qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwerty

uiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopas
dfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbn
mqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwer
tyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiop
asdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfgh
jklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwert
yuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghj
Departamentul de Învăţământ
klzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
la Distanţă şi Formare Continuă
Facultatea de Drept şi Ştiinţe Social -
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq Politice

wertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu Coordonator de disciplină:

Lect. univ. dr. Cristian MAREŞ

iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasd
1
fghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklz
xcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbn
 2010-2011

UVT DREPTUL FAMILIEI

Suport de curs – învăţământ la distanţă

Administraţie publică, Anul III, Semestrul II

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire,
alta decât în scopuri personale, este interzisă de lege sub sancţiune penală.

2
 SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

= INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TEMĂ DE REFLECŢIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL

SAU SECŢIUNE

= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PAGINA

WEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAU www.id.valahia.ro .

3
 Tematica cursului

1. Capitolul I. Consideraţii introductive

2. Capitolul II. Căsătoria

3. Capitolul III. Rudenia şi afinitatea

4. Capitolul IV. Filiaţia

5. Capitolul V. Adopţia

6. Capitolul VI. Obligaţia legală de întreţinere

7. Capitolul VII. Ocrotirea minorului

4
 CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Modele de teste
9. Răspunsuri la teste

Cuprins:

§ 1. NOŢIUNEA DE FAMILIE

§ 2. FUNCŢIILE FAMILIEI

§ 3. NOŢIUNEA, OBIECTUL ŞI IZVOARELE DREPTULUI

FAMILIEI

§ 4. PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI FAMILIEI

§ 5. LEGĂTURA DREPTULUI FAMILIEI CU ALTE RAMURI DE

DREPT

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind dreptul familiei, ca

ramură a dreptului privat.
Obiective operaţionale: Prezentarea noţiunii de familie, a funcţiilor pe care
aceasta le îndeplineşte în societate, prezentarea noţiunii, obiectului şi izvoarelor
dreptului familiei, precum şi a principiilor care guvernează această ramură a dreptului
şi învederarea legăturii dintre dreptul familiei şi celelalte ramuri de drept.

= 3 ore

5
 CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

§1. Noţiunea de familie

Legiuitorul nu dă, în nicio reglementare, o definiţie generală a noţiunii de

familie. Cercetând, însă, diferitele categorii de reglementări se constată că noţiunii de

familie i se atribuie un dublu înţeles:
Conceptul - un înţeles restrâns, în sensul că familia îi cuprinde pe soţi şi pe copiii lor
de familie. minori;
Accepţiuni - un înţeles larg, atunci când, părinţilor şi copiilor lor minori li se alătură şi
alte categorii de persoane.
Cel mai adesea legiuitorul vizează înţelesul restrâns al noţiunii de familie, o
asemenea accepţiune regăsindu-se în dispoziţiile Codului familiei şi ale Codului
penal.

§2. Funcţiile familiei

Familia îndeplineşte următoarele funcţii:

a) funcţia de perpetuare a speciei;
b) funcţia educativă;
Familia nu numai că oferă copilului primele noţiuni despre conduită, morală,
bine şi rău, dar imprimă personalităţii sale în formare, reguli şi deprinderi, principii ce
constituie fundamentul pe care apoi se clădeşte personalitatea omului matur.
Părinţii sunt datori să crească copilul îngrijind, pe lângă sănătatea şi
dezvoltarea lui fizică, şi de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia
în raport de însuşirile lui (art. 101 C. fam.).

c) funcţia economică;
Funcţiile Din punctul de vedere al dreptului familiei, funcţia economică îşi găseşte
familiei aplicarea în regimul comunităţii de bunuri a soţilor şi în obligaţia legală de întreţinere
în anumite cazuri speciale.
d) funcţia de solidaritate familială.
Această solidaritate, care este de ordin afectiv, etic, se naşte din legătura
biologică, din comunitatea de viaţă a membrilor familiei, precum şi din afecţiunea
naturală ce există între ei. Dar dreptul, prin reglementările sale, în principiu,
contribuie şi el la întărirea legăturilor afective şi morale dintre membrii familiei şi la
stabilitatea familiei. Potrivit art. 2 C. fam., „relaţiile de familie se bazează pe prietenie
şi pe afecţiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia
sprijin moral şi material".
Contribuie, de asemenea, la întărirea legăturilor spirituale dintre membrii
familiei următoarele prevederi legale: cele referitoare la egalitatea în drepturi şi în
obligaţii între soţi [art. 1 alin. (4) şi art. 25-26 C. fam.]; cele referitoare la comunitatea
patrimonială de bunuri (art. 30 C. fam.); cele referitoare la egalitatea părinţilor în
drepturi şi în obligaţii faţă de copiii lor minori şi la exercitarea ocrotirii părinteşti
numai în interesul copiilor (art. 97-98 C. fam.); cele privitoare la obligaţia legală de
6
 întreţinere între membrii familiei (art. 86-96 şi art. 41 C. fam.); dispoziţiile Codului
penal, care sancţionează abandonul de familie, relele tratamente aplicate minorului şi
nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului.

§3. Noţiunea, obiectul şi izvoarele dreptului familiei

3.1. Noţiunea dreptului familiei

Dreptul familiei reprezintă acea ramură a sistemului de drept care cuprinde

totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile (patrimoniale şi personale)
Definiţia de familie.
dreptului
familiei 3.2. Obiectul dreptului familiei
Următoarele categorii de relaţii sociale sunt reglementate de dreptul familiei:
a) relaţiile de căsătorie;
Dispoziţiile art. 48 pct. 1 din Constituţia României conturează conţinutul
dreptului fundamental al fiinţei umane de a se căsători, iar normele dreptului familiei
vizează aspectele legate de încheierea, desfiinţarea şi desfacerea căsătoriei, precum şi

raporturile personale şi patrimoniale dintre soţi (art. 3-44 C. fam.).
Obiectul b) raporturile rezultate din rudenie;
dreptului Rudenia este de două feluri:
familiei - de sânge, bazată pe legătura de sânge între mai multe persoane, fie în linie
dreaptă, fie în linie colaterală;
- civilă, rezultată din adopţie.
c) relaţiile privitoare la ocrotirea părintească.
Mai există unele relaţii care, prin asimilare cu relaţiile de familie, formează,
de asemenea, obiect de reglementare al dreptului familiei. În această categorie se
includ:
- obligaţia de întreţinere între foştii soţi;
- obligaţia de întreţinere între soţul care a contribuit la întreţinerea copilului
celuilalt soţ şi acel copil;
- raporturile care se nasc în legătură cu plasamentul;
- tutela, interdicţia şi curatela.

3.3. Izvoarele dreptului familiei

Constituie izvoare ale dreptului familiei următoarele acte normative:
a) Constituţia; aceasta este izvor de prim ordin al dreptului familiei, întrucât,
prin dispoziţiile sale, consacră principiul egalităţii femeii cu bărbatul, principiul
ocrotirii de către stat a căsătoriei şi a familiei, precum şi a intereselor mamei şi ale
minorilor.

b) Codul familiei, constituind izvorul principal al dreptului familiei.
Izvoarele c) ale acte normative care cuprind dispoziţii cu privire la relaţiile de familie,
dreptului precum:
familiei - Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice;
- Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a
Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice;
- Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;
- Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, ş.a.

§4. Principiile generale ale dreptului familiei

7
 4.1. Principiul monogamiei (art. 5 C. fam.);
Acest principiu constă în posibilitatea de a încheia o căsătorie numai de către
persoanele necăsătorite, legiuitorul stabilind că „este oprit să se căsătorească bărbatul
care este căsătorit sau femeia care este căsătorită". Încălcarea acestui principiu este
sancţionată cu nulitatea absolută a celei de a doua căsătorii, încheiată de aceeaşi
persoană. Încheierea unei noi căsătorii de către o persoană care este deja căsătorită
este considerată infracţiune, în temeiul dispoziţiilor Codului penal.

4.2. Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi;

Raţiunea care a justificat instituirea acestui principiu a fost aceea ca,
încheierea căsătoriei să aibă ca unic temei, sentimentele de dragoste şi de preţuire
dintre soţi.
Importanţa acestuia rezultă şi din aceea că, el este înscris, ca un drept
fundamental, în Constituţia României, art. 48 alin. (1), stabilind că „familia se
întemeiază pe căsătoria liber consimţită dintre soţi ...". Aceeaşi formulare este reluată

şi în Codul familiei, în dispoziţiile art. 1 alin. (3). Aceasta înseamnă că, la încheierea
căsătoriei, soţii îşi vor manifesta liber consimţământul, fără vreo îngrădire.'
Principiile
generale Acest principiu este stipulat expres şi în actele internaţionale relative la
ale drepturile omului, precum: Declaraţia universală a drepturilor omului (art. 25 şi art.
dreptului 26), Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice [art. 23 alin. (3)], Pactul
familiei internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale [art. 10 alin. (1)].
Dispoziţiile constituţionale fac, de asemenea, distincţia între căsătoria civilă şi
cea religioasă, stabilind că, cea religioasă poate fi celebrată numai după încheierea
celei civile [art. 48 alin. (2)].

4.3. Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei, mamei şi copilului;

Principiul este formulat, chiar în dispoziţiile art. 1 alin. (1) C. fam., arătându-
se că „în România statul ocroteşte căsătoria şi familia". Ca şi în cazul principiului
anterior menţionat, în actele internaţionale în materie s-a stabilit că „familia constituie
elementul natural şi fundamental al societăţii şi are drept la ocrotire din partea
societăţii şi a statului".
Principiul ocrotirii mamei şi a copilului este statuat în dispoziţiile art. 1 alin.
(2) C. fam., menţionându-se că „statul apără interesele mamei şi ale copilului...".

4.4. Principiul egalităţii soţilor în drepturi şi obligaţii;

Acest principiu derivă din egalitatea deplină a femeii cu bărbatul în toate
domeniile vieţii sociale, egalitate care este consacrată de Constituţia României. În
ceea ce-i priveşte pe soţi, legea fundamentală arată că familia se întemeiază şi pe
egalitatea soţilor [art. 48 alin. (1)]. Egalitatea femeii cu bărbatul este prevăzută, de
asemenea, în diferite acte internaţionale.
Codul familiei, în art. 1 alin. (4), conţine reglementarea de principiu, care
consacră egalitatea femeii cu bărbatul, atât în relaţiile dintre soţi, cât şi în exercitarea
drepturilor faţă de copii. Acelaşi act normativ conţine şi alte dispoziţii din care rezultă
egalitatea în drepturi a soţilor.

4.5. Principiul exercitării drepturilor şi al îndeplinirii îndatoririlor

părinteşti în interesul copiilor;

8
 Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. ultim din Codul familiei, „drepturile părinteşti
se exercită numai în interesul copiilor".

4.6. Principiul obligaţiei membrilor de familie de a-şi acorda, reciproc,

sprijin material şi moral.
Acest principiu rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 2 C. fam., potrivit cărora
„soţii sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material". Expresia practică
a acestuia se regăseşte, în special, în măsurile stabilite privind obligaţia soţilor de a
contribui la cheltuielile căsniciei, precum şi în cele relative la bunurile comune ale
acestora.

§5. Legăturile dreptului familiei cu alte ramuri de drept

Dată fiind complexitatea raporturilor care se stabilesc în legătură cu familia,

acestea constituie obiect de reglementare pentru diferite ramuri ale dreptului, din
multiple unghiuri de vedere, fără a se exclude unele pe altele. Rezultă, aşadar, că între
dreptul familiei şi alte ramuri de drept pot fi identificare unele legături.

5.1. Legătura dreptului familiei cu dreptul constituţional;

Principiile fundamentale ale familiei sunt enunţate, aşa cum am arătat, în
Constituţie, iar Codul familiei dezvoltă şi concretizează aceste principii prin
reglementări de amănunt.

5.2. Legătura dreptului familiei cu dreptul administrativ;

Există multiple legături ale dreptului familiei, cu dreptul administrativ,
îndeosebi dacă luăm în considerare faptul că o serie de organe ale administraţiei
publice au atribuţii, începând chiar cu actul încheierii căsătoriei, care are loc în faţa

ofiţerului de stare civilă. De asemenea, autoritatea tutelară supraveghează modul în
Legăturile care se exercită ocrotirea părintească sau a celor în privinţa cărora s-a instituit tutela.
dreptului
familiei cu 5.3. Legătura dreptului familiei cu dreptul civil;
alte ramuri Susţinerea că, între dreptul familiei şi dreptul civil există numeroase apropieri,
de drept rezultă din aceea că dreptul familiei, ca ramură de sine-stătătoare în cadrul sistemului
de drept, s-a desprins din dreptul civil; Codul civil de la 1864 a reglementat
raporturile de familie ca făcând parte din ramura dreptului civil (art. 127-460). De
altfel, în unele legislaţii, şi în prezent, raporturile de familie sunt reglementate de
dreptul civil. Chiar şi noul Cod civil (Legea nr. 287/2009) reglementează în cuprinsul
său relaţiile de familie.
Deseori, dispoziţiile dreptului familiei se completează cu cele ale dreptului
civil, ca de pildă, reglementările privitoare la: capacitatea soţilor şi a copiilor, numele
soţilor, actele de stare civilă, regimul juridic al bunurilor comune sau proprii ale
soţilor. Actele juridice care se încheie în domeniul relaţiilor de familie vor fi
reglementate, în măsura în care Codul familiei nu cuprinde dispoziţii speciale, de
normele dreptului civil. În alte împrejurări, normele Codului civil se completează cu
cele ale dreptului familiei, precum în domeniul rudeniei sau al succesiunii legale.

5.4. Legătura dreptului familiei cu dreptul procesual civil;

Soluţionarea litigiilor de familie se face de către instanţele de judecată,
potrivit procedurii civile. Legătura dreptului familiei cu dreptul procesual civil este în
9
mare măsură asemănătoare, cu cea care se stabileşte cu dreptul civil. Normele
dreptului procesual civil sunt cele prin intermediul cărora se asigură realizarea
normelor de drept material pe calea constrângerii judiciare, în cazul neîndeplinirii lor
de bună-voie de către subiecţii raportului juridic.
Cu toate acestea, în vederea ocrotirii mai eficiente a relaţiilor de familie,
există şi o serie de derogări de la procedura de drept comun.

5.5. Legătura dreptului familiei cu dreptul muncii;

Unele dispoziţii ale dreptului muncii au menirea de a ocroti familia, interesele
mamei şi ale copilului. Acest rol îndeplinesc, spre exemplu, prevederile din Codul
muncii şi legile speciale privitoare la: munca tinerilor şi a femeilor; concediile de
maternitate şi pentru îngrijirea copiilor bolnavi; alocaţiile de stat şi alte prevederi din
domeniul asigurărilor sociale.

5.6. Legătura dreptului familiei cu dreptul internaţional privat;

Normele dreptului internaţional privat, reglementând raporturile juridice cu
elemente de extraneitate, vizează şi raporturi juridice specifice dreptului familiei,
precum: căsătoria şi divorţul; filiaţia; obligaţia de întreţinere; ocrotirea persoanelor
lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

5.7. Dreptul familiei mai prezintă o serie de legături şi cu dreptul financiar,

cu dreptul penal şi cu dreptul procesual penal, asupra cărora însă nu vom insista
aici.

BIBLIOGRAFIE

1. Bacaci Al.; Dumitrache V.C.; Hageanu C., Dreptul familiei, ed. 4,

Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009;
2. Emese Fl., Dreptul familiei, ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
3. Filipescu I.P.; Filipescu A.I., Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
4. Lupulescu D.; Lupulescu A.-M., Dreptul familiei, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2007.

10
 TEST DE AUTOEVALUARE

Principiul monogamiei. Semnificaţii.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Poate fi considerată familia o instituţie juridică? Argumentaţi.

MODELE DE TESTE

1. Identificaţi accepţiunile noţiunii de familie.

2. Definiţi dreptul familiei.
3. Enumeraţi principiile dreptului familiei.
4. Învederaţi legăturile dintre dreptul familiei şi celelalte ramuri de drept.

RĂSPUNSURI

Pentru răspunsuri, a se vedea pag. 6-10

11
 CAPITOLUL II
CĂSĂTORIA

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Modele de teste
9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins:

§ 1. NOŢIUNEA, NATURA JURIDICĂ ŞI CARACTERELE

CĂSĂTORIEI
§ 2. CONDIŢII DE FOND ŞI IMPEDIMENTE LA CĂSĂTORIE
2.1. Condiţii de fond
2.2. Impedimente la căsătorie
§ 3. CONDIŢII DE FORMĂ LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
§ 4. EFECTELE CĂSĂTORIEI
§ 5. NULITATEA CĂSĂTORIEI
§ 6. ÎNCETAREA ŞI DESFACEREA CĂSĂTORIEI
6.1. Încetarea căsătoriei
6.2. Desfacerea căsătoriei

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe temeinice privind instituţia

căsătoriei.
Obiective operaţionale: Prezentarea noţiunii, naturii juridice şi caracterelor
juridice ale căsătoriei; analiza detaliată a condiţiilor de fond, a impedimentelor şi a
formalităţilor ce trebuie îndeplinite la încheierea căsătoriei; tratarea detaliată a
efectelor patrimoniale şi personal nepatrimoniale pe care le generează căsătoria;
analiza problematicii nulităţii căsătoriei sub toate aspectele pe care le comportă,
precum şi a desfacerii şi încetării căsătoriei.

= 8 ore

12
 §1. Noţiunea, natura juridică şi caracterele căsătoriei
1.1. Noţiunea de căsătorie

Noţiunea de căsătorie are următoarele accepţiuni:

a) Căsătoria este, în primul rând, un act juridic pentru încheierea căruia este
nevoie, ca viitorii soţi să-şi exprime consimţământul valabil în condiţiile stabilite de
lege.
b) După încheierea căsătoriei, soţii au un statut legal de persoane căsătorite, în

tot timpul cât durează aceasta.
Definiţia şi c) Noţiunea de căsătorie mai este folosită în ştiinţa juridică, ca desemnând
accepţiunil ansamblul normelor juridice care vizează modul de încheiere a actului juridic al
e căsătoriei căsătoriei, precum şi starea legală de căsătorie, fiind, aşadar, o instituţie juridică a
dreptului familiei.
d) Prin căsătorie se desemnează şi ceremonia care are loc atunci când se
încheie actul juridic al căsătoriei.
Căsătoria este uniunea liber consimţită dintre bărbat şi femeie, încheiată în
concordanţă cu dispoziţiile legale, în scopul întemeierii unei familii şi reglementată
de normele imperative ale legii.

1.2. Natura juridică a căsătoriei

Actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contact,

chiar dacă actul căsătoriei are un caracter bilateral. Între acestea există mai multe
deosebiri.
a) Căsătoria poate fi încheiată numai între un bărbat şi o femeie (deci numai
între persoane fizice), spre deosebire de contract care poate fi încheiat şi între
persoane juridice, între persoane fizice şi persoane juridice sau între persoane fizice
de acelaşi sex.
b) În cazul contractului, fiecare parte urmăreşte un scop diferit de al celeilalte
părţi, pe când în cazul căsătoriei ambele părţi urmăresc un scop comun, care este
întemeierea unei familii;
c) Efectele juridice ale contractului sunt determinate de părţi, în anumite
limite stabilite de lege (art.5, 963, 968 C. civ.), putând îmbrăca cele mai diferite
aspecte, în timp ce efectele căsătoriei sunt prestabilite de lege, voinţa părţilor neavând
decât rolul de a determina aplicarea statutului legal al căsătoriei, fără posibilitatea de
a-l modifica în vreun fel. Cei care se căsătoresc au deci numai posibilitatea de a
accepta ori nu statutul legal al căsătoriei, aşa cum este el stabilit de lege;
d) În principiu, contractul poate fi susceptibil de modalităţi (condiţia şi
termenul), pe când căsătoria nu poate fi afectată de asemenea modalităţi;
e) Contractul, fiind stabilit prin voinţa părţilor (mutuus consensus), poate
înceta prin acordul lor de voinţă în acest sens (mutus dissensus), pe când căsătoria nu
poate lua sfârşit prin acordul de voinţă al soţilor. În cazul contractului cu durată
nedeterminată se admite că acesta poate înceta, în principiu, prin voinţa unilaterală a
uneia din părţi, pe când căsătoria, se înţelege, nu poate înceta în asemenea mod. În
sfârşit, contractul poate fi modificat de către părţi, prin acordul lor, ceea ce nu este
posibil în cazul căsătoriei;

13
 f) În cazul contractului, dacă o parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte
poate cere rezoluţiunea/rezilierea, pe când căsătoria poate fi desfăcută prin divorţ, în
condiţiile stabilite de lege;
g) Nulităţile căsătoriei prezintă anumite particularităţi faţă de cele ale
contractului şi ale celorlalte acte juridice.

1.3. Caracterele juridice ale căsătoriei

În dreptul nostru, căsătoria prezintă următoarele caractere:

1.Căsătoria este o uniune dintre un bărbat şi o femeie. Această uniune se întemeiază
prin consimţământul celor ce se căsătoresc şi, odată încheiată, este reglementată de
normele legale, aplicabile prin asemenea consimţământ. Căsătoria se încheie între
bărbat şi femeie.
2.Căsătoria este liber consimţită. Exprimarea consimţământului liber al celor ce se
căsătoresc este garantată prin dispoziţiile legale, care permit încheierea căsătoriei
bazată pe afecţiunea reciprocă a viitorilor soţi.
3.Căsătoria este monogamă. Acest caracter decurge în mod firesc din fundamental
căsătoriei, şi anume afecţiunea reciprocă a soţilor. Caracterul exclusivist al dragostei
implică monogamia. Dispoziţiile legale asigură caracterul monogam al căsătoriei.
4.Căsătoria are un caracter solemn, se încheie în formele cerute de lege. Acest
caracter se exprimă, printre altele, prin aceea că se încheie numai într-un anumit loc,
în faţa unei autorităţi de stat, într-o zi dinainte fixată şi în prezenţa efectivă şi
concomitentă a ambilor viitori soţi, cu posibilitatea pentru public de a asista.
5.Căsătoria are un caracter civil. Încheierea şi înregistrarea căsătoriei sunt de
competenţa exclusivă a autorităţii de stat. Potrivit dispoziţiilor constituţionale care
garantează tuturor cetăţenilor libertatea conştiinţei şi libertatea exercitării cultului
religios, soţii au posibilitatea să procedeze şi la celebrarea religioasă a căsătoriei, dar
aceasta numai după încheierea căsătoriei în faţa autorităţii de stat (Constituţia
României art.48 pct.3). Această celebrare religioasă nu produce niciun efect juridic.
Tot astfel, uniunea încheiată numai religios nu are valoare juridică.
6.Căsătoria se încheie pe viaţă. În principiu, legătura căsătoriei este menită să
dăinuiască între soţi pe tot timpul vieţii lor. Căsătoria nu se poate desface prin
consimţământul mutual al soţilor şi cu atât mai puţin prin consimţământul unuia din
ei. Căsătoria se poate desface, prin divorţ.
7.Căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi dintre bărbat şi femeie.
Această egalitate se referă atât la condiţiile în care se încheie căsătoria, cât şi la
relaţiile dintre soţi sau dintre aceştia şi copiii lor. Egalitatea dintre bărbat şi femeie
depăşeşte sfera relaţiilor de familie, existând în toate domeniile vieţii sociale.
8.Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii. Căsătoria este ocrotită de
lege deoarece constituie baza familiei. Întemeierea relaţiilor de familie constituie
conţinutul căsătoriei, cauza necesară şi determinantă a acesteia.

1.4. Uniunea liberă sau concubinajul

Concubinajul este o convieţuire de fapt, între un bărbat şi o femeie, o perioadă

relativ îndelungată de timp. Aceasta nu este o uniune juridică, nefiind reglementată de
lege, astfel că se deosebeşte esenţial de căsătorie, care are statut legal, determinat prin
norme juridice.

14

Concubinajul nu este interzis de lege, dar nici nu i se pot aplica acestuia, prin
Concubinajul analogie, dispoziţiile legale referitoare la căsătorie. Între concubini se pot face
convenţii, dacă acestea respectă condiţiile de valabilitate din dreptul comun.
Bunurile dobândite împreună de concubini fac obiectul proprietăţii comune pe
cote-părţi, iar proba calităţii acestor bunuri şi a cotelor ce revin exclusiv fiecăruia se
va face conform dreptului comun, atât între concubini, cât şi între aceştia şi terţi.

§2. Condiţiile de fond ale căsătoriei şi impedimentele la căsătorie

2.1. Terminologie. Clasificare

Se aminteşte, în literatura juridică, pe de-o parte, de condiţii de fond şi de

formă la încheierea căsătoriei, iar pe de altă parte de impedimente. Condiţiile de fond
trebuie dovedite ca fiind îndeplinite de cei care vor să se căsătorească, pe când,
impedimentele nu trebuie dovedite, fiind suficient ca viitorii soţi să declare că ele nu
există (art. 13 C. fam.). Existenţa impedimentelor poate fi invocată de către terţi pe
calea opoziţiei la căsătorie (art. 14 C. fam.) sau din oficiu, de către ofiţerul de stare
civilă (art. 14 C. fam.).
Prin condiţii de fond se înţeleg acele împrejurări care trebuie să existe la
încheierea căsătoriei pentru ca ea să fie valabilă. Sunt condiţii de fond următoarele:
a) vârsta legală pentru căsătorie;
b) consimţământul viitorilor soţi;
c) comunicarea stării sănătăţii;
d) diferenţa de sex.
Impedimentele desemnează acele împrejurări care nu trebuie să existe la
încheierea căsătoriei precum:
a) existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute a unuia dintre soţi;
b) rudenia în grad prohibit de lege;
c) adopţia;
d) alienaţia sau debilitatea mintală.
Deoarece căsătoria se poate încheia numai dacă aceste împrejurări nu sunt
prezente, unii autori le denumesc şi condiţii de fond negative.

2.2. Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei

În mod expres, Codul familiei prevede trei condiţii de fond la încheierea

căsătoriei:
- vârsta matrimonială (art. 4 C. fam.);
- comunicarea stării sănătăţii (art. 10 C. fam.);
- consimţământul viitorilor soţi (art. 16 C. fam.).
La acestea ar mai putea fi adăugată, deşi legea nu o prevede în mod expres, şi
diferenţierea de sex. Necesitatea îndeplinirii ei rezultă, atât din aceea, că unul dintre
scopurile căsătoriei este procreaţia, cât şi din întreg ansamblul normelor legale care
reglementează relaţiile de familie.

În doctrină, condiţiile de fond la încheierea căsătoriei sunt clasificate în:
a) condiţii dirimante şi prohibitive, după caracterul normei care le
Clasificare
a reglementează;
condiţiilor Sunt considerate dirimante, acele condiţii care sunt stabilite prin norme
de fond ale imperative şi a căror încălcare atrage, ca sancţiune juridică civilă, nulitatea, iar
căsătoriei prohibitive, acelea edictate prin norme cu caracter dispozitiv şi a căror încălcare nu
15
 duce la nulitatea căsătoriei, ci numai la sancţiuni disciplinare aplicate funcţionarului
care a încălcat dispoziţiile legale.
În categoria condiţiilor dirimante sunt cuprinse: vârsta matrimonială,
consimţământul la încheierea căsătoriei şi diferenţa de sex. În categoria condiţiilor
prohibitive este amintită o singură împrejurare, anume aceea de comunicare a stării
sănătăţii viitorilor soţi.
b) condiţii de ordin fizic, psihic şi moral, după scopul pe care-l urmăresc şi
elementele a căror existenţă, la încheierea căsătoriei, o vizează..
Sunt considerate condiţii de ordin fizic: diferenţa de sex, vârsta matrimonială
şi comunicarea reciprocă a stării sănătăţii viitorilor soţi. Existenţa consimţământului
şi exprimarea liberă este o condiţie de ordin psihic. Împiedicarea încheierii unei
căsătorii între rude apropiate sau între persoane între care există relaţii rezultate din
adopţie sau tutelă constituie condiţii de ordin moral la încheierea căsătoriei.

2.2.1. Vârsta matrimonială (vârsta legală pentru căsătorie)

Stabilirea vârstei minime la care se poate încheia căsătoria este determinată de
raţiuni de ordin biologic şi social-moral, urmărind a se asigura încheierea căsătoriei
între persoane apte de a întreţine relaţii sexuale normale şi de a înţelege însemnătatea
actului pe care-l realizează.
Vârsta minimă pentru căsătorie trebuie stabilită în relaţie directă cu pubertatea
reală, care depinde, după cum se cunoaşte, de diferiţi factori, printre care şi cei de
ordin climateric sau fiziologic.
Astfel, potrivit legii (Legea nr. 288/2007 pentru modificarea şi completarea

Codului familiei), ca regulă, căsătoria poate fi încheiată de persoane care au împlinit
vârsta de 18 ani. Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se
Vârsta poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi ori, după
matrimoni caz, a tutorelui şi cu autorizarea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia
ală copilului în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul.
Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi
manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă. Dacă nu există nici
părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea
persoanei sau autorităţii care a fost autorizată să exercite drepturile părinteşti.
O limită maximă până la care se poate încheia căsătoria nu este stabilită, ceea
ce înseamnă că se pot încheia căsătorii până la o vârstă înaintată şi chiar in extremis,
înainte de moarte.
Legea nu stabileşte nicio diferenţă maximă de vârstă între soţi, de unde
concluzia că, încheierea căsătoriei poate avea loc indiferent de diferenţa de vârsta
care există între ei. Unii autori apreciază însă că o diferenţă de vârstă prea mare între
viitorii soţi poate fi un indiciu că se voieşte încheierea unei căsătorii fictive.

2.2.2. Consimţământul la căsătorie

Consimţământului valabil exprimat la încheierea căsătoriei este o condiţie
dirimantă, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 16 şi art. 17 C. fam.
Importanţa acestei condiţii rezultă şi din aceea că ea este inserată în cuprinsul
Declaraţiei universale a drepturilor omului (art. 16 pct. 2), care stipulează
următoarele: „căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimţământul liber şi deplin
al viitorilor soţi".
Consimţământul la încheierea căsătoriei trebuie să aibă la bază relaţiile de
ordin personal, de afecţiune şi de încredere între viitorii soţi. Consimţământul se
16
 exprimă în anumite forme în faţa ofiţerului de stare civilă, care are îndatorirea de a
verifica să nu fie viciat prin eroare, dol sau violenţă. De obicei, consimţământul se
exprimă prin răspunsul afirmativ pe care îl dau viitorii soţi la întrebarea ofiţerului de
stare civilă, dacă doresc să se căsătorească unul cu celălalt. În cazul persoanelor care
nu pot vorbi, el se poate exprima şi în alt mod, însă trebuie să fie neîndoielnic. Pentru
atestarea consimţământului, în cazul surdo-muţilor sau al persoanelor care vorbesc o
altă limbă, este necesară prezenţa unui interpret, împrejurare în legătură cu care se
încheie un proces-verbal.

Lipsa consimţământului la căsătorie.

Încheierea unei căsătorii de către ofiţerul de stare civilă în absenţa materială a
consimţământului viitorilor soţi este greu de imaginat, întrucât ar însemna ca,
împotriva prevederilor art. 17 C. fam., ofiţerul de stare civilă să încheie căsătoria, deşi

una sau amândouă persoanele aflate în faţa acestuia declară că nu doresc să se
căsătorească sau nu răspund în niciun fel.
Consimţământ Situaţia este mai complexă atunci când persoanele în cauză exprimă
ul la căsătorie consimţământul lor la încheierea căsătoriei, deci acesta xistă din punct de vedere
material, însă nu există din punct de vedere psihic. Este cazul alienaţilor şi al debililor
mintali, precum şi al celor lipsiţi vremelnic de facultăţile mintale. Sunt opriţi să se
căsătorească, potrivit dispoziţiilor art. 9 C. fam., alienatul mintal, debilul mintal şi cel
care este lipsit vremelnic de facultăţile mintale, atâta vreme cât aceştia nu au
discernământul faptelor lor.
Alienaţii şi debilii mintali nu se pot căsători nici în momentele în care s-ar
dovedi că sunt lucizi şi, deci, îşi manifestă conştient voinţa, întrucât legiuitorul
împiedică acea căsătorie nu numai pentru că ei nu exprimă, de regulă, un
consimţământ valabil, ci şi din raţiuni de ordin biologic, căutând a evita o
descendenţă nesănătoasă.
Cei lipsiţi vremelnic de facultăţile mintale sunt opriţi să se căsătorească atâta
timp cât nu au discernământ, întrucât, în acele perioade, nu au posibilitatea de a-şi
manifesta un consimţământ conştient. Se află într-o asemenea situaţie, spre exemplu,
cei aflaţi în stare de ebrietate totală, hipnoză, sugestie etc.
Sancţiunea aplicabilă în cazul încheierii căsătoriei de către alienatul sau
debilul mintal este nulitatea absolută, avându-se în vedere lipsa totală de
discernământ şi poate fi invocată de către orice persoană interesată pe calea acţiunii în
constatarea nulităţii. Acţiunea este imprescriptibilă. Sancţiunea îşi găseşte justificarea
în aceea că se apără un interes de ordin social, anume acela de a se preveni procrearea
unor copii cu deficienţe psihice.
În cazul celui vremelnic lipsit de facultăţile mintale, nulitatea este relativă şi
poate fi invocată de cel care a fost indus în eroare, pe calea unei acţiuni în anulare, în
termenul de şase luni prevăzut de art. 21 C. fam.
Pentru a fi valabil exprimat, consimţământul trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
1. consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ, adică
de la o persoană care are, deopotrivă, capacitatea intelectivă şi volitivă;
2. consimţământul trebuie să fie liber, adică să nu fie afectat de vicii;
3. consimţământul trebuie să fie deplin, adică este exclusă afectarea de
modalităţi a actului juridic al căsătoriei;
4. consimţământul trebuie să fie actual, adică exprimat în momentul încheierii
căsătoriei. Promisiunile de căsătorie nu au valoare juridică;
17
 5. consimţământul trebuie să fie exprimat personal şi simultan de viitorii soţi,
fiind exclusă încheierea căsătoriei prin reprezentare;
6. consimţământul trebuie să fie exprimat în mod expres, prin răspunsuri
succesive şi afirmative ale celor doi viitori soţi, la întrebarea ofiţerului de stare
civilă dacă vor să se căsătorească unul cu celălalt. În cauză nu este incident
principiul qui tacet consentire videtur. La încheierea căsătoriei între cetăţeni
străini sau între aceştia şi cetăţeni români, dacă nu cunosc limba română,
precum şi în cazul în care unul sau ambii viitori soţi sunt surdomuţi, se va
folosi interpret autorizat, încheindu-se în acest sens un proces-verbal;
7. consimţământul trebuie să fie constatat direct de delegatul de stare civilă care
oficiază căsătoria.
8. consimţământul trebuie să fie exprimat în mod public, în prezenţa a doi
martori.

2.2.3. Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii

Potrivit prevederilor art. 10 C. fam., căsătoria nu poate fi încheiată dacă soţii
nu declară că şi-au comunicat, reciproc, starea sănătăţii. Considerentele instituirii unei
asemenea obligaţii sunt nu numai de protecţie a soţilor, ci şi unele de ordin medical,
eugenic. Prin aceste prevederi legale, legiuitorul lasă la aprecierea viitorilor soţi
decizia privind încheierea căsătoriei în condiţiile în care vreunul dintre ei suferă de o
anumită boală, realizând acest act în cunoştinţă de cauză.
În practica judiciară, s-a considerat că omisiunea voită a viitorului soţ, de a
aduce la cunoştinţa celuilalt boala de care suferă, constituie, în principiu, un motiv de
anulare a căsătoriei. S-a mai făcut precizarea că, în cazul unor afecţiuni minore,
obişnuite şi vindecabile, care nu afectează viaţa, sănătatea soţului sau finalitatea
căsătoriei, omisiunea comunicării nu este relevantă.
Comunicarea stării sănătăţii se realizează cu certificatul medical, ce urmează a
fi anexat declaraţiei de căsătorie.

