TEMA IV

Drept procesual civil. Fișe de studiu

COMPETENȚA INSTANȚELOR Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
JUDECĂTOREȘTI

Sediul materiei - CPC (Codul de proc. civ.), Cartea I, Titlul III, Cap. I
(Competența materială), Cap. II (Competența teritorială), Cap. III
(Dispoziții speciale), Cap. IV (Incidente procedurale privitoare la
competența instanței) - Art. 94 – 147

Planul orientativ al temei:

I. Conceptul de competență. Felurile competenței.
II. Competența materială a instanțelor judecătorești.
III. Competența teritorială a instanțelor judecătorești.
IV. Întinderea competenţei instanţei sesizate și incidente privitoare
la competență.

***

I. Conceptul de competență. Felurile competenței.

I.1. Conceptul de competență
Competenţa face obiectul unei instituţii cu o mare încărcătură juridică şi cu o aplicaţie
practică remarcabilă.
Pentru aria dreptului procesual, competenţa evocă o instituție prezentă în ambele proceduri
judiciare, civilă și penală. În limbaj juridic, termenul nu semnifică atributul dat, în mod uzual, de
sensul limbajului comun, acela de valoare profesională1.
Deşi ar putea părea astfel, determinarea instanţei competente nu este o operaţiune facilă,
ea obligând în prealabil la diagnosticarea problemei juridice de judecat, sub aspectul procedurii
de urmat, a naturii cauzei, a calităţii persoanei (reclamant, pârât), a valorii litigiului, criterii de
selecţie, propuse şi avute în vedere de către legiuitor. În funcţie de acestea, formularea sesizării
instanţei în drept să soluţioneze pricina constituie, nu de puţine ori, prilej de reale dificultăţi
practice, deopotrivă neconvenabile, pentru justiţiabil dar şi pentru sistemul judiciar în întregul
său, ceea ce explică eventualitatea producerii de incidente procedurale privitoare la competență.

1
În sens imediat, competența reprezintă un mijloc de orientare la care apelează, după caz: partea interesată, ca titular
al acţiunii civile, în toate cauzele supuse procedurii civile ori, în puţinele cauze penale în care plângerea prealabilă
condiţionează pornirea acţiunii penale, ori statul, ca titular al acţiunii penale, în cauzele în care acţiunea penală
porneşte din oficiu.
1
 TEMA IV
Drept procesual civil. Fișe de studiu
COMPETENȚA INSTANȚELOR Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
JUDECĂTOREȘTI

În cea mai sintetică definiție, competenţa reprezintă aptitudinea

recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti ori unui alt organ cu
atribuţii jurisdicţionale de a examina și soluţiona o cauză.

I.2. Felurile competenței.

Indiferent de materia procedurii de analizat, teoria competenţei operează cu o clasificare,
în raport de care sunt identificate mai multe feluri de competenţă. Întrucât legea evocă expres
numai unele dintre tipurile de competenţă, literatura juridică grupează adesea formele
competenţei în două mari categorii:
Feluri/tipuri fundamentale - categorie în care intră: competenţa generală, competenţa
funcţională, competenţa materială sau de atribuţiune și competenţa teritorială.
Feluri/tipuri secundare (subsumate celor dintâi) - categorie care include: competenţa
personală, competenţa după valoare, competenţa specială.
Încercând integrarea ambelor categorii, o clasificare necesară are în vedere câteva criterii, în
funcție de care se pot distinge următoarele categorii consacrate de competență:

1. După cum ne raportăm la organe din sisteme diferite de jurisdicţie sau la organe din
acelaşi sistem, se distinge între:
a) competenţa generală - înțeleasă drept competenţa care delimitează activitatea
instanţelor judecătoreşti sau a jurisdicției justiţiei2, de atribuţiile altor autorităţi statale sau
nestatale cu activitate jurisdicţională3;
b) competenţa jurisdicţională - înțeleasă drept competenţa circumstanțiată exclusiv la
nivelul sistemului instanțelor judecătorești, în raport cu activitatea fiecărei instanţe judecătoreşti,
din punct de vedere material şi teritorial.

2. În funcție de natura instanțelor judecătorești (de grad deosebit sau de același grad), se
poate delimita între: competenţă materială şi competenţă teritorială.
a) competenţa materială sau competenţa de atribuţiune4 - înțeleasă drept competenţa care

2
Calificată jurisdicție generală sau jurisdicție cu plenitudine.
3
Acolo unde sunt astăzi reglementate distinct jurisdicții speciale; cum materia acestora face obiectul de studiu al
fiecărei ramuri de drept substanțial corespunzătore (exemplu: jurisdicția Curții Constituționale), analiza de față nu le
afectează spațiu de tratare.
4
Așa cum a fost modificat art. 129 prin Legea 310 din 2018, competența materială privește nu doar competența unei
2
 TEMA IV
Drept procesual civil. Fișe de studiu
COMPETENȚA INSTANȚELOR Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
JUDECĂTOREȘTI

orientează pe verticală şi care distinge între instanţe de grad ierarhic diferit;

b) competenţa teritorială - înțeleasă drept competenţa care orientează pe orizontală şi care
distinge între instanţe de acelaşi grad ierarhic.

