Mihaela Cristina Mocanu

MANUAL
DE
PROCEDURĂ CIVILĂ
Teoria generală
 MANUAL
DE
PROCEDURĂ CIVILĂ

Teoria generală
 judecător Mihaela Cristina Mocanu
Lector universitar drd. Universitatea Andrei Şaguna Constanţa

MANUAL
DE
PROCEDURĂ CIVILĂ

Teoria generală

EDITURA UNIVERSITARĂ
Bucureşti, 2012
Tehnoredactare computerizată: Ameluţa Vişan
Coperta: Angelica Mălăescu

Copyright © 2012
Editura Universitară
Director: Drd. Vasile Muscalu
B-dul. N. Bălcescu nr. 27-33, Sector 1, Bucureşti
Tel.: 0 2 1 - 315.32.47/319.67.27
www.editurauniversitara.ro
e-mail: redactia@editurauniversitara.ro

EDITURĂ RECUNOSCUTĂ DE CONSILIUL NAŢIONAL AL CERCETĂRII ŞTIINŢIF1

(C.N.C.S.)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MOCANU, MIHAELA
Manual de procedură civilă : teoria generală / Mihaela
Cristina Mocanu. - B ucureşti: Editura Universitară, 2012
Bibliogr.
ISBN 978-606-591-343-1

347

© Toate drepturile asupra acestei lucrări sunt rezervate autorului.

Distribuţie: tel.: 021-315.32.47 /319.67.27,

comenzi@editurauniversitara.ro

ISBN 978-606-591-343-1

DOI: 10.5682/9786065913431
 Oamenii învaţă învăţând pe alţii
Seneca

CUVÂNT ÎN A IN TE

Procedura civilă reprezintă unul dintre marii piloni ai dreptului,

garantul statului de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Dreptul
procesual, indiferent că este civil sau penal, joacă un rol important în
formare unui jurist. Bazele cunoaşterii acestei discipline se constituie în
timpul facultăţii şi se consolidează pe parcursul practicării dreptului,
înţelegerea noţiunilor cu care dreptul procesual civil operează este
indispensabilă pentru punerea în practică a dreptului material.
Lucrarea de faţă cuprinde cele mai importante repere ale teoriei
generale a procedurii civile. Sistematizarea lucrării are la bază concepţia
tradiţionalistă care are ca punct de plecare, în tratarea materiei procedurale,
noţiunea de proces şi principiile fundamentale ale acestuia, continuând cu
acţiunea civilă, participanţii la proces, competenţa, actele de procedură,
termenele şi sancţiunile procedurale.
Ineditul lucrării constă în abordarea teoriei procedurale din
perspectiva Noului Cod de procedură civilă adoptat prin Legea n r.l34 din
15 iulie 2010, dar neintrat în vigoare. Fiecare instituţie este tratată în paralel,
analiza efectuându-se atât asupra prevederilor legislative actuale, cât şi
asupra celor ce vor urma să intre în vigoare curând.
Această formulă de expunere este menită să faciliteze familiarizarea
şi însuşirea rapidă a noilor dispoziţii procedurale de către studenţi sau
practicieni, dar să şi formeze o opinie de ansamblu asupra principalelor
modificări legislative.
Lucrarea beneficiază de jurisprudenţă de actualitate, bogată şi
diversificată, ceea ce o transformă într-un mijloc de documentare accesibil
şi eficient. Am optat pentru o formă a scrierii concisă întrucât s-a dorit
evitarea abundenţei informaţiei juridice de natură a distrage atenţia de la
scopul urmărit, respectiv constituirea unui instrument didactic util.

Constanţa, decembrie 2011

Mihaela Cristina Mocanu

Mulţumesc domnului Sorin Mocanu pentru contribuţia sa la această lucrare.

5
 CUPRINS

C uvânt în ain te............................................................................................ 5

Capitolul I. Introducere în dreptul procesual civil.............................. 11

1. Definiţia dreptului procesual c iv il....................................................... 11

2. Particularităţile dreptului procesual civil........................................... 12
3. Funcţiile procesului c iv il..................................................................... 14
4. Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil...................... 14
4.1. Principiul legalităţii...................................................................... 15
4.2. Principiul independenţei judecătorului şi al supunerii lui numai
faţă de lege.................................................................................... 16
4.3. Principiul inamovibilităţii judecătorilor..................................... 17
4.4. Principiul adevărului.................................................................... 17
4.5. Principiul rolului activ al judecătorului...................................... 18
4.6. Principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei................................ 20
4.7. Principiul desfăşurării procesului în limba română................... 21
4.8. Principiul publicităţii.................................................................... 22
4.9. Principiul oralităţii........................................................................ 23
4.10. Principiul contradictorialităţii...................................................... 24
4.11. Principiul dreptului la apărare..................................................... 25
4.12. Principiul disponibilităţii............................................................. 26
4.13. Principiul nemijlocirii................................................................... 27
4.14. Principiul continuităţii.................................................................. 28
5. Natura dreptului procesual civil.......................................................... 29
6. Izvoarele dreptului procesual civil...................................................... 30
7. Clasificarea legilor de procedură civilă.............................................. 34
8. Acţiunea legilor de procedură civilă................................................... 35
8.1. Acţiunea legilor de procedură civilă în tim p ............................. 35
8.2. Acţiunea legilor de procedură civilă în spaţiu........................... 37
8.3. Acţiunea legilor de procedură civilă asupra persoanelor.......... 38

Capitolul II. Participanţii la procesul civil........................................... 41

1. Consideraţii generale........................................................................... 41
2. Instanţa de judecată.............................................................................. 42
2.1. N oţiune.......................................................................................... 42
2.2. Compunerea şi constituirea instanţei......................................... 43
7
3. Judecătorul ........................................................................................... 45
3.1. Incompatibilitatea........................................................................ 45
3.2. Recuzarea jsi abţinerea.................................................................
> 47
4. Coparticiparea procesuală.................................................................... 51
4.1. Condiţiile coparticipării procesuale............................................ 51
4.2. Formele coparticipării procesuale.............................................. 52
4.3. Efectele coparticipării procesuale............................................... 53
4.4. Condiţiile pentru a fi parte în procesul civil.............................. 55
4.4.1. Capacitatea procesuală..................................................... 55
4.4.2. Calitatea procesuală......................................................... 60
4.4.3. Existenţa interesului......................................................... 66
4.5. Intervenţia în proces.................................................................... 69
4.5.1. Condiţii generale de admisibilitate a participării terţilor
în proces............................................................................ 70
4.5.2. Efectele generale ale intervenţiei.................................... 71
4.5.3. Interventia voluntară........................................................ 71
4.5.4. Intervenţia forţată............................................................. 79
a. Chemarea în judecată a altor persoane....................... 79
b. Chemarea în garanţie................................................... 82
c. Arătarea titularului dreptului....................................... 87
d. Intervenţia forţată, din oficiu, a altor persoane.......... 90
5. Reprezentarea părţilor în procesul civil.............................................. 91
5.1. Reprezentarea legală a părţilor în procesul c iv il....................... 91
5.2. Reprezentarea judiciară convenţională....................................... 92
5.2.1. Reprezentarea prin mandatar neavocat........................... 93
5.2.2. Reprezentarea prin avocat................................................ 95
6. Participarea procurorului în procesul civil.......................................... 97
6.1. Promovarea acţiunii civile........................................................... 97
6.2. Participarea în procesul civ il...................................................... 98
6.3. Exercitarea căilor de atac............................................................. 99
6.4. Participarea la activitatea de executare silită............................. 99

Capitolul III. Acţiunea civilă................................................................... 104

1. Noţiunea şi importanţa acţiunii civile................................................. 104
2. Natura juridică a acţiunii civile............................................................ 105
3. Condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile............................................ 106
4. Elementele acţiunii civile..................................................................... 107
4.1. Subiectele acţiunii civ ile............................................................. 107
4.2. Obiectul acţiunii civile................................................................ 108

8
 4.3. Cauza acţiunii civile.................................................................... 109
5. Clasificarea acţiunilor civile................................................................... 110

Capitolul IV. Competenţa instanţelor ju d ecăto reşti.......................... 116

1. Noţiunea şi formele de competenţă.................................................... 116
2. Competenţa generală............................................................................ 117
2.1. Competenţa de exercitare a controlului constituţionalităţii
legilor............................................................................................ 117
2.2. Competenţa organelor arbitrale.................................................. 118
2.3. Competenţa în procesele funciare.............................................. 119
2.4. Competenţa în cazul litigiilor de muncă.................................... 119
2.5. Competenţa în alte m aterii......................................................... 120
3. Competenţa m aterială.......................................................................... 120
3.1. Competenţa judecătoriei.............................................................. 120
3.2. Competenţa tribunalului.............................................................. 124
3.3. Competenţa curţii de apel............................................................ 128
3.4. Competenţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.......................... 129
3.5. Reguli de aplicare a competenţei după criteriul valoric........... 130
4. Competenţa teritorială.......................................................................... 133
4.1. Competenţa teritorială de drept com un..................................... 134
4.2. Competenţa teritorială alternativă sau facultativă..................... 135
4.3. Competenţa teritorială exclusivă sau excepţională.................... 137
5. Competenţa de ordine publică şi de ordine privată........................... 140
6. Excepţia de necompetenţă................................................................... 142
7. Prorogarea competenţei instanţei sesizate......................................... 144
7.1. Prorogarea legală......................................................................... 145
7.2. Prorogarea judiciară..................................................................... 151
7.3. Prorogarea convenţională............................................................ 156
8. Conflictele de competenţă................................................................... 156
8.1. Conflictul pozitiv......................................................................... 157
8.2. Conflictul negativ........................................................................ 157

Capitolul V. Actele de p ro ced u ră........................................................... 164

1. Definiţia actelor de procedură civilă.................................................. 164
2. Clasificarea actelor de procedură civilă............................................. 164
3. Condiţiile actelor de procedură civilă................................................. 166
4. Cererile care se adresează instanţelor judecătoreşti.......................... 166
5. Citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură........................ 168
5.1. C itarea.......................................................................................... 169
5.2. Comunicarea actelor de procedură civ ilă.................................. 176

9
Capitolul VI. Termenele de p ro ced u ră.................................................. 180
1. Noţiunea şi rolul termenelor de procedură.......................................... 180
2. Clasificarea termenelor de procedură.................................................. 181
3. Durata şi calculul termenelor de procedură........................................ 183

Capitolul VII. Sancţiunile p ro c ed u rale ................................................. 188

1. Noţiunea şi rolul sancţiunilor procedurale.......................................... 188
2. Nulitatea actelor de procedură............................................................. 188
2.1. Clasificarea nulităţilor de procedură.......................................... 189
2.2. Condiţiile generale ale nulităţii................................................... 193
2.3. Efectele nulităţii în procesul civil................................................ 196
2.4. Alte aspecte referitoare la nulitate............................................... 197
3. Decăderea ............................................................................................ 198
3.1. Noţiunea şi importanţa decăderii................................................. 198
3.2. Condiţiile de existenţă ale decăderii........................................... 199
3.3. Invocarea şi constatarea decăderii............................................... 201
3.4. Efectele decăderii......................................................................... 202
4. Perima re a ............................................................................................... 203
4.1. Noţiunea şi importanţa perimării................................................. 203
4.2. Condiţiile perim ării...................................................................... 204
4.3. Invocarea şi constatarea perim ării............................................... 208
4.4. Efectele perim ării......................................................................... 209
5. Amenzile judiciare................................................................................ 210
5.1. Noţiunea şi rolul amenzilor judiciare......................................... 210
5.2. Cazuri de aplicare......................................................................... 211
5.3. Procedura de aplicare a amenzilor judiciare............................... 213
6. Cheltuielile de judecată......................................................................... 213
6.1. Noţiune.......................................................................................... 213
6.2. Continutul cheltuielilor de judecată........................................... 214
6.3. Procedura de acordare a cheltuielilor de judecată..................... 216

10
 Capitolul I

INTRODUCERE ÎN DREPTUL PROCESUAL CIVIL

1. Definiţia dreptului procesual civil

Raporturile juridice de drept substanţial se realizează, de regulă, fară

să fie nevoie de intervenţia vreunui organ de stat. Aceasta este situaţia
ideală. Sunt însă cazuri în care subiectul pasiv nu îşi îndeplineşte obligaţiile
legale in mod benevol sau când dreptul titularului este contestat sau încălcat,
şi deci este necesară intervenţia instanţelor judecătoreşti pentru restabilirea
ordinii de drept. în acest mod se declanşează practic activitatea de
jurisdicţie. Dreptul ar rămâne iluzoriu, spune un mare procedurist român,
dacă n-ar exista posibilitatea ocrotirii şi apărării lui.1
Drept urmare, cei interesaţi se vor adresa organelor judiciare în
vederea apărării şi ocrotirii intereselor lor legitime şi a drepturilor
nesocotite. Activitatea în cadrul căreia se realizează această activitate poartă
denumirea de proces. Conceptul de proces desemnează cadrul formal în care
se soluţionează diferendul dintre părţi şi nu este sinonim cu acela de
procedură.
Procedura desemnează, în general, un ansamblu de forme şi reguli de
realizare a unei anumite activităţi. Din punct de vedere juridic, termenul de
procedură ne indică totalitatea normelor după care se soluţionează un
conflict ivit în viaţa socială. Aşadar procedura civilă defineşte totalitatea
normelor procesuale după care se soluţionează un litigiu civil.
Dreptul procesual civil este definit2 ca reprezentând totalitatea
normelor juridice care reglementează modul de desfăşurare a proceselor
privitoare la drepturi civile sau interese legitime care se pot realiza numai pe
calea justiţiei, precum şi modul de executare silită a hotărârilor judecătoreşti
şi a altor titluri executorii. De regulă aceste norme sunt grupate in Codul de
procedură civilă, însă există şi acte normative, cu caracter special în care
sunt cuprinse norme de procedură derogatorii de la cele generale ale
Codului de procedură civilă.

1 I.Stoenescu, G.Porumb, Drept procesual civil român, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1966, p.7;
2 Pentru alte definiţii a se vedea I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia 5, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2010, p.l3-14;V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură
civilă, Editura Naţional, 1996, vol.I, p.40-41;

11
 Noul Cod3 de procedură civilă4 cuprinde un Titlu preliminar intitulat
„Domeniul de reglementare al Codului de procedură civilă şi principiile
fundamentale ale procesului civil”. La art.l este menţionat obiectul şi scopul
Codului de procedură civilă: „stabileşte regulile de competenţă şi de
judecare a cauzelor civile, precum şi cele de executare a hotărârilor
instanţelor şi a altor titluri executorii, în scopul înfăptuirii justiţiei în materie
civilă5.
Aşa fiind am putea sintetiza, în raport de noua reglementare,
definiţia dreptului procesual civil ca fiind ansamblul regulilor de competenţă
şi judecare a cauzelor civile, precum şi de punere în executare a titlurilor
executorii, în scopul înfăptuirii justiţiei.
Normele de drept procesual civil sunt înserate în marea majoritate în
Codul de procedură civilă care constituie dreptul comun în materie, dar şi în
alte acte normative, cum ar fi spre exemplu, Legea nr.304/2004 privind
organizarea judiciară, Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ,
Codul Muncii, Legea n r.l88/2000 privind executorii judecătoreşti, Codul
civil6 etc.
Noul Cod de procedură statuează în mod expres, în capitolul
destinat domeniului de reglementare, asupra principiului aplicabilităţii
generale a Codului de procedură civilă în materie civilă, stipulându-se că
dispoziţiile sale se aplică şi în materiile reglementate de alte legi, în măsura
în care acestea nu cuprind dispoziţii contrare iar normele dreptului
comunitar sunt prioritare7.
în materie de definiţii, Noul Cod stabileşte, corelând dispoziţiile din
Noul Cod civil referitoare la profesionişti şi neprofesionişti, că prin materie
civilă se înţelege orice raport de drept privat şi de drept public, cu excepţia
celor supuse legii penale, dacă prin lege nu se dispune altfel8.

2.Particularităţile dreptului procesual civil

Procesul civil reprezintă unele particularităţi esenţiale iar cele mai

semnificative sunt:

3 Denumit pe întreg parcursul cursului „Noul Cod”;

4 Adoptat prin Legea nr.134/2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.485 din 15
iulie 2010;
5 Noţiunea de „materie civilă” este explicată de art.2al.3 -„orice raport de drept privat sau
public, cu excepţia celor supuse legii penale, dacă prin lege nu se dispune altfel”;
6 Adoptat prin Legea nr.287/2009 republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr.505 din 15
iulie 2011;
7 Art.3 din Noul Cod de procedură civilă;
8 Este vorba despre aliniatul 3 al art.2 din Noul Cod;

12
 cuCaracterul complex
Activitatea judiciară implică îndeplinirea unor multitudini de acte
procedurale. Ea nu se realizează numai prin intermediul cererii de chemare
în judecată şi al hotărârii judecătoreşti. Cererea de chemare în judecată
constituie premiza declanşării procesului civil iar hotărârea judecătorească
nu finalizează întotdeauna procesul, etapa aceasta fiind precedată, în cele
mai numeroase cazuri, de executarea silită, parte integrantă a procesului
civil.
în intervalul dintre sesizarea instanţei şi pronunţarea hotărârii se
îndeplinesc o serie de acte de procedură, toate cu acelaşi scop al înfăptuirii
justiţiei şi aflate în conexiune şi dependenţă. Amintim aici citarea,
comunicarea actelor de procedură, administrarea probelor, dezbaterile
publice etc. Fiecare reprezintă parte a unei unităţi ce se desfăşoară în timp.
în raport de toate aceste activităţi care se desfăşoară în interiorul şi în
cursul procesului, apreciem că activitatea jurisdicţională este una complexă,
compusă dintr-o multitudine de acte procedurale care se desfăşoară după o
ordine strictă şi într-o formă riguroasă, stabilită prin lege.

^Realizarea activităţii judiciare cu participarea părţilor şi altor

subiecţi procesuali.
Una din caracteristicile activităţii jurisdicţionale este aceea că la
această activitate sunt chemate să participe părţile implicate în diferend şi
interesate în soluţionarea litigiului cât şi alte persoane sau organe.
Activitatea judecătorului este indispensabilă iar faza executării silite
ar fi de neconceput fără executorul judecătoresc sau intervenţia agenţilor
publici în anumite cazuri.
De regulă, instanţa, reclamantul şi pârâtul reprezintă triunghiul
necesar activităţii judiciare. Sunt numeroase cazurile în care pe lângă cele
trei părţi, procedura impune participarea şi altor persoane9 sau organe10.

c. Activitatea judiciară se desfăşoară după reguli riguros determinate

de lege
Codul de procedură civilă prescrie în amănunt (mai ales Noul Cod)
condiţiile cu privire la îndeplinirea actelor de procedură civilă. Ele
disciplinează întreaga activitate judiciară care nu se poate desfăşura la
întâmplare ci numai în tipare impuse de lege. Fără reguli stricte, activitatea
de judecată sau executare silită ar fi de neconceput.

9 Cazul intervenţiei forţate;

10 Participarea procurorului în cazurile expres prevăzute de lege;

13
 cLRealizarea activităţii judiciare într-o cauză civilă concretă
Spre deosebire de activitatea legislativă care urmăreşte edictarea
unor norme de conduită generale şi impersonale, cea judiciară vizează
aplicarea legii la cazurile concrete, respectiv litigiile civile. Procesul nu
poate viza decât un caz concret. în cadrul acestuia se analizează aplicarea
legii „la speţă” şi nu în general, urmărindu-se restabilirea ordinii juridice
într-un caz de încălcare a unui drept subiectiv determinat, părţile raportului
juridic fiind deasemeni determinate.

3.Funcţiile procesului civil

într-o formulare de sinteză se poate aprecia că funcţiile procesului

civil se circumscriu la apărarea ordinii juridice constituite din totalitatea
normelor de drept privat şi de drept public, cu excepţia celor din materie
penală11. Aceste funcţii se realizează practic în cazul încălcării sau
contestării drepturilor subiective.
Prin judecarea şi soluţionarea cauzelor în materie civilă potrivit
normelor de procedură civilă se realizează justiţia. Drept urmare funcţia
procesului civil corespunde sarcinilor trasate, în general, justiţiei.
Dacă până la apariţia Noului Cod imperativele majore al actului de
justiţie erau trasate de art.l12 din Legea nr.303/2004 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor republicată13, în prezent se menţionează, în
chiar actul de codificare a normelor de procedură, că „instanţele
judecătoreşti îndeplinesc un serviciu de interes public, asigurând
respectarea ordinii de drept, a libertăţilor fundamentale, a drepturilor şi
intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice, aplicarea legii şi
garantarea supremaţiei acesteia”14.

4.Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil

Principiile fundamentale reprezintă reguli esenţiale, de bază ce

determină structura procesului şi guvernează întreaga activitate judiciară.
Ele contribuie la înţelegerea şi interpretarea corectă a normelor procesuale şi
au rol de orientare în activitatea de elaborare a legislaţiei procesuale în
scopul edictării unor reglementări coerente şi eficiente.

11 Potrivit reglementării Noului Cod cu privire la sintagma de „materie civilă”;

12 Al cărui conţinut este „Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în
scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale
societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”;
13 Monitorul Oficial, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005;
14 Art.lal.2 din Noul Cod;

14
 S-a spus că aceste principii sunt ele însele norme juridice de mare
generalitate, având funcţii structurante, determinatoare, tutelare în raport cu
toate drepturile procesual-civile şi contribuind substanţial la interpretarea şi
aplicarea normelor juridice privind organizarea, desfăşurarea şi finalizarea
procesului civil.15
Noul Cod este prefaţat de „Principiile fundamentale ale procesului
civil” în Capitolul II din Titlul preliminar. Normele generale ale procesului
sunt grupate distinct în noua reglementare, pentru prima dată în
reglementarea codificată a procedurii civile.

4.1.Principiul legalităţii

Constituie un principiu de referinţă al activităţii judiciare şi este

general recunoscut în societăţile democratice. El nu este un principiu
exclusiv al procesului civil, însă îşi găseşte forme de afirmare şi de realizare
specifice în cadrul procedurii civile.
Acest principiu presupune respectarea actelor normative existente de
către toate organele de stat, toate persoanele juridice de drept public sau
privat, de toţi cetăţenii, inclusiv de şeful statului.
Acest principiu fundamental are un text de consacrare în Noul Cod16
care menţionează că „procesul civil se desfăşoară în conformitate cu
dispoziţiile legii. Judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea
dispoziţiilor legii privind realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor
părţilor din proces.”
Până la această consacrare expresă, principiul se deducea din art.l
al.5 din Constituţie potrivit cu care „în România, respectarea Constituţiei, a
supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie” şi art. 124 care stipula că
Justiţia se înfăptuieşte în numele legii”, judecătorii se supun numai legii iar
procurorii işi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii.
Judecătorul trebuie să interpreteze şi să aplice legea în concordanţă
cu litera şi spiritul ei, precum şi în consonanţă cu cerinţele vieţii sociale. El
nu poate aplica legea substanţială sau procedurală după preferinţele sale
subiective.
Dealtfel, Noul Cod stipulează în acest sens că „judecătorul are
îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile
fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege” 17.

15 în acest sens I.Deleanu, Observaţii generale şi speciale cu privire la Noul Cod de

procedură civilă, Revista Dreptul nr.l 1/2010, p.16;
16Art.7;
17Este vorba despre art.20;

15
 în literatura de specialitate18 s-a susţinut că principiul legalităţii
trebuie analizat în strânsă legătură cu independenţa judecătorului şi ca sub
aspect material, „legalitatea nu se mai înfăţişează ca un principiu unic şi
unificator, abstract şi nediferenţiat, ci, dimpotrivă, ca având particularităţi de
ordin substanţial, care evoluează de la un moment la altul”.

4.2.Principiul independenţei judecătorului şi al supunerii lui numai

faţă de lege

Acest principiu este consacrat în majoritatea legislaţiilor

democratice.
Noul Cod nu reglementează în mod distinct acest principiu, însă
face aplicarea acestuia şi trimite la independenţa judecătorului atunci când
statuează asupra dreptului la un proces echitabil, în termen optim şi
previzibil19. Acest principiu priveşte organizarea judiciară.
Independenţa judecătorului implică cerinţa soluţionării litigiilor fără
nicio ingerinţă din partea vreunui organ de stat sau din partea vreunei
persoane. Independenţa este necesară pentru asigurarea imparţialităţii
judecătorului faţă de părţile din proces.
Codul deontologic al magistraţilor20 conţine un capitol21 întreg cu
privire la imparţialitatea magistraţilor, menţionându-se în mod expres că în
activitatea desfăşurată magistraţii trebuie „să decidă în mod obiectiv, fară
subiectivism şi părtinire, liberi de orice relaţii de influenţe” .
Principiul independenţei magistratului îşi găseşte aplicarea numai în
activitatea de judecată. Sub aspect organizatoric şi administrativ, judecătorii
sunt subordonaţi organelor de conducere judiciară.
Independenţa judecătorilor nu este concepută în mod absolut, ea este
însoţită de o serie de garanţii legale corespunzătoare cum ar fi spre exemplu
existenţa unui control judiciar prin intermediul căilor de atac, publicitatea
dezbaterilor, secretul deliberării, inamovibilitatea judecătorilor, răspunderea
disciplinară a judecătorilor. Un rol important în asigurarea independenţei
judecătorilor îi revine Consiliului Superior al Magistraturii care este
garantul acesteia.
Independenţa justiţiei, a judecătorului a preocupat şi preocupă în
continuare diferite organisme internaţionale. Cu titlu de exemplu amintim
câteva astfel de documente: Proiectul de principii privind independenţa

18 Pentru comentarii a se vedea V.M.Ciobanu, Independenţa judecătorului şi principiul

legalităţii în procesul civil, Revista Română de Drept Privat nr. 1/2010, p.42-53;
19 Art.6 al. 1 din Noul Cod;
20 Aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.328/2005;
21 Capitolul IV;

16
judiciarului, adoptată la Siracuza-Italia, 1981; Principiile fundamentale
privind independenţa judiciarului, aprobate de Adunarea Generala O.N.U.
prin două rezoluţii în 1985; Proiectul de declaraţie universală privind
independenţa justiţiei, elaborat în forma finală în 1987; Recomandarea
Consiliului Europei nr. R(94) din 1994. în doctrină s-a vorbit chiar despre
„Legea celor XII table ale independenţei judecătorului”

4.3.Principiul inamovibilităţii judecătorului

Imparţialitatea şi independenţa justiţiei nu poate fi asigurată într-un

stat care nu admite principiul inamovibilităţii.
Acest principiu este esenţial şi de interes universal. Tocmai de aceea
a format obiect de reglementare şi din partea Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Carta Europeană privind statutul judecătorilor consacră acest principiu
potrivit căruia „judecătorul în funcţie într-un tribunal nu poate face în
principiu obiectul unei noi numiri sau unei noi detaşări, chiar dacă este
vorba de o promovare, fără liberul său consimţământ”.
Prin inamovibilitate se înţelege acel beneficiu al legii care le conferă
judecătorilor stabilitate în funcţie: judecătorii odată investiţi în funcţie nu
mai pot fi revocaţi, transferaţi sau suspendaţi decât în condiţii excepţionale.
Inamovibilitatea este consacrată în mod expres de art.2 al.l din
Legea nr.303/2004 care reia prevederile constituţionale înserate în
art. 125al.l.Beneficiul inamovibilităţii nu este însă recunoscut procurorilor.
Procurorii numiţi de Preşedintele României se bucură de stabilitate.
Noul Cod nu stipulează în mod expres asupra acestui principiu care
ţine mai de grabă de organizarea judecătorească şi nu de procesul civil în
23
sine .

4.4.Principiul adevărului

Acest principiu este consacrat în legea fundamentală în art. 129 al.5.

Noul Cod a preluat în mod exact parte din această reglementare şi a
introdus-o în textul articolului 22 cu denumirea marginală „Rolul
judecătorului în aflarea adevărului”.Art.22 în reglementarea Noului Cod,
deşi are o denumire marginală fără echivoc, statuează şi asupra principiului
rolului activ al judecătorului.

22 S.Perovic, Independence o f judicary/L ’independence du juge, Institut de Droit Compare

de Belgrade, 1998, p.32-33;
23 Pentru aprofundare se poate consulta monografia I.Pop, Tratat privind profesia de
magistrat în România, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2007;

17
 Astfel în activitatea desfăşurată judecătorul are îndatorirea să stăruie,
prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea
adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a
legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Determinarea adevărului în procesul civil se prezintă şi ca una din
cele mai importante obligaţii impuse de lege judecătorului.
Principiul adevărului implică cerinţa ca toate împrejurările de fapt
ale cauzei să fie stabilite de către instanţă în deplină concordanţă cu
realitatea.
Cu privire la conţinutul principiului adevărului, disputa doctrinară24
a fost tranşată de Noul Cod care vizează determinarea adevărului „ pe baza
stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei
hotărâri temeinice şi legale”.Prin urmare adevărul se raportează nu numai la
faptele cauzei cât şi la aplicarea legii în activitatea judiciară.
Pentru aflarea adevărului judecătorul poate să ceară părţilor să
prezinte explicaţii, oral sau în scris, atât cu privire la situaţia de fapt cât şi cu
privire la motivarea în drept. Judecătorul poate să pună în discuţia părţilor
orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în
cerere sau în întâmpinare25, să dispună administrarea probelor pe care le
consideră necesare, precum şi orice alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă
părţile se împotrivesc.
într-un stat de drept judecătorul trebuie să depună toate eforturile în
vederea corectei stabiliri a faptelor, astfel că hotărârea pe care o pronunţă să
fie conformă cu realitatea. Legislaţia noastră procesuală consacră şi un
ansamblu de norme destinate a garanta posibilitatea stabilirii adevărului.

