fie conforme politicii sale economice și sociale. Societățile transnaționale nu vor
interveni în afacerile interne ale statului gazdă. Fiecare stat ar trebui, ținând cont de drepturile sale suverane,
să coopereze cu celelalte state în exercitarea acestui drept;
- dreptul de a naționaliza, expropria sau transfera proprietatea bunurilor străine, în care caz ar trebui
să verse o despăgubire corespunzătoare, ținând cont de legile și reglementările sale și de orice împrejurări
pe care le consideră pertinente. În toate cazurile când problema despăgubirii dă naștere unui diferend, acesta
va fi soluționat conform legislației interne a statului care ia măsura naționalizării și de către tribunalele acelui
stat, cu excepția cazului când toate statele interesate convin liber să caute alte mijloace pașnice, pe baza
egalității suverane a statelor și conform principiului liberului-schimb al mijloacelor;
- dreptul la practicarea comerțului internațional și a altor forme de cooperare economică, oricare ar
fi sistemul politic, economic și social. Nici un stat nu va face obiectul unei discriminări, oricare ar fi ea, bazată
doar pe aceste diferențe. În vederea comerțului internațional și a altor forme de cooperare economică,
fiecare stat are dreptul de a-și alege liber modalitățile de organizare a relațiilor sale economice externe și de
a încheia acorduri bilaterale și multilaterale compatibile cu obligațiile sale internaționale și cu nevoia de
cooperare economică internațională.
- dreptul de a se grupa în organizații de producători a produselor de bază în vederea dezvoltării
economiei lor naționale, asigurări unei finanțări stabile pentru dezvoltarea lor și, în urmărirea obiectivelor
lor, să ajute la promovarea creșterii susținute a economiei mondiale, accelerând în special dezvoltarea țărilor
în curs de dezvoltare. Toate statele au, în mod reciproc, datoria de a respecta acest drept abținându-se de la
aplicarea măsurilor economice și politice care l-ar limita;
- datoria de a contribui la dezvoltarea comerțului internațional cu mărfuri, în special prin
aranjamente și, dacă este cazul, prin încheierea unor acorduri multilaterale pe termen lung pentru produsele
de bază și ținând cont de interesele producătorilor și consumatorilor;
- responsabilitatea de a favoriza regularitatea și obținerea produselor comerciale, schimbate la
prețuri stabile, corespunzătoare și echitabile contribuind astfel la dezvoltarea echitabilă a economiei
naționale, ținând cont în special, de interesele țărilor în curs de dezvoltare;
- obligația de a promova progresul economic, social și cultural al poporului său;
- obligația de a coopera pentru facilitarea relațiilor economice internaționale mai raționale și mai
echitabile și pentru încurajarea transformărilor structurale în cadrul unei economii mondiale echilibrate
conform nevoilor și intereselor tuturor țărilor, în special a țărilor în curs de dezvoltare și ar trebui să ia
măsurile corespunzătoare în acest sens etc.
Tipuri de state:
- uniunea personală;
- uniunea reală;
2
Anul II de studiu
2020-2021
- confederația;
- federația;
- statele dependente;
- protectoratele.
2. NEUTRALITATEA STATELOR
Tipuri de neutralitate:
- ocazională;
- permanentă;
- diferențiată.
Potrivit dreptului internațional, statul neutru are următoarele obligații:
- de a se abține să participe la ostilități;
- să interzică desfășurarea oricărui tip de operațiuni pe teritoriul său;
- să trateze în mod egal, nepreferențial, părțile în conflict.
3. RECUNOAȘTEREA STATELOR ȘI GUVERNELOR
Recunoașterea unui stat = „actul prin care un stat admite că o entitate politică îndeplinește condițiile
specifice unui stat (ia act de apariția acestui nou subiect de drept) și își exprimă voința de a-l considera
membru al comunității internaționale”2.
Recunoașterea poate fi:
- expresă - realizată în baza unui act (declarație oficială; notă diplomatică; mesaj, telegramă de
felicitare care pot proveni de la șeful statului sau al guvernului ori ministrului afacerilor externe);
- tacită - poate rezulta din comportamentul organelor unui stat față de statul recunoscut sau din acte
prin care se stabilesc relații diplomatice ori prin încheierea unui tratat;
- de jure - poate fi cu efecte depline sau definitivă (nu poate fi revocată);
- de facto - poate fi limitată sau provizorie;
- individuală - privește un singur stat;
- colectivă - are în vedere, în același timp, mai multe state.
Recunoașterea guvernelor
„Apare în situația în care puterea într-un stat este preluată de un guvern nou prin alte mijloace decât
cele constituționale sau când pe același teritoriu de stat s-au format două guverne”3.
2
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit. pag. 98.
3
Ibidem, pag. 99.
3
Anul II de studiu
2020-2021
Recunoașterea guvernelor constă într-un „act unilateral prin care un stat consideră guvernul altui
stat ca organ capabil să intermedieze relațiile dintre cele două state”4.
Doctrine ale recunoașterii guvernelor:
- doctrina Jefferson (1792);
- doctrina Tobar (1907, 1923);
- doctrina Estrada (1930).
pag. 23-32; 33-45.
4
Idem.
4
Anul II de studiu
2020-2021
Sinteze curs 6
SUCCESIUNEA STATELOR (continuare curs 5)
Problema succesiunii statelor apare atunci când au loc modificări teritoriale, indiferent dacă acestea
duc sau nu la apariția unor noi state. Modificările teritoriale se pot prezenta în următoarele forme:
a) fuziunea sau absorbția într-un singur stat;
b) dezmembrarea unui stat;
c) separarea sau secesiunea;
d) transferul de teritoriu.
Succesiunea statelor constă într-o „substituire a unui stat cu alt stat (o substituire de suveranitate)
cu privire la un anumit teritoriu, în privința tratatelor, bunurilor și datoriilor sale, întinderea drepturilor și
obligațiilor fiind stabilită în mod suveran de statul succesor1.”
Succesiunea statelor ridică următoarele două probleme: succesiunea la tratate și succesiunea la
bunuri, arhive și datorii.
Potrivit Convenției de la Viena privind succesiunea statelor la tratate (1978), succesiunea la tratate a
statelor se realizează astfel2:
- în cazul fuziunii și dezmembrării, ca regulă generală, operează continuitatea tratatelor, cu excepția
situației în care au intervenit alte înțelegeri între părți sau când aplicarea tratatelor ar fi incompatibilă cu
scopul și obiectul lor sau ar modifica radical executarea clauzelor sale. Ele operează numai cu privire la
teritoriul pentru care au fost încheiate, sau la întregul teritoriu numai cu asentimentul statului succesor și în
urma înțelegerii părților.
- în cazul transferului, tratatele încheiate de statul cedent încetează să producă efecte pe teritoriul
cedat, iar tratatele încheiate de statul dobânditor încep să-și producă efecte pe acest teritoriu. Tratatele
încheiate cu privire la teritoriul cedat de regulă își păstrează valabilitatea;
- tratatele politice dispar, cele tehnice sunt păstrate;
- sunt păstrate tratatele de aplicare teritorială (localizările);
În ceea ce privește succesiunea statelor la bunuri, arhive și datorii, Convenția de la Viena din anul
1983, stabilește următoarele:
- bunurile, de regulă, se transmit gratuit și integral statului succesor indiferent de locul unde se află;
- datoriile rămân la statul anterior, dacă acesta mai există. În cazul în care statul anterior a dispărut,
1
100.
2
1
Anul II de studiu
2020-2021
datoriile sunt preluate de către statul sau statele succesoare, proporțional cu mărimea teritoriului și a
populației. În situația transferului de teritoriu, vor fi preluate numai datoriile localizabile.
ALTE SUBIECTE DE DREPT INTERNAȚIONAL ȘI ENTITĂȚI INTERNAȚIONALE

1. Organizații internaționale interguvernamentale - subiecte de drept internațional
2. Alte subiecte de drept internațional
3. Alte entități de drept internațional
1. ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE INTERGUVERNAMENTALE - SUBIECTE DE DREPT INTERNAȚIONAL
1. Noțiune:
Potrivit definiției propuse de Comisia de Drept internațional, OI = „o asociere de state, constituită
prin tratat, înzestrată cu o constituție și organe comune și posedând o personalitate juridică diferită distinctă
de cea a statelor membre”. În plus, Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor, face o precizare, în sensul
că prin expresia „organizație internațională” se înțelege o „organizație internațională interguvernamentală”.
OI sunt subiecte de drept derivat deoarece acestea sunt rezultatul acordului de voință al statelor
care le-au constituit.
2. Elementele constitutive ale OI
- asociere de state realizată printr-un tratat constitutiv;
- existența unui sistem instituțional propriu;
- personalitate juridică proprie (personalitate juridică internațională) distinctă de cea a statelor membre.
2. ALTE SUBIECTE DE DREPT INTERNAȚIONAL
1. Vaticanul și Ordinul Suveran Militar de Malta

A. Vaticanul
- este un subiect atipic de drept internațional;
- întrunește doar o parte dintre caracteristicile statalității;
- prin acordurile de la Laterano (1929), statul italian recunoaște proprietatea exclusivă şi jurisdicţia
suverană a Vaticanului asupra a 44 ha din teritoriul Romei, inviolabilitatea sa, dreptul de reprezentare
diplomatică (prin nunţi papali);
- Vaticanul încheie tratate internaţionale (concordate), este membru sau observator la organizaţii
internaţionale, conferinţe etc.;
B. Ordinul Suveran Militar de Malta