2.2.4. Diferenţierea de sex

Este o condiţie neprevăzută în mod expres de lege, dar care rezultă implicit
din numeroase prevederi legale. Diferenţierea de sex se dovedeşte prin certificatele de
naştere care atestă şi sexul persoanei. Probleme se pun, din acest punct de vedere,
numai în cazul unei insuficiente diferenţieri de sex, situaţie în care numai pe cale
medicală se poate da o soluţie în ce priveşte posibilitatea încheierii căsătoriei.
Încheierea căsătoriei, fără îndeplinirea acestei condiţii, atrage nulitatea
absolută a ei.

2.3. Impedimentele la încheierea căsătoriei

Impedimentele sau piedicile la încheierea căsătoriei sunt expres prevăzute de
lege, în art. 5-9 C. fam., iar în prezenţa unei atare împrejurări căsătoria nu se poate
încheia.
Clasificarea impedimentelor la căsătorie se face în literatura juridică astfel:
a) după criteriul sancţiunii care intervine în cazul încheierii căsătoriei cu
ignorarea lor, distingem între impedimente dirimante şi impedimente prohibitive;
Sunt impedimente dirimante acelea care, prezente fiind la încheierea
căsătoriei, atrag nulitatea absolută a acesteia, şi anume:
- existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute;
- rudenia firească în grad prohibit de lege;
18
 - rudenia în linie dreaptă izvorâtă din adopţie;
- alienaţia şi debilitatea mintală;
- lipsa temporară a facultăţilor mintale.

Impedimentele prohibitive sunt acelea care nu atrag nulitatea căsătoriei, ci
numai sancţiuni de natură administrativă, aplicabile funcţionarului care a încheiat
Clasificare
căsătoria în pofida reglementărilor legale. Sunt impedimente prohibitive următoarele:
a
impedime - adopţia, respectiv căsătoria dintre copiii adoptatorului şi adoptat sau copiii
ntelor la săi, precum şi între cei adoptaţi de aceeaşi persoană;
căsătorie - relaţia izvorâtă din tutelă;
- lipsa aprobării conducătorului instituţiei la care este angajat preotul militar.
b) după criteriul persoanelor între care este oprită căsătoria, distingem între
impedimente absolute şi impedimente relative.
Sunt impedimente absolute acelea care împiedică încheierea căsătoriei unei
persoane cu orice altă persoană, precum:
- starea de persoană căsătorită;
- alienaţia sau debilitatea mintală, ori lipsa temporară a facultăţilor mintale.
Impedimente relative sunt acelea care opresc căsătoria unei persoane, numai
cu o anumită categorie de alte persoane, precum:
- rudenia firească;
- adopţia;
- tutela;
- lipsa aprobării conducătorului instituţiei la care este angajat preotul militar.

2.3.1. Existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute

Împiedicarea căsătoriei unor persoane căsătorite este menită a valorifica
principiul monogamiei. Codul familiei în art. 5 dispune că „este oprit să se
căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită". Aceasta
înseamnă că, cei ce voiesc să se căsătorească trebuie să fie celibatari, divorţaţi sau
văduvi.
Încălcarea acestui impediment are drept consecinţă nulitatea absolută a celei
de-a doua căsătorii (art. 19 C. fam.), atrăgând însă, şi sancţiuni penale, fapta

constituind infracţiunea de bigamie.
Impedimentele la Nulitatea absolută poate fi invocată de către orice persoană interesată (soţii,
căsătorie rudele acestora sau alte persoane interesate), iar acţiunea este imprescriptibilă.
Desfacerea primei căsătorii, prin divorţ, nu înlătură nulitatea absolută a celei de-a
doua căsătorii încheiate cu încălcarea impedimentului pe care-l constituie calitatea de
persoană căsătorită a unuia dintre soţi. Starea de persoană căsătorită interesează la
data încheierii celei de-a doua căsătorii. Vor fi întrunite elementele constitutive ale
infracţiunii de bigamie, dacă încheierea celei de-a doua căsătorii are loc înainte de a fi
desfăcută prima căsătorie prin divorţ. Nu va exista bigamie atunci când, cea de-a doua
căsătorie a fost declarată nulă, dar pentru alt motiv decât bigamia.
În cazul în care soţul din prima căsătorie este declarat mort prin hotărâre
judecătorească, iar celălalt soţ se recăsătoreşte şi, ulterior, soţul declarat mort se
întoarce, ceea ce duce la anularea hotărârii declarative de moarte, prima căsătorie este
considerată desfăcută pe data încheierii celei de-a doua.
Impedimentul izvorât din existenţa unei căsătorii anterioare se impune şi
străinilor care ar dori să se căsătorească pe teritoriul ţării noastre, chiar dacă, după
legea lor naţională, se admite căsătoria poligamă sau poliandră, principiul
monogamiei fiind de ordine publică.
19
 2.3.2. Rudenia
Legătura de rudenie este un impediment la încheierea căsătoriei din raţiuni de
ordin biologic, întrucât descendenţa din rude apropiate s-a constatat a fi nesănătoasă
şi de ordin moral.
Articolul 6 alin. (1) C. fam. prevede că „este oprită căsătoria între rudele în
linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad", ceea ce
înseamnă că nu se vor putea căsători următoarele persoane:
- tatăl cu fiica;
- mama cu fiul;
- bunicii cu nepoţii etc;
- fraţii cu surorile;
- unchii cu mătuşile, pe de-o parte şi nepoţii pe de alta;
- verii primari.
Acest impediment este valabil, deopotrivă, pentru rudenia din căsătorie, cât şi
pentru cea din afara căsătoriei.
Şi în cazul adopţiei, chiar dacă încetează legăturile de rudenie între adoptat şi
părinţii săi fireşti, căsătoria este de asemenea oprită.
Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (2) C. fam., primarul general al municipiului
Bucureşti sau preşedintele consiliului judeţean din localitatea în care îşi are domiciliul
cel care formulează cererea este îndrituit a acorda dispensă de rudenie, pentru rudele
în linie colaterală de gradul patru.

2.3.3. Adopţia
Articolul 7 C. fam. interzice căsătoria implicând relaţiile de adopţie, între
următoarele categorii de persoane:
- între adoptator sau descendenţii lui, pe de-o parte, şi cel adoptat ori
descendenţii lui, pe de altă parte;
- între copiii celui care adoptă, pe de-o parte, şi cel adoptat sau copiii lui, pe de
altă parte;
- între cei adoptaţi de către aceeaşi persoană.
În acelaşi sens, ca şi în cazul dispensei de rudenie, primarul general al
municipiului Bucureşti sau preşedintele consiliului judeţului în a cărui rază teritorială
îşi are domiciliul cel care cere încuviinţarea poate, pentru motive temeinice, să
încuviinţeze căsătoria între copiii adoptatorului şi cel adoptat sau copiii acestuia şi
între cei adoptaţi de către aceeaşi persoană (art. 7 alin. ultim C. fam.).
Textul art. 7 C. fam. se referă deopotrivă la adopţia cu efecte restrânse şi la
cea cu efecte depline.

2.3.4. Tutela
Impedimentul rezultă din prevederile art. 8 C. fam., potrivit cărora căsătoria
este oprită în timpul tutelei, între tutore şi persoana minoră, aflată sub tutela sa.
Legiuitorul a înţeles să oprească încheierea căsătoriei între tutore şi minorul aflat sub
tutela sa, întrucât perspectiva unei astfel de căsătorii ar aduce minorului prejudicii

morale (fiindcă tutorele trebuie să se îngrijească de minor întocmai ca un părinte) sau
chiar materiale.

2.3.5. Alienaţia sau debilitatea mintală ori lipsa temporară a

discernământului
20
 Articolul 9 C. fam. interzice căsătoria debililor, alienaţilor mintal şi a celor
lipsiţi vremelnic de facultăţile mintale, în perioada cât aceştia nu au discernământ.
Alienaţii şi debilii mintali sunt opriţi să se căsătorească, atât pentru raţiuni
legate de consimţământ, neputând exprima un consimţământ valabil, cât şi din
considerente de ordin biologic şi social, în scopul de a se înlătura posibilitatea
existenţei unor familii nesănătoase şi naşterea unor copii cu deficienţe psihice. Astfel
se explică şi faptul că ei nu pot încheia căsătorii, nici în perioadele de luciditate şi
indiferent dacă au fost puşi sau nu sub interdicţie.
În cazul celor lipsiţi vremelnic de facultăţile mintale interdicţia este numai
temporară, limitată la perioadele cât, din diferite cauze (starea de beţie, hipnoză etc.),
persoana nu poate exprima un consimţământ valabil. Într-o atare situaţie, pentru cazul
în care se invocă asemenea motive, în scopul anulării căsătoriei, instanţa de judecată
va trebui să verifice existenţa lor în momentul încheierii căsătoriei şi dacă au dus la

exprimarea unui consimţământ formal, fără discernământ.
Sancţiunea de drept civil, aplicabilă în cazul încheierii căsătoriei de către
alienatul sau debilul mintal, este nulitatea absolută, justificată tocmai de lipsa totală a
discernământului şi poate fi invocată pe calea acţiunii în constatarea nulităţii de orice
persoană interesată, acţiunea fiind imprescriptibilă. În ceea ce-l priveşte pe cel lipsit
vremelnic de facultăţile mintale, sancţiunea este nulitatea relativă şi poate fi invocată
de cel indus în eroare, prin acţiunea în anulare, care trebuie introdusă în termenul de 6
luni prevăzut de art. 21 C. fam.

2.4. Dovada impedimentelor la căsătorie

Viitorii soţi au obligaţia ca, în temeiul dispoziţiilor art. 13 C. fam., să
precizeze, în declaraţia de căsătorie, că nu există nicio piedică pentru încheierea
acesteia. Terţele persoane sau ofiţerul de stare civilă, din oficiu, vor putea însă face
dovada existenţei unor asemenea împrejurări. Dacă în urma verificărilor, pe care
ofiţerul de stare civilă este obligat să le facă, acesta va constata existenţa unuia dintre
impedimentele mai sus reţinute, cererea de încheiere a căsătoriei va fi respinsă.

§3. Condiţiile de formă la încheierea căsătoriei

3.1. Formalităţile premergătoare încheierii căsătoriei
3.1.1. Declaraţia de căsătorie

În conformitate cu dispoziţiile art. 12 C. fam., cei care vor să se căsătorească

trebuie să facă, la serviciul de stare civilă, o declaraţie de căsătorie, prin aceasta
exprimându-se voinţa, din partea amândurora, de a încheia căsătoria. Declaraţia de
căsătorie se face în scris şi, după cum rezultă, indirect, din dispoziţiile art. 12 alin. (1)
C. fam., ea nu va putea fi dată prin reprezentare, ci numai personal.
Declaraţia de căsătorie trebuie să cuprindă:
- manifestarea de voinţă a declaranţilor că vor să se căsătorească;
- declaraţia viitorilor soţi, în sensul că nu există niciun impediment la
căsătorie;
- declaraţia acestora privind numele pe care doresc a-l purta în timpul
căsătoriei. Această declaraţie poate fi făcută şi ulterior, până la încheierea căsătoriei,
în scris, urmând a fi anexată declaraţiei de căsătorie.
- declaraţia viitorilor soţi că au luat cunoştinţă de starea sănătăţii lor, în mod
reciproc;
- indicarea locului unde se va încheia căsătoria, în situaţia în care declaraţiile
21
 au fost făcute în localităţi diferite.
De regulă, declaraţia de căsătorie se întocmeşte de către cei care vor să se
căsătorească la serviciul de stare civilă unde urmează a se încheia căsătoria şi care
poate fi, la alegere, cel al domiciliului sau al reşedinţei oricăruia dintre viitorii soţi.
Căsătoria se va putea încheia şi în afara sediului autorităţii administraţiei locale dacă,
pentru motive temeinice, unul dintre viitorii soţi se află în imposibilitatea de a se
putea prezenta. În acest caz însă, este nevoie de aprobarea primarului. În situaţia în
care unul dintre viitorii soţi nu se află în localitatea unde urmează a se încheia
căsătoria, acesta va putea face declaraţia de căsătorie la serviciul de stare civilă din
localitatea în care se află, urmând ca aceasta să fie trimisă serviciului de stare civilă
de la locul în care se va încheia căsătoria (art. 11 şi 12 C. fam.).
În aceeaşi zi în care ofiţerul de stare civilă primeşte declaraţia de căsătorie,
acesta va dispune publicarea ei în extras, prin afişarea într-un loc special amenajat, la

sediul primăriei unde urmează a se încheia căsătoria. Extrasul va cuprinde: data
Formalităţi afişării, datele de stare civilă ale viitorilor soţi, precum şi înştiinţarea că, orice
premergătoare persoană poate face opunere la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afişării.
încheierii
căsătoriei 3.1.2. Actele anexă declaraţiei de căsătorie
La declaraţia de căsătorie se anexează următoarele acte:
- certificatele de naştere ale declaranţilor, în original, dar la dosar se reţin
numai copii legalizate sau certificate de către ofiţerul de stare civilă;
- actele de identitate, care, după verificare, se restituie de către ofiţerul de stare
civilă, urmând a fi prezentate în momentul încheierii căsătoriei;
- hotărârea judecătorească de desfacere sau anulare a căsătoriei anterioare sau
certificatul de deces al soţului anterior;
- certificatele medicale dovedind starea sănătăţii viitorilor soţi şi care sunt
valabile 30 de zile de la eliberarea lor;
- decizia pentru încuviinţarea căsătoriei înainte de expirarea termenului de 10
zile, dacă este cazul;
- decizia de acordare a dispensei de vârstă, de rudenie sau de adopţie, dacă
este cazul.

3.1.3. Atribuţiile ofiţerului de stare civilă în legătură cu declaraţia de

căsătorie
După primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă citeşte
declaranţilor dispoziţiile art. 4-10 şi 27 din Codul familiei şi le atrage atenţia asupra
sancţiunilor legale aplicabile celor care fac declaraţii false.
Căsătoria se poate încheia în termen de 10 zile (ce cuprinde atât ziua în care se
face declaraţia, cât si ziua în care se oficiază căsătoria) de la data când a fost făcută
declaraţia de căsătorie. În acest interval de timp, se pot face opoziţii la căsătorie, care
urmează a fi verificate de către ofiţerul de stare civilă.
În cazuri cu totul speciale, este posibilă încheierea căsătoriei şi înainte de
expirarea termenului de 10 zile, dar numai cu aprobarea primarului localităţii ori al
sectorului municipiului Bucureşti din locul unde urmează a se încheia căsătoria.
Căsătoria încheiată înainte de expirarea termenului menţionat, fără aprobarea despre
care am făcut vorbire, este valabilă, însă atrage sancţiuni administrative pentru
ofiţerul de stare civilă care a încheiat-o.

22
 Declaraţia de căsătorie, chiar înregistrată, nu produce nicio consecinţă
juridică, întrucât consimţământul viitorilor soţi trebuie exprimat verbal în faţa
ofiţerului de stare civilă, în momentul celebrării căsătoriei.

3.2. Opoziţia la căsătorie

Încheierea căsătoriei se poate face numai după trecerea termenului de 10 zile

de la data când a fost făcută declaraţia de căsătorie, cu excepţia cazului când se
acordă dispensă.
În acest interval de timp, orice persoană poate face opoziţie la căsătorie, fără a
fi nevoită să dovedească vreun interes.
Opoziţia sau opunerea la căsătorie este, aşadar, actul prin care o persoană
aduce la cunoştinţa ofiţerului de stare civilă, existenţa unei împrejurări care constituie
impediment la căsătorie sau neîndeplinirea unei condiţii de fond pentru încheierea
valabilă a căsătoriei.
Pentru a fi valabilă, opoziţia la căsătorie trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- să fie făcută în scris şi semnată de cel care o face;

- să precizeze dovezile pe care se întemeiază.
Deşi o opoziţie care nu îndeplineşte aceste condiţii nu are eficacitate juridică,
totuşi, dacă aceasta relevă existenţa unor împrejurări care constituie o piedică la
căsătorie, ofiţerul de stare civilă va trebui să facă verificările necesare, opoziţia,
nevalabilă ca atare, având valoarea unei informaţii.
După efectuarea verificărilor necesare, ofiţerul de stare civilă va respinge
opoziţia, în cazul în care ea nu este întemeiată, procedând la încheierea căsătoriei.
Dacă însă ofiţerul de stare civilă constată că există o piedică la căsătorie, va refuza
încheierea acesteia şi, la cererea părţii, va înainta actele judecătoriei competentă a
hotărî, de urgenţă, asupra refuzului de încheiere a căsătoriei.
Ofiţerul de stare civilă poate refuza încheierea căsătoriei, chiar dacă nu există
nicio opoziţie la căsătorie, însă constată, din oficiu, existenţa vreunui impediment de
natură a se opune la încheierea acesteia.

3.3. Procedura încheierii căsătoriei

3.3.1. Localitatea şi locul unde se încheie căsătoria

Potrivit dispoziţiilor art. 11 C. fam., localitatea în care se va încheia căsătoria

este determinată de domiciliul sau de reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi.

Domiciliul se dovedeşte cu buletinele de identitate ale celor care vor să se
Procedura căsătorească, iar reşedinţa, cu viza de flotant înscrisă în buletinul de identitate.
încheierii În ceea ce priveşte locul încheierii căsătoriei, dispoziţiile art. 16 C. fam.
căsătoriei prevăd că soţii sunt obligaţi a se prezenta, împreună, la sediul serviciului de stare
civilă. În cazuri excepţionale, căsătoria poate fi încheiată şi în afara sediului
serviciului de stare civilă [art. 16 alin. (2) C. fam.]. Sunt astfel de cazuri, spre
exemplu, situaţiile în care unul dintre viitorii soţi suferă de o boală gravă sau este
infirm ori viitoarea soţie este însărcinată într-o fază avansată, etc. De asemenea, dacă
viitorii soţi au cetăţenie română, căsătoria poate fi încheiată şi la bordul navei sub
pavilion românesc, aflată într-o călătorie în afara graniţelor ţării. În acest din urmă
caz, comandantul navei este îndrituit a acorda, pentru motive temeinice, dispensa de
termen şi pe cea de vârstă. La sosirea în ţară, comandantul este obligat să trimită o
23
copie certificată de pe înregistrarea făcută, prin căpitănia portului de înscriere a navei,
la organul local al administraţiei publice competent, respectiv cel al Sectorului 1
Bucureşti.
Căsătoria nu se poate încheia la bordul unei aeronave, întrucât, orice fel de
călătorie cu acest mijloc de transport durează puţin, iar încheierea căsătoriei, în aceste
condiţii, nu-şi găseşte justificarea celerităţii.

3.3.2. Atribuţiile ofiţerului de stare civilă

Potrivit art. 3 C. fam., numai căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de stare
civilă produce efecte juridice, iar ofiţerul de stare civilă competent este acela al
consiliului local al comunei, al oraşului, al municipiului sau al sectorului dintr-un
municipiu în raza căruia domiciliază sau îşi au reşedinţa unul sau ambii soţi.
O persoană care nu are calitatea de ofiţer de stare civilă nu va putea încheia
valabil o căsătorie, întrucât nu este competentă material în acest sens. Căsătoria, astfel
încheiată, va fi lovită de nulitate. Însă, în unele situaţii, legiuitorul înlătură
consecinţele nulităţii unei asemenea căsătorii, menţinând-o ca valabilă. Este cazul
când înregistrarea, făcută în registrul de stare civilă de către o persoană care nu are
calitatea de ofiţer de stare civilă, este valabilă, dacă creează convingerea generală că
acea persoană are calitatea să instrumenteze. Aceasta este, de fapt, o aplicaţiune a
principiului error communis facit jus.
Dacă persoanele care se căsătoresc nu-şi au domiciliul sau reşedinţa, cel puţin
unul, în raza localităţii unde se încheie căsătoria, se încalcă normele de competenţă
rationae personae (competenţa personală) a ofiţerului de stare civilă. Însă, o atare
împrejurare nu atrage nulitatea căsătoriei. În cazul căsătoriei unor cetăţeni români pe
o navă aflată în afara graniţelor ţării, competenţa (rationae personae) aparţine
comandantului navei, care are, printre altele, şi atribuţiile ofiţerului de stare civilă.
În cazul în care, ofiţerul de stare civilă ar încheia căsătoria în afara razei
teritoriale a comunei, a oraşului, a municipiului sau a sectorului din municipiu
corespunzător primăriei în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea, se încalcă normele
de competenţă teritorială (rationae loci). Nici această încălcare a normelor de
competenţă nu atrage nulitatea căsătoriei.
Ofiţerul de stare civilă competent, la data fixată pentru celebrarea căsătoriei,
procedează în felul următor:
1. se identifică viitorii soţi şi se constată că nu există opoziţii, respectiv,
impedimente la încheierea căsătoriei şi se verifică prezenţa celor doi martori;
2. se constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond la încheierea căsătoriei şi se
ia consimţământul viitorilor soţi;
3. se declară căsătoria încheiată;
4. se întocmeşte actul de căsătorie în registrul de stare civilă, act ce se semnează
de ofiţerul de stare civilă, soţi şi cei doi martori;
5. se face menţiune pe buletinul de identitate al soţului care şi-a schimbat
numele;
6. se citesc soţilor dispoziţiile Codului familiei privind drepturile şi obligaţiile
acestora;
7. se eliberează soţilor certificatul de căsătorie şi livretul de familie.
Înregistrarea căsătoriei, în dreptul nostru, nu este o condiţie de validitate a ei,
prin această operaţie realizându-se, însă, un triplu scop:
- este mijlocul de dovadă a căsătoriei;
- este forma socială de recunoaştere a acesteia;
24
 - este mijlocul de evidenţă statistică cu privire la starea civilă a populaţiei.

3.3.3. Solemnitatea şi publicitatea căsătoriei

Actul căsătoriei are un caracter solemn, imprimat de existenţa următoarelor
elemente:
- prezenţa viitorilor soţi în faţa ofiţerului de stare civilă, împreună cu doi
martori, la data stabilită, la sediul autorităţii competente;
- exprimarea simultană a consimţământului la căsătorie;
- declararea încheierii căsătoriei de către ofiţerul de stare civilă, după ce acesta
constată îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru încheierea valabilă a acesteia.
Din aceleaşi prevederi legale rezultă, deosebit de caracterul solemn al
căsătoriei, publicitatea acesteia, în sensul că, publicul trebuie să aibă acces liber la
locul în care se celebrează căsătoria. Această condiţie este îndeplinită, chiar dacă nu
este prezentă nicio persoană, dar s-au creat condiţii pentru accesul publicului.

3.3.4. Momentul încheierii căsătoriei

Din dispoziţiile art. 16 alin. (1) C. fam., se desprinde concluzia că momentul
încheierii căsătoriei este acela în care ofiţerul de stare civilă constată că sunt
îndeplinite toate condiţiile cerute de lege pentru încheierea unei căsătorii valabile şi îi
declară pe viitorii soţi căsătoriţi. Înregistrarea căsătoriei constituie numai un mijloc de
probă şi nu o condiţie cerută ad validitatem.

3.3.5. Proba căsătoriei

„Căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe
baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă", dispune art. 18 C. fam. Tot
astfel, prevederile art. 22 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele
fizice şi persoanele juridice menţionează că „starea civilă se dovedeşte cu actele
întocmite sau cu cele înscrise, potrivit legii, în registrele de stare civilă". Alineatul al
doilea al acestui din urmă articol stabileşte că certificatele eliberate în temeiul
registrelor de stare civilă au aceeaşi putere doveditoare, ca şi actele întocmite sau
înscrise în registre.
Proba căsătoriei, când se pretind efecte de stare civilă, se face, în exclusivitate,
prin certificatul de căsătorie, însă, atunci când dovada căsătoriei este necesară în alte
scopuri, căsătoria este considerată un simplu fapt juridic şi se vor putea utiliza orice
mijloace de probă.

§4. Efectele căsătoriei

4.1. Consideraţii generale privind efectele căsătoriei

Încheierea căsătoriei generează, între cei care o încheie, raporturi multiple şi

complexe, de diferite naturi, dintre care numai unele fac obiectul reglementărilor
juridice. Sunt supuse reglementărilor legale, în special, relaţiile de natură
patrimonială, dar şi unele cu caracter personal-nepatrimonial, stabilindu-se drepturi şi
obligaţii reciproce între soţi.
Relaţiile care se nasc între soţi, în timpul căsătoriei, stau sub semnul egalităţii
dintre bărbat şi femeie. Articolul 1 alin. (4) C. fam. consacră principiul, potrivit
căruia soţii au drepturi şi obligaţii egale în raporturile dintre ei şi în ceea ce priveşte
exerciţiul drepturilor părinteşti. Articolul 25 C. fam. reia acest principiu şi dispune că
„bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în căsătorie".
25
 4.2. Raporturile personale dintre soţi
4.2.1. Numele soţilor

La încheierea căsătoriei, art. 27 alin. (1) C. fam. dispune în sensul că viitorii

soţi vor declara ofiţerului de stare civilă numele pe care înţeleg să-l poarte în timpul
căsătoriei. Această dispoziţie legală oferă trei posibilităţi:
a) soţii să-şi păstreze, fiecare, numele avut înainte de încheierea căsătoriei;
b) soţii să-şi aleagă, de comun acord, un nume comun al unuia sau altuia dintre
ei;
c) soţii să-şi aleagă, ca nume comun, numele lor reunite.
Legiuitorul, făcând o enumerare limitativă a posibilităţilor de alegere a
numelui la încheierea căsătoriei, restrânge posibilitatea ca soţii să poată crea alte
situaţii referitoare la numele pe care-l vor purta. Opţiunea soţilor va fi făcută, fie în
cuprinsul declaraţiei de căsătorie, fie ulterior, dar nu mai târziu de momentul
încheierii căsătoriei, printr-un înscris separat, care se va ataşa la declaraţia de
căsătorie.
Dacă viitorii soţi nu s-au pronunţat în nici un fel, până în momentul încheierii
căsătoriei, cu privire la numele pe care-l vor purta în viitor, se prezumă că fiecare
rămâne la numele avut până atunci.
Odată numele comun declarat, soţii sunt obligaţi să-l poarte tot timpul
căsătoriei, schimbarea acestuia neputându-se face decât cu consimţământul celuilalt

soţ (art. 28 C. fam.). În cazul în care fiecare dintre soţi şi-a păstrat numele avut
Efectele înainte de încheierea căsătoriei, schimbarea lui pe cale administrativă se poate face
nepatrimoniale fără consimţământul celuilalt soţ, cu privire la numele căruia această schimbare nu
ale căsătoriei are nici un efect. Chiar dacă soţii au un nume comun, schimbarea numelui de familie
al unuia dintre ei nu atrage şi schimbarea numelui celuilalt, numai că, în această
ipoteză, este necesar consimţământul celuilalt [art. 28 alin. (2) C. fam.]. Soţii vor
putea cere şi împreună schimbarea numelui lor comun, dar, în acest caz, fiecare va
trebui să solicite schimbarea printr-o cerere separată.
O situaţie la care s-a oferit răspuns în literatura juridică a fost şi aceea a
numelui pe care soţul, adoptat în timpul căsătoriei şi care are numele comun cu
celălalt soţ, îl va purta după adopţie: va lua numele adoptatorului sau îşi va păstra
numele comun. Soţul adoptat poate primi, în timpul căsătoriei, numele adoptatorului,
dacă celălalt soţ îşi dă consimţământul în acest sens, în faţa instanţei care a încuviinţat
adopţia. După acest moment, evident, soţii nu vor mai avea nume comune. Dacă soţul
care a fost adoptat nu a luat numele adoptatorului, la divorţ, el nu va reveni la numele
avut înainte de încheierea căsătoriei, ci la numele adoptatorului, în acest fel dispărând
toate efectele rudeniei fireşti.
Soţul adoptat va putea, cu atât mai mult, să ia numele adoptatorului, în situaţia
în care şi-a păstrat numele dinaintea căsătoriei, chiar fără consimţământul celuilalt
soţ.
În literatura juridică se consideră, pe bună dreptate, că soţul supravieţuitor sau
cel divorţat, dar care a rămas cu numele comun dobândit la încheierea căsătoriei, va
putea conveni cu soţul dintr-o nouă căsătorie, să poarte, în viitor, numele ales de ei în
aceleaşi condiţii ca orice persoană. Este posibil, aşadar, ca acesta să convină cu soţul
din a doua căsătorie să poarte numele avut înainte, dar care a aparţinut soţului decedat
sau de care a divorţat, după cum vor putea decide ca ambii să poarte acest nume sau
numele lor reunite.
26
 4.2.2. Obligaţia de sprijin moral
Prin dispoziţiile art. 2 C. fam., este reglementată obligaţia de sprijin moral,
legiuitorul stabilind că soţii sunt datori a-şi acorda sprijin moral, unul altuia. Această
obligaţie îmbracă multiple forme, obligaţia fiind determinată doar generic. Încălcarea
obligaţiei de sprijin moral, în funcţie de fapta săvârşită, se poate constitui într-o
contravenţie (ca de exemplu cea care constă în alungarea din locuinţa comună a

soţului, a soţiei sau a copiilor, precum şi a oricăror alte persoane aflate în întreţinere)
sau chiar într-o infracţiune, sancţionată de dispoziţiile Codului penal (de exemplu
infracţiunea de abandon de familie).
Obligaţia de sprijin moral constă, aşadar, în îndatorirea pe care o are fiecare
soţ de a acorda celuilalt ajutor în cazul în care acesta, datorită vârstei sau sănătăţii, are
nevoie, precum şi de a fi solidar cu celălalt, în toate împrejurările vieţii.

4.2.3. Obligaţia de fidelitate

Soţii sunt datori, după încheierea căsătoriei, să întreţină împreună relaţii
sexuale şi, în acelaşi timp, să nu întreţină astfel de relaţii, în afara familiei, adică să
fie fideli unul altuia.
Această obligaţie nu este prevăzută expres de legiuitor, considerându-se că ea
este o consecinţă firească a căsătoriei, ci se desprinde din întreg ansamblul normelor
juridice referitoare la familie. Tot pe fidelitatea soţilor se bazează şi prezumţia de
paternitate, prevăzută de art. 53 C. fam., potrivit căreia, soţul mamei este tatăl
copilului născut de aceasta.

4.2.4. Obligaţia de a locui împreună (obligaţia de coabitare)

Pentru ca relaţiile de familie să capete conţinut şi finalitate, este necesar ca
soţii să locuiască împreună. Soţii decid împreună, de comun acord, cu privire la
domiciliul pe care-l vor avea.
Este posibil ca, pentru motive temeinice (exercitarea unei profesiuni,
necesitatea pregătirii de specialitate, îngrijirea sănătăţii), soţii să aibă, de obicei
pentru perioade limitate de timp, domicilii separate.
Alungarea din locuinţa comună a unui soţ, de către celălalt, precum şi
părăsirea acestuia, aşa încât soţul este supus unor suferinţe fizice şi morale, constituie
infracţiunea de abandon de familie.
Este însă contravenţie dacă, potrivit legii penale, nu constituie infracţiune,
fapta constând în alungarea din locuinţa comună a soţului sau a soţiei, a copiilor sau a
oricărei persoane aflate în întreţinere.
Soţul, care prin atitudinea sa face imposibilă convieţuirea, poate fi evacuat din
domiciliul comun, la cererea celuilalt, chiar şi în situaţia de excepţie în care soţul, a
cărui evacuare se solicită, este coproprietarul locuinţei. Evacuarea dispusă, chiar dacă
duce la lipsirea acestui soţ de unele dintre atributele dreptului său de proprietate, este
vremelnică şi nu generează pierderea dreptului la proprietate.

4.2.5. Neînţelegerile soţilor cu privire la raporturile personale dintre ei

Relativ la raporturile personale dintre soţi, legea nu prevede vreo soluţie
pentru situaţia în care, între soţi, ar interveni neînţelegeri. De lege lata, nu este
instituită posibilitatea soţilor de a se adresa autorităţii tutelare sau instanţei de
judecată, în vederea remedierii neînţelegerilor cu privire la relaţiile personale. În
aceste condiţii, soţii sunt singurii îndrituiţi să aplaneze eventualele neînţelegeri.
27
 În consecinţă, soţii sunt aceia care, singuri, se vor găsi în situaţia rezolvării
unor asemenea probleme în scopul menţinerii căsătoriei.

Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exerciţiu sunt incidente numai

cu privire la sotul minor care s-a căsătorit. Prin încheierea căsătoriei, sotul minor
dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu.

4.3. Raporturile patrimoniale dintre soţi

4.3.1. Categorii de raporturi patrimoniale

Numeroasele raporturi patrimoniale, care iau fiinţă între soţi în timpul

căsătoriei, pot fi cuprinse în trei categorii:
a) raporturi care se nasc cu privire la contribuţia soţilor la cheltuielile
căsniciei;
b) raporturi cu privire la bunurile lor;

Regimul matrimonial desemnează totalitatea regulilor care guvernează
raporturile dintre soţi privitoare la bunurile lor, precum şi acelea care se formează în
Efectele
patrimoniale ale relaţiile cu terţii.
căsătoriei O primă caracteristică a regimului juridic al bunurilor soţilor este aceea că este
în exclusivitate legal, nefiind îngăduit ca, în locul regimului legal sau paralel cu
acesta, să existe un regim convenit de părţi. Bunurile dobândite de oricare dintre soţi
în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, orice convenţie contrară fiind lovită de
nulitate, în temeiul dispoziţiilor art. 30 C. fam. Numai anumite bunuri, limitativ
determinate de lege, prin art. 31 C. fam., sunt considerate proprii ale fiecăruia dintre
soţi.
Vor fi lovite de nulitate absolută orice convenţii intervenite, fie între soţi, fie
între aceştia şi terţe persoane, prin care s-ar aduce atingere regimului legal al
bunurilor soţilor.
Nu numai convenţiile prin care s-ar micşora comunitatea de bunuri a soţilor
sunt nule, astfel cum rezultă din prevederile art. 30 alin. (2) C. fam., ci şi acelea prin
care, în vederea măririi ei, anumite bunuri proprii ar fi considerate ca făcând parte din
comunitate.
c) raporturi privitoare la obligaţia reciprocă de întreţinere.