3. În funcţie de întinderea atribuţiilor de judecată, la rândul ei, competenţa materială poate

delimita între: competenţa (materială) funcţională şi competenţă (materială) procesuală.
a) competenţa (materială) funcţională - înțeleasă drept competenţa care reuneşte funcţiile
principale de judecată ale instanţelor judecătoreşti, atribuite în funcţie de gradele de jurisdicţie
şi de ponderea acestora pe palierele sistemului judiciar. Competenţa funcţională face numai o
expunere a funcţiilor instanţei, relativ la judecata în primă instanță, în control judiciar (apel,
recurs), în regulator de competenţă ș.a.
b) competenţa (materială) procesuală - înțeleasă drept competenţa care inventariază
atributele de judecată ale fiecărei instanţe din sistem, luând în calcul criterii multiple de
determinare (natura litigiului, calitatea părţii/lor, valoarea obiectului cauzei).

În raport de aceste criterii, teoria competenței operează și cu

următoarele subtipuri de competență (materială) procesuală:
- competența personală sau după calitatea persoanei (denumită și
ratione personae, înțeleasă drept competența care utilizează drept
criteriu de atribuire calitatea părții5), posibil de identificat în unele
materii de judecată supuse procedurii civile (exemplu: acțiunea de
contencios administrativ, unde calitatea avută în vedere este aceea a
pârâtului; litigiile în materia dreptului consumatorului/consumului; cele
privitoare la profesioniști, ș.a);
- competența după valoare - înțeleasă a fi competența care utilizează
drept criteriu de atribuire cuantumul valorii obiectului cauzei6;

instanțe de alt grad de jurisdicție (viziunea tradițională, consacrată) ci și a unei alte secții sau a unui alt complet
specializat.
5
Acest tip de competență este reglementat cu deosebire în materie penală, având în vedere calitatea persoanei
făptuitorului.
6
Leguitorul procesual civil dedică texte problemei determinării valorii obiectului cauzei în dispozițiile art. 98 – 106 C.
proc. civ. Regula în materie este aceea că, valoarea obiectului cererii este cea arătată în capătul principal de cerere,
nefiind avute în vedere capetele accesorii de cerere (dobânzi, penalități, fructe civile). Sunt avute în vedere reguli
derogatorii privind determinarea valorii obiectului cauzei în situații speciale, precum: coparticiparea procesuală
activă, materia contractelor, cereri de plată parțială, cereri în prestații succesive, cereri în materie imobiliară. Este
important de cunoscut faptul că, instanța legal învestită potrivit regullor de determinare a competenței după
valoarea obiectului cererii, rămâne competentă să judece, chiar dacă ulterior învestirii, cuantumul valorii obiectului
s-a modificat. Potrivit Legii 310 din 2018, dispoziția în materie de moștenire a fost abrogată (textul art. 105 înainte
3
 TEMA IV
Drept procesual civil. Fișe de studiu
COMPETENȚA INSTANȚELOR Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
JUDECĂTOREȘTI

- competența specială - înțeleasă drept competența care aparține

unor instanțe înființate și calificate ca atare7.

4. În funcţie de natura juridică a normei care o consacră8 (criteriu de delimitare relevant mai
ales în materia incidentelor de procedură, cu deosebire a excepției de necompetență), distingem
între:
- competenţa absolută (de ordine publică) - înțeleasă drept competența reglementată prin
norme cu caracter absolut, de la care nu se poate deroga (intră în această categorie: competența
generală, competența materială și competența teritorială exclusivă/excepțională);
- competenţa relativă (de ordine privată) - înțeleasă drept competența reglementată prin
norme cu caracter relativ, care permit derogări și o mai mare putere de apreciere din partea
părților (categorie în care sunt incluse toate celelalte feluri de competență, cu excepția celor de
ordine publică9).

II. Competența materială a instanțelor judecătorești (ratione materiae).

II.1. Competenţa materială a judecătoriei – art. 9410 C. proc. civ.
După intrarea în vigoare a noului cod de procedură civilă, în materie civilă, judecătoria nu
mai are calitatea de instanţă de drept comun. Opțiunea C. proc. civ. în vigoare astăzi reformează
substanţial materia competenţei, prin atribuirea competenţei de prim grad de jurisdicţie sau de
drept comun tribunalului11.
În atare condiții, judecătoria are o competenţă de primă instanţă inventariată expres de
text. Astfel:
Ca primă instanţă, judecătoria are competenţă:
 în materia cererilor evaluabile cât și a celor neevaluabile în bani;
 în materie de tutelă şi de familie, revenindu-i în acelaşi timp cererile privitoare la

de abrogare reglementa: În materie de moștenire, competența după valoare se determină fără scăderea sarcinilor
sau datoriilor moștenirii).
7
Astăzi, prezența acestora în sistemul judiciar este sumară. Există numai 4 astfel de instanțe: 3 tribunale comerciale,
cu sedii la Cluj, Mureș și Argeș si un tribunal pentru minori si familie, cu sediul la Brașov. Pentru materia penală, este
cazul instanțelor militare (tribunalele militare și Curtea Militară de Apel).
8
Delimitare care corespunde diviziunii normelor de procedură în: imperative şi dispozitive.
9
Distincția între felurile de competență absolută și relativă, precum și diferențierile corespunzătoare de regim juridic
sunt expresia legii (a se vedea dispozițiile art. 129 și art. 310 C. proc. civ. privitoare la excepția de necompetență).
10
Unele dintre dispozițiile art. 94 au fost modificate prin Legea nr. 310 din 2018.
11
Această repoziţionare a tribunalului este exprimată de art. 95 pct. 1: „tribunalele judecă: în primă instanţă, toate
cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe”.