4.5.Principiul rolului activ26

Principiul rolului activ este, aşa cum am arătat mai sus, strâns legat
de principiul aflării adevărului, constituind o garanţie a realizării acestuia
din urmă. Autorităţile judiciare au obligaţia esenţială de a pronunţa hotărâri
care să reflecte o soluţie justă şi principială. Un atare deziderat se poate
realiza numai într-un sistem procesual care-i conferă judecătorului un rol
activ.

24 Au fost exprimate două opinii în literatura de specialitate cu privire la conţinutul

principiului adevărului. într-o primă opinie, izolată, s-a susţinut că noţiunea de adevăr
cuprinde pe lângă faptele pricinii şi calificarea juridică a acestora.A doua opinie a
împărtăşit idea că noţiunea de adevăr nu poate include alte elemente decât faptele cauzei.
25 însă cu respectarea principiului disponibilităţii;
26 Pentru aprofundare a se vedea materialul indicat în bibliografia capitolului;

18
 Principiul este inserat în art.129C.pr.civ. şi în cuprinsul art.22 din
Noul Cod.
Acest principiu prezintă următoarele aspecte principale:
-cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le
invocă, în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să
le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în
dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt
menţionate în cerere sau în întâmpinare(art.l29 al.4C.pr.civ., art.22 al.2Noul
Cod);
-obligaţia instanţei de a ordona, din oficiu, administrarea probelor
pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc (art. 129
al.5C.pr.civ.). Tocmai datorită acestei obligaţii a judecătorilor, acţiunea nu
poate fi respinsă ca nedovedită, ci numai ca nefondată sau neîntemeiată.
-instanţa poate pune în discuţia părţilor necesitatea lărgirii cadrului
procesual prin introducerea în proces şi a altor persoane, dar numai în
condiţiile legii. Instanţa nu poate însă din oficiu să dispună introducerea în
97
proces a terţilor , pentru că s-ar încălca astfel principiul disponibilităţii.
-obligaţia judecătorului de a pune în vedere părţilor drepturile şi
obligaţiile ce le revin în calitatea lor de părţi în proces şi de stărui, în toate
fazele procesuale, pentru soluţionarea amiabilă a procesului (art. 129 al.2
C.pr.civ.). Noul Cod în art.21 stabileşte că judecătorul va recomanda părţilor
soluţionarea amiabilă prin mediere, potrivit legii speciale.28
-dreptul instanţei de a da sau restabili calificarea juridică a actelor şi
faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire (art.22
al.4Noul Cod);cu toate acestea, judecătorul nu poate trece peste calificarea
dată de părţi, atunci când în temeiul unui acord expres au convenit cu privire
la calificarea juridică şi motivele de drept şi au înţeles să limiteze
dezbaterile la acestea, cu condiţia să nu se încalce drepturile şi interesele
legitime ale altora(art.22 al.5Noul Cod).
Principiul rolului activ implică şi preocuparea judecătorului pentru
soluţionarea rapidă a procesului civil. Art.6 al Noului Cod statuează că
„instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure
desfăşurarea cu celeritate a judecăţii” cu menţiunea expresă din aliniatul 2

27 Condiţiile intervenţiei în proces se studiază în Capitolul II „Participanţii la procesul

civil”-secţiunea 4.Intervenţia în proces;
28 în prezent legea nr. 192/2006 a medierii astfel cum a fost modificată prin Legea
nr.370/2009 impune instanţei de judecată obligaţia aducerii la cunoştintă a posibilităţii
soluţionării alternative a conflictului;

19
că aceste prevederi se aplică în mod corespunzător şi în faza de executare
silită29.
Textul înserat în Noul Cod este rezultatul jurisprudenţei constante a
Curţii Europene a Drepturilor Omului în faţa căreia România a primit
nenumărate condamnări. Cu privire la conţinutul sintagmei de „termen
rezonabil” Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în termeni
foarte semnificativi: „caracterul rezonabil al procedurii se apreciază în
funcţie de circumstanţele cauzei şi în raport cu criteriile determinate de
jurisprudenţă, în special în raport cu complexitatea litigiului,
comportamentul reclamantului şi al •5/\ autorităţilor
’ competente, precum şi miza
litigiului pentru părţile interesate” .
Rolul activ al judecătorului nu trebuie să conducă la diminuarea
iniţiativei părţilor în procesul civil. Judecătorul, sub pretext că promovează
un rol activ, nu se poate substitui părţilor principale, modificând, de pildă
natura unei acţiuni(o acţiune în revendicare în acţiune în evacuare) sau
schimbând substanţa apărării pârâtului. Aceasta pentru că rolul activ al
judecătorului nu trebuie să încalce principiul disponibilităţii. Părţile au şi
obligaţia de a proba apărările, instanţa neavând posibilitatea de a se substitui
voinţei acestora.

4.6.Principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei

Acesta este un drept fundamental al părţilor în procesul civil*31 . •

Art.8 din Noul Cod prevede în mod expres acest principiu: „în
procesul civil părţilor le este garantată exercitarea drepturilor procesuale, în
mod egal şi fără discriminări”.
Anterior acestei consacrări principiul egalităţii se întemeia pe
prevederile constituţionale potrivit cărora „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi
a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”-art,16 al.l.
Egalitatea în faţa justiţiei constituie doar o latură a principiului
constituţional menţionat.
Principiul egalităţii părţilor în faţa legii a fost afirmat şi în acte
internaţionale cum ar fi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului32,

29 Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, executarea

silită face parte din proces iar durata rezonabilă a unei proceduri se analizează şi în funcţie
de această fază;
30 A se vedea spre exemplu cazul Codarcea contra României, hotărârea din 2 iunie 2009;
31 în acest sens opinează I.Deleanu, Privire asupra Codului de procedură civilă adoptat
prin Legea nr.l34/2010, în Pandecte nr.9/2010, p.7;
32 Adoptată la 10 decembrie 1948;

20
Rezoluţia O.N.U. privind Codul de conduită al persoanelor responsabile în
aplicarea legii etc.
Egalitatea în faţa justiţiei presupune că judecarea proceselor pentru
toţi cetăţenii să se realizeze de către aceleaşi organe şi potrivit aceloraşi
reguli de procedură. Totuşi existenţa unor organe specializate nu exclude
egalitatea părţilor, întrucât acestea soluţionează toate litigiile date în
competenţa lor, fără nici o discriminare faţă de persoanele implicate în
proces. Nici existenţa unor reguli de procedură speciale nu încalcă principiul
egalităţii, de vreme ce acestea se aplică tuturor categoriilor de persoane
vizate, căci egalitate nu înseamnă uniformitate.
Principiul egalităţii presupune şi faptul că aceleaşi drepturi
procesuale trebuie acordate tuturor părţilor, fără deosebire, fapt menţionat
expres în art.7 al.2 din Legea nr.304/200433. Regula cu caracter general este
cuprinsă şi în Constituţie-nimeni nu este mai presus de lege34.
In fine mai menţionăm că în temeiul acestui principiu instanţa de
judecată are obligaţia de a asigura un echilibru în situaţia procesuală a
părţilor. In acest sens instanţei îi revine obligaţia să comunice actele de
procedură, să lămurească părţile asupra drepturilor lor etc.

4.7.Principiul desfăşurării procesului în limba română35

Un important număr de legislaţii nu consacră în mod expres

principiul folosirii limbii oficiale a statului în cadrul procedurii judiciare.
Constituţia din România stipulează expres că „procedura judiciară se
desfăşoară în limba română”, textul fiind preluat aproape în termeni identici
în art.14 al.l din Legea nr.303/2004 privind organizarea judiciară.
Noul Cod prevede în capitolul consacrat principiilor fundamentale,
la art.18 al.l că „procesul civil se desfăşoară în limba română”.
Totuşi atât legea fundamentală cât şi Noul Cod instituie şi doua
importante excepţii.
Prima excepţie priveşte persoanele aparţinând minorităţilor
naţionale. Potrivit art. 128 al. 2 din Constituţie, astfel cum acest text a fost
introdus prin Legea de revizuire din 2003 “Cetăţenii români aparţinând
minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă faţă de
instanţele de judecată, în condiţiile legii.” Aceasta înseamnă că toate actele

33 Textul prevede că „justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă
politică, avere, origine ori condiţie socială sau orice alte criterii discriminatorii”.
34 Art. 16;
35 A se vedea pentru amănunte A.Velescu, Publicitatea, oralitatea şi folosirea limbii
materne în procesul civil, Revista Română de Drept, nr.3/1971, p.25-30;

21
de procedură se vor materializa în înscrisuri redactate în limba oficială a
statului, adică în limba română. Textul este preluat integral de Noul Cod în
art.18 al.2.
A doua excepţie vizează cetăţenii străini şi apatrizii. Potrivit art. 128
al. 4 din Constituţie “ Cetăţenii străini şi persoanele care nu înţeleg sau nu
vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi
lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii prin
interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit .“
Deasemeni textul este preluat de către art.18 al.3 din Noul Cod.
Totuşi cererile şi actele procedurale se întocmesc numai în limba
română, fapt prevăzut expres în Noul Cod36.
Nerespectarea principiului desfăşurării procedurii judiciare în limba
română atrage după sine nulitatea hotărârii pronunţate în cauză. Aceeaşi
sancţiune intervine şi în cazul nesocotirii dispoziţiilor art. 128 al.3 şi 4 din
Constituţie privitoare la posibilitatea folosirii limbii materne şi a recurgerii
la un interpret în condiţiile determinate de acest text de lege.

4.8.Principiul publicităţii

Principiul publicităţii potrivit cu care „şedinţele de judecată vor fi

publice, afară de cazurile când legea dispune altfel” este consacrat de
art. 127 din Constituţie, art. 12 din Legea de organizare judecătorească şi
art. 121 C.pr.civ.
O justiţie imparţială implică desfăşurarea şedinţelor de judecată în
prezenţa părţilor şi în condiţiile care să garanteze posibilitatea publicului de
a asista la dezbateri.
Publicitatea dezbaterilor prezintă doua forme: publicitatea pentru
părţi şi publicitatea pentru public.
Părţile pot participa la efectuarea tuturor actelor de procedură şi pot
lua cunoştinţă de toate înscrisurile sau de dovezile de la dosar. De la
principiul publicităţii pentru părţi, legea noastră procesuală face o singura
excepţie. In acest sens, art. 122 C. pr.civ. prevede posibilitatea îndepărtării
din sala de şedinţă a părţii care prin comportarea sa tulbură mersul
dezbaterilor. Cu toate acestea, pentru a asigura dreptul la apărare art. 123
C.pr.civ. dispune că şi într-o atare împrejurare, înainte de închiderea
dezbaterilor, partea îndepărtată din sală va fi chemată şi, sub pedeapsa
nulităţii,“ i se vor pune în vedere toate faptele esenţiale petrecute în lipsa sa,
precum şi declaraţiile celor ascultaţi.”

36 Art. 18 al.3;

22
 Publicitatea pentru public constă în dreptul fiecărei persoane străine
de proces de a asista la dezbateri. Motivarea hotărârilor judecătoreşti
reprezintă un element destinat a asigura publicitatea pentru un cerc larg de
persoane.
De la principiul publicităţii pentru public Codul de procedură civilă
instituie şi unele excepţii. Astfel, potrivit art. 121 C.pr.civ., instanţa poate
dispune din oficiu sau la cererea uneia dintre părţi, ca judecata să se facă în
şedinţă secretă în ipoteza în care “ dezbaterea publică ar putea vătăma
ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi.” Legea dispune însă, ca şi într-
o atare împrejurare hotărârea se va pronunţa în şedinţă publică. în acest fel
cetăţenii pot lua cunoştinţă de soluţia pronunţată în cauza respectivă.
Noul Cod consacră principiul publicităţii într-o formă asemănătoare
cu cea din actualul cod (art. 121), conţinutul fiind identic. Totuşi Noul Cod
conţine şi dispoziţii procedurale care induc ideea potrivit căreia, în faţa
primei instanţe, cercetarea procesului se realizează în sala de consiliu. De
asemenea, în căile de atac cercetarea procesului, „dacă este necesar”, se face
în şedinţă publică.
Prin urmare Noul Cod aduce în mod inevitabil o semnificativă
diminuare a sferei de acţiune a principiului publicităţii pentru public37.

4.9.Principiul oralităţii

Codul de procedură civilă consacră principiul oralităţii dezbaterilor

în art. 127 potrivit căruia „pricinile se dezbat verbal, dacă legea nu dispune
altfel”.Noul Cod completează acest text arătând că părţile au posibilitatea să
solicite în mod expres instanţei ca judecata să se realizeze numai pe baza
-JO

înscrisurilor depuse la dosar .

Oralitatea implică dreptul părţilor de a-şi susţine verbal pretenţiile,
de a da explicaţii, de a discuta materialul probator administrat în cauză, de a
invoca neregularitatea actelor de procedură, de a pune concluzii cu privire la
toate împrejurările de fapt sau de drept ale litigiului. Toate aceste elemente
se pot dezvolta de părţi prin viu grai.
Principiul oralităţii nu exclude, întocmirea unor acte de procedură în
formă scrisă. Aşa este cazul cererii de chemare în judecată, încheierii de
şedinţă, cererii de intervenţie etc. care se fac dealtfel numai în formă scrisă.
Precizăm că unele acte ale instanţei nici nu pot fi concepute în lipsa formei
scrise: minuta, hotărârea judecătorească, etc.. Există şi situaţii în care forma

37 în acest sens opinează şi I.Leş, Tratat de drept procesual civil, Ediţia 5, cu referiri la
Proiectul Codului de procedură civilă, Ed.C.H.Beck, 2010, p.57;
38 Art.15;

23
scrisă este necesară în privinţa exercitării unor drepturi de către părţi
(depunerea de concluzii scrise, etc.).
Nerespectarea principiului oralităţii se sancţionează cu nulitatea
hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauză39.

4.10.Principiul contradictorialităţii40

Prin contradictorialitate se înţelege posibilitatea conferită de lege

părţilor de a discuta şi combate orice element de fapt sau de drept al
procesului civil, indiferent dacă acesta a fost invocat de părţi sau de instanţă
din oficiu41. Acest principiu domină întreaga activitate de soluţionare a
litigiului. Exigenţa fundamentală a contradictorialităţii impune cerinţa ca
nicio măsură să nu fie ordonată de instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în
discuţia contradictorie a părţilor.
Instanţa trebuie să asigure părţilor posibilitatea de a-şi susţine şi
argumenta cererile, de a invoca probe, de a combate dovezile solicitate de
adversari, de a ridica şi combate excepţiile de procedură. In alţi termeni,
nicio măsură nu poate fi dispusă de instanţă fără a le acorda părţilor dreptul
de a se apăra.
Pentru ca părţile să aibă posibilitatea efectivă de a discuta în
contradictoriu toate elementele cauzei, ele trebuie încunoştiinţate în timp util
despre existenţa şi obiectul litigiului, despre locul şi data soluţionării
acestuia. Această cerinţă elementară se realizează prin citarea părţilor.
Contradictorialitatea contribuie în practică şi la realizarea altor
principii procesuale. Astfel, ea oferă optime posibilităţi pentru aflarea
adevărului şi reprezintă în acelaşi timp o garanţie a realizării dreptului la
apărare şi a egalităţii părţilor în faţa autorităţilor judecătoreşti. Tocmai de
aceea se consideră că instanţele judecătoreşti au ca una din cele mai
importante îndatoriri şi aceea de a conferi părţilor posibilitatea de a discuta
în contradictoriu toate elementele de fapt şi de drept ale cauzei42.

39 în acest sens sunt nenumărate decizii de speţă publicate în culegeri de practică

judiciară;cu titlu de exemplu, G.Boroi, O.Spineanu Matei, Codul de procedură civilă
adnotat, ediţia a 3-a revăzută şi adăugită, Ed.Hamangiu, 201 l,p.257-258;
40 A se vedea pentru dezvoltare bibliografia menţionată;
41 în acest sens, I.Stoenescu, G.Porumb, op.cit.,p.63;
42 A se vedea, de asemenea Î.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.
2508/2007 , în B.J.C.D. pe anul 2007, p.335 (instanţa supremă consideră că noţiunea de “
proces echitabil” presupune şi respectarea şi aplicarea principiului contradictorialităţii). In
practica judiciară s-a decis că hotărârea pronunţată nu se poate baza pe un act depus după
închiderea dezbaterilor, fără a fi pus în discuţia prealabilă a părţilor.

24
Nerespectarea principiului contradictorialităţii atrage nulitatea hotărârii
pronunţate43.
Noul Cod consacră în mod expres principiul în art. 13 stipulând, în
acord cu jurisprudenţă constantă formată în această chestiune, că judecătorul
nu îşi poate întemeia hotărârea decât pe motive de fapt şi de drept, pe
explicaţii sau mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii
contradictorii.

4.11 .Principiul dreptului la apărare44

Principiul dreptului la apărare are o valoare constituţională. Potrivit

art. 24 din Constituţie, dreptul la apărare este garantat. Textul este preluat
integral în Noul Cod45.
Dreptul la apărare prezintă două accepţiuni: una materială şi alta
formală46.
Prin drept la apărare în sens material se desemnează ansamblul
prerogativelor recunoscute de lege părţilor în scopul susţinerii intereselor
lor. In această perspectivă dreptul la apărare include în conţinutul său
posibilitatea părţilor de a lua cunoştinţă de toate actele de la dosar, de a
formula cereri, de a solicita probe, de a invoca excepţii de procedură, de a
exercita căile legale de atac, de a recuza pe judecători etc. Dreptul la apărare
în sens material se realizează şi prin modul de organizare a sistemului
judiciar, inclusiv a structurii controlului hotărârilor judecătoreşti
netemeinice sau nelegale.
în sens formal prin drept la apărare se desemnează posibilitatea
recunoscută de lege părţilor litigante de a-şi angaja un apărător care să le
asigure o apărare calificată. La această accepţiune se referă atât Constituţia,
cât şi Legea pentru organizare judecătorească.
în sistemul procesual civil român părţile nu au obligaţia de a-şi
angaja un apărător; ele sunt libere să aprecieze cum pot fi mai bine apărate
interesele lor legitime47 .
Totuşi Noul Cod conţine anumite prevederi de natură să tempereze
această libertate. Astfel în cazul redactării cererii de recurs şi a motivelor,

43 A se vedea şi P. Perju, Jurisprudenţă civilă comentată a înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie şi a altor instanţe judecătoreşti Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2007, p.324.
44 Pentru aprofundare a se consulta materialul menţionat în bibliografie;
45 Art.13;
46 A se vedea, pentru amănunte, I. Stoenescu,G.Porumb, op.cit., p. 105-106;
47 în alte legislaţii regula o reprezintă apărarea intereselor injustiţie printr-un avocat. Astfel,
de pildă, potrivit art.229 partea finală din Constituţia Columbiei, legea indică cazurile în
care accesul la justiţie poate avea loc şi fără reprezentarea părţilor printr-un avocat. A se
vedea, de asemenea, art.31 din Legea spaniolă de procedură civilă (Legeal/2000).

25
precum şi în exercitarea şi susţinerea acestuia, este obligatorie asistarea sau
reprezentarea, în cazul persoanelor juridice, de către avocat sau consilier
juridic, iar în cazul persoanelor fizice de către avocat.
O garanţie importantă a dreptului la apărare este reprezentată de
ajutorul public judiciar48 . El reprezintă o „formă de asistenţă acordată de
stat care are ca scop asigurarea dreptului la un proces echitabil şi garantarea
accesului egal la actul de justiţie, pentru realizarea unor drepturi sau
interese legitime pe cale judiciară, inclusiv pentru executarea silită a
hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii” ( art. 1 din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr.51/2008)49.
Legislaţia noastră procesuală consacră şi alte dispoziţii de natură a
garanta realizarea efectivă a dreptului la apărare. Menţionăm în acest sens,
dreptul părţilor de a solicita amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare
(art. 156 C.pr.civ.), dreptul părţilor de a depune concluzii scrise, obligaţia
instanţei de a acorda cuvântul părţilor etc.

4.12.Principiul disponibilităţii

Disponibilitatea constituie un principiu specific procesului civil50.

Prin intermediul disponibilităţii, procesul civil se particularizează de
procesul penal, acesta din urmă fiind guvernat de principiul oficialităţii.
Prin disponibilitate se înţelege posibilitatea conferită de lege părţilor
de a sesiza autorităţile judiciare, de a dispune de obiectul litigiului şi de
mijloacele de apărare51.
Disponibilitatea poate fi materială sau procesuală.
Disponibilitatea materială conferă părţilor posibilitatea de a dispune
de obiectul litigiului, iar cea procesuală de mijloacele procedurale de
apărare52.

48 A se vedea, pentru amănunte, I. Deleanu, „Ajutorul public judiciar”. Legislaţia

europeană şi română în materie, Dreptul nr.8/2008, p. 17-47;
49 O.U.G. nr.51/2008 transpune în dreptul intern Directiva Consiliului 2003/8/CE de
îmbunătăţire a accesului la justiţie în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme
minime comune privind asistenţa judiciară acordată în astfel de litigii.
50 A se vedea , pentru amănunte, Al.Velescu, Disponibilitatea în dreptul procesual civil
român , R.R.D. nr.91/1971, p.15-27.
51 Pentru consultarea unor speţe referitoare la acest principiu a se vedea Boroi, O.Spineanu
Matei, Codul de procedură civilă adnotat, ediţia a 3-a revăzută şi adăugită, Ed.Hamangiu,
2011,p.258-260;M.Tăbârcă, Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, Ed
.Rosetti,2003 ,p. 130;
52 Trib.Suprem, secţia civilă, decizia nr.736/1972, Repertoriul II, nr.54, p.359.

26
 Judecătorul nu poate soluţiona un litigiu decât în baza cererii părţii
interesate şi numai în limitele sesizării53. Reclamantul este cel care
determină întinderea obiectului dedus judecăţii şi persoana sau persoanele
cu care se confruntă în instanţă54.
Principiul disponibilităţii cuprinde în conţinutul său următoarele
prerogative mai importante:
- dreptul părţii interesate de a promova sau nu acţiunea;
- dreptul reclamantului de a determina limitele acţiunii;
- dreptul reclamantului de a renunţa la acţiune sau la dreptul
subiectiv;
- dreptul pârâtului de a achiesa la pretenţiile formulate de
reclamant;
- dreptul ambelor părţi de a pune capăt procesului printr-o
tranzacţie;
- dreptul părţilor de a exercita căile legale de atac;
- dreptul de a achiesa la hotărârea pronunţată;
- dreptul părţii câştigătoare de a solicita executarea silită a hotărârii.
Disponibilitatea procesuală se realizează însă sub controlul
instanţelor judecătoreşti. Rolul activ al judecătorului implică şi obligaţia de
a stabili dacă „actele procesuale de dispoziţie ale părţilor nu s-au făcut în
vederea realizării unor scopuri ilicite, dacă părţile au capacitatea de
dispoziţie, precum şi dacă consimţământul a fost dat în mod legal”55. Prin
urmare, instanţele judecătoreşti nu pot da curs acelor acte de dispoziţie prin
care urmăresc scopuri ilicite. Asemenea acte vor fi lovite de nulitate
absolută56.

4.13.Principiul nemijlocirii

Principiul este menţionat în mod expres de către Noul Cod în art. 16

potrivit cu care „probele se administrează de către instanţa care judecă
procesul, cu excepţia cazurilor în care legea stabileşte altfel”.

53 Î.C.C.J., secţia comercială, decizia nr.2909/2007, în B.J.C.D. pe anul 2007, p.340; Î.C.C.J., secţia
civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.2150/2006, în Jurisprudenţă Secţiei civile şi de
proprietate intelectualăpe anul 2006, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2007, p.286.
4 A se vedea în acest sens: C.S.J., secţia civilă, decizia nr.2072/2001, B.J.C.D. 1990-2003,
p.902; C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr.2184/2000, B.J.C.D. 2000,
p. 1002; C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr,813/2000, B.J.C.D.
2000,p.1003-1004.
55 A se vedea: Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 12/1958, C.D. 1958,
p.30 (după părerea noastră, această decizie şi-a păstrat actualitatea); trib. Suprem, secţia
civilă, decizia nr.2002/1975, C.D. 1975, p.238.
56 A se vedea C.A. Ploieşti, secţia civilă, decizia nr.760/2006, B.C.A. nr. Pilot, Bucureşti
2006, p.24.

27
 Nemijlocirea constă în obligaţia instanţei de a cerceta în mod direct
întreg materialul probatoriu57. Aceasta implică cu necesitate folosirea unor
dovezi primare (din prima sursă). De aceea, în practica judiciară, s-a decis
că instanţa nu are dreptul de a lua în considerare declaraţiile de martori
administrate într-o altă cauză, ci trebuie să procedeze ea însăşi la audierea
lor58.
Uneori sursele de informare directă sunt puţine sau lipsesc cu
desăvârşire. Instanţa nu va putea însă respinge acţiunea pe lipsă de probe
primare, ci trebuie să soluţioneze cauza informându-se din surse mijlocite
cum ar fi: prezumţiile, copii de pe înscrisuri etc.
Datorită unor asemenea situaţii, de natură obiectivă principiul
nemijlocirii nu se poate realiza integral. Legea însăşi admite unele excepţii
de la principiul nemijlocirii.
O primă excepţie se referă la administrarea probelor prin comisie
rogatorie. într-o asemenea situaţie probele sunt percepute direct, nemijlocit,
dar de către o altă instanţă decât cea care soluţionează litigiu.
O a doua excepţie consacrată în Codul de procedură civilă vizează
asigurarea dovezilor.
Principiul nemijlocirii59,prezintă o importanţă practică deosebită şi el
se înfăţişează ca o garanţie a descoperiri adevărului în activitatea judiciară.
De aceea instanţele de judecată trebuie să manifeste o atenţie constantă
pentru folosirea unor dovezi de primă sursă.

4.14.Principiul continuităţii

Principiul continuităţii a primit în Noul Cod o consacrare expresă în

art. 19 care stipulează că „judecătorul investit cu soluţionarea cauzei nu
poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în
condiţiile legii”60.

57 Acest principiu este consacrat şi în alte legislaţii. în acest sens, art.8 C.pr.civ. uruguayan
dispune expres că toate audienţele, precum şi administrarea dovezilor trebuie realizate de
tribunal care, sub pedeapsă de nulitate absolută nu poate delega atare atribuţii, cu excepţia
cazurilor când administrarea probelor ar trebui să se înfăptuiască în circumscripţia altei
instanţe.
58 A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1032/1975, C.D. 1975, p.232; Trib.
Suprem, secţia civilă, decizia nr.975/1978, R.R.D. nr.12/1978, p.61.
59 A se vedea pentru amănunte Al.Velescu, Semnificaţia şi rolul principiului procedural al
nemijlocirii în soluţionarea cauzelor civile, Revista Română de Drept nr. 10-1976, p.37-40;
60 Aici sintagma „în condiţiile legii” face trimitere la Regulamentul de organizare al
instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii
nr.387/2005 care reglementează modul în care se alcătuieşte compunerea completului de
judecată în cazul ivirii unor incidente procedurale cu privire la compunerea completului de
judecată;

28
 Acest principiu este reluat de prevederile art.209 din noua
reglementare denumit marginal „Continuitatea instanţei” şi care stipulează
că membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână aceiaşi în tot
cursul judecăţii.
Aşadar principiul continuităţii presupune soluţionarea întregului
proces numai de către judecătorul investit iniţial care nu poate fi înlocuit
decât pentru motive temeinic justificate. în acest caz înlocuirea lui este
supusă unor reguli stricte prevăzute expres şi limitativ de către
Regulamentul de ordine interioară al instanţelor de judecată61.
înlocuirea în „condiţiile legii”62 poate avea loc în tot cursul judecăţii,
mai puţin după acordarea cuvântului în fond pentru dezbateri. Dacă pentru
motive temeinice este necesară înlocuirea judecătorului după acordarea
cuvântului în fond părţilor, cauza se repune pe rol potrivit prevederilor
art.209al.3 Noul Cod.
Promovarea acestui principiu s-a răsfrânt în mod pozitiv asupra
eficienţei actului de justiţie, determinând soluţionarea rapidă a judecăţii unei
cauze şi înlăturarea suspiciunilor cu privire la imparţialitatea judecătorului.

S.Natura dreptului procesual civil63

Stabilirea naturii dreptului procesual civil constă în determinarea

apartenenţei acestuia la dreptul public sau la dreptul privat.
Determinarea naturii dreptului procesual civil se poate face doar în
temeiul a două criterii esenţiale, şi anume: calitatea subiectelor între care se
leagă raportul juridic şi conţinutul obiectului raportului juridic.
Ori de câte ori subiecţii raportului juridic sunt simpli particulari ne
aflăm în faţa unui raport de drept privat. Prezenţa statului în acest raport
juridic antrenează calificarea acestuia ca fiind raport de drept public.
Această regulă nu are caracter absolut, căci statul poate participa în viaţa
juridică nu doar în calitate de putere suverană, ci şi ca simplu subiect de
drept civil. In ultima ipoteză, statul devine în mod evident parte într-un
raport juridic de drept privat.
Criteriul enunţat trebuie conjugat însă cu cel al naturii materiei care
formează obiectul raportului juridic. In cazul în care conţinutul raportului
juridic vizează un interes general, un atare raport trebuie inclus în sfera
dreptului public, iar în caz contrar, apartenenţa sa nu poate fi alta decât
aceea de drept privat.