4.3.2. Natura juridică a comunităţii de bunuri a soţilor

Pentru a califica juridic comunitatea matrimonială a soţilor, doctrina a
consacrat noţiunea de proprietate comună în devălmăşie.
Proprietatea comună în devălmăşie se caracterizează prin aceea că dreptul
fiecăruia dintre soţi asupra bunurilor lor nu este determinat prin cote-părţi, la fel ca şi
în cazul coproprietăţii de drept comun.
Ea cuprinde atât drepturi, cât şi obligaţii (având pasiv şi activ), asemănându-se
deci cu indiviziunea, dar de un alt tip, fără cote-părţi, aparţinând ambilor soţi în
devălmăşie până la desfacerea căsătoriei sau la împărţirea bunurilor în timpul
căsătoriei.
Proprietatea comună în devălmăşie se deosebeşte de proprietatea comună pe
cote-părţi în următoarele privinţe:
a) în timp ce, în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi, sunt determinate
abstract cotele fiecărui copărtaş, în ceea ce priveşte proprietatea comună în
devălmăşie, cota fiecăruia dintre soţi nu este determinată în nici un fel, aceasta
28
 stabilindu-se numai cu ocazia unei eventuale împărţiri a bunurilor comune.
b) în cazul coproprietăţii, oricare dintre coproprietari poate dispune de cota sa
abstractă de proprietate, înstrăinând-o total sau parţial, fără consimţământul celorlalţi.
Nici unul dintre soţi, însă, nu poate dispune în timpul căsătoriei, prin acte între vii, de
dreptul său asupra bunurilor comune, acesta nefiind determinat.

c) potrivit art. 35 C. fam., oricare dintre soţi poate face singur acte de folosinţă
şi de administrare asupra bunurilor comune, chiar şi acte de dispoziţie, prezumându-
se că are mandat de la celălalt soţ, cu excepţia actelor de dispoziţie privitoare la
imobile, când este necesar consimţământul expres al ambilor soţi, pe când,
coproprietarii nu pot îndeplini astfel de acte decât cu acordul tuturor.
d) proprietatea comună în devălmăşie îşi are izvorul în actul juridic al
căsătoriei, pe când proprietatea comună pe cote-părţi poate rezulta din multiple cauze
precum: legea, succesiunea, convenţia părţilor.
e) împărţirea proprietăţii comune pe cote-părţi se face în raport de cotele
dinainte cunoscute, pe când, în cazul proprietăţii comune în devălmăşie, cotele
nefiind cunoscute, ele urmează a fi stabilite chiar cu ocazia împărţirii, în funcţie de
contribuţia fiecărui soţ la achiziţionarea bunurilor comune.
f) proprietatea devălmaşă a soţilor este legată exclusiv de persoana lor,
respectiv de calitatea de soţ, pe când, în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi,
titular al dreptului de proprietate poate fi orice persoană. Calitatea de coproprietar
poate fi şi transmisă prin acte juridice, ceea ce nu este posibil în cazul proprietăţii
comune în devălmăşie a soţilor.
g) exercitarea acţiunilor posesorii şi în revendicare are loc în mod diferit la
cele două forme de proprietate.
Soţii nu pot intenta, unul faţă de celălalt, acţiunea posesorie, întrucât nici unul
nu exercită o posesie exclusivă. Faţă de terţi însă, codevălmaşul are posibilitatea
exercitării acţiunii posesorii, aceasta fiind un act de administrare care poate fi efectuat
şi de către unul dintre soţi, în baza prezumţiei de mandat tacit reciproc.
De asemenea, niciunul dintre soţi nu are acţiune în revendicare împotriva
celuilalt. Faţă de terţi, codevălmaşul poate introduce acţiunea în revendicare, întrucât
ea profită şi celuilalt soţ. În cazul proprietăţii comune pe cote-părţi, niciunul dintre
coproprietari nu poate introduce singur acţiunea în revendicare, deoarece ei nu au,
priviţi individual, un drept de proprietate exclusiv. Toţi coproprietarii pot, însă,
introduce acţiunea în revendicare împotriva unui terţ posesor, dar neproprietar.

4.3.3. Bunurile soţilor

Legiuitorul a instituit două categorii de patrimonii legate de persoana soţului:
a) categoria bunurilor comune ambilor soţi;
b) categoria bunurilor proprii fiecăruia.
Articolul 30 C. fam. prevede, în alineatul întâi, că: „Bunurile dobândite în
timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune
ale soţilor”. Prin excepţie, soţii au şi bunuri proprii.
Sunt bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi următoarele:
a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
b)bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie,
afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele sunt comune;
c) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia dintre
soţi;
d)bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele
29
 ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii,
precum şi alte asemenea bunuri;
e) indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite
persoanei;
f) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a
trecut această valoare.

Bunurile comune ale soţilor

Prezumţia de comunitate are caracter relativ. Posibilitatea invocării prezumţiei
de comunitate nu înlătură facultatea pe care oricare dintre soţi o are de a cere să se
constate, în timpul căsătoriei, că un anume bun nu este un bun propriu al unuia dintre
soţi, ci un bun comun, sau invers.
Pentru determinarea conţinutului noţiunii de bunuri comune se folosesc trei
criterii, care izvorăsc din prevederile art. 30 alin. (1) C. fam. şi anume:
a) bunul să fie dobândit de soţi sau de unul dintre ei;
b)dobândirea bunului să fi avut loc în timpul căsătoriei;
c) bunul să nu facă parte din categoriile de bunuri proprii enumerate de art. 31
C. fam.
Vor fi considerate bunuri comune acelea care au intrat în patrimoniul soţilor

prin oricare din modurile de dobândire reglementate de legea civilă, indiferent dacă
Bunurile au fost achiziţionate de unul sau de ambii soţi şi indiferent de natura bunului.
comune Bunul achiziţionat de către unul din soţi devine comun, chiar dacă celălalt soţ
ale soţilor îl reprezintă la încheierea actului pe vânzător.
Bunurile vor fi considerate comune, numai dacă au fost dobândite prin acte
juridice oneroase, căci cele dobândite prin moştenire, legat sau donaţie sunt bunuri
proprii, afară de cazul în care dispunătorul nu a precizat că acele bunuri urmează să
fie comune.
În ceea ce priveşte uzucapiunea de 30 de ani, bunul urmează să fie considerat
comun sau propriu, după cum termenul de uzucapiune a început să curgă în timpul
căsătoriei sau în afara ei. În cazul uzucapiunii de 10-20 de ani, bunul urmează să fie
considerat comun sau propriu, după cum data justului titlu se situează sau nu în
timpul căsătoriei.
Şi creanţele devin bunuri comune, dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei.
Vor fi considerate bunuri comune acelea care sunt dobândite fie de către soţi
împreună, fie de către oricare dintre aceştia, singur. Aşadar, dobânditorul trebuie să
aibă calitatea de soţ. Căsătoria durează între momentul încheierii sale, care este acela
în care ofiţerul de stare civilă constată că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege
pentru căsătorie şi acela al desfacerii căsătoriei prin divorţ, a încetării ei prin moarte
sau al desfiinţării în caz de nulitate, prin hotărâre judecătorească.
Dacă intervine divorţul, momentul desfacerii căsătoriei este acela al rămânerii
irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care divorţul s-a pronunţat. Rezultă că, dacă
anumite bunuri au fost dobândite în intervalul de timp, de la pronunţarea hotărârii şi
până la rămânerea ci irevocabilă, prezumţia de comunitate există şi în privinţa
acestora.
Faţă de terţi, prezumţia de comunitate încetează, numai la data când s-a făcut
menţiunea despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau la data
când ei au cunoscut despre divorţ, pe o altă cale. Terţii vor fi îndreptăţiţi să considere
comune chiar acele bunuri care, fiind dobândite după desfacerea căsătoriei, în
raporturile dintre soţi sunt considerate bunuri proprii.
30
 În cazul morţii fizic constatată, nu se pun probleme deosebite, bunurile
dobândite după data decesului de către soţul supravieţuitor vor fi, evident, bunuri
proprii.
Căsătoria poate lua sfârşit şi prin declararea judecătorească a morţii unuia
dintre soţi. Data morţii şi, deci, a încetării căsătoriei va fi aceea stabilită prin hotărâre
judecătorească, ceea ce înseamnă că bunurile dobândite de soţul în viaţă după această
dată şi până la rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte, deşi au
beneficiat provizoriu de prezumţia de comunitate, vor fi retroactiv considerate bunuri
proprii ale soţului care le-a achiziţionat.
Se poate ca, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti declarative
de moarte, să se dovedească, prin certificatul de deces, o altă dată reală a morţii,
împrejurare care duce la anularea hotărârii declarative de moarte şi la schimbarea
retroactivă a statutului juridic al bunurilor dobândite între cele două date, din bunuri
comune în proprii sau invers, după cum data reală a morţii, dovedită prin certificatul
de deces, se situează anterior sau posterior celei stabilite prin hotărâre. Aceeaşi este
situaţia şi în cazul în care data morţii, stabilită prin hotărâre judecătorească, este
ulterior rectificată.
Dacă cel declarat mort prin hotărâre judecătorească este, de fapt, în viaţă,
odată cu reîntoarcerea sa sau cu administrarea dovezii că este în viaţă, comunitatea
matrimonială, desfiinţată prin hotărâre judecătorească declarativă de moarte, reînvie
retroactiv. Însă, dacă soţul celui declarat mort s-a recăsătorit, odată cu reîntoarcerea
acestuia, prima căsătorie se consideră desfăcută pe data celei de-a doua, făcând să
înceteze toate raporturile, inclusiv cele patrimoniale, generate de prima căsătorie.
În cazul anulării sau al nulităţii căsătoriei, aceasta este retroactiv desfiinţată,
bărbatul şi femeia fiind consideraţi că niciodată nu au fost căsătoriţi. Toate bunurile
achiziţionate vor fi considerate proprii ale celui care le-a dobândit, iar cel care a
contribuit cu sume proprii de bani la achiziţionarea unor bunuri de către celălalt, va
avea un drept de creanţă sau va fi considerat coproprietar, dacă partea sa din bunul în
discuţie a fost determinată.
De la această regulă, art. 23 C. fam. creează o importantă excepţie, atunci
când prevede că „soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, declarată
nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne
definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă".
Despărţirea în fapt a soţilor nu face să înceteze comunitatea matrimonială, aşa
încât vor fi considerate bunuri comune şi acelea achiziţionate în astfel de perioade.
Faptul că unul dintre soţi nu a contribuit cu nimic la achiziţionarea unor bunuri în
perioada despărţirii în fapt, va fi luat în considerare la stabilirea părţii din bunurile
comune, care se cuvine fiecărui soţ.
În cazul concubinajului, prezumţia de comunitate nu funcţionează, ceea ce
înseamnă că bunurile dobândite de concubini vor deveni proprietatea fiecăruia, în
proporţia în care au contribuit la achiziţionarea lor.

Sfera bunurilor comune

În principiu, prezumţia de comunitate se aplică oricăror categorii de bunuri,
dacă au fost dobândite de soţi în timpul căsătoriei, cu excepţia acelora care sunt
considerate de lege bunuri proprii. Se apreciază ca fiind bunuri comune, orice bunuri
care pot forma obiectul drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale şi drepturile reale
privind bunurile respective. Cu toate acestea, în legătură cu anumite categorii de
bunuri, se impun o serie de precizări.
31
 a) Venitul din muncă
Opinia dominantă în literatura juridică este aceea, potrivii căreia venitul din
muncă este bun comun al soţilor.
Prin analogie, practica judecătorească şi literatura de specialitate au mai
considerat a fi bunuri comune şi sumele de bani obţinute în timpul căsătoriei de la
Casa de Ajutor Reciproc, pensiile din cadrul asigurărilor sociale, precum şi bursele
primite de către unul dintre soţi în străinătate, urmare a unei convenţii de colaborare
ştiinţifică şi veniturile din muncă ale cooperatorilor.
Remuneraţia cuvenită autorilor pentru operele de creaţie intelectuală
constituie bun comun al ambilor soţi, dacă a fost încasată în timpul căsătoriei, chiar
dacă opera a fost realizată înainte de încheierea ei, după cum remuneraţia încasată
după desfacerea căsătoriei constituie bun propriu, chiar dacă opera a fost realizată în
timpul ei.
În cazul despăgubirilor datorate autorului pentru folosirea fără drept a operei,
momentul în care acestea devin comune este cel al naşterii dreptului de creanţă
respectiv.
În cazul transmiterii drepturilor patrimoniale derivate din dreptul de autor,
situaţia este diferită, după cum sunt transmise cu titlu gratuit, prin donaţie sau
testament, când vor deveni bunuri proprii ale soţului gratificat, cu excepţia cazului
când dispunătorul a prevăzut că ele sunt comune sau sunt transmise prin acte
oneroase şi atunci ele vor deveni bunuri comune ale soţilor dobânditori.

b) Imobilele
Deşi prezumţia de comunitate funcţionează şi în cazul bunurilor imobile
dobândite în timpul căsătoriei, anumite precizări se impun întrucât, uneori, numai
unul dintre soţi figurează în actul de dobândire sau doar unul dintre soţi este înscris în
cartea funciară ori în registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni.
În cazul actelor de dobândire a imobilelor, nu este necesară manifestarea
expresă de voinţă a ambilor soţi, cum pretinde legea relativ la actele juridice de
înstrăinare. Aşa fiind, notarul public va refuza întocmirea actului de dobândire a
imobilului pe numele unuia dintre soţi doar în cazul în care ar exista opunere din
partea celuilalt soţ. Notarul nu este în măsură să facă cercetări cu privire la starea
civilă a persoanei solicitante, fiind obligat numai să ia act de declaraţiile părţilor.
Aceasta nu înseamnă că bunul dobândit în atare condiţii va forma proprietatea
exclusivă a soţului care figurează în actul de dobândire; dimpotrivă, bunul este supus
regimului juridic al comunităţii de bunuri, indiferent dacă în actul de dobândire
figurează numai unul din soţi sau nici nu se face menţiune în cuprinsul său, că este
căsătorit.
Notarul public nu poate, chiar dacă ambii soţi o cer, să determine în cuprinsul
actului de dobândire, cotele de proprietate ale fiecărui soţ, întrucât regimul juridic al
bunurilor dobândite în timpul căsătoriei este acela al proprietăţii comune în
devălmăşie.
Dacă, aşadar, actele juridice de dobândire se pot încheia pe numele unui
singur soţ, tot astfel se poate face şi înscrierea bunului în cartea funciară.

Construcţiile efectuate de soţi pe terenul unuia dintre ei

În cazul construcţiilor efectuate de soţi pe terenul proprietatea unuia dintre ei,
se impun anumite precizări, întrucât intră în coliziune două prezumţii juris tantum, şi
32
 anume aceea consacrată de art. 492 C. civ., potrivit căreia proprietarul terenului
devine prin accesiune şi proprietarul construcţiilor edificate asupra acestuia şi
prezumţia comunităţii, rezultând din dispoziţiile art. 30 C. fam.
De principiu, indiferent căruia dintre soţi îi aparţine terenul asupra căruia s-a
construit, dacă acea construcţie a fost edificată de soţi în timpul căsătoriei, ea va
deveni bun comun în devălmăşie al soţilor. Dată fiind însă complexitatea situaţiilor
de fapt, regula enunţată urmează a fi aplicată cu anumite nuanţări:
a) în situaţia în care unul dintre soţi construieşte cu mijloace comune, pe
terenul proprietatea celuilalt soţ, cu acordul acestuia, soţul proprietar al terenului nu
va deveni şi proprietar al construcţiei, ci construcţia va fi bun comun în devălmăşie al
ambilor soţi. Soţul constructor are asupra terenului celuilalt soţ numai un drept de
superficie. Soţul proprietar al terenului rămâne pe mai departe proprietar asupra
acestuia, însă dreptul său de proprietate este grevat de dreptul de folosinţă al celuilalt
soţ.
Aceeaşi este soluţia în cazul construcţiilor - adaos la unele construcţii mai
vechi, alăturate sau învecinate cu acestea. Astfel, construcţiile noi vor deveni
proprietatea comună a ambilor soţi, iar terenurile şi construcţiile vechi vor rămâne,
mai departe, proprietatea exclusivă a soţului titular, ab initio, al dreptului de
proprietate.
b) Dacă unul dintre soţi ridică o construcţie pe terenul proprietatea celuilalt, cu
mijloace comune, dar fără consimţământul sau chiar împotriva voinţei soţului
proprietar al terenului, soţul constructor va fi considerat constructor de rea-credinţă,
iar drepturile care i se cuvin vor fi considerate bunuri comune.
c) Construcţia edificată de soţi împreună, cu mijloace comune, pe terenul
proprietate a unuia dintre ei va fi, evident, bun comun al soţilor, soţul neproprietar
asupra terenului având un drept de superficie, respectiv drept de proprietate comună
în devălmăşie asupra construcţiei şi un drept de folosinţă asupra porţiunii din teren
aferentă construcţiei.
d) În cazul în care unul dintre soţi ridică acea construcţie cu mijloace proprii,
pe terenul proprietate a celuilalt soţ, cu consimţământul acestuia, construcţia va fi bun
propriu al soţului constructor, care este titularul unui drept de superficie ce grevează
dreptul de proprietate asupra terenului, al cărui titular rămâne, pe mai departe, celălalt
soţ.
e) Dacă o construcţie este edificată de unul din soţi cu mijloace proprii pe
terenul celuilalt soţ, dar fără consimţământul acestuia sau chiar împotriva voinţei sale,
soţul constructor este de rea-credinţă, nedobândind dreptul de superficie.
f) Când construcţia este edificată de către unul din soţi cu mijloace proprii pe
terenul proprietate comună a ambilor soţi, dacă a existat şi consimţământul celuilalt
soţ, construcţia rămâne bun propriu al soţului constructor. Dacă nu a avut şi
consimţământul celuilalt soţ sau a construit chiar împotriva voinţei acestuia, soţul
constructor are numai drepturile izvorâte din art. 494 C. civ.

Recondiţionări, reparaţii, adaosuri la construcţii vechi

În cazul în care ambii soţi efectuează reparaţii sau lucrări de îmbunătăţire la o
construcţie proprietatea unuia dintre ei, acea construcţie rămâne pe mai departe bun

propriu al soţului titular al dreptului de proprietate, însă, sporul de valoare adus
acesteia prin lucrările noi constituie bun comun, cu condiţia să fi adus un spor de
valoare, nu şi atunci când ele au fost necesare ca urmare a uzurii determinate de
folosinţa în comun a imobilului. Dreptul de creanţă al soţului neproprietar poate fi
33
 valorificat numai cu ocazia partajării bunurilor comune, când se determină cota de
contribuţie a fiecărui soţ.
Dacă însă, ca urmare a lucrărilor de îmbunătăţire de mai mare amploare, a
rezultat un bun cu totul nou, el va fi considerat bun comun dobândit în timpul
căsătoriei în întregul său. Trebuie precizat că nu ne aflăm în această situaţie atunci
când, cu materialele rezultate din vechiul imobil, bun propriu al unuia din soţi, s-a
construit unul nou.

Construcţii edificate de soţi pe terenul proprietatea unei terţe persoane

În general, faptul edificării unei construcţii pe terenul proprietate a unui terţ a

dat naştere la numeroase şi dificile probleme juridice.
Constructorul pe terenul altei persoane are un drept de proprietate rezolubilă,
deci un drept de proprietate afectat de un eveniment viitor şi nesigur, şi anume
manifestarea de voinţă a proprietarului terenului, care apare, astfel, ca o adevărată
condiţie rezolutorie. Asupra construcţiei edificate în aceste condiţii există,
concomitent, dreptul celui care a ridicat-o, care exercită asupra ei o posesie animo
sibi habendi, posesie ce corespunde unui drept de proprietate afectat de o condiţie
rezolutorie şi dreptul proprietarului terenului, fundamentat pe accesiunea imobiliară.
a) Dacă proprietarul terenului înţelege să preia construcţia, instanţa de
judecată îi va obliga pe soţii constructori să-i predea construcţia, iar pe proprietarul
terenului să plătească constructorilor cota de contribuţie a fiecăruia la edificarea
construcţiei. În cazul în care proprietarul terenului este insolvabil, soţii, titulari ai
dreptului de creanţă, vor putea cere vânzarea imobilului în vederea realizării creanţei
lor. Dacă soţii sunt constructori de bună-credinţă, ei au un drept de retenţie asupra
imobilului, până la acoperirea integrală a creanţei lor.
b) Dacă proprietarul terenului refuză să preia construcţia, în cazul soţilor
constructori de rea-credinţă instanţa de judecată va putea dispune obligarea acestora
la ridicarea construcţiei, cu condiţia de a se fi obţinut autorizaţia prealabilă de
demolare. Riscul demolării este, în acest caz, suportat de soţii constructori. Când soţii
sunt constructori de bună-credinţă sau au construit în baza unei convenţii cu
proprietarul terenului, acesta urmează să fie obligat, la alegerea sa, să plătească
constructorilor fie costul real al construcţiei (valoarea materialului şi a manoperei),
fie plusvaloarea dobândită de teren prin edificarea construcţiei, iar dacă s-a construit
pe bază de convenţie, valoarea de circulaţie a imobilului.

Construcţii edificate de soţi pe un teren atribuit în folosinţă

Fiindcă acest drept de folosinţă este atribuit numai pe durata existenţei
construcţiei, înseamnă că, odată ce construcţia nu mai există şi dreptul de folosinţă se
stinge. Pentru a ridica o nouă construcţie, este nevoie de un nou act administrativ de
atribuire. Pe cale de consecinţă, dreptul de folosinţă asupra terenului, având un
caracter accesoriu faţă de construcţie, urmează soarta acesteia: Dacă construcţia este
bun comun, acelaşi caracter îl împrumută şi dreptului de folosinţă asupra terenului.
Dreptul celui care a primit un teren în folosinţă, asupra construcţiei edificate,
este un drept complex, în compunerea căruia intră, ca element principal, dreptul de
proprietate asupra construcţiei şi, ca element accesoriu, dreptul de folosinţă asupra
terenului, fiecare păstrându-şi natura juridică proprie.

Locuinţe construite cu credit

34
 Pentru realizarea construcţiei de locuinţe proprietate personală, sprijinul
statului, precum şi al instituţiilor bancare private, se materializează şi prin acordarea
de credite.
În cazul locuinţelor cumpărate cu credit acordat de stat, momentul dobândirii
este acela al încheierii contractului de vânzare-cumpărare, funcţie de care se va
determina şi caracterul de bun comun sau propriu al locuinţei.
În cazul altor bunuri achiziţionate cu plata preţului în rate, dreptul de
proprietate dobândindu-se o dată cu încheierea contractului, acestea vor fi considerate
bunuri comune sau proprii, tot în funcţie de momentul dobândirii dreptului de
proprietate, în timpul căsătoriei sau în afara ei, indiferent de data achitării ratelor
scadente din preţ.
Cât priveşte locuinţele cumpărate de soţi cu credit, evaluarea acestora şi a
ratelor plătite se va face, nu în funcţie de preţul achitat de soţi la acel moment, ci în
funcţie de valoarea de circulaţie reală a imobilului.

Situaţia acelor terenuri dobândite ca urmare a împroprietăririi

În general, avându-se în vedere că, prin Decretul nr. 187/1945, s-a urmărit

avantajarea familiilor de ţărani cu gospodării mici şi mijlocii, terenul primit trebuie
considerat bun comun, chiar dacă împroprietărirea a fost făcută numai pe numele
unuia dintre soţi. În cazul în care împroprietărirea s-a făcut ca o recompensă sau
pentru merite deosebite, terenul trebuie considerat bun propriu.
Două situaţii distincte deosebim şi în cazul împroprietăririi potrivit
dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, după cum ne găsim în situaţia reconstituirii dreptului
de proprietate privată sau a constituirii acestuia. În primul caz, terenul este bun
comun sau propriu, în funcţie de caracterul pe care el l-a avut la momentul în care s-a
produs cooperativizarea şi trecerea în proprietatea statului.
Pentru cazul de constituire a dreptului de proprietate privată asupra terenului,
terenul va avea calitatea de bun comun (dacă nu cumva atribuirea se face în
considerarea persoanei care primeşte).

Construcţiile edificate de concubini

Bunurile dobândite pe durata concubinajului vor fi proprietatea aceluia care
le-a achiziţionat, în afara cazului în care, la dobândirea lor a contribuit şi celălalt
concubin, când fiecare va avea o cotă de proprietate, proporţională cu contribuţia sa,
care va trebui dovedită, nefiind prezumată.
Dacă unul dintre concubini ridică o construcţie pe terenul proprietatea
celuilalt, el nu va deveni proprietar al construcţiei, ci titularul unui drept de creanţă.
Faptul de a se fi contribuit, de către unul dintre concubini, cu o sumă de bani,

la cumpărarea unui imobil în timpul concubinajului, nu-i conferă acestuia un drept de
proprietate asupra acelui imobil, ci tot un drept de creanţă. Dacă starea de concubinaj
a fost urmată de căsătorie, iar înainte de încheierea căsătoriei unul din concubini a
încheiat un contract pentru construirea unui apartament, dar ratele scadente au fost
plătite împreună, locuinţa va fi considerată bun comun, întrucât soţul necontractant nu
a plătit ratele cu intenţia de a împrumuta celuilalt sumele de bani respective, ci cu
scopul de avea o locuinţă comună, care să le aparţină amândurora, în devălmăşie.
În ceea ce priveşte drepturile dobândite de concubini din faptul edificării unei
construcţii pe terenul proprietate a unui terţ, a fost consacrată, în practica judiciară,
aceeaşi soluţie precum în cazul soţilor. Terţul proprietar al terenului este îndreptăţit să

35
 invoce dreptul de proprietate, având ca temei accesiunea imobiliară artificială, cu
obligaţia de a-i despăgubi pe cei care au realizat construcţiile.
Este posibilă dobândirea unui drept de superficie de către concubinii care au
construit pe terenul proprietatea unei terţe persoane sau de către concubinul care a
construit pe terenul proprietatea celuilalt.

Dreptul de folosinţă asupra locuinţei

În privinţa contractului de închiriere, dreptul de folosinţă asupra locuinţei
poate fi categorisit, ca bun propriu sau comun, după cum contractul a fost încheiat
înainte sau în timpul căsătoriei.

c) Sumele economisite, depuse la C.E.C sau la bănci

Aceste sume sunt bunuri comune, dacă sunt depuse în timpul căsătoriei,
indiferent dacă sunt numai pe numele unuia dintre soţi sau al amândurora, cu excepţia
cazului în care se încadrează în vreuna din categoriile de bunuri prevăzute de art. 31
C. fam., ca bunuri proprii.
Dacă soţii au depus aceste sume pe numele copiilor, doar în speranţa că,
astfel, şansele de câştig vor fi mai mari, atunci sumele de bani nu au ieşit din
patrimoniul comun. Dacă însă, prin depunerea acelor sume, soţii au avut intenţia de a-
i gratifica pe copii, actul lor echivalează cu un dar manual, iar sumele de bani sunt, de
la data depunerii lor, proprietatea minorilor. În funcţie de natura actului juridic pe
care soţii l-au efectuat, se va stabili şi caracterul câştigurilor.

d) Câştiguri la diferite sisteme de loterie şi pe librete C.E.C.

Potrivit unei opinii, câştigurile realizate la loto, pronoexpres etc. sunt bunuri
comune sau proprii, după cum sumele cu care s-a jucat aparţin uneia sau alteia dintre
cele două categorii de bunuri. Raţionamentul este corect, dar se impune observaţia că,
practic, este foarte greu, dacă nu imposibil, de determinat provenienţa acestor sume,
cu atât mai mult cu cât, de cele mai multe ori, ele nu sunt foarte mari.
Într-o altă opinie, bunurile câştigate în acest mod trebuie considerate ca fiind
proprii ale aceluia dintre soţi care le-a câştigat. Fac excepţie însă, câştigurile pe
librete C.E.C. de o valoare mai mare, a căror provenienţă se poate cu uşurinţă
determina. Câştigul realizat în acest fel va avea acelaşi regim juridic cu cel al sumelor
depuse pe livret.

e) Fructele şi productele
Fructele bunurilor comune sunt considerate bunuri comune. Similar, fructele
bunurilor proprii trebuie considerate bunuri proprii.
Productele sunt considerate bunuri comune sau proprii, după categoria de

bunuri care le-a produs.

4.3.4. Drepturile soţilor asupra bunurilor comune

Drepturile soţilor asupra bunurilor comune sunt circumscrise de prevederile
art. 35 C. fam., potrivit cărora: „soţii administrează şi folosesc împreună bunurile
comune şi dispun tot astfel de ele.
Oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are şi
consimţământul celuilalt soţ. Cu toate acestea, nici unul dintre soţi nu poate înstrăina
şi nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă
nu are consimţământul expres al celuilalt soţ".
36
 Legiuitorul a consacrat, şi în această privinţă, egalitatea soţilor cu privire la
administrarea şi la folosirea bunurilor comune. În alineatul al doilea al art. 35 C. fam.,
a fost reglementat mandatul tacit reciproc. Se prezumă că fiecare soţ, atunci când îşi
exercită singur drepturile precizate în alineatul întâi al aceluiaşi text, are şi
consimţământul celuilalt.
a) Actele de administrare.
Din conţinutul drepturilor soţilor asupra bunurilor comune fac parte, în primul
rând, actele de administrare. Actele de administrare sunt acelea prin care bunurile se

întreţin şi se pun în valoare, precum: contractul de închiriere pe o durată determinată,
acţiunea în evacuare, contractul de reparare a unui imobil etc.
b) Actele de folosinţă.
Conceptul de acte de folosinţă la care se referă, în al doilea rând textul art. 35
alin. (1) C. fam. cuprinde, în conţinutul său, atât facultatea folosirii în natură a
bunurilor comune, cât şi aceea de a culege şi percepe fructele pe care bunurile le
produc.
c) Actele de conservare.
Codul familiei nu face nicio referire la o atare categorie de acte. Acestea
constau în acele acte care sunt necesare dobândirii sau păstrării unui drept, precum
transcrierea unui act de dobândire sau întabularea unui drept, întreruperea unei
prescripţii, notificarea unei cesiuni de creanţă. În practica judiciară s-a hotărât că,
astfel de acte pot fi făcute de oricare dintre soţi, chiar dacă celălalt se opune, întrucât
profită masei de bunuri care alcătuiesc comunitatea. În acest caz, nu este vorba despre
un mandat de reprezentare din partea soţului neparticipant la încheierea lor, întrucâti
ele se încheie în numele soţului care le efectuează.
d) Actele de dispoziţie.
În categoria acestora se cuprind următoarele categorii de acte juridice:
- actele de dispoziţie juridică, precum cele de înstrăinare sau cele de grevare a
unui bun, de renunţare la un drept patrimonial;
- actele de dispoziţie materială asupra bunului;
- actele de consumare, de stabilire a destinaţiei lor economice, de transformare
a lor etc.
e) Prezumţia de mandat tacit reciproc.
Exercitând acte de administrare, de folosinţă şi de dispoziţie, oricare dintre
soţi este prezumat că are mandat din partea celuilalt soţ [art. 35 alin. (2) C. fam.],
astfel că el lucrează nu numai în numele său, ci şi al celuilalt.
Rolul acestei prezumţii instituită de legiuitor este acela ca operaţiile juridice
să fie efectuate mai uşor, atât din punctul de vedere al soţilor, cât şi al terţilor de

bună-credinţă.
Această prezumţie are un caracter relativ, ceea ce înseamnă că soţul
Mandatul
tacit neparticipant la actul juridic respectiv poate face dovada că s-a opus la încheierea
reciproc acestuia, fapt ce va duce la anularea sa. Opoziţia, chiar dovedită, nu va putea fi opusă
terţului de bună-credinţă cu care s-a contractat. Pentru anularea contractului va trebui,
aşadar, să se dovedească nu numai inexistenţa consimţământului unuia dintre soţi, ci
faptul că terţul cu care s-a contractat a cunoscut existenţa opunerii acelui soţ sau că a
cunoscut acele împrejurări care exclud acordul celuilalt soţ la încheierea actului.
Cum, potrivit dispoziţiilor art. 1899 alin. (2) C. civ., buna-credinţă se prezumă, reaua-
credinţă a terţului cu care s-a contractat va trebui dovedită de soţul care invocă
nulitatea actului, instanţa de judecată trebuind să manifeste un rol activ. Practica
judiciară a subliniat, în privinţa terţilor cu care soţii intră în raporturi juridice, că ei nu
37
 vor fi consideraţi de bună-credinţă, nici atunci când există opunere expresă a celuilalt
soţ la încheierea actului juridic şi nici atunci când opoziţia acestuia rezultă din
împrejurări şi fapte colaterale care semnifică inexistenţa consimţământului său la
încheierea actului.
Prezumţia de mandat tacit va putea fi chiar înlăturată prin convenţia soţilor,
însă nu în general şi definitiv, ci pentru fiecare act în parte, fiindcă altfel ar însemna
să se modifice, prin convenţia soţilor, însuşi regimul juridic impus de lege în privinţa
comunităţii matrimoniale, ceea ce este inadmisibil. O astfel de modificare, cu atât mai
mult, nu poate fi făcută prin actul unilateral al unuia din soţi.

Limitele mandatului tacit reciproc

A) Limitele legale ale mandatului tacit
O primă limitare, pe care art. 35 alin. (2) C. fam. o prevede expres, este în
privinţa terenurilor sau a construcţiilor. Astfel:
- nu vor putea fi înstrăinate sau grevate, de nici unul dintre soţi, fără
consimţământul expres al celuilalt soţ, terenurile sau construcţiile care fac parte din
categoria bunurilor comune. Dispoziţiile legale în discuţie sunt aplicabile tuturor
categoriilor de imobile, atât celor care sunt imobile prin natura lor sau prin destinaţie,
cât şi celor care sunt imobile prin obiectul la care se referă.
Cerinţa consimţământului ambilor soţi trebuie îndeplinită atât în cazul actelor
prin care se înstrăinează bunuri imobile comune, cât şi în cazul în care se
achiziţionează, cu bani comuni, bunuri imobile.
- dacă un soţ dispune cu titlu gratuit de un bun comun, existenţa
consimţământului celuilalt soţ nu se prezumă, întrucât, prin astfel de acte se ajunge la
micşorarea comunităţii de bunuri.
Oricare dintre soţi însă, poate efectua, fără consimţământul celuilalt, daruri
manuale care, prin valoarea lor redusă, nu afectează comunitatea matrimonială.
B) Limitări ale mandatului tacit reciproc prin voinţa soţilor
Soţii pot, fie de comun acord, fie prin manifestări unilaterale de voinţă, să
aducă limitări mandatului tacit reciproc, însă, nu în general şi definitiv, ci numai
determinând cu exactitate care sunt acele acte juridice.
Soţii pot conveni ca anumite acte juridice, care ar putea fi încheiate numai de
către unul dintre soţi, în virtutea mandatului tacit reciproc, să fie îndeplinite numai cu
consimţământul expres al ambilor soţi.

Acţiunea în revendicare
Atunci când procesul se poartă cu privire la bunuri imobile, ambii soţi trebuie
să participe ca părţi, atât în situaţia în care sunt reclamanţi, cât şi în situaţia în care
sunt pârâţi.

Cazuri speciale de exercitare a mandatului tacit reciproc

Constituie cazuri speciale de exercitare a mandatului tacit reciproc
următoarele:
a) despărţirea în fapt a soţilor;
În perioada despărţirii în fapt a soţilor (şi cu atât mai mult dacă este introdusă
acţiunea de divorţ), consimţământul nu mai poate fi presupus, ci trebuie dovedit.
b) dispariţia unui soţ sau punerea acestuia sub interdicţie;
Dreptul de reprezentare pe care soţii îl au între ei nu se stinge în situaţiile
amintite, neputându-se face analogie cu situaţia despărţirii în fapt a soţilor.


38
 Dacă însă s-a instituit curatela, în cazul soţului dispărut sau tutela, în cazul
celui pus sub interdicţie, curatorul sau tutorele sunt în drept să încheie acte de
administrare în temeiul mandatului prezumat, precum sunt în drept să se opună la
încheierea actelor pe care celălalt soţ intenţionează să le facă.
Actele de dispoziţie vor putea fi încheiate de tutore sau de curator, numai cu
consimţământul expres al celuilalt soţ şi cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii
tutelare (art. 129 şi art. 147 C. fam.).
c) rectificarea datei morţii sau anularea hotărârii declarative de moarte,
întrucât data morţii stabilită printr-o hotărâre judecătorească poate fi rectificată.
Aşa cum am arătat, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de
declarare a morţii, se poate constata că persoana declarată moartă este în viaţă Tot
aşa, se pot ivi situaţii când, retroactiv, o persoană necăsătorită apare ca fiind
căsătorită sau invers, situaţii care au anumite implicaţii şi în privinţa exercitării
mandatului tacit prezumat de lege.
Iniţial, persoana care a încheiat actul avea calitatea de persoană căsătorită, iar,
ulterior, ea apare retroactiv, ca persoană necăsătorită. Actele de dispoziţie încheiate
cu privire la bunuri care, la acea dată, apăreau ca bunuri comune vor fi considerate
valabile, fie că au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale privind
consimţământul soţilor, fie că nu.
Într-o a doua situaţie, persoana care a încheiat actul apărea ca o persoană
necăsătorită iar, ulterior, ea are retroactiv, calitatea de persoană căsătorită. Actele
încheiate, în acest caz, cu privire la bunurile aparţinătoare comunităţii, ar urma să fie
anulate, fiindcă bunurile se încadrează în categoria acelora pentru valabilitatea cărora
era nevoie de consimţământul expres al celuilalt soţ. Având în vedere, însă, aparenţa
creată, terţul cu care s-a contractat se află într-o eroare comună, invincibilă, astfel că,
nefiind de rea-credinţă, el este apărat de o eventuală acţiune în anularea acelui act
(error communis facit jus).