4
 TEMA IV
Drept procesual civil. Fișe de studiu
COMPETENȚA INSTANȚELOR Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
JUDECĂTOREȘTI

înregistrările de stare civilă dar și la cele privitoare la declararea judecătorească a

morții unei persoane;
 în materia cererilor privitoare la administrarea clădirilor cu mai multe etaje,
apartamente sau spații, precum și a cererilor privitoare la raporturile juridice ale
asociațiilor de proprietari cu alte persoane, fizice sau juridice;
 în materia cererilor de evacuare, a cererilor de servitute, a cererilor de grăniţuire, a
celor de împărţeală judiciară (acestea din urmă, indiferent de valoare), a celor
posesorii;
 în materie de obligații de a face sau de a nu face, neevaluabile în bani, indiferent de
izvorul lor contractual sau extracontractual;
 în materia cererilor de moștenire (indiferent de valoare), a cererilor de uzucapiune,
a cererilor în materia fondului funciar.
Competenţa după valoare, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti,
este plafonată la 200.000 lei.
Ca instanţă de control judecătoresc, judecă plângerile împotriva unor acte jurisdicţionale
date de alte organe în cazurile anume arătate de lege.
Ca instanţă de control judiciar, NU judecă nici apel și nici recurs; judecă doar căile de atac
de retractare împotriva propriilor hotărâri (contestaţia în anulare şi revizuirea).
Este instanţă de autorizare, de înregistrare, de certificare pentru înființarea/constituirea
unor persoane juridice, pentru anumite situaţii anume repartizate ei de către lege (de ex.
înscrierea sindicatelor).
Ca instanţă de executare, judecătoria devine instanţă de drept comun. Ea judecă şi
contestaţiile la titlu.
NU are competenţă în materie de regulator de competență12.
Se adaugă acestor atribuții, orice alte cereri date prin lege în competența sa13.

12
Limitare obiectivă, dat fiind că judecătoria este instanța situată la baza sistemului judiciar, iar regula de rezolvare
a conflictului de competență obligă ca instanța regulator de competență să fie instanță superioară în grad ierarhic.
Prin urmare, au atribuții în materie de regulator de competență: tribunalul, curtea de apel, instanța supremă.
13
Această dispoziție acoperă toate ipotezele în care, în legile speciale sau de domeniu, sunt prevăzute dispoziții
procedurale corespunzătoare sau norme de trimitere referitoare la instanța competentă, după caz. Dispoziția se
regăsește întocmai și în textele care reglementează competența materială a celorlalte instanțe din sistem (a se vedea
și 95 pct. 4, art. 96 pct. 4, art. 97 pct. 4).
5
 TEMA IV
Drept procesual civil. Fișe de studiu
COMPETENȚA INSTANȚELOR Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
JUDECĂTOREȘTI

II.2. Competenţa materială a tribunalului - art. 95 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor C. proc. civ., în primă instanță, tribunalul dobândeşte calitatea de
instanţă de drept comun, fiindu-i deferite spre soluţionare toate cauzele nedate în competenţa
altei instanţe din sistem.
Ca instanţă de control judiciar14, tribunalul rămâne cu o competenţă redusă sensibil,
consecință a reformării sistemului căilor de atac.
Astfel, tribunalul judecă:
- apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă;
- recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care nu sunt
prevăzute cu apel (denumite și neapelabile).
Tribunalul judecă şi căile de atac de retractare împotriva propriilor hotărâri (contestaţia în
anulare şi revizuirea).
Tribunalul este instanță regulator de competenţă, rezolvând conflictele de competenţă ivite
între judecătoriile din circumscripţia sa, ca şi pe cele dintre o judecătorie din circumscripţia sa şi
un alt organ cu activitate jurisdicţională.
Este instanţă de autorizare, de înregistrare, de certificare în unele materii prevăzute de lege.
Se adaugă acestor atribuții, orice alte cereri date prin lege în competența sa.

II.3. Competenţa materială a curţii de apel - art. 96 C. proc. civ.