61 Aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.3 87/2005 cu modificările

şi completările ulterioare;
62 Sintagma folosită şi de art.209 al.2 Noul Cod;
63 Pentru dezvoltarea subiectului a se vedea I.Leş, op.cit.,p.16-17;

29
 în cazul dreptului procesual civil, în relaţia procesuală este
întotdeauna implicat statul, prin intermediul autorităţii judiciare, care are
obligaţia de a distribui justiţia. Prin urmare administraţia justiţiei nu poate fi
calificată ca o problemă de interes privat.
Prin urmare nu putem aprecia decât că dreptul procesual civil
aparţine dreptului public.

6.Izvoarele dreptului procesual civil

Fără a mai relua consideraţii în legătură cu definirea noţiunii de

izvor de drept64, subliniem doar că majoritatea izvoarelor de drept, în cazul
dreptului procesual civil, aparţin dreptului intern. Nu putem însă ignora
existenţa unor semnificative tendinţe de dezvoltare a dreptului procesual
comunitar după cum vom vedea. Mai mult decât atât Noul Cod
menţionează în mod expres că normele de drept comunitar sunt aplicabile cu
prioritate65.
Principalele izvoare ale dreptului procesual civil român sunt:

aXegea
Legea constituie, fară îndoială, principalul izvor de drept procesual
civil. în acest sens art. 126 al.2din Constituţie instituie regula potrivit căreia
„Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt
prevăzute numai prin lege”.
în materie procesuală are valoare de izvor de drept atât Constituţia
cât şi legea ordinară.
Aşa cum am arătat şi în precedent, legea fundamentală consacră
unele din principiile esenţiale ale activităţii judiciare.
Dintre legile ordinare o importanţă deosebită revine Codului de
procedură civilă. Primul Cod de procedură a fost promulgat la 11
septembrie 1865 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. El a fost adoptat
după modelul Legii genoveze din anul 1819, fiind o reproducere a acesteia.
Legea genoveză însă constituia o variantă a Codului francez de procedură
civilă din anul 1806. Codul de procedură român a fost modificat succesiv în
anii 1900(reforma Dissescu), 1925, 1934 şi 1948.
Insă în pofida aplicării sale îndelungate şi a modificărilor succesive
Codul de procedură nu a mai fost în concordanţă cu progresele înregistrate
în dreptul modem şi cerinţele reformei justiţiei. în acest context a fost
adoptat Noul Cod prin Legea n r.l34/201066 care va intra în vigoare la data

64 Care a fost studiată în amănunt în cadrul materiei Teoria generală a dreptului;

65 A se vedea art.3;
66 Publicată în M.Of.nr.485 din 15 iulie 2010, partea I;

30
prevăzută în legea de punere în aplicare a acestuia care va fi supusă spre
aprobare Parlamentului în termen de 6 luni de la data publicării Noului Cod.
Norme cu caracter procedural se întâlnesc şi în alte legi cum ar fi
Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară republicată, Legea
contenciosului administrativ nr.554/2004, Legea nr.59/2003 a Codului
muncii, Legea n r.l88/2000 privind executorii judecătoreşti etc.

b^Ordonanţele Guvernului
Şi ordonanţele guvernamentale pot constitui izvor de drept
procesual civil* însă numărul acestora este relativ redus. Exemplificăm
pentru această categorie:Ordonanţa de urgenţă n r.l38/2000, Ordonanţa de
urgenţă nr.59/2001, Ordonanţa de urgenţă nr.212/2008 privind modificările
aduse taxelor de timbru judiciare.

cA cte adoptate de Comisia şi Parlamentul European

Cele mai importante documente internaţionale adoptate la nivelul
Uniunii Europene şi care fac parte din dreptul intern potrivit dispoziţiilor
constituţionale sunt:
• Regulamentul C.E. nr.44/2001privind competenţa, recunoaşterea
şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele
membre;
• Regulamentul C.E.nr.2201/2003, privind competenţa, recunoaşte­
rea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi a
răspunderii părinteşti;
• Regulamentul C.E. 1206/2001 privind cooperarea între instanţele
statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau
comercială;
• Regulamentul nr.805/2004 al Consiliului şi Parlamentului
European privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele
necontestate;
• Regulamentul (C.E.) n r.l896/2006 de instituire a unei proceduri
europene de somaţie de plată;
• Regulamentul (C.E.) nr.861/2007 de stabilire a unei proceduri
europene cu privire la cererile cu valoare redusă.
Toate aceste reglementări comunitare au o bază constituţională,
materializată în prevederile art.65 al Tratatului de la Roma.
Tratatul indică, ca domeniu general de acţiune a măsurilor vizate de
text cooperarea judiciară în materie civilă. Art.65 se referă la domenii foarte
concrete de simplificare a cooperării judiciare în materie civilă, domenii
pentru care au fost deja adoptate reglementări comunitare corespunzătoare.

31
 Reglementările comunitare au un caracter obligatoriu pentru toate
statele membre, astfel că aplicarea lor nu poate fi evitată de instanţele
judecătoreşti67.

d.Practica judiciară şi cutuma

Practica judiciară şi cutuma au format obiect de controversă în
/"O

privinţa calificării lor ca izvoare de drept .

In doctrina civilistă interbelică s-a susţinut că „deşi soluţiile instan­
ţelor judiciare şi chiar ale instanţei supreme nu sunt obligatorii pentru
instanţele inferioare, acestea, totuşi, le urmează, deoarece tind spre unitate şi
pentru că deciziile instanţei supreme se bucură de prestigiu.69
Concepţia asupra caracterului de izvor de drept a jurisprudenţei70 a
evoluat. Modificările aduse codului de procedură civilă după anul 1989 şi
reglementările referitoare la unificarea practicii judiciare, devenită punct de
referinţă în strategia de reformă a justiţiei, au reactualizat problema naturii
practicii judiciare, în special a celei realizate de înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Instanţa supremă este competentă să soluţioneze şi calea extra­
ordinară de atac a recursului în interesul legii. Această cale extraordinară de
atac are ca obiect „chestiunile de drept care au fost soluţionate diferit de
instanţele judecătoreşti”. Recursul în interesul legii are ca finalitate
„interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României”.
Practica determinată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi
reconsiderată dacă se apreciază necesar de către una din secţiile sale.
Competenţa de schimbare a practicii judiciare aparţine Secţiilor Unite ale
înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art.25 din Legea nr.304/2004).
Pe de altă parte, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are şi sarcina de a
asigura „interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe
judecătoreşti” (art.18 al.(2) din Legea nr.304/2004).
Mai mult decât atât Noul Cod cuprinde un Titlu71 dedicat unificării
practicii judiciare în cuprinsul căruia este reconsiderată instituţia recursului
în interesul legii şi introdusă procedura sesizării înaltei Curţi de Casaţie şi

67 Acest lucru este menţionat în mod expres de Noul Cod la art. 3 aşa cum am arătat şi în
precedent;
68 Pentru referire a se vedea N.Popa,M.C.Eremia, S.Cristea, Teoria generală a dreptului,
ediţia a 2-a, Ed AII Beck, Bucureşti, 2005, p. 174;
69 I.Rosetti-Bălănescu, O.Sachelarie, N.Nedelcu, Principiile dreptului civil, Bucureşti,
1946, p.12;
70 înţeleasă ca ansamblul soluţiilor cuprinse în hotărârile instanţelor judecătoreşti;
71 Tilul III denumit „Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare”;

32
 Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
unor probleme de drept72.
Deasemeni amintim şi prevederile art.315C.pr.civ. privitoare la
caracterul obligatoriu al îndrumărilor date de instanţele de recurs, în privinţa
problemelor de drept dezlegate.
Nu în ultimul rând menţionăm faptul că instanţele judecătoreşti
dispun de un Regulament de ordine interioară care cuprinde o serie întreagă
de atribuţii în sarcina preşedinţilor de instanţe, a judecătorilor delegaţi
precum şi a judecătorilor în general referitoare la obligaţia de unificare a
practicii judiciare.
Toate argumentele expuse conduc la concluzia că practica judiciară
constituie izvor de drept73.
Un cunoscut profesor74 spunea că „particularitatea jurisprudenţei ca
izvor de drept rezultă din împrejurarea că instanţele judecătoreşti nu sunt
obligate să se alinieze urtei jurisprudenţe cristalizate;în fapt însă, în
majoritatea cazurilor instanţele judecătoreşti se conformează unei astfel de
practici, indiferent dacă la baza unei astfel de soluţii se află convingerea,
imitaţia sau teama de a nu fi desfiinţată hotărârea de către instanţele
judecătoreşti.”
Cât priveşte obiceiul, acesta nu constituie izvor de drept decât pentru
dreptul civil. Intr-un stat de drept cutuma este incompatibilă cu natura
normelor procesual civile.

eJDoctrina
în dreptul modem doctrina nu este considerat izvor formal de drept
material sau procesual. Ea a jucat însă, în istoria dreptului, un rol important
de care nimeni nu poate face abstracţie.
Rolul doctrinei nu trebuie nici subestimat dar nici supraevaluat.
Doctrina, chiar dacă nu are caracter normativ, a contribuit la interpretarea
corectă a legii şi la formarea unei jurisprudenţe unitare75.Doctrina este cea
care creează adesea vocabularul şi noţiunile de drept, iar în unele cazuri
influenţează legiuitorul însuşi, acesta preluând pur şi simplu în legi
tendinţele exprimate în doctrină76.

72 Această procedură va fi studiată într-un capitol separat în partea a IlI-a a cursului

intitulată „Căile de atac”;
73 Pentru o opinie în acelaşi sens a se vedea O.Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia a
8-a, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2007,p.43-47;
74 O.Ungureanu, op.cit.,pA3\
75 Pentru ample referiri bibliografice cu privire la rolul doctrinei a se vedea O.Ungureanu,
op. cit.,p .46-47;
76 Exemplul cel mai bun în acest sens este Noul Cod civil adoptat prin Legea nr.287/2009
republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.505 din 15 iulie 2011 care consacră în materie
civilă o serie de soluţii doctrinare şi jurisprudenţiale;

33
7.Clasificarea legilor de procedură civilă

Legile de procedură civilă sunt susceptibile de clasificare după mai

multe criterii, după cum urmează:

a.După obiectul de reglementare legile se împart în:

• legi de organizare judecătorească -reglementează structura,
alcătuirea instanţelor judecătoreşti şi statutul magistraţilor; ex.Legea
nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi al procurorilor, Legea
nr.304/2004 privind organizarea judiciară;
• legi de competenţă-reglementează atribuţiile organelor judiciare
în raport de alte organe cu atribuţii jurisdicţionale şi realizează în acelaşi
timp o delimitare de sarcini în cadrul sistemului instanţelor judecătoreşti.
Sediul principal al acestor norme îl constituie Codul de procedură
civilă.
• legi de procedură propriu-zisă-reglementează modul de
desfăşurare a activităţii de soluţionare a cauzelor civile şi de urmărire silită a
dispoziţiilor cuprinse în titlurile executorii.
Sediul principal al acestor norme îl constituie Codul de procedură
civilă. Aceste legi se divid la rândul lor în:-legi de procedură contencioasă;-
legi de procedură necontencioasă;-legi de executare silită;

b.După sfera raporturilor sociale reglementate legile se împart:

• legi generale-regelementează raporturile aplicabile în orice
materie cu excepţia acelora pentru care s-a instituit o alta procedură;
art.721C.pr.civ. şi art.2 Noul Cod precizează expres că dispoziţiile sale
alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă;
• legi speciale de procedură-prescriu reguli de urmat într-o anumită
materie determinată şi datorită acestei împrejurări norma specială derogă de
la dreptul comun; exemplu: Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile
proprietăţii şi justiţiei cuprinde în titlul XIII dispoziţii privind judecata
proceselor funciare derogatorii de la dreptul comun;

Clasificarea este importantă pentru stabilirea raporturilor dintre

acestea atunci când vin în concurs.
Prima regulă este aceea că normele speciale au întâietate faţă de
normele generale chiar dacă acestea sunt ulterioare.
Cea de a doua regulă stabileşte că legile speciale se întregesc cu cele
generale.
Cea de a treia regulă ce trebuie reţinută este aceea că legile speciale
sunt de strictă interpretare.

34
 c.După caracterul conduitei legile se împart:
• legi procedurale imperative-cele care impun o anumită conduită
de la care părţile nu pot deroga; exemplu: art. 85C.pr.civ., art. 109 al. 1
C.pr.civ., art. 21 al. final C.pr.civ., art. 133 al. 1 C.pr.civ., art. 159 C.pr.civ,
art. 189 al. 1 pct. 3 şi 4 C.pr.civ.etc;
• legi de procedură dispozitive(supletive sau permisive)-cele care
impun o conduită de la care părţile pot conveni să se abată; exemplu: art. 27
C.pr.civ, art. 37 al. 1 C.pr.civ, art. 67 al. 1 C.pr.civ., art. 119 al. 1 C.pr.civ;

De regulă, caracter imperativ trebuie atribuit normelor care vizează

interesul public al bunei administrări a justiţiei şi caracter dispozitiv celor
care nu exced interesele procesuale ale părţilor.
Sunt considerate cu caracter imperativ normele referitoare la
organizarea judiciară, competenţa materială a instanţelor şi cele care vizează
principiile de bază ale activităţii judiciare.

8.Acţiunea legilor de procedură civilă

Legile de procedură se aplică în timp, spaţiu şi asupra persoanelor.

Noul Cod cuprinde un capitol77 distinct referitor la aplicarea legii de
procedură civilă în timp şi în spaţiu. Este reglementată aplicarea legii
proceselor noi, proceselor în curs, mijloacelor de probă şi hotărârilor
judecătoreşti.

8.1.Acţiunea legilor de procedură civilă în timp

Legea procesual civilă produce efectele pentru care a fost edictată în

tot intervalul de timp de la intrarea în vigoare şi până la abrogare. Cele două
momente-intrarea în vigoare şi abrogarea - reprezintă limitele aplicării în
timp a legilor de procedură civilă. Principiul are un caracter universal şi este
aplicabil întregului sistem de norme juridice.
Actele şi faptele ce se produc între momentul intrării în vigoare şi
abrogare vor fi supuse legii respective (tempus regit actum).
Legea procedurală, ca şi orice act normativ, nu are putere
retroactivă.
Codul de procedură în vigoare nu cuprinde dispoziţii referitoare la
aplicarea legii în timp, acestea fiind inserate în art. 6 din actualul Cod civil
şi art.l5al.2 din Constituţie potrivit cu care „legea dispune numai pentru
viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.

77 Capitolul III;

35
 Actele şi faptele ce prezintă relevanţă, sub aspect procedural, se pot
prelungi însă şi după abrogarea unei legi. în asemenea împrejurări
„conflictul legilor în timp” se soluţionează potrivit principiului imediatei
aplicaţiuni a legii noi. Aşadar, ultimul act normativ va guverna atât
procesele în curs de judecată, cât şi cele născute din fapte anterioare noii
legi,dar promovate după apariţia acesteia.
Principiul enunţat se întemeiază pe ideea logică că, cel din urmă act
normativ este destinat să asigure o mai optimă administrare a justiţiei.
Legea noua nu aduce atingere actelor procedurale îndeplinite
anterior intrării ei în vigoare. Dar nici legea veche nu se mai aplică după
abrogarea sa. Art.725al.4C.pr.civ. dispune ca:„Actul de procedură
îndeplinit înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămâne supus dispoziţiilor
vechii legi. în cazul în care acest act de procedură ar putea fx anulat potrivit
legii vechi, el nu va fi menţinut,chiar dacă potrivit legii noi ar fi valabil.”
Principiul imediatei aplicări a legii noi are incidenţă şi asupra
normelor de procedură propriu-zisă. Totuşi de la acest principiu s-au făcut şi
unele derogări importante.
O primă excepţie se referă la admisibilitatea dovezilor. în această
privinţă este consacrat principiul potrivit căruia admisibilitatea probelor se
apreciază după legea în vigoare la data încheierii actului juridic respectiv.
Soluţia se referă doar la proba actelor juridice, nu şi la alte dovezi, cum ar
fi o expertiză sau o cercetare la faţa locului.
Administrarea probelor este guvernată însă de principiul imediatei
aplicaţiuni a legii noi.
O derogare de la principiul aplicării imediate a legii de procedură noi
se regăseşte şi în cazul schimbării competenţei pentru cauzele în curs de
judecată care rămân în jurisdicţia instanţelor investite la acea dată conform
art.725al.3 C.pr.civ.
! Acest principiu însă nu mai este reluat de către Noul Cod care
stipulează în mod expres că „procesele în curs de judecată, precum şi
executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi”78.
Legiuitorul Noului Cod a preferat să reglementeze în mod deosebit situaţia
schimbării de competenţă pentru procesele aflate în curs, menţionându-se că
„procesele aflate în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţei
legal investite vor continua să fie judecate de acele instanţe, potrivit legii
sub care au început”-art.25al.2.Aceste dispoziţii se aplică chiar şi în cazul
trimiterii spre rejudecare.
Cât priveşte mijloacele de probă art.26 din Noul Cod statuează
expres condiţiile de aplicare a legii.

78 Art.25;

36
 Condiţiile de admisibilitate şi puterea doveditoare a probelor
preconstituite şi a prezumţiilor legale sunt guvernate de legea în vigoare la
data producerii faptelor juridice care fac obiectul probaţiunii.
Administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data la care
a început procesul.
în privinţa căilor de atac şi a termenelor Noul Cod reia soluţia
actualului cod înserată în art.725 potrivit căreia sunt supuse legii sub care a
început procesul79.

8.2.Actiianea legilor de procedură civilă în spaţiu

Acţiunea legilor de procedură civilă în spaţiu este guvernată de

principiul teritorialităţii, în sensul că legile române se aplică pe întreg
teritoriul ţării. Este un principiu universal ce decurge din suveranitatea şi
independenţa statelor.
Promovarea principiului teritorialităţii determină următoarele
consecinţe principale:
a) legile procedurale române se aplică doar proceselor ce se
soluţionează în ţara noastră; ele nu pot acţiona în afara limitelor noastre
teritoriale. Acest principiu este consacrat în Noul Cod civil, în Cartea VII
privitoare la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
b) aplicarea unei legi de drept substanţial străine de către o instanţa
română nu determină şi aplicarea legii procedurale a statului respectiv.
Aşadar, este exclusă, în principiu, aplicarea legii procedurale străine pe
teritoriul statului nostru80.
c) efectuarea unei comisii rogatorii, în ţara noastră, la cererea unei
autorităţi judiciare străine, se face după legea noastră procesuală.
d) hotărârile judecătoreşti pronunţate în străinătate pot fi executate în
România numai după încuviinţarea urmăririi silite de către instanţa română
competentă. Exista şi hotărâri recunoscute de plin drept. Este cazul
hotărârilor străine care se referă la statutul civil al cetăţenilor statului unde
au fost pronunţate.
Noul Cod stipulează într-un articol distinct problema teritorialităţii
legii de procedură arătând că în cazul raporturilor procesuale cu element de
extraneitate determinarea legii de procedură aplicabile se face potrivit
normelor cuprinse în Cartea VII intitulată „Procesul civil internaţional”.

79 Art.27;
80 Prevederi înserate în Cartea VII a Noului Cod;
81 Art.27;

37
 8.3.Acţiunea legilor de procedură civilă asupra persoanelor

Consacrarea în noua Constituţie a principiului egalităţii cetăţenilor

„în faţa legii şi a autorităţilor publice fară privilegii şi fară discriminări” -
art.16al.l- face ca acţiunea legilor de procedură civilă asupra persoanelor să
nu ridice probleme deosebite.
Principiul egalităţii se aplică în faţa tuturor autorităţilor publice,
inclusiv în faţa celor judiciare. Aceasta înseamnă că drepturile procedurale
sunt recunoscute şi persoanelor fizice şi juridice străine.
O aplicare a principiului enunţat este reflectată şi în materia
raporturilor juridice cu un element de extraneitate. în acest sens art. 163 al. 1
din Legea n r.l05/1992 dispune că: „Străinii, persoanele fizice şi persoane
juridice au, în condiţiile legii, în faţa instanţelor române, aceleaşi drepturi şi
aceleaşi obligaţii procedurale ca şi persoanele fizice de cetăţenie română şi
persoanele juridice române”.
Codul civil stipulează în mod expres în art.2561 denumit marginal
„Reciprocitatea” că „dispoziţiile speciale prin care se cere condiţia
reciprocităţii în anumite materii, rămân în vigoare.” Cu titlu de exemplu
amintim că cetăţenii străini beneficiază în faţa instanţelor române, în
procesele privind raporturile de drept internaţional privat, de scutiri sau
reduceri de taxe şi alte cheltuieli de procedură, precum şi de asistenţă
juridică gratuită, în aceeaşi măsură şi în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii
români, sub condiţia reciprocităţii cu statul de cetăţenie sau domiciliu al
solicitantului.
Reciprocitatea în anumite cazuri se prezintă şi ca o măsură de
protecţie faţă de cetăţenii români.

Bibliografie selectivă:

1. I.Deleanu, Drepturile fundamentale ale părţilor în procesul civil,

Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2008;
2. I.Stoenescu, G.Porumb, Drept procesual civil român, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1966;
3. I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia 5 cu referiri la Proiectul
Codului de procedură civilă, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2010;
4. I.Leş, Noul Cod de procedură civilă, comentarii pe articole, Vol.I,
art. 1-449;
5. V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Editura
Naţional, 1996, vol.I
6. M.Tăbârcă, Drept procesual civil, Ed. Universul Juridic,Bucureşti,
2007, vol.I;

38
7. G.Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol.I,
Ed.All.Beck, Bucureşti 2001;
8. G.Boroi, O.Spineanu Matei, Codul de procedură civilă adnotat, ediţia a
3-a revăzută şi adăugită, Ed.Hamangiu, 2011
9. I.Deleanu, Observaţii generale şi speciale cu privire la Noul Cod de
procedură civilă, Revista Dreptul nr.l 1/2010;
10. C.Bârsan,Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.Comentariu pe
articole,vol.I, Drepturi şi Obligaţii, Ed.All Beck, Bucureşti,2005;
11. I.Deleanu, Privire asupra Codului de procedură civilă adoptat prin
Legea nr.134/2010, în Pandecte nr.9/2010;
12. I.Pop, Tratat privind profesia de magistrat în România, Ed.Universul
Juridic, Bucureşti, 2007;
13. M.Constantinescu, Supremaţia legii- principiu fundamental de drept,
Revista de drept public n r.l-2/1996;
14. V.Pătulea, Tendinţe de flexibilizare a principiului legalităţii, Revista
Dreptul nr.l 1/2005;
15. C.E.Alexe, Judecătorul în procesul civil, între rol activ şi arbitrar,
Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2008, vol.I, p.5-351;
16. C.Turianu, Documente adoptate în cadrul organizaţiei Naţiunilor Unite
referitoare la principiile privind independenţa magistraturii, Revista
Dreptul nr.5/2006;
17. C.Turianu, Principii fundamentale ale independenţei magistraţilor şi
corelarea lor cu garantarea şi aplicarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, Revista Dreptul nr.4/2006;
18. V.Pătulea, Rolul şi poziţia magistratului în societatea pluralistă
modernă, Revista Dreptul nr.7/2006;
19. V.Pătulea, Tendinţe de flexibilizare a principiului legalităţii, Revista
Dreptul nr.l 1/2005;
20. S.Niculaescu, D.Matei, Dispoziţii de drept procesual în Constituţia
României(I), Revista Studii de Drept Românesc nr.2/1994;
21. I.Leş, Garanţii ale respectării drepturilor omului în legislaţia
românească, Revista „Drepturile Omului”, Anul I, n r.l-4, 1991;
22. M.Chelaru, Consideraţii referitoare la aplicarea principiului
disponibilităţii-în materie civilă la instanţa de apel, Revista Dreptul
nr.l 0/1994;
23. M.Condoiu, I.Dragne, Consideraţii cu privire la rolul activ al
judecătorului prin prisma modificărilor legii procesual civile, Revista
Curierul Judiciar nr. 1/2004;
24. C.Alexe, Rolul activ al judecătorului şi riscul abuzului de drept în
procesul civil român actual, Revista Pandectele Române nr.2/2005,

39
 Revista Pandectele Române nr.3/2005(partea all-a) şi Pandectele
Române nr.4/2005(partea a IlI-a);
25. V.Pătulea, Conţinutul principiului oficialităţii în administrarea probelor
în procesul civil, Revista Dreptul nr.l 1/2006;
26. V.Pătulea, Contradictorialitatea-principiu fundamental al dreptului
procesual civil, Revista Română de Drept nr.7/1990;
27. T.Vasiliu, Realizarea dreptului la apărare şi unele probleme referitoare
la exercitarea profesiei de avocat, R.R.D nr.3/1971;
28. D.Rizeanu, Consideraţii privind garantarea dreptului la apărare în
procesul civil, R.R.D. nr.8/1973;
29. Al.Velescu, Semnificaţia şi rolul principiului procedural al nemijlocirii
în soluţionarea cauzelor civile, Revista Română de Drept nt.10-1976;
30. Al.Velescu, Disponibilitatea în dreptul procesual civil român, R.R.D.
nr.91/1971;
31. G.B.Bârsan, B.Georgescu, Unificarea practicii judiciare. Rolul
fundamental şi constituţional al jurisdicţiei supreme, Liber amicorum
Nicolae Popa. Studii Juridice în onoarea Prof.dr.Nicolae Popa,
Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2009;
32. M.Tăbârcă. Principiul dreptului la un proces echitabil, în termen optim
şi previzibil, în lumina Noului Cod de procedură civilă, Revista
Dreptul nr.12/2010,;
33. E.Albu,Rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în asigurarea
interpretării şi aplicării unitare a legii, Revista Curierul Judiciar
nr.5/2005;
34. B.Diamant, Câteva argumente în sprijinul tezei că practica judiciară
constituie izvor de drept, Dreptul nr.4/2001;
35. S.Ionescu, Principiile procedurii judiciare. în reglementarea actuală şi
în noile coduri de procedură, Ed. Universul Juridic, 2011;
36. I.Deleanu, Obligativitatea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor
Omului şi ale Curţii de Justiţie Europene, Revista Dreptul nr.2/2007;
37. M.Voicu, Accesul liber la justiţie, Revista Dreptul nr.4/1997;
38. M.Voicu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Dreptul la un
proces echitabil şi la un tribunal imparţial, Revista de Drept Comercial
nr.9/2001;

40
 Capitolul II

Participanţii la procesul civil

l.Consideraţii generale

Autorităţile şi persoanele care participă la activitatea de judecată se

numesc participanţi sau subiecţi procesuali .
Noţiunea de participant este mult mai largă decât aceea de parte
întrucât prin parte se înţelege reclamantul şi pârâtul. Soluţionarea procesului
civil nu poate fi concepută fară participarea părţilor între care s-a ivit litigiul:
reclamantul şi pârâtul. In cadrul şi în cursul procedurii pot interveni şi alte
persoane. Aşa este, în primul rând, cazul terţilor, care pot participa la
activitatea judiciară, fie din iniţiativa lor, fie din iniţiativa părţilor principale.
Odată introduse în proces, terţele persoane devin părţi.
Noul Cod de procedură civilă stipulează că „sunt părţi reclamantul
şi pârâtul, precum şi, în condiţiile legii, terţele persoane care intervin
voluntar sau forţat în proces”-art.54 Noul C.pr.civ.
în activitatea judiciară un rol central îl ocupă instanţa de judecată. Ea
acţionează în calitate de autoritate statală specializată în activitatea de
distribuire a justiţiei. în literatura de specialitate s-a spus83 că instanţa este
subiectul principal al procesului, nu însă şi subiect al raportului juridic
concret dedus judecăţii.
Procesul civil parcurge adeseori şi ultima sa fază - executarea silită.
In asemenea situaţii, participante la activitatea judiciară devin şi organele de
executare-executorul judecătoresc şi în anumite cazuri agenţii forţei publice.
Instanţa, părţile, terţele persoane şi organele de executare sunt
participanţi procesuali principali, întrucât prin activitatea lor influenţează
desfăşurarea şi soarta procesului civil. Dintre aceşti participanţi instanţa,
reclamantul şi pârâtul sunt subiecţi procesuali indispensabili, căci fară
„prezenţa" lor nu este posibilă activitatea judiciară.
în procesul civil există însă şi alţi participanţi, cum ar fi: martorii,
experţii, interpreţii etc. aceştia aducând o contribuţie specifică la

82 Pentru aprofundarea instituţiei a se vedea E.Oprina, Participanţii la procesul civil,

Editura Rosetti, Bucureşti, 2005 şi I.Leş, Participarea părţilor în procesul civil, Ediţia 2,
Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
83 G.Porumb, op.cit.,p.124;

41
desfăşurarea în bune condiţii a activităţii procedurale. Aceştia au fost
denumiţi în literatura de specialitate participanţi procesuali auxiliari84', rolul
lor este subsidiar şi vizează doar lămurirea unor împrejurări de fapt ale
cauzei.
O poziţie aparte în procesul civil revine Ministerului Public. Spunem
că acesta are o poziţie aparte întrucât în doctrină calitatea acestuia a făcut
obiectul unor numeroase studii şi dispute85. Acesta participă la activitatea
judiciară atât în calitate de subiect procesual, cât şi ca organ de stat spe­
cializat în asigurarea şi garantarea legalităţii86.