Sancţiunile aplicabile actelor încheiate cu încălcarea prevederilor art 35 C.

fam.
Un act juridic, încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) C. fam., este
lovit de nulitate absolută.
Legiuitorul nu numai că a preferat regimul comunităţii de bunuri în
devălmăşie a soţilor, celui al separaţiei de bunuri, dar i-a conferit un caracter
imperativ prin reglementările consacrate, impunându-l ca atare.


4.3.5. Datoriile comune ale soţilor
La polul opus activului, format din bunurile soţilor, în patrimoniul lor există şi
un pasiv, format din datoriile lor.
Potrivit dispoziţiilor art. 32 C. fam. „soţii răspund cu bunurile comune pentru:
a) cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune;
b) obligaţiile ce au contractat împreună;
c) obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor
obişnuite ale căsătoriei;
d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul din soţi a unor
bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor".
Astfel, legiuitorul a determinat categoriile de datorii comune. Acestea sunt
următoarele:

39
 a) cheltuielile făcute cu administrarea bunurilor comune [art. 32 lit. a) C.
fam.];
Din această categorie, fac parte cheltuielile făcute pentru conservarea,
întreţinerea şi repararea bunurilor comune. Deşi textul legal vorbeşte numai de
cheltuielile făcute cu administrarea bunurilor comune, tot în această categorie trebuie
incluse şi cheltuielile făcute cu însăşi dobândirea lor.
Din ansamblul reglementărilor privind raporturile patrimoniale ale soţilor, se
degajă ideea că, în general vorbind, urmează a fi considerate datorii comune numai
acelea care sunt legate de bunurile comune sau sunt necesare susţinerii familiei, iar
cele care izvorăsc din acte juridice privitoare la bunurile unuia dintre soţi, vor fi
datorii proprii ale aceluia.

b) obligaţiile contractate de soţi împreună [art. 32 lit. b) C. fam.];

Relativ la această categorie de obligaţii, s-a susţinut că nu interesează cauza
lor. Trebuie considerate comune, potrivit dispoziţiilor art. 32 lit. b) C. fam., acele
obligaţii pentru asumarea cărora, art. 35 alin. (2) C. fam. cere participarea efectivă a

soţilor la încheierea actului juridic, pentru a-şi exprima un consimţământ expres.
Datoriile Vor intra în această categorie, nu numai obligaţiile asumate prin acte juridice
comune bilaterale, ci şi cele constatate prin acte juridice unilaterale, întrucât legea prezumă că
ale soţilor s-au făcut în interesul comun al căsniciei.
De asemenea, nu este nevoie ca soţii să se oblige prin acelaşi act juridic,
obligaţia putând fi asumată succesiv şi prin acte juridice diferite, precum este posibil
şi ca unul dintre soţi să-şi asume obligaţia pur şi simplu, iar celălalt soţ să şi-o asume
sub condiţie sau termen.
Textul permite ca obligaţia unuia dintre soţi să fie principală, iar a celuilalt soţ
să fie accesorie, cu condiţia de a fi contractată de ambii soţi.

c) obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor

obişnuite ale căsătoriei [art. 32 lit. c) C. fam.];
Scopul pentru care sunt contractate aceste datorii este elementul determinant
în considerarea lor ca datorii comune. Aceste obligaţii îşi pot avea originea, fie într-
un act juridic unilateral, fie într-unul bilateral însă, trebuie să fie asumate de un singur
soţ. Dacă ar fi contractate de ambii soţi, aceste obligaţii ar face parte din categoria
celor reţinute de art. 32 lit. b) C. fam.
Dintre „nevoile obişnuite ale căsătoriei", aflate, evident, în permanentă
schimbare, în funcţie de evoluţia societăţii, fac parte: procurarea de alimente, plata
taxelor şi a impozitelor, cheltuielile făcute cu achiziţionarea obiectelor casnice, pentru
medicamentele necesare tratării unor boli de care suferă un membru al familiei şi
chiar şi cele făcute cu procurarea unor obiecte de uz personal (îmbrăcăminte etc.),
deşi acestea din urmă sunt bunuri proprii [art. 31 lit. c) C. fam.].

d) obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin însuşirea ilicită a unor bunuri

proprietate publică [art. 32 lit. d) C. fam.].
Categoria de obligaţii la care se referă art. 32 lit. d) C. fam. nu izvorăşte din
acte juridice, reprezentând manifestări licite de voinţă, ci îşi au sursa în comiterea de
către unul dintre soţi a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii avutului public.
Potrivit textului legal, pentru ca obligaţia să fie comună, trebuie îndeplinite
mai multe condiţii:
- să se fi produs un prejudiciu patrimonial, care generează obligaţia de
40
 reparare;
- prejudiciul să se fi produs prin însuşirea unor bunuri care fac obiectul
dreptului de proprietate publică.
Textul îşi are aplicabilitate, nu numai atunci când s-a adus atingere dreptului
de proprietate în întregul său, ci şi unui drept de folosinţă sau unui alt drept real, în
condiţiile menţionate.
Prin termenul de „însuşire", folosit de art. 32 lit. d) C. fam., se înţelege numai
activitatea infracţională, fiindcă, în caz contrar, textul s-ar referi nu la „însuşire", ci la
„dobândire".

- însuşirea să fi fost săvârşită de către unul dintre soţi. Dacă însuşirea s-a
Datoriile produs înainte de încheierea căsătoriei, textul art. 32 lit. d) C. fam. nu este aplicabil,
comune chiar dacă rezultatul însuşirii s-ar fi folosit pentru dobândirea de bunuri, după
ale soţilor încheierea căsătoriei.
- - bunurile comune să fi înregistrat o sporire, în sensul că au fost achiziţionate
noi bunuri, a sporit valoarea celor existente sau a fost evitată diminuarea valorii celor
pe care soţii le aveau deja.
- să se dovedească existenţa raportului de cauzalitate între faptul însuşirii şi
sporul de valoare al bunurilor comune. Raportul de cauzalitate între însuşire şi sporul
de valoare realizat trebuie dovedit.
Bunurile comune vor putea fi urmărite, numai în limita sporului de valoare
realizat, ceea ce nu înseamnă că vor fi avute în vedere numai acele bunuri care au
sporit valoric, ci şi alte bunuri comune, chiar dacă au fost dobândite înainte de
însuşire.
În cazul în care activitatea de însuşire a fost realizată de ambii soţi, titularul
dreptului de despăgubire va putea urmări bunurile comune ale soţilor, fără a i se putea
opune beneficiul de discuţiune, în sensul de a urmări, în prealabil, bunurile proprii ale
soţilor, fiindcă într-o atare situaţie, ambii sunt ţinuţi a răspunde solidar.

Regimul juridic al datoriilor comune ale soţilor

Aşa cum rezultă din prevederile art. 33 şi 34 C. fam., există o corespondenţă
între natura creanţei şi categoria de bunuri din care poate fi satisfăcută. Bunurile
comune nu pot fi urmărite decât de creditorii comuni ai soţilor. Creditorii personali se
pot îndrepta, în principiu, numai asupra bunurilor proprii ale soţului debitor, însă,
dacă acestea sunt neîndestulătoare, ei pot cere împărţirea bunurilor comune în
proporţia necesară pentru acoperirea creanţei lor. Se observă că nu se realizează o
abatere de la regulă fiindcă, în măsura în care bunurile comune s-au împărţit, ele au
devenit proprii ale soţului debitor şi astfel pot fi urmărite de creditorii personali.
La rândul lor, creditorii comuni ai soţilor îşi pot îndrepta pretenţiile şi asupra
bunurilor proprii ale acestora, dacă cele comune nu sunt îndestulătoare pentru
satisfacerea creanţelor lor.
Această ordine de urmărire a bunurilor soţilor are un caracter imperativ şi,
prin urmare, nu se pot accepta abateri de la ea, nici în cazul în care obligaţia ar fi
solidară.
Creditorii comuni care trec şi la urmărirea bunurilor proprii, dacă cele comune
nu sunt suficiente, vor trebui să-şi dividă urmărirea faţă de ambii soţi, fiecare dintre
aceştia trebuind să răspundă pentru jumătate din valoarea creanţei rămasă neachitată.
Dacă însă, obligaţiile sunt solidare sau indivizibile, creditorul comun va putea urmări
pe oricare dintre soţi pentru valoarea întregii creanţe, rămasă neachitată.

41
 Contribuţia soţilor la datoriile comune în timpul căsătoriei trebuie să fie egală.
Cu ocazia împărţirii bunurilor comune se va stabili şi contribuţia la datoriile comune,
desigur, proporţională cu partea din comunitate cuvenită fiecărui soţ.

4.3.6. Împărţirea bunurilor comune ale soţilor

Regimul comunităţii matrimoniale, ca principal efect patrimonial al căsătoriei,
trebuie să fie în fiinţă, în principiu, tot timpul căsătoriei. Despărţirea în fapt a soţilor
nu atrage încetarea sa, căci acest regim legal nu poate fi modificat ca urmare a
înţelegerii sau a neînţelegerii soţilor. În cele mai multe cazuri, regimul comunităţii
durează tot timpul căsătoriei, dar, uneori, interesele creditorilor sau ale soţilor pot
duce la împărţirea bunurilor comune nu numai la desfacerea şi la încetarea căsătoriei,
dar şi în timpul acesteia, în condiţiile art. 36 alin. (2) C. fam.
a) împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei
În timpul căsătoriei, împărţirea bunurilor are caracter de excepţie, putându-se

face la cererea unuia dintre soţi sau a creditorilor personali ai soţilor, însă numai
Împărţirea pentru „motive temeinice". Atunci când apar anumite împrejurări de natură a
bunurilor prejudicia interesele unuia sau ale altuia dintre soţi sau ale terţilor, împărţirea
comune bunurilor comune se justifică, chiar dacă nu s-a formulat acţiune de divorţ.
ale soţilor Legiuitorul nu determină semnificaţia sintegmei „motive temeinice",
clarificarea conţinutului acesteia rămânând în sarcina doctrinei şi a practicii judiciare.
• împărţirea cerută de unul dintre soţi;
Aşa cum rezultă din prevederile art. 36 alin. (2) C. fam., bunurile comune se
pot împărţi la cererea unuia dintre soţi, pentru motive temeinice, fie în întregime, fie
numai în parte. Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii, iar cele care nu au fost
împărţite, precum şi cele care se vor dobândi ulterior, rămân bunuri comune.
Condiţiile împărţirii bunurilor comune în timpul căsătoriei la cererea unui
dintre soţi sunt următoarele:
a. existenţa unor motive temeinice;
b. împărţirea să se facă în timpul căsătoriei, şi nu în cadrul unei acţiuni de
divort (în care a fost introdusă o acţiune de divorţ, împărţirea bunurilor
comune se va face potrivit art.36 alin.1 C. fam.) sau în cazul morţii unuia
dintre soţi;
c. împărţirea poate avea ca obiect totalitatea sau numai parte din bunurile
comune ale soţilor existente în momentul în care se face împărţirea,
d. împărţirea are numai caracter judiciar, neputând fi făcută şi prin convenţia
soţilor. Convenţia soţilor în această privinţă este inadmisibilă, fiind lovită
de nulitate absolută.
e. la efectuarea împărţirii se ia în considerare valoarea bunurilor comune de
la data efectuării partajului, nu valoarea de la data naşterii stării de
devălmăşie.
Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei are caracter definitiv.
Consecinţa caracterului definitiv al împărţirii poate fi identificată, în sensul că
bunurile împărţite devin bunuri proprii.
Practica judiciară a apreciat, în diferitele soluţii de speţă, că este, spre
exemplu, motiv temeinic împiedicarea, după despărţirea în fapt, a unui soţ de către
celălalt de a participa la folosirea sau la administrarea bunurilor comune.
Instanţelor judecătoreşti le revine sarcina de a statua, de la caz la caz, în
funcţie de situaţiile concrete de fapt şi de probatoriul administrat, dacă o astfel de
acţiune este întemeiată sau nu.
42
 Împărţirea poate fi cerută în timpul căsătoriei nu numai pe cale principală, ci
şi incidentală.
Instanţa de fond a reţinut corect că nu se poate stabili cota de contribuţie a
soţilor în timpul căsătoriei. Reclamantul are posibilitatea să solicite partajarea
bunurilor în timpul căsătoriei pentru motive temeinice. De asemenea, nu se poate cere
cota de contribuţie asupra unui singur bun, dobândit în timpul căsătoriei, fără ieşirea
din stare de codevălmăşie, deoarece cota stabilită de instanţă trebuie aplicată întregii
mase partajabile.

• împărţirea cerută de creditori;

Creditorii personali ai unuia dintre soţi, în măsura în care nu-şi pot satisface
creanţa prin urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, pot cere împărţirea
bunurilor comune, pentru ca, partea ce va reveni soţului debitor să poată fi urmărită
până la satisfacerea în întregime a creanţei.
Acest drept de urmărire aparţine tuturor creditorilor personali şi nu numai
celor chirografari.
Împărţirea bunurilor comune se poate face, numai prin hotărâre
judecătorească, iar acţiunea în justiţie trebuie îndreptată împotriva ambilor soţi,
pentru ca hotărârea dată să fie opozabilă amândurora.
Creditorii personali vor putea cere împărţirea bunurilor comune numai în
măsura necesară acoperirii creanţei lor, ei fiind în acelaşi timp obligaţi să urmărească,
în prealabil, bunurile proprii ale soţului debitor. Bunurile care exced nevoii de
acoperire a creanţei, dar care au fost supuse împărţelii vor rămâne, evident, bunuri
proprii, calitatea fiind dobândită prin efectul împărţirii.
Acţiunea în împărţeală se poate exercita pe cale principală şi pe calea
contestaţiei în executare silită (pe cale incidentală).

b) împărţirea bunurilor comune la desfacerea căsătoriei.

Împărţirea La desfacerea căsătoriei, potrivit art. 36 alin. (1) C. fam., bunurile comune se
bunurilor pot împărţi prin învoiala soţilor şi numai în cazul în care aceştia nu se înţeleg va
comune hotărî instanţa de judecată.
ale soţilor De obicei, după divorţ, soţii procedează la o împărţire totală a bunurilor
comune, însă nimic nu împiedică să se facă o împărţire parţială, situaţie în care,
bunurile neîmpărţite rămân pe mai departe bunuri comune.
Atunci când soţii au încheiat o convenţie de împărţeală, ei pot, fie să
stabilească în cuprinsul ei numai cotele care le revin, fie să determine în concret
bunurile atribuite fiecăruia, potrivit acestor cote.
În ceea ce priveşte forma convenţiei pe care soţii pot să o încheie cu privire la
împărţirea bunurilor comune, legea nu distinge, astfel încât ea va trebui supusă
normelor dreptului comun, fără a se omite că, în unele cazuri, forma autentică a
acesteia este cerută ad validitatem.

Stabilirea cotei cuvenite fiecărui soţ

Codul familiei nu prevede niciun criteriu după care instanţele judecătoreşti să
procedeze la stabilirea cotelor care se cuvin soţilor din bunurile comune. Criteriul
care se impune a fi folosit, acceptat fiind şi de practica noastră judecătorească, este
acela al contribuţiei efective a fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune, astfel
încât, cu ocazia partajului, se poate ajunge la situaţia unor cote inegale sau chiar ca
unul dintre soţi să nu primească nimic, atâta vreme cât nu a avut vreo contribuţie la
43
 dobândirea bunurilor. Tot practica judiciară a fost aceea care a stabilit că trebuie
recunoscută şi contribuţia acelui soţ care nu a fost angajat şi nu a avut venituri,
luându-se în considerare munca depusă în gospodărie; tot astfel se va lua în calcul şi
munca femeii pentru creşterea copiilor.
Se va ţine seama şi de faptul că unul dintre soţi a distrus o parte din bunurile
comune. De asemenea, dacă, după despărţirea în fapt, unele bunuri au rămas în
folosinţa exclusivă a unuia dintre soţi, cu ocazia partajului, instanţa va avea în vedere
valoarea lor de la momentul despărţirii soţilor.
La împărţirea bunurilor comune, trebuie avută în vedere contribuţia fiecărui
soţ la dobândirea totalităţii bunurilor comune şi nu a fiecărui bun în parte şi, de
asemenea, se va lua în calcul inegalitatea veniturilor şi faptul că unul dintre soţi a
plătit ratele din preţul cu care bunurile au fost achiziţionate.
De despărţirea în fapt a soţilor se va ţine seama, numai în măsura în care
aceasta a influenţat contribuţia soţilor la achiziţionarea bunurilor comune, precum în
cazul ratelor plătite în acea perioadă.
Problema cotei care se cuvine fiecăruia dintre soţi din bunurile comune se
impune, evident, numai cu prilejul împărţirii acestora în timpul sau la data desfacerii
căsătoriei. În timpul căsătoriei, o asemenea acţiune în justiţie este inadmisibilă.

Procedura împărţirii bunurilor comune

Dispoziţiile legale care guvernează procedura de soluţionare a cererilor care

au ca obiect împărţirea bunurilor comune sunt cele de drept comun, respectiv art.
6731 – 67314 din Codul de procedură civilă, la care se adaugă dispoziţiile Codului
Împărţirea familiei şi ale Codului civil (art. 728 şi urm.).
bunurilor Dreptul la acţiunea în împărţirea bunurilor comune nu se prescrie.
comune Instanţa competentă material este judecătoria, indiferent de valoarea masei
ale soţilor partajabile şi indiferent dacă împărţirea bunurilor comune se solicită concomitent cu
acţiunea principală de desfacere a căsătoriei sau separat.
Pe toată durata procesului de împărţire a bunurilor comune, instanţa de
judecată poate lua măsuri de conservare a acestora, dacă există pericol de înstrăinare
sau deteriorare sau dacă unul dintre soţi îl împiedică pe celălalt să beneficieze de
veniturile produse de aceste bunuri. În acest scop, se poate institui un sechestru
judiciar sau se poate proceda la inventarierea bunurilor comune, folosindu-se
procedura specială a ordonanţei preşedinţiale.
Instanţa va trece la formarea şi la atribuirea loturilor sau la vânzarea bunurilor
prin bună învoială ori la licitaţie publică, în cazul în care împărţirea în natură nu este
posibilă. La formarea loturilor, instanţele de judecată trebuie să ţină seama de acordul
părţilor, mărimea cotelor, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că
unul dintre codevălmaşi, înainte de a se cere împărţeala, a făcut construcţii,
îmbunătăţiri cu acordul celuilalt sau altele asemenea.
Cât priveşte atribuirea locuinţei construită împreună de soţi, instanţele
urmează a avea în vedere atât interesele copiilor minori, atunci când aceştia există, cât
şi posibilităţile fiecăruia dintre soţi de a-şi asigura o altă locuinţă.

Efectele hotărârii de împărţire

O dată rămasă definitivă hotărârea de partaj, bunurile comune devin proprii,
potrivit cotelor stabilite de instanţă.
Hotărârile de partaj au un caracter declarativ şi nu constitutiv, fiecare
coproprietar fiind considerat proprietarul exclusiv al bunurilor ce i s-au atribuit de la
44
 data dobândirii lor şi că niciodată nu a fost proprietar asupra celorlalte bunuri (art.
786 C. civ.). Efectul hotărârii de împărţire retroactivează numai până la data
desfacerii sau a încetării căsătoriei.
Hotărârea de partaj rămasă definitivă şi învestită cu formulă executorie
constituie titlu executoriu, putând fi pusă în executare, chiar dacă prin acţiune nu s-a
cerut şi instanţa n-a dispus predarea efectivă a bunurilor. Ea nu va avea însă acest
caracter, în ipoteza în care părţile au precizat expres că nu solicită predarea bunurilor.
Dreptul de proprietate în devălmăşie se menţine şi după desfacerea căsătoriei,
până la realizarea împărţirii bunurilor comune, pentru argumentul hotărâtor că, şi în
această perioadă, dreptul fiecăruia dintre foştii soţi este numai determinabil.
Prezumţia legală de mandatul tacit reciproc nu mai funcţionează, odată cu desfacerea
căsătoriei.
De asemenea, obligaţiile asumate de foştii soţi în această perioadă nu mai pot
fi considerate comune.

c) împărţirea bunurilor în cazul încetării căsătoriei;

În situaţia încetării căsătoriei ca urmare a morţii unuia dintre soţi, împărţirea

bunurilor comportă două operaţii succesive:
Împărţire - prima constă în determinarea cotei care i se cuvine soţului supravieţuitor din
a masa bunurilor comune;
bunurilor - a doua constă în determinarea cotei acestuia în calitate de moştenitor potrivit
comune dispoziţiilor Legii nr. 319/1944.
ale În cazul în care moartea unuia dintre soţi a fost declarată judecătoreşte, data
soţilor morţii va fi cea stabilită prin hotărâre judecătorească, ceea ce înseamnă că, dacă până
la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti bunurile dobândite de soţul în viaţă
au stat sub semnul prezumţiei de comunitate, odată cu rămânerea definitivă a
hotărârii, retroactiv, aceste bunuri îşi pierd caracterul de bunuri comune, devenind
bunuri proprii, cu toate consecinţele ce derivă de aici cu privire la actele juridice
încheiate în legătură cu ele.
Potrivit dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 31/1954, se poate întâmpla ca
data morţii, stabilită prin hotărâre judecătorească, să fie rectificată printr-o hotărâre
ulterioară acesteia, ceea ce va atrage după sine intervertirea retroactivă a calităţii
bunurilor, din comune în proprii, sau invers.
Hotărârea judecătorească de declarare a morţii poate fi nu numai rectificată
ulterior, dar şi anulată, dacă se dovedeşte că cel declarat mort este în viaţă. Căsătoria
va fi considerată, de această dată, ca existentă pe toată durata, încetarea ei în baza
hotărârii de declarare a morţii dovedindu-se a fi numai o aparenţă. În consecinţă,
regimul comunităţii matrimoniale va avea aplicare pentru întreaga perioadă, cu
excepţia drepturilor dobândite de terţii de bună-credinţă, cu titlu oneros, înainte de
intervenirea hotărârii de anulare a celei declarative de moarte.
Atunci când soţul prezent s-a recăsătorit, iar cel declarat mort se dovedeşte a fi
în viaţă, anulându-se hotărârea declarativă de moarte, potrivit art. 22 C. fam.,
căsătoria cea nouă rămâne valabilă, iar căsătoria anterioară se consideră desfăcută pe
data încheierii noii căsătorii. Încetarea raporturilor patrimoniale dintre soţul prezent şi
cel declarat mort nu se mai raportează la data stabilită prin hotărârea declarativă de
moarte ca fiind cea a morţii, ci la data încheierii noii căsătorii.

d) împărţirea bunurilor comune în cazul desfiinţării căsătoriei.

45
 În cazul căsătoriei declarată nulă sau anulată, nu se pune problema împărţirii
bunurilor comune. Actele juridice de conservare, de administrare ori de dispoziţie,
încheiate de cei formal căsătoriţi cu terţe persoane, trebuie considerate valabile,
interesul care se impune ocrotit fiind acela al terţilor care erau puşi în faţa unei
aparenţe pe care nu aveau cum să o ignore.
De la regula generală a retroactivităţii nulităţilor, Codul familiei consacră o
însemnată derogare în favoarea soţilor care au fost de bună-credinţă la încheierea
căsătoriei. Astfel, cum rezultă din prevederile art. 23 şi art. 24 C. fam. „soţul care a
fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată, păstrează,
până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ
dintr-o căsătorie valabilă" şi, ca o consecinţă, „cererea de întreţinere a soţului de
bună-credinţă şi raporturile patrimoniale dintre bărbat şi femeie sunt supuse, prin
asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ".
Bunurile dobândite în timpul căsătoriei vor fi considerate bunuri comune
numai în beneficiul soţului de bună-credinţă. În consecinţă, la împărţirea bunurilor se
va face aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la divorţ.

4.3.7. Bunurile proprii ale soţilor

Prin dispoziţiile art. 31 C. fam. se determină şase categorii de bunuri proprii
ale fiecăruia dintre cei doi soţi.
La stabilirea caracterului de bunuri proprii ale soţilor, se folosesc următoarele
criterii:

- data dobândirii acestora [art. 31 lit. a) C. fam.];
Bunurile - legătura acestora cu persoana soţului [art. 31 lit. b)-e) C. fam.];
proprii ale - subrogaţia reală [art. 31 lit. f) C. fam.];
soţilor - afectaţiunea acestora.
Enumerarea categoriilor de bunuri proprii este limitativă, nemaiputându-se
adăuga pe linie verticală alte categorii la cele enumerate de art. 31 C. fam. Pe linie
orizontală însă, în cadrul fiecărei categorii în parte, există posibilitatea extinderii sau
a restrângerii sferei bunurilor la care legiuitorul face referire.
Cele două categorii mari, bunurile comune şi bunurile proprii, nu trebuie
considerate ca fiind delimitate ireversibil, întrucât, în anumite împrejurări, bunurile
comune pot deveni proprii. Caracterul de bunuri proprii sau comune poate fi schimbat
retroactiv, precum în cazul declarării morţii unuia dintre soţi şi a rectificării ulterioare
a datei acesteia sau chiar a anulării hotărârii declarative de moarte.

Categoriile bunurilor proprii

a) Bunurile dobândite înainte de căsătorie [art. 31 lit. a) C. fam.];
Sunt de asemenea bunuri proprii, bunurile dobândite după desfacerea sau
încetarea căsătoriei. Chiar dacă bunurile au fost dobândite înainte de căsătorie sau
după desfacerea acesteia de către soţi împreună, ele se califică tot ca proprii, dreptul
soţilor asupra lor fiind acela de proprietate comună pe cote-părţi şi nu în devălmăşie.
b)Bunurile dobândite prin moştenire, legat sau donaţie [art. 31 lit. b) C.
fam.].
Atunci când legiuitorul vorbeşte de bunuri dobândite prin moştenire, se referă
la moştenirea legală, iar atunci când vorbeşte de legate se referă atât la legatele
universale, cât şi la cele cu titlu universal sau cu titlu particular, adică la moştenirea
testamentară. Bunurile primite prin donaţie sunt proprii, indiferent dacă este vorba de

46
 donaţie directă, indirectă sau deghizată ori de dar manual. Donaţiile făcute de un soţ
celuilalt pot avea ca obiect numai bunuri proprii, nu şi bunuri comune.
În cazul liberalităţilor cu sarcini, acestea având parţial caracter oneros, bunul
donat sau testat va fi bun propriu, exceptat de la comunitate, dar numai în limita
diferenţei dintre emolumentul sarcinii şi valoarea bunului.
În mod excepţional, dispunătorul poate prevedea ca astfel de bunuri să devină
totuşi comune. Excepţia nu poate privi, evident, moştenirea legală, în cazul căreia
devoluţiunea are loc în temeiul legii, ci numai moştenirea testamentară şi donaţia.
Voinţa dispunătorului ca bunul să fie comun nu trebuie să fie neapărat
expresă, ea putând fi şi tacită, dar neîndoielnică. Aceasta poate fi dovedită cu orice
mijloc de probă, inclusiv prin martori sau prezumţii. În lipsa unor asemenea dovezi,
bunul va fi considerat bun propriu al soţului gratificat. În general, contribuţia
părinţilor la achiziţionarea unor bunuri în timpul căsătoriei este considerată a fi o
donaţie în favoarea exclusivă a copilului lor, dacă nu s-a specificat expres că s-a dorit
gratificarea ambilor soţi.
În privinţa darurilor de nuntă, în practica judiciară s-a decis că ele urmează a
fi considerate bunuri comune ale soţilor, cu motivarea că sunt dobândite în timpul
căsătoriei, iar scopul lor este acela de a constitui un patrimoniu comun, necesar soţilor
la începutul căsătoriei.
Însă, atunci când, cu ocazia sărbătoririi căsătoriei, se fac daruri având valori
ridicate sau sume de bani foarte mari, astfel de bunuri trebuie considerate proprii ale
soţului care le primeşte, neputându-se presupune, numai datorită momentului la care
donaţia a avut loc, că voinţa donatorilor a fost de a-i gratifica pe ambii soţi.

c) Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii [art. 31 lit.

c) C. fam.);
Caracterul de bunuri proprii este conferit acestor două categorii de bunuri de

afectaţiunea lor, uzului personal al unuia sau altuia dintre soţi.
Bunurile de uz personal
Pentru a fi considerate proprii, bunurile de uz personal trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- bunul să fie dobândit de unul dintre soţi;
- bunul va fi considerat propriu al celui care îl foloseşte, indiferent de modul
de dobândire, în afară de cazul în care modul de dobândire îl aşează într-o altă
categorie din cele enumerate în art. 31 C. fam.
- bunul trebuie să aibă destinaţia uzului personal şi să fie efectiv folosit de
unul dintre soţi.
Obiectele de lux, datorită valorii lor mari, nu sunt considerate bunuri proprii,
chiar dacă îndeplinesc toate condiţiile arătate mai sus. Chestiunea nu trebuie însă
absolutizată, ci trebuie avută în vedere întotdeauna situaţia de fapt, anume nivelul de
viaţă al soţilor. Dacă bijuteriile sunt donate cu ocazia nunţii de către părinţi, acestea
vor fi considerate bunuri proprii ale celui gratificat.
Bunurile destinate exercitării profesiei
Sunt considerate astfel de bunuri cele destinate exercitării efective a profesiei
unuia dintre soţi precum: uneltele pentru îndeplinirea unei meserii, instrumentele
muzicale, biblioteca de specialitate, atelierul de pictură sau sculptură etc.
Situaţia pluralităţii de profesiuni. Dacă unul dintre soţi exercită două sau mai
multe profesiuni, bunurile destinate exercitării lor trebuie considerate bunuri proprii,
chiar dacă o profesiune este principală şi alta secundară sau una este permanentă, iar
47
 alta temporară, afară dacă ele nu sunt destinate exercitării unor îndeletniciri cu totul
vremelnice.
Situaţia profesiunilor succesive. Bunurile destinate exercitării profesiunii sunt
proprii, chiar dacă soţul a abandonat definitiv acea profesie, întrucât, odată ce
bunurile au dobândit acest caracter, ele îl păstrează în permanenţă.
Situaţia profesiunii comune a soţilor. În situaţia în care ambii soţi au aceeaşi
profesie, s-a impus, atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară, opinia
că bunurile nu sunt comune, ci proprii sub forma coproprietăţii în cote-părţi egale
pentru ambii soţi. Oricare dintre soţi însă va putea dovedi că are o cotă mai mare din
aceste bunuri, ţinând seama de contribuţia sa la achiziţionarea lor, sau că anumite
bunuri sunt în întregime proprii dacă, de pildă, au fost dobândite înainte de încheierea
căsătoriei sau prin donaţie.

d) Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau de recompensă, manuscrisele

ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii, precum şi
alte asemenea bunuri [art. 31 lit. d) C. fam.].
Această categorie de bunuri este considerată a fi proprie în virtutea
caracterului excepţional al muncii care le-a creat, care reclamă un efort deosebit şi
calităţi intelectuale aparte.
Premiile şi recompensele
Aici se vor include nu premiile din cadrul sistemului premial de salarizare,
care au acelaşi regim juridic ca salariul, ci numai acelea care se acorda pentru merite
deosebite. Tot astfel va fi şi situaţia recompenselor, care sunt premii acordate pentru
merite deosebite, regăsindu-se, de exemplu, în cazul invenţiilor.
Manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele

de invenţii.
Sumele de bani primite pentru opere de creaţie intelectuală, de orice natură ar
fi, ar trebui socotite bun propriu al celui care a realizat aceste opere şi nu bun comun.

e) Indemnitatea de asigurare şi despăgubirea pentru pagubele pricinuite

persoanei [art. 31 lit. e) C. fam.].
Sumele de bani încasate ca urmare a asigurării contractuale sau prin efectul
legii sunt bunuri proprii, fiind destinate să repare pagube exclusiv personale, să refacă
capacitatea de muncă sau să asigure existenţa persoanelor care nu mai sunt capabile
de a munci. La fel sunt considerate şi despăgubirile cuvenite soţului care a suferit un
delict civil.
Indemnitatea de asigurare este considerată bun propriu, chiar dacă primele de
asigurare n-au fost plătite de soţul asigurat şi indiferent de sursa banilor. Textul art.
31 lit. e) se referă la asigurarea de persoane şi nu la asigurarea de bunuri, în cazul
căreia sumele încasate vor fi bunuri comune sau proprii, după categoria din care fac
parte bunurile asigurate.

f) Valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a

trecut această valoare [art. 31 lit. f) C. fam.].
Prin prevederea de la art. 31 lit. f) se evită confuziunea între grupa bunurilor
proprii şi aceea a bunurilor comune, făcându-se aplicarea subrogaţiei reale cu titlu
universal la celelalte categorii de bunuri enumerate în acelaşi text.
Potrivit art. 31 lit. f) C. fam. devin bunuri proprii, cu titlu de exemplu:
- bunurile dobândite în schimbul altor bunuri proprii;
48
 - sumele încasate ca preţ al vânzării unor bunuri proprii;
- creanţele preţului de vânzare a unor bunuri proprii;
- sulta obţinută în caz de schimb al unui bun propriu;
- bunurile cumpărate din sumele obţinute ca preţ din vânzarea unor bunuri
proprii;
- indemnitatea de asigurare pentru prejudiciul adus unor bunuri proprii;
- despăgubirile datorate pentru daunele cauzate unor bunuri proprii.

Dovada bunurilor proprii

Întrucât, bunurile proprii aparţin în exclusivitate fiecărui soţ, drepturile de
folosinţă, posesie şi dispoziţie se vor exercita fără restricţii de către soţul titular al
dreptului de proprietate, potrivit dreptului comun. Prin instituirea prezumţiei de
comunitate a bunurilor dobândite de soţi în timpul căsătoriei, legiuitorul a răsturnat
sarcina probei, întrucât „calitatea de bun comun nu trebuie dovedită” [art. 30 alin. (3)
C. fam.), ceea ce ne îndreptăţeşte la concluzia că, în cazul în care unul dintre soţi
susţine că un anumit bun este propriu, trebuie să facă şi dovada în acest sens.
Întrucât prezumţia de comunitate are caracter juris tantum, dovada contrară,
respectiv a calităţii de bun propriu, este admisibilă prin orice mijloc de probă (art. 5
din Decretul nr. 32/1954). Potrivit acestuia „dovada că un bun este propriu se va
putea face, între soţi, prin orice mijloc de probă".

Legiuitorul a voit astfel să faciliteze dovada, între soţi, a calităţii de bun
propriu, înlăturând unele restricţii existente în dreptul comun, de vreme ce toate
bunurile dobândite de aceştia stau sub semnul prezumţiei de comunitate. În nici un
caz însă, nu trebuie să se aducă atingere categoriilor de bunuri proprii, astfel cum au
fost stabilite, tot de legiuitor, în cuprinsul art. 31 C. fam.
Articolul 2 din Decretul nr. 32/1954 îi priveşte nu numai pe soţi, ci şi pe cei
care le înfăţişează drepturile, adică pe succesorii lor universali sau cu titlu universal,
pe moştenitorii, pe legatarii sau pe donatarii de bunuri viitoare şi pe creditorii
chirografari, în afară de situaţia în care invocă un drept propriu.