Curtea de apel are competenţa de primă instanţă redusă.
Din textul expres al codului, reiese că sunt în competența sa litigiile de contencios
administrativ şi fiscal, în condițiile legii speciale15.
Ca instanţă de control judiciar, curtea de apel judecă:

14
Ca instanţă de control judecătoresc, tribunalul judecă unele căi de atac speciale împotriva actelor date de alte
organe cu activitate jurisdicţională.
15
Legea specială de domeniu este Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, modificată prin Legea nr. 212
din 2018 pentru modificarea si completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 si a altor acte normative
(publicata in M.Of. 658 din 30-iul-2018). Textul art. 10 (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că, pentru litigiile privind
actele administrative emise sau incheiate de autoritatile publice locale si judetene, precum si cele care privesc taxe si
impozite, contributii, datorii vamale, precum si accesorii ale acestora de pana la 3.000.000 de lei se solutioneaza in
fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau incheiate de autoritatile
publice centrale, precum si cele care privesc taxe si impozite, contributii, datorii vamale, precum si accesorii ale
acestora mai mari de 3.000.000 de lei se solutioneaza in fond de sectiile de contencios administrativ si fiscal ale curtilor
de apel, daca prin lege organica speciala nu se prevede altfel. Potrivit modificării aduse prin Legea 76/2012 privind
punerea în aplicare a Codului de procedură civilă, în competența tribunalului se adaugă și toate cererile privind actele
administrative emise de autoritățile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanțarea nerambursabilă
din partea Uniunii Europene.

6
 TEMA IV
Drept procesual civil. Fișe de studiu
COMPETENȚA INSTANȚELOR Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
JUDECĂTOREȘTI

- apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanță;

- recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva
hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanță de tribunale care, potrivit legii, nu sunt
apelabile (neprevăzute cu apel)16;
Curtea de apel judecă și căile de atac de retractare împotriva propriilor hotărâri (contestaţie
în anulare şi revizuire).
Este regulator de competenţă pentru conflictele de competenţă ivite între instanţele din
circumscripţia sa (două sau mai multe tribunale, un tribunal şi o judecătorie, două sau mai multe
judecătorii aflate în circumscripţiile unor tribunale diferite).
Se adaugă acestor atribuții, orice alte cereri date prin lege în competența sa.

II.4. Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – art. 97 C. proc. civ.
Înalta Curte de Casație și Justiție NU are competenţă în primă instanţă.
Înalta Curte de Casație și Justiție NU are competenţă în apel.
Ca instanţă de control judiciar, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă doar recursurile
împotriva hotărârilor date de curţile de apel, în primă instanţă, în apel sau a celor neprevăzute cu
apel.
Înalta Curte de Casație și Justiție judecă, având exerciţiul exclusiv de judecată, recursul în
interesul legii (mecanism de asigurare a unei practici judiciare unitare – art. 515-518 C. proc. civ.,
cunoscut în practică sub abrevierea RIL).
Cu titlu de noutate, instanţa supremă judecă şi cererile în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni/probleme de drept (art. 519-521 C. proc. civ.,
cunoscute în practică sub abrevierea HP).
Este regulator de competenţă cu privire la toate conflictele de competenţă apărute între
două curţi de apel sau între instanţe inferioare lor, situate în circumscripţii diferite 17.
Este instanță de strămutare în condițiile prevăzute expres de lege.
Se adaugă acestor atribuții, orice alte cereri date prin lege în competența sa.

III. Competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti (ratione loci)

Această competenţă ridică probleme numai în materie civilă.
Competenţa teritorială în materie civilă comportă o triplă dimensionare:
III.1. Comptența teritorială de drept comun

16
Text completat prin Legea nr. 310 din 2018.
17
O curte de apel și un tribunal sau instanțe mai mici în grad, atunci când sunt situate în arii diferite a două curți de
apel.
7
 TEMA IV
Drept procesual civil. Fișe de studiu
COMPETENȚA INSTANȚELOR Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
JUDECĂTOREȘTI

III.2. Competența teritorială alternațivă

III.3. Competența teritorială exclusivă sau excepțională

III.1. Competenţa teritorială de drept comun

Aceasta se exprimă elocvent prin adagiul actor sequitur forum rei18, care stabilește că,
instanța competentă teritorial este instanța în a cărei rază teritorială (circumscripție) își are
domiciliul (persoană fizică)/sediul (persoană juridică) pârâtul.
Legea stabilește că, instanța inițial sesizată rămâne competență chiar și atunci când, după
sesizare, intervine schimbarea domiciliului sau a sediului.
Legea prevede și cazurile în care regula de drept comun fie nu se poate aplica, fie nu se
impune a se aplica, oferind totodată și soluțiile corespunzătoare:
- pârâtul cu domiciliul/sediul necunoscut - instanța în a cărei circumscripție se află
reședința/reprezentanța acestuia, iar dacă nici aceasta nu este cunoscută, devine
competentă instanța în a cărei circumscripție se află domiciliul/sediul,
reședința/reprezentanța reclamantul;
- pârâtul - persoană juridică de drept privat care are dezmembrăminte – instanța poat efi
ce ade la locul unde se află dezmembrământul, pentru obligații ce urmează a fi executate
în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate/fapte săvârșite prin reprezentantul
acestuia;
- pârâtul - entitate fără personalitate juridică (asociație, societate sau altă entitate) –
instanța de la domiciliul persoanei încredințate cu conducerea/administrarea ori, în lipsa
desemnării, a oricăruia dintre membrii;
- pârâtul - persoană juridică de drept public (statul, autoritățile și instituțiile centrale sau
locale, alte persoane juridice de drept public) – instanța de la domiciliul/sedul
reclamantului ori la instanța de la sediul pârâtului.