2Jnstanţa de judecată

2.1.Noţiune

Noţiunea de instanţă este susceptibilă de mai multe înţelesuri87,

în înţelesul cel mai larg noţiunea de instanţă desemnează organul
împuternicit de lege să soluţioneze un conflict între părţi. Cu acest înţeles
putem spune că sunt instanţe, toate organele de jurisdicţie înfiinţate de lege.
Rezultă un asemenea înţeles, de pildă, din art. 1 pct. 1 C.pr.civ., care
stabileşte că în primă instanţă judecătoria judecă toate procesele şi cererile,
în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe. Prin „instanţe” în
acest caz se înţeleg atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele de jurisdicţie
ori cu activitate jurisdicţională, din afara sistemului instanţelor
judecătoreşti.
într-un înţeles mai restrâns, noţiunea de instanţă desemnează numai
instanţele judecătoreşti. în condiţiile art. 2 din legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, instanţele judecătoreşti sunt judecătoriile, tribunalele,
tribunalele specializate, curţile de apel şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
într-un înţeles mai restrâns, prin instanţă se înţelege un anumit grad
de jurisdicţie. Astfel se spune că un litigiu este în primă sau în ultimă
instanţă ori în apel sau în recurs, că instanţa a fost corect sesizată, că instanţa
s-a declarat competentă sau necompetentă să judece litigiul (exemplu: art. 5,
17, 50, 51 C.pr.civ.).

84 în acest sens a se vedea V.Negru, D.Radu,Drept procesual civil, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1972, p.5;
85 Pentru analiza unor opinii a se vedea I.Stoenescu, S Zilberstein, Teoria Generală,Editura
Didactica şi Pedagogică, Bucureşti, p.328-329; I.Leş, op.cit.,p. 179-182 şi cercetarea
monografică E.Poenaru, Rolul procurorului în procesul civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1964;
86 Potrivit opiniei exprimate de I.Leş, op.cit.,p.66;
87 Pentru dezvoltare a se vedea V.M.Ciobanu, op.cit., p.86-124;

42
 în fine, în înţelesul cel mai restrâns, noţiunea de instanţă desemnează
completul de judecată. De pildă, art. 21 C.pr.civ., are în vedere „instanţa
înaintea căreia s-a ivit conflictul de competenţă”, art. 30 şi 31 C.pr.civ. se
referă la „instanţa care decide asupra recuzării”.

2.2.Compunerea şi constituirea instanţei

S Prin „compunerea instanţei” se înţelege alcătuirea instanţei (în

înţelesul cel mai restrâns al noţiunii) cu numărul de judecători prevăzut de
lege.

Prin urmare, atunci când ne referim la compunerea completului

avem în vedere numai participarea la judecată a numărului legal de
judecători, iar nu însăşi posibilitatea acestora de a face parte din complet (în
caz de incompatibilitate, abţinere, recuzare). Cu alte cuvinte, se poate spune
că este avut în vedere aspectul „cantitativ” al compunerii şi nu cel
„calitativ”.
în condiţiile legii de organizare judiciară (art. 57 al. 1) cauzele date,
potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi
curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător.
La judecata apelurilor şi recursurilor se aplică întotdeauna sistemul
colegialităţii. Astfel, potrivit art. 57 al. 2 din legea nr. 304/2004, apelurile se
judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurilor în complet format
din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.
Conform art. 55 al. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară „colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de
judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului.
Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza
criteriilor obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a
instanţelor judecătoreşti. Potrivit al.2 „completul de judecată este prezidat,
prin rotaţie, de unul dintre membrii acestuia”.
La înalta Curte de Casaţie şi Justiţie completele se compun din 3
judecători din aceeaşi secţie. Dacă numărul de judecători necesar formării
completului de judecată nu se poate asigura,acesta se constituie cu
judecători de la celelalte secţii, desemnaţi de către preşedintele sau
vicepreşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 29 din legea nr.
304/2004).
Preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prezidează Secţiile
Unite, Completul de 9 judecători, iar în cadrul secţiilor, orice complet, când
participă la judecată. în lipsa preşedintelui, şedinţele la care acesta trebuie să
ia parte sunt prezidate de vicepreşedintele instanţei sau de un preşedinte de

43
secţie. Preşedinţii de secţii pot prezida orice complet de judecată din cadrul
secţiei, iar ceilalţi judecători prezidează prin rotaţie (art. 31 din Legea nr.
304/2004).

S „Constituirea instanţei” desemnează alcătuirea completului de

judecată cu toate persoanele şi organele prevăzute de lege. Este vorba de
participarea, alături de judecători a grefierului, a magistratului - asistent la
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a procurorului, precum şi a asistenţilor
judiciari în conflictele de muncă şi asigurări sociale.

Atribuţiile grefierului sunt stabilite atât de dispoziţiile Codului de

procedură civilă(art. 147,art. 181,art, 198,art.22l,art.261,art.269 etc.) cât şi de
art.57al.l din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti,
oo
respectiv Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar .
La înalta Curte de Casaţie şi Justiţie rolul grefierului este îndeplinit
de către magistratul asistent89.
Asistentul judiciar face parte din alcătuirea completului de judecată
numai în soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale, în primă
instanţă.
Potrivit art. 58 al. 1 din Legea nr. 304/2004, completul pentru
soluţionarea în prima instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi
asigurări sociale se constituie din 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari.
Asistenţii judiciari participă la deliberare cu vot consultativ şi
semnează hotărârile pronunţate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre,
iar opinia separată se motivează (art. 58 al. 2).
!!Greşita compunere a completului înseamnă că pricina a fost
judecată de un număr mai mic sau mai mare de judecători decât cel impus
de lege.
!!Greşita constituire a completului presupune că instanţa nu a fost
alcătuită cu toate organele şi persoanele prevăzute de lege.
In cursul procesului această neregularitate poate fi invocată pe cale
de excepţie, iar după pronunţarea hotărârii pe calea apelului sau recursului,
după caz.
Incidentele procedurale care pot apărea cu privire la compunerea sau
constituirea sunt incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea.

88 Publicată în M.Of.nr. 1197/14 decembrie 2004, partea I, modificată prin Legea

nr. 17/2006;
89 Pentru atribuţiile acestora a se vedea Legea nr.3 03/2004;

44
3.Judecătorul90

Prevederile referitoare la incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea

judecătorilor sunt grupate în Cartea I, Titlul V din Codul de procedură civilă
actual.

3.1 .Incompatibilitatea

S Incompatibilitatea reprezintă situaţia în care un judecător este

oprit, în cazurile expres determinate de lege, să participe la soluţionarea unei
cauze civile concrete.

Cazurile de incompatibilitate sunt prevăzute de art.24 C.pr.civ., text

potrivit căruia judecătorul devine incompatibil în următoarele cazuri:
• Când a pronunţat o hotărâre într-o anumită cauză, caz în care nu
mai poate lua parte la judecarea aceleiaşi pricini în apel sau recurs;

în acest caz este necesar ca judecătorul să fi pronunţat o hotărâre de

fond în cauza respectivă. Judecătorul care a pronunţat numai unele încheieri
pregătitoare nu devine incompatibil să judece aceeaşi cauză în apel sau
recurs ori în caz de rejudecare după casare91. Dacă judecătorul a rezolvat
însă, printr-o încheiere, unele aspecte litigioase ale cauzei, care prejudecă
fondul, cum este cazul încheierii de admitere în principiu a acţiunii de
partaj, el devine incompatibil să mai judece acea cauză în apel, recurs sau în
caz de rejudecare după casare.
Nu este firesc ca judecătorul care a pronunţat o hotărâre în fond să o
controleze tot el în calea de atac, întrucât garanţia imparţialităţii ar fi ştirbită
şi nu s-ar putea realiza un control obiectiv.
• Când a pronunţat o hotărâre într-o anumita cauză, situaţie în care
nu mai poate judeca aceeaşi pricină în caz de rejudecare după casare;

Şi în această situaţie este necesar ca judecătorul să fi pronunţat o

hotărâre care să statueze asupra fondului pricinii şi nu asupra unei chestiuni
premergătoare dezlegării cauzei, cum ar fi spre exemplu calitatea părţilor,
timbrajul cererii, interesul acţiunii, prescripţia etc.
în această situaţie se evită cazul în care judecătorul ar fi tentat să-şi
menţină hotărârea, numai din dorinţa de a demonstra că el a avut dreptate.

90 Cu privire la statutul judecătorului, modul de recrutare şi investire în funcţie,

incompatibilităţi şi interdicţii, eliberarea din funcţie şi răspunderea juridică a acestuia a se
vedea I.Leş,op.crt,p.75-108;
91 A se vedea L.Fătu, Incompatibilitatea judecătorului în cazul casării cu trimitere, Revista
Română de Drept nr. 1/1968, p.68-72;

45
 • Când a fost martor,expert sau arbitru în aceeaşi pricină;

Aceeaşi presupunere de lipsă de obiectivitate a judecătorului subzistă

şi în acele împrejurări în care el a fost martor, expert sau arbitru în aceeaşi
cauză. Prin urmare, toate cazurile de incompatibilitate se întemeiază pe o
prezumţie iuris et de iure de parţialitate a judecătorului.

INormele procedurale privitoare la incompatibilitate sunt de natură

imperativă92.
O atare împrejurare are importante consecinţe sub aspectul
condiţiilor de invocare a excepţiei de incompatibilitate. Astfel, excepţia de
incompatibilitate poate fi invocată de către oricare dintre părţi, de procuror
şi de instanţa din oficiu, în oricare stare a procesului civil; ea poate constitui
şi temeiul exercitării căii de atac a apelului şi a recursului.
In considerarea naturii imperative a normelor procedurale care o
reglementează, se consideră că incompatibilitatea este strict limitată la
cazurile determinate de lege.
! Aşa fiind, judecătorul care a luat parte la judecarea unei cauze în
recurs nu devine incompatibil să judece aceeaşi cauză în fond în caz de
casare cu reţinere. De asemenea, judecătorul care a judecat cauza în recurs
nu devine incompatibil de a judeca un al doilea recurs, în aceeaşi cauză,
îndreptat împotriva hotărârii pronunţate în fond ca urmare a casării cu
trimitere.
Situaţia este similară şi în acele cazuri în care judecătorul care a
pronunţat o hotărâre este chemat să judece aceeaşi pricină în caz de
revizuire sau contestaţie în anulare. Curtea Constituţională a decis93 că „în
calea de atac extraordinară a contestaţiei în anulare, ca şi în aceea a
revizuirii nu se realizează un control judiciar asupra unei judecăţi anterioare,
ci se trece la soluţionarea din nou a aceleiaşi pricini, ca urmare a introducerii
unei cereri prin care se tinde la retractarea hotărârii pronunţate anterior, ceea
ce explică nereglementarea în art.24 C.pr.civ., ca situaţie de incom­
patibilitate...Cu toate acestea, pot exista situaţii în care judecătorul... să fie
pus în situaţia de a-şi evalua propria hotărâre sub un aspect cu privire la care
şi-a exprimat deja opinia, caz în care, ..., acesta să considere necesar să se
abţină de judecata pricinii”.
Cazurile de incompatibilitate reglementate în art.24 C.pr. civ. sunt
diferite de cele reglementate în Legea nr.303/2004 privind statutul
judecătorilor şi procurorilor (art.5-10). Incompatibilităţile reglementate în

92 A se vedea Gh.Piperea, Consideraţii privind natura juridică a incompatibilităţii, Dreptul

nr.2/1996,p.46-52;
93 In acest sens a dispus Î.C.C.J. prin decizia nr.2/2007 în recurs în interesul legii;

46
Legea pentru organizare judiciară vizează calitatea de judecător, iar nu
aptitudinea sa de a soluţiona o cauză civilă concretă. Or, incompatibilităţile
prevăzute de art.24C.pr.civ. nu au un caracter de generalitate şi nu afectează
calitatea de magistrat, ci doar aptitudinea de a soluţiona o cauză civilă
«94 ’
concreta .

Noul Cod extinde cazurile de incompatibilitate ale judecătorului sau

mai bine spus reglementează numai instituţia incompatibilităţii. Recuzarea
devine mijlocul procedural95 prin intermediul căreia poate fi invocată
incompatibilitatea judecătorului.
Judecătorul va deveni incompatibil nu numai în situaţia în care el a
soluţionat cauza în apel sau recurs, ci şi în cadrul căilor de atac de retractare:
contestaţie în anulare şi revizuire.
De asemenea, judecătorul este declarat incompatibil şi atunci când a
fost avocat, asistent judiciar,procuror, magistrat asistent sau mediator în
aceeaşi cauză.
Cauzele care în prezent constituie motive de recuzare, devin motive
de incompatibilitate în Noul Cod, cum ar fi spre exemplu faptul că anterior
judecătorul şi-a spus părerea cu privire la soluţia în cauza pe care a fost
desemnat să o judece.
Noul Cod extinde reglementarea la 15 motive de incompatibilitate.
Soluţia aleasă de legiuitor a fost criticată96 vehement, mai ales în
ceea ce priveşte ultimul motiv de incompatibilitate, respectiv „atunci când
există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la
Q7
imparţialitatea sa” .

3.2.Recuzarea şi abţinerea

Prin recuzare se înţelege posibilitatea conferită de lege părţilor de a

solicita, în cazurile expres determinate de lege, îndepărtarea
QO unuia sau a mai
multor judecători de la soluţionarea unei cauze civile .
Abţinerea constituie o obligaţie a judecătorului care cunoaşte că
există un motiv de recuzare împotriva sa, de a se retrage de la judecarea
cauzei respective.

94 Pentru aprofundare a se vedea I.Leş, Incompatibilităţi şi interdicţii în funcţie ale

magistraţilor, Revista Română de Drept Privat, nr. 1/2008, p.82-99;
95 în acest sens art.43al.l din Noul Cod stipulează că „judecătorul aflat intr-o situaţie de
incompatibilitate poate fi recuzat de oricare dintre părţi
96 A se vedea în acest sens I.Deleanu, Consideraţii generale...., p.38-39;
97 Este vorba despre art.41al.lpct.12 din Noul Cod;
98 A se vedea I.Leş,Dicţionar de procedură civilă, p.812;

47
 !Deosebirea dintre cele două instituţii constă în faptul că în timp ce
recuzarea emană de la părţile din proces, fiind un drept al acestora, abţinerea
constituie o îndatorire a judecătorului.
Recuzarea şi abţinerea funcţionează doar în cazul în care judecătorul
se află în una din următoarele situaţii, expres determinate în art. 27 C. pr.civ.
Toate motivele de recuzare se întemeiază pe o prezumţie de
parţialitate a judecătorului în soluţionarea unei cauze civile concrete.
S Marea majoritate a motivelor de recuzare se întemeiază pe
relaţiile de rudenie sau afinitate care există între judecător, pe de o parte, şi
una din persoanele indicate în art. 27 C. pr.civ. pe de altă parte.
S A doua grupă de motive se referă la interesul pe care-1 poate avea
judecătorul, soţul, ascendenţii sau descendenţii acestuia în soluţionarea
cauzei. Legea nu cuprinde elemente suficiente privitoare la sfera conceptului
de interes. Este evident că interesul judecătorului sau al persoanelor la care
se referă textul menţionat poate fi atât de natură materială, cât şi morală.
■S A treia grupă de motive se referă la existenţa unor raporturi de
duşmănie între judecător şi una din părţi sau persoanele desemnate în art. 27
C. pr.civ.
în privinţa acestor relaţii de duşmănie, legea nu impune condiţii
privitoare la gravitatea actelor care au determinat deteriorarea raporturilor
dintre judecător şi persoanele menţionate în art.27pct.9C.pr.civ., astfel că
instanţa care judecă cererea de recuzare va avea o mare putere de apreciere.
S Ultima categorie de motive se referă la faptul că şi-a spus „
părerea cu privire la pricina ce se judecă”99. Din chiar modul de formulare a
textului incident - art. 27 pct.7 C. pr.civ.- rezultă fără echivoc că legiuitorul
a avut în vedere exprimarea unei opinii de către judecător în legătură cu
litigiul care formează obiectul judecăţii. Iar din acest punct de vedere nu
prezintă interes dacă opinia judecătorului a fost exprimată de acesta înainte
sau în cursul judecăţii.

![Dispoziţiile procedurale referitoare la recuzare se aplică şi altor

participanţi la procesul civil cum sunt: procurorii, magistraţii asistenţi,
asistenţii judiciari100, grefierii, interpreţii şi traducătorii şi arbitrii desemnaţi
de părţi în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.

" în legătură cu acest motiv de recuzare se poate vedea M.Tăbârcă, Condiţiile de aplicare şi
procedura de judecată a cererii de recuzare întemeiată pe dispoziţiile art.27pct.7C.pr.civ.,
Juridica nr.3/2000,p.89;
100 în cazul lor reglementarea este cea prevăzută de art.l 11 din Legea.304/2004 privind
organizarea judecătorească potrivit cu care „dispoziţiile legale privind interdicţiile,
obligaţiile şi incompatibilităţile judecătorilor şi procurorilor se aplică şi asistenţilor
judiciari.”

48
 [Dispoziţiile legale privitoare la recuzare au pentru părţile din proces
un caracter dispozitiv, ele pot aprecia dacă este sau nu cazul să solicite
îndepărtarea unuia sau mai multor judecători din completul de judecată.

Procedură

Competenta
Recuzarea şi abţinerea se soluţionează de instanţă cu acţiunea
principală. Principiul este consacrat în mod expres în art.30al.lC.pr.civ. text
potrivit căruia; ^Recuzarea judecătorului se hotărăşte de instanţa respectivă,
în alcătuirea căreia nu poate să intre cel recuzat”.
în ipoteza când din cauza recuzării nu se poate alcătui completul de
judecată (de pildă, unii judecători sunt în concediu sau sunt incompatibili)
cererea de recuzare se va soluţiona de către instanţa ierarhic superioară
(aceasta constituie şi un caz de prorogare legală de competenţă).
Cererile de recuzare inadmisibile potrivit art.28C.pr.civ. se judecă
de către instanţa în faţa căreia au fost formulate.
în legătură cu compunerea completului de judecată101, dispoziţiile
din Noul Cod sunt similare, stipulând că abţinerea sau recuzarea se judecă
de un alt complet al instanţei respective, în compunerea căruia nu poate intra
judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine(art.49). Aceeaşi este
situaţia şi în cazul imposibilităţii constituirii instanţei.

Cererea
Cererea de recuzare trebuie să cuprindă elementele oricărei cereri
care se adresează unei instanţe judecătoreşti şi în mod deosebit trebuie să
indice motivele de recuzare, precum şi mijloacele de dovadă.
Propunerea de recuzare se poate face şi verbal în faţa instanţei.
Recuzarea trebuie solicitată pentru fiecare judecător în parte.
Cererea se timbrează.
Reglementarea este păstrată de către Noul Cod care în plus stabileşte
că este inadmisibilă cererea îndreptată împotriva altor judecători decât cei
care fac parte din compunerea completului de judecată cărui i-a fost
repartizată cauza, precum şi cele îndreptate împotriva aceluiaşi judecător
pentru aceleaşi motive de incompatibilitate102.

101 Modalitatea de constituire a completelor care soluţionează incidentele procedurale ivite

în cazul soluţionării apelurilor şi recursurilor, dar şi în cazul soluţionării cauzei în fond de
către judecător unic, sunt reglementate în amănunt de prevederile Regulamentului de ordine
interioară al instanţelor judecătoreşti aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al
Magistraturii nr.387/2005 cu modificările şi completările ulterioare;
102 Este vorba despre art.46 din Noul Cod;

49
 Invocare
Recuzarea se face înainte de începerea oricărei dezbateri.
Dacă motivele de recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor,
partea interesată va trebui să propună recuzarea de îndată ce acestea îi sunt
cunoscute (art.29 alin.(2) C.pr. civ.).
Neinvocarea excepţiei de recuzare în condiţiile menţionate atrage
după sine decăderea părţii din dreptul de a o mai invoca. Judecătorul
împotriva căruia a fost formulată o cerere de recuzare poate declara că se
abţine.
Odată formulată cererea de recuzare, instanţa nu mai poate îndeplini
nici un act procedural.

Soluţionare
Cererea de recuzare, precum şi cea de abţinere, se soluţionează de
instanţa pe rolul căreia se află înregistrat dosarul în cadrul căruia s-a ivit
incidentul procedural, în camera de consiliu şi fară citarea părţilor.
Instanţa este obligată să procedeze şi la ascultarea judecătorului care
a fost recuzat. Legea nu permite însă interogatoriul sau jurământul ca mijloc
de dovadă a motivelor de recuzare - art. 31 alin. (2) C.pr.civ.
Dovada motivelor de recuzare trebuie făcută de cei interesaţi prin
mijloace probatorii adecvate.
Odată admisă cererea de recuzare, judecătorul se va retrage de la
judecarea litigiului; cu alte cuvinte, judecătorul recuzat sau care s-a abţinut
nu va mai participa la soluţionarea cauzei.
încheierea se pronunţă în şedinţă publică. încheierea prin care s-a
admis recuzarea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecătorul
recuzat urmează să fie păstrate.
încheierea de admitere sau respingere a cererii de abţinere, precum
şi cea de admitere a recuzării nu poate fi atacată prin nicio cale de atac103.
Regimul juridic al încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare este
însă diferit. De data aceasta încheierea poate fi atacată, dar numai odată cu
fondul cauzei104.
în urma controlului judiciar instanţa superioară poate constata că
cererea de recuzare a fost pe nedrept respinsă, ea putând reface toate actele
şi dovezile administrate în prima instanţă.
Referitor la modul de soluţionare al cererii de recuzare Noul Cod
menţine în principiu reglementarea. Noutatea constă în aceea că, atunci când
hotărârea este definitivă, iar în cursul judecăţii s-a respins cererea de

103 Î.C.C.J., secţia civilă, decizia n.495/2004, Pandectele române nr. 1/2005,p.70;
104 Pentru argumentarea soluţiei a se vedea Curtea Constituţională, decizia nr.555/2004 din
M.Of.nr. 145/2005 şi decizia nr.244/2002 din M.Of. nr.753/2002;

50
recuzare, încheierea de respingere poate fi atacată cu recurs, la instanţa
superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri(art.52al.l
Noul C.pr.civ.).

4.Coparticiparea procesuală

Obişnuit, procesul presupune existenţa a două părţi cu interese

contrare, reclamant şi pârât.
Este posibil însă ca mai multe persoane să fie reclamante sau pârâte
în cadrul unui proces civil.
Situaţia în care procesul civil se desfăşoară între mai mulţi
reclamanţi sau pârâţi poartă denumirea de coparticipare sau litisconsorţiu
procesual.
Coparticiparea este reglementată de actualul cod de procedură în
Cartea II, Capitolul II denumit „Persoanele care sunt împreună reclamante
sau pârâte”.
Scopul105 coparticipării procesuale este soluţionarea unui litigiu faţă
de mai mulţi subiecţi de drept. Din punct de vedere practic coparticiparea
conduce la unirea într-un singur proces a mai multor acţiuni ce puteau forma
obiectul unor cereri separate. Exemplu: mai mulţi angajaţi cheamă în
judecată angajatorul pentru plata unor despăgubiri rezultate dintr-un
accident de muncă, în cadrul aceluiaşi proces.
Noul Cod reglementează coparticiparea procesuală în art. 56 şi 57
fără ca reglementarea să fie diferită de actualul cod.

4.1.Condiţiile coparticipării procesuale

Art.47C.pr.civ. arată că „mai multe persoane pot fi împreună

reclamante sau pârâte dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligaţiune
comună ori dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză”.
Din acest text rezultă condiţiile de existenţă ale coparticipării
procesuale şi anume:
> Obiectul pricinii să fie un drept sau o obligaţie comună;exemp
mai mulţi coproprietari cheamă în judecată persoana care aduce atingere
dreptului de proprietate;

105 în legătură cu scopul coparticipării, prof.I.Deleanu, op.cit.,p.679, remarcă:

„litisconsorţiul este o alianţă procesuală în scopul economicităţii procesuale şi bunei
administrări a justiţiei, precum şi pentru a se evita hotărâri contradictorii, care ar bulversa
autoritatea lor şi posibilităţile de executare, fiecare păstrându-şi independenţa compatibilă
cu natura şi scopurile acestei alianţe”;

51
 > Drepturile şi obligaţiile să aibă aceeaşi cauză;

în acest din urmă caz nu trebuie să existe identitate de cauză, fiind

suficient să existe o strânsă legătură între cauze; exemplu: anularea unor
acte succesive de transmisiune a dreptului de proprietate în temeiul aceluiaşi
principiu de drept resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
!!! Simpla pluralitate de persoane nu semnifică existenţa
litisconsorţiului procesual dacă părţile nu sunt unite printr-o cauză comună,
un drept sau o obligaţie comună. Exemplu: cazul cererii a doi reclamanţi,
creditori în temeiul a două contracte de împrumut diferite, împotriva
aceluiaşi debitor.
Scopul instituirii acestor condiţii este acela să preîntâmpine
complicarea inutilă a procesului cu o mulţime de cereri care ar conduce la
tergiversarea soluţionării acestuia106.

4.2.Formele coparticipării procesuale

a. După poziţia părţilor, coparticiparea procesuală poate fi:

• activă atunci când mai mulţi reclamanţi acţionează în judecată,
prin aceeaşi cerere un singur pârât;
• pasivă atunci când un singur reclamant îşi îndreaptă pretenţiile
sale împotriva mai multor pârâţi printr-o singură cerere de chemare în
judecată;
• mixtă sau reciprocă atunci când mai mulţi reclamanţi acţionează
în judecată, prin aceeaşi cerere, pe mai mulţi pârâţi;

h. După momentul în care se formează:

• coparticiparea procesuală iniţială care reprezintă regula, în sensul
că ea se formează odată cu promovarea cererii de chemare în judecată;
• coparticiparea procesuală ulterioară, atunci când se formează pe
parcursul desfăşurării activităţii judiciare. Este cazul introducerii unor terţe
persoane în procesul civil.

c. După voinţa părţilor în formarea sa:

• coparticipare procesuală facultativă reprezintă principiul sau
regula. Caracterul facultativ al coparticipării rezultă din prevederile art.47
C.pr.civ. Exemplu: victimele unui accident acţionează în judecată pe autorul
acestuia pentru plata unor despăgubiri; este posibil ca nu toate victimele să

106 Pentru această opinie a se vedea I.Leş, Participarea..., Ediţia 2, Ed.C.H.Beck,

Bucureşti,2008, p. 13;

52
acţioneze în instanţă, părţile având liberul arbitru asupra posibilităţii de
acţionare în comun.
• coparticipare procesuală necesară sau obligatorie există atun
când mai multe persoane se află într-o legătură care impune soluţionarea
unitară a litigiului cu privire la toţi coparticipanţii, printr-o singură hotărâre.
Exemplu: în cazul partajării unui bun este necesar ca în proces să figureze
toţi coproprietarii, în caz contrar împărţirea fiind atinsă de nulitate potrivit
art.684 al.2 C.civ.; acţiunea în anularea adopţiei trebuie îndreptată atât
împotriva adoptatului cât şi a ambilor adoptatori; acţiunea, introdusă de un
terţ, în constatarea nulităţii unui contract de vânzare cumpărare trebuie în
mod necesar îndreptată atât împotriva vânzătorului cât şi a cumpărătorului.

!!Distincţia dintre litisconsorţiul facultativ şi cel necesar prezintă

importanţă sub aspectul modului de soluţionare a litigiului civil. Astfel, în
cazul litisconsorţiului necesar instanţa va pronunţa o hotărâre prin care va
decide în mod uniform faţă de toţi coparticipanţii. Aşa, de pildă, într-o
acţiune în anularea unui contract instanţa va trebui să constate
nevalabilitatea actului juridic faţă de toate părţile. Prin urmare, pronunţarea
unei hotărâri uniforme reprezintă o necesitate obiectivă. Datorită acestui fapt
litisconsorţiul necesar mai este denumit litisconsorţiu unitar. In exemplul
dat, dacă în proces nu figurează toate părţile, instanţa va respinge acţiunea
ca inadmisibilă107.
In opoziţie cu litisconsorţiul necesar se află litisconsorţiul simplu:
acesta există atunci când nu este necesar ca hotărârea să statueze în mod
uniform asupra tuturor coparticipanţilor. Comun pentru cele două forme ale
coparticipării procesuale este însă faptul că judecătorul pronunţă o singură
hotărâre prin care finalizează cauza; modul în care instanţa statuează asupra
pretenţiilor poate fi diferit, aşa cum am arătat, în cele două situaţii.

4.3.Efectele coparticipării procesuale

•S Coparticipanţii procesuali se bucură, în raporturile dintre ei, de

independenţă procesuală, aspect ce rezultă din art.48 C.pr.civ. potrivit cu
care „actele de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre reclamanţi
sau pârâţi nu pot folosi nici păgubi celorlalţi”. Exemplu: dacă un
coreclamant renunţă la judecată, acest act de dispoziţie nu are efecte asupra
cererii celuilalt coreclamant şi nu produce efecte decât faţă de renunţător.

Independenţa procesuală reprezintă regula.