În raporturile dintre soţi şi terţi

Problema determinării calităţii de bun propriu se poate pune nu numai în
raporturile dintre soţi, ci şi între soţi şi terţe persoane ori numai între alte persoane.
Sunt considerate terţe persoane, toţi cei care nu au niciun raport juridic cu
soţii, succesorii cu titlu particular ai soţilor cu privire la actele juridice săvârşite de
autorii lor înainte de înstrăinarea sau de predarea bunului asupra căruia aceştia au
dobândit un drept cu titlu particular, precum şi creditorii chirografari care invocă un
drept propriu.
Terţele persoane, atât în raporturile dintre ele cât şi în raporturile lor cu soţii,
vor putea face dovada calităţii de bun propriu prin orice mijloc de probă, întrucât, în
mod obiectiv, ele nu posedă înscrisurile pe care soţii le-au întocmit în acest sens.

§5. Nulitatea căsătoriei

5.1. Consideraţii generale privind nulitatea căsătoriei

Dacă ofiţerului de stare civilă, care nu şi-a îndeplinit atribuţiile în

conformitate cu dispoziţiile legale, cu ocazia încheierii căsătoriei, i se vor aplica
sancţiuni de ordin administrativ şi dacă soţilor care au făcut declaraţii false la

49
încheierea căsătoriei li se pot aplica sancţiuni de drept penal, căsătoria încheiată cu
nerespectarea unor condiţii ce ţin de esenţa acesteia este lovită de nulitate.
Legiuitorul, dată fiind importanţa evenimentului pe care-l implică încheierea
căsătoriei, cât şi consecinţele grave pe care le generează desfiinţarea acesteia, a creat
un regim juridic aparte, deosebit într-o oarecare măsură de cel al nulităţilor din
dreptul civil.
În primul rând, prin art. 15 din Codul familiei, s-a instituit pentru ofiţerul de
stare civilă obligaţia de a refuza celebrarea căsătoriei în cazul în care se constată că
„cerinţele legale nu sunt îndeplinite". Articolul 14 C. fam. dă dreptul oricărei
persoane să facă opoziţie la încheierea căsătoriei dacă sesizează vreo piedică legală
sau că nu sunt îndeplinite anumite cerinţe ale legii, ofiţerul de stare civilă având
obligaţia de a le verifica în termenul de zece zile pe care-l are la dispoziţie.
În al doilea rând, chiar dacă la încheierea căsătoriei nu s-au respectat anumite
condiţii prevăzute de lege, legiuitorul caută să evite, pe cât posibil, desfiinţarea
căsătoriei, prin dispoziţii normative specifice, referitoare la:
- restrângerea cazurilor de nulitate;
- scurtarea termenelor de prescripţie a acţiunii în anularea căsătoriei;
- posibilitatea acoperirii unor cazuri de nulitate absolută;
- atenuarea efectelor desfiinţării căsătoriei faţă de soţi, prin reglementarea
căsătoriei putative şi înlăturarea efectelor nulităţii în privinţa copiilor rezultaţi dintr-o
căsătorie desfiinţată.
Practic, cazurile de nulitate a căsătoriei sunt foarte rare, mai ales datorită
verificărilor prealabile care se fac de către ofiţerul de stare civilă. Cauzele care
determină nulitatea căsătoriei constau în nerespectarea unor condiţii impuse de lege,
anterior sau concomitent încheierii ei, efectele nulităţii fiind retroactive (ex tunc).
Nulitatea căsătoriei trebuie constatată sau pronunţată prin hotărâre
judecătorească. Instanţa competentă să judece acţiunile în nulitatea căsătoriei este
judecătoria, ca instanţă de drept comun. Atunci când judecătoria este învestită cu
soluţionarea cauzei vizând constatarea vinovăţiei persoanei pentru săvârşirea
infracţiunii de bigamie, ea se va pronunţa şi cu privire la nulitatea celei de-a doua
căsătorii. Procedura de judecată a unei acţiuni în nulitatea căsătoriei este cea
obişnuită, neexistând dispoziţii derogatorii în această materie. Dacă, în general,
hotărârile judecătoreşti au efecte numai între părţile din proces, hotărârile date în
această materie, având consecinţe asupra stării civile a celor care au încheiat o astfel
de căsătorie îşi produc consecinţele erga omnes, hotărârile judecătoreşti care se referă
la starea civilă nefiind declarative, ci constitutive de drepturi.

5.2. Clasificarea nulităţilor

O primă clasificare a nulităţilor în materia căsătoriei este aceea în nulităţi

exprese, care sunt cele prevăzute expres de lege şi nulităţi virtuale, care nu au fost
consacrate în vreun text de către legiuitor.
A doua clasificare a nulităţilor are în vedere nulităţile absolute şi nulităţile
relative, la fel ca în dreptul comun.

5.3. Cazuri de nulitate absolută

Deşi se păstrează clasificarea din dreptul comun, în nulităţi absolute şi

relative, legiuitorul a căutat să atenueze consecinţele pe care efectul retroactiv al
50
 nulităţii le produce potrivit dreptului comun. Astfel, în unele cazuri, deşi actul este
sancţionat cu nulitatea absolută, în interesul menţinerii familiei, el poate fi confirmat,
spre deosebire de dreptul comun. Soţul de bună-credinţă este apărat, în sensul că
efectele nulităţii se vor produce faţă de el, numai de la data când a rămas definitivă
hotărârea prin care s-a declarat nulă sau anulată căsătoria, iar în privinţa copiilor, în
toate cazurile, anularea căsătoriei nu are nici un efect.
Constituie cazuri de nulitate absolută a căsătoriei următoarele:
• încheierea căsătoriei fără respectarea dispoziţiilor legale cu privire la
vârsta matrimonială (art. 19 şi art. 4 C. fam. aşa cum acesta din urmă a fost
modificat prin Legea nr. 288/2007);
Dacă unul dintre soţi nu are vârsta cerută de lege pentru a se căsători (18 ani
ca regulă, respectiv 16 ani cu titlu de excepţie), căsătoria este lovită de nulitate
absolută. Totuşi, deşi nulitatea este absolută, aceasta poate fi acoperită în următoarele
situaţii prevăzute de art. 20 C. fam. şi anume:
a) dacă soţul, care nu avea vârsta legală pentru căsătorie, a împlinit-o între
timp, până la constatarea nulităţii;
b) dacă soţia a dat naştere unui copil;
c) dacă soţia impuberă a rămas însărcinată.
Primul caz se referă atât la bărbat, cât şi la femeie, astfel că împlinirea vârstei
cerute de lege pentru încheierea căsătoriei duce la înlăturarea considerentelor care ar
justifica interzicerea căsătoriei. Celelalte două împrejurări se referă numai la femeie.

• căsătoria a fost încheiată de o persoană care este deja căsătorită (art. 19

şi art. 5 C. fam.);
Principiul monogamiei este unul de bază în dreptul familiei, fiind apărat şi pe

calea sancţionării cu nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii. Momentul în
Cazuri de funcţie de care se verifică starea de bigamie, este acela al încheierii celei de-a doua
nulitate căsătorii. În cazul declarării morţii prin hotărâre judecătorească, cea de-a doua
absolută a căsătorie este valabilă, dacă a fost încheiată în intervalul de timp, de la data fixată
căsătoriei prin hotărâre ca fiind aceea a morţii şi data rămânerii definitive a hotărârii declarative
de moarte.
Pentru a ne afla în prezenţa bigamiei, se mai cere ca cea de-a doua căsătorie să
fi fost efectiv încheiată potrivit legii, căci numai depunerea declaraţiei de căsătorie nu
este suficientă.
Nu există bigamie, în sensul art.5 şi art.19 C. fam. în cazul în care prima
căsătorie a fost desfăcută prin hotărâre irevocabilă, potrivit art.39 C. fam., înainte de
încheierea celei de-a doua căsătorii. De asemenea, nu există bigamie atunci când
sentinţa de divorţ nu a fost atacată cu apel decât de fostul soţ care, după respingerea
apelului, a renunţat la calea de atac a recursului şi s-a recăsătorit mai înainte de
soluţionarea recursului declarat de fosta lui soţie, dat fiind că, potrivit art.377 alin.2
pct.2 C. pr. civ., hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel, sunt
irevocabile; în plus, desfiinţarea celei de-a doua căsătorii pentru bigamie ar fi de un
formalism excesiv, din moment ce, oricum, prima căsătorie nu mai este în fiinţă şi
deci impedimentul la căsătorie nu mai subzistă.
O situaţie care a fost avută în vedere de legiuitor este şi aceea reglementată de
art. 22 C. fam. şi anume când, după declararea morţii unuia din soţi prin hotărâre
judecătorească, s-a încheiat o nouă căsătorie, iar soţul declarat mort s-a întors.
Legiuitorul, prin textul precizat, a dat prioritate celei de-a doua căsătorii, dispunând
că prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii celei de-a doua.
51
 • căsătoria a fost încheiată între rude în grad prohibit de lege (art. 19 şi art.
6 C. fam.);
Căsătoria între rudele în linie dreaptă, precum şi între rudele în linie colaterală
până la gradul IV inclusiv, este oprită potrivit art. 6 şi art. 19 C. fam. Încheierea unei
astfel de căsătorii atrage nulitatea absolută a acesteia, iar, în conformitate cu
prevederile dreptului penal, constituie infracţiunea de incest.

• căsătoria încheiată între persoane legate prin adopţie [art. 19 C. fam. şi

art. 1 şi 50 alin. 2) din Legea nr. 273/2004];
Este nulă atât căsătoria încheiată între adoptator şi ascendenţii săi, pe de-o
parte, şi adoptat şi descendenţii săi, pe de altă parte, cât şi căsătoria între adoptat şi
descendenţii săi, pe de-o parte şi alte rude ale adoptatorului decât ascendenţii, pe de
altă parte.

• căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal (art. 19 şi art. 9 C.

fam.);
Căsătoria persoanelor alienate sau debile mintal este interzisă pentru motive
de ordin biologic şi pentru faptul că acestea nu-şi pot exprima consimţământul în mod
conştient. Căsătoria unei astfel de persoane este nulă absolut, chiar dacă a fost
încheiată într-un moment de luciditate. De asemenea, nu are importanţă dacă aceste
persoane au fost sau nu puse sub interdicţie.
Persoanele lipsite temporar de facultăţile mintale nu se pot căsători în
intervalul de timp în care discernământul le lipseşte, întrucât nu pot exprima un
consimţământ valabil (art. 19 C. fam.).

• lipsa de solemnitate;
Căsătoria va fi lovită de nulitate absolută atât în situaţia în care lipseşte numai
un element al solemnităţii, cât şi atunci când solemnitatea lipseşte integral (art. 19 C.

fam. ).
Tot un element al solemnităţii este şi prezenţa a doi martori la încheierea
căsătoriei, astfel că lipsa acestora va atrage nulitatea absolută a căsătoriei.
În ceea ce priveşte prezenţa ofiţerului de stare civilă, considerăm că acest
element face parte din cel al solemnităţii căsătoriei, astfel că, dacă ofiţerul de stare
civilă lipseşte, nu este asigurată această condiţie esenţială la încheierea căsătoriei.

• lipsa de publicitate;
Lipsa publicităţii la încheierea căsătoriei va duce la nulitatea căsătoriei numai
atunci când, prin aceasta s-a urmărit şi s-a realizat încălcarea unor condiţii de fond
cerute de lege. Clandestinitatea prin ea însăşi nu ar putea să ducă la nulitatea absolută
a căsătoriei, decât în cazul în care, prin aceasta, s-au ascuns lipsuri esenţiale, de fond,
la încheierea căsătoriei.

• necompetenţa ofiţerului de stare civilă;

Necompetenţa ofiţerului de stare civilă trebuie cercetată din trei puncte de
vedere:
- cu privire la calitatea sa de ofiţer de stare civilă;
- cu privire la teritoriul pe care îşi are competenţa;

52
 - cu privire la persoanele a căror căsătorie o poate încheia.
În ce priveşte necompetenţa sa rationae materiae, aceasta duce în mod
indiscutabil la nulitatea absolută. Prin excepţie, dacă înregistrările au fost făcute în
registrul de stare civilă de o persoană necompetentă, care a exercitat în mod public
atribuţia de ofiţer de stare civilă, creând o stare de eroare comună invincibilă,
căsătoria este valabilă, ca o aplicaţiune a principiului error communis facit jus.
Instanţa care va judeca o acţiune pentru constatarea nulităţii unei astfel de
căsătorii, va trebui să stabilească două împrejurări esenţiale:
- una de ordin obiectiv, respectiv dacă persoana necompetentă a exercitat în
mod public atribuţia de ofiţer de stare civilă;
- alta de ordin subiectiv, anume dacă soţii au cunoscut sau nu împrejurarea că
acea persoană nu are calitatea de ofiţer de stare civilă. Dacă au cunoscut acest fapt, ei
nu vor mai putea fi consideraţi în eroare, chiar dacă toate celelalte persoane prezente
au fost în eroare.
Nu atrage sancţiunea nulităţii încălcarea competenţei personale sau a celei
teritoriale.

• frauda la lege;
În materie de căsătorie, realizarea fraudei la lege duce neapărat şi la
fictivitatea căsătoriei, ca, de pildă, când autorul infracţiunii de viol încheie căsătoria
cu victima în scopul de a scăpa de consecinţele legii penale.

• lipsa diferenţierii de sex;

Existenţa acestei condiţii duce la nulitatea absolută a căsătoriei, fiind un caz
de nulitate virtuală. Aşadar, va fi lovită de nulitate absolută căsătoria persoanelor de
acelaşi sex, precum şi a acelora al căror sex nu este bine precizat.

• lipsa consimţământului;
Lipsa consimţământului duce la nulitate absolută în temeiul art. 19 şi al art. 16
C. fam., atât atunci când este vorba de lipsa sa materială, cât şi atunci când este vorba
de lipsa psihică a acestuia, în cazul celui lipsit vremelnic de facultăţile mintale. La fel,
debilii şi alienaţii mintali nu pot exprima un consimţământ valabil, însă, în acest caz,
căsătoria va fi nulă şi din motive de ordin biologic şi social.

• căsătoria încheiată între tutore şi persoana minoră aflată sub tutela sa.

• lipsa aprobării prealabile a conducătorului instituţiei în care este angajat

preotul militar.

• căsătoria de convenienţă.
Căsătoria de convenienţă este definită de art.2 lit.l din O.U.G. nr.194/2002
privind regimul străinilor în România. Căsătoria de convenienţă este definită ca fiind
„căsătoria încheiată cu singurul scop de a eluda condiţiile de intrare şi şedere a
străinilor şi de a obţine dreptul de şedere pe teritoriul României.”
Potrivit art.63 din O.U.G. nr.194/2002, Oficiul Român pentru Imigrări refuză
prelungirea dreptului de şedere obţinut în baza căsătoriei dacă, în urma verificărilor
efectuate, rezultă că acea căsătorie este de convenienţă.

53
 Elementele pe baza cărora se poate constata faptul că o căsătorie este de
convenienţă pot fi următoarele:
a) coabitarea matrimonială nu există;
b) soţii nu s-au cunoscut înaintea căsătoriei;
c) lipsa unei contribuţii efective la îndeplinirea obligaţiilor născute din căsătorie;
d) soţii nu vorbesc o limbă înţeleasă de amândoi;
e) există date că anterior unul dintre soţi a încheiat o căsătorie de convenienţă;
f) soţii sunt inconsecvenţi în declararea datelor cu caracter personal, a circumstanţelor
în care s-au cunoscut ori a altor informaţii relevante despre aceştia;
g) încheierea căsătoriei a fost condiţionată de plata unei sume de bani între soţi, cu
excepţia sumelor primite cu titlu de dotă.
Constatarea acestor elemente se realizează de către ofiţerul de interviu,
lucrătorul din cadrul Oficiului Român pentru Imigrări, cu atribuţii în constatarea
existenţei elementelor căsătoriei de convenienţă. Aceste elemente pot rezulta din:
a) datele obţinute în urma interviului;
b) înscrisuri;
c) declaraţiile celor în cauză sau ale unor terţe persoane;
d) controale la domiciliul conjugal ori alte verificări suplimentare.
Nulitatea absolută poate fi acoperită prin convieţuirea reală a soţilor.

• căsătoria fictivă constituie un caz de nulitate absolută relevat de literatura

română de specialitate.
Căsătoria este fictivă dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii:
a. căsătoria nu s-a încheiat în scopul întemeierii unei familii, căsătoria s-a încheiat în
scopul obţinerii unor efecte secundare,
b. cauza de nulitate anterioară sau concomitentă încheierii căsătoriei nu a fost
acoperită prin convieţuirea soţilor.
Căsătoria fictivă reprezintă atât o formă specială de simulaţie, cât şi o formă a
fraudei la lege.
Nulitatea se acoperă dacă între soţi se stabilesc relaţii conjugale reale. Astfel,
există o imposibilitate a declarării nulităţii căsătoriei pentru fictivitate dacă din
căsătoria fictivă s-au născut ori conceput copii. Instituţia efectelor nulităţii căsătoriei
cu privire la copii nu este incidentă în cazul nulităţii căsătoriei pentru fictivitate.

5.4. Cazurile de nulitate relativă

Articolul 21 alin. (1) C. fam. are următorul conţinut: „căsătoria poate fi

anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la

identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau violenţă".
Cazuri de Eroarea, spre deosebire de dreptul comun, nu duce la anularea căsătoriei,
nulitate după cum rezultă din textul precizat, decât dacă se referă la identitatea fizică a
relativă a celuilalt soţ. Eroarea asupra calităţilor esenţiale ale celuilalt soţi nu atrage nulitatea
căsătoriei căsătoriei.
Nu ne aflăm în cazul erorii asupra identităţii fizice a celuilalt soţ, dacă
reclamantul nu a cunoscut că soţia sa era însărcinată la data încheierii căsătoriei.
Eroarea provocată prin viclenie – dol, duce la anularea căsătoriei, chiar dacă
ea nu poartă asupra calităţilor esenţiale ale soţului care a provocat-o, dacă această
împrejurare a determinat consimţământul celuilalt soţ.
54
 Dolul – eroarea provocată – are un domeniu de aplicare mai puţin restrictiv
decât cel a erorii, în sensul că poate constitui viciu de consimţământ chiar dacă poartă
asupra altor elemente decât identitatea fizică a celuilalt soţ.
Dolul cuprinde un element subiectiv – eroarea, şi un element obiectiv –
mijloacele dolosive. El trebuie să provină de celălalt soţ. Pentru a fi o cauză de
anulare a căsătoriei, mijloacele viclene folosite de unul dintre soţi trebuie să fie
determinante pentru ca celălalt soţ să-şi manifeste consimţământul, în sensul că, dacă
acesta le-ar fi cunoscut, nu ar mai fi încheiat căsătoria. Problema caracterului
determinant se rezolvă de la caz la caz, in concreto, instanţele de judecată trebuind să
aprecieze, ţinând seama de experienţa de viaţă, pregătirea şi de alte date privind pe
cel care se pretinde victimă a mijloacelor viclene.
Este un dol comisiv, care duce la anularea căsătoriei, faptul unuia dintre soţi
care, suferind de o boală gravă şi de durată, a indus în eroare pe celălalt soţ în privinţa
stării sale de sănătate, prin prezentarea unui certificat prenupţial, întocmit pe baza
certificatului medical, eliberat de o rudă. La fel, este dol prin reticenţă, faptul de a fi
ascuns faţă de celălalt soţ, cu bună-ştiinţă, boala de care suferă sau numai amploarea
acesteia, dacă boala afectează grav relaţiile normale dintre soţi. Malformaţia care nu
constituie o nediferenţiere de sex, dar are caracterul unei maladii care nu a fost
cunoscută de celălalt soţ, întrucât i-a fost ascunsă, constituie motiv de anulare a
căsătoriei care s-a încheiat ca urmare a unui dol reticent.
Violenţa poate constitui motiv de anulare a căsătoriei, însă, date fiind
condiţiile impuse de lege la încheierea căsătoriei şi obligativitatea verificării
prealabile a acestora, în practică, astfel de cazuri se întâlnesc foarte rar. În acest sens,
s-ar putea aminti constrângerea exercitată de către părinţi asupra fiicei, în sensul
încheierii căsătoriei cu o anumită persoană. De asemenea, violenţele exercitate asupra
soţului al cărui consimţământ a fost viciat trebuie să aibă o anumită intensitate şi
gravitate, care să-l pună în situaţia obiectivă de a nu se putea opune căsătoriei. În
plus, violenţele trebuie apreciate, raportat la starea psihică a soţului respectiv.
Regimul juridic al viciilor de consimţământ are caracter special în materia
căsătoriei. Două sublinieri se impun a fi precizate. În primul rând, dispoziţiile art.21
C. fam reglementează posibilitatea anulării căsătoriei la cererea soţului al cărui
consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ,
prin viclenie sau prin violenţă.
Caracterul special al leziunii este consacrat de sus-menţionata dispoziţie legală
prin nereglementarea acestei instituţii în materia viciilor de consimţământ ale
încheierii căsătoriei. Astfel, în această materie îşi găsesc aplicare doar eroarea, dolul
şi violenţa.
În al doilea rând, sfera de aplicare a viciilor de consimţământ reglementate
expres de art.21 alin.1 C. fam. este delimitată de legiuitorul român.
• Eroarea constituie viciu de consimţământ numai dacă poartă asupra identităţii
fizice a celuilalt soţ. Această limitare face ca anularea căsătoriei, pentru acest
motiv, să fie aproape imposibilă, date fiind condiţiile în care se încheie
aceasta.
•
Violenţa viciază consimţământul viitorului soţ prin teama care i-a fost
provocată ca urmare a constrângerii fizice sau morale exercitate împotriva sa.
Violenţa cuprinde un element obiectiv – constrângerea, şi un element subiectiv –
teama insuflată. Argumentul de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos
distringuere debemus, ar justifica punctul de vedere potrivit căruia atât violenţa
55
 fizică, cât şi violenţa morală pot constitui viciu de consimţământ. Din perspectivă
practică, violenţa fizică nu poate constitui viciu de consimţământ în materia încheierii
căsătoriei. Violenţa psihică presupune luarea în considerare a unor aspecte precum
vârsta, pregătirea şi experienţa pretinsei victime ş.a. Simpla temere reverenţioasă
(respectul datorat părinţilor sau altor rude) nu constituie viciu de consimţământ.

5.5. Efectele nulităţilor

Atât nulitatea absolută, cât şi cea relativă, deşi sunt produse de cauze diferite
şi au regim juridic diferit, generează acelaşi efect şi anume desfiinţarea, atât pentru
trecut, cât şi pentru viitor a căsătoriei, ca şi cum ea nu ar fi existat.
I. În privinţa raporturilor nepatrimoniale dintre soţi, rezultă următoarele
efecte:

• dacă numele soţilor s-a schimbat prin căsătorie, ei redobândesc numele
Efectele avut înainte. Soţul care a luat numele celuilalt, nu-l va putea menţine şi pentru viitor,
nulităţii aşa cum este posibil în cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ;
căsătoriei • încetează toate obligaţiile specifice căsătoriei, fiecare soţ putându-se
căsători cu altcineva sau chiar între ei, dacă motivul de nulitate a dispărut;
• se consideră că n-au avut niciodată calitatea de soţi, astfel că nicio
acţiune penală pentru bigamie sau adulter n-ar mai putea continua;
• dacă unul dintre soţi nu a atins vârsta majoratului, el nu va fi considerat,
la fel ca după desfacerea căsătoriei, că are capacitate deplină de exerciţiu [art. 8 alin.
(3) din Decretul nr. 31/1954].

II. În privinţa raporturilor patrimoniale consecinţele nulităţii sunt

următoarele:
• regimul comunităţii patrimoniale va fi retroactiv desfiinţat, bunurile
dobândite în această perioadă vor fi considerate coproprietatea celor a căror căsătorie
a fost desfiinţată;
• obligaţia de întreţinere se consideră că n-a existat;
• nu poate exista dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor, dacă nulitatea a
fost pronunţată după decesul unuia dintre cei aparent căsătoriţi.
Prin excepţie, art. 23 alin. (2) C. fam. dispune că desfiinţarea căsătoriei nu are
nicio urmare în privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie, iar
art. 24 alin. (2) C. fam. prevede că, în privinţa relaţiilor dintre părinţi şi copii, se vor
aplica dispoziţiile privitoare la divorţ.
Copiii rezultaţi dintr-o căsătorie anulată nu sunt puşi în situaţia de a-şi stabili
filiaţia. De asemenea, copilul născut după declararea nulităţii căsătoriei are ca tată pe
fostul soţ al mamei, cu condiţia să fi fost conceput în timpul căsătoriei, iar mama să
nu fi intrat într-o nouă căsătorie.
Instanţa de judecată, pronunţând nulitatea căsătoriei, va trebui să dispună
încredinţarea copiilor unuia din părinţi, stabilind în acelaşi timp contribuţia părinţilor
la cheltuielile de creştere şi de educare.
Nulitatea căsătoriei nu afectează vocaţia succesorală reciprocă dintre părinţi şi
copii.

5.6. Regimul juridic al nulităţilor

56
 Acţiunea având ca scop constatarea nulităţii absolute a căsătoriei poate fi
intentată de orice persoană interesată, adică de soţi, terţii care pot justifica un interes,
procurorul sau, incidental, în cadrul unui proces început, poate fi invocată chiar de
către instanţa de judecată din oficiu.
Acţiunea în anularea căsătoriei nu poate fi pornită, decât de către soţul al cărui
consimţământ a fost viciat, procurorul neputând introduce o astfel de acţiune.
Dacă în cazul nulităţii absolute, acţiunea este imprescriptibilă, în cazul

nulităţii relative, dreptul material la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la
încetarea violenţei sau de la descoperirea erorii sau a dolului.
Regimul
juridic al Legiuitorul a instituit un regim juridic atenuat al nulităţilor în materia
nulităţii dreptului familiei. Astfel, nu numai căsătoria anulabilă poate fi confirmată, dar, în
căsătoriei anumite cazuri, chiar căsătoriile lovite de nulitate absolută. Căsătoria fictivă şi
căsătoria de convenienţă constituie exemple în acest sens.
Articolul 20 C. fam. prevede că o căsătorie încheiată fără ca unul dintre soţi să
fi împlinit vârsta legală nu va fi declarată nulă, dacă, între timp, soţul a împlinit vârsta
cerută de lege pentru căsătorie sau soţia a dat naştere unui copil ori a rămas
însărcinată.
Hotărârile judecătoreşti având drept criteriu de delimitare, existenţa sau
inexistenţa dreptului înaintea sesizării instanţei, sunt de două feluri: declarative şi
constitutive.
Hotărârile declarative sunt acelea prin care se constată o situaţie juridică
existentă pe care instanţa de judecată o verifică şi o declară ca atare. Aceste hotărâri
produc efecte numai între părţile din proces, deci au efect relativ. Majoritatea
hotărârilor judecătoreşti sunt declarative.
Hotărârile constitutive sunt acelea care creează situaţii juridice noi sau
conferă părţilor calităţi noi. Aceste hotărâri sunt opozabile tuturor, deci au un efect
absolut. Aparţin acestei categorii hotărârile care intervin în acţiunile de stare civilă
etc.
Hotărârile prin care se pronunţă nulitatea/anulabilitatea căsătoriei sunt
constitutive de drepturi şi sunt deci opozabile erga omnes, deoarece modifică starea
civilă a persoanelor care au fost căsătorite, iar starea civilă are un caracter indivizibil,
adică ea nu diferă în raport cu persoanele faţă de care este considerată. Nu se poate,
de exemplu să se considere că o persoană este căsătorită în raport cu anumite
persoane, iar faţă de alte persoane să se considere că nu este căsătorită. Caracterul
indivizibil al stării civile determină ca hotărârile în materie de nulitate a căsătoriei să
aibă un efect absolut, deoarece modifică starea civilă. O altă soluţie ar duce la
consecinţe neadmisibile.
Practica judecătorească a decis că acţiunea prin care se solicită anularea
căsătoriei sau constatarea nulităţii acesteia este admisibilă, indiferent de faptul că
anterior, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, acea căsătorie fusese desfăcută
prin divorţ.

5.7. Căsătoria putativă

Căsătoria putativă este aceea căreia legea îi păstrează efectele unei căsătorii
valabile, chiar dacă ea este nulă sau anulabilă, până la rămânerea definitivă a hotărârii

judecătoreşti, pentru soţul sau soţii de bună-credinţă la încheierea ei. Ea îşi are
Căsătoria reglementarea în prevederile art. 23 alin. (1) C. fam., potrivit cărora „soţul care a fost
putativă de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată, păstrează, până
57
la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-
o căsătorie valabilă".
După cum rezultă din prevederea textului, pentru a ne afla în prezenţa unei
căsătorii putative, trebuie să fie îndeplinite, cumulativ, următoarele două condiţii:
- existenţa unei căsătorii nule sau anulabile;
- buna-credinţă a unuia sau a ambilor soţi.
În privinţa celei de-a doua condiţii, se impune menţionat că buna-credinţă
constă, aici, într-o eroare a unuia sau a ambilor soţi cu privire la cauza nulităţii
căsătoriei. Buna-credinţă trebuie să existe în momentul încheierii căsătoriei, când se
apreciază îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru căsătorie, reaua-credinţă
survenită după acest moment neavând nicio influenţă cu privire la putativitatea
căsătoriei. Buna-credinţă, la fel ca şi în dreptul comun, este prezumată, dovada relei-
credinţe fiind, deci, în sarcina acelora care o invocă.

Efectele căsătoriei putative

Efectele căsătoriei putative se regăsesc în dispoziţiile art. 23 alin. (1) C. fam.,
care consacră excepţia de la regula retroactivităţii nulităţilor în favoarea soţului de
bună-credinţă.
Efectele căsătoriei putative se analizează:
a. în funcţie de buna - credinţă a ambilor soţi şi
b. în funcţie de buna - credinţă a unui singur soţ.
În ambele ipoteze, relaţiile personale dintre soţi, capacitatea de exerciţiu,
relaţiile patrimoniale dintre soţi constituie aspectele din perspectiva cărora se
analizează efectele căsătoriei putative.

a. Ipoteza bunei-credinţe a ambilor soţi

Cu privire la relaţiile personale dintre soţi, se poate afirma că, până la data la
care hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută sau s-a anulat
căsătoria:
1. a existat obligaţia de fidelitate,
2. a existat obligaţia de sprijin moral reciproc,
3. a operat suspendarea prescripţiei.
Cu privire la nume, nu se aplică dispoziţiile legale referitoare la divorţ. Textul
art.24 alin.1 precizează expres aplicarea dispoziţiilor referitoare la divorţ numai cu
privire la raporturile patrimoniale, excluzând sfera raporturilor personal -
nepatrimoniale. În consecinţă, soţul care şi-a schimbat numele prin căsătorie îşi
recapătă numele avut anterior.
Cu privire la capacitatea deplină de exerciţiu, efectul căsătoriei putative este
următorul: dacă declararea nulităţii căsătoriei a fost pronunţată anterior împlinirii de
către soţi a vârstei nubile - prin căsătorie soţul a dobândit capacitate deplină de
exerciţiu - capacitatea de exerciţiu astfel dobândită nu se pierde.
Relaţiile patrimoniale dintre soţi sunt guvernate de regulile consacrate de
legiuitorul român în materia divorţului. În consecinţă,
1. comunitatea de bunuri a existat,;
2. obligaţia de întreţinere între soţi a existat şi poate exista în viitor între foştii
soţi;

58
 3. fiecare soţ beneficiază de dreptul de moştenire dacă decesul celuilalt soţ s-a
produs anterior momentului rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-
a constatat nulitatea sau s-a anulat căsătoria.

b. Ipoteza bunei-credinţe a unui singur soţ

Numai soţul de bună-credinţă este considerat că a avut calitatea de soţ până la

data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care se constată nulitatea
absolută sau s-a pronunţat anularea căsătoriei. Consecinţele acestui principiu sunt
relevate dintr-o triplă perspectivă.
Cu privire la relaţiile personale dintre soţi, se impune efectuarea următoarelor
precizări:
1. Obligaţia de fidelitate şi obligaţia de sprijin moral au existat numai pentru
soţul de bună-credinţă.
2. Suspendarea prescripţiei a operat numai în favoarea soţului de bună-credinţă.
3. De asemenea, dacă soţul de bună-credinţă şi-a schimbat numele prin căsătorie,
se va reveni la numele avut anterior încheierii căsătoriei.
Cu privire la capacitatea de exerciţiu, efectul este următorul: dacă desfiinţarea
căsătoriei este constată sau se pronunţă anterior împlinirii de către soţul de bună-
credinţă a vârstei nubile, capacitatea de exerciţiu se menţine.
Cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi, regulile sunt următoarele:
1. numai soţul de bună-credinţă poate fi creditorul obligaţiei de întreţinere, în
aceleaşi condiţii din materia divorţului.
2. numai soţul de bună-credinţă beneficiază de dreptul de moştenire asupra
bunurilor celuilalt soţ cu respectarea următoarei condiţii: decesul să fi
intervenit până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de
constatare a nulităţii sau de anulare a căsătoriei.
3. Beneficiarii comunităţii de bunuri sunt atât soţul de bună-credinţă, cât şi soţul
de rea-credinţă.
Nu este de conceput să se considere că bunurile dobândite de soţul de bună-
credinţă ar fi bunuri proprii, iar cele dobândite de soţul de rea-credinţă ar fi comune,
într-o asemenea ipoteză, s-ar institui un regim matrimonial special ce nu este
reglementat.

§6. Încetarea şi desfacerea căsătoriei

6.1. Încetarea căsătoriei

Potrivit art. 37 alin. (1) C. fam., căsătoria încetează prin moartea sau prin
declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi. În cazul declarării morţii prin
hotărâre judecătorească, potrivit art. 22 C. fam., dacă hotărârea de declarare a morţii
este anulată, iar între timp soţul celui declarat mort s-a recăsătorit, prima căsătorie
este considerată desfăcută la data încheierii noii căsătorii.
Dacă soţul care s-a recăsătorit a fost de rea-credinţă, având cunoştinţă că cel
declarat mort trăieşte, noua căsătorie se consideră încheiată prin fraudă, încălcându-se
prevederile art. 5 C. fam., astfel că va fi lovită de nulitate absolută.

Efectele încetării căsătoriei
Încetarea
a) Soţul supravieţuitor care, în timpul căsătoriei, a purtat numele soţului
căsătoriei
decedat, poate să poarte acest nume şi după încetarea căsătoriei. De asemenea, s-a
59
decis că soţul supravieţuitor poate să poarte acest nume şi după recăsătorirea sa şi
chiar împreună cu noul său soţ.
b) Dacă soţul supravieţuitor nu împlinise 18 ani, îşi menţine capacitatea de
exerciţiu dobândită prin căsătorie.
c) Comunitatea de bunuri încetează. Partea din bunurile comune care se
cuvenea soţului decedat formează masa succesorală împreună cu celelalte bunuri ce i-
au aparţinut şi se va deferi moştenitorilor.
d) Ocrotirea părintească se exercită numai de către părintele rămas în viaţă,
potrivit art. 98 alin. 2 C. fam.
Încetarea căsătoriei se produce de drept şi are efecte doar pentru viitor (ex
nunc).

6.2. Desfacerea căsătoriei

Dispoziţiile art.37 alin.2 C. fam. consacră posibilitatea desfacerii căsătoriei

prin divorţ. Desfacerea căsătoriei reprezintă măsura de separare definitivă a soţilor,
pronunţată în condiţile legii.