- denumirea oficială: Ordinul Suveran, Militar, Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rodos și de
Malta;
2
Anul II de studiu
2020-2021
- este subiect atipic de drept internațional

- este recunoscut ca subiect de drept internațional, întreținând relații diplomatice cu 107 state de pe
toate continentele și cu UE;
- are calitatea de observator permanent la ONU, din 1994;
- Ordinul este condus de un Mare Maestru, care conduce Ordinul asistat de Consiliul Suveran (guvern),
ai cărui membri sunt aleși de către Adunarea Supremă (rol de parlament).
2. Popoarele și mișcările de eliberare națională

Mișcările de eliberare națională „sunt forme de organizare a popoarelor care luptă pentru eliberarea
lor națională. Dreptul internațional a recunoscut calitatea de subiect de drept internațional mișcărilor de
eliberare națională, în baza principiului egalității în drepturi a popoarelor și dreptul lor la autodeterminare”3.
Pentru ca mișcarea de eliberare națională să fie recunoscută, este necesară întrunirea următoarelor
cerințe:
- „existența unor organe proprii de conducere, care să exercite o autoritate efectivă asupra unei părți
însemnate din teritoriu;
- existența unor forțe organizate, capabile să lupte până la capăt pentru eliberarea națională”4.
Popoarele care luptă pentru eliberare națională au următoarele drepturi:
- „dreptul de a desfășura acțiuni de luptă, inclusiv prin folosirea forței;
- dreptul la autoapărare și la neamestec în treburile interne;
- dreptul ca forțelor lor armate să li se aplice regulile dreptului internațional umanitar;
- dreptul de reprezentare diplomatică;
- dreptul de a participa cu statut de observator la lucrările O.N.U. și ale altor organizații
internaționale;
- dreptul de a încheia tratate internaționale”5.
3. ALTE ENTITĂȚI DE DREPT INTERNAȚIONAL
A. Organizațiile internaționale neguvernamentale (ONG) = o „asociație internațională fără scop

lucrativ, constituită din persoane fizice sau juridice de drept intern având naționalități diferite, în
conformitate cu dreptul intern al statului pe al cărui teritoriu își are sediul”6.
Acest tip de entitate nu este considerat ca subiect de drept internațional.
3
Dumitra Popescu, Felicia Maxim, Drept internațional public, vol. 1, Editura Renaissance, București, 2011, pag. 83.
4
Idem.
5
Idem.
6
3
Anul II de studiu
2020-2021
B. Societățile transnaționale
Nu sunt considerate subiecte de drept internațional.
C. Poziția individului în dreptul internațional
Pentru susținerea afirmației potrivit căreia „individul este subiect de drept internațional” se folosesc
următoarele argumente:
- individul este subiect al răspunderii penale în dreptul internațional;
- individul este destinatar direct al unor norme din comunități internaționale;
- individului i se recunoaște calitatea de parte în fața unor instanțe internaționale, putând chiar
declanșa acțiuni.

pag. 45-67.
București, 2018, pag. 123; 140-144.
4
Anul II de studiu
2020-2021
Sinteze curs 8
COMPETENȚA STATELOR ASUPRA PERSOANELOR ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL (II)

1. Expulzarea și extrădarea
2. Refugiații și persoanele strămutate
1. EXPULZAREA ȘI EXTRĂDAREA
A. Expulzarea este „actul prin care un stat constrânge unul sau mai mulți străini aflați pe
teritoriul său, să-l părăsească, atunci când aceștia devin indezirabili, pentru săvârșirea unor fapte de
încălcare a legii ori intereselor statului gazdă”1
B. Extrădarea este „actul prin care un stat predă, la cererea altui stat și în anumite condiții,
o persoană aflată pe teritoriul său, presupusă a fi autorul unei infracțiuni, pentru a fi judecată sau
pentru a executa o pedeapsă la care a fost condamnată anterior”2.
NOTA BENE!
ARTICOLUL 19, Constituția României, republicată
(1) Cetățeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.
(2) Prin derogare de la prevederile alin. (1) , cetățenii români pot fi extrădați în baza
convențiilor internaționale la care România este parte, în condițiile legii și pe bază de reciprocitate.
(3) Cetățenii străini și apatrizii pot fi extrădați numai în baza unei convenții internaționale
sau în condiții de reciprocitate.
(4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăște de justiție.
2. REFUGIAȚII ȘI PERSOANELE STRĂMUTATE
A. Refugiații
Potrivit Convenției privind statutul refugiaților (1951), prin refugiat se înțelege persoana
„care, în urma unor temeri justificate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, naționalității,
apartenenței la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în afară țării a cărei cetățenie
o are și care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu dorește protecția acestei țări sau care,
1
Dumitra Popescu, Felicia Maxim, Drept internațional public, vol. 1, Editura Renaissance, București, 2011, pag. 100.
2
Idem.
1
Anul II de studiu
2020-2021
neavând nici o cetățenie și găsindu-se în afară țării în care avea reședința obișnuită ca urmare a unor
astfel de evenimente, nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu dorește să se reîntoarcă”.
Ordonanța nr. 102/2000 privind statutul și regimul refugiaților în România, republicată, cu
modificările și completările ulterioare:
Nu se acordă statutul de refugiat străinului care:
a) a comis o infracțiune contra păcii și omenirii ori o infracțiune la care se referă convențiile
internaționale la care România este parte;
b) a comis o infracțiune gravă de drept comun în afara României înainte de a fi admis pe
teritoriul acesteia ca refugiat;
c) a comis fapte care sunt contrare scopurilor și principiilor enunțate în Carta Organizației
Națiunilor Unite.
Acordarea statutului de refugiat sau a unei alte forme de protecție conferă beneficiarului
următoarele drepturi:
a) să rămână pe teritoriul României și să obțină documentele corespunzătoare pentru
dovedirea identității și pentru trecerea frontierei de stat;
b) să își aleagă locul de reședință și să circule liber, în condițiile stabilite de lege pentru străin;
c) să fie angajat de persoane fizice sau juridice, să exercite activități nesalarizate, să exercite
profesiuni libere, să efectueze acte și fapte de comerț, precum și alte acte juridice, în condițiile legii;
d) să își transfere bunurile pe care le-a introdus în România pe teritoriul unei alte țări, în
vederea reinstalării;
e) să beneficieze de tratamentul cel mai favorabil de lege pentru cetățenii străini, în ceea ce
privește dobândirea proprietăților mobiliare și imobiliare;
f) să beneficieze de protecția proprietății intelectuale în condițiile stabilite de lege;
g) să beneficieze de asigurări sociale, ajutor social și asigurări sociale de sănătate, în condițiile
legii;
h) acces la toate formele de învățământ, în condițiile legii;
i) să beneficieze de un tratament egal cu cel acordat cetățenilor români în ceea ce privește
libertatea de a practica propria religie și de instruire religioasă a copiilor săi;
j) să beneficieze de dreptul la protecție a datelor personale și a oricăror alte detalii în
legătură cu cazul său
ȘI ALTELE....
2
Anul II de studiu
2020-2021
B. Persoanele strămutate
O definiție a persoanelor strămutate este oferită în Principiile directoare ale O.N.U. privind
strămutarea (1998)3, astfel: „persoanele sau grupurile de persoane care au fost forțate sau obligate
să își părăsească domiciliul sau să plece de pe teritoriul de reședință, în special ca rezultat sau spre
a evita efectele conflictului armat, situațiilor de violență generalizată, încălcărilor drepturilor omului
sau calamităților naturale sau provocate de om, și care nu au traversat vreo frontieră de stat
recunoscută internațional”4.
COMPETENȚA STATELOR ASUPRA TERITORIULUI ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL.

REGIMUL SPAȚIILOR INTERNAȚIONALE (I)
1. Teritoriul de stat: noțiune, componență
2. Frontiera de stat
3. Fluviile internaționale
4. Canalele maritime internaționale
1. TERITORIUL DE STAT: NOȚIUNE, COMPONENȚĂ
Teritoriul de stat = spațiul geografic în limitele căruia statul își exercită suveranitatea deplină
și exclusivă.
Elementele componente ale teritoriului
- spațiul terestru: solul, subsolul;
- spațiul acvatic: apele interioare (râuri, fluvii, canale, lacuri, mări interioare). Pentru statele
care au deschidere la mare, spațiul acvatic este compus din: apele maritime interioare (apele dintre
țărm și liniile de bază de la care se măsoară lățimea mări teritoriale; apele porturilor, golfurilor și
băilor interioare; solul și subsolul acestor ape), marea teritorială (inclusiv solul și subsolul acesteia),
zona contiguă, zona economică exclusivă și platoul continental;
- spațiul aerian – coloana de aer situată deasupra teritoriului terestru și acvatic.
3
Document disponibil la https://www.refworld.org/docid/3d4f95e11.html.
4
Pct. 2 din Anexa la Principiile directoare ale O.N.U. privind strămutarea (1998).
3
Anul II de studiu
2020-2021
2. FRONTIERA DE STAT
Frontiera de stat = limita juridică teritorială în interiorul căreia statul își exercită
suveranitatea în mod deplin și exclusiv.
Clasificare:
- după criteriul naturii lor: naturale, geometrice, astronomice;
- după criteriul elementelor componente de teritoriu pe care le despart: terestre, fluviale, maritime,
aeriene.
3. FLUVIILE INTERNAȚIONALE
„Fluviile internaționale = cursurile de apă care separă sau traversează teritoriile mai multor
state și care sunt navigabile până la vărsarea lor în mare”5.
- fluvii succesive (care traversează teritoriile mai multor state) și
- fluvii contigue (care separă teritoriile a două state).
Regimul juridic al fluviilor internaționale presupune (potrivit Convenției privind regimul
căilor de navigație de interes internațional – 1921):
- fiecare stat este suveran asupra porțiunii din aceste fluvii care se află pe teritoriul său, fie
că este vorba de fluviile care traversează teritoriul, fie de cele care formează frontiera fluvială;
traseul frontierei se face în albia cea mai adâncă a fluviului;
- în privința navigației se aplică principiul libertății navigației;
- în virtutea suveranității, numai statele riverane, prin acordul lor, reglementează navigația
pe fluviile internaționale fără vreun amestec din partea altor state;
- în timp de pace, navele comerciale ale tuturor țărilor – în conformitate cu reglementările
internaționale – se bucură de deplină libertate de navigație pe fluviile internaționale, fără nici un fel
de discriminare; navele militare, cele vamale și de poliție ale statelor neriverane nu au acces pe
fluviile internaționale, iar cele ale statelor riverane pot naviga numai în sectoarele lor, pentru
sectoarele altor state, fiind necesară autorizarea;
- statele riverane au obligația de a menține fluviul în stare de navigație, au dreptul de a
percepe taxe în cuantumul necesar efectuării lucrărilor de întreținere și amenajare, de
supraveghere, de poliție fluvială, controlul vamal și sanitar se exercită de statul riveran;
5
Raluca Miga Beșteliu, Drept internațional public, vol. I, Ediția 3, Editura C.H.Beck, București, 2014, pag. 208.
4
Anul II de studiu
2020-2021
- în principiu, pentru fluviile internaționale se formează comisii internaționale alcătuite din