Competența teritorială de drept comun este reglementată printr-o

normă relativă. Încălcarea ei trebuie invocată cel mai târziu la prima zi
de înfăţişare; în caz contrar, o instanţă învestită, chiar necompetentă
teritorial, rămâne bine învestită, fără a afecta astfel calitatea hotărârii
care se pronunță.

III.2. Competenţa teritorială alternativă

18
În traducere mot à mot, adagiul ar putea fi redat astfel: reclamantul urmează instanţa/forul pârâtului.

8
 TEMA IV
Drept procesual civil. Fișe de studiu
COMPETENȚA INSTANȚELOR Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
JUDECĂTOREȘTI

Dispozițiile art. 113-115 C. proc. civ. inventariază mai multe cazuri de competenţă
alternativă sau facultativă, tip de competență în care reclamantul are posibilitatea de a alege
între două sau mai multe instanţe, deopotrivă competente19.
Cu titlu de exemplu:
- instanţa de la domiciliul reclamantului, pentru cererile privind stabilirea filiaţiei, instanţa
de la domiciliul creditorului reclamant, în cererile privind obligaţia de întreţinere sau alocaţiile de
stat pentru copii;
- instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiilor,
dacă se solicită executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract;
- instanţa locului unde se află bunul imobil, pentru litigiile locative şi litigiile privind
publicitatea imobiliară;
- instanţa locului de plecare sau de sosire, în cazul contractului de transport;
- instanța locului de plată, pentru obligațiile de izvorăsc din titluri de valoare (cambie, cec,
bilet la ordin sau alt titlu);
- instanţa locului săvârşirii faptului ilicit, pentru acţiunile în despăgubire;
- instanţa domiciliului asiguratului, a locului bunurilor asigurate ori a locului unde s-a produs
accidentul, pentru cererile de despăgubiri din contractul de asigurare (cu excepția litigiilor în
materie de asigurări maritime, fluviale și aeriene).

Norma de competență alternativă are caracter relativ, ceea ce

înseamnă că partea are posibilitatea să aleagă sau nu instanţa
indicată, alta decât cea prevăzută în regula comună. Dacă nu o face,
instanţa va fi considerată corect învestită.
De regulă, alegerea competenței este posibilă atunci când este vorba
de procese privitoare la bunuri.
În cazul proceselor privitoare la persoane, regula este caracterul
absolut al normei de competență și, implicit, interdicția legii cu privire la convenția/alegerea
instanței competente.

III.3. Competenţa teritorială exclusivă sau excepțională.

Deşi de esența competenţei teritoriale este caracterul relative al normei, există totuși şi

19
În realitate, reclamantul poate alege între instanța evocată în actor sequitur forum rei și o altă instanță, potențial
competentă, după caz. Acest beneficiu dat de lege trebuie exercitat cu bună-credință, în sensul că, după sesizarea
instanței, reclamantul nu mai poate reveni asupra alegerii.
9
 TEMA IV
Drept procesual civil. Fișe de studiu
COMPETENȚA INSTANȚELOR Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
JUDECĂTOREȘTI

norme de competenţă teritorială cu caracter absolut.

Acestea sunt cazurile în care norma de competenţă teritorială este excepţională sau
exclusivă.
Cu titlu limitativ, sunt identificate de lege următoarele materii:
a) materia litigiilor privind bunurile imobile20 – acestea sunt doar de competenţa instanţei
în circumscripţia căreia se află imobilul (exemplu: o acţiune în revendicare având ca obiect o
clădire sau un teren) (art. 117 C. proc. civ.);

În acord cu dispozițiile art. 117 (3), sunt asimilate aici și: acțiunile
posesorii, acțiunile în grănițuire, acțiunile privitoare la îngrădirile
dreptului de proprietate imobiliară, precum și cele de împărțeală
judiciară a unui imobil (când indiviziunea nu rezultă din succesiune).

b) materia moștenirilor – instanţa competentă este aceea din circumscripţia ultimului

domiciliu al defunctului, pentru litigii care au ca obiect: cererile privitoare la validitatea sau
executarea dispoziţiilor testamentare; cererile privitoare la drepturile rezultate din succesiune
(art. 118 C. proc. civ.);
c) materia societăţilor – instanţa competentă este aceea de la sediul principal al societăţii,
până la sfârşitul lichidării acesteia sau, după caz, până la radierea societății, chiar şi pentru litigiile
dintre asociaţi (art. 119 C. proc. civ.);
d) materia insolvenței sau a concordatului preventiv – instanţa de la sediului debitorului
(art. 120 C. proc. civ.);
e) materia cererilor îndreptate împotriva consumatorului – instanţa domiciliului
consumatorului, în cererile formulate de un profesionist împotriva unui consummator (art. 121
C. proc. civ.);
Deși codul nu o mai reține ca ipoteză în inventarierea cazurilor de competență exclusivă, o
atare ipoteză este și materia divorțului (art. 915 C. proc. civ.). Aici, instanţa competentă este aceea
în a cărei circumscripție se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă aceştia nu au avut
locuință comună sau dacă niciunul dintre ei nu mai locuieşte în raza acesteia, este competentă
instanţa de la locuința pârâtului, iar dacă acesta nu se află în țară și sunt competente instanțele
române, atunci va fi competentă instanța de la locuința reclamantului.
Se adaugă acestor ipoteze, cazuri în care se derogă de la regula comună de competenţă