1. Concepţii privind divorţul

Cu privire la divorţ, au fost consacrate trei principale concepţii:

2.1. concepţia divorţului - remediu - divorţul intervine dacă se constată
imposibilitatea căsătoriei, indiferent dacă se constată sau nu culpa unuia
dintre soţi;
2.2. concepţia divorţului - sancţiune - divorţul constituie o sancţiune ce
intervine în ipoteza destrămării culpabile a relaţiilor de familie, se
pronunţă la cererea soţului culpabil cu posibilitatea reţinerii culpei ambilor
soţi;
2.3. concepţia divorţului remediu - sancţiune ce îmbină elementele
primelor două concepţii.
Potrivit dispoziţiilor art.38 alin.1 C. fam., instanţa de judecată poate desface
căsătoria dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:
1. existenţa unor motive temeinice,
2. motivele temeinice constituie premisa vătămării grave a relaţiilor de
căsătorie,
3. imposibilitatea continuării căsătoriei.
Sistemul român de drept a consacrat sistemul mixt al divorţului remediu -
sancţiune. Accepţiunea sintagmei "motive temeinice" utilizată de art.37 alin.2 lit.b C.
fam., nu este explicată de legiuitorul român. De altfel, ar fi imposibilă o enumerare
exhaustivă a motivelor de divorţ. De aceea, instanţele judecătoreşti vor aprecia
temeinicia motivelor invocate în funcţie de situaţiile de fapt şi de probatoriul
administrat.

2. Modalităţi de desfacere a căsătoriei

60
 Conform art.37 alin.2 C. fam., astfel cum a fost modificat prin Legea Nr.202
din 25.10.2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor,1
căsătoria se poate desface prin divorţ. Divorţul poate avea loc:
1. prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi;
2. atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav
vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
3. la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă
continuarea căsătoriei.
Posibilitatea oricăruia dintre soţi de a solicita desfacerea căsătoriei prin divorţ
atunci când starea sănătăţii sale face imposibilă continuarea căsătoriei reflectă
sistemul divorţului - remediu.

3. Divorţul prin acordul soţilor

În vechea reglementare, până la modificarea Codului familiei prin Legea

Nr.202/2010, art.38 alin.2 C. fam., prevedea că temeiul desfacerii căsătoriei prin
divorţ îl poate constitui acordul ambilor soţi dacă sunt îndeplinite, cumulativ,
următoarele condiţii:
a) până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei
şi
b) nu există copii minori rezultaţi din căsătorie.
În actuala reglementare art. 38 C. fam., astfel cum a fost modificat de Legea
Nr.202/2010, divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat de către instanţa de
judecată indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori
rezultaţi din căsătorie.
De asemenea, potrivit art.381 C. fam., introdus prin Legea Nr.202/2010, dacă
soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori, născuţi din căsătorie sau adoptaţi,
căsătoria poate fi desfăcută de ofiţerul de stare civilă ori notarul public de la locul
căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor, constatând desfacerea căsătoriei
prin acordul soţilor, eliberându-le acestora un certificat de divorţ.
Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus
sub interdicţie.
Instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al
fiecărui soţ.
La soluţionarea cererilor accesorii divorţului, referitoare la încredinţarea
copiilor minori, obligaţia de întreţinere şi folosirea locuinţei, instanţa va ţine seama şi
de interesele minorilor.
Cererea de divorţ se depune de soţi împreună. Ofiţerul de stare civilă sau
notarul public înregistrează cererea şi le acordă un termen de 30 de zile pentru
eventuala retragere a cererii de divorţ. La expirarea acestui termen, ofiţerul de stare
civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în
acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat.
Dacă soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul
public eliberează certificatul de divorţ fără să facă vreo menţiune cu privire la culpa
soţilor.
Dispoziţiile art.40 alin.1 C. fam. cu privire la numele soţilor se aplică şi în
cazul divorţului prin acordul soţilor. Dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui de

1
Publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 714 din 26/10/2010.
61
familie pe care să îl poarte după divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul
public emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se
adreseze instanţei de judecată.
Soluţionarea cererilor privind alte efecte ale divorţului asupra cărora soţii nu
se înţeleg este de competenţa instanţei de judecată.
Când cererea de divorţ este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria,
ofiţerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorţ, face această menţiune în
actul de căsătorie.
În cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soţii au avut
ultima locuinţă comună, ofiţerul de stare civilă emite certificatul de divorţ şi
înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a
încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de căsătorie.
În cazul constatării divorţului de către notarul public, acesta emite certificatul
de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului
unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de căsătorie.
Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile art.381 C. fam., ofiţerul de stare civilă sau,
după caz, notarul public respinge cererea de divorţ. Împotriva refuzului ofiţerului de
stare civilă sau notarului public nu există cale de atac, dar soţii se pot adresa cu
cererea de divorţ instanţei de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin
acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.
Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare civilă
sau notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi de a
emite certificatul de divorţ, oricare dintre soţi se poate adresa, pe cale separată,
instanţei competente.

4. Procedura divorţului

Regulile procedurale ce guvernează divorţul sunt instituite de art.607-619 C.

proc. civ.
În sistemul român de drept, căsătoria se consideră desfăcută pe data la care
hotărârea de divorţ a rămas irevocabilă. Atunci când ofiţerul de stare civilă ori notarul
public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor constată
desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, eliberându-le un certificat de divorţ,
căsătoria este desfăcută pe data eliberării acestui certificat.
Potrivit dispoziţiilor art.39 alin.2 C. fam., faţă de terţi, efectele patrimoniale
ale căsătoriei încetează de la data la care s-a făcut menţiune despre hotărârea de
divorţ sau, după caz, despre certificatul de divorţ, pe marginea actului de căsătorie
sau la data când terţii au cunoscut divorţul pe altă cale.
Hotărârea de divorţ are efect constitutive, produce efecte erga omnes şi se
comunică, din oficiu, serviciului de stare civilă competent, în vederea efectuării
menţiunii corespunzătoare pe actul de căsătorie.
În literatura română s-a subliniat faptul că problema datei desfacerii căsătoriei
are rezolvări distincte, după cum sistemele de drept admit divorţul pe cale
administrativă sau numai pe cale judecătorească. În ipoteza divorţului pe cale
administrativă, data desfacerii căsătoriei este aceea a înregistrării declaraţiei soţilor,
unilaterală sau comună, la serviciul de stare civilă.

5.1. Instanţa competentă

62
5.1.1. Competenţa materială

Ratione materiae, pentru judecata în primă instanţă, competenţa aparţine

judecătoriei.

5.1.2. Competenţa teritorială

Potrivit art.607 C. proc. civ., pot fi competente următoarele instanţe:

a. cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se
află cel din urmă domiciliu comun al soţilor.
b. dacă soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă niciunul din soţi nu mai
locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu
comun, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are
domiciliul pârâtul;
c. iar când pârâtul nu are domiciliu în ţară, este competentă judecătoria în
circumscripţia căruia îşi are domiciliul reclamantul.

5.2. Legitimare procesuală

5.2.1. Calitatea procesuală activă

Având un caracter personal, acţiunea de divorţ poate fi introdusă şi exercitată

numai de către soţi.
Per a contrario, o astfel de acţiune nu poate fi intentată şi/sau continuată de:
a. moştenitorii soţilor, întrucât căsătoria încetează prin deces;
b. creditorii soţilor, pe calea acţiunii oblice, deoarece obiectul acestei acţiuni nu
este de natură patrimonială;
c. procuror.
Atât soţul alienat sau debil mintal care nu a fost pus sub interdicţie, cât şi cel
pus sub interdicţie pot introduce acţiunea de divorţ în momentele de luciditate.
În situaţia în care, ulterior declanşării procesului, soţul respectiv îşi pierde
luciditatea, acţiunea va fi continuată de reprezentatul său legal.

5.2.2. Calitate procesuală pasivă

Calitatea de pârât o are soţul împotriva căruia s-a introdus acţiunea de divorţ.
În cazul decesului acestuia, căsătoria încetează, neputând fi continuată faţă de
moştenitori.
Soţul alienat sau debil mintal, indiferent dacă a fost sau nu pus sub interdicţie,
poate figura ca pârât în proces, fiind reprezentat de tutorele său.

5.3. Cererea de divorţ

Cererea de divorţ va cuprinde, pe lângă elementele prevăzute de lege pentru

cererea de chemare în judecată, numele copiilor minori născuţi din căsătorie sau care
se bucură de situaţia legală a copiilor născuţi din căsătorie. Se va preciza dacă nu sunt
copii minori. La cerere, se va alătura certificatul de căsătorie in original şi
certificatele de naştere ale copiilor minori.
Prin cererea de divorţ se poate solicita, cu titlu de capete accesorii de cerere:
63
 - soluţionarea problemei locative a soţilor;
- împărţirea bunurilor comune;
- obligaţia de întreţinere între foştii soţi;
- numele foştilor soţi;
- încredinţarea copiilor minori;
- obligaţia de întreţinere a copiilor minori.
Asupra cestor trei ultime solicitări instanţa este obligată să se pronunte chiar şi
din oficiu.
Cererea de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare, se va prezenta
personal de către reclamant preşedintelui judecătoriei.
Preşedintele instanţei, primind cererea de divorţ, va da reclamantului sfaturi
de împăcare şi, în cazul în care acesta stăruie în cererea sa, va fixa termen pentru
judecarea cauzei.
Potrivit art.6131 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea Nr.202
din 25.10.2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, în
cazul în care cererea de divorţ se întemeiază pe acordul părţilor, ea va fi semnată de
ambii soţi. Atunci când este cazul, soţii vor stabili şi modalităţile în care au convenit
să fie soluţionate cererile accesorii divorţului.
Primind cererea de divorţ formulată prin acordul părţilor, instanţa va verifica
existenţa consimţământului soţilor, după care va fixa termen pentru soluţionarea
cererii în camera de consiliu.
La termenul de judecată, instanţa verifică dacă soţii stăruie în desfacerea
căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va trece la judecarea cererii, fără a
administra probe cu privire la motivele de divorţ. La cererea soţilor, instanţa va
pronunţa o hotărâre cu privire la divorţ pe baza acordului lor. Prin aceeaşi hotărâre,
instanţa se va pronunţa, potrivit legii, cu privire la numele pe care îl va purta fiecare
soţ după desfacerea căsătoriei şi, când este cazul, cu privire la încredinţarea copiilor
minori şi contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi
pregătire profesională a copiilor. Tot astfel, instanţa va putea lua act de învoiala
soţilor cu privire la alte cereri accesorii, în condiţiile legii.
În cazul în care soţii nu se învoiesc asupra cererilor accesorii, instanţa va
continua judecata administrând probele prevăzute de lege pentru soluţionarea acestor
cereri.

5.4. Întâmpinarea

Potrivit art.611 alin.5 C. proc. civ. pârâtul nu este ţinut să facă întâmpinare.

5.5. Cererea reconvenţională

Soţul pârât poate să facă şi el cerere de divorţ, cel mai târziu până la prima zi
de înfăţişare, în şedinţă publică, pentru faptele petrecute înainte de această dată, sub
forma cererii reconvenţionale.
Pentru faptele petrecute după această dată, pârâtul va putea face cerere până la
începerea dezbaterilor asupra fondului, în cererea reclamantului.
Cererea pârâtului se va face la aceeaşi instanţă şi se va judeca împreună cu
cererea reclamantului.

64
 În cazul când motivele divorţului s-au ivit după începerea dezbaterilor la
prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va
fi făcută direct la instanta învestita cu judecarea apelului.
Neintroducerea cererii în termenele arătate anterior atrage decăderea pentru
soţul pârât din dreptul de a cere divorţul, afară de cazul când cererea reclamantului a
fost respinsă şi motivele divorţului s-au ivit după această dată.

5.6. Măsuri provizorii pe timpul procesului de divorţ

Instanţa poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanţă preşedinţială,

măsuri vremelnice cu privire la:
a. încredinţarea copiilor minori,
b. la obligaţia de întreţinere,
c. la alocaţia pentru copii şi
d. la folosirea locuinţei.

5.7. Judecarea cererii de divorţ

În faţa instanţelor de fond, părţile se vor înfăţişa în persoană, cu exceptia

următoarelor cazuri când părţile se vor putea înfăţişa prin mandatar:
1. unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate;
2. este împiedicat de o boală gravă;
3. este pus sub interdicţie judecătorească;
4. are reşedinţa în străinătate.
În faţa instanţei de fond, aceasta va stărui pentru soluţionarea divorţului prin
înţelegerea părţilor. În cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar părţile o
acceptă, acestea se vor prezenta la mediator, în vederea informării lor cu privire la
avantajele medierii. Mediatorul nu poate solicita plata onorariului pentru informarea
părţilor. După informare, părţile decid dacă acceptă sau nu soluţionarea divorţului
prin mediere.2
Până la termenul fixat de instanţă, care nu poate fi mai scurt de 15 zile, părţile
depun procesul-verbal întocmit de mediator cu privire la rezultatul şedinţei de
informare.
La judecata în căile de atac, soţii vor putea să-şi exercite drepturile şi numai
prin mandatari.
Prezenţa personală a soţilor nu exclude posibilitatea exercitării dreptului de
apărare prin avocat.
Cererea de divorţ se judecă în şedinţă publică. Instanţa va putea să dispună
însă judecarea în camera de consiliu, dacă va aprecia că prin aceasta s-ar asigura o
mai bună judecare sau administrare a probelor. În cazul cererii de divorţ formulate
prin acordul părţilor, instanţa soluţionează cererea în camera de consiliu.
În toate cazurile hotărârea se pronunţă în şedinţă publică.
Dacă la termenul de judecată, în primă instanţă, reclamantul lipseşte
nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca nesusţinută.
Dacă lipsesc ambii soţi, cauza se suspendă.

2
Art.6141 C. proc. civ. astfel cum a fost introdus prin Legea Nr.202 din 25.10.2010 privind unele
măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor
65
 În cazul divorţului prin acord, este obligatorie prezenţa ambilor soţi la
termenul fixat în primă instanţă.
Dacă procedura de chemare a soţului pârât a fost îndeplinită prin afişare, iar
acesta nu s-a prezentat la primul termen de judecată, instanţa va cere dovezi sau va
dispune cercetări pentru a verifica dacă pârâtul îşi are domiciliul la locul indicat în
cerere şi, dacă constată că nu domiciliază acolo, va dispune citarea lui la domiciliul
său, precum şi, dacă este cazul, la locul său de muncă.

5.8. Regimul probelor

Din punct de vedere probator, există anumite particularităţi faţă de dreptul comun,
respectiv:
1. Daca anterior interogatoriul nu poate fi cerut pentru dovedirea motivelor de
divorţ, prin Decizia nr.969/2007, Curtea Constituţională a admis excepţia de
neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art.612 alin.6 din Codul de
procedură civilă sunt neconstituţionale.
2. rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv pot fi audiate ca martori, cu
excepţia descendenţilor.
În situaţia în care din căsătorie au rezultat copii care sunt minori, instanţa este
obligată să se pronunţe, chiar şi din oficiu, asupra încredinţării acestora, în acest scop
este obligată să asculte minorii care au împlinit vârsta de 10 ani. În raport de
dispoziţiile Legii nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,
poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă instanţa apreciază
că audierea lui este necesară pentru soluţionarea cauzei.
De asemenea, instanţa este obligată să asculte şi autoritatea tutelară.

5.9. Hotărârea de divorţ

Instanţa poate să pronunţe divorţul împotriva ambilor soţi, chiar atunci când
numai unul din ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese vina
amândurora.
Hotărârea prin care se pronunţă divorţul nu se va motiva, dacă ambele părţi
solicită instanţei aceasta.
Potrivit art.617 alin.3 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea
Nr.202/2010, în cazul divorţului prin acordul soţilor, prevăzut de art.38 alin.1 C.
fam., instanţa va dispune desfacerea căsătoriei fără a pronunţa divorţul din vina unuia
sau a ambilor soţi. Nemotivarea hotărârii se aplică şi în acest caz.

5.10. Acte de dispoziţie ale părţilor

1. Reclamantul poate renunţa la cerere în tot cursul judecăţii înaintea instanţelor

de fond, chiar dacă pârâtul se împotriveşte. Renunţarea reclamantului nu are
niciun efect asupra cererii făcute de pârât.
2. Acţiunea de divorţ se va stinge prin împăcarea soţilor în orice fază a
procesului, chiar dacă intervine în instanţa de apel sau de recurs, iar apelul ori
recursul nu sunt timbrate conform legii.
3. Reclamantul însă va putea porni o cerere nouă pentru fapte petrecute după
împăcare, şi în acest caz el se va putea folosi şi de faptele vechi.

66
5.11. Căi de atac

Termenul de apel, precum şi cel de recurs este de 30 zile şi curge de la

comunicarea hotărârii. Acest termen curge şi în cazul cererilor accesorii.
Apelul sau, după caz, recursul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a
respins cererea va fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul.
Apelul sau recursul pârâtului va fi judecat chiar dacă se înfăţişează numai
reclamantul.
Hotărârea care se pronunţă în cazul divorţului prin acordul soţilor este
definitivă şi irevocabilă în ce priveşte divorţul.
Hotărârea dată în materie de divorţ nu este supusă revizuirii. Această
dispoziţie legală nu se referă la partea din hotărâre referitoare la capetele accesorii de
cerere.

5.12. Data desfacerii căsătoriei

Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat
divorţul a rămas irevocabilă.
Întrucât priveşte statutul civil al persoanei, divorţul are efect constitutiv, erga
omnes.
Faţă de terţi, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează la data când s-a
făcut menţiune despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau de la
data când ei au cunoscut divorţul pe altă cale.

6. Efectele desfacerii căsătoriei

Divorţul produce efecte numai pentru viitor.

Instituţia efectelor desfacerii căsătoriei este susceptibilă de analiză din
următoarele perspective:
1. efecte cu privire la relaţiile personale dintre soţi;
2. efecte cu privire la relaţiile patrimoniale soţi;
3. efecte cu privire la raporturile personale dintre părinţi şi copii;
4. efecte cu privire la raporturile patrimoniale dintre părinţi şi copii.

6.1. Efecte cu privire la relaţiile personale dintre soţi.

Din momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de admitere a

acţiunii de divorţ încetează calitatea de soţ.
Obligaţia de sprijin moral, de fidelitate, precum şi obligaţia de a locui
împreună încetează la desfacerea căsătoriei.
Capacitatea de exerciţiu dobândită prin căsătorie nu se pierde, chiar dacă la
data desfacerii respectivei căsătorii sotul nu împlinise vârsta de 18 ani.
Cu privire la numele soţilor, regula consacrată de art.40 alin.3 C. fam. este
următoarea: fiecare dintre foştii soţi va purta numele pe care-l avea înainte de
căsătorie în cazul în care unul dintre soţi sau ambii soţi şi-au schimbat numele la
încheierea căsătoriei. Soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al
celuilalt soţ poate să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei în condiţiile
învoielii părţilor. În lipsa învoielii soţilor, instanţa de judecată poate să încuviinţeze
acest drept pentru motive temeinice.
67
 Împrejurarea că în urma pronunţării divorţului, copiii minori rezultaţi din
căsătorie au fost încredinţaţi soţiei pentru creştere şi educare şi că soţia ar întâmpina
dificultăţi de ordin administrativ în cazul schimbării actelor în care figura cu nume
comun, nu pot să motiveze admiterea cererii formulate de aceasta pentru păstrarea
numelui comun şi după pronunţarea divorţului. Pentru încuviinţarea unor astfel de
cereri, este necesar ca motivele temeinice prevăzute de art.40 alin.2 C. fam. să
învedereze existenţa unui interes legat de reputaţia pe care soţia şi-a câştigat-o sub
numele purtat în timpul căsătoriei.
Divorţul nu are nicio influenţă în ceea ce priveşte cetăţenia soţilor.

6.2. Efecte cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi.

Obligaţia de a suporta cheltuielile căsătoriei, obligaţia de sprijin material

încetează la desfacerea căsătoriei.
Obligaţia legală de întreţinere între soţi încetează, luând naştere obligaţia de
întreţinere între foştii soţi.
De asemenea, dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor se pierde.
Beneficiul contractului privitor la locuinţă va fi atribuit soţului căruia i s-au
încredinţat copiii sau când nu sunt copii, soţului care a obţinut divorţul dacă, într-o
ipoteză sau alta, acesta reclamă un interes efectiv în a folosi locuinţa.
Criteriile instituite de art.22 din Legea nr.5/1973 au fost abrogate de Legea
locuinţei nr.114/19963, fără a fi reglementat un criteriu de atribuire a locuinţei
comune a soţilor în lipsa unor dispoziţii legale exprese, instanţele de judecată sunt
obligate să soluţioneze cererea privind locuinţa comună a soţilor în temeiul
dispoziţiilor art.38 alin. ultim C. fam. Fostele criterii legale de atribuire a locuinţei
pot deveni criterii jurisprudenţiale.
Comunitatea de bunuri a soţilor încetează la desfacerea căsătoriei prin
modalitatea împărţirii acestora. Dispoziţiile art. 36 C. fam. consacră o regulă şi o
excepţie. Principial, la desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soţi,
potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor
comune, va hotărî instanţa de judecată.

6.3. Efecte cu privire la raporturile personale dintre părinţi şi copii

Se pot analiza din perspectiva încredinţării copiilor minori şi exercitării

ocrotirii părinteşti.
Instanţa de judecată este obligată să se pronunţe asupra încredinţării copiilor,
chiar dacă prin acţiunea de divorţ nu s-a cerut acest lucru. Învoiala soţilor cu privire
la încredinţarea copiilor minori produce efecte juridice numai dacă a fost încuviinţată
de instanţa de judecată.
În scopul încredinţării copiilor minori, în temeiul art.42 C. fam., instanţa va
asculta părinţii şi autoritatea tutelară şi va hotărî ţinând seama de interesele copiilor
pe care îi va asculta dacă au împlinit vârsta de 10 ani. Interesele copiilor ce urmează a
fi avute în vedere cu ocazia încredinţării sunt legate nu numai de posibilităţile
materiale ale părinţilor, ci şi de vârsta copiilor, precum şi de comportarea părinţilor
înainte de desfacerea căsătoriei, de gradul de ataşament şi preocupare pe care l-au

3
Republicată în M. Of., Partea I, nr.331 din 26.11.1997, cu modificările şi completările
ulterioare.
68
manifestat faţă de copii, precum şi de legăturile afective care s-au stabilit între părinţi
şi copii. Opţiunea copiilor de a fi încredinţaţi unuia dintre părinţi nu are un rol
preponderent în adoptarea soluţiei, însă aceasta nu poate fi nesocotită atunci când
aceştia se află la vârsta la care pot aprecia corect interesul lor, ci trebuie analizată şi
avută în vedere în raport de celelalte probe administrate.
Textul art.42 alin. ultim C. fam. trebuie raportat, printr-o interpretare
sistematică, la dispoziţiile primului alineat al aceluiaşi articol, care se referă la
obligaţia instanţei de a ţine seama de interesele copiilor minori, atunci când dispune
încredinţarea acestora unuia sau altuia dintre părinţi. Prin urmare, chiar dacă părţile se
învoiesc într-un anume sens în legătură cu încredinţarea copiilor minori, această
învoială nu este obligatorie pentru instanţă, ci trebuie cenzurată prin raportare la
interesele minorilor a căror încredinţare se solicită.
În condiţiile art.42 alin.2 C. fam., copiii pot fi încredinţaţi unor rude ori unor
alte persoane, cu consimţământul acestora sau unor instituţii de ocrotire.
Această dispoziţie legală trebuie raportată la Legea nr.272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
Motivele excepţionale care justifică încredinţarea minorilor unor alte persoane
decât părinţii trebuie constatate de instanţa de judecată pe bază de probe, iar măsura
luată este corectă numai atunci când are la bază exclusiv interesul minorilor.
Indiferent cât de puternic ar fi ataşamentul bunicilor faţă de nepoţi, acesta nu poate fi
considerat un motiv temeinic pentru înlăturarea părintelui.
Potrivit Legii nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine:
1. în principal, părinţilor;
2. în subsidiar, colectivităţii locale din care fac parte copilul şi familia sa;
3. în mod complementar, statului, prin instituţiile şi autorităţile publice cu
atribuţii în acest domeniu.
Cu privire la exercitarea ocrotirii părinteşti, dispoziţiile art.43 alin.1 C. fam.
au consacrat următoarea regulă: părintele divorţat, căruia i s-a încredinţat copilul,
exercită cu privire la acesta drepturile părinteşti.
Dacă minorul a fost încredinţat unei alte persoane sau unei instituţii de
ocrotire, părinţii pot să păstreze legături personale cu minorul, sub rezerva indeplinirii
condiţiei respectării interesului superior al copilului.
Modificarea măsurilor privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau
patrimoniale între părinţii divorţaţi şi copii operează în condiţiile dispoziţiilor art.44
C. fam.
În caz de schimbare a împrejurărilor care au determinat încredinţarea
copilului, art.44 C. fam. prevede că instanţa de judecată, la cererea oricăreia dintre
părţi -sau chiar a copilului, dacă a împlinit vârsta de 14 ani - a autorităţii tutelare sau a
unei instituţii de ocrotire, va putea modifica măsurile privitoare la drepturile şi
obligaţiile personale sau patrimoniale între părinţii divorţaţi şi copii.
Măsura reîncredinţării copilului minor spre creştere şi educare, de la un
părinte la celălalt, îşi găseşte justificarea şi poate fi luată numai atunci când se
stabileşte că interesele minorului o cer, adică numai când părintele în a cărui îngrijire
se află nu-i mai poate asigura condiţiile necesare pentru o dezvoltare corespunzătoare.
Schimbarea parţială a condiţiilor, care, în ansamblul lor, au determinat încredinţarea
copilului, nu trebuie să atragă neapărat revenirea asupra acelei măsuri, cât timp
subzistă elementele de bază hotărâtoare care au justificat-o şi care confirmă
necesitatea ca ea să fie menţinută în chiar interesul copilului, atât în ceea ce priveşte
69
 posibilităţile materiale, cât şi legăturile efective ce s-au creat între minor şi părintele
căruia i-a fost încredinţat. Revenirea asupra măsurii, în sensul de a se lua copilul de la
părintele căruia i-a fost încredinţat, trebuie să aibă o justificare temeinică, bazată pe
motive puternice care să demonstreze că menţinerea la acel părinte ar avea consecinţe
dăunătoare bunei lui dezvoltări fizice, creşterii şi educării sale, altminteri nefiind
indicat de a i se impune schimbări forţate în modul de viaţă cu care a fost deprins
timp îndelungat şi care nu se dovedeşte a fi dăunător.

6.4. Efecte cu privire la raporturile patrimoniale dintre părinţi şi copii

Instanţa de judecată are obligaţia de a stabili prin hotărâre judecătorească

contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire
profesională a copiilor. Această regulă este instituită de dispoziţiile art.42 alin.3 C.
fam.
Cuantumul contribuţiei fiecărui părinte la cheltuielile enunţate mai sus poate
constitui obiectul învoielii foştilor soţi sub rezerva încuviinţării acesteia de către
instanţa de judecată. In lipsa unei astfel de învoieli, părintele căruia nu i s-a
încredinţat minorul este obligat faţă de acesta la plata unei sume de bani reprezentând
o anumită cotă determinată din propriul venit net.
Dispoziţiile art.43 alin.1 C. fam. instituie principiul potrivit căruia părintele
căruia i-a fost încredinţat minorul exercită drepturile părinteşti cu privire la bunurile
copilului şi actele sale patrimoniale. Dacă minorul a fost încredinţat unei terţe
persoane sau unei instituţii de ocrotire, instanţa de judecată va stabili care părinte îi va
administra bunurile, îl va reprezenta sau îi va încuviinţa actele.
Condiţiile acordării alocaţiei de stat, precum şi categoriile de beneficiari ai
acesteia sunt stabilite de Legea nr.61 din 22.09.1993.4
Alocaţia de stat pentru copii
Copiii în vârstă de până la 16 ani beneficiază de alocaţie acordată de stat.
Titularul dreptului la alocaţia de stat este copilul. În privinţa modului de plată a
alocaţiei de stat, trebuie distins între mai multe situaţii. Astfel:
- dacă părinţii locuiesc împreună şi se înţeleg, plata alocaţiei de stat pentru
copii se poate face oricăruia dintre ei;
- dacă părinţii nu se înţeleg sau nu sunt împreună, legiuitorul a decis că plata
alocaţiei de stat urmează a fi făcută aceluia dintre părinţi la care s-a stabilit, prin

hotărâre judecătorească, domiciliul minorului sau căruia i s-a încredinţat copilul spre
creştere şi educare;
- alocaţia de stat pentru copii se poate plăti şi tutorelui, curatorului sau
persoanei căreia i-a fost dat în plasament familial copilul sau căreia i s-a încredinţat
spre creştere şi educare;
- după ce titularul dreptului la alocaţia de stat împlineşte 14 ani, plata va putea
fi făcută direct acestuia, cu încuviinţarea reprezentantului său legal.
De vreme ce legiuitorul nu face nicio distincţie, înseamnă că sunt îndreptăţiţi
la plata alocaţiei de stat, atât copiii din căsătorie, cât şi cei din afara căsătoriei,
precum şi cei adoptaţi.
La fel ca şi pensia de întreţinere, alocaţia de stat, având un caracter strict
personal, nu poate face obiectul unei tranzacţii sau al unei renunţări.

4
Astfel, cum a fost republicată în M. Of., Partea I, nr.300 din 07 mai 2009 şi modificată
ulterior.
70
 Literatura de specialitate şi practica judiciară s-au pronunţat în sensul
admisibilităţii acţiunii prin care se solicită obligarea soţului, care nu a întocmit
formele necesare sau a încasat alocaţia de stat pentru copii fără drept, s-o remită
celuilalt soţ în îngrijirea căruia se află minorul.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. BACACI, A., Raporturile patrimoniale in dreptul familiei, ed. aII-a,

Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2007.
2. Bacaci A.; Dumitrache V.C.; Hageanu C., Dreptul familiei, ed. 4,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009;
3. CRACIUNESCU C. M., Dreptul de dispozitie al sotilor asupra
bunurilor ce le apartin, in diferite regimuri matrimoniale, Ed. Universul Juridic,
Bucuresti, 2010.
4. Emese Fl., Dreptul familiei, ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
5. Filipescu I.P.; Filipescu A.I., Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
6. Lupulescu D.; Lupulescu A.-M., Dreptul familiei, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2007.
7. Poenaru E., Căsătoria şi divorţul, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008;
8. ROSU Elena, Dreptul familiei. Practica judiciara. Hotarari C.E.D.O.,
Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2007.

71
 TEST DE AUTOEVALUARE

Distingeţi între desfacerea şi desfiinţarea căsătoriei.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Consideraţi că instituţia căsătoriei este reglementată în prezent

corespunzător, sub toate aspectele pe care le comportă? Argumentaţi răspunsul.

MODELE DE ÎNTREBĂRI

1. Ce sunt impedimentele la căsătorie şi care sunt acestea?

2. Care este vârsta matrimonială?
3. Ce este opoziţia la căsătorie?
4. Ce semnificaţie are principiul error communis facit jus?
5. Care sunt obligaţiile cu caracter personal nepatrimonial ale soţilor?
6. Care sunt categoriile de bunuri proprii ale soţilor?
7. Care sunt cauzele de nulitate absolută a căsătoriei?
8. Ce efecte produce căsătoria putativă?

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

A se vedea pag. 13 - 71
72
 CAPITOLUL III
RUDENIA ŞI AFINITATEA

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Modele de teste
9. Răspunsuri la teste

Cuprins:

§ 1. RUDENIA
1.1. Noţiune
1.2. Clasificare
1.3. Gradele de rudenie
1.4. Durata şi dovada rudeniei

§ 2. AFINITATEA
2.1. Noţiunea, gradele şi durata afinităţii
2.2. Dovada şi efectele afinităţii

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind instituţiile juridice ale

rudeniei şi afinităţii, a căror problematică este antamată nu numai de dreptul familiei,
ci şi de alte ramuri de drept, precum dreptul succesoral şi dreptul penal.
Obiective operaţionale: Definirea rudeniei şi prezentarea diferitelor categorii
ale acesteia, definirea afinităţii, învederarea modului de calcul al gradelor de rudenie
şi al gradelor afinităţii.

= 1 oră

73
 §1. Rudenia
1.1. Noţiune

Rudenia este definită de art. 45 C. fam. ca fiind legătura care se bazează pe

descendenţa persoanelor una din alta sau pe faptul că mai multe persoane au un

ascendent comun.
Ceea ce defineşte Codul familiei este rudenia firească, bazată pe legătura de
Definiţia sânge dintre două persoane, respectiv pe faptul naşterii. Rudenia însă mai izvorăşte şi
rudeniei
din actul juridic al adopţiei, în acest caz, fiind vorba de rudenie civilă. Ea constă în
legătura izvorâtă din adopţie, între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi
adoptator şi rudele sale, pe de altă parte.

1.2. Clasificare

A) după izvorul rudeniei distingem între:

a) rudenie de sânge;
b) rudenie civilă.
B. după linia de rudenie distingem între:
a) rudenie în linie dreaptă, care se bazează pe descendenţa unei persoane din
alta, fie în mod direct, în sensul că o persoană este copilul celeilalte, fie în mod
indirect, în sensul că între două persoane există un şir neîntrerupt de naşteri, deci de
persoane între care s-a stabilit legătura părinte-copil (ex.: bunic-nepot).
Rudenia în linie dreaptă, în funcţie de sensul său ascendent sau descendent,
poate fi:

- rudenie în linie ascendentă, care leagă o persoană cu cei din care coboară,
plecând de la copil spre părinţi, bunici;
Diferitele
categorii - rudenie în linie descendentă, care leagă o persoană cu cei care coboară din
de rudenie ea, deci de la părinţi spre copil, nepot etc.
b) rudenie în linie colaterală, bazată pe faptul că mai multe persoane au un
ascendent comun, precum, rudenia dintre fraţi, veri primari etc.
C) Rudenia de sânge se mai poate clasifica în:
a) rudenie din căsătorie, ca aceea dintre părinţi şi copiii rezultaţi din
căsătorie;
b) rudenie din afara căsătoriei, ca aceea dintre părinţi şi copiii concepuţi în
afara căsătoriei.
În dreptul nostru, ca urmare a asimilării depline a copilului din afara căsătoriei
cu cel din căsătorie (art. 63 C. fam.), nu există deosebiri esenţiale de regim juridic
între cele două categorii de rude. Unele diferenţe apar însă, în ceea ce priveşte
stabilirea filiaţiei şi a numelui copilului din afara căsătoriei.

1.3. Gradele de rudenie

Legătura de rudenie este exprimată prin gradele de rudenie, care stabilesc

întinderea, dar şi măsura apropierii rudeniei între două persoane.
Gradul de rudenie se stabileşte, în linie dreaptă după numărul naşterilor, fiul

fiind aşadar rudă de gradul întâi, nepotul şi bunicul de gradul II ş.a.m.d., iar în linie
Gradele de colaterală, după numărul naşterilor, urcând de la persoana al cărei grad de rudenie se
rudenie stabileşte, până la ascendentul comun şi apoi coborând până la persoana faţă de care
gradul de rudenie se stabileşte, astfel că, fraţii sunt rude de gradul doi, verii primari
74
 sunt rude de gradul patru etc. Se observă aşadar, că numai în linie dreaptă există rude
de gradul întâi; în linie colaterală cel mai apropiat grad de rudenie fiind gradul doi,
stabilit între fraţi şi surori.
Deşi art. 46 C. fam. se referă numai la rudenia de sânge. În mod asemănător
însă se va stabili şi întinderea rudeniei civile, izvorâte din adopţie.