107 Ca exemplu a se vedea dec.civ.nr.2055/2002 a C.A. Cluj, secţia.civ., Buletinul

Jurisprudenţei 2/2002, p.163;

53
 Acest principiu este aplicabil numai litisconsorţiului facultativ.
Independenţa procesuală a coparticipanţilor constituie o realitate
juridică şi în raporturile dintre părţi, pe de o parte, şi instanţă, pe de altă
parte. Aceasta înseamnă că un reclamant sau pârât nu poate, fară un mandat
expres, să-l reprezinte în faţa instanţei pe celălalt copărtaş procesual.
O precizare se impune a fi făcută în privinţa dovezilor solicitate
numai de către unul dintre coparticipanţi. în această materie funcţionează
regula potrivit căreia dovezile, odată administrate, sunt câştigate cauzei în
raport cu toţi coparticipanţii.

S Coparticiparea procesuală necesară este guvernată de principiul

dependenţei108. în acest sens art.48al.2C.pr.civ. dispune că „atunci când prin
natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a legii, efectele
hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, actele de
procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele de procedură
încuviinţate numai unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de procedură,
folosesc şi celorlalţi”109. Este vorba despre raporturi solidare sau indi­
vizibile.
Soluţia legii are în vedere doar actele şi termenele de procedură
favorabile tuturor coparticipanţilor110.
Dacă actele de procedură ale unora dintre părţi sunt potrivnice celor
făcute de alţi participanţi, instanţa va ţine seama de cele mai favorabile. O
atare soluţie nu se referă în mod evident la actul final al judecăţii - hotărârea
judecătorească - aceasta producând efecte similare faţă de toţi coparti­
cipanţii.
!!În schimb, prin acte de procedură, în sensul prevederilor art. 48
alin. (2) C.pr.civ. trebuie înţelese şi cererile pentru exercitarea căilor legale
de atac111. O situaţie asemănătoare întâlnim şi în cazul excepţiilor de
procedură. Astfel, în cazul unor excepţii absolute, ca prescripţia dreptului la
acţiune, puterea lucrului judecat sau necompetenţa instanţei, admiterea
acestora de către instanţă profită tuturor participanţilor procesuali.

108 Cu privire la efectele coparticipării procesuale necesare se poate consulta Al.Ţiclea,

V.Lozneanu,£/ec7W extensiv al apelului şi recursului civil în unele situaţii speciale, revista
Dreptul nr.9/2000,p.64;
109 In acest sens stipulează şi art.59al.2 din Noul Cod;
110 In doctrină s-a arătat că cererea de perimare sau actul întrerupător de perimare profită şi
celorlalţi coparticipanţi, în acest sens a se vedea M.Tăbârcă, op.cit.,p.167;
111 Decizia de îndrumare nr.3/1962 a Plenului Tribunalului Suprem în
S.Ziberstein,V.M.Ciobanu, Drept procesul civil îndreptar de practică judiciară, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980,p.150;

54
 4.4.Conditiile pentru a fi parte în procesul civil

Cu privire la condiţiile pentru a fi parte în proces ,în literatura de

* 11^
specialitate nu există un consens .
Noul Cod de procedură civilă stabileşte în Secţiunea 1 a Capitolului
II, intitulată „Folosinţa şi exerciţiul drepturilor procedurale” cerinţele ce
trebuie îndeplinite de către o persoană fizică sau juridică pentru a deveni
parte în proces. Astfel vor fi analizate aceste condiţii din perspectiva
prevederilor menţionate în Noul Cod.

4.4.1. Capacitatea procesuală

Capacitatea procesuală reprezintă reflectarea pe plan procesual a

capacităţii civile din dreptul civil material, definită ca fiind „acea parte a
capacităţii juridice a persoanei care constă în capacitatea de a avea şi de a-şi
exercita drepturile civile şi de a avea şi a-şi asuma obligaţii civile, prin
încheierea de acte juridice”.
In măsura în care în dreptul civil există capacitate de folosinţă şi
capacitate de exerciţiu, în aceeaşi măsură, în dreptul procesual civil există
capacitate procesuală de folosinţă şi capacitate procesuală de exerciţiu.

• Capacitatea procesuală de folosinţă113

în definirea acestei noţiuni trebuie să pornim de la dispoziţiile art.34

din Codul civil care consacră capacitatea de folosinţă în sens material.
Conform acestor prevederi „capacitatea de folosinţă este capacitatea de a
avea drepturi şi obligaţii civile”.
Prin urmare capacitatea procesuală de folosinţă apare ca fiind
aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi de a-şi asuma obligaţii pe
plan procesual.
! Persoana care are capacitate de folosinţă în sens material are şi
capacitate procesuală în legătură cu drepturile şi obligaţiile sale.

în condiţiile art.4lai.IC.pr.civ., orice persoană care are folosinţa

drepturilor civile poate fi parte în judecată. Iar potrivit al. 2 al textului,
asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată
ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere.

112 Pentru aprofundare a se vedea I.Leş, op. «7,pag. 116-117, V.M.Ciobanu, op.cit.pag.319-
320, M.Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2005,
p.96;
113 Este prevăzută ca titlu al unui text marginal din Noul Cod-art.55;

55
 Noul Cod de procedură reia aceste dispoziţii, cu menţiunea că
pentru asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică se
cere condiţia constituirii lor potrivit legii-art.55al.2 Noul Cod.

■S Persoanele fizice dobândesc capacitate de folosinţă la momentul

naşterii şi o pierd odată cu moartea (art.35 Codul civil). Totuşi, atunci când
este vorba de drepturi, acestea sunt recunoscute de la data concepţiei, dacă
copilul se naşte viu („infans conceptus pro nato habetur, quoties de ejus
commodis agitur” preluat de art.36 Codul civil).

Regula este capacitatea, care potrivit art.28 şi 30 din Codul civil este
recunoscută tuturor persoanelor fără ca sexul, rasa, naţionalitatea, religia,
culoarea, limba, vârsta, orientarea sexuală, opinia, convingerile personale,
gradul de cultură ori originea etnică să aibă vreo înrâurire asupra acesteia.
De asemenea, nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă decât în
cazurile şi în condiţiile stabilite de lege (art.29 al.l). După cum, nimeni nu
poate renunţa nici în tot, nici în parte la capacitatea de folosinţă (art.29
al. 2).

S Persoanele juridice dobândesc capacitatea de folosinţă de la data

înregistrării lor(art.205 Codul civil) sau de la data actului de înfiinţare, de
autorizare a constituirii sau de la data îndeplinirii altei cerinţe prevăzute de
lege(art.205al.2Codul civil).

Persoanele juridice pot totuşi să dobândească drepturi şi să işi asume

obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridica să ia
fiinţă în mod valabil-art.205al.3Codul civil. Este vorba despre capacitatea de
folosinţă anticipată.

Cu privire la conţinutul capacităţii de folosinţă în cazul persoanelor

juridice, Codul civil stipulează că acestea pot avea orice drepturi şi obligaţii
civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine
decât persoanei fizice ( ca de exemplu drepturile personalităţii: dreptul la
voce).
Doar capacitatea de folosinţă a persoanei juridice fără scop lucrativ
este guvernată de principiul specializării, aceasta neputând avea decât acele
drepturi şi asuma acele obligaţii care corespund scopului ei stabilit prin lege,
actul de înfiinţare sau statut.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice încetează odată cu
încetarea acesteia prin constatarea sau declararea nulităţii, fuziune, divizare
totală, transformare, dizolvare sau desfiinţare ori prin alt mod prevăzut de
actul constitutiv sau de lege(art.244 din Codul civil).

56
 Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de folosinţă
Actualul Cod nu prevede în mod expres sancţiunea ce intervine
pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă.
Acest aspect a fost remediat de către legiuitor în Noul Cod care la
art.55al.3 stipulează că „actele de procedură îndeplinite de cel care nu are
capacitate de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută.”
Soluţia este una stabilită până la acest moment de doctrina şi practica
judiciară în materie, întrucât această persoană nu are folosinţa unui anumit
drept subiectiv civil, ceea ce înseamnă că cererea va fi respinsă ca şi când
dreptul lipseşte. Ca atare acţiunea va fi respinsă ca nefondată.
Lipsa capacităţii de folosinţă se invocă pe cale de excepţie, în orice
stare a procesului.

• Capacitatea procesuală de exerciţiu114

Potrivit art.37 din Codul civil, capacitatea de exerciţiu este

aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile.
Capacitatea procesuală de exerciţiu a fost definită115 ca fiind
capacitatea unei persoane, care are folosinţa dreptului, de a angaja şi
conduce procesul, îndeplinind obligaţiile şi realizând drepturile procesuale,
pentru a valorifica în justiţie dreptul litigios. Cu alte cuvinte, ea este
capacitatea de a sta în judecată.
In legătură cu capacitatea de exerciţiu, art.41 din actualul C.pr.civ.
stipulează că „orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate fi
parte în judecată.”

S Persoana fizică dobândeşte capacitatea de exerciţiu la vârsta de

18 ani-potrivit art.38 din Codul civil.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice poate fi şi anticipată, de

la vârsta de 16 ani, atunci când este recunoscută de către instanţa de tutelă,
la cerere şi pentru motive temeinice(art.40 Codul civil).

S Persoana juridică dobândeşte capacitatea de exerciţiu la data

constituirii sale şi o pierde la momentul încetării personalităţii juridice, în
cazurile prevăzute de art.251Cod civil116.

114Este prevăzută ca titlu al unui text marginal din Noul Cod-art.56;

115 I.Stoenescu, S.Zilberstein, Teoria generală, p.281;
116 La data radierii din registrele în care a fost înscrisă persoana juridică supusă înregistrării;
în cazul celorlalte persoane juridice, la data la care s-a dispus prin actul de încetare sau la
data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege;

57
 Conform art. 209 din Codul civil, persoana juridica îşi exercită
drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de
la data constituirii lor. Până la data constituirii organelor de administrare,
drepturile şi obligaţiile se exercită de către fondatori ori de către persoanele
juridice desemnate în acest scop. Spre exemplu în cazul înregistrării unei
asociaţii sau fundaţii nou constituite, actele de înregistrare în Registrul
special deţinut de grefa judecătoriei se efectuează de persoana desemnată
special în actul de constituire, potrivit art.6al.21it.h din Og. nr.26/2000 cu
privire la asociaţii şi fundaţii 117 .
Actele juridice făcute de aceste organe de administrare ale persoanei
juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei
juridice înseşi (art.218Codul civil).

Cel care are capacitate de exerciţiu îşi poate exercita drepturile

procesuale în nume propriu sau prin reprezentant, cu excepţia cazurilor când
118
legea prevede altfel .
Partea care nu are capacitate de exerciţiu va putea sta în judecată
doar dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condiţiile legii sau de
statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare119.în
acest sens statuează art.42 din actualul Cod de procedură civilă.

în mod obişnuit persoana juridică nu participă la procesul civil

personal, prin organele sale de conducere, ci prin reprezentant (de aceasta
dată convenţional, nu legal) care este consilierul juridic sau avocatul.

Potrivit prevederilor art.41al.2 din actualul Cod de procedură civilă

asociaţiile şi societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată
ca pârâte dacă au organe proprii de conducere.
!! Aceste asociaţii sau societăţi nu pot acţiona ca reclamante prin
introducerea unei cereri de chemare în judecată, ci pot avea doar calitatea de
pârâte. Textul instituie o excepţie şi prin urmare el este de strictă
interpretare şi aplicare, ceea ce înseamnă că asociaţiile sau societăţile
enunţate nu pot să formuleze nici măcar cereri de intervenţie.
Capacitatea procesuală de exerciţiu este urmarea firească a
capacităţii de folosinţă , pentru că în lipsa unui drept nu este de conceput
nici exerciţiul lui.
Se poate întâmpla însă ca persoana să aibă capacitate de folosinţă dar
să nu aibă capacitate de exerciţiu.

117 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.39 din 31 ianuarie 2000;

118 Art.56al.l Noul Cod;
119 Astfel stipulează art.56 al. Noul Cod;

58
 > Reprezentarea intervine în privinţa persoanelor fizice lipsite de
capacitate de exerciţiu : minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi
interzisul judecătoresc ( art.43al.l din Codul civil).Aceştia nu stau personal
în proces ci prin reprezentanţii lor legali care pentru minor sunt părinţii sau,
în lipsa acestora, tutorele, iar pentru interzisul judecătoresc, tutorele sau
curatorul special, numit până la soluţionarea cererii de punere sub
interdicţie.
> Asistarea este necesară pentru ocrotirea intereselor persoanelor
cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Având în vedere dispoziţiile art.41 din
Codul civil, capacitatea de exerciţiu restrânsă are minorul care a împlinit
vârsta de 14 ani.
Minorul între 14-18 ani va fi citat şi va sta personal în proces, dar va
fi asistat de părinţi sau , în lipsa acestora de tutore care, pentru a-i întregi
capacitatea semnează alături de minor cererile adresate instanţei. Tocmai de
aceea, părinţii sau tutorele trebuie citaţi la judecata cauzei.
întrucât activitatea procesuală are un caracter complex şi presupune
acte succesive, începând cu promovarea acţiunii şi până la desăvârşirea
executării silite, minorul trebuie asistat de către ocrotitorii săi legali, care
vor fi citaţi alături de minor şi vor semna alături de el toate actele adresate
instanţei.
Există totuşi în sistemul legislaţiei actuale şi unele situaţii în care
asistarea minorului nu este necesară. Aşa este, în primul rând, cazul
minorului care la împlinirea vârstei de 16 ani şi a dobândit capacitate de
exerciţiu anticipată în condiţiile art.40 Cod civil şi al celui care încheie un
contract de muncă sau alte acte juridice privind îndeletnicirile artistice sau
sportive referitoare la profesia sa, acte încheiate cu încuviinţarea părinţilor şi
cu respectarea prevederilor legale în materie-art.42 Cod civil. Aceasta
înseamnă că pe plan procesual minorul va avea posibilitatea de a promova o
acţiune şi de a sta personal în proces, fără a avea nevoie de vreo încuviinţare
prealabilă sau de asistarea sa de către alte persoane, în litigiile ce izvorăsc
din raporturile juridice anterior menţionate. Această situaţie a fost
recunoscută şi în practica mai veche 120.

Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu

Atât în cazul persoanei fizice cât şi al persoanei juridice, actele de
procedură îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor procedurale
sunt anulabile ( art.43 al.2 C.pr.civ.)121 Soluţia este aceiaşi pentru actele

120 Plenul Tribunalului Suprem, Decizia de îndrumare nr. 13/1957, Culegerea de decizii de
îndrumare, p.274;
121 Soluţia este preluată şi de art.56alin.4 Noul Cod;

59
săvârşite de cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă care nu a fost asistat de
ocrotitorul legal, atunci când asistarea este obligatorie. Prin urmare,
sancţiunea este nulitatea relativă a actelor de procedură săvârşite în aceste
condiţii.

Invocare. Lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu se invocă pe cale

de excepţie (de fond, peremptorie, absolută), „în orice stare a pricinii”
(art.43 al. 1 C. pr.civ.).
în legătură cu această prevedere s-a spus122 că, deşi excepţia este în
legătură cu ocrotirea intereselor unei părţi, şi deci ar trebui calificată drept o
excepţie relativă, ea poate fi ridicată nu numai în primă instanţă până la
prima zi de înfăţişare, ci chiar direct în apel sau recurs. Mai mult, excepţia
poate fi ridicată nu numai de partea ale cărei interese sunt ocrotite prin
consacrarea sancţiunii, dar şi de cealaltă parte, care nu poate fi obligată să
accepte o judecată în care actele de procedură ale adversarului, inclusiv
hotărârea, stau sub semnul nesiguranţei dedusă din riscul anulării lor după
cum, pot invoca excepţia procurorul şi instanţa din oficiu.
Anularea actelor de procedură făcute de cel care nu are capacitate
procesuală de exerciţiu nu intervine automat, la termenul la care se constată
neregularitatea procedurală. Potrivit art.161al.lC.pr.civ., „când instanţa
constată lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale ale părţii...se
poate da un termen pentru împlinirea acestor lipsuri”. Acoperirea acestor
neregularităţi se face prin ratificarea actelor de către reprezentatul sau
ocrotitorului legal ( art.43al.2C.pr.civ.). Soluţia confirmării este menţinută şi
de Noul Cod1 .
Numai dacă „lipsurile nu se împlinesc”, art. 161 al. 1C.pr.civ. dispune
că cererea va fi anulată. în cazul în care sunt confirmate numai o parte din
acte, nulitatea va afecta numai actele neconfirmate.

4.4.2. Calitatea procesuală

a. Condiţia calităţii procesuale nu este reglementată expres

legislaţia noastră. Noul Cod o prevede însă în mod expres la art.32al.llit.b
ca şi condiţie de exercitare a acţiunii civile arătând că această condiţie este
prevăzută şi în cazul apărărilor.
în general, prin calitate se desemnează ansamblul însuşirilor în
virtutea cărora o persoană se particularizează faţă de celelalte. în acest sens
se poate vorbi despre calitatea de chiriaş, proprietar, coproprietar, debitor,
moştenitor etc. Aceasta este accepţiunea materială a noţiunii de calitate

122 în acest sens a opinat M.Tăbârcă, op.cit.,p. 127;

123 Art. 56 alin.4 şi 5 Noul Cod;

60
procesuală, accepţiune prin care se determină poziţia părţilor într-un raport
juridic. /V 1

In accepţiunea procesuală , prin calitate procesuală se desemnează

modul de participare a părţilor în proces. Astfel o persoană poate participa la
activitatea judiciară în nume propriu(în calitate personală) sau în calitate de
reprezentant al unei alte persoane(spre exemplu mandatar, tutore, avocat
etc.). In această accepţiune calitatea este definită în legătură cu problema
modului de reprezentare a părţilor în faţa organelor judiciare.
!! însă, în sens procesual, prin calitate se înţelege şi îndreptăţirea
unei persoane fizice sau juridice de a participa la activitatea judiciară. în
acest sens vom trata noţiunea în această secţiune a cursului.

Determinarea calităţii procesuale este denumită în ştiinţa dreptului

procesual civil legitimare procesuală. .Legitimarea procesuală implică
determinarea persoanelor fizice sau juridice care au îndreptăţirea de a
participa la activitatea judiciară. Reclamantul este titularul dreptului sau
interesului încălcat sau lezat, iar pârâtul este, de regulă, numai persoana
despre care se afirmă că a încălcat dreptul sau interesul reclamantului.
Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între
reclamant şi cel care este titularul dreptului din raportul juridic dedus
judecăţii (calitate procesuală activă) precum şi între pârât şi cel obligat în
acelaşi raport juridic (calitatea procesuală pasivă).
Spre deosebire de capacitatea procesuală care se apreciază în
general, pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se
determină în concret, „la speţă”, în raport de litigiul dedus judecăţii.
în anumite situaţii, trebuie reţinut că legiuitorul recunoaşte legiti­
marea procesuală şi altor persoane sau organe decât titularul dreptului. De
exemplu Ministerul Public poate pomi acţiunea civilă ori de câte ori este
necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri
expres prevăzute de lege ( art. 45 al. 1 C.pr.civ.); cererea de încuviinţare a
adopţiei poate fi introdusă şi de Direcţia de protecţie socială de la domiciliul
adoptatorilor ( art.35 al.l din Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al
adopţiei.

b. Justificarea calităţii procesuale

întrucât reclamantul este acela care declanşează procedura judiciară

, lui îi revine obligaţia de a justifica atât calitatea sa procesuală cât şi
calitatea procesuală a pârâtului.

124A se vedea în acest sens I.Leş, Participarea..., p.24-52

61
 Iniţial, indicarea calităţii procesuale se face prin cererea de chemare
în judecată. Legitimarea procesuală se determină după împrejurările de fapt
şi de drept prezentate de reclamant în cuprinsul acesteia. Această obligaţie
îşi are originea în prevederile art.l 12C.pr.civ.
Justificarea calităţii procesuale nu presupune cu necesitate existenţa
unui drept subiectiv sau a unei obligaţii incluse în conţinutul obiectului unui
raport juridic civil de drept material. Ea poate să vizeze şi afirmarea unui
interes legitim. Justificarea calităţii procesuale se raportează la acele
împrejurări de fapt şi de drept care conferă unei persoane posibilitatea de a
participa la activitatea judiciară, fiind în strânsă conexiune cu accesul liber
la justiţie.125
Justificarea legitimării procesuale prin acele împrejurări de fapt
obişnuite pe care reclamantul le expune în cererea de chemare în judecată şi
prin care pretinde nesocotirea unui drept sau interes poartă denumirea de
legitimare procesuală ordinară.
Atunci când legitimarea procesuală este recunoscută şi unor
autorităţi publice, instituţii sau chiar persoane fizice care nu pretind în
justiţie protejarea unui drept propriu ne aflăm în faţa unei legitimări
procesuale extraordinare126{ a se vedea pentru exemplu art.45C.pr.civ.,
art.1372C.civ., art.l din Lg. nr.554/2004 a contenciosului administrativ
etc.).
La legitimarea procesuală extraordinară face trimitere şi Noul Cod
în art.36 ,cu titlu marginal „legitimarea procesuală a altor persoane”, care
reglementează posibilitatea existenţei legitimării procesuale extraordinare în
cazurile prevăzute de lege. în aceste cazuri, se pot introduce cereri sau se
pot face apărări, de către persoane, organizaţii, autorităţi sau instituţii, care
fără a justifica un interes personal, acţionează pentru apărarea drepturilor
sau intereselor legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale sau, după
caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general.

c. Obligaţiile instanţei în legătură cu calitatea procesuală.

Instanţa este obligată să verifice atât calitatea procesuală activă cât

şi calitatea procesuală pasivă.
în privinţa reclamantului trebuie să constate care este titularul
dreptului în raportul juridic dedus judecăţii ori care este persoana care se
poate prevala de interesul ce poate fi realizat pe calea justiţiei.

125 Pentru detaliere a se vedea I.Leş,op.cit., p. 120-123;

126 Pentru această calificare a legitimării procesuale în ordinară şi extraordinară a se vedea
I.Leş, op.cit., p.120;

62
 în privinţa pârâtului trebuie verificat, pornind de la acelaşi raport
juridic supus cercetării instanţei, dacă el este obligat în acel raport.
în cazul căilor de atac, instanţa este obligată să verifice în privinţa
calităţii procesuale a părţilor, dacă acestea au participat la judecată în primă
instanţă 21.
Examinarea calităţii procesuale a părţilor se poate face în tot cursul
judecăţii, în Cod nefiind stabilită o etapă procesuală limită până la care ar
trebui făcută această cercetare.

d. Transmiterea calităţii procesuale

Părţile pot dobândi sau transmite drepturi chiar în cursul procesului
şi tocmaiîn legătură cu pretenţiile deduse judecăţii.
Drepturile şi obligaţiile procedurale pot fi transmise fie unei alte
părţi din proces, fie unei persoane străine de proces.
Transmiterea calităţii procesuale poate fi legală (în virtutea legii) sau
convenţională(pe baza acordului de voinţă).
Noţiunea transmiterii calităţii procesuale este reglementată expres de
art.37-38 din Noul Cod.

S Transmisiunea legală a calităţii procesuale, active sau pasive,

poate avea loc în cazul succesiunii şi al reorganizării persoanelor juridice.
Moştenitorii care acceptă moştenirea preiau toate drepturile şi
obligaţiile procesuale ale autorului lor, inclusiv calitatea de reclamant sau
pârât, după cum defunctul avea în proces legitimare procesuală activă sau
pasivă. De regulă acest lucru se produce în acţiunile cu caracter
patrimonial, întrucât calitatea procesuală nu poate fi transmisă, în principiu,
în acţiunile cu caracter strict personal.
Prin excepţie de la această regulă, unele acţiuni pot fi continuate de
moştenitori, dacă acestea au fost promovate de autorul lor în timpul vieţii.
Aşa este cazul acţiunilor în tăgada paternităţii, cele în stabilirea filiaţiei,
precum şi al acţiunii de divorţ reglementată de art. 380 Cod civil.

Posibilitatea transmiterii calităţii procesuale este prevăzută de lege şi

în cazul reorganizării persoanelor juridice. în asemenea împrejurări,

127 Recurenţii nu au participat la judecarea cauzei soluţionată prin sentinţa civilă

nr.527/1998.Nefiind părţi în proces, ei nu au calitatea de a declara recurs împotriva
hotărârii care a soluţionat un litigiu între alte persoane şi care în aceste condiţii nu le este
opozabilă. Dispoziţiile legale care reglementează căile de atac se referă numai la
promovarea lor de către părţi, adică de persoanele care au participat la judecarea pricinii”-
C.S.J, secţia contencios administrativ decizia.nr. 1929/2001, Pandectele române nr.3/2002,
p. 109;

63
drepturile şi obligaţiile
5 persoanei juridice reorganizate
i
se preiau de
t
către
persoana juridică care dobândeşte bunurile . Această transmitere se
realizează şi în privinţa drepturilor şi obligaţiilor procesuale.
O atare transmitere nu poate avea loc, în principiu, în cazul
falimentului persoanei juridice.
în cazul persoanelor juridice transmisiunea poate avea loc şi în
• 129
virtutea unui act normativ .

S Trasmisiunea convenţională a calităţii procesuale poate interveni

în următoarele cazuri:
- cesiunea de creanţă130, care conferă cesionarului calitatea procesuală activă
faţă de debitorul cedat; 1 •ţ 1
- preluarea datoriilor , care atribuie celui către care s-au transmis, calitate
procesuală pasivă;
- vânzarea bunului litigios, care conferă cumpărătorului, după caz,
legitimarea procesuală activă sau pasivă.
Beneficiarul unei transmisiuni universale poate deveni parte în orice
proces al autorului său, în timp ce beneficiarul unei transmisiuni cu titlu
particular poate deveni parte doar în procesul care se referă la obiectul
respectiv.

Din punct de vedere al întinderii, transmisiunea poate fi universală,

cu titlu universal şi cu titlu particular.
> Transmisiunea calităţii procesuale este universală dacă există un
singur moştenitor legal sau un legatar universal, iar în cazul unei persoane
juridice atunci când are loc o fuziune, absorbţie, transformare.
> Transmiterea este cu titlu universal când există mai mulţi
moştenitori legali ori un legatar cu titlu universal, sau se pune problema
dizolvării totale ori parţiale a persoanei juridice.
> Transmiterea cu titlu particular are loc în cazul legatului cu titlu
particular sau al transmiterii convenţionale.

Persoana care dobândeşte calitate procesuală ca urmare a transmiterii

acesteia, în condiţiile arătate mai sus, va prelua procedura în starea în care

128 în acest sens stipulează prevederile art.235, art.237,art.241 şi art.242 Cod civil;
129 Spre exemplu art,15din 0ug.nr.85/2004 se prevede preluarea de către A.V.A.S. a
drepturilor şi obligaţiilor B.C.R., în toate procesele şi cererile izvorâte din activitate
Bancorex SA;
130 Reglementată de art.1315 şi urm.Cod civil în ceea ce priveşte contractul şi art.1566-1592
Cod civil ca mijloc de transformare şi transmitere al obligaţiilor;
131 Reglementată de art. 1599-1608 din Codul civil;

64
aceasta s-a aflat în momentul introducerii sale în proces. Astfel, activitatea
procesuală urmează să continue în contradictoriu cu noul titular al
drepturilor şi obligaţiilor. Actele procedurale îndeplinite anterior vor fi
opozabile părţii introduse în proces ca urmare a transmiterii calităţii
procesuale.

HNoul Cod stabileşte reguli distincte la art.38132 în cazul actelor de

transmitere cu titlu particular.
In cazul transmiterii prin acte între vii judecata se continuă între
părţile iniţiale, deci nu are loc transmiterea de drept a calităţii procesuale.
In cazul transmiterii pentru cauza de moarte, judecata va continua
cu succesorul universal sau cu titlu universal al autorului, după caz.
In viziunea Noului Cod succesorul cu titlu particular este obligat să
intervină în proces numai dacă are cunoştinţă despre acesta. El poate fi
introdus în cauză şi din oficiu sau la cerere, instanţa urmând să decidă, după
împrejurări şi ţinând seama de poziţia celorlalte părţi, dacă înstrăinătorul sau
succesorul va rămâne sau, după caz, va fi scos din proces.
Noul Cod reglementează şi efectele hotărârii pronunţate contra
înstrăinătorului sau succesorului universal sau cu titlu universal133, acestea
producându-se de drept şi contra succesorului cu titlu particular, fiind
opozabilă întotdeauna acestuia, cu excepţia cazurilor când a dobândit
dreptul cu bună credinţă şi nu mai poate fi evins, potrivit legii de adevăratul
titular.

e. Sancţiunea lipsei calităţii procesuale

Lipsa calităţii procesuale poate fi invocată pe cale de excepţie.
Excepţia lipsei calităţii procesuale134 este calificată:
-excepţie de fond (pentru că este în legătură cu una din condiţiile de
exerciţiu ale acţiunii);
-peremptorie sau dirimantă (pentru că tinde la respingerea acţiunii);
-absolută (pentru că normele care reglementează această condiţie de
exerciţiu au caracter imperativ).
Excepţia lipsei de calitate procesuală poate fi invocată de oricare
dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice stare a pricinii,
iar admiterea excepţiei face de prisos cercetarea fondului dreptului.