20
Este vorba doar despre drepturile reale imobiliare. Nu sunt avute în vedere aici cererile locative, unde competența
teritorială este alternativă.
10
 TEMA IV
Drept procesual civil. Fișe de studiu
COMPETENȚA INSTANȚELOR Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
JUDECĂTOREȘTI

teritorială, prevăzute expres în legile speciale (exemple: litigiile de contencios administrativ şi

fiscal, litigiile de muncă, adopţia).
Norma de competență exclusivă sau excepțională are caracter absolut, ceea ce înseamnă că
nu permite derogări. Sancţiunea pentru nerespectarea ei este ridicarea excepţiei de
necompetenţă de către oricare dintre părţi, chiar de către instanţă din oficiu.
Prin trăsăturile sale, acest fel de competenţă teritorială are regimul juridic comparabil cu cel
al competenţei materiale a instanţelor (absolut) şi mai puţin cu cel al competenței teritoriale
(relativ).

IV. Întinderea competenţei instanţei sesizate și incidente privitoare la competență.

IV.1. Întinderea competenţei instanţei sesizate.
Aceasta este problema de a stabili cu privire la cât se întinde competenţa instanţei sesizate
prin cererea principală, atunci când apar chestiuni juridice pe parcursul instrumentării cauzei.
Pentru materia procesului civil, acestea se referă la alte aspecte decât cele din cererea
introductivă. În principiu, în această categorie intră cereri accesorii, cereri adiționale, cereri
incidentale. Se pot ivi astfel: cereri pentru dobânzi, rente, fructe civile în general, aspecte
privitoare la chestiuni de fond, la obiectul investirii și la modificarea acestuia sau al altor elemente
ale acțiunii, la extinderea cadrului procesual21 sub aspectul participaţiei procesuale (relevante
fiind aici cererile de intervenţie) ș.a.

Mai mult, potrivit principiului „judecătorul acţiunii este şi judecătorul

excepţiunii”, sunt asimilate aici și excepţiile ridicate, în toate cazurile,
instanţa neavând dreptul să fragmenteze litigiul. În egală măsură, sunt
avute în vedere aici și chestunile prealabile, precum și cele prejudiciale22.
Așadar, indiferent de natura acestora, regula este că, instanţa care
judecă fondul litigiului și a fost sesizată cu cererea principală/cererea
introductivă de instanță, este competentă să judece şi eventualele
incidente care survin. Calificarea dată acestei extinderi naturale a cadrului procesual se numește

21
În contextul reglementării problemei întinderii competenței instanței sesizate, Codul are dispoziții și oferă soluții
și în situații precum: competența în materia cererilor în constatare (art. 125 C. proc. civ.), situația
judecătorului/procurorului/asistentului judiciar/grefierului/ care are calitatea de reclamant/pârât într-o cauză de
competența instanței/parchetului unde își desfășoară activitatea (art. 127 C. proc. civ.), competența în materia
incidentelor privitoare la arbitraj (art. 128 C. proc. civ.). Dispozițiile art. 127 (1) și (2) au fost modificate prin Legea nr.
310 din 2018. Prin aceeași reglementare, a fost introdus un alineat nou textului art. 127 (2 1) care asimilează și ipoteza
în care chiar instanța de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.
22
Chestiunile prealabile sunt în căderea instanței inițial sesizate; cele prejudiciale pot fi în căderea de judecată a altor
instanțe din sistem (unde, potrivit legii, există competență exclusivă de judecată).
11
 TEMA IV
Drept procesual civil. Fișe de studiu
COMPETENȚA INSTANȚELOR Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
JUDECĂTOREȘTI

prorogare de competență.

IV.2. Incidente privitoare la competenţă.

În general, incidentele de procedură sunt în căderea instanţei care judecă cererea principală
pentru că ele reprezintă un accesoriu faţă de aceasta.
În linii mari, pot face obiectul unor incidente de procedură: compunerea instanţei (în sensul
formulei completului de judecată); competenţa instanţei (care interesează instanţa ca organ de
jurisdicţie); aspecte în legătură cu probele; incidente în legătură cu nulitatea actelor de
procedură; suspendarea judecăţii; unele acte de dispoziție a părților (doar pentru materia civilă –
renunțarea la drept, renunțarea la judecată, achiesarea, tranzacția).
Dintre incidentele care privesc competenţa instanţelor judecătoreşti, sunt reprezentative:
excepţia de necompetenţă şi conflictul de competenţă. Se adaugă acestora și situații de
optimizare a administrării justiției privind litispendența și conexitatea, precum și strămutarea și
delegarea instanței.