reprezentanții țărilor riverane pentru coordonarea activității acestor țări în vederea asigurării
libertății de navigație, și/sau a utilizării acestor ape în alte scopuri decât navigația, producerea de
energie electrică, pescuit.
Regimul juridic al Dunării – Convenția de la Belgrad (1948):
- navele care navighează pe Dunăre au dreptul, cu condiția de a se conforma regulilor
stabilite de către Statele dunărene, să intre în porturi, să procedeze acolo la operațiuni de încărcare
și descărcare, să îmbarce și să debarce călători, să se aprovizioneze cu combustibil, să se alimenteze
etc.;
- traficul local de călători și de mărfuri și traficul între porturile aceluiași stat sunt deschise
unui pavilion străin numai în conformitate cu reglementarea națională a acelui stat dunărean;
- regulamentele sanitare și de poliție în vigoare pe Dunăre sunt aplicate fără discriminare în
ce privește pavilionul, punctul de plecare al bastimentelor, destinația lor sau alte motive;
- funcțiunile de supraveghere vamală, sanitară și fluvială pe Dunăre sunt îndeplinite de către
statele dunărene;
- regulamentele vamale, sanitare și de poliție trebuie să fie de natură să nu stânjenească
navigația;
- atunci când ambele maluri ale Dunării fac parte din teritoriul aceluiași stat, acest stat are
dreptul de a pune mărfurile în tranzit sub sigiliu sau sub paza agenților vamali. Un asemenea stat
are de asemenea dreptul de a pretinde căpitanului, armatorului sau proprietarului o declarație
scrisă confirmând numai că transportă sau că nu transportă mărfuri al căror import este prohibit de
către statul tranzitat, fără a avea totuși dreptul de a interzice tranzitul. Aceste formalități nu vor
putea implica sau prilejui nicio vizitare a încărcăturii, nici să întârzie trecerea în tranzit. Căpitanul,
armatorul sau proprietarul care va fi făcut o declarație falsă va fi răspunzător de ea în conformitate
cu legile statului către care această declarație va fi fost făcută;
- atunci când Dunărea formează frontieră între două state, vasele, plutele, călătorii și
mărfurile în tranzit sunt scutite de orice formalități vamale;
- navele afectate de către statele dunărene serviciului de supraveghere (Poliție) fluvială sunt
obligate să arboreze, în afară de pavilionul lor național, o insignă distinctivă și uniformă,
semnalmentul și numărul lor trebuie să fie aduse la cunoștința Comisiunii. Aceste bastimente,
precum și cele afectate serviciului vămilor în țările dunărene, pot naviga pe Dunăre numai în
5
Anul II de studiu
2020-2021
interiorul fruntariilor țărilor al căror pavilion îl arborează bastimentul și în afara ziselor frontiere
numai cu consimțământul statelor dunărene respective;
- bastimentele navigând pe Dunăre se pot folosi de stațiunile TFF aflate pe bordul lor, precum
și de mijloacele de comunicație riverană de care ar avea nevoie în scopul navigației;
- navigația pe Dunăre este interzisă vaselor de război ale tuturor statelor nedunărene;
- navele de război ale țărilor dunărene nu pot naviga pe Dunăre în afara fruntariilor țării al
cărui pavilion îl arborează, cu excepția unei înțelegeri prealabile între statele dunărene interesate.
aeriene.
4. CANALELE MARITIME INTERNAȚIONALE
Canalele maritime internaționale = „căi artificiale, construite în scopul de a spori posibilitățile

de comunicare între zonele maritime sau oceanice. Canalele situate pe teritoriul unui singur stat au
același regim ca și restul teritoriului. Dacă navigația pe un canal este de interes internațional, canalul
poate fi supus unui regim internațional stabilit prin tratate și caracterizat prin libertatea de navigație
pentru vasele tuturor statelor, fără discriminare, cu respectarea suveranității teritoriale a statului
riveran”6.
- canalul de Suez;
- canalul Kiel;
- canalul Panama.

pag. 147-151; 202-203; 206-213.
București, 2018, pag. 155-156; 204-206; 226-229.
6
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public. Sinteze, Ediția 9, Editura C.H. Beck, București, pag. 228.
6
Anul II de studiu
2020-2021
Sinteze curs 9
Data: 2 decembrie 2020

REGIMUL SPAȚIILOR INTERNAȚIONALE (II)
Dreptul mării
1. APELE INTERIOARE

- apele situate între linia de bază a mării teritoriale și țărm fac parte din apele interioare ale statului;
- în cazul în care traseul unei linii de baza drepte are ca rezultat includerea în apele interioare a unor
ape care nu erau mai înainte considerate ca atare, dreptul de trecere inofensivă se va aplica acestor ape.
2. MAREA TERITORIALĂ

Regimul juridic al mării teritoriale, al spațiului aerian de deasupra și a fundului acestei mări și subsolului ei:
- suveranitatea statului riveran se întinde dincolo de teritoriul sau și de apele sale interioare, iar în
cazul unui stat-arhipelag, dincolo de apele sale arhipelagice, asupra unei zone a mării adiacente desemnate
sub numele de mare teritorială;
- suveranitatea se întinde asupra spațiului aerian de deasupra mării teritoriale, precum și asupra
fundului acestei mări și subsolului ei;
Limitele mării teritoriale:
- lățimea mării teritoriale - orice stat are dreptul de a fixa lățimea mării sale teritoriale; aceasta lățime
nu depășește 12 mile marine, măsurate de la liniile de bază;
- limita exterioară a mării teritoriale - este constituită de o linie având fiecare punct la o distanță
egală cu lățimea mării teritoriale, din punctul cel mai apropiat al liniei de bază;
- linia de baza normală: dacă nu se prevede altfel, linia de baza normală de la care se măsoară lățimea
mării teritoriale este linia refluxului de-a lungul țărmului, astfel cum aceasta este indicată pe hărțile marine,
la scara mare, recunoscute oficial de statul riveran. Traseul liniilor de bază drepte nu trebuie să se îndepărteze
într-un mod sensibil de la direcția generală a țărmului, iar întinderile de mare situate spre țărm trebuie să fie
suficient legate de domeniul terestru pentru a fi supuse regimului apelor interioare. De asemenea, liniile de
bază drepte nu trebuie să fie trase spre ridicăturile fundului mării ce rămân descoperite în timpul refluxului
sau să pornească de la acestea, decât în cazul în care pe ele sunt amplasate faruri sau instalații similare, care
1
Anul II de studiu
2020-2021
se află în permanență deasupra nivelului mării sau în cazul în care traseul unor asemenea linii de bază drepte
a făcut obiectul unei recunoașteri internaționale generale.
Trecerea inofensivă în marea teritorială
- navele tuturor statelor riverane sau fără litoral se bucură de dreptul de trecere inofensivă în marea
teritorială;
- prin trecere se înțelege faptul de a naviga în marea teritorială în scopul: de a traversa, fără a intră
în apele interioare ori a face escală într-o rad, sau o instalație portuara situata în afară apelor interioare; sau
de a intra în apele interioare sau de a le părăsi, sau de a face escală într-o asemenea radă sau instalație
portuară, sau de a o părăsi;
- trecerea trebuie să fie continuă și rapidă; trecerea include oprirea și ancorarea, dar numai dacă
acestea constituie incidente obișnuite ale navigației sau se impun ca urmare a unui caz de forță majoră sau
de avarie sau în scopul ajutorării persoanelor, navelor sau aeronavelor aflate în pericol sau avariate;
- trecerea este inofensivă atât timp cât nu aduce atingere păcii, ordinii sau securității statului riveran.
Trecerea unei nave străine este considerată că aduce atingere păcii, ordinii sau securității statului riveran,
dacă, în marea teritorială, o asemenea navă se angajează în una dintre activitățile următoare:
a) amenințarea sau folosirea forței împotriva suveranității, integrității teritoriale sau independenței
politice a statului riveran sau în orice alt mod contrar principiilor dreptului internațional enunțate în Carta
Națiunilor Unite;
b) exercițiu sau manevra cu arme de orice fel;
c) culegerea de informații în detrimentul apărării sau securității statului riveran;
d) propaganda vizând prejudicierea apărării sau securității statului riveran;
e) lansarea, aterizarea pe nave sau îmbarcarea de aeronave;
f) lansarea, debarcarea sau îmbarcarea de tehnică militară;
g) îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri, fonduri bănești sau persoane contrar legilor și
reglementărilor vamale, fiscale, sanitare sau de imigrare ale statului riveran;
h) poluarea deliberată și gravă;
i) pescuitul;
j) cercetări sau ridicări hidrografice;
k) perturbarea funcționării oricărui sistem de comunicare sau a oricărui alt echipament sau instalație
a statului riveran;
l) orice altă activitate care nu are legătură directă cu trecerea.
Obligațiile statului riveran
- statul riveran nu trebuie să împiedice trecerea inofensivă a navelor străine în marea teritorială;
- statul riveran nu trebuie:
2
Anul II de studiu
2020-2021
a) să impună navelor străine obligații care să aibă drept urmare împiedicarea sau restrângerea
exercitării dreptului de trecere inofensiva a acestor nave;
b) să exercite o discriminare de drept sau de fapt împotriva navelor unui anumit stat sau navelor care
transportă mărfuri provenind dintr-un anumit stat sau cu destinația spre un anumit stat, sau în numele unui
anumit stat;
- statul riveran trebuie să semnaleze, printr-o publicitate adecvată, orice pericol pentru navigație în
marea sa teritorială, despre care are cunoștință.
3. ZONA CONTIGUĂ