132 Cu denumirea marginală „Situaţia procesuală a înstrăinătorului şi a succesorilor săi”;

133 Adică într-un proces la care dobânditorul actual al bunului nu a luat parte-sn;
134 Pentru detalii se poate consulta M.Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, ed.a
Il-a, Ed.Universul Juridic, 2006 şi A.Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil,
Ed.Dacia,Cluj Napoca, 1983;

65
 în urma admiterii excepţiei,acţiunea ( cerere de chemare în judecată,
cerere de intervenţie, cale de atac etc.), se va respinge ca fiind introdusă de o
persoană fără calitate procesuală sau ca fiind introdusă împotriva unei
persoane lipsite de calitate procesuală135.
!! Soluţionarea excepţiei poate fi uneori o chestiune relativ simplă,
atunci când lipsa calităţii procesuale se poate stabili independent de
problema temeiniciei acţiunii. în alte situaţii însă, soluţionarea excepţiei este
mai dificilă şi poate fi rezolvată numai odată cu fondul cererii.
De exemplu, într-o acţiune reală, a stabili că reclamantul nu are
calitate procesuală înseamnă a stabili că acesta nu este titularul dreptului din
raportul dedus judecăţii şi că deci, acţiunea nu este întemeiată.
Atunci când pentru soluţionarea excepţiei şi a fondului este necesară
administrarea de probe, art.137al.2C.pr.civ. permite unirea excepţiei cu
fondul. însă şi în acest caz instanţa se pronunţă mai înainte asupra excepţiei
şi apoi asupra fondului.
!! Dacă acţiunea a fost respinsă ca efect al admiterii excepţiei lipsei
calităţii procesuale, este posibil să se formuleze o nouă acţiune fie de către
persoana cu calitate procesuală (când acţiunea a fost respinsă pentru lipsa
calităţii procesuale active), fie împotriva persoanei obligate în raportul
juridic dedus judecăţii (atunci când acţiunea a fost respinsă pentru lipsa
calităţii procesuale pasive).

4.4.3. Existenta interesului

Activitatea judiciară nu poate fi iniţiată şi întreţinută fără justificarea

unui interes de către persoana care solicită instanţei de judecată soluţionarea
unei cereri.
! Codul de procedură civilă nu prevede, în mod expres, interesul ca o
condiţie generală pentru ca o persoană să poată deveni parte în procesul
civil. Condiţia interesului este prevăzută de lege doar în unele situaţii
particulare: în cazul intervenţiei (art.49 C.pr.civ.) şi al acţiunii în constatare
(art.l 11 C.pr.civ.).
!! Această situaţie nu mai este însă tolerată de Noul Cod care
inserează în art.32, printre condiţiile de exercitare a acţiunii civile şi
justificarea unui interes. La art.33 sunt enumerate condiţiile interesului,
respectiv acesta să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Este
prevăzută şi o situaţie de excepţie în cazul interesului care nu este născut şi
actual, când se poate totuşi introduce o cerere de chemare în judecată, însă
numai cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv, grav ameninţat

135Soluţia este prevăzuta în mod expres de art.39 al.l Noul Cod;

66
sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar
putea repara.
A j

In doctrină s-a arătat că prin interes se înţelege folosul practic,

imediat pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mişcare a
procedurii judiciare. Spre exemplu, interesul reclamantului este acela de a
obţine o hotărâre judecătorească de restabilire a dreptului încălcat.
Scopul introducerii acestei cerinţe constă în evitarea unor litigii
lipsite de orice utilitate pentru reclamant, în menajarea timpului
magistraţilor al căror rol nu trebuie să fie încărcat cu litigii inutile şi
descurajarea procesomanilor.

Interesul poate să fie:

> material, patrimonial ( de exemplu atunci când se urmăreşte
restituirea unui împrumut, plata unei datorii, revendicarea unui bun, etc.);
> moral, nepatrimonial (de exemplu în cazul punerii sub interdicţie,
măsura este de natură să-l apere atât pe cel pus sub interdicţie cat şi pe terţii
cu care ar putea încheia diferite acte juridice);

Reclamantul trebuie să justifice interesul de a promova acţiunea

numai în persoana sa, nu şi în persoana pârâtului.
Această condiţie trebuie să existe nu numai la data declanşării
procedurii judiciare, ci pe tot parcursul procesului. Deasemeni interesul
trebuie justificat şi în legătură cu toate acţiunile procesuale ale
reclamantului, de pildă cereri, excepţii, probe, căi de atac, executare silită
etc.

a. Condiţiile interesului

Numai justificarea unui interes nu este suficientă pentru promovarea

unei acţiuni.
Interesul afirmat în justiţie trebuie să îndeplinească şi anumite
cerinţe şi anume: să fie legitim, personal, născut şi actual.
S Legitimitatea interesului presupune conformitatea sa cu ordinea
de drept şi cu regulile de convieţuire socială. El nu trebuie să contravină
legii. Interesul este aşadar, legitim, doar atunci când este în concordanţă cu
dreptul obiectiv, adică numai dacă pretenţiile formulate izvorăsc dintr-un
raport juridic recunoscut de lege. De asemenea, mai este necesar ca dreptul
subiectiv pe care se întemeiază să fie exercitat potrivit cu destinaţia sa
economică sau socială.

136 I.Stoenescu,S.Zilberstein, op.cit.,p.297;

67
 Exercitarea unui drept subiectiv fară interes legitim , deci împotriva
scopului său recunoscut de lege, constituie un abuz de drept care trebuie
sancţionat ( art.723al.2C.pr.civ.). Totuşi o eroare de apreciere, o greşeală de
gândire nu poate duce automat la concluzia că cererea de chemare în
judecată sau apărarea este temerară şi deci, abuzivă. Revine judecătorului
sarcina de a stabili, în funcţie de datele concrete ale speţei, în ce măsură
cererea a fost făcută în condiţiile care să justifice greşeala gravă sau reaua
credinţă.
■S Interesul afirmat în justiţie trebuie să fie personal, adică să fie
propriu celui care promovează acţiunea sau celui care se apără în procesul
civil. Această cerinţă exprimă ideea că nu este îngăduit unei persoane să
apere interesul unei alte persoane şi pe cale de consecinţă nici interesul
colectiv. Condiţia este îndeplinită şi atunci când acţiunea este promovată de
persoane sau organe cărora legiuitorul le-a recunoscut legitimarea
procesuală.
■S Interesul trebuie să fie născut şi actual, să existe în momentul în
care este formulată cererea, pentru că rolul judecătorului este de a rezolva
litigii deja născute. Un interes eventual, ca şi un interes care a trecut, a fost
depăşit, nu poate fi luat în considerare. în doctrină s-a spus că interesul este
actual în sensul că dacă cel interesat nu ar recurge la acţiune în momentul
respectiv s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu.
!!!Excepţie: se poate întâmpla uneori ca interesul să fie actual fară
ca dreptul să aibă acest caracter - în situaţiile prevăzute de art.l 10 C.pr.civ.
O primă excepţie consacră posibilitatea promovării unei acţiuni în
materie de locaţiune imobiliară înainte de împlinirea termenului. Hotărârea
va putea fi executată însă numai pe data împlinirii termenului.
A doua excepţie vizează acţiunile privitoare la pensii de întreţinere
sau alte prestaţii periodice. Şi aceste acţiuni pot fi introduse înainte de
împlinirea termenului.
Ultima excepţie se referă la posibilitatea instanţei de judecată de a
încuviinţa, înainte de împlinirea termenului, cereri pentru executarea unor
obligaţii civile, atunci când se apreciază că o atare măsură este de natură să
conducă la păgubirea creditorului, dacă s-ar aştepta împlinirea termenului.
Toate excepţiile menţionate sunt reluate şi de Noul Cod în art.34
denumit marginal „Realizarea drepturilor afectate de un termen”.

137 Pentru amănunte privind abuzul de drept şi aplicaţii în materia drepturilor procesuale
civile, a se vedea I.Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed.Dacia, Cluj
Napoca, 1988, p.50-133 şi 202-223;

68
 b. Sancţiunea lipsei interesului.
Lipsa interesului în promovarea oricărei forme procedurale din
cadrul acţiunii sau a uneia din cerinţele sale se invocă pe cale de excepţie.
Excepţia lipsei de interes138 este o excepţie de fond, peremptorie,
absolută.
Dacă excepţia se admite, acţiunea va fi respinsă pentru lipsă de
interes.
Respingerea acţiunii în aceste condiţii nu poate fi invocată cu
autoritate de lucru judecat într-o altă acţiune, promovată într-un moment în
care interesul s-a născut şi întruneşte şi celelalte condiţii.

475. Intervenţia în proces

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul este cel care fixează

limitele cadrului procesual pasiv, stabilind care sunt persoanele care trebuie
să răspundă pretenţiilor sale. Hotărârea ce se va pronunţa va fi opozabilă, în
aceste condiţii doar reclamantului şi pârâtului, pentru terţi ea constituind
130
„un res inter allios acta ” . Pentru ca hotărârea să fie opozabilă şi altor
persoane, interesate în proces sau participante la raporturi juridice colaterale
dar care se răsfrâng asupra părţilor din proces, este necesar ca aceste
persoane să fie introduse în proces.
Interesul introducerii în proces a altor persoane poate să aparţină
părţilor, care pot chema în judecată terţii străini de proces, prin intermediul
unei cereri de intervenţie forţată.
Interesul de a participa la judecata unei pricini care se desfăşoară
între anumite părţi poate sa aparţină şi exclusiv terţilor, aceştia putând să
intervină singuri în cauză, prin intermediul intervenţiei voluntare.
Intervenţia140 a fost definită141 ca acea instituţie procesuală care
conferă terţului posibilitatea de a participa din propria iniţiativă într-un
proces în curs de judecată între alte persoane în scopul valorificării unui
drept propriu sau spre a sprijini apărarea reclamantului sau pârâtului.
Această definiţie nu acoperă şi situaţia intervenţiei forţate, la cererea
uneia dintre părţi.

138 Pentru o analiză mai aprofundată a se vedea M,Tăbârcă, Excepţiile..., şi A.Bacaci,

Excepţiile...;
139 Doar în mod excepţional hotărârea produce efecte erga omnes, cum ar fi spre exemplu
în materie de stare civilă;
140 Pentru istoricul instituţiei a se vedea I.Leş, Participarea....,p.100-102;
141 I.Leş, Participarea..., p. 119;

69
 4.5./ . Condiţii generale de admisibilitate a participării terţilor în
proces

Dreptul a de participa într-un proces civil desfăşurat între alte părţi

nu este acordat necondiţionat. Intervenţia este supusă unor cerinţe de fond şi
formă.
în primul rând şi în cazul participării terţelor persoane în procesul
civil trebuie să fie întrunite condiţiile necesare pentru împlinirea oricărei
activităţi judiciare: capacitatea procesuală de folosinţă, calitatea procesuală
şi afirmarea unui interes.
în al doilea rând este vorba despre respectarea unor condiţii
specifice. Aceste condiţii specifice se referă la: existenţa unui proces civil
pendinte şi existenţa unei legături de conexitate între cererea principală şi
cea de participare a terţului la activitatea judiciară. De asemenea, afirmarea
unui interes în faţa organelor judiciare îmbracă unele aspecte specifice.
Interesul, ca şi condiţie a promovării acţiunii/cererii este prevăzut în mod
expres.

a. Existenţa unui proces civil în curs de judecată

Condiţia enunţată poate fi desprinsă din chiar partea finală a art.49
alin.l C. pr.civ. Potrivit acestui text, intervenţia se poate promova “într-o
pricină ce se urmează între alte persoane”.
Noul Cod vorbeşte de intervenţia într-un „proces care se judecă
între părţile originare”142.
Aşa fiind, numai în cadrul unui proces civil în curs de desfăşurare
terţul poate promova o cerere de intervenţie. Aceasta presupune cerinţa ca
terţul să nu fi participat în calitate de reclamant sau de pârât în procesul civil
respectiv. în consecinţă, intervenientul trebuie să fie străin de proces până în
momentul formulării cererii de intervenţie. în practica judiciară143 s-a statuat
că persoana care a participat ca reclamant într-un proces nu poate formula
cerere de intervenţie în interes propriu în acel litigiu.

b. Existenţa unei legături de conexitate

Legătura de conexitate implică existenţa unei anumite relaţii între
cererea privind participarea terţilor şi cererea principală, legătură care face
ca protejarea interesului terţului sau al uneia dintre părţile principale să nu
se poată realiza fără soluţionarea conexă a cererilor respective.

142 Art.60alin. 1 Noul Cod;

143 Tribunalul Reg.Bacău, dec.nr. 1799/1956, cu nota de Al.Niţă, Revista Legalitatea
Populară nr.2/1957,p.219-222;

70
 Condiţia legăturii de conexitate dintre cererea principală şi cererea
de intervenţie a terţului nu trebuie confundată cu excepţia de conexitate144
reglementată de art. 164 C. pr.civ.
în primul rând, conexitatea reglementată de textul menţionat implică
întrunirea a două sau mai multe acţiuni civile distincte, în curs de
soluţionare, la aceeaşi instanţă sau la instanţe deosebite, acţiuni cu care
instanţele au fost sesizate separat. Ea presupune două dosare diferite,
înregistrate separat. Doar o mai bună administrare a justiţiei impune ca cele
două cauze să fie reunite.
în al doilea rând, în cazul participării terţilor în proces intervenţia lor
vizează un litigiu deja declanşat între părţile principale. Aşadar, într-o
asemenea împrejurare nu se pune problema reunirii mai multor procese în
curs de soluţionare. Este vorba despre o cerere care se înregistrează în
dosarul principal.

4.5.2. Efectele generale ale intervenţiei sunt:

> terţul devine parte în proces, cu toate consecinţele ce decurg din

această calitate;
> hotărârea este opozabilă şi are autoritate de lucru judecat şi faţă
de intervenient;
> intervenientul poate să exercite căile de atac în condiţiile
prevăzute de lege;
> se prorogă competenţa instanţei asupra cererii de intervenţie;

Codul de procedură civilă consacră două forme ale intervenţiei în

procesul civil: intervenţia voluntară şi intervenţia forţată145.

4.5.3.Intervenţia voluntară

Această formă de intervenţie este reglementată de art.49-56C.pr.civ.

Noul Cod reglementează această instituţie în art.60-66.
După ce în aliniatul 1 art.49 prevede că oricine are interes poate
interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane, în alin. 2 stabileşte
că intervenţia este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept
al său, iar în alin.3, că intervenţia este în interesul uneia din părţi când
sprijină numai apărarea acesteia.
Situaţia este astfel reglementată şi în Noul Cod (art.60) care
nuanţează însă exprimarea în cazul intervenţiei principale arătând că

144 A se vedea M.Gheciu, Efectele juridice ale intervenţiei terţelor persoane în procesul
civil român, Studii şi cercetări juridice nr.2/1968,p.257;
145 Aceste forme de intervenţie se regăsesc şi în Noul Cod;

71
intervenientul în interes principal este şi cel care pretinde pentru sine un
drept strâns legat de dreptul dedus judecăţii.
Intervenţia voluntară este definită ca fiind cererea unui terţ de a intra
într-un proces pornit de alte părţi, pentru a-şi apăra un drept propriu sau
pentru a apăra dreptul unei părţi din acel proces14 .
Din această definiţie rezultă că intervenţia voluntară este de două
feluri: în primul caz este principală, iar în cel de-al doilea accesorie.
Nou Cod reglementează distinct ambele forme în articolele 6 Îşi 62
cu denumirea marginală „Intervenţia principală” şi „Intervenţia accesorie”.

a. Intervenţia principală

> Noţiunea şi trăsăturile intervenţiei principale.

Potrivit art.49 al.2 C.pr.civ.„intervenţia este în interes propriu când

cel care intervine invocă un drept al său.”
Intervenţia principală constituie, în primul rând, un incident
procedural de natură a amplifica cadrul iniţial cu privire la părţile în proces.
!! Intervenţia principală constituie o veritabilă acţiune civilă. De
aceea pentru exercitarea intervenţiei principale sunt necesare aceleaşi
condiţii ca şi pentru acţiunea civilă.
Din punct de vedere formal, art.50 alin.l C.pr.civ. precizează „ că
cererea de intervenţie în interes propriu va fi făcută în forma prevăzută
pentru cererea de chemare în judecată”. Prin urmare, intervenţia va trebui să
întrunească toate condiţiile de formă prevăzute de art.l 12 C. pr.civ.

Intervenţia principală poate fi definită147 ca o acţiune prin care terţul

intervenit formulează o pretenţie distinctă dar conexă cu cererea principală,
într-un proces pendinte între alte persoane, în scopul obţinerii unei hotărâri
judecătoreşti favorabile.
Intervenţia principală este una din formele de participare a terţilor în
proces a cărei aplicabilitate în practică este frecventă. Adesea, intervenţia
principală este exercitată în cadrul unor acţiuni imobiliare, în litigiile
locative, precum şi în litigiile succesorale.

Intervenţia principală trebuie să îndeplinească şi unele condiţii

speciale. Aceste condiţii vizează afirmarea unui drept care se valorifică prin
intervenţia principală şi forma cererii.

146 Este o definiţie acceptată de mai mulţi autori: V.M.Ciobanu,op.cit.jp.325, M.Tăbârcă,

op.cit.,pA7Q,
147 în acest sens I.Leş,op.cit.,p. 136;

72
 Condiţia afirmării unui drept subiectiv se desprinde neîndoielnic din
chiar dispoziţiile art.49 al.2 C.pr.civ. Intervenientul principal urmăreşte
valorificarea unui drept propriu în faţa organelor de judecată. De aceea terţul
trebuie să afirme în justiţie un drept subiectiv sau o situaţie juridică ocrotită
de lege. Nu este necesar însă ca dreptul să existe în realitate, fiind suficientă
doar afirmarea lui. Existenţa dreptului subiectiv este doar una din condiţiile
admiterii în fond a intervenţiei principale.
148
> Domeniul de aplicabilitate a intervenţiei principale

în doctrină şi jurisprudenţă se consideră că intervenţia principală

poate fi folosită în orice materie, întrucât nici o dispoziţie expresă a legii nu
o limitează.
Totuşi de la regula principală există şi excepţii şi se impun anumite
nuanţări în legătură cu admisibilitatea ei în anumite materii.
în primul rând intervenţia principală are o sferă restrânsă de aplicare
în materia raporturilor privind starea şi capacitatea persoanelor149. Soluţia
este pe deplin explicabilă, deoarece în acest domeniu acţiunile au un
caracter strict personal şi ca atare pot fi exercitate numai de titularul
dreptului subiectiv. Astfel, de pildă, intervenţia este inadmisibilă în acţiunile
având ca obiect anularea sau desfacerea căsătoriei, în acţiunile privind
punerea sub interdicţie, în acţiunile privitoare la anularea adopţiei.
Intervenţia principală este admisibilă şi în cadrul procedurii
ordonanţei preşedinţiale dacă prin aceasta nu se aduce atingere soluţionării
cu celeritate a cauzei.
Specificul procedurii ordonanţei preşedinţiale determină o limitare a
intervenţiei principale în această materie150. Prin intermediul intervenţiei
principale nu se poate valorifica, în cadrul ordonanţei preşedinţiale, un drept

148 Pentru unele discuţii se poate consulta E.Popa, Discuţii în legătură cu intervenţia în
interes propriu în cazul contenciosului administrativ, Revista Dreptul nr.l/1995,p.70-71;
I.Leş, Cu privire la participarea terţelor persoane în litigiile de muncă, Revista Română de
Drept nr. 12/1979,p.27-31;T.Pop, Opinii în legătură cu unele aspecte jurisprudenţiale
actuale în domeniul dreptului procesual, Revista Dreptul nr.12/1994, p.19-
20;C.Roşu,R/Bercea, Limitele intervenţiei voluntare în litigiile întemeiate pe Legea
nr.10/2001 şi Legea nr.112/1995, Revista Dreptul nr.7/2003, p.63;I.Deleanu, Gh.Buta,
Unele observaţii cu privire la intervenţia voluntară accesorie a unui terţ în procesul civil,
Curierul Judiciar nr.4/2007,p.70; G.D.Mihali, V.M.Ciobanu(II), Discuţii privind
admisibilitatea formulării cererii reconvenţionale şi în cazurile cererilor de participare a
terţilor în procesul civil, Revista Dreptul nr.2/1999, p.35; O.Puie, Intervenţia în interes
propriu în litigiile de contencios administrativ, Pandectele Române nr.9/2008, p.73-81;
149 In acest sens dec.civ.nr. 1890/1992 a C.S.J.,s.civ., Dreptul nr.8/1993,p.70;
150 A se vedea C.Crişan, Ordonanţa preşedinţială, Editura Academiei R.S. România,
Bucureşti, 1976, p.209-210;

73
propriu al terţului. 151într-un asemenea cadru procesual se adoptă doar
măsuri vremelnice în cazuri urgente, astfel încât dacă prin intervenţia
principală se urmăreşte doar luarea unor astfel de măsuri, o atare cerere este
admisibilă.
1S9
• •
Intervenţia principală nu este admisibilă în revizuire întrucât
revizuirea fiind o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se cercetează
existenţa unor aspecte pe care legiuitorul le-a considerat ca fiind de natură
să ducă la retractarea hotărârii atacate, aceasta se poate discuta numai în
prezenţa celor care au fost părţi153 în procesul în care s-a pronunţat hotărârea
supusă revizuirii154. Situaţia este aceeaşi în privinţa contestaţiei în anulare.
Intervenţia în interes propriu este admisibilă într-o acţiune posesorie,
cu condiţia ca terţul să nu invoce un drept real, care poate fi valorificat pe
calea acţiunii petitorii, ci să pretindă pentru sine posesia imobilului cu
privire la care poartă litigiul.

> Procedura intervenţiei principale

• Competenţa
-aparţine instanţei care soluţionează cererea principală;
-cererea de intervenţie se poate depune numai în faţa primei instanţe şi
înainte de închiderea dezbaterilor(pentru asigurarea principiului contra-
dictorialităţii şi al dublului grad de jurisdicţie);
-cu acordul părţilor, se poate face şi în faţa instanţei de apel;
• Admisibilitatea în principiu
-discuţia asupra admisibilităţii în principiu este specifică intervenţiei
principale;
-instanţa deliberează şi dispune asupra admisibilităţii numai după ascultarea
părţilor şi a celui care intervine;
-dezbaterile sunt limitate la condiţiile de admisibilitate; nu se examinează
temeinicia cererii;

151 Pentru această opinie a se vedea I.Leş, op.cit.,p. 138;

152 în acest sens a dispus C.S.J., s.civ. prin dec.civ. nr.5527/2001, nr.3362/2000,
nr.424/1999
153 C.Roşu, A.Fanu-Moca, Discuţii în legătură cu admisibilitatea declarării recursului de
către terţii care au participat în procesul civil la prima instanţă, dar nu au apelat sentinţa
acesteia, Revista Dreptul nr.5/2000, p.67;
154 Pentru o opinie contrară a se vedea G.Boroiu, O.Spineanu Matei, op. c/£,p. 141; în
concepţia autorilor o intervenţie voluntară principală va fi admisibilă la rejudecarea
fondului ca urmare a admiterii unui motiv de revizuire ce a condus la desfiinţarea hotărârii
atacate, spre exemplu, motivul prevăzut de art.322pct.8 C.pr.civ., dacă revizuirea a fost
îndreptată împotriva unei hotărâri de prima instanţă sau chiar a unei hotărâri date în apel,
dar, în acest din urmă caz, este nevoie de acordul părţilor;

74
 -instanţa se pronunţă prin încheiere care se atacă odată cu fondul; încheierea
v e caracter interlocutoriu;
| -intervenţia şi înscrisurile ataşate se comunică părţilor după admiterea în
[ principiu;
Noul Cod arată155 că împotriva încheierii de respingere ca
inadmisibilă a intervenţiei se poate declara apel(dacă încheierea s-a dat în
primă instanţă) sau recurs(dacă încheierea s-a dat în apel) în 5 zile de la
comunicare sau pronunţare (după cum sunt prezente părţile);dosarul se
înaintează, în copie certificată, instanţei competente în 24 de ore de la
expirarea termenului ;întâmpinarea nu este obligatorie; calea de atac se
judecă în cel mult 10 zile de la înregistrare;
• Apărări
-părţile împotriva cărora se îndreaptă intervenţia pot depune întâmpinare;
-se poate formula şi cerere reconvenţională156 împotriva intervenţiei;
• Actele de procedură ale intervenientului
Intervenientul „va lua procedura în starea în care se află în
momentul admiterii intervenţiei; actele de procedură următoare se vor
îndeplini şi faţă de cel care intervine”.
Actele de procedură îndeplinite anterior admiterii în principiu nu se
mai repetă şi faţă de intervenient.
Aceasta înseamnă că intervenientul nu va mai putea invoca
excepţiile relative ivite anterior admiterii în principiu a intervenţiei; în
schimb, terţul intervenient va putea invoca în tot cursul procedurii orice
excepţii de ordine publică; are şi posibilitatea de a propune administrarea
unor dovezi corespunzătoare pentru a-şi proba pretenţiile afirmate în
justiţie157.
• Calitatea intervenientului
-parte în proces;
-în această calitate terţul intervenient va avea, în principiu, drepturile şi
obligaţiile prevăzute de lege pentru părţile principale;
-terţul intervenient se bucură însă şi de o poziţie independentă faţă de
celelalte părţi, fapt pentru care este considerat ca un veritabil reclamant în
procesul civil;
• Soluţionare
-odată cu acţiunea principală;
-se pronunţă o singură hotărâre;

155 Art.63al.4;
156 A se vedea şi G.D.Mihali,V.M.Ciobanu, Discuţii..., Revista Dreptul nr.2/1999, p.36-37
şi 40;
157 în acest sens se prevede şi în mod expres în Noul Cod-art.64al.2;

75
-dacă intervenţia întârzie judecata, se poate dispune disjungerea de cererea
principală; instanţa investită iniţial va rămâne competentă să soluţioneze şi
intervenţia disjunsă;
-dacă cererea de intervenţie şi cererea principală au acelaşi obiect nu pot fi
admise amândouă în întregime, întrucât se exclud reciproc;
-dacă se admite în întregime cererea principală, va fi respinsă cererea de
intervenţie;
-pot fi admise ambele în parte, respinse în întregime ambele sau una admisă
şi cealaltă respinsă;
• Efecte
-lărgeşte cadrul procesual cu privire la părţi;
-extinde obiectul procesului;
-prorogă competenţa în mod legal;
-întrerupe cursul prescripţiei;

b. Intervenţia accesorie

> Noţiunea şi importanţa intervenţiei accesorii

Potrivit art.49 al.(3) Cod procedură civilă, intervenţia „este în

interesul uneia dintre părţi când sprijină numai apărarea acesteia.”
Definiţia intervenţiei accesorii poate rezulta din acest text ca fiind o
cerere incidenţă prin intermediul căreia o terţă persoană, interesată în
soluţionarea unui litigiu, intervine în procesul civil pentru apărarea
drepturilor uneia dintre părţile principale.
în literatura de specialitate, interventia
1co * accesorie este denumită şi
intervenţie conservatoare sau auxiliară .
Specificul acestei intervenţii este acela că terţul nu reclamă un drept
propriu în justiţie, respectiv o pretenţie distinctă de pretenţia părţii în
favoarea căreia a intervenit. Aceasta nu înseamnă totuşi că terţul se
converteşte într-un simplu apărător al părţii în favoarea căruia a intervenit,
într-adevăr terţul are un interes propriu în participarea la activitatea
judiciară, întrucât prin intervenţia formulată poate evita o acţiune ulterioară
împotriva sa.
Utilitatea şi importanţa intervenţiei accesorii rezidă tocmai în
necesitatea apărării pe această cale a unor interese proprii ale terţului.

> Domeniul de aplicabilitate a intervenţiei accesorii

Doctrina şi jurisprudenţă consideră în mod constant că intervenţia

accesorie este admisibilă în orice materie, întrucât nicio dispoziţie

158 A se vedea Gh.Vasu, Intervenţia principală şi accesorie, J.N. nr.6/1960, p.1090;

76
procedurală nu o limitează în mod expres. De asemenea, se apreciază că
intervenţia accesorie este admisibilă, în principiu, chiar şi în unele litigii
care se soluţionează potrivit unor norme procedurale speciale, cum este
cazul litigiilor de muncă159.
Adesea, intervenţia accesorie este folosită în practică în cadrul
acţiunilor reale imobiliare, în litigiile locative, în litigiile succesorale şi chiar
in cadrul unor litigii privitoare la stabilitatea răspunderii civile delictuale. în
schimb, această instituţie procesuală nu poate fi utilizată, în principiu, în
litigiile privitoare la starea şi capacitatea persoanei.
într-o opinie160 s-a exprimat părerea că intervenţia accesorie, dat
fiind că are natura juridică a unei simple apărări, este admisibilă de principiu
şi în căile extraordinare de atac.