IV.2.1. Excepţia de necompetenţă (art. 129-13223 C. proc. civ).

Excepţia de necompetenţă este incidentul de procedură care evocă punerea la îndoială a
calităţii de instanţă competentă a instanţei sesizate.
În materie civilă, astfel de conflicte sunt frecvente în practică. Rezolvarea excepţiei de
necompetenţă se face în mod corespunzător caracterului normei de competeță implicate,
imperativă sau dispozitivă, după caz.
Astfel, au caracter absolut, în principiu, normele de competență generală și cele de
competenţa materială. În privinţa competenţei teritoriale, caracterul relativ constituie regula,
doar excepţional aceasta având caracter absolut.
Diferențierile de regim juridic pot fi rezumate astfel:
- necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi
invocată de oricare dintre părţi şi chiar de către instanţă din oficiu,
oricând, în orice stare a pricinii.
- necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică24
trebuie invocată de părţi sau de către judecător, din oficiu, la primul
termen la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe și pot
pune concluzii;

23
Dispozițiile art. 310 (2), ca și cele ale art. 131 (1) au fost modificate prin Legea nr. 310 din 2018, în sensul completării
textelor corespunzătoare cu condiționarea potențialității formulării de concluzii: (...) la primul termen de judecată la
care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe și pot pune concluzii.
24
Competența teritorială exclusivă sau excepțională.
12
 TEMA IV
Drept procesual civil. Fișe de studiu
COMPETENȚA INSTANȚELOR Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
JUDECĂTOREȘTI

- necompetenţa relativă sau de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât sau
de către cel care este în poziţia de a se apăra, prin întâmpinare, iar dacă întâmpinarea nu este
obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate și pot pune
concluzii.
Soluţiile care se dau excepţiei de necompetenţă pot fi:
Respingerea excepţiei – pronunțată printr-o încheiere interlocutorie (la care nu se mai poate
reveni) și, implicit, continuarea judecăţii la instanţa iniţial învestită.
Admiterea excepţiei – pronunțată printr-o hotărâre numită declinator de competenţă sau
hotărâre declinatorie de competenţă, pentru că aici instanţa se dezînvesteşte; în acest caz, cauza
este trimisă instanţei de drept competente, în favoarea căreia prima s-a dezînvestit.

IV.2.2. Conflictul de competenţă (art. 133-135 C. proc. civ.)

Conflictul de competenţă poate fi definit ca incidentul de procedură care constă în situaţia
în care două sau mai multe instanţe judecătoreşti se declară, în mod simultan, fie competente
(conflict pozitiv), fie necompetente (conflict negativ) în aceeaşi cauză.
Conflictul care ridică probleme, relativ la competenţă, este cel negativ, cel pozitiv
rezolvându-se prin reunirea cauzelor.
Conflictul negativ de competenţă se întâlneşte în situaţia în care două (sau mai multe)
instanţe se declară succesiv, una în favoarea alteia, necompetente a soluţiona cauza,
pronunţându-se prin hotărâri definitive. Soluția în acest caz este reglarea competenței. Atât
instanţa competentă cât şi hotărârea prin care este rezolvat conflictul de competență sunt
calificate regulator de competenţă.
Regulile după care se rezolvă conflictul de competență25 pot fi astfel rezumate:
- când conflictul s-a ivit între două instanţe judecătoreşti, instanţa competentă să-l rezolve
este cea comun și imediat superioară lor, cu condiția ca instanțele din conflict să se afle în ;
- când conflictul s-a ivit între o instanţă judecătorească şi un organ de jurisdicţie din afara
sistemului judiciar, instanţa competentă să-l rezolve este instanţa imediat superioară instanţei
judecătoreşti implicate în conflict;
Hotărârea regulator de competenţă se dă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, printr-
o hotărâre definitivă.

25
Conflictul de competență se poate ivi și între două secții specializate ale unei instanțe, soluția de rezolvare fiind
aceeași. Pentru cazul conlictului ivit între secții ale ICCJ, soluția este dată de Completul de 5 judecători (art. 136 C.
proc. civ.).
13
 TEMA IV
Drept procesual civil. Fișe de studiu
COMPETENȚA INSTANȚELOR Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
JUDECĂTOREȘTI

IV.2.3. Litispendența și conexitatea

Atât litispendența cât și conexitatea au ca rațiunea optimizarea administrării justiției.
Deosebirea dintre acestea constă în gradul de similitudine pe care îl prezintă elementele acțiunii:
identitatea dintre elementele acțiunii (litispendență) sau o strânsă legătură între acestea
(conexitate).

Litispendența este un incident care are ca finalitate evitarea

pronunțării de soluții contradictorii, în ipoteza în care există același
proces, în legătură cu care s-au formulat mai multe cereri la aceeași
instanță sau la instanțe diferite în grad ierarhic, însă deopotrivă
competente.