- fâșia de mare adiacentă mării teritoriale, care se întinde dincolo de limita exterioară a acesteia până
la o distanță de maxim 24 de mile în larg, măsurată de la liniile de bază ale mării teritoriale;
- în zona contiguă, statul riveran poate exercita controlul necesar în scopul:
a) de a preveni încălcările legilor și reglementărilor sale vamale, fiscale, sanitare sau de imigrare pe
teritoriul sau în marea sa teritorială;
b) de a reprima încălcările acestor legi și reglementări comise pe teritoriul sau în marea sa teritorială.
4. ZONA ECONOMICĂ EXCLUSIVĂ

- este o zona situată dincolo de marea teritorială și adiacentă acesteia, supusă unui regim juridic
special;
- nu se întinde dincolo de 200 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării
teritoriale.
În zona economică exclusiva, statul riveran are:
a) drepturi suverane în scopul explorării și exploatării, conservării și gestiunii resurselor naturale,
biologice sau nebiologice, ale fundului marii, ale subsolului acestuia și ale apelor de deasupra, ca și cu privire
la celelalte activități de explorare și exploatare a zonei în scopuri economice, cum ar fi producerea de energie
cu ajutorul apei, al curenților și al vântului;
b) (i) amplasarea și folosirea de insule artificiale, instalații și lucrări;
(îi) cercetarea științifică marina;
c) celelalte drepturi și obligații prevăzute de convenție.
Drepturi și obligații ale celorlalte state în zona economică exclusivă
- toate statele, fie că sunt riverane sau fără litoral, se bucură de libertățile de navigație și de survol și de a
pune cabluri și conducte submarine, ca și de libertatea de a folosi marea în alte scopuri licite pe plan
3
Anul II de studiu
2020-2021
internațional, legate de exercitarea acestor libertăți, îndeosebi în cadrul exploatării navelor, aeronavelor și
cablurilor și conductelor submarine.
5. PLATOUL CONTINENTAL

- cuprinde fundul mării și subsolul regiunilor submarine situate dincolo de marea sa teritorială, pe
toată întinderea prelungirii naturale a teritoriului terestru al acestui stat, până la limita externă a marginii
continentale sau până la o distanță de 200 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea
mării teritoriale, atunci când limita exterioară a marginii continentale se află la o distanță inferioară;
Drepturile statului riveran asupra platoului continental:
- exercită drepturi suverane asupra platoului continental în scopul explorării lui și exploatării
resurselor sale naturale.
6. MAREA LIBERĂ

- este deschisă tuturor statelor, fie ele riverane, fie fără litoral;
- libertatea mării libere cuprinde în special pentru state, fie ca sunt riverane sau fără litoral:
a) libertatea de navigație;
b) libertatea de survol;
c) libertatea de a pune cabluri și conducte submarine, în anumite condiții;
d) libertatea de a construi insule artificiale și alte instalații autorizate de dreptul internațional, în
anumite condiții;
e) libertatea pescuitului, în anumite condiții;
f) libertatea cercetării științifice, în anumite condiții.
7. INSULELE

Insula = întindere naturală de pământ înconjurată de apă, care rămâne descoperită în timpul fluxului.
Insule locuibile vs. insule nelocuibile
8. ZONA INTERNAȚIONALĂ A SPAȚIIOR SUBMARINE

Zona și resursele sale sunt patrimoniu comun al umanității.
Regimul juridic al zonei și al resurselor sale
- nici un stat nu poate să revendice sau să exercite suveranitate sau drepturi suverane asupra unei
părți oarecare a zonei sau asupra resurselor sale;
4
Anul II de studiu
2020-2021
- toate drepturile asupra resurselor zonei aparțin întregii umanități în numele căreia va acționa
autoritatea;
- nici un stat și nici o persoană fizica sau juridică nu poate să revendice, să dobândească sau să
exercite drepturi asupra mineralelor extrase din zonă, decât în conformitate cu prevederile Convenției.

pag. 214-228.
5
Anul II de studiu
2020-2021
Sinteze curs 10

REGIMUL SPAȚIILOR INTERNAȚIONALE (III)
1. Zonele polare
2. Spațiul aerian și spațiul cosmic
1. ZONELE POLARE
A. Arctica
- este alcătuită din 2/3 apă;
- „pentru delimitarea zonelor polare, în general, a fost propusă linia geografică și
astronomică a cercurilor polare, a ghețurilor în derivă și dispariției vegetației. Asemenea
criterii geografice și naturale nu au fost reținute în ceea ce privește Arctica, căreia i s-a aplicat
teoria sectoarelor sau zonelor de atracție. Teritoriile astfel delimitate aparțin următoarelor
state: Rusia, Norvegia, Danemarca, Canada și S.U.A.”1.
Regimul juridic - Convenția de la Montego Bay, 1982, art. 234: „Statele riverane au
dreptul să adopte legi și reglementări nediscriminatorii și să impună respectarea lor în vederea
prevenirii, reducerii și controlului poluării mediului marin de către nave în zonele acoperite de
ghețuri și cuprinse în limitele zonei lor economice exclusive, atunci când condițiile climaterice
deosebit de aspre și faptul că aceste zone sunt acoperite de ghețuri în cea mai mare parte a
anului constituie obstacole în calea navigației sau o fac deosebit de periculoasă și când poluarea
mediului marin riscă să afecteze în mod grav echilibrul ecologic sau să-l perturbe în mod
ireversibil. Aceste legi și reglementări vor ține seama, în mod cuvenit, de navigație, ca și de
protecția și conservarea mediului marin pe baza datelor științifice cele mai sigure de care se
poate dispune”.
Arctica = un spațiu nesupus nici unei suveranități niciunui stat, deși, în temeiul
principiului contiguității, 5 state cu litoral deschis spre Polul Nord au revendicat suveranitatea
asupra „sectoarelor arctice”, fără ca o asemenea revendicare să fie recunoscută de restul
statelor.
1
234.
1
Anul II de studiu
2020-2021
Statelor riverane la zonele cu ghețuri li se recunoaște doar dreptul de a lua, pe o distanță

de până la 200 mile, măsuri de protecție și control a poluării maritime și pentru conservarea
echilibrului ecologic, considerat deosebit de fragil în aceste zone.

ȘTIAȚI CĂ? „Regiunea arctică este o regiune vastă care se întinde peste o șesime din masa
de uscat a Terrei; douăzeci și patru de zone de timp și peste 30 de milioane de km2. O mare parte
din regiunea arctică este acoperită de ocean care are o adâncime de până la 4 km, însă acolo se
găsesc și zone de uscat foarte vaste.
Regiunea arctică este locuită de aproximativ 4 milioane de locuitori, inclusiv peste 30 de
popoare indigene. Opt state (Canada, Danemarca/Groenlanda, Finlanda, Islanda, Norvegia,
Federația Rusă, Suedia și Statele Unite ale Americii) au teritorii în regiunea arctică. Cinci dintre
acestea sunt state membre ale Agenției Europene de Mediu, dintre care trei sunt state membre ale
UE”2.
B. Antarctica
- suprafață de 14.000.000 km2;
- este situată între Africa de Sud, America de Sud, Noua Zeelandă și Australia.
- are un regim juridic internațional stabilit prin Tratatul de la Washington din 1
decembrie 1959. România a devenit parte la tratatul asupra Antarcticii în anul 1971.
Tratatul asupra Antarcticii (Washington, 1959):
- folosirea Antarcticii exclusiv în scopuri pașnice;
- sunt interzise orice măsuri cu caracter militar, cum ar fi: crearea de baze militare și de
fortificații, efectuarea de manevre militare, precum și experimentarea oricăror tipuri de arme;
- Antarctica = zonă cu statut de totală demilitarizare, neutralizare și denuclearizare.
- libertatea cercetărilor științifice și colaborarea statelor în acest domeniu. În ceea ce
privește colaborarea statelor, tratatul stipulează schimbul de informații, de personal științific
între expedițiile statelor, precum și între stațiile create de ele în Antarctica și rezultate cu
privire la observațiile științifice.
2. SPAȚIUL AERIAN ȘI SPAȚIUL COSMIC
A. Spațiul aerian = „coloana de aer care se află deasupra solului și domeniului acvatic
al statului, fiind delimitat orizontal prin frontierele terestre, fluviale și maritime, iar vertical se
2
https://www.eea.europa.eu/ro/articles/regiunea-arctica, accesat la data de 10.12.2020.
2
Anul II de studiu
2020-2021
întinde până la limita inferioară a spațiului extraterestru, considerată că ar putea fi situată la