1.4. Dovada şi durata rudeniei

Dovada rudeniei se face în mod diferit, după cum se urmăresc efecte de stare
civilă sau alte efecte.
a) Când se urmăresc efecte de stare civilă, dovada rudeniei se face, în
principiu, cu actele de stare civilă.
Există totuşi excepţii de la această regulă, respectiv situaţii în care starea
civilă se poate dovedi prin orice mijloc de probă. Astfel, reconstituirea sau întocmirea
în anumite cazuri a actelor de stare civilă se poate face şi pe baza altor mijloace de
probă. De asemenea, când dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin
certificatul de naştere ori în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în
certificatul de naştere în privinţa filiaţiei faţă de mamă, dovada acesteia, în faţa
instanţei judecătoreşti, se poate face prin orice mijloc de probă.
b) Când se urmăresc altfel de efecte, de regulă patrimoniale, dovada rudeniei
se poate face prin orice mijloc de probă.
Dovada prin orice mijloc de probă se admite şi atunci când aplicarea unor
dispoziţii legale este condiţionată de existenţa rudeniei. Astfel de situaţii sunt
următoarele:
- în caz de opoziţii la căsătorie pe motiv de rudenie între cei care vor să se

căsătorească (art. 6 şi 7 C. fam.);
Dovada - în cazul stabilirii obligaţiei de întreţinere între rudele prevăzute de art. 86 C.
rudeniei fam.;
- în cazul nedemnităţii succesorale, când nedenunţarea omorului se consideră
scuzabilă între anumite rude (art. 656 C. civ.);
- în cazul actelor juridice prohibite între anumite rude;
- în cazul înlăturării martorilor pentru existenţa rudeniei între ei şi o parte din
proces;
- la recuzarea judecătorilor sau a experţilor pentru că sunt rude cu părţile;
- când trebuie stabilită rudenia cu fostul proprietar al unui imobil - construcţie,
supus restituirii în condiţiile legii.
Chiar şi în aceste cazuri, care au, în principiu, natură patrimonială, dovada
statutului civil al unei persoane se face, în principal, prin actele de stare civilă.
Totuşi Tribunalul Suprem a arătat că se pot încuviinţa şi alte probe în acest
sens atunci când trebuie dovedite „naşteri şi căsătorii vechi sau întâmplate în localităţi
necunoscute ori îndepărtate sau când, pentru obţinerea lor, ar întâmpina piedici găsite
întemeiate, cu condiţia ca aceste probe, astfel admise, să nu fie contrare certificatelor
de stare civilă prezentate.”
În principiu, rudenia produce efecte numai dacă este dovedită. Cu toate
acestea se admite că rudenia de sânge din afara căsătoriei va constitui impediment la
căsătorie, în condiţiile art. 6 C. fam., deşi nu a fost stabilită legal.
Durata rudeniei este permanentă, dacă vorbim despre legătura de sânge, deci
despre rudenia firească. Rudenia bazată pe adopţie durează atâta timp cât fiinţează
actul juridic al adopţiei.
75
 §2. Afinitatea

2.1. Noţiunea, gradele şi durata afinităţii

Legătura unuia dintre soţi cu rudele celuilalt soţ este desemnată prin noţiunea
de afinitate. Această alianţă nu există între rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ, iar
între soţi, nu există nici rudenie, nici afinitate. Soţii „constituie o uniune distinctă, cu
legături ce nu pot fi asimilate nici cu rudenia, nici cu afinitatea, ele constituind
raporturi specifice de căsătorie.”
Afinitatea nu este definită de lege, însă doctrina a stabilit că ea are izvorul în
căsătorie şi nu se naşte în cazul concubinajului.
Pentru stabilirea gradelor afinităţii, în tăcerea legii, se vor aplica prin
asemănare regulile de la rudenie, soţul fiind afinul rudelor celuilalt soţ în acelaşi grad
în care soţul este rudă cu persoanele în cauză. Astfel, unul din soţi este afin de gradul
întâi cu părinţii celuilalt soţ sau de gradul doi în linie colaterală cu fraţii şi surorile
celuilalt soţ.
Rudele unuia dintre soţi sunt afini cu celălalt soţ, indiferent dacă rudenia este
din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.

Afinitatea, odată născută ca urmare a unei căsătorii, devine un raport de sine-
Afinitatea stătător, relativ independent de căsătoria care l-a generat. Autonomizarea efectelor
afinităţii de soarta căsătoriei care a generat-o se poate justifica, prin aceea că
afinitatea se bazează şi pe rudenie, care supravieţuieşte desfacerii sau încetării
căsătoriei.

2.2. Dovada şi efectele afinităţii

Proba afinităţii se face dovedindu-se căsătoria din care rezultă şi rudenia.

În dreptul familiei, afinitatea generează obligaţia de întreţinere între copilul
vitreg şi părintele vitreg (art. 87 C. fam.).
În alte ramuri de drept, afinitatea produce numeroase efecte, ca de exemplu:
- în materie de nedemnitate succesorală, nedenunţarea omorului este
considerată scuzabilă pentru afinii în linie dreaptă ai făptuitorului;
- în materie de recuzare a judecătorilor şi a experţilor;
- în materie de strămutare a proceselor;
- în materia probelor testimoniale;
- profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanţa de judecată sau la
parchetul unde soţul sau ruda ori afinul până la gradul al treilea inclusiv, îndeplineşte
funcţia de magistrat. Aceste interdicţii sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse
în temeiul principiului ubi eadem est ratio idem jus, la situaţii asemănătoare cum este,
de exemplu, cea în care soţul fratelui sau al surorii soţului avocatului deţine funcţia de
magistrat. Aceste persoane nu sunt afini ai avocatului şi nici rude, fiind doar afini ai
soţului avocatului. Ca atare, nefiind expres prevăzută în lege, interdicţia nu se extinde
şi la aceste persoane.

76
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Bacaci Al.; Dumitrache V.C.; Hageanu C., Dreptul familiei, ed. 4,

Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009;
2. Emese Fl., Dreptul familiei, ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
3. Filipescu I.P.; Filipescu A.I., Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
4. Lupulescu D.; Lupulescu A.-M., Dreptul familiei, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2007.

TEST DE AUTOEVALUARE

Ce este afinitatea?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Ce implicaţii au rudenia şi afinitatea în materia altor ramuri de drept decât

dreptul familiei?

MODELE DE ÎNTREBĂRI

1. Ce este rudenia de sânge şi cum poate fi aceasta clasificată?

2. Cum se calculează gradele de rudenie şi de afinitate?
3. Ce este afinitatea?

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI
Pentru răspunsuri, a se vedea pag. 70-72

77
 CAPITOLUL IV
FILIAŢIA

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Modele de teste
9. Răspunsuri la teste

Cuprins:

§ 1. NOŢIUNEA FILIAŢIEI

§ 2. FILIAŢIA FAŢĂ DE MAMĂ

2.1. Elementele maternităţii
2.2. Stabilirea şi dovada maternităţii prin certificatul de naştere
2.3. Stabilirea maternităţii prin recunoaştere
2.4. Stabilirea şi dovada maternităţii prin hotărâre judecătorească

§ 3. FILIAŢIA FAŢĂ DE TATĂ

3.1. Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie
3.2. Tăgada de paternitate
3.3. Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie
3.4. Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe temeinice privind filiaţia.

Obiective operaţionale: Prezentarea noţiunii de filiaţiei, tratarea detaliată a
diverselor aspecte pe care le comportă atât stabilirea maternităţii, cât şi a paternităţii.

= 4 ore

78
 §1. Noţiunea filiaţiei

Filiaţia poate fi definită, fie ca şirul descendenţei unei persoane, una din alta,
fie ca legătura directă dintre părinţi şi copii.

Filiaţia faţă de tată se numeşte paternitate şi se bazează pe faptul concepţiei,
Definiţia iar filiaţia faţă de mamă se numeşte maternitate şi are la bază faptul naşterii.
filiaţiei Filiaţia poate fi din căsătorie sau din afara căsătoriei.

§2. Filiaţia faţă de mamă

2.1. Elementele maternităţii

Cum filiaţia faţă de mamă are la bază faptul uşor de dovedit al naşterii,
stabilirea ei nu ridică atâtea probleme precum filiaţia faţă de tată. Certitudinea
maternităţii este exprimată şi prin adagiul latin mater in jure semper certa est.
Elementele de stabilire a maternităţii sunt, potrivit art. 47 C. fam.,
următoarele:
1. faptul naşterii;
2. identitatea copilului, respectiv copilul a cărui filiaţie se stabileşte trebuie să
fie acela pe care femeia faţă de care se stabileşte filiaţia, l-a născut.

Stabilirea filiaţiei faţă de mamă are la bază aceleaşi elemente, atât în cazul
Elementele filiaţiei din căsătorie, cât şi din afara căsătoriei, deosebirea fiind că, în prima ipoteză,
maternităţii trebuie făcută dovada căsătoriei.
Pentru a putea considera filiaţia stabilită, în prealabil, trebuie să se fi dovedit,
prin mijloacele de probă admise de lege, existenţa acestei legături obiective între
copil şi mama sa, izvorâtă din faptul naşterii şi al identităţii copilului. Nici certificatul
de naştere şi nici hotărârea judecătorească nu pot fi emise fără această dovadă
prealabilă. Odată eliberat certificatul de naştere sau adoptată hotărârea
judecătorească, acestea constituie şi dovezi ale legăturii de filiaţie.
Stabilirea maternităţii se face prin certificatul de naştere, prin recunoaştere şi
prin hotărâre judecătorească, iar dovada ei se face numai prin certificatul de naştere şi
hotărâre judecătorească.

2.2. Stabilirea şi dovada maternităţii prin certificatul de naştere

Filiaţia faţă de mamă se dovedeşte, potrivit dispoziţiilor art. 47 alin.(2) C.

fam., prin certificatul constatator al naşterii.
Certificatul de naştere, ca orice act de stare civilă, este un înscris autentic, în
conţinutul căruia sunt cuprinse date declarate de părţi, precum şi date constatate
personal de agentul instrumentator. Enunţurile care se consemnează ca urmare a
declaraţiilor părţilor fac dovadă numai până la proba contrară, iar cele constatate
personal de către ofiţerul de stare civilă fac dovadă până la înscrierea în fals.
Atât faptul naşterii, cât şi identitatea copilului se înregistrează pe baza
declaraţiei unuia dintre părinţi, ceea ce înseamnă că puterea doveditoare a
certificatului de naştere în privinţa ambelor aspecte este aceeaşi, adică până la proba
contrară. Totuşi, potrivit art. 51 C. fam., starea civilă a copilului nu poate fi contestată
atâta timp cât el foloseşte o stare civilă conformă cu certificatul de naştere.
Neconformitatea stării civile cu acest certificat este, deci, o condiţie impusă de lege
pentru ca maternitatea să poată fi luată în discuţie. Conformitatea stării civile nu
79
 poate exista decât în ipoteza în care certificatul de naştere dovedeşte ambele
elemente, adică atât faptul naşterii, cât şi al identităţii copilului.
Aşadar, certificatul de naştere dovedeşte, nu numai faptul că femeia a născut,
dar şi că acel copil despre a cărui stare civilă este vorba, este copilul pe care ea l-a
născut.
Când însă, copilul nu este cel născut de mamă, ca în cazul substituirii de copii,
împrejurări care se întâmplă uneori, posesia de stat a acelui copil nu mai este
conformă cu certificatul de naştere, fiind admisibilă acţiunea în justiţie pentru
stabilirea situaţiei reale. În cadrul acesteia, se va putea folosi orice mijloc de probă.
Dacă nu se dovedeşte o stare civilă neconformă certificatului de naştere,
puterea doveditoare a acestuia este absolută şi nu este admisă nicio acţiune în
reclamaţie de maternitate sau în contestare de maternitate. Rezultă deci, că art. 51 C.
fam. instituie o prezumţie absolută de filiaţie.
Conformitatea stării civile cu certificatul de naştere se realizează prin trei
elemente:
- nomen - copilul poartă numele mamei;

- tractus - copilul este considerat ca atare de mamă şi de familia lui;
Posesia de - fama - copilul este tot astfel considerat şi de alte persoane.
stat De la această putere doveditoare a certificatului de naştere există o singură
excepţie, în cazul adopţiei, când, potrivit legii, se întocmeşte un nou act de naştere
pentru cel adoptat, în care adoptatorii sunt trecuţi ca părinţi fireşti. În acest caz, noul
act de naştere nu dovedeşte faptul naşterii faţă de mama adoptatoare, aceste
împrejurări fiind dovedite de vechiul act de naştere.

2.3. Stabilirea maternităţii prin recunoaştere

Recunoaşterea este actul prin care o femeie mărturiseşte legătura de filiaţie

dintre ea şi un copil, care declară că este al său.
Recunoaşterea este, aşadar, o mărturisire, prin care femeia face cunoscută
naşterea şi identifică pe un copil, ca fiind acela pe care l-a născut. În egală măsură,
recunoaşterea este un act juridic care are drept efect stabilirea posesiunii de stat a
acelui copil. Datorită naturii sale juridice complexe, recunoaşterea este supusă atât
regulilor privind mărturisirea, cât şi celor privind actele juridice.

2.3.1. Caracterele recunoaşterii

a) Recunoaşterea are un caracter declarativ, întrucât are efecte retroactive,
copilul fiind considerat că are ca mamă pe femeia care l-a recunoscut, din momentul
naşterii sale. Odată făcută, recunoaşterea modifică statutul copilului, care, din acel

moment, nu va mai fi considerat născut din părinţi necunoscuţi sau având filiaţia
Stabilirea stabilită numai faţă de tată.
maternităţii prin b) Recunoaşterea este irevocabilă. Ca urmare, femeia care a făcut
recunoaştere mărturisirea nu mai poate reveni asupra ei, chiar dacă a făcut-o prin testament (art. 48
alin. ultim C. fam.).
Faptul că mama poate contesta recunoaşterea pe care a făcut-o din eroare este
în consens cu regulile care guvernează mărturisirea şi nici nu-i schimbă caracterul
revocabil, căci contestarea este diferită de revocare.
c) Recunoaşterea are caracter personal, ceea ce înseamnă că nu poate fi
îndeplinită decât de către mamă. Nici moştenitorii, după moartea mamei, nici rudele

80
 şi nici reprezentantul legal al femeii incapabile nu pot efectua o astfel de recunoaşte.
Ea poate fi însă făcută de un mandatar cu procură specială, autentică.
d) Recunoaşterea este facultativă, ea trebuind să fie voluntară şi liberă de orice
constrângere.
e) Recunoaşterea este un act unilateral, respectiv o manifestare unilaterală de
voinţă.
f) Recunoaşterea nu poate fi făcută decât în formele prevăzute de lege.
Formele în care se poate face recunoaşterea, prevăzute expres şi limitativ în
art. 48 alin. (2) C. fam., sunt următoarele:
• declaraţia la serviciul de stare civilă, care poate fi făcută la orice serviciu
de stare civilă, însă, se poate înregistra doar în localitatea de naştere a copilului;
• înscrisul autentic notarial sau alt înscris considerat de lege autentic;
• testamentul, în oricare din formele sale, autentic, olograf, mistic sau
privilegiat. Deşi testamentul este esenţialmente revocabil, recunoaşterea făcută în
cadrul acestuia este irevocabilă. Ca urmare, revocarea testamentului prin care s-a
făcut şi o recunoaştere de maternitate, nu produce efecte asupra acesteia din urmă.

2.3.2. Capacitatea cerută pentru recunoaştere

Singura condiţie care se cere pentru valabilitatea recunoaşterii, sub acest
aspect, este ca manifestarea de voinţă să fie făcută de o persoană conştientă, cu
discernământ. Recunoaşterea va putea fi valabil făcută chiar de o persoană fără
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
În consecinţă, recunoaşterea făcută de mamă, în cuprinsul unui testament, nul
pentru lipsă de capacitate, va fi considerată valabilă.

2.3.3. Cazurile de recunoaştere a maternităţii

Art. 48 C. fam. prevede limitativ două cazuri în care recunoaşterea poate avea
loc:
- dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă;
- în cazul în care, copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din
părinţi necunoscuţi.
a) naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă;
Neînregistrarea naşterii se poate datora unor împrejurări diferite şi anume:
- nu au existat registre de stare civilă;
- deşi au existat registre de stare civilă, s-a omis înregistrarea, din vina
ofiţerului de stare civilă care n-a făcut înregistrarea, cu toate că mama a făcut
declaraţia sau din vina mamei care nu a declarat naşterea.
Dacă nu au existat registre de stare civilă, mama poate face ulterior
recunoaşterea Când însă omisiunea înregistrării se datorează neglijenţei ofiţerului de
stare civilă, cu toate că mama a făcut declaraţia de naştere, nu mai este cazul
recunoaşterii copilului, ci ne aflăm în situaţia întocmirii ulterioare a actului de naştere
pe baza declaraţiei făcută anterior.
Dacă mama a omis să facă declaraţia de naştere, ea poate face recunoaşterea
copilului.
b) copilul a fost înregistrat din părinţi necunoscuţi.
Pot apărea mai multe situaţii. Astfel:
- după ce naşterea a fost înregistrată legal pe baza declaraţiei de naştere, mama
reţine certificatul de naştere şi abandonează copilul care, fiind găsit, este din nou

81
 înregistrat ca născut din părinţi necunoscuţi. Dacă mama apare şi înfăţişează
certificatul de naştere, nu mai este cazul efectuării unei recunoaşteri, întrucât filiaţia a
fost anterior stabilită faţă de mamă. Actul de naştere, întocmit ca urmare a găsirii
copilului, va fi însă anulat, făcându-se menţiune despre existenţa primului act de
naştere.
- copilul găsit a fost recunoscut de o femeie. Ulterior acesteia, o a doua
recunoaştere din partea mamei sale este posibilă, numai după contestarea cu succes a
primei recunoaşteri. În cazul în care mama copilului prezintă certificatul de naştere
eliberat pe baza declaraţiei făcută anterior primei recunoaşteri, nu mai este nevoie de
o recunoaştere din partea mamei. Prima recunoaştere va trebui contestată, iar
certificatul eliberat pe baza ei va trebui anulat, făcându-se menţiune despre existenţa
primului certificat de naştere.
- copilul înregistrat ca născut din părinţi necunoscuţi a fost ulterior adoptat de
către propria mamă. Recunoaşterea este necesară, întrucât ea produce efecte
retroactive, de la data naşterii, iar adopţia, numai din momentul încheierii ei.
Recunoaşterea nu este necesară dacă mama a declarat copilul la serviciul de

stare civilă, înainte de a-l abandona şi i s-a întocmit certificat de naştere.
Dacă naşterea a fost înregistrată, dar registrele de stare civilă s-au distrus sau
au dispărut, nu este necesară recunoaşterea, fiind posibilă reconstituirea actului de
naştere. Recunoaşterea s-ar putea face însă, dacă, după reconstituire, se dovedeşte că
în aceste registre copilul a fost trecut ca născut din părinţi necunoscuţi.

2.3.4. Copiii care pot fi recunoscuţi

Întrucât, art. 48 C. fam. face referire în privinţa recunoaşterii numai la copilul
născut, s-a pus problema, dacă poate fi recunoscut copilul conceput sau copilul
decedat.
a) Recunoaşterea copilului conceput este admisibilă în lumina prevederilor art.
7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, dar va produce efecte numai dacă, la naştere,
copilul se află în una din situaţiile la care se referă art. 48 C. fam.
b) Recunoaşterea de către tată a copilului decedat se poate face, numai dacă
acesta a lăsat descendenţi. Considerăm că ar trebui aplicate prin analogie aceste
dispoziţii şi pentru cazul recunoaşterii de către mamă, câtă vreme, în această privinţă,
Codul familiei nu prevede nimic.
Deoarece Codul familiei nu face vreo distincţie, putem aprecia că şi copilul
major poate fi recunoscut.

2.3.5. Nulitatea recunoaşterii

Nulitatea absolută a recunoaşterii intervine în următoarele cazuri:
- dacă recunoaşterea este făcută de altcineva decât de mamă, personal sau prin
mandatar, cu procură specială, autentică;
- dacă recunoaşterea este făcută cu încălcarea condiţiilor de formă instituite
prin art. 48 C. fam. (de ex. dacă recunoaşterea s-ar face prin înscris sub semnătură
privată, care însă nu ar fi testament).
Codul familiei nu cuprinde nicio prevedere cu privire la împrejurările în care
ar putea interveni nulitatea în general şi nulitatea relativă în special. Considerăm însă
că poate fi cerută anularea recunoaşterii de maternitate pentru vicii de consimţământ,
ca în cazul oricărui alt act juridic.

2.4. Stabilirea şi dovada maternităţii prin hotărâre judecătorească

82
 2.4.1. Condiţii pentru exercitarea acţiunii

Articolul 50 C. fam. prevede că stabilirea maternităţii prin hotărâre

judecătorească poate avea loc în următoarele situaţii:
a) în cazul în care, din orice împrejurare, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se
poate face prin certificatul constatator al naşterii;
b) în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul
constatator al naşterii.
Prin acţiunea în stabilirea maternităţii, trebuie să se dovedească două
împrejurări:
- aceea a sarcinii şi naşterii de către femeia împotriva căreia se exercită
acţiunea;
- aceea a identităţii copilului născut de ea, cu copilul care exercită acţiunea.
Dovada acestor împrejurări poate fi făcută prin orice mijloc de probă.

2.4.2. Cine poate exercita acţiunea

Acţiunea în stabilirea maternităţii are caracter personal, astfel încât poate fi

introdusă numai de copil. Nicio altă persoană şi nici procurorul nu poate exercita o
Stabilirea atare acţiune. Copilul cu capacitate restrânsă de exerciţiu poate introduce acţiunea în
maternităţii prin stabilirea maternităţii, fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului său legal. În
hotărâre numele incapabilului însă, poate introduce acţiunea în stabilirea maternităţii
judecătorească reprezentantul legal al acestuia, fără încuviinţarea autorităţii tutelare. Curatorul
incapabilului însă, nu poate promova o astfel de acţiune. Moştenitorii copilului
decedat nu pot introduce acţiunea, dar o pot continua pe cea introdusă de copil în
timpul vieţii.

2.4.3. Împotriva cui se exercită acţiunea

Acţiunea se exercită împotriva femeii despre care se pretinde a fi mamă a
copilului, iar dacă aceasta a decedat, se poate exercita şi împotriva moştenitorilor
acesteia. Acţiunea este imprescriptibilă în timpul vieţii copilului.

2.4.4. Hotărârea judecătorească şi efectele ei

Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea are caracter declarativ,
în temeiul acesteia copilul dobândind faţă de mamă şi rudele acesteia poziţia copilului
născut din afara căsătoriei. O astfel de hotărâre este opozabilă erga omnes.

2.5. Contestarea maternităţii

2.5.1. Contestarea maternităţii stabilită prin recunoaştere

Articolul 49 C. fam. prevede că „recunoaşterea care nu corespunde adevărului

poate fi contestată de orice persoană interesată".
Aşadar, contestarea s-ar putea face de copilul recunoscut care consideră că nu
femeia autoare a recunoaşterii este mama sa; de către moştenitorii care au interesul de
a-l înlătura pe cel recunoscut de la moştenirea mamei lor; de însăşi femeia care a
făcut recunoaşterea, dacă aceasta s-a aflat în eroare, de către orice alte persoane care
ar putea dovedi un interes legitim în acest sens şi de către procuror, atunci când este
necesar pentru protejarea drepturilor minorilor sau ale interzişilor, căci starea civilă
interesează întreaga ordine de drept.
83
 Această acţiune este, în tăcerea Codului familiei, imprescriptibilă. În
dovedirea acţiunii, se pot folosi orice mijloace de probă.
Dacă acţiunea este admisă, legătura de filiaţie care s-a stabilit prin
recunoaştere; este desfiinţată retroactiv şi se poate introduce acţiunea în stabilirea

maternităţii, cele două acţiuni fiind distincte.

2.5.2. Contestarea maternităţii stabilită prin certificatul de naştere

Acţiunea are ca obiect, în primul rând, înlăturarea legăturii de filiaţie care
rezultă din certificatul de naştere, care nu corespunde realităţii şi, în al doilea rând,
stabilirea legăturii de filiaţie faţă de altă femeie, care se pretinde a fi adevărata mamă.
În această situaţie, acţiunea este pornită de copil. Când însă, acţiunea în contestare
este introdusă de alte persoane, aceasta are ca obiect numai contestarea, nu şi
stabilirea maternităţii.
Şi această acţiune este imprescriptibilă şi se poate dovedi prin orice mijloc de
probă.

§3. Filiaţia faţă de tată

3.1. Consideraţii introductive

Filiaţia faţă de tată sau paternitatea constă în legătura juridică bazată pe faptul
concepţiei, care există între tată şi fiu.
Deşi sub aspectul statutului juridic, copilul din afara căsătoriei are aceeaşi
situaţie cu cel din căsătorie, Codul familiei reglementează distinct paternitatea
copilului din căsătorie (art. 53-55 C. fam.), de aceea a copilului din afara căsătoriei
(art. 56-60 C. fam.), întrucât paternitatea se stabileşte deosebit în cele două situaţii.

3.2. Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie

3.2.1. Prezumţia de paternitate

Articolul 53 alin. (1) C. fam. prevede: „Copilul născut în timpul căsătoriei are
ca tată pe soţul mamei". Se observă aşadar că, deşi legătura de filiaţie dintre tată şi fiu
se bazează pe faptul concepţiei, legiuitorul leagă paternitatea de faptul naşterii.
Prezumţia, astfel cum este instituită de art. 53 alin. (1) C. fam., include şi pe
copilul conceput înainte de încheierea căsătoriei, dar născut în timpul acesteia.
Alineatul (2) al art. 53 C. fam. prevede: „copilul născut după desfacerea,
declararea nulităţii sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a
fost conceput în timpul căsătoriei şi naşterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat
într-o nouă căsătorie." Se instituie astfel, prezumţia de paternitate în favoarea
copilului născut după încetarea căsătoriei, dar care a fost conceput în timpul acesteia.

Pentru aplicarea acestei prezumţii, se cer a fi îndeplinite următoarele două
Prezumţia condiţii:
de - naşterea copilului să fi avut loc înainte de împlinirea a 300 de zile de la
paternitate încetarea, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei;
- mama să nu fi contractat o nouă căsătorie.
Dacă mama a intrat într-o nouă căsătorie la naşterea copilului, se va aplica
prezumţia prevăzută de art. 53 alin. (1) C. fam. şi nu cea din alin. (2), respectiv tatăl
copilului va fi considerat noul soţ al mamei. Abia în cazul în care noul soţ al mamei
ar tăgădui cu succes paternitatea, se va aplica prezumţia prevăzută de art. 53 alin. (2)
C. fam., cu condiţia ca, până la naşterea copilului, să nu fi trecut 300 de zile de la
84
 încetarea primei căsătorii. Dacă şi fostul soţ al mamei ar reuşi să tăgăduiască
paternitatea copilului, acesta ar avea situaţia juridică a copilului din afara căsătoriei.
În situaţia de mai sus, ne aflăm în cazul aşa-numitei duble paternităţi sau a
conflictului de paternitate, care se soluţionează aplicând prezumţia prioritară stabilită
de lege sau de instanţa de judecată.
Un alt caz de dublă paternitate ar fi acela al bigamiei mamei copilului, când
prezumţia prioritară este considerată cea a paternităţii faţă de cel de-al doilea soţ al
mamei, deşi cea de-a doua căsătorie este lovită de nulitate.

3.2.2. Timpul legal al concepţiei

Prezumţia timpului legal al concepţiei prezintă importanţă deosebită atât
pentru stabilirea paternităţii copilului din căsătorie, cât şi a celui din afara căsătoriei.
Nici în stadiul actual de dezvoltare a mijloacelor ştiinţifice, stabilirea exactă a
momentului concepţiei nu este posibilă, întrucât durata gestaţiei diferă de la caz la
caz. Tocmai pentru a suplini acest neajuns, legiuitorul a instituit, prin art. 61 C. fam.,

prezumţia timpului legal al concepţiei, care se stabileşte făcând diferenţa, dintre
Timpul durata maximă a gestaţiei, fixată de legiuitor la 300 de zile şi durata minimă, fixată la
legal al 180 de zile. Rezultă aşadar, că perioada legală de concepţie este de 120 de zile.
concepţiei Articolul 61 C. fam. prevede: „timpul cuprins între a 300-a şi a 180-a zi
dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiei. El se socoteşte de la zi la
zi".
Pentru ca un copil născut după desfacerea, încetarea, declararea nulităţii sau
anularea căsătoriei să fie considerat conceput în timpul căsătoriei, naşterea sa trebuie
să fi avut loc înainte de împlinirea a trei sute de zile de la desfacerea, încetarea sau
desfiinţarea acesteia, iar la data naşterii să se fi împlinit cel puţin 180 de zile de la
încheierea căsătoriei.
În cazul paternităţii din afara căsătoriei, pentru a se admite acţiunea în
stabilirea paternităţii este nevoie să se dovedească existenţa relaţiilor sexuale dintre
mamă şi pretinsul tată, în perioada legală de concepţie.

3.2.3. Caracterul prezumţiei

Doctrina este unanimă în a aprecia că prezumţia timpului legal al concepţiei
are un caracter absolut.

3.3. Tăgada de paternitate

Tăgada de paternitate desemnează acţiunea prin care se urmăreşte răsturnarea

prezumţiei de paternitate (art. 54-55 C. fam.). Paternitatea poate fi tăgăduită, potrivit
dispoziţiilor art. 54 C. fam., aşa cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 288/2007,
dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.
Acţiunea în tăgada paternităţii se deosebeşte de contestarea paternităţii
întrucât, în cazul celei dintâi, prezumţia a fost bine aplicată, copilul fiind născut sau
conceput în timpul căsătoriei, dar fiind o prezumţie relativă, se permite dovada
contrară, pe când, în cazul celei de-a doua, prezumţia a fost greşit aplicată,
urmărindu-se nu răsturnarea, ci înlăturarea ei.

3.3.1. Acţiunea în tăgada paternităţii

Acţiunea în tăgada paternităţii poate fi introdusă, în lumina dispoziţiilor art.
54 C. fam., aşa cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 288/2007, de oricare dintre
85
 soţi, precum şi de către copil, putând fi continuată de către moştenitori. Aşadar,
acţiunea se poate introduce:
a) de către soţul mamei împotriva copilului, iar dacă acesta din urmă este
decedat, acţiunea se porneşte împotriva mamei copilului;
b) de mamă sau copil împotriva soţului mamei, iar dacă acesta din urmă este
decedat acţiunea se orneşte împotriva moştenitorilor săi.
c) de tutore, dacă titularul acţiunii este pus sub interdicţie.
Se renunţă astfel la caracterul strict personal al acţiunii în tăgada paternităţii.
Mai puţin în cazul în care mama copilului este cea care formulează acţiunea,
aceasta va fi citată. Aşadar, în toate cazurile, mama copilului va participa la procesul
prin care se urmăreşte răsturnarea prezumţiei relative de tăgadă a paternităţii.

3.3.2. Termenul de introducere a acţiunii

Potrivit art. 55 C. fam., aşa cum acesta a fost modificat prin Legea nr.
288/2007, termenul de introducere a acţiunii este de 3 ani şi începe să curgă de la data
naşterii copilului. Pentru soţul mamei, termenul începe să curgă de la data la care
acesta a luat cunoştinţă de naşterea copilului. Dacă acţiunea nu a fost introdusă în
timpul minorităţii copilului, acesta o poate porni într-un termen de trei ani de la data
majoratului său.
Termenul de 3 ani este un termen de prescripţie, supus dispoziţiilor Decretului
nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă referitoare la suspendarea, întreruperea şi
repunerea în termen. Drept urmare, reclamantul poate fi repus în termen în condiţiile
legii.
Se consacră astfel o excepţie de la principiul conform căruia acţiunile având
ca obiect drepturi personale nepatrimoniale sunt, ca regulă, imprescriptibile.

3.3.3. Dovada nepaternităţii

Imposibilitatea ca soţul mamei să fie tatăl copilului trebuie să rezulte din
împrejurări neechivoce, stabilite pe bază de probe convingătoare. Uneori se impune

ca acestea să fie completate cu probe ştiinţifice, judecătorul neputându-le înlocui cu
Tăgada propria apreciere.
paternităţii Expertizele medico-judiciare se folosesc ca mijloace de probă, atât în cazul
acţiunilor în tăgada paternităţii, cât şi în acela al acţiunilor în stabilirea paternităţii
copilului din afara căsătoriei. Ele au la bază analiza pe cale ştiinţifică a transmiterii
caracterelor ereditare de la părinţi la copii.
În stadiul actual de dezvoltare a ştiinţelor biologice şi medicale, expertizele
medico-legale clasice (serologică, antropologică şi dermatoglifică) pot stabili cu
certitudine nepaternitatea, în cazul în care există incompatibilitate între grupa
sanguină a copilului şi cea a părinţilor săi, respectiv combinaţia grupei sanguine a
mamei cu aceea a tatălui, dar nu pot stabili cu certitudine paternitatea. Ele oferă
numai indicii care, coroborate cu alte probe, pot ajuta instanţele în stabilirea
paternităţii.
Expertizele genetice efectuate în sistemul HLA, care se bazează pe analiza
transmiterii genetice a caracterelor, pot stabili cu o probabilitate de 99% paternitatea.
În plus, pentru a completa aceste probe, se practică şi expertiza capacităţii de
creare. Atunci când, prin această expertiză se constată impotenţa sexuală de coabitare
a bărbatului sau sterilitatea sa, care poate fi congenitală sau dobândită, paternitatea
acestuia este evident exclusă.

86
 Ca metode indirecte pentru dovedirea paternităţii se utilizează şi cercetarea
duratei sarcinii.

3.3.4. Efectele admiterii acţiunii în tăgada paternităţii

Dacă acţiunea în tăgada paternităţii s-a admis, copilul devine, retroactiv, copil
din afara căsătoriei, modificându-i-se în acest sens, statutul civil. În cazul existenţei
aşa-numitului conflict de paternitate, dacă soţul mamei din cea de-a doua căsătorie, în
cursul căreia copilul s-a născut, tăgăduieşte cu succes paternitatea, copilul lui

dobândeşte statutul juridic al copilului din afara căsătoriei, întrucât funcţionează
prezumţia de paternitate faţă de fostul soţ al mamei, potrivit art. 53 alin. (2) C. fam.
Numai dacă şi acesta din urmă ar obţine o hotărâre judecătorească, prin care s-ar
admite acţiunea sa în tăgăduirea paternităţii, copilul devine retroactiv din afara
căsătoriei.
Admiterea acţiunii în tăgada paternităţii va produce efecte asupra numelui,
ocrotirii şi domiciliului copilului, precum şi asupra obligaţiei de întreţinere.
Copilul a cărui paternitate a fost tăgăduită cu succes, devenit din afara
căsătoriei, va purta numele avut de mamă în momentul naşterii sale.
Ocrotirea părintească a copilului se va realiza numai prin mamă, întrucât,
numai faţă de aceasta filiaţia este stabilită. Dacă însă, ulterior, copilul îşi stabileşte
filiaţia şi faţă de tată, încredinţarea sa spre creştere şi educare şi contribuţia de
întreţinere a părinţilor se va stabili, prin asemănare cu situaţia părinţilor divorţaţi.
Domiciliul copilului va fi cel al mamei sale, până la momentul în care îşi va
stabili şi filiaţia faţă de tată. Din acest moment, dacă părinţii au domicilii diferite, ei
vor stabili de comun acord care va fi domiciliul copilului, iar în cazul în care nu se
înţeleg, va decide instanţa de judecată.
Contribuţia de întreţinere nu mai este datorată de soţul care a tăgăduit cu
succes paternitatea copilului. Pensia de întreţinere prestată de soţul care a tăgăduit cu
succes paternitatea copilului nu este supusă restituirii, întrucât este vorba despre o
obligaţie cu prestaţie succesivă, iar până la înlăturarea prezumţiei de paternitate soţul
mamei are obligaţia legală de întreţinere.