> Procedura intervenţiei principale

• Competenţa
-aparţine intanţei care soluţionează cererea principală;
-se poate formula în orice fază a procesului chiar şi în faţa instanţei de
recurs161;

• Forma
-nu constituie o cerere propriu zisă, ci o apărare;
-trebuie adresată ca o simplă cerere care trebuie să îndeplinească condiţiile
impuse de art.82 C.pr.civ; nu este supusă exigenţelor prevăzute de art.l 12
C.pr.civ.
- trebuie să cuprindă menţiuni referitoare la interesul de a interveni şi partea
în favoarea căreia intervine;
-nu constituie o acţiune civilă propriu zisă ci o apărare;
-nu poate interveni în cazul căilor extraordinare de retractare;
• Admisibilitatea în principiu
-se aplică aceleaşi reguli ca şi la intervenţia principală;
• Apărări
-partea interesată (chiar şi partea în favoarea căreia intervine atunci când
consideră ca o atare apărare este contrară intereselor sale) poate depune
întâmpinare;

159 I.Leş, Cu privire la participarea terţelor persoane în litigiile de muncă, Revista Română
de Drept nr,12/1979,p.27-31;
160 G.Boroi, O.Spineanu Matei, op.cit,.p,141;Pentru admisibilitatea ei în cadrul fostului
recurs extraordinar, a se vedea Trib. Suprem, dec.civ. nr.24/1975, în îndreptar
interdisciplinar,p.303;
161 în acest sens stipulează şi art.62 din Noul Cod arătând că şi în cazul căilor extraordinare
de atac poate fi formulată o astfel de intervenţie;

77
-nu se poate formula cerere reconvenţională la cererea de intervenţie
accesorie;
• Calitatea intervenientului
-parte în proces;
-intervenientul accesoriu are poziţie subordonată părţii pentru care a
intervenit;
-se află în dependenţă procesuală faţă de partea pentru care a intervenit;
• Efecte
-poate invoca orice fel de apărări în sprijinul părţii pentru care a intervenit;
-hotărârea finală îi este opozabilă;
-apelul sau recursul declarat de cel care intervine în interesul altei persoane
se socoteşte neavenit dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăşi
apel sau recurs162; sau a renunţat, a fost anulată, perimată sau respinsă fară
i r i

cercetare în fond;
• Soluţionare
-prin hotărârea finală;
-nu poate fi disjunsă;
-soluţia este determinată de modul de soluţionare al cererii principale;
-respingerea acţiunii principale determină respingerea cererii formulate în
interesul reclamantului sau admiterea cererii formulate în interesul pârâtului;
-admiterea acţiunii principale determină admiterea cererii formulate în
interesul reclamantului sau respingerea cererii formulate în interesul
pârâtului;
-renunţarea la judecată determină rămânerea fară obiect a intervenţiei în
interesul reclamantului;
-achiesarea la pretenţiile reclamantului determină deasemeni rămânerea fară
obiect a intervenţiei în interesul pârâtului;
-dacă părţile sting litigiul,intervenientul accesoriu nu poate cere continuarea
procesului;
-suportarea cheltuielilor se va face numai de către parte nu şi de către
intervenientul accesoriu, cu excepţia cazului când se dovedeşte că a făcut
cheltuieli pentru combaterea apărărilor acestuia; propriile cheltuieli sunt
suportate de către acesta;

162 Art.56C.pr.civ.;
163 Art.66al.4 Noul Cod;

78
 4.5.4. Intervenţia forţată

a. Chemarea în judecată a altor persoane

> Definiţie şi importanţă

Chemarea în judecată a altor persoane este reglementată în art.57-59

C.pr.civ.
Potrivit art.57C.pr.civ.: „Oricare dintre părţi poate să cheme în
judecată o altă persoană care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi
reclamantul.” 164
Chemarea în judecată a altor persoane este acea formă de participare
a terţilor la activitatea judiciară care conferă părţilor principale, în scopul
preîntâmpinării unui litigiu viitor, posibilitatea de a solicita introducerea în
proces a acelor persoane ce ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi
reclamantul.
Instituţia chemării în judecată a altor persoane conduce la
soluţionarea unor raporturi juridice conexe în unul şi acelaşi cadru
procesual, contribuind în acest mod la o mai bună administrare a justiţiei.
Acesta constituie practic şi interesul părţii de a formula o cerere de chemare
în judecată a altei persoane.
Exemplu: pârâtul chemat în judecată de unul dintre creditorii săi
poate solicita chemarea în judecată şi a celorlalţi creditori pentru că în
ipoteza în care se va stabili că datorează suma pretinsă, prin acţiunea
principală, să-şi execute obligaţia faţă de toţi creditorii; deţinătorul unui bun
succesoral chemat în judecată numai de către unul din comoştenitori poate
formula o cerere de chemare în judecată a celorlalţi comoştenitori pentru a
se pronunţa o hotărâre opozabilă tuturor; când cesionarul îl cheamă în
judecată numai pe debitorul cedat care invocă plata către cedent, anterioară
notificării cesiunii, pârâtul are interes să cheme în judecată pe cedent;

> Condiţiile chemării în judecată a altor persoane

în cazul acestei cereri, pe lângă condiţiile generale pe care trebuie să

le îndeplinească un participant la procesul civil, precum şi condiţiile
generale ale intervenţiei, legea impune şi o condiţie distinctă, şi anume, că
terţul introdus în proces să poate pretinde „aceleaşi drepturi ca şi

164 Textul se regăseşte în Noul Cod la art.67;

79
reclamantul”. Acest text circumscrie domeniul de aplicabilitate al
instituţiei165.
!!Art.57 C.pr.civ. permite introducerea unui terţ în proces doar în
calitate de reclamant. Această opinie a fost statuată şi în practica instanţei
supreme166. Această formă de intervenţie nu poate fi folosită pentru
introducerea în proces a altor pârâţi167.
Calitatea procesuală de reclamant a terţului introdus în litigiu rezultă
şi din dispoziţiile art.58 C.pr.civ.
Potrivit acestui text „Cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de
intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă”. Or, calitatea
de intervenient în interes propriu nu este altceva decât o varietate a calităţii
de reclamant.
în cazul intervenţiei forţate nu se discută admisibilitatea în principiu.

> Procedura de judecată

• Forma
Sub aspect formal, cererea de chemare în judecată a altor persoane
trebuie să îndeplinească cerinţele de formă ale cererii de chemare în
judecată168, respectiv cerinţele impuse de art.l 12 C.pr.civ.
• Calitate procesuală
Această formă de intervenţie poate fi cerută atât de către reclamant
cât şi de către pârât.
Din momentul introducerii sale în proces, terţul dobândeşte
independenţă procesuală, poziţie care îi conferă posibilitatea de a renunţa la
acţiune sau la dreptul pretins. Din momentul introducerii terţului în proces
acesta va trebui să ia procedura în starea în care ea se află în momentul
intervenţiei.
Practica169 şi doctrina170 au statuat că partea care a formulat cerere de
intervenţie nu mai poate renunţa ulterior la aceasta, tocmai datorită poziţiei
de independenţă pe care o dobândeşte terţul-intervenient forţat.

165 Pentru aprofundare se poate vedea S.Buzoianu, Consideraţii teoretice şi practice legate
de atragerea terţilor în procesul civil în aplicarea principului disponibilităţii şi rolului
activ al judecătorului, Revista Dreptul, nr.8/2004, p.100-103;
166 Decizia nr. 1/1967 a Plenului Tribunalului Suprem, în Culegere de decizii de
îndrumare,p.271-274; decizia nr.150/1962 a Tribunalului Suprem, Colegiul civil, în
Culegere de decizii de îndrumare 1962, p.305;
167 A se vedea în acest sens decizia civilă nr. 1799/1956 a Tribunalului Regional Bacău, în
Revista Legalitatea Populară nr.2/1957, p.219;
168 A se vedea în acest sens I.Stoenescu,S.Zilberstein, op.cit.,p.305;
169 în acest sens a se vedea I.Leş, Notă la sentinţa civilă nr.4691 din 29 octombrie 1975 a
Judeţului Sibiu, în Revista Română de Drept nr.6/1978,p.50-51;
170 G.D.Mihali, V.M.Ciobanu, Discuţii..., Revista Dreptul nr.2/1999, p.36-38 şi 40;

80
 • Competenţa
Cererea de chemare în judecată a altor persoane poate fi promovată
numai în faţa primei instanţe. Această soluţie legislativă se întemeiază pe
necesitatea respectării principiului celor două grade de jurisdicţie.
Aşa fiind, cererea de chemare în judecată a altor persoane nu va
putea fi formulata în faţa instanţei de apel sau de recurs, chiar dacă există
acordul părţii adverse.
• Moment
Reclamantul poate formula cerere de introducere a terţului în
proces până cel mai târziu la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe,
iar pârâtul o dată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Nerespectarea termenelor menţionate atrage sancţiunea judecării separate a
cererilor, cu excepţia cazului în care părţile consimt să se judece împreună
(art.135C.pr.civ.).
• Comunicare
După înregistrarea cererii instanţa va dispune comunicarea acesteia
terţului şi părţii potrivnice. Odată cu cererea vor fi comunicate terţului şi
copii după cererea principală, după întâmpinare şi după înscrisurile de la
dosar.
• Soluţionare
Cererea d e ch em are în ju d e c a tă a a lto r p e rso a n e s e ju d ec ă odată cu
cererea principală.
Hotărârea ce se va pronunţa va trebui să cuprindă soluţii atât cu
privire la cererea de chemare în judecată a altor persoane, cât şi cu privire la
acţiunea principală.
Dacă cererea de chemare în judecată a altor persoane determină
întârzierea soluţionării litigiului instanţa va putea dispune disjungerea ei de
acţiunea principală.
• Efecte
Instituţia chemării în judecată a altor persoane produce, în anumite
circumstanţe, şi un efect specific, în cazul prevăzut de art.59C.pr.civ.
Potrivit art.59C.pr.civ. în ipoteza în care „pârâtul chemat în judecată
pentru o datorie bănească recunoaşte datoria şi declară că voieşte să o
execute faţă de cel care îşi va stabili judecătoreşte dreptul, el va fi scos din
judecată dacă depune suma datorată”. Aceste dispoziţii permit scoaterea din
proces a pârâtului de bună credinţă.
Scoaterea din cauză a pârâtului se dispune de către instanţă printr-o
încheiere.
în acest caz, procesul va continua numai între reclamant şi cel
chemat în judecată în temeiul art. 57 C.pr.civ.

81
 Noul Cod de procedură civilă a extins efectul specific al intervenţiei
sub forma chemării în judecată a altor persoane. S-a dat prevalenţa
principiului bunei credinţe existente în persoana pârâtului nu numai în cazul
datoriilor băneşti.
Noul Cod permite substituirea pârâtului chemat în judecată pentru
predarea unui bun sau a folosinţei acestuia, în ipoteza în care acesta declară
că va preda bunul celui al cărui drept va fi stabilit prin hotărâre
judecătorească. Intr-o asemenea împrejurare bunul în litigiu va fi pus sub
sechestru judiciar de către instanţa învestită cu judecarea cauzei. Se prevede
în mod expres că hotărârea se comunică şi terţului scos din proces, căruia îi
va fi opozabilă.
De asemenea textul corespondent din Noul cod precizează că terţul
chemat în judecată dobândeşte calitatea de reclamant171.

b. Chemarea în garanţie

> Definiţie şi importanţă

172
Chemarea în garanţie este reglementată în art.60-63 C.pr.civ .
Conform art.60 C.pr.civ.: „Partea poate să cheme în garanţie o altă
persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în
pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire.”
Prin sintagma „a cădea în pretenţii” se înţelege a pierde procesul173.
Chemarea în garanţie poate fi definită ca acea varietate de intervenţie
forţată care conferă uneia dintre părţi posibilitatea de a solicita introducerea
în proces a acelor persoane ce ar avea obligaţia de garanţie sau de
despăgubire în ipoteza în care partea respectivă ar pierde procesul.
Instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei
obligaţii de garanţie sau despăgubire stabilită pe cale legală sau
contractuală.
Promovarea cererii de chemare în garanţie pe cale incidenţă prezintă
avantaje de natură a demonstra eficienţa acestei căi procedurale: oferă
garantului posibilitatea de a contribui alături de partea garantată la
respingerea pretenţiilor părţii adverse; contribuie la o mai bună administrare
a justiţiei, întrucât determină soluţionarea în acelaşi cadru procesual a două
acţiuni conexe, realizând în acelaşi timp şi o economie de timp şi de
cheltuieli.

171 Art.69 din Noul Cod;

172 în Noul Cod art.70-73;
173 Pentru explicaţia noţiunii a se vedea M.Tăbârcă, op.cit.,p.193;

82
 > Condiţiile chemării în garanţie

în cazul acestei cereri, pe lângă condiţiile generale pe care trebuie să

le îndeplinească un participant la procesul civil, precum şi condiţiile
generale ale intervenţiei, legea impune şi o condiţie distinctă, şi anume, ca
în persoana terţului să existe o obligaţie legală sau convenţională de
garanţie ori o obligaţie de despăgubire, cerinţă ce rezultă implicit din
dispoziţiile art.60 C.pr.civ.
Exempluxând mandantul este chemat în judecată pentru plata unei
sume de bani, el poate chema în garanţie de mandatar, căruia în virtutea
legii, i-a plătit o parte din preţ cu titlu de comision174; cumpărătorul chemat
în judecată într-o acţiune în revendicare de un terţ va putea chema în
garanţie vânzătorul bunului pentru că în situaţia admiterii acţiunii, chematul
în garanţie să fie obligat să răspundă pentru evicţiune;

> Domeniul de aplicabilitate al cererii de chemare în garanţie

Dispoziţiile procedurale în vigoare nu limitează posibilitatea

chemării în garanţie doar la anumite materii, dacă se respectă condiţia
existenţei obligaţiei de garanţie.
De cele mai multe ori, chemarea în garanţie este folosită în materie
contractuală (contractul de vânzare cumpărare, contractul de mandat,
contractul de schimb etc.). De regulă, obligaţia de garanţie este incidenţă în
175
cazul tuturor contractelor cu titlu oneros . Prin urmare, în asemenea
contracte, transmiţătorul unui bun poate fi introdus în procesul dintre
dobânditor şi un terţ care l-a acţionat în justiţie pe acesta din urmă în
vederea apărării intereselor dobânditorului şi pentru a evita în acest mod un
proces ulterior între garant şi garantat.
în practica judiciară chemarea în garanţie este frecvent utilizată în
cazul acţiunilor în revendicare, acţiunilor de partaj, a litigiilor locative, sau
în cazul obligaţiilor de despăgubire. Ori de câte ori partea are la îndemână o
acţiune în regres împotriva unui terţ ea poate solicita introducerea acestuia
în litigiu spre a fi despăgubită în ipoteza în care va cădea în pretenţii.

174 Decizia nr.3055/2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, citată de
M.Tăbârcă în Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed.Rosetti, Bucureşti,
2003,p.123;
175 C.Hamangiu.I.Rosetti Bălănescu, Al.Băicoianu, Tratat de drept civil român, voi. II,
Bucureşti, 1929, p.912-925;

83
 S-a considerat că cererea de chemare în garanţie este inadmisibilă în
cadrul cererii de ordonanţă preşedinţială176 întrucât aceasta nu judecă fondul
litigiului177.
Cererea de chemare în garanţie nu poate fi promovată nici în cazul
acţiunilor posesorii, acţiunilor personal nepatrimoniale şi nici în litigiile de
178 *
muncă .

> Procedura de judecată

• Forma
Sub aspect formal, cererea de chemare în garanţie trebuie să
îndeplinească cerinţele de formă ale cererii de chemare în judecată,
respectiv cerinţele impuse de art.l 12 C.pr.civ. Aceasta deoarece chemarea
în garanţie constituie, astfel cum se recunoaşte unanim în literatura de
specialitate179 o veritabila acţiune civilă.
• Calitate procesuală
Această formă de intervenţie poate fi cerută atât de către reclamant
cât şi de către pârât.
Din momentul introducerii sale în proces, terţul dobândeşte calitatea
de parte şi va trebui să ia procedura în starea în care ea se află în momentul
intervenţiei.
Terţul introdus în cauză dobândeşte o poziţie procesuală
independentă.
Terţul chemat în garanţie se bucură de aceleaşi drepturi şi are
aceleaşi obligaţii ca şi părţile principale. Terţul va putea opune pretenţiilor
principale orice apărări sau excepţii, chiar dacă acestea nu au fost ridicate de
către cel garantat sau chiar şi în ipoteza în care acesta s-ar opune.
în schimb, garantul nu va putea invoca acele excepţii care au fost
acoperite în momentul introducerii sale în proces, întrucât şi el este obligat
să ia procedura în starea în care se află în momentul intervenţiei sale.
Garantul va putea invoca însă toate acele excepţii care se întemeiază pe
nesocotirea unor norme de ordine publică, cum ar fi necompetenţa absolută,
prescripţia dreptului la acţiune, puterea lucrului judecat etc.
Un atribut special este recunoscut terţului în legătură cu posibilitatea
atragerii altor persoane în proces. Astfel, potrivit art. 60 al.( 2) C. pr.civ. cel

176 A se vedea C.Crisu,Ordonanţa.., p.209-210;

177 Decizia civilă nr.444/1996 a Tribunalului Suprem, colegiul civil, în Justiţia Noua
nr.8/1996,p.l66;
178 Pentru amănunte a se vedea I.Leş, op.cit.,p.186;
179 I.Deleanu,Tratat de procedură civilă. Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, vol.I,
p.803;I.Stoienescu, S.Zilberstein, op.cit.,p.309;

84
chemat în garanţie poate, la rândul său, să cheme în garanţie în aceleaşi
condiţii o altă persoană.
• Competenţa
Cererea de chemare în judecată în garanţie poate fi promovată numai
în faţa primei instanţe. La fel ca şi în cazul intervenţiei forţate sub forma
chemării în judecată a altor persoane, această soluţie legislativă se
întemeiază pe necesitatea respectării principiului celor două grade de
jurisdicţie.
Aşa fiind cererea de chemare în garanţie nu va putea fi formulată în
faţa instanţei de "apel sau de recurs, chiar dacă exista acordul părţii adverse.
• Moment
Cererea de chemare în garanţie trebuie formulată de reclamant „
până la încheierea dezbaterilor, înaintea primei instanţe”-art. 6 lai. 2
C.pr.civ.
Pârâtul poate formula cererea odată cu întâmpinarea sau cel mai
târziu la prima zi de înfăţişare, dacă întâmpinarea nu este obligatorie-
art.61al.l C.pr. civ.
Nedepunerea în termen a cererii de chemare în garanţie conduce la
judecarea separată a acesteia faţă de acţiunea principală, cu excepţia cazului
în care ambele părţi consimt să se soluţioneze împreună (art. 135 C.pr.civ.).
• Comunicare
După înregistrarea cererii instanţa va dispune comunicarea acesteia
terţului(art.62 C.pr.civ.) şi părţii potrivnice. Odată cu cererea vor fi
comunicate terţului şi copii după cererea principală, după întâmpinare şi
după înscrisurile de la dosar.
Instanţa va statornici şi termenul în care întâmpinarea urmează să fie
depusă, respectiv până la prima zi de înfăţişare ulterioară introducerii sale în
cauză. Chematului în garanţie îi sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 114 al. (2)
C.pr.civ., potrivit cărora întâmpinarea se depune la dosar cu cel puţin 5 zile
înaintea termenului de judecată.
• Soluţionare
Cererea de chemare în garanţie se judecă odată cu cererea principală.
Hotărârea ce se va pronunţa va trebui să cuprindă soluţii atât cu
privire la cererea de chemare în garanţie, cât şi cu privire la acţiunea
principală. Instanţa nu poate refuza soluţionarea cererii de chemare în
garanţie şi îndrumă partea interesată să introducă o acţiune separată
împotriva garantului.
Dacă cererea de chemare în judecată a altor persoane determină
întârzierea soluţionării litigiului instanţa va putea dispune disjungerea ei de
acţiunea principală.

85
 în Noul Cod se menţionează expres că dacă judecarea cererii
principale ar fi întârziată prin cererea de chemare în garanţie, instanţa poate
dispune disjungerea ei pentru a o judeca separat. în acest din urmă caz,
judecarea cererii de chemare 1OA
în garanţie’
va fi suspendată până la
soluţionarea cererii principale .
Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa asupra chemării în
garanţie sunt dependente de caracterul incident al acesteia faţă de cererea
principală, fiind necesar să se distingă după cum cererea a fost promovată
de reclamant sau de pârât.
Cererea de chemare în garanţie formulată de reclamant:
-se va admite, dacă este întemeiată, atunci când cererea principală este
respinsă, pentru că în acest caz reclamantul a căzut în pretenţii;
-se va respinge ca lipsită de obiect sau de interes, dacă cererea de chemare
în judecată este admisă, pentru că reclamantul nu a căzut în pretenţii şi deci
nu are interes să se îndrepte împotriva terţului cu o cerere în garanţie sau
despăgubiri.
Cererea de chemare în garanţie formulată de pârât:
-se va admite, dacă este întemeiată, în cazul în care cererea de chemare în
judecată este admisă, pentru că în acest caz pârâtul a căzut în pretenţii,
întrucât între reclamant şi cel chemat în garanţie de pârât nu există nici un
raport juridic, terţul nu poate fi obligat direct către reclamant. în acest caz,
instanţa va admite cererea de chemare în judecată şi îl va obliga pe pârât
către reclamant, şi va admite şi cererea de chemare în garanţie, obligându-1
pe chematul în garanţie către pârât;
-se va respinge ca lipsită de obiect sau interes, dacă cererea de chemare în
judecată este respinsă, pentru că pârâtul nu a căzut în pretenţii.
Soluţia cererii de chemare în garanţie formulată de intervenient va
depinde de modul de rezolvare al cererii de intervenţie.Ca atare:
-cererea de chemare în garanţie formulată de intervenientul a cărui cerere a
fost admisă se va respinge ca lipsită de obiect sau de interes;
-dacă este întemeiată, se va admite cererea de chemare în garanţie în cazul
în care cererea de intervenţie a fost respinsă.
Faptul că soluţia cererii de chemare în garanţie depinde de soluţia
dată cererii principale, are influenţă şi asupra exercitării şi soluţionării căilor
de atac precum şi asupra judecării în fond după casare.
în doctrină au fost evidentiate soluţii cu privire la cererea de chemare
* * 181
în garanţie şi în cazul exercitării apelului şi recursului .
Niciodată însă terţul nu va putea fi obligat direct faţă de reclamant.

180 Art.73 al.4 din Noul Cod;

181 Pentru aprofundarea acestor situaţii a se vedea M.Tăbârcă, op.cit.,p.200-202;

86
 • Efecte
Chemarea în garanţie constituie o acţiune civilă, fapt pentru care
produce efecte similare cu cele ale unei intervenţii principale.
Fiind o cerere incidenţă, chemarea în garanţie determină şi
prorogarea competenţei instanţei sesizate cu cererea principală asupra cererii
de chemare în garanţie.
Cererea
i on de chemare în garanţie ’ admisă întrerupe şi prescripţia
extinctivă .

c. Arătarea titularului dreptului

Definiţie şi importanţă

Arătarea titularului dreptului este reglementată în art.64-66 C.pr.civ.

Conform art.64C.pr.civ. „pârâtul care deţine un lucru pentru altul sau
care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe
acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat
în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului”.
Importanţa instituţiei rezultă din posibilitatea indicării titularului
dreptului în cadrul unei acţiuni reale şi, în mod deosebit, din posibilitatea
scoaterii din cauză a pârâtului. într-o asemenea împrejurare procesul va
continua numai între reclamant şi cel arătat ca titular al dreptului. Totuşi
prevederile menţionate nu impun pârâtului obligaţia de a indica pe
adevăratul titular al dreptului.

> Condiţiile arătării titularului dreptului

în afara condiţiilor comune tuturor formelor de participare a terţilor

la activitatea judiciară, cererea pentru arătarea titularului dreptului trebuie să
întrunească şi unele cerinţe specifice.
Aceste cerinţe pot fi desprinse chiar din dispoziţiile art.64C.pr.civ. şi
se referă la:
• formularea cererii de către pârâtul care deţine cu titlu precar un
bun sau care exercită un drept asupra lucrului respectiv; de exem-
plu:depozitarul, chiriaşul183, posesorul etc.;

182 A se vedea în acest sens Al. Velescu, Gh. Dumitrescu, Chemarea în garanţie în teoria şi
practica arbitrată, în A.S. nr.4/1967, p.3;
183 A se vedea în leg[tură cu folosirea intervenţiei forţate a arătării titularului dreptului în
litigiile locative Decizia civilă nr. 1/1967 a Plenului Tribunalului Suprem , în Culegerea de
Decizii pe anul 1967,p.271;

87
 • acţiunea principală să aibă ca obiect valorificarea unui drept real
asupra lucrului; cerinţa rezultă din art.64C.pr.civ. care limitează sfera de
aplicare a cererii numai la acţiunile reale; în consecinţă instituţia arătării
titularului dreptului nu poate fi folosită în acţiunile strict personale, în
litigiile de muncă sau în litigiile cu privire la starea şi capacitatea persoanei
şi nici în materia răspunderii civile delictuale184.

> Procedura de judecată

• Forma
Sub aspect formal, cererea de chemare în garanţie nu trebuie să
îndeplinească cerinţele de formă ale cererii de chemare în judecată, ci
cerinţele generale impuse de art.82 C.pr.civ.
Cererea însă trebuie motivată, din cuprinsul acesteia trebuind să
rezulte date privitoare la calitatea în care acesta deţine lucrul sau exercită
vreun drept asupra lui, precum şi date privitoare la adevăratul titular al
dreptului. Cerinţa motivării este expres prevăzută de art.65al.lC.pr.civ.
• Calitate procesuală
Aceasta formă de intervenţie poate fi cerută numai de către pârât
care nu este titular al dreptului real pus în discuţie.
Din momentul introducerii sale în proces, terţul dobândeşte calitatea
IOC

de intervenient forţat sau după caz pe aceea de pârât, după cum vom
arăta mai jos.
Cel arătat ca titular va avea aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi cel
introdus în cauză în temeiul art.57C.pr.civ.
• Competenţa
Cererea de arătare a titularului dreptului poate fi promovată numai în
faţa primei instanţe. La fel ca şi în cazul intervenţiei forţate sub forma
chemării în garanţie, această soluţie legislativă se întemeiază pe necesitatea
respectării principiului celor două grade de jurisdicţie.
Aşa fiind cererea de arătare a titularului dreptului nu va putea fi
formulată în faţa instanţei de apel sau de recurs, chiar dacă există acordul
părţii adverse.
• Moment
Cererea de arătare a titularului dreptului trebuie formulată de pârât „
odată cu întâmpinarea, iar dacă aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu la
prima zi de înfăţişare”-art. 65al.l C.pr.civ.

184 Pentru această opinie a se vedea Decizia civilă nr. 108/1968 a Tribunalului Judeţean Satu
Mare, în Revista Română de Drept nr.3/1974,p.l43;
185 în acest sens a se vedea şi I.Deleanu,Tratat de procedură civilă, Editura C.H.Beck,
Bucureşti,2007,vol.I, p.814;

88
 • Comunicare
După primirea cererii, instanţa va lua măsuri pentru comunicarea ei
terţului arătat ca titular al dreptului. La citaţie se va alătura şi o copie după
cererea de chemare în judecată şi după înscrisurile de la dosar. Deşi legea
nu o prevede în mod expres, cererea privind arătarea titularului dreptului
trebuie comunicată şi reclamantului pentru respectarea drepturilor
procesuale ale acestuia.
Terţul arătat ca titular al dreptului are şi posibilitatea de a formula
întâmpinare împotriva cererii de introducere a sa în proces186. Prin
întâmpinare, terţul ar avea chiar posibilitatea de a se apăra în sensul că nu
este titularul dreptului dedus în judecată.
• Efecte
Cererea privind arătarea titularului dreptului produce efecte
procedurale importante, atât comune oricărei forme de participare a terţilor
în proces, cum sunt prorogarea de competenţă sau obligativitatea luării
procedurii în starea în care aceasta se află, iar altele sunt specifice instituţiei
procedurale cercetate cât şi efecte specifice.
Efectele specifice ale instituţiei sunt precizate în art.66 C.pr.civ.
Acest text vizează două situaţii procesuale distincte, care sunt
determinate, în esenţă, de atitudinea terţului.
In prima ipoteză, art.66C.pr.civ. precizează că „dacă cel arătat ca
titular recunoaşte susţinerile pârâtului şi reclamantul consimte, el va lua
locul pârâtului, care va fi scos din judecată”. In acest caz, introducerea
terţului în proces produce efectul scoaterii din cauză a pârâtului.
Acordul reclamantului este necesar pentru a se respecta principiul
disponibilităţii procesuale. Reclamantul nu poate fi obligat să se judece cu o
altă persoană decât aceea pe care el o consideră că i-ar fi încălcat sau
nesocotit dreptul subiectiv.
După scoaterea din cauză a pârâtului procesul se va soluţiona în
continuare numai între reclamant şi cel arătat ca titular al dreptului. Acesta
din urmă va avea în continuare calitatea procesuală de pârât.
In cea de a doua ipoteză, respectiv dacă cel arătat ca titular al
dreptului nu se înfăţişează sau înfăţişându-se tăgăduieşte arătările pârâtului,
art. 66 C.pr.civ. dispune că „se vor aplica dispoziţiile art.58” care arată că „
cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient în interes
propriu”.
In baza acestor dispoziţii procedurale, s-a susţinut că terţul introdus
în cauză, în temeiul art.66al.2C.pr.civ., dobândeşte calitatea de intervenient
187
în interes propriu .