aproximativ 100 sau 110 Km deasupra nivelului mării”3.
a. Regimul juridic
- principiul suveranității statului asupra spațiului său aerian a fost stabilit prin
Convenția de la Paris din anul 1919 privind navigația aeriană și reafirmat prin Convenția de la
Chicago din 1944 asupra aviației civile internaționale. Potrivit Convenției din 1944, fiecare stat
are „suveranitate completă și exclusivă asupra spațiului aerian de deasupra teritoriului său”.
b. Înmatricularea navelor. Orice aeronavă are naționalitatea statului în ale cărei registre
speciale este înscrisă. Odată cu înmatriculare se face distincție între aeronave de stat și
aeronave civile.
c. Categorii de aeronave și libertăți de trafic.
In temeiul Convenției de la Chicago (1944), au fost stabilite cinci categorii de aeronave,
cărora li se acordă în mod diferențiat, cinci libertăți ale aerului:
- aeronave civile care nu efectuează un serviciu de transport pe baze comerciale -
beneficiază de libertatea de survol fără escală și libertatea de escală tehnică;
- aeronave civile care efectuează servicii comerciale regulate - beneficiază de:
ü libertatea de a debarca mărfuri, pasageri și corespondență pe teritoriul statului
a cărui naționalitate o are aeronava;
ü libertatea de a îmbarca mărfuri, pasageri și corespondență, cu destinația pe
teritoriul statului a cărui naționalitate o are aeronava și
ü libertatea de a îmbarca sau debarca mărfuri, pasageri și corespondență
provenind sau având destinația pe teritoriul unui alt stat contractant.
- aeronave civile care efectuează servicii comerciale întâmplătoare - beneficiază de
libertatea de survol fără escală și libertatea de escală tehnică, dar NU beneficiază de celelalte
libertăți decât în condițiile impuse de statul pe teritoriul căruia are loc escală.
- aeronave care efectuează servicii de cabotaj, constând în servicii comerciale prin
zboruri interne între aeroporturile aceluiași stat. Asemenea aeronave trebuie să aibă
naționalitatea statului respectiv.
- aeronavele de stat NU beneficiază de regimul juridic menționat și NU pot survola
teritoriul altui stat decât cu autorizarea expresă a acestuia.

3
3
Anul II de studiu
2020-2021
B. Spațiul cosmic – spațiul extraatmosferic. „Tratatul cu privire la spațiul cosmic din

1967 stipulează că activitatea spațială trebuie desfășurată spre binele și în interesul tuturor
țărilor, iar spațiul cosmic și corpurile cerești sunt „patrimoniul comun al umanității” (art. I, pct.
1). Omenirea (umanitatea) apare în dreptul internațional cosmic numai ca subiect de drepturi,
și nu ca participant la raporturi juridice concrete”4.
a. Instrumente juridice internaționale:
- prin diferite rezoluții ale Adunării Generale a ONU sunt consacrate principiul
libertății spațiului cosmic și activitatea statelor în explorarea și utilizarea spațiului
cosmic (rezoluția 1721 (XVI) din 20 noiembrie 1961 a Adunării Generale a ONU și rezoluția
1962 (XVII) din 13 decembrie 1963 a Adunării Generale a ONU);
- Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea și
utilizarea spațiului cosmic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești (1967);
- Prin rezoluția Adunării Generale a ONU 34/68, a fost adoptat textul Acordului care
guvernează activitatea statelor pe Lună și celelalte corpuri cerești (1979);
- Acordul cu privire la salvarea astronauților, reîntoarcerea astronauților și restituirea
obiectelor lansate în spațiul cosmic (1968);
- Convenția din 1972 cu privire la răspunderea internațională pentru daunele provocate
de obiectele lansate în spațiul cosmic;
- Convenția din 1975 privind înmatricularea obiectelor lansate în spațiul cosmic.
b. Regimul juridic - regula libertății de utilizare. Astfel, găsim:
- principiul neapropierii = spațiul extraatmosferic nu poate face obiectul unei apropieri
de către state sau persoane fizice ori juridice de drept intern;
- libertatea de utilizare = toate statele, fără discriminare și în condiții egale, sunt libere
să utilizeze acest spațiu. Deplasarea statelor în acest spațiu presupune obținerea unei
autorizații din partea statelor deasupra cărora se găsesc la un moment dat;
- utilizarea în scopuri exclusiv pașnice, cu menținerea păcii și securității internaționale -
este interzisă amplasarea pe o orbită circumterestră a oricărui obiect purtător de arme
nucleare sau de distrugere în masă;
- înmatricularea obiectelor spațiale – NU presupune acordarea unei naționalități
obiectului lansat. Înmatricularea obiectelor spațiale se realizează printr-o dublă înregistrare:
în registrul ținut de statul de lansare și într-un registru ținut de Secretarul General al ONU;
4
Alexandru Burian (redactor-coordonator de ediție), Drept Internațional public, Ediția a III-a (revăzută și adăugită),
Tipogr. „Elena-V.I.” SRL, Chișinău, 2009,pag. 403.
4
Anul II de studiu
2020-2021
- principiul cooperării. Statele au obligația de a-și acorda sprijin reciproc și de a desfășura

activități spațiale cu luarea în considerare a intereselor altor state;
- răspunderea internațională a statelor.
ü statul de lansare răspunde pentru prejudiciile cauzate la suprafața Pământului;
ü statul de lansare răspunde pentru prejudiciile produse unui obiect spațial de
către un alt obiect spațial, oriunde altundeva decât la sol, dacă se dovedește
conduita culpabilă a statului de lansare.
d. Particularitățile regimului juridic al Lunii și celorlalte corpuri cerești.
Luna și celelalte corpuri cerești sunt declarate patrimoniu comun al umanității.
Sunt interzise plasarea pe Lună și celelalte corpuri cerești de armament clasic, nuclear
sau orice alt tip, precum și instalarea de baze militare, instalații, experiențe ori manevre
militare.


1. Raluca Miga Beșteliu, Drept internațional public, vol. I, Ediția 3, Editura C.H.Beck,
2. Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public. Sinteze, Ediția 9,
Editura C.H. Beck, București, 2018, pag. 233-236.
5
Anul II de studiu
2020-2021
Sinteze curs 11
DREPTUL TRATATELOR (I)

1. Noțiune. Clasificare
2. Condiții de fond privind tratatele
3. Încheierea tratatelor
1. NOȚIUNE. CLASIFICARE
A. Noțiune
Potrivit Convenției de la Viena privind tratatelor (1969), tratatul este un acord încheiat
în scris între state și guvernat de dreptul internațional, fie că este consemnat într-un instrument
unic sau în două sau mai multe instrumente conexe și oricare ar fi denumirea sa.
Tratatul se poate încheia între state, între state și alte subiecte de drept internaționale,
dar și între diferite subiecte de drept internațional.
Denumiri folosite în dreptul internațional pentru tratat: convenție; acord, pact, protocol,
act general, statut, Cartă, schimb de note, compromis, modus videndi, declarație, Gentlmen's
agreement, comunicate comune, aranjamente, înțelegeri, memorandumuri de înțelegere etc.
B. Clasificare1:
- după criteriul funcției: tratate-legi; tratate-contact;
- după numărul de participanți: bilaterale; multilaterale;
- după termenul de validitate: cu termen sau aplicare limitată; fără termen; cu termen și
posibilitatea prelungirii;
- după posibilitatea de aderare: deschise; închise ;
- după criteriul formei (procedurii) de încheiere: propriu-zise; în formă simplificată;
- după obiectul de reglementare: politice; economice; culturale; în probleme juridice.

2. CONDIȚII DE FOND PRIVIND TRATATELE
Condiții de fond în funcție de care un act internațional este calificat ca tratat:
1
Potrivit Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public. Sinteze, Ediția 9, Editura C.H. Beck, București,
2018, pag. 257.
1
Anul II de studiu
2020-2021
„a) Părțile tratatului – trebuie să fie subiecte de drept internațional (părțile tratatului
trebuie să aibă capacitatea de a încheia tratate);
b) Voința părților – trebuie să fie liber exprimată, fără vicii de consimțământ, iar obiectul
tratatului să fie licit și rezonabil (posibil);
c) Tratatul să producă efecte juridice (stabilirea unor norme de conduită obligatorii cu
caracter general și permanent sau crearea, modificarea sau stingerea unor drepturi ori obligații
anume între părți);
d) Guvernarea tratatului de către normele de drept internațional”2.