Din dispozițiile art. 138 alin (1) C. proc. civ. se pot desprinde condițiile ce se cer întruite
cumulativ, pentru a fi în prezența unei situații de litispendență:
a) existența a două sau mai multe cereri cu identitate de elemente (părți, obiect și cauză);
b) cererile să fie în curs de judecată;
c) cererile să se afle la judecata de fond (în sensul de primă instanță sau de apel).
Soluția este diferită, după cum sunt antrenate instanțe de același grad – caz în care excepția
de litispendență se invocă în fața ultimei instanțe sesizate - sau instanțe de grad deosebit – caz
în care excepția de litispendență se invocă în fața instanței de grad inferior 26.

Conexitatea are ca finalitate mai buna administrare a justiției și

acoperă ca înțeles situația în care există două sau mai multe procese
aflate pe rolul aceleiași instanțe sau a unor instanțe deosebite, dar de
același grad ierarhic, în care sunt aceleași părți (pot fi împreună cu
altele) și ale căror obiect și cauză au între ele o strânsă legătură.

Dispozițiile art. 139 C. proc. civ. stabilesc car sunt condițiile ce se cer întrunite cumulativ
pentru a fi în prezența unei situații de conexitate:
a) existența a două sau mai multe cereri între aceleași părți, iar între obiectul și cauza

26
Este posibilă și ipoteza formulării cererilor la aceeași instanță, caz în care excepția de litispendență va fi invocată
în fața ultmului complet sesizat (apreciat cronologic, în funcție de data înregistrării).
14
 TEMA IV
Drept procesual civil. Fișe de studiu
COMPETENȚA INSTANȚELOR Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
JUDECĂTOREȘTI

cererilor să existe o strânsă legătură;

b) cererile să fie în curs de judecată;
c) cererile să se afle pe rolul aceleiași instanțe sau a unor instanțe diferite, dar de același
grad ierarhic.
Excepția de conexitate poate fi invocată fie de părți (oricare), fe de instanță (din oficiu).
Soluția excepției o dă instanța sesizată cea din urmă, în mod cronologic, care se pronunță prn
încheiere, atacabilă o dată cu fondul27.

IV.2.4. Strămutarea proceselor și delegarea instanței

Strămutarea este un caz de prorogare judecătorească de competență, care se justifică în
situația semnalării unor motive de bănuială legitimă sau de siguranță publică.
Potrivit art. 140, alin (2), bănuiala legitimă se poate solicita atunci când una dintre părți are
suspiciuni întemeiate ori indicii că judecătorii instanței (nu doar ai completului, ca în cazul
incompatibilității) nu pot fi obiectivi, fiind influențați de îmrejurări precum circumstanțele
procesului, calitatea părilor ori relații conflictuale locale.
Cererea de strămutare pentru bănuială legitimă poate fi formulată de partea interesată, iar
competența de soluționare este a curții de apel (dacă instanța la care se cere strămutarea este o
judecătorie sau un tribunal din aria sa; dacă nu se află în aria sa, competența este a ICCJ28).
Motivele de siguranță publică (prevăzută de art. 140, alin (3)), identifică acele împrejurări
excepționale care presupun că judecata procesului la instanța competentă ar conduce la
tulburarea ordinii publice29.
Cererea de strămutare pentru siguranță publică este doar în căderea procurorului general
al parchetului de pe lângă ICCJ. Competența de soluționare este a ICCJ.

27
Conexarea este posibilă doar dacă prin aceasta nu se încalcă normele de ordine publică în materie de competență.
După conexare, în orice stare a judecății, se poate recurge la disjungere, atunci când numai unul dintre procese este
în stare de judecată.
28
În acord cu modificarea adusă textului art. 142 (1) prin Legea nr. 310 din 2018, (...) În cazul cererilor de strămutare
întemeiate pe motivul de bănuială legitimă vizând calitatea părții de judecător la o instanță din circumscripția curții
de apel competente, precum și a celor vizând clitatea de parte a unei instanțe dn circumscripția aceleiași curți,
competența de soluționare revine Înaltei Curți de Casație și Justiție. (...).
29
Cu mai mare frecvență, motivul de siguranță publică se poate întâlni în materie penală.
15
 TEMA IV
Drept procesual civil. Fișe de studiu
COMPETENȚA INSTANȚELOR Conf. univ. dr. Steluța Ionescu
JUDECĂTOREȘTI

Indiferent de motiv, cererea de strămutare se judecă de urgență,

în camera de consiliu, cu citarea părților. Soluția care se pronunță este
definitivă30.

Ca și strămutarea, delegarea instanței este un caz de prorogare judecătorească de

competență și vizează ipoteza în care, datorat unor împrejurări excepționale31, o instanță
judecătorească este împiedicată un timp mai îndelungat să funcționeze.
Soluția în acest caz este în căderea exclusivă a instanței supreme (ICCJ), care, la cererea părții
interesate, va desemna o altă instanță, de același grad, competentă să judece cauza.

30
În forma modificată a art. 144 (2) prin Legea nr. 310 din 2018, soluția este o încheiere, dată fără motivare și
definitivă.
31
În lipsa unor precizări ale legii, doctrina reține sub acest titlu situații de: calamități naturale (inundații, cutremure,
înzăpeziri), stare de război.
16