186 Pentru această opinie a se vedea P.Vasilescu, op.cit.,\ol.III, p.319;

1871.Stoienescu, S.Zilberstein, op.ctf.,p.311;

89
 Noul Cod cuprinde o dispoziţie novatoare în cea ce priveşte cererea
de arătare a titularului dreptului în sensul că soluţionarea ei urmează două
etape:admiterea în principiu şi judecarea cererii.

d. Introducerea forţată, din oficiu, a altor persoane

Este o instituţie nouă, introdusă de Noul Cod prin art.77 şi 78 şi total

diferită de concepţia Codului de procedură în vigoare potrivit cu care
intervenţia forţată nu se poate dispune de către instanţă, din oficiu.
Codul distinge între o intervenţie forţată din oficiu obligatorie şi una
facultativă.

Potrivit dispoziţiilor art.77al.l forma de intervenţie forţată din oficiu

obligatorie se poate dispune în două cazuri'.
•f în cazurile expres prevăzute de lege;
■S în procedura necontencioasă;
în aceste situaţii judecătorul va dispune din oficiu introducerea în
cauză a altor persoane chiar dacă părţile se împotrivesc. Prin urmare, în
aceste situaţii nu există nici o îndoială asupra caracterului obligatoriu al
introducerii în proces.

Potrivit art.77al.2 în materie contencioasă, intervenţia din oficiu

facultativă se poate dispune când „raportul juridic dedus judecăţii o
impune”. în acest caz judecătorul pune în discuţia părţilor necesitatea
introducerii în cauză a altor persoane.
în această situaţie părţile pot fi de acord cu introducerea în cauză a
terţului, caz în care instanţa va proceda în consecinţă. Introducerea se va
dispune prin încheiere, până la terminarea cercetării procesului înaintea
primei instanţe. Dacă necesitatea introducerii în cauză a altor persoane se
constată cu ocazia deliberării cauza se repune pe rol cu citarea părţilor.
Dacă însă nici una dintre părţi nu solicită introducerea în cauză iar
judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea
terţului, va respinge cererea fără a se pronunţa pe fond. în caz de respingere,
hotărârea este supusă numai apelului.
Celui chemat astfel în judecată îi vor fi comunicate încheierea prin
care s-a dispus introducerea în cauză, cererea de chemare în judecată şi
înscrisurile anexate acestora. Prin citaţie i se va comunica intervenientului
forţat termenul până la care va putea să-şi prezinte mijloacele de apărare şi
dovezile de care înţelege să se folosească.
Intervenientul va lua procedura din starea în care se află, actele de
procedură urmând a fi îndeplinite şi faţă de acesta. Intervenientul forţat va

90
 putea cere instanţei readministrarea probelor sau administrarea unor probe
noi.

S.Reprezentarea părţilor în proces188

Prin reprezentare se înţelege exercitarea drepturilor procesuale ale

unei părţi, în numele şi interesul acesteia, de către o altă persoană numită
reprezentant189. Reprezentarea judiciară este o forma particulară a
reprezentării civile.
Sunt cuMoscute, în prezent, două forme principale ale reprezentării
judiciare: reprezentarea legală şi reprezentarea convenţională.
Reprezentarea legală operează doar în cazurile anume prevăzute de
lege, iar reprezentarea voluntară se produce în temeiul unui acord de voinţă
al părţilor concretizat într-un raport de natură contractuală.
Noul Cod extinde această împărţire bivalentă, arătând expres în
art.79 că reprezentarea poate fi legală, convenţională sau judiciară.

5.1 .Reprezentarea legală a părţilor în procesul civil

Reprezentarea judiciară legală are loc în cazul persoanelor lipsite de

capacitate de exerciţiu, în cazul persoanelor juridice, precum şi în alte
împrejurări expres prevăzute de lege.
S Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani vor fi reprezentaţi în
procesul civil de către părinţi, iar în lipsa lor de către tutorele desemnat de
autoritatea tutelară.
în situaţia în care o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu nu are
reprezentant legal şi există urgenţă, la cererea părţii interesate va fi numit un
curator special cu sarcina de a-1 reprezenta. Funcţia curatorului va înceta la
data numirii reprezentantului legal. în aceeaşi manieră se va proceda şi în
cazul în care există contrarietate de interese între cel lipsit de capacitate şi
reprezentantul său legal.
Posibilitatea numirii curatorului special este prevăzută de
art.44C.pr.civ. In această situaţie ne aflăm într-un caz de reprezentare legală
judiciară.
S Persoanele juridice sunt reprezentate în justiţie prin organele lor
de administrare în condiţiile art.205 din Codul civil. Actele juridice

188 Pentru studiul unei lucrări monografice a se vedea C. Murzea, E. Poenaru,

Reprezentarea în dreptul privat, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007;
189 Această definiţie este dată de I. Stoienescu, G. Porumb, Drept procesual civil român,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1956,p.138;

91
îndeplinite de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost
conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi.
!! în faţa instanţei de judecată reprezentanţii persoanelor fizice sau
juridice au obligaţia de a-şi justifica calitatea. Aceştia îşi justifică calitatea în
mod diferit în funcţie de situaţia care a determinat necesitatea reprezentării.
Părinţii îşi justifică calitatea prin prezentarea actelor de stare civilă
iar tutorele sau curatorul prin înfăţişarea actului de numire. Reprezentanţii
persoanelor juridice îşi vor justifica calitatea prin indicarea actului de
numire sau după caz a actului prin care au primit, în mod expres,
împuternicirea de a reprezenta injustiţie.

5.2.Reprezentarea judiciară convenţională

Este statornicită de art.67al.lC.pr.civ. potrivit cu care „părţile pot să

exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar”. Din acest text
rezultă că părţile sunt în măsură să aprecieze asupra posibilităţii de a se
apăra singure sau oportunităţii de a-şi angaja un apărător. Actualul Cod de
procedură nu consacră obligativitatea reprezentării părţilor în proces.
Dispoziţii în acest sens au fost introduse însă prin Noul Cod190 care
prevede obligativitatea reprezentării persoanelor fizice de către avocat la
redactarea recursului, exercitarea şi susţinerea acestei căi de atac, precum şi
în cazul declarării căilor extraordinare de atac(contestaţie în anulare şi
revizuire).
în ceea ce priveşte persoanele juridice acestea sunt reprezentate în
mod obligatoriu de consilier juridic sau de avocat. Aceste dispoziţii sunt
aplicabile şi asociaţiilor, societăţilor sau altor entităţi fără personalitate
juridică, dacă sunt constituite potrivit prevederilor legale191.

> Reprezentarea convenţională a persoanelor fizice

Reprezentarea judiciară convenţională a persoanelor fizice nu este

obligatorie în dreptul român, dar ea este întotdeauna posibilă.
Prin excepţie legea nu permite reprezentarea judiciară convenţională
în îndeplinirea unor acte procedurale.
Exemplu: părţile au obligaţia de a se prezenta personal în instanţă în
cazul chemării lor la interogatoriu (art.218-219 C.pr.civ); dacă partea are
domiciliul în străinătate poate fi interogată prin cel care o reprezintă (art.223
C.pr.civ.); în procesele de divorţ şi în faţa instanţelor de fond părţile trebuie

190 A se vedea în acest sens punctul 2 al secţiunii privind Reprezentarea părţilor în judecată
din Noul Cod, art.82 şi urm.;
191 Astfel stipulează art.83 din Noul Cod;

92
să se înfăţişeze în persoană, afară numai dacă unul dintre soţi execută o
pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus
sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate, când părţile se vor înfăţişa
printr-un mandatar (art.614 C.pr.civ.).

5.2.1.Reprezentarea prin mandatar neavocat

Art.67C.pr.civ. nu cuprinde nici o precizare cu privire la calitatea

mandatarului. Tocmai de aceea părţile pot fi reprezentate de un mandatar
avocat sau de un mandatar neavocat.
Dacă cererea de chemare în judecată este făcută prin mandatar, în
cerere trebuie făcută această menţiune, cu indicarea numelui şi calităţii
reprezentantului aşa cum cer prevederile art.l 12pct. 2 C.pr.civ.
Justificarea calităţii de reprezentant se face prin procură, care se
alătură cererii, în original sau în copie legalizată (art.83 al.lC.pr. civ.).

Caracteristicile reprezentării :
> Dreptul de reprezentare poate fi acordat numai unei persoane cu
capacitate de exerciţiu;
> Procura/mandatul trebuie să fie ad litem, adică să fie dat pentru
exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în
judecată192, potrivit art.68 al.l C. pr.civ.; din punct de vedere al obiectului
reprezentării, se poate face distincţie între reprezentarea în exerciţiul
dreptului de chemare în judecată şi reprezentarea în judecată193, însă nimic
nu împiedică partea să acorde dreptul de reprezentare pentru ambele situaţii
aceleiaşi persoane, aceasta fiind ipoteza cel mai des întâlnită în practica
judiciară.
> Mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată
numai dacă acest drept i-a fost conferit anume. Excepţii: l.dacă mandantul
nu are domiciliul şi nici reşedinţa în ţară; 2. dacă procura este dată unui
prepus; în ambele situaţii dreptul de reprezentare în judecată se presupune
dat.
> mandatul este presupus dat pentru toate actele judecăţii, chiar
dacă nu prezintă o menţiune expresă în acest sens; el poate fi însă restrâns şi
la anumite acte sau o anumită instanţă. Excepţie: actele procesuale de
dispoziţie (renunţare, achiesare, tranzacţie) pot fi făcute de mandatar numai
în temeiul unei procuri speciale;

192 Pentru analiza divizării reprezentării judiciare a se vedea I.Leş, op.cit.,p. 164-165;
193 Pentru opinie separată a se vedea I.Leş, op.cit., p.164-165;

93
 > forma procurii trebuie să fie prin înscris autentic194; Excep
dreptul de reprezentare poate fi dat şi prin declaraţie verbală făcută în faţa
instanţei şi consemnată în încheierea de şedinţă-art.68 al.2C.pr.civ.

Interdicţii
Când partea este reprezentată de mandatar neavocat nu poate pune
concluzii în faţa instanţei decât prin avocat cu excepţia consilierului juridic,
care potrivit legii reprezintă partea.
Expresia „nu poate pune concluzii” se referă la imposibilitatea
mandatarului neavocat de a pune concluzii în fond. Cu privire la celelalte
concluzii care se pot formula pe parcursul soluţionării procesului, practica a
statuat că mandatarul neavocat poate exprima astfel de concluzii.
Excepţii:
S asistarea de către avocat nu este cerută doctorilor sau licenţiaţilor
în drept, când sunt mandatari în pricinile soţului sau rudelor până la gradul
IV inclusiv (în această categorie nu sunt incluşi şi afinii);
S asistarea de către avocat nu este cerută la judecătorie când partea
este reprezentată de soţ sau rudă până la gradul IV inclusiv(indiferent dacă
mandatarul are sau nu studii juridice);
■S asistarea reprezentantului de către un avocat nu este obligatorie
când dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o hotărâre
judecătorească.

încetarea mandatului
Spre deosebire de mandatul de drept comun, mandatul judiciar nu
încetează prin moartea celui care la dat sau dacă a devenit incapabil.
Mandatul judiciar durează până la retragerea lui de către moştenitori
sau de către reprezentant.
Mandatul încetează prin moartea mandatarului sau declararea lui ca
incapabil.
Renunţarea sau retragerea mandatului nu poate fi opusă celeilalte
părţi decât de la comunicare cu excepţia cazului în care a fost făcută în
şedinţă publică şi în prezenţa părţilor.
Mandatarul care renunţă la împuternicire este ţinut să înştiinţeze atât
pe cel cărui a dat mandatul cât şi instanţa, cu cel puţin 15 zile înainte de
termenul de înfăţişare sau de împlinirea termenelor căilor de atac (art. 72
C.pr.civ.).

194 Pentru o opinie contrară, în sensul că procura trebuie făcută prin înscris sub semnătură
legalizată(deci nu autentificată) a se vedea M.Tăbârcă, op.cit. Vol.I, p.217;

94
 5.2.2. Reprezentarea prin avocat

Potrivit art.68al.l teza a Il-a C.pr.civ., în cazul în care procura este

dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaţilor195.
Avocatul reprezintă partea în temeiul unui contract de asistentă
juridică încheiat în formă scrisă de avocat şi clientul sau mandatarul său1^6.
In baza acestui contract, avocatul se legitimează prin împuternicirea
avocaţială, aceasta putând fi considerată „ procura” la care se referă Codul.
In contractul de asistenţă juridică se specifică întinderea puterilor pe
care clientul le conferă avocatului197. Dacă nu se prevede altfel, avocatul
poate să săvârşească orice act, specific profesiei pe care îl consideră necesar
pentru apărarea intereselor clientului său.
Pentru săvârşirea actelor procesuale de dispoziţie, avocatul are
nevoie de o procură specială. în doctrină198 s-a arătat că procura specială nu
mai este necesară dacă în contractul de asistenţă juridică s-a stipulat în mod
expres dreptul avocatului de a face astfel de acte.
Potrivit art.69al.2C.pr.civ. avocatul care a asistat o parte la judecarea
pricinii, chiar fără mandat, poate face orice acte pentu păstrarea drepturilor
supuse unui termen şi care s-ar putea pierde prin neexercitarea lor la timp.
El poate să exercite şi orice cale de atac împotriva hotărârii date. Textul se
aplică şi pentru motivarea căii de atac199.

> Reprezentarea convenţională a persoanelor juridice

Persoanele juridice sunt reprezentate fie prin avocat, fie prin

consilier juridic.
Consilierul juridic îşi desfăşoară activitatea200 în condiţiile Legii
nr.514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic.
Atribuţiile acestuia sunt reglementate de art.4 şi 19 din lege.

195 Pentru studiul acestui act normativ a se vedea L.Dănilă, Organizarea profesiei de
avocat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
196 Pentru detalii se poate consulta Legea nr.51/1995 a exercitării profesiei de avocat;
197 în legătură cu raportul juridic dintre avocat şi client se poate vedea I.Leş, Instituţii
juridice contemporane, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2007;
198 în acest sens a se vedea V.M.Ciobanu, op.cit., vol.I,p.340;
199 în acest sens a se vedea M.Tăbârcă, op.cit., vol.I,p.211;
200 Pentru amănunte se poate consulta Ş.Beligrădeanu,I.T.Ştefanescu, Consideraţii în
legătură cu Legea nr.514/2003 privind organizarea şi desfăşurarea profesiei de consilier
juridic, în Revista Dreptul nr.2/2004,p. 14-26; I.Leş,C.N.Bara,S.Spinei, Noua reglementare
privitoare la organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, în Revista de Drept
Comercial nr.3/2004,p.109-122; N.Săndulescu, Unele consideraţii privind organizarea
profesiei de consilier juridic.Elemente de drept comparat din legislaţia Uniunii Europene,
în Curierul Judiciar nr.4/2006,p. 110-119;

95
 Dreptul de reprezentare al consilierului juridic se justifică prin
delegaţie emisă de conducătorul instituţiei la care activează.
Consilierul juridic poate săvârşi acte de dispoziţie numai în baza
unei procuri speciale fiind aplicabile, în lipsa unei alte prevederi, dispoziţiile
art.69 al. 1C.pr.civ.

> Sancţiunea lipsei dovezii calităţii de reprezentant

în condiţiile art. 161 C.pr.civ., dacă reprezentantul părţii nu face

dovada calităţii sale, instanţa poate da un termen pentru împlinirea
lipsurilor. Dacă lipsurile nu se împlinesc, cererea va fi anulată.
Lipsa dovezii calităţii de reprezentant se invocă pe cale de excepţie.
Deşi prin efectul pe care îl produce excepţia este peremptorie, pentru că
duce la anularea cererii, ea începe prin a avea efect dilatoriu deoarece
nulitatea nu intervine automat, la data la care se invocă excepţia, ci numai
dacă nu se face dovada calităţii de reprezentant în termenul acordat în acest
scop.
Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant este o excepţie de
procedură, art. 161 fiind înscris în Cod în secţiunea intitulată „Excepţiile de
procedură şi excepţia puterii lucrului judecat”.
Excepţia poate fi invocată în orice stare a pricinii, dar nu direct în
căile de atac, de vreme ce sancţiunea lipsei dovezii calităţii de reprezentant
este nulitatea relativă. Or, nulitatea relativă nu poate fi invocată pentru
prima oară în căile de atac.
Titularul dreptului poate ratifica actele făcute de cel care nu avea
calitatea de reprezentant, pentru că art. 161 tratează această excepţie
împreună cu excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu, al cărei
regim juridic este stabilit de art. 43 C.pr. civ.
De reţinut că sancţiunea anulării cererii intervine numai dacă cererea
a fost făcută prin reprezentant, în numele titularului, iar nu de titular
personal. Pentru această ultimă ipoteză, dacă în instanţă se înfăţişează numai
reprezentantul care nu-şi dovedeşte calitatea în condiţiile art. 83 C.pr.civ.,
instanţa nu poate lua în considerare prezenţa acestuia iar partea pentru care
s-a înfăţişat reprezentantul va fi considerată absentă.
Dacă în cererea pe care o face, reprezentantul nu-şi arată calitatea, el
este presupus că a acţionat în nume propriu şi nu mai poate pretinde ulterior
că lucrează ca mandatar, ceea ce va avea drept consecinţă respingerea cererii
ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală, de vreme ce
reprezentantul nu este titularul dreptului din raportul juridic dedus judecăţii.

96
 6.Participarea procurorului în procesul civil

Atribuţiile Ministerului Public201 în materie civilă diferă de cele

determinate de lege în materie penală. întrucât ponderea covârşitoare a
atribuţiilor procurorului se manifestă în materie penală. De aceea se spune
că în materie civilă „jurisdicţia “ Ministerului Public este una de excepţie.
Cadrul legal al participării procurorului în procesul civil este
determinat de art.45C.pr.civ. Potrivit acestui text atribuţiile procurorului în
procesul civil se concretizează în următoarele modalităţi practice de acţiune:
-apărare^ drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor,
persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi altor persoane în
condiţiile legii;
-exercitarea acţiunii civile, în cazurile prevăzute de lege;
-participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;
-exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în
condiţiile prevăzute de lege;
-exercitarea dreptului de a cere executarea silită în condiţiile legii;
Noul Cod reglementează participarea Ministerului Public în procesul
civil în Capitolul III, Titlul II din Cartea I, aceste dispoziţii ne fiind diferite
de modalitatea actuală de reglementare.

6.1 .Promovarea acţiunii civile

Potrivit art.45al.lC.pr.civ., Ministerul Public poate pomi acţiunea

civilă ori de către ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor
legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale
dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege202.
Procurorul poate exercita acţiunea civilă şi în cazul acţiunilor
personale203, însă numai pentru persoanele menţionate în alineatul 1 al
art.42: minori, persoane puse sub interdicţie şi dispăruţi204.
în cazul în care procurorul a pornit acţiunea, art. 45al.2 C.pr.civ.
prevede că titularul dreptului subiectiv la care se referă acţiunea va fi
introdus în proces. El va avea calitatea de reclamant.

201 Pentru originea instituţiei se poate vedea I.Leş, op.cit., p.223-226;

202 Pentru aprofundare se poate vedea monografia E.Poenaru, Procurorul-parte în procesul
civil, Editura AII Beck, 2003;
203 A se vedea R.M.Trif, Participarea procurorului în procesele de divorţ. Legitimarea
procesuală activă, Buletinul Curţilor de Apel nr.pilot, p.35-36; I.Leş, Admisibilitatea
exercitării acţiunilor strict personale de către procuror, Curierul Judiciar nr.4/2007,
p.76-81;
204 A se vedea pentru o critică a caracterului restrictiv al reglementării I.V.Brisc, Pornirea
şi exercitarea de către procuror a acţiunii civile, Revista Dreptul nr.6/2005,p.153-154;

97
 El va putea să renunţe la judecată sau la dreptul subiectiv, să încheie
o tranzacţie, iar dacă procurorul intenţionează să retragă acţiunea, poate să
ceară continuarea judecăţii. în aceste condiţii, prin dispozitivul hotărârii
instanţa va admite/respinge acţiunea formulată de Ministerul Public şi
continuată de titularul dreptului.
Pe de alta parte, trebuie avut în vedere că, potrivit art.45C.pr.civ.,
actele procesuale de dispoziţie reglementate de art.246, 247, şi art.271-273
sau de alte dispoziţii legale, făcute în orice proces de reprezentanţii
persoanelor prevăzute la art.45al.l nu vor împiedica judecata, dacă instanţa
apreciază că ele nu sunt în interesul acelor persoane.
Dreptul procurorului de a pomi acţiunea civilă poate fi exercitat nu
numai pe cale principală ci şi pe cale incidental (intervenţie principală).

6.2.Participarea în procesul civil205

în raport de prevederile art.45al.3C.pr.civ., procurorul poate pune

concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este
necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Prin urmare, indiferent dacă a pornit sau nu procesul civil şi chiar şi
atunci când procesul are ca obiect drepturi cu caracter strict personal, procurorul
poate să participe la judecată şi să pună concluzii cu privire la orice aspect. în
acest caz nu se cere condiţia ca procesul să vizeze drepturile şi interesele legitime
ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor.
Procurorul poate formula cereri, invoca excepţii şi propune dovezi în
vederea stabilirii adevărului şi în finalul judecăţii poate prezenta propriile
sale concluzii cu privire la faptele cauzei şi la aplicarea legii. Procurorul
trebuie să aibă un rol activ şi să contribuie la aflarea adevărului în procesul
civil. Concluziile se prezintă după părţile principale şi sunt de regulă orale,
însă acesta poate uza şi de dreptul de a formula concluzii scrise.
Procurorul nu poate însă uza de anumite drepturi recunoscute numai
părţilor cum ar fi modificarea cererii de chemare în judecată, renunţarea la
judecată sau la dreptul subiectiv, întrucât în aceste situaţii s-ar încălca
principiul disponibilităţii procesuale.
în anumite materii, prevăzute de lege, participarea procurorului la
judecată şi punerea de concluzii de către acesta sunt obligatorii. Exemplu:
expropriere 06; adopţie207, judecarea recursurilor în interesul legii etc.;

205Pentru aprofundare a se vedea şi P.Pantea, Participarea procurorului în procesul civil,

Revista Dreptul, nr.2/1995, p.32-37;
206 Art.23 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea;
207 Art.63 din Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei;a se vedea
V.Gazac,Participarea procurorului în cauzele privind încuviinţarea, nulitatea sau
desfacerea adopţiei, revista Dreptul nr.7/1999, p.50;

98
 în cazurile în care legea prevede că participarea procurorului la
judecată este obligatorie, lipsa concluziilor acestuia atrage nulitatea hotărârii
întrucât completul nu a fost legal constituit.

6.3.Exercitarea căilor de atac

Dreptul procurorului de a exercita căile de atac este consacrat în

mod expres în art.45al.5C.pr.civ., în art. 631it.f dar şi în art. 68 din Legea
nr. 304/ 2004.
Aceste dispoziţii legale nu impun nici o limitare în ceea ce priveşte
dreptul procurorului de a exercita căile legale de atac. Prevederea înserată în
art.45al.5 C.pr.civ., se referă la posibilitatea exercitării căilor de atac
„împotriva oricăror hotărâri”208.
Deosebit de semnificative sunt şi noile dispoziţii ale art.68 din Legea
nr. 304/2004. Potrivit acestui text „procurorul exercită, în condiţiile legii,
căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pe care le consideră
netemeinice şi nelegale”.
Prin urmare, legea are în vedere dreptul procurorului de a exercita, la
fel ca părţile principale, calea de atac a apelului şi recursului. Procurorul
poate exercita de asemenea şi căile extraordinare de atac de retractare:
revizuirea şi contestaţia în anulare.
Uneori însă legea noastră procesuală instituie condiţii speciale
pentru exercitarea căilor de atac pentru procuror. în acest sens menţionăm
prevederile referitoare la termenul de apel care, spre deosebire de dreptul
comun, pentru procuror curge de la pronunţarea hotărârii, în afară de
cazurile în care a participat la soluţionarea cauzei, când termenul curge de la
comunicare (art.284al.4C.pr. civ.).
Noul Cod a limitat dreptul procurorului de exercitare a căilor de
atac, limitând sfera acestui drept la hotărârile pronunţate în cazurile în care a
pornit acţiunea civilă sau în cazurile referitoare la persoanele minore,
incapabile sau dispărute chiar dacă nu a pornit acţiunea209.

6AParticiparea la activitatea de executare silită

Potrivit art.45al.5 final teza Il-a C.pr.civ., în cazurile prevăzute de

al. 1 procurorul poate să ceară punerea în executare a hotărârilor pronunţate
în favoarea persoanelor prevăzute la acel alineat.

208 A se vedea V.M.Ciobanu, G.Boroi,M.Nicolae, Modificări aduse codului de procedură

civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, Dreptul, nr. 1/2001, p.l 1;
209 Participarea procurorului în procesul civil este reglementată de Noul Cod în art.90 şi 91;

99
 Din acest text se deduc următoarele:
•S procurorul poate să ceară executarea silită numai în cazurile în
care poate să şi pornească procesul civil şi numai dacă hotărârea este în
favoarea persoanelor prevăzute în al.l. Procurorul va putea să ceară
executarea silită indiferent dacă procesul a fost sau nu pornit de el.
Important este ca hotărârea să fie favorabilă minorilor, interzişilor,
dispăruţilor precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.
S procurorul poate să ceară numai executarea silită a hotărârilor
judecătoreşti, nu şi a altor titluri executorii.
întrucât principiul disponibilităţii îşi găseşte aplicare şi în cea de-a
doua fază a procesului civil, în cazul în care procurorul a cerut punerea în
executare silită a hotărârii, creditorul poate să facă acte procesuale de
dispoziţie.

Bibliografie selectivă:

1. I.Leş, Participarea părţilor în procesul civil, Ediţia 2, Ed.C.H.Beck,

Bucureşti,2008;
2. E.Oprina, Participanţii la procesul civil, Editura Rosetti, Bucureşti,
2005;
3. I.Stoenescu, G.Porumb, Drept procesual civil român, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1966;
4. I.Leş, Tratat de drept procesual civil, ediţia 5 cu referiri la Proiectul
Codului de procedură civilă, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2010;
5. I.Leş, Noul Cod de procedură civilă, comentarii pe articole, Vol.I,
art. 1-449;
6. V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Editura
Naţional, 1996, vol.I
7. M.Tăbârcă, Drept procesual civil, Ed. Universul Juridic,Bucureşti,
2007, vol.I;
8. G.Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol.I,
Ed.All.Beck, Bucureşti 2001;
9. G.Boroi, O.Spineanu Matei, Codul de procedură civilă adnotat, ediţia a
3-a revăzută şi adăugită, Ed.Hamangiu, 2011;
10. I.Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed.Wolterskluwer, 2010;
11. O.Cojocaru, Organizarea judecătorească şi administrarea justiţiei în
România din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre(monografie),
Editura Lumina Lex,1998;
12. L.Fătu, Incompatibilitatea judecătorilor în cazul casării cu trimitere,
Revista Română de Drept nr. 1/1968;

100
13. Gh.Piperea, Consideraţii privind natura juridică a incompatibilităţii,
Dreptul nr.2/1996;
14. M.Constantinescu, V.M.Ciobanu, Obstrucţionarea justiţiei,Pandectele
Române nr.2/2003;
15. I.Leş, Incompatibilităţi şi interdicţii în funcţie ale magistraţilor, Revista
Română de Drept Privat, nr. 1/2008;
16. I.Leş, Garantarea imparţialităţii judecătorilor în Proiectul Codului de
procedură civilă, Revista Română de Drept Privat nr. 1/2010;
17. G.h.Piperea, Consideraţii privind natura juridică a incompatibilităţii,
Revista Dreptul nr.2/1996;
18. M.Tăbârcă, Condiţiile de aplicare şi procedura de judecată a cererii de
recuzare întemeiată pe dispoziţiile art.27pct.7C.pr.civ., Revista Juridica
nr.3/2000;
19. I. Dragne, Recuzare. Contestaţie act de adjudecare. Excepţia lipsei de
interes-Notă la încheierea din 5.06.2002 a Judecătoriei sector 1
Bucureşti, Revista Pandectele Române nr.2/2004;
20. L.N.Pîrvu, Părţile în procesul civil, Ed.All.Beck, Bucureşti, 2002;
21. M.Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, ed.a Il-a, Ed.
Universul Juridic, 2006;
22. A.Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia,Cluj
Napoca, 1983
23. P.Perju, Discuţii asupra unor probleme controversate de drept
procesual civil şi de drept civil, Revista Dreptul nr.10-11/1995;
24. N.Deaconu, Despre calitatea procesuală activă a autorităţii tutelare,
Revista Română de Drept nr. 10/1986;
25. S.Bodu,Capacitatea juridică a societăţii comerciale, Revista Română de
Drept Administrativ nr. 1/2007;
26. I.Leş, Determinarea calităţii procesuale în materie civilă. Revista
Română de Drept nr. 10/1981,;
27. E.Heroveanu, Principiile procedurii civile, vol.I, Institutul de Arte
Grafice „Lupta” N.Stroilă, Bucureşti, 1932;
28. Al.Ţiclea, V.Lozneanu, Efectul extensiv al apelului şi recursului civil
în unele situaţii speciale, Revista Dreptul nr.9/2000;
29. I.Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj
Napoca, 1988;
30. E.Popa, Capacitatea procesuală a autorităţilor şi instituţiilor publice
regelementată de Legea administraţiei publice locale, Revista Dreptul
nr. 12/1999;
31. M.Nicolae, Discuţii privind calitatea şi reprezentarea procesuală a
unităţilor administrativ-teritoriale, Revista Dreptul nr.6/2002;

101