2. ÎNCHEIEREA TRATATELOR
Încheierea tratatelor are în vedere „ansamblul de activității desfășurate, proceduri care

trebuie îndeplinite și reguli care trebuie observate pentru ca tratatul să se formeze, să devină
obligatoriu pentru părți, să intre în vigoare (să existe în conformitate cu dreptul internațional)”.
Etapele încheierii tratatelor:
A. Negocierea
- „se desfășoară între reprezentanți ai statelor special abilitați în acest sens, fie prin
funcțiile pe care le dețin în stat, fie prin împuternicirea conferită de deplinele puteri ce le-au
fost eliberate”3. „Deplinele puteri reprezintă documentul emis de autoritatea competentă a
unui stat, prin care sunt desemnate una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte
statul pentru negociere, adoptarea sau semnarea unui tratat, pentru exprimarea
consimțământului de a deveni parte la tratat sau pentru a îndeplini alt act cu privire la acesta”4.

B. Autentificarea textului
- semnarea = atestare solemnă a faptului că negocierile s-au încheiat și că textul
reprezintă forma definitivă a tratatului, nemaiputând fi modificat unilateral de nici un stat
participant;
- semnarea ad referendum = etapa facultativă a încheierii tratatelor, care constă în
semnarea cu mențiunea ad referendum a unui tratat de către reprezentanții părților prezente
la negociere, în vederea fixării cu caracter provizoriu a textului convenit sau adoptat în urma
negocierii (Legea nr. 590/2003 privind tratatele);
2
Ibidem, pag. 256.
3
4
Idem.
2
Anul II de studiu
2020-2021
- parafarea = aplicarea inițialelor numelor reprezentanților părților la negociere, în

vederea autentificării, cu caracter provizoriu, a textului convenit sau adoptat în urma
negocierilor (Legea nr. 590/2003 privind tratatele);

C. Exprimarea consimțământului de a deveni parte la tratat
- ratificare - modalitatea de exprimare a consimțământului de a deveni parte la un tratat
care a fost semnat de partea română, prin adoptarea unei legi de ratificare de către Parlament
sau, în condițiile legii, prin ordonanță de urgență a Guvernului (Legea nr. 590/2003 privind
tratatele);
- aderare - modalitatea prin care se exprimă consimțământul de a deveni parte la un
tratat multilateral care nu a fost semnat de partea română (Legea nr. 590/2003 privind
tratatele);
- aprobarea - modalitatea de exprimare a consimțământului de a deveni parte la un
tratat care a fost semnat de partea română, prin adoptarea unei hotărâri de aprobare de către
Guvern (Legea nr. 590/2003 privind tratatele);
- acceptarea - modalitatea prin care se exprimă consimțământul de a deveni parte la un
tratat multilateral care nu a fost semnat de partea română și care prevede expres această
modalitate (Legea nr. 590/2003 privind tratatele);
- schimbul instrumentelor de ratificare, aprobare; depunerea instrumentelor de
ratificare, aderare, acceptare; notificarea ratificării, aprobării, aderării, acceptării.
*
* *
Definiții:
Art. 1. - Pentru scopurile prezentei legi, prin:
a) tratat se înțelege actul juridic, indiferent de denumire sau de formă, care
consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la nivel
departamental, având scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge drepturi și obligații juridice
sau de altă natură, guvernat de dreptul internațional public și consemnat într-un instrument
unic ori în două sau în mai multe instrumente conexe;
b) încheierea tratatelor se înțelege succesiunea de etape care trebuie urmate, ansamblul
de activități care trebuie desfășurate, precum și ansamblul de proceduri și reguli care trebuie
respectate astfel încât tratatul să intre în vigoare pentru România;
3
Anul II de studiu
2020-2021
e) depline puteri se înțelege documentul eliberat de Ministerul Afacerilor Externe, semnat de

ministrul afacerilor externe și învestit cu sigiliul de stat, potrivit reglementărilor și practicii
internaționale, care consemnează aprobarea pentru participarea la negocieri, pentru semnarea
tratatelor la nivel de stat sau de Guvern ori pentru participarea delegațiilor române la reuniuni
internaționale;
l) instrument de ratificare, aderare, acceptare sau aprobare se înțelege documentul prin care se
consemnează ratificarea, aderarea, acceptarea sau aprobarea tratatelor.

Deplinele puteri
Art. 17
(3) Președintele României, primul-ministru al Guvernului și ministrul afacerilor externe pot
negocia și semna tratate fără a prezenta depline puteri.

Exprimarea consimțământului de a deveni parte la tratat
Art. 18
(1) Exprimarea consimțământului de a deveni parte la tratat se face, după caz, prin ratificare,
aprobare, aderare sau acceptare.
(2) În mod excepțional, în cazurile prevăzute la art. 26 alin. (1), exprimarea consimțământului
de a deveni parte la tratat se poate face prin semnarea tratatului respectiv.
Art. 19
(1) Se supun Parlamentului spre ratificare prin lege următoarele categorii de tratate:
a) tratatele la nivel de stat, oricare ar fi domeniul de reglementare al acestora;
b) tratatele la nivel guvernamental care se referă la cooperarea politică sau care implică
angajamente cu caracter politic;
c) tratatele la nivel guvernamental care se referă la cooperarea cu caracter militar;
d) tratatele la nivel guvernamental care se referă la teritoriul de stat, inclusiv regimul juridic al
frontierei de stat, precum și la zonele asupra cărora România exercită drepturi suverane și
jurisdicție;
e) tratatele la nivel guvernamental care se referă la statutul persoanelor, drepturile și libertățile
fundamentale ale omului;
f) tratatele la nivel guvernamental care se referă la participarea în calitate de membru la
organizații internaționale interguvernamentale;
g) tratatele la nivel guvernamental care se referă la asumarea unui angajament financiar care
4
Anul II de studiu
2020-2021
ar impune sarcini suplimentare la bugetul de stat;

h) tratatele la nivel guvernamental ale căror dispoziții fac necesară, pentru aplicare, adoptarea
unor noi dispoziții normative având forță juridică de lege ori a unor legi noi sau amendarea
legilor în vigoare și cele care prevăd în mod expres cerința ratificării lor.
(2) Tratatele prevăzute la alin. (1) NU se ratifică prin ordonanțe ale Guvernului.
(3) În situații extraordinare, tratatele prevăzute la alin. (1) lit. b)-h), a căror reglementare nu
poate fi amânată, vor putea fi ratificate prin ordonanțe de urgență ale Guvernului, sub condiția
justificării temeinice a urgenței ratificării.
Art. 20
Tratatele semnate la nivel guvernamental care nu intră sub incidența prevederilor art. 19,
precum și tratatele semnate la nivel departamental sunt supuse Guvernului spre aprobare prin
hotărâre.

5
Anul II de studiu
2020-2021
Sinteze curs 12
Data: 6 ianuarie 2021
DREPTUL TRATATELOR (II)

1. Rezervele de la tratate
2. Aplicarea tratatelor în spațiu și timp
1. REZERVELE LA TRATATE

- un stat în momentul în care semnează, ratifică, acceptă, aprobă un tratat sau aderă la
el, poate formula o rezervă, cu condiția ca: rezerva să nu fie interzisă de tratat; tratatul să nu
dispună că pot fi făcute numai anumite rezerve printre care nu figurează rezerva respectivă sau
rezerva să nu fie incompatibila cu obiectul și scopul tratatului:
- rezervă = declarație unilaterală, oricare ar fi conținutul sau denumirea sa, făcută de un
stat atunci când semnează, acceptă sau aprobă un tratat, ori aderă la acesta, prin care își
manifestă intenția de a exclude sau modifica efectul juridic al unor dispoziții din tratat cu
privire la aplicarea lor față de statul respectiv.
Acceptarea rezervelor și obiecțiunilor la rezerve
- o rezervă autorizată în mod expres de un tratat nu are nevoie să fie acceptată ulterior
de celelalte state contractante, afară numai dacă tratatul prevede aceasta;
- când, din numărul restrâns al statelor care au participat la negociere, precum și din
obiectul și scopul tratatului rezultă că aplicarea tratatului în întregul său între toate părțile este
o condiție esențiala a consimțământului fiecăreia dintre ele de a fi legate prin tratat, rezerva
trebuie să fie acceptată de toate părțile;
- dacă tratatul nu prevede altfel:
a) acceptarea unei rezerve de către alt stat contractant face că statul autor al rezervei să
devină parte la tratat față de acest stat dacă tratatul este în vigoare sau atunci când el intra în
vigoare față de aceste state;
b) obiecțiunea făcută la o rezervă de către un alt stat contractant nu împiedică intrarea
în vigoare a tratatului între statul care a formulat obiecțiunea și statul autor al rezervei, afară
numai dacă statul care a formulat obiecțiunea și-a exprimat în mod clar intenția în mod contrar;
1
Anul II de studiu
2020-2021
c) un act exprimând consimțământul unui stat de a fi legat prin tratat și care conține o
rezervă produce efecte din momentul în care cel puțin un alt stat contractant a acceptat rezerva.
- dacă tratatul nu dispune altfel, o rezervă este considerată a fi fost acceptată de un stat
dacă acesta nu a formulat vreo obiecțiune la rezerva până la expirarea a douăsprezece luni de
la data la care și-a exprimat consimțământul de a fi legat prin tratat, dacă aceasta dată este
posterioară.
Efectele juridice ale rezervelor și ale obiecțiunilor la rezerve
- o rezervă stabilită față de o altă parte:
a) modifică pentru statul autor al rezervei în relațiile sale cu cealaltă parte dispozițiile
din tratat la care se referă rezerva, în măsura prevăzută în această rezervă și
b) modifică aceste dispoziții în aceeași măsură față de cealaltă parte în relațiile sale cu
statul autor al rezervei.
- rezerva nu modifică dispozițiile tratatului față de celelalte părți în raporturile lor inter
se;
- când un stat care a formulat o obiecțiune împotriva unei rezerve nu s-a opus intrării în
vigoare a tratatului între el și statul autor al rezervei, dispozițiile la care se referă rezerva nu se
aplică între cele două state în măsura prevăzută de rezervă.
Retragerea rezervelor și obiecțiunilor la rezerve
- dacă tratatul nu dispune altfel, o rezervă poate oricând să fie retrasă fără a fi nevoie de
consimțământul statului care a acceptat rezerva pentru retragerea ei;
- dacă tratatul nu dispune altfel, o obiecțiune la o rezervă poate fi retrasă oricând;
- dacă tratatul nu dispune altfel sau dacă nu s-a convenit în alt fel:
a) retragerea unei rezerve nu produce efecte față de alt stat contractant decât de la data
primirii notificării ei de către acest stat;
b) retragerea unei obiecțiuni la o rezervă nu produce efecte decât de la data la care statul
autor al rezervei a primit notificarea acestei retrageri.
2. APLICAREA TRATATELOR ÎN SPAȚIU ȘI TIMP

Intrarea în vigoare
- un tratat intră în vigoare la data și după modalitățile ce s-au fixat prin dispozițiile sale
sau prin acord între statele care au participat la negociere. În lipsa unor astfel de dispoziții sau
2
Anul II de studiu
2020-2021
a unui asemenea acord, un tratat intra în vigoare de îndată ce consimțământul de a fi legat prin
tratat a fost stabilit pentru toate statele care au participat la negociere;
- când consimțământul unui stat de a fi legat printr-un tratat este stabilit la o dată
posterioară intrării în vigoare a zisului tratat, acesta, dacă nu dispune altfel, intră în vigoare față
de acest stat la acea dată;
Aplicarea provizorie
- un tratat sau o parte a unui tratat se aplică în mod provizoriu până la intrarea sa în
vigoare:
a) dacă tratatul însuși dispune astfel sau
b) dacă statele care au participat la negociere conveniseră astfel, într-un alt mod;
- dacă tratatul nu dispune altfel sau dacă statele care au participat la negociere nu au
convenit altfel, aplicarea provizorie a unui tratat sau a unei părți dintr-un tratat față de un stat
încetează, dacă acest stat notifică celorlalte state între care tratatul este aplicat provizoriu
intenția sa de a nu deveni parte la tratat.
Neretroactivitatea tratatelor
Dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenție diferită sau dacă aceasta nu este
stabilită pe altă cale, dispozițiile unui tratat nu leagă o parte în ce privește un act sau fapt
anterior datei intrării în vigoare a acestui tratat față de aceasta parte sau în ce privește o situație
care încetase să existe la acea data.
Aplicarea teritorială a tratatelor
- dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o intenție diferită sau dacă aceasta nu este
stabilită pe altă cale, un tratat leagă pe fiecare din parți cu privire la întregul său teritoriu.
Aplicarea tratatelor succesive purtând asupra aceleiași materii
- când un tratat precizează că este subordonat unui tratat anterior sau posterior sau ca
nu trebuie considerat ca fiind incompatibil cu celălalt tratat, dispozițiile acestuia se vor aplica
cu precădere;
- când toate părțile la tratatul anterior sunt de asemenea părți la tratatul posterior, fără
ca cel anterior să fie expirat sau ca aplicarea sa fi fost suspendată, tratatul anterior nu se aplică
decât în măsura în care dispozițiile sale sunt compatibile cu cele ale tratatului posterior;
- când părțile la tratatul anterior nu sunt toate părți la tratatul posterior:
a) în relațiile dintre statele care sunt părți la ambele tratate, regula aplicabilă este cea
din cazul în care toate părțile la tratatul anterior sunt de asemenea părți la tratatul posterior;
3
Anul II de studiu
2020-2021
b) în relațiile dintre un stat parte la cele doua tratate și un stat parte la numai unul din
aceste tratate, tratatul la care ambele state sunt părți reglementează drepturile și obligațiile lor
reciproce.


4
Anul II de studiu
2020-2021

Sinteze curs 13
Data: 13 ianuarie 2021

DREPTUL TRATATELOR (III)
1. Efectele tratatelor
2. Modificarea tratatelor
3. Încetarea efectelor juridice ale tratatelor
4. Nulitatea tratatelor

1. EFECTELE TRATATELOR

Convenția de la Viena privind tratatele (1969):
Regula: Un tratat nu creează nici, obligații, nici drepturi pentru un stat terț fără
consimțământul său.
Efectele tratatelor față de state terțe
Tratate prevăzând obligații pentru statele terțe:
O obligație ia naștere pentru un stat terț din dispoziția unui tratat, dacă părțile la acest
tratat înțeleg să creeze obligația prin mijlocirea acestei dispoziții și dacă statul terț acceptă în
mod expres și în scris această obligație
Tratate prevăzând drepturi pentru statele terțe:
- un drept ia naștere pentru un stat terț, dacă părțile la acest tratat înțeleg, printr-o
dispoziție, să confere acest drept fie statului terț sau unui grup de state căruia acesta aparține,
fie tuturor statelor și dacă statul terț consimte. Consimțământul este prezumat în lipsa vreunei
indicații contrare, afară numai dacă tratatul nu dispune altfel.

2. MODIFICAREA TRATATELOR

Regulă: un tratat poate fi modificat prin acordul părților.
Modificarea = adaptarea conținutului tratatelor la evoluțiile societății internaționale.
Termenii utilizați pentru a desemna aceste adaptări sunt:
1
Anul II de studiu
2020-2021
- amendare = anumite modificări parțiale și de mai mică importanță

- revizuire = modificări substanțiale și extinse ale textului unui tratat.
A. Amendarea tratatelor multilaterale
Potrivit Convenției de la Viena privind tratatele, orice propunere tinzând la amendarea
unui tratat multilateral în relațiile dintre toate părțile trebuie să fie notificată tuturor statelor
contractante și fiecare dintre ele are dreptul să participe:
a) la hotărârea cu privire la urmarea ce se va da acestei propuneri;
b) la negocierea și la încheierea oricărui acord având drept obiect amendarea tratatului.
Un tratat multilateral poate fi modificat numai cu acordul tuturor părților – regula
unanimității (în cazul tratatelor cu un număr redus de părți) - sau prin acordul majorității
părților (toate celelalte tratate).

B. Modificarea Cartei ONU
Articolul 108 se referă la „amendamente” ale Cartei (modificări de mai mică
importanţă).
Articolul 109 se referă la posibilitatea „revizuirii” Cartei (modificări ale ansamblului
dispoziţiilor Cartei).
Amendamentele la Cartă vor intra în vigoare pentru toți Membrii Națiunilor Unite când
vor fi fost adoptate cu o majoritate de 2/3 din membrii Adunării Generale și ratificate, în
conformitate cu respectiva lor procedură constituțională, de 2/3 din Membrii Națiunilor Unite,
inclusiv toți membrii permanenți ai Consiliului de Securitate.
Revizuirea Cartei va putea fi ținută la data și la locul care vor fi stabilite cu votul unei
majorități de 2/3 din membrii Adunării Generale și cu voturile oricăror 9 membri ai Consiliului
de Securitate. Fiecare Membru al Organizației va dispune la conferință de un vot. Orice
modificare a Cartei va intra în vigoare la ratificarea ei, de către 2/3 din Membrii Națiunilor
Unite, inclusiv toți membri permanenți ai Consiliului de Securitate.

3. ÎNCETAREA EFECTELOR JURIDICE ALE TRATATELOR

Tratatele încetează să producă efecte:
- prin voința părților sau
- independent de voința lor.

2
Anul II de studiu
2020-2021
A. Prin voința părților

a) durata determinată pentru care a fost încheiat tratatul.
- tacita reconducțiune = la împlinirea perioadei pentru care tratatul a fost încheiat,
acesta se consideră reînnoit, pe o perioadă egală, dacă nici una dintre părți nu-și manifestă
intenția de a pune capăt tratatului la expirarea perioadei respective.
b) împlinirea unei condiții rezolutorii prevăzută în cuprinsul tratatului
c) denunțarea sau retragerea - un tratat care nu conține dispoziții cu privire la stingerea
și denunțarea sa sau la retragerea din el nu poate fi obiectul unei denunțări sau unei retrageri,
afară numai dacă:
- se va fi stabilit că era în intenția părților de a admite posibilitatea unei denunțări sau
retrageri sau
- dreptul de denunțare sau de retragere poate fi dedus din natura tratatului.
d) suspendarea aplicării unui tratat în temeiul dispozițiilor sale sau prin consimțământul
părților - aplicarea unui tratat față de toate părțile sau de o parte determinată poate fi
suspendată:
- conform dispozițiilor tratatului sau
- în orice moment, prin consimțământul tuturor părților, după consultarea celorlalte
state contractante.
e) încheierea unui tratat posterior - un tratat este socotit a fi luat sfârșit dacă toate părțile
la acest tratat încheie ulterior un tratat asupra aceleiași materii și:
- dacă rezultă din tratatul posterior sau dacă este stabilit în alt fel, că potrivit intenției
părților, materia trebuie să fie guvernată de acest tratat; sau
- dacă dispozițiile tratatului posterior sunt incompatibile cu cele din tratatul anterior
într-o așa măsură încât este imposibil să se aplice ambele tratate în același timp.
f) violarea tratatului de către una dintre părți - violarea trebuie să fie una substanțială.

B. Independent de voința părților
a) Ivirea unei situații zădărnicind executarea – o parte poate invoca imposibilitatea de a
executa un tratat ca motiv pentru a-i pune capăt sau pentru a se retrage din el, dacă această
imposibilitate rezultă din dispariția sau distrugerea definitivă a obiectului indispensabil pentru
executarea acestui tratat. Dacă imposibilitatea este temporară, ea poate fi invocată numai ca
motiv pentru suspendarea aplicării tratatului.
3
Anul II de studiu
2020-2021
b) Schimbarea fundamentală a împrejurărilor - o schimbare fundamentală a

împrejurărilor, care a intervenit în raport cu cele existente în momentul încheierii unui tratat
și care nu fusese prevăzută de părți, nu poate fi invocată ca motiv de a pune capăt tratatului sau
a se retrage din el, afară numai dacă:
- existența acestor împrejurări a constituit o bază esențială a consimțământului de a se
lega prin tratat; și
- această schimbare a avut ca efect transformarea radicală a naturii obligațiilor care
rămân de executat în virtutea tratatului.
O schimbare fundamentală a împrejurărilor nu poate fi invocată ca motiv pentru a pune
capăt tratatului sau a se retrage din el:
- dacă este vorba despre un tratat care stabilește o frontieră; sau
- dacă schimbarea fundamentală rezultă dintr-o violare de către partea care o invocă, fie
a unei obligații din tratat, fie a oricărei alte obligații internaționale față de oricare altă parte a
tratatului.
c) Ruperea relațiilor diplomatice sau consulare - ruperea relațiilor diplomatice sau
consulare dintre părțile la un tratat este fără efect asupra relațiilor juridice stabilite între ele
prin tratat, afară dacă și în măsura în care existența relațiilor diplomatice sau consulare este
indispensabilă pentru aplicarea tratatului.
d) Apariția unei noi norme imperative a dreptului internațional general (jus cogens) - dacă
survine o nouă normă imperativă a dreptului internațional general, orice tratat existent, care
este în conflict cu această normă devine nul și ia sfârșit.

3. NULITATEA TRATATELOR

Restricție specială a putinței de a exprima consimțământul unui stat - dacă
împuternicirea unui reprezentant să exprime consimțământul unui stat de a fi legat printr-un
tratat determinat a făcut obiectul unei restricții speciale, faptul că acest reprezentant nu a ținut
seama de restricție nu poate fi invocat ca viciu al consimțământului pe care l-a exprimat, afară
numai dacă restricția nu a fost notificată, înainte de exprimarea acestui consimțământ,
celorlalte state care au participat la negociere.
4
Anul II de studiu
2020-2021
Eroarea - un stat poate invoca o eroare într-un tratat drept viciu al consimțământului
său de a fi legat prin tratat dacă eroarea poartă asupra unui fapt sau unei situații care statul
presupunea că există în momentul încheierii tratatului și care constituia o bază esențială a
consimțământului acestui stat de a fi legat prin tratat. Această prevedere nu se aplică dacă statul
în cauză a contribuit la această eroare prin comportarea sa sau dacă împrejurările au fost de
așa natură încât trebuia să fi fost avertizat despre posibilitatea unei erori.
Dolul - dacă un stat a fost determinat să încheie un tratat în urma conduitei frauduloase
a unui alt stat care a participat la negociere, el poate invoca dolul ca viciu al consimțământului
său de a se lega prin tratat.
Coruperea reprezentantului unui stat - dacă exprimarea consimțământului unui stat de a
fi legat printr-un tratat a fost obținută pe calea coruperii reprezentantului său prin acțiunea
directă sau indirectă a unui stat care a participat la negociere, statul poate invoca coruperea ca
viciu al consimțământului său de a se lega prin tratat.
Constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat - exprimarea
consimțământului unui stat de a fi legat printr-un tratat, obținută prin constrângerea exercitată
asupra reprezentantului său prin acte sau amenințări îndreptate împotriva lui, este lipsită de
orice efect juridic.
Constrângerea exercitată asupra unui stat prin amenințare sau folosirea forței - este nul
orice tratat a cărui încheiere a fost obținută prin amenințarea sau prin folosirea forței, cu
violarea principiilor de drept internațional incorporate în Carta Națiunilor Unite.
Tratate în conflict cu o normă imperativă a dreptului internațional general (jus cogens) -
este nul orice tratat care, în momentul încheierii sale, este în conflict cu o normă imperativă a
dreptului internațional general.


5
Acte unilaterale ale statelor
- exemple -
1. La 19 decembrie 1991, Consiliul Suprem din Estonia a promulgat o lege privind bunurile
Republicii Letonia și ale Republicii Lituania, care poate fi considerată o promisiune. În vederea
dobândirii independenței Estoniei, Letoniei și Lituaniei, Consiliul Suprem din Estonia a declarat că
Estonia va oferi protecție juridică bunurilor de toate tipurile care aparțin celorlalte două state și care
se găsesc pe teritoriul Estoniei, în conformitate cu Legea imobiliară din Estonia.
2. Declarația Spaniei în acordul din 13 noiembrie 1998, prin care Consiliul de Miniștrii spaniol a
acordat ajutor țărilor din America Centrală în urma pagubelor cauzate de uraganul Mitch.
3. Declarația făcută de Tunisia cu ocazia vizitei premierului francez Raymond Barre, la 26 octombrie
1980, în care și-a anunțat hotărârea de a proceda „imediat și într-un termen relativ scurt” la deblocarea
activelor franceze reținute după dobândirea independenței în anul 1956. Aceste măsuri au intrat în
vigoare 1 ianuarie 1981.
4. Declarația președintelui Franței, Jacques Chirac, prin care s-a angajat, în urma pagubelor provocate
de uraganul Mitch, să anuleze datoria de 739 milioane de franci datorată de El Salvador, Guatemala,
Honduras și Nicaragua. Președintele Chirac s-a angajat, în continuare, să negocieze reducerea datoriei
comerciale la următoarea reuniune a Clubului de la Paris.
5. Declarația formulată de premierul spaniol, José María Aznar, la 4 aprilie 2000, când a anunțat
public: „Vreau să adaug că am anunțat anularea unei datorii în valoare de 200 de milioane de dolari
în cadrul ajutorului pentru dezvoltare acordat țărilor din Africa subsahariană”.

DIP Teorie

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DIP Teorie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Roxana-Mariana Popescu

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

Drept Internațional Public I1

Lucrarea de față reprezintă numai o punere în temă a studenților de la cursurile ID.

1 Larealizarea prezentului suport de curs au fost folosite, ca surse bibliografice, materialele

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Durata medie de studiu individual

Unitatea de învățare 2. Izvoarele dreptului internațional public

Unitatea de învățare 3. Principiile dreptului internațional public

Unitatea de învățare 4. Statul – subiect principal al dreptului internațional

Unitatea de învățare 6. Competențele statelor asupra persoanelor în dreptul internațional

Unitatea de învățare 7. Protecția persoanelor aparținând minorităților naționale

Unitatea de învățare 8. Competențele statelor asupra teritoriului. Regimul spațiilor

Unitatea de învățare 9. Competențele statelor asupra teritoriului. Regimul spațiilor

Unitatea de învățare 10. Dreptul tratatelor (I)

Unitatea de învățare 11. Dreptul tratatelor (II)

Unitatea de învățare 13. Dreptul tratatelor (IV)

1.2. Obiectivele unității de învățare

Durata medie de parcurgere a primei unități de învățare este de 2 ore.

1.3. Ordinea juridică internațională = „ansamblul regulilor de drept,

1. Care este diferența dintre cele două teorii moniste?

1.9. Test de evaluare a cunoștințelor

2.2. Obiectivele unității de învățare

2.3. Izvoarele principale ale dreptului internațional public

Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op. cit., pag. 57.

Maiorescu”, București, 2003, pag. 34.

1. Identificați elementele care diferențiază cutuma de tratat.

2.8. Test de evaluare a cunoștințelor

3.2. Obiectivele unității de învățare

3.3. Noțiune, caracteristici

1. Identificați conținutul celor 7 principii prevăzute în Declarația din anul 1970.

3.9. Test de evaluare a cunoștințelor

3.10. Tema de control nr. 1

4.2. Obiectivele unității de învățare

4.3. Noțiune, elemente constitutive

1. Identificați caracteristicile celor trei doctrina ale recunoașterii guvernelor

5.2. Obiectivele unității de învățare

5.3. Organizațiile internaționale – subiecte derivate de drept

1. Identificați în doctrina de specialitate (bibliografia recomandată) criteriile care pot

5.12. Test de evaluare a cunoștințelor

6.2. Obiectivele unității de învățare

6.3. Populația. Cetățenia

1. Identificați, în legislația internă, și dezvoltați modalitățile de dobândire a cetățeniei

6.10. Test de evaluare a cunoștințelor

7.2. Obiectivele unității de învățare

7.3. Principalele instrumente internaționale în domeniu

1. Identificați, în literatura de specialitate, instrumente și mecanisme bilaterale de

8.2. Obiectivele unității de învățare

8.3. Teritoriul de stat: noțiune, componență

8.7. Canalele maritime internaționale

8.11. Test de evaluare a cunoștințelor

9.2. Obiectivele unității de învățare

9.3. Dreptul mării

9.8. Test de evaluare a cunoștințelor

10.2. Obiectivele unității de învățare

10.3. Noțiune. Clasificare

1. Identificați care sunt autoritățile din România competente să încheie tratate.

11.2. Obiectivele unității de învățare

11.3. Rezervele la tratate

1. Identificați, în legislația internă, prevederile referitoare la rezervele la tratate.

11.8. Test de evaluare a cunoștințelor

12.2. Obiectivele unității de învățare

12.3. Efectele tratatelor