3.4. Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie

Contestarea paternităţii urmăreşte înlăturarea prezumţiei de paternitate care a
Contestarea fost aplicată greşit sau fraudulos. Se pot ivi astfel de situaţii atunci când, numai
paternităţii aparent copilul s-a născut sau a fost conceput în timpul căsătoriei, dacă părinţii
copilului au trăit în concubinaj sau copilul s-a născut înainte de încheierea căsătoriei
părinţilor sau după 300 de zile de la data desfacerii sau a desfiinţării ei.
Contestarea paternităţii copilului aparent din căsătorie nu este reglementată de
Codul familiei, dar, în mod unanim, doctrina acceptă admisibilitatea ei ca singura cale
de înlăturare a prezumţiilor de paternitate aplicate fără temei.
Acţiunea în contestarea paternităţii copilului aparent din căsătorie poate fi
introdusă de orice persoană interesată, chiar şi de copil.
Dreptul la acţiunea în contestarea paternităţii este considerat imprescriptibil,
iar pentru dovedirea acţiunii se admite orice mijloc de probă.

3.5. Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei

87
 Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei se poate face prin
recunoaştere şi prin hotărâre judecătorească.

3.5.1. Recunoaşterea de paternitate

Recunoaşterea este actul personal al unui bărbat prin care acesta mărturiseşte
că este tatăl unui copil conceput şi născut în afara căsătoriei. Recunoaşterea este un
act personal, care nu poate fi efectuat decât de tată sau de un mandatar al tatălui cu
procură specială, autentică.
a) Copiii care pot fi recunoscuţi
Recunoaşterea de paternitate se poate face cu privire la copilul conceput şi
născut în afara căsătoriei. Copiii născuţi sau concepuţi în timpul căsătoriei
beneficiază de prezumţia de paternitate.
- copilul conceput;
Un copil conceput poate fi recunoscut cu singura condiţie ca, la naştere, el să
aibă situaţia de copil din afara căsătoriei.
- copilul decedat;
Poate fi recunoscut copilul din afara căsătoriei, după ce a decedat, dar numai
dacă a lăsat descendenţi fireşti.
- copilul recunoscut.
Nu se poate face recunoaşterea unui copil deja recunoscut, câtă vreme filiaţia
acestuia, anterior stabilită, nu este înlăturată pe o cale recunoscută de lege.

b) Forma recunoaşterii
Recunoaşterea de paternitate se poate face, fie prin declaraţie la serviciul de
stare civilă, odată cu înregistrarea naşterii sau ulterior, fie după această dată, prin
înscris autentic sau prin testament. Nerespectarea acestei forme atrage nulitatea
absolută a actului.
Recunoaşterea este irevocabilă, iar cea făcută prin testament produce efecte
chiar din momentul întocmirii testamentului, fiind de asemenea irevocabilă.

c) Capacitatea cerută pentru recunoaştere

Pentru efectuarea unei recunoaşteri valide de paternitate este suficient ca
persoana să aibă discernământ. Aceasta înseamnă că recunoaşterea va fi valabil făcută
şi de către tatăl minor şi de cel pus sub interdicţie, dacă s-a aflat într-un moment de
luciditate. Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă va putea face recunoaşterea
fără nicio încuviinţare.

d) Efectele recunoaşterii
Ca urmare a recunoaşterii, copilul are stabilită filiaţia faţă de cel care a făcut
recunoaşterea. El rămâne însă, tot copil din afara căsătoriei. Efectele care decurg din

stabilirea filiaţiei privitoare la nume, ocrotirea părintească, obligaţia de întreţinere
etc., se produc nu numai de la data recunoaşterii, ci retroactiv, din momentul
Recunoaşterea
paternităţii concepţiei.

e) Contestarea recunoaşterii de paternitate

Dacă recunoaşterea de paternitate nu corespunde adevărului, ea poate fi
contestată de orice persoană interesată [art. 58 alin. (1) C. fam.].
Legea prevede că orice persoană interesată are calitate procesuală pentru a
introduce acţiunea. Astfel de persoane ar putea fi: copilul recunoscut, moştenitorii
88
 copilului recunoscut, mama copilului recunoscut, procurorul. Deşi recunoaşterea de
paternitate este irevocabilă, cel care a făcut recunoaşterea poate să o conteste, dacă
aceasta nu corespunde adevărului. De asemenea, moştenitorii celui care a făcut
recunoaşterea au calitatea de a o contesta.
Articolul 58 alin. (2) C. fam., prevede că, atunci când contestarea
recunoaşterii este făcută de mamă sau de însuşi copilul recunoscut, sarcina probei este
inversată, aceasta revenindu-i celui care a făcut recunoaşterea şi nu celor care o
contestă. Celui care a făcut recunoaşterea îi este mai uşor să dovedească faptul că
recunoaşterea corespunde adevărului.
Dacă acţiunea în contestarea recunoaşterii este admisă, ea are drept efect
înlăturarea filiaţiei faţă de bărbatul care a efectuat recunoaşterea.

f) Nulitatea sau anularea recunoaşterii de paternitate

Dacă recunoaşterea nu a fost făcută cu respectarea condiţiilor prevăzute de art.
57 C. fam., ea este lovită de nulitate absolută. Spre exemplu, recunoaşterea este nulă
dacă nu a fost făcută personal de către tată.
În doctrină au existat discuţii cu privire la admisibilitatea acţiunii în nulitate
pentru vicii de consimţământ. S-a impus părerea potrivit căreia recunoaşterea de
paternitate poate fi anulată pentru vicii de consimţământ.

3.5.2. Stabilirea paternităţii prin acţiune în justiţie

Obiectul acţiunii în stabilirea paternităţii îl constituie stabilirea filiaţiei faţă de
tatăl copilului născut în afara căsătoriei.

a) Dreptul la acţiune
În cazul minorului sub 14 ani, acţiunea se porneşte de mama acestuia sau de

tutorele său. În privinţa mamei, s-a arătat că aceasta are capacitate procesuală, chiar
Stabilirea atunci când nu a împlinit vârsta de 14 ani şi că ea nu are nevoie, pentru intentarea
paternităţii acţiunii, de nicio încuviinţare. Dacă minorul a împlinit vârsta de 14 ani, el va putea
prin acţiune introduce singur acţiunea. Acţiunea în stabilirea paternităţii aparţine şi copilului
în justiţie major.
Odată ce mama copilului sau reprezentantul său legal a introdus acţiunea,
niciunul dintre aceştia nu poate renunţa la ea, nici chiar cu avizul autorităţii tutelare,
întrucât această acţiune aparţine copilului şi urmăreşte stabilirea stării civile a
acestuia. De asemenea, se consideră că, nici convenţiile de renunţare la pornirea sau
la continuarea acţiunii dintre mama copilului sau reprezentantul său legal şi pretinsul
tată nu sunt admisibile.
Copilul din afara căsătoriei, recunoscut, dar care şi-a pierdut paternitatea ca
urmare a contestării recunoaşterii, poate intenta acţiunea în stabilirea paternităţii.
Un copil recunoscut poate introduce acţiunea în stabilirea paternităţii faţă de
un alt bărbat decât cel care a făcut recunoaşterea. Va rămâne valabilă ultima
paternitate stabilită. Copilul din afara căsătoriei, adoptat, poate de asemenea intenta
acţiunea în stabilirea paternităţii.
Copilul din căsătorie, atâta timp cât acţiunea în tăgada paternităţii nu a fost
admisă, nu poate promova acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei. Dacă
acţiunea în tăgada paternităţii este intentată, instanţa sesizată cu acţiunea în stabilirea
paternităţii va trebui să suspende judecata până la soluţionarea definitivă a acţiunii în
tăgada paternităţii.

89
 Acţiunea în stabilirea paternităţii nu poate fi intentată pentru copilul conceput
şi nici pentru cel decedat, căci această acţiune aparţine copilului şi, deci, ea poate fi
pornită numai după naşterea sa şi numai cât timp el este în viaţă. Acţiunea pornită de
copil în timpul vieţii poate fi continuată de moştenitorii săi.
Procurorul poate interveni în procesul având ca obiect stabilirea paternităţii.
Acţiunea în stabilirea paternităţii se introduce împotrivit bărbatului despre
care mama, reprezentantul legal al copilului sau copilul însuşi, pretind a fi tată din
afara căsătoriei. Acţiunea poate fi introdusă şi împotriva moştenitorilor pretinsului
tată, chiar dacă ei au renunţat la moştenire.

b) Termenul de introducere a acţiunii

Dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii este supus prescripţiei într-un
termen scurt, de un an de zile, care, potrivit art. 60 alin. (1) C. fam., începe să curgă
de la naşterea copilului.
Articolul 60 alin. 2 şi 3 C. fam. reglementează trei situaţii distincte în care
termenul de un an curge de la o altă dată decât aceea a naşterii copilului. Astfel:
- când copilul devine din afara căsătoriei, ca urmare a faptului că paternitatea
a fost, cu succes, tăgăduită, termenul pentru intentarea acţiunii în stabilirea
paternităţii curge din momentul rămânerii definitive a hotărârii care a admis acţiunea
în tăgada paternităţii;
- când mama a convieţuit cu pretinsul tată, termenul de un an curge de la
încetarea convieţuirii;
- când pretinsul tată a prestat întreţinere pe seama minorului, termenul de un
an pentru introducerea acţiunii în stabilirea paternităţii curge de la încetarea acestei
împrejurări.

Întreţinerea, care face ca termenul de prescripţie să curgă de la încetarea ei,
Stabilirea constă în ajutorul material, substanţial şi continuu, acordat benevol de pretinsul tată al
paternităţii copilului.
prin Calcularea termenului de prescripţie prevăzut de art. 60 alin. (1) C. fam., se
acţiune în face potrivit dreptului comun. Ziua în care cursul prescripţiei începe, nu intră în
justiţie calcul, iar termenul se îndeplineşte după expirarea celei din urmă zile. Aşadar,
calculul nu se face pe zile libere, precum în cazul termenelor pe zile, împlinirea lui
având loc în ziua corespunzătoare anului când a început să curgă.
Potrivit dispoziţiilor art. 60 alin. (4) C. fam., acţiunea apaţinând copilului nu
se prescrie în timpul vieţii acestuia.

c) Dovada paternităţii
Întrucât legătura de filiaţie are la bază faptul concepţiei, trebuie făcută dovada
relaţiilor sexuale dintre mama copilului şi pretinsul tată, dovadă destul de greu de
realizat în mod direct.
Pentru admiterea acţiunii, se impun a fi dovedite în proces, atât relaţiile intime
dintre părţi, cât şi faptul, mult mai greu de stabilit cu certitudine că, din acele relaţii
intime s-a născut copilul.
În dovedirea acestor împrejurări, sunt admise orice mijloace de probă, inclusiv
prezumţiile. În privinţa probei cu martori se admite că pot fi audiate în cauză şi rudele
părţilor, de orice grad, cu excepţia descendenţilor.

d) Efectele hotărârii de stabilire a paternităţii

90
 Prin hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii în stabilirea paternităţii,
bărbatul chemat în judecată este declarat tată al copilului căruia i se eliberează un alt
certificat de naştere. Hotărârea judecătorească are efect declarativ, deci şi pentru
trecut, până la concepţia copilului, fiind opozabilă erga omnes. Copilul rămâne tot
copil din afara căsătoriei, dar, prin efectul legii, el este asimilat pe deplin cu copilul
rezultat din căsătorie. Hotărârea judecătorească produce efecte cu privire la: numele
copilului, domiciliul acestuia, drepturile părinteşti, obligaţia de întreţinere şi
încredinţarea lui pentru creştere şi educare. Dacă acţiunea este respinsă, el poate
intenta o nouă acţiune împotriva altui bărbat, dacă termenul de prescripţie nu s-a
împlinit.

a) Contestarea paternităţii copilului din afara căsătoriei

Paternitatea stabilită prin hotărâre judecătorească nu poate fi contestată.
Hotărârea prin care a fost stabilită paternitatea pe cale judecătorească nu poate fi
reformată decât prin mijlocirea căilor de atac recunoscute de lege, ea beneficiind şi de
autoritatea lucrului judecat.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Bacaci Al.; Dumitrache V.C.; Hageanu C., Dreptul familiei, ed. 4,

Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009;
2. Emese Fl., Dreptul familiei, ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
3. Filipescu I.P.; Filipescu A.I., Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
4. Poenaru E., Căsătoria şi divorţul, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008;
5. Lupulescu D.; Lupulescu A.-M., Dreptul familiei, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2007.

91
 TEST DE AUTOEVALUARE

Ce natură juridică şi ce semnificaţie are prezumţia de paterniate?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Distingeţi de o manieră netă tăgada paternităţii de stabilirea paternităţii.

MODELE DE ÎNTREBĂRI

1. În ce cazuri poate avea loc recunoaşterea maternităţii?

2. Ce semnificaţie are prezumţia de paternitate? Dar prezumţia timpului legal
al concepţiei?
3. Ce efecte juridice generează admiterea acţiunii în tăgada paternităţii?

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

Pentru răspunsuri, a se vedea pag.76-88

92
 CAPITOLUL V
ADOPŢIA
1. Cuprins
2.Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Modele de teste
9. Răspunsuri la teste

Cuprins:

§ 1. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
1.1. Noţiunea adopţiei
1.2. Principiile adopţiei
1.3. Scopul adopţiei
1.4. Structura şi natura juridică a adopţiei
§ 2. CERINŢE LEGALE PENTRU ÎNCHEIEREA ADOPŢIEI
2.1. Condiţiile de fond cerute la adopţiei
2.2. Impedimente la adopţie
2.3. Condiţii de formă
§ 3. EFECTELE ADOPŢIEI
§ 4. ÎNCETAREA ADOPŢIEI
4.1. Desfiinţarea adopţiei
4.2. Desfacerea adopţiei
§ 5. ADOPŢIA INTERNAŢIONALĂ

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind instituţia juridică a

adopţiei, atât cât priveşte adopţia naţională, cât şi adopţia internaţională.
Obiective operaţionale: Definirea noţiunii de adopţie; enumerarea
principiilor care guvernează materia acestei instituţii juridice; învederarea scopului
adopţiei, precum şi a structurii şi naturii juridice a acesteia; prezentarea detaliată a
condiţiilor de fond şi formă cerute de lege în materia adopţiei; prezentarea de o
manieră succintă a procedurii adopţiei; învederarea efectelor pe care le generează
adopţia; tratarea problematicii încetării adopţiei, fie ca urmare a desfiinţării acesteia,
fie ca urmare a desfacerii ei; tratarea problematicii adopţiei internaţionale.

= 6 ore

93
 §1. Consideraţii introductive
1.1. Noţiune

Noţiunea de adopţie beneficiază de o triplă accepţiune. Astfel:

- ca act juridic, noţiunea de adopţie desemnează acordul de voinţă al părţilor
care participă la încheierea sa şi care, încuviinţat de instanţa judecătorească, dă
naştere raportului juridic de adopţie;
- ca raport juridic, adopţia constă în legătura de rudenie pe care o creează

între adoptat şi descendenţii săi pe de o parte, şi între adoptator şi rudele sale, pe de
Noţiunea altă parte;
adopţiei şi - ca instituţie juridică, adopţia desemnează totalitatea normelor juridice care
accepţiunile reglementează condiţiile privind naşterea, efectele, nulitatea şi desfacerea ei.
acesteia Adopţia poate fi definită ca reprezentând actul juridic prin care se stabilesc
relaţii de rudenie, asemănătoare rudeniei fireşti, între adoptat şi descendenţii săi, pe
de o parte, şi între adoptator şi rudele acestuia, pe de altă parte.
Legislaţia actuală defineşte adopţia ca fiind operaţiunea juridică prin care se
creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie
între adoptat şi rudele adoptatorului (art. 1 din Legea nr. 273/2004 privind regimul
juridic al adopţiei, aşa cum aceasta a fost ulterior modificată, inclusiv în 2009, prin
Legea nr. 49).

1.2. Principiile adopţiei

a) Principiul interesului superior al copilului;
Consacrarea acestui principiu este urmarea firească a faptului că scopul
adopţiei este acela de a asigura protecţia intereselor patrimoniale şi nepatrimoniale ale
copiilor lipsiţi de ocrotire părintească sau de o ocrotire corespunzătoare.
Legea nu prevede expres ce trebuie să se înţeleagă prin interesul superior al
copilului, dar, din întreaga reglementare cuprinsă în Legea nr. 272/2004 şi Legea nr.

273/2004 rezultă că acesta se realizează atunci când se asigură copilului o dezvoltare
fizică şi morală normală, similară celei asigurate în familia firească.
Principiile
adopţiei b) Principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial;
Tendinţa actuală este aceea de a asigura ocrotire copiilor în centre mici, de tip
familial.
c) Principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de originea
etnică, culturală şi lingvistică;
Acest principiu trebuie avut în vedere la încuviinţarea adopţiei interne şi a
constituit motivul pentru care adopţia internaţională a copilului cu domiciliul în
România este permisă numai în cazul în care adoptatorul sau unul dintre soţii din
familia adoptatoare, care domiciliază în străinătate, este bunicul copilului pentru care
a fost încuviinţată deschiderea procedurii adopţiei interne.
d) Principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în
raport cu vârsta şi gradul său de maturitate;
Pentru punerea în practică a acestui principiu, Legile nr. 272 şi 273/2004 au
prevăzut obligaţia organelor administrative, implicate în procedura adopţiei, dar şi în
protecţia specială a copilului, să-l informeze şi să-l consilieze în legătură cu orice
măsură care urmează a se dispune cu privire la persoana sa, precum şi obligaţia
instanţelor de a asculta copilul mai mare de 10 ani, de fiecare dată când urmează a se
lua o măsură în privinţa acestuia. Se poate dispune şi ascultarea copilului mai mic de
10 ani, atunci când instanţa consideră necesar.
94
 Când autoritatea competentă refuză ascultarea copilului mai mare de 10 ani,
există obligaţia emiterii unei decizii motivate în acest sens.
e) Principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura
adopţiei.
În scopul soluţionării cât mai rapide, cu caracter definitiv, a situaţiei unui
copil, în lege s-au prevăzut termene speciale foarte scurte, pentru îndeplinirea actelor
şi operaţiunilor necesare, atât în faţa autorităţilor administrative, cât şi în faţa celor
judiciare.

1.3. Scopul adopţiei

Scopul adopţiei este acela de a asigura protecţia intereselor patrimoniale şi

nepatrimoniale ale copiilor lipsiţi de ocrotire părintească sau de o ocrotire

corespunzătoare.
Scopul Articolul 5 alin. (1) prevede că adopţia se încheie numai dacă aceasta este în
adopţiei interesul superior al copilului.

1.4. Structura şi natura juridică a adopţiei

În vederea încheierii actului juridic al adopţiei este nevoie de acordul de

voinţă al adoptatorului, al părinţilor celui adoptat şi al adoptatului, dacă a împlinit
vârsta de 10 ani, precum şi de atestatul adoptatorului sau familiei adoptatoare.

După îndeplinirea acestor formalităţi, instanţele judecătoreşti încuviinţează
Structura prin hotărâre judecătorească adopţia.
şi natura Adopţia este un act de dreptul familiei, deşi reuneşte atât acte de dreptul
juridică a familiei (consimţământul persoanelor nominalizate de lege la adopţie), cât şi acte de
adopţiei drept administrativ (atestatele şi confirmările organelor cu atribuţii în domeniul
dreptului familiei).

§2. Cerinţe legale pentru încheierea adopţiei

Pentru încheierea actului juridic al adopţiei, este necesară îndeplinirea a două

categorii de condiţii:
- de fond;
- de formă.
Condiţiile de fond pot fi subclasificate în:
- pozitive, care trebuie îndeplinite pentru naşterea acestui act juridic;
- negative, în prezenţa cărora adopţia nu se poate încheia. Ele au fost denumite
şi impedimente la adopţie.

2.1. Condiţiile de fond cerute la adopţie

2.1.1. Consimţământul părţilor

În cadrul procedurii adopţiei trebuie să-şi exprime consimţământul părinţii

fireşti, ori după caz, tutorele copilului ai cărui părinţi fireşti sunt decedaţi,
necunoscuţi, declaraţi morţi sau dispăruţi ori puşi sub interdicţie, copilul care a
împlinit 10 ani, precum şi adoptatorul sau, după caz, familia adoptatoare [art. 11 alin.
(1) din lege].
a) Consimţământul adoptatorului;
95
 Adopţia poate fi încheiată de o persoană sau de o familie, respectiv de doi soţi,
caz în care ambii vor fi denumiţi adoptatori.
O persoană, chiar căsătorită, poate încheia singură actul juridic al adopţiei,
numai ea devenind adoptator.
Consimţământul adoptatorului trebuie să fie al unei persoane cu capacitate
deplină de exerciţiu şi să fie neviciat. Aşadar, minorul necăsătorit şi persoana pusă
sub interdicţie nu pot exprima un consimţământ valabil la adopţie.
Alienatul şi debilul mintal, nepuşi sub interdicţie, nu pot exprima un

consimţământ valabil pentru adopţie, întrucât aceste persoane nu pot realiza
Condiţiile finalitatea adopţiei, care este creşterea şi educarea celui adoptat. De asemenea,
de fond ale persoanele cu boli psihice şi handicap mintal nu pot adopta.
adopţiei Consimţământul adoptatorului sau al familiei adoptatoare se dă în faţa
instanţei judecătoreşti, odată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei.
b) Consimţământul soţului adoptatorului [art. 11 alin. (2)];
Articolul 7 alin. (1) prevede, ca dispoziţie de principiu, că adopţia unui copil
de către mai multe persoane este interzisă, însă, prin derogare, ea este îngăduită în
cazul în care se face de către soţ şi soţie, simultan sau succesiv. În acest caz, ambii
soţi exprimă consimţământul lor ca adoptatori.
Este însă posibilă şi situaţia ca numai unul dintre soţi să aibă calitatea de
adoptator, în acest caz, legea cere, ca o condiţie de fond pentru încheierea adopţiei, şi
consimţământul celuilalt soţ, care nu devine, prin aceasta, adoptator. Pentru
consimţământul soţului persoanei care doreşte să adopte, se prevede o cerinţă de
formă, respectiv exprimarea sa în faţa instanţei judecătoreşti odată cu soluţionarea
cererii de încuviinţare a adopţiei.
c) Consimţământul părinţilor fireşti ai celui care urmează a fi adoptat
sau al tutorelui, dacă este cazul [art. 11 lit. a) din lege];
Pentru încheierea valabilă a adopţiei, ambii părinţi fireşti ai copilului care
urmează a fi adoptat trebuie să-şi exprime consimţământul în acest sens, chiar şi
atunci când aceştia sunt divorţaţi sau copilul a fost încredinţat unei a treia persoane
sau unei familii, în condiţiile art. 42 C. fam. (când, la divorţ, copilul nu a fost
încredinţat unuia dintre părinţi).
Mai mult, chiar şi părintele sau părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti sau
cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a
consimţi la adopţia copilului. În acest caz însă, consimţământul reprezentantului legal
este obligatoriu (art. 13 din lege).
Chiar părintele minor, în cazul copilului din afara căsătoriei, poate să-şi
exprime valabil consimţământul de adopţie, nefiind nevoie să fie reprezentat, dacă
este sub 14 ani sau încuviinţat în prealabil, dacă depăşeşte această vârstă.
În mod excepţional, instanţa judecătorească poate trece peste refuzul părinţilor
fireşti sau, după caz, al tutorelui, de a consimţi la adopţia copilului, dacă se
dovedeşte, prin orice mijloc de probă, că aceştia refuză în mod abuziv să-şi dea
consimţământul la adopţie şi instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al
copilului, ţinând seama şi de opinia acestuia, cu motivarea expresă a hotărârii în
această privinţă.
Consimţământul părinţilor poate fi exprimat numai după trecerea unui termen

de 60 de zile de la naşterea copilului [art. 16 alin. (1)] şi poate fi revocat de aceştia în
termen de 30 de zile de la data înscrisului autentic prin care a fost exprimat. După
expirarea acestui termen, consimţământul părintelui devine irevocabil.

96
 Revocarea consimţământului după trecerea acestui termen nu mai produce
efecte. Totuşi, dacă motivele care au determinat-o sunt întemeiate, instanţa poate să
respingă încuviinţarea adopţiei.
Dacă unul dintre părinţii fireşti este decedat, necunoscut, declarat în condiţiile
legii mort sau dispărut, pus sub interdicţie, precum şi dacă se află, din orice
împrejurare, în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, consimţământul celuilalt
părinte este îndestulător.
Dacă ambii părinţi se găsesc în oricare dintre situaţiile prevăzute mai sus sau
dacă este adoptată o persoană majoră [art. 5 alin. (3)], consimţământul părinţilor
fireşti ai copilului nu este necesar.
O situaţie deosebită există în cazul în care, copilul care urmează a fi adoptat
este lipsit de ocrotire părintească. Când acest copil a fost pus sub tutelă, tutorele este
cel care va consimţi la adopţie, întrucât el exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti.
Dacă tutela nu a fost încă instituită, fie se va proceda la instituirea ei, pentru ca apoi
tutorele să-şi exprime consimţământul, fie se va încuviinţa adopţia fără să se mai
instituie tutela.
Părinţii fireşti ai copilului sau, după caz, tutorele acestuia trebuie să consimtă
la adopţie în mod liber, necondiţionat, şi numai după ce au fost informaţi în mod
corespunzător asupra consecinţelor adopţiei, în special asupra încetării legăturilor de
rudenie ale copilului. Direcţia în a cărei rază teritorială locuiesc părinţii fireşti sau,
după caz, tutorele este obligată să asigure consilierea şi informarea acestora înaintea
exprimării de către aceştia a consimţământului la adopţie şi să întocmească un raport
în acest sens.
d) Consimţământul celui care urmează a fi adoptat.
Acest consimţământ se cere, potrivit legii, dacă minorul a împlinit vârsta de
10 ani, vârstă la care se apreciază că el este în măsură să judece dacă adopţia este în
interesul său sau nu.
Articolul 17 din lege prevede că acest consimţământ se dă în faţa instanţei şi
înseamnă o simplă ascultare a minorului.
Consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani va fi cerut în
instanţă, el neputând fi suplinit prin înscrisuri anterioare, chiar autentice.
Anterior exprimării consimţământului, direcţia în a cărei rază teritorială
domiciliază copilul care a împlinit vârsta de 10 ani îl va sfătui şi informa pe acesta,
ţinând seama de vârsta şi de maturitatea sa, în special asupra consecinţelor adopţiei şi
a consimţământului său la adopţie, şi va întocmi un raport în acest sens.

2.1.2. Capacitatea deplină de exerciţiu a adoptatorului sau a familiei (a

celor doi soţi) care adoptă
Nu pot adopta decât persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu.
Persoana care are capacitate deplină de exerciţiu poate adopta, indiferent dacă este
căsătorită sau nu şi indiferent dacă are sau nu alţi copii. De asemenea, nu există nici o
restricţie în ceea ce priveşte sexul, naţionalitatea sau rasa adoptatorului.

2.1.3. Adoptatorul trebuie să fie cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât
adoptatul [art. 9 alin. (1) din lege]
Această diferenţă de vârstă urmăreşte să creeze prin adopţie o situaţie similară
cu aceea din familia firească. Legea nu cere decât ca persoanele care adoptă să fie cu
cel puţin 18 ani mai în vârstă decât cei pe care doresc să îi adopte. Nu se cere însă ca
adoptatorul să aibă o anumită vârstă după majorat şi nici nu este prevăzută o vârstă
97
 maximă a adoptatorului. Totuşi, dacă persoana care doreşte să adopte are o vârstă
prea înaintată, instanţa va putea refuza încuviinţarea adopţiei, considerând că scopul
acesteia nu poate fi realizat.
Pentru motive temeinice, instanţa judecătorească va putea încuviinţa adopţia,
chiar dacă diferenţa de vârstă între adoptat şi adoptatori este mai mică de 18 ani, dar
în nicio situaţie mai mică de 15 ani.
Legea nu enumera nici exemplificativ acele împrejurări care ar putea constitui
motive temeinice, ele urmând să fie apreciate, de la caz la caz, de instanţa
judecătorească. O astfel de împrejurare ar putea fi aceea că femeia căsătorită, minoră,
ar dori să adopte.

2.1.4. Cel care urmează a fi adoptat să nu fi împlinit vârsta majoratului

Aşa cum dispune art. 5 alin. (2) din lege, copilul poate fi adoptat până la
dobândirea vârstei majoratului civil. Majoratul civil se dobândeşte la împlinirea
vârstei de 18 ani, deci aceasta este limita până la care copilul poate fi adoptat.
Prin excepţie, alin. (3) al art. 5 prevede că persoana majoră poate fi adoptată,
numai dacă adoptatorul sau familia adoptatoare a crescut-o în timpul minorităţii sale.
Creşterea trebuie să fi avut un caracter de continuitate şi să fi fost de durată, să nu fie
ocazională sau făcută în alte scopuri decât cel al adopţiei.

2.1.5. Adopţia trebuie să fie în interesul superior al celui care urmează a fi

adoptat
Articolul 5 alin. (1) prevede că adopţia se face numai dacă este în interesul
superior al copilului, iar din întreaga reglementare cuprinsă în lege rezultă că interesul
superior al adoptatului se realizează atunci când cel care adoptă este în măsură să-i
asigure o dezvoltare fizică şi morală normală, similară celei asigurate în familia
firească.
Aşadar, instanţa judecătorească este chemată să se convingă de faptul că
adoptatorul prezintă condiţiile materiale şi garanţiile morale necesare unei dezvoltări
armonioase a copilului, în concordanţă cu interesele sale patrimoniale şi
nepatrimoniale.

Articolul 52 alin. (1) prevede, pentru părinţii adoptivi, obligaţia de a informa
copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta şi gradul de maturitate al acestuia o permit.
Adoptatorii şi adoptatul sunt în drept să obţină extrase din registrele publice al
căror conţinut atestă faptul, data şi locul naşterii, dar nu dezvăluie în mod expres
adopţia şi nici identitatea părinţilor fireşti. Aceasta poate fi însă dezvăluită, chiar
înainte de dobândirea capacităţii de exerciţiu depline a adoptatului, dar numai pentru
motive medicale, cu autorizarea instanţei judecătoreşti, la cererea oricăruia dintre
adoptatori, a adoptatului, soţului sau descendenţilor acestuia ori a reprezentantului
unei instituţii medicale sau a unui spital.
După dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, adoptatul poate solicita
tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul său (sau, dacă acesta nu
domiciliază în România, Tribunalului Municipiului Bucureşti) să-i autorizeze accesul
la informaţiile aflate în posesia oricăror autorităţi publice cu privire la identitatea
părinţilor săi fireşti.

2.2. Impedimente la adopţie

98
 Sunt considerate impedimente la adopţie acele împrejurări care, dacă sunt
prezente, opresc încheierea actului juridic al adopţiei. O parte din aceste impedimente
sunt prevăzute expres de lege, iar altele rezultă din ansamblul reglementărilor privind
adopţia.

2.2.1. Impedimentul izvorând din rudenia firească

Articolul 8 alin. (1) prevede expres că „adopţia între fraţi este interzisă".
Raţiunea acestui impediment constă în aceea că, prin adopţie, s-ar crea relaţii care
sunt incompatibile cu rudenia firească existentă între fraţi.

Impedimentul există, indiferent de faptul că este vorba de fraţi din căsătorie
Impedimente la sau din afara căsătoriei, de fraţi buni sau numai după unul dintre părinţi.
adopţie Ca urmare, adopţia este permisă între alte rude şi, chiar mai mult, rudenia
constituie un criteriu de prioritate pentru adopţie sau încredinţarea copilului în
vederea adopţiei.
Adopţia este oprită şi între părintele firesc şi copilul său.
Concluzionând, adopţia este oprită între rudele în linie dreaptă de gradul întâi
şi între rudele colaterale de gradul doi.

2.2.2. Impedimentul izvorât din calitatea de soţ

Acest impediment este expres reglementat în art. 8 alin. (2), care prevede că
adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către acelaşi adoptator sau familie adoptatoare,
precum şi adopţia între soţi sau foşti soţi sunt interzise.

2.2.3. Impedimentul rezultând dintr-o adopţie anterioară

Potrivit art. 7 din lege copilul, respectiv majorul adoptat de persoana sau
familia care l-a crescut, nu poate fi adoptat de mai mulţi adoptatori nici simultan, nici
succesiv. Prin excepţie, poate fi încuviinţată, după caz, adopţia simultană sau adopţii
succesive, atunci când adoptatorii sunt soţ şi soţie.
Sancţiunea încălcării acestei dispoziţii este nulitatea absolută a ambelor
adopţii încuviinţate, instanţa judecătorească neputând să exercite un drept de opţiune
şi să declare validă una dintre adopţii, atâta timp cât ele sunt nule de drept.
Prin excepţie de la aceste dispoziţii, alin. (3) al art. 7 prevede că poate fi
încuviinţată o nouă adopţie atunci când:
- adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat; în acest caz, adopţia anterioară se
consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de
încuviinţare a noii adopţii;
- adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv. Acest ultim caz trebuie
coroborat cu dispoziţiile art. 54, care prevăd că adopţia încetează prin desfacere sau
ca urmare a declarării nulităţii acesteia.

2.3. Condiţiile de formă ale adopţiei

Condiţiile de formă cerute pentru încheierea adopţiei se referă la:
- forma solemnă a actelor juridice ale părţilor;
- procedura adopţiei.

2.3.1. Actele juridice ale părţilor

Actul juridic al adopţiei este un act solemn, pentru validitatea sa fiind
Condiţiile
de formă necesară îndeplinirea unor formalităţi.
ale
adopţiei 99
 a) Consimţământul adoptatorului sau al adoptatorilor se dă în faţa instanţei
judecătoreşti odată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei;
b) Consimţământul soţului persoanei care doreşte să adopte se dă tot în faţa
instanţei judecătoreşti şi nu este necesar atunci când acesta se află în imposibilitatea
de a-şi manifesta voinţa;
c) Consimţământul părinţilor fireşti trebuie exprimat în faţa instanţei
judecătoreşti odată cu soluţionarea cererii de deschidere a procedurii adopţiei. Acesta
nu poate fi exprimat mai devreme de 60 de zile de la data naşterii copilului, înscrisă
în certificatul de naştere. În cazul adopţiei copilului de către soţul părintelui firesc,
consimţământul părintelui firesc se dă în faţa instanţei judecătoreşti odată cu
soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei.
d) Consimţământul copilului ce urmează a fi adoptat, dacă acesta a împlinit 10
ani, va cerut de instanţă în faza încuviinţării adopţiei [art. 17 alin. (1)].

2.3.2. Procedura adopţiei

Astfel cum este reglementată prin Legea nr. 273/2004, procedura adopţiei
cuprinde două faze:
- una administrativă;
- una judiciară.

A) Procedura administrativă
Această fază presupune intervenţia anumitor organe administrative cu atribuţii
specifice (Oficiul Român pentru Adopţii, Direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţie a copilului), care urmăresc ca, prin adopţie, să se realizeze interesul superior
al adoptatului.
Oficiul Român pentru Adopţii deţine evidenţa centralizată la nivel naţional a
persoanelor sau familiilor adoptatoare, atestate şi înscrise în Registrul Naţional pentru
Adopţii.
Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului are în atribuţii
realizarea planului individualizat de protecţie, reprezentând documentul prin care se
realizează planificarea serviciilor, prestaţiilor şi măsurilor de protecţie socială a
copilului.
În primul rând, direcţia efectuează demersuri pentru reintegrarea copilului în

familie sau pentru plasamentul acestuia în familia extinsă (rudele copilului până la
Procedura gradul al patrulea inclusiv) sau substitutivă (persoanele, altele decât cele care aparţin
adopţiei familiei extinse, care asigură creşterea şi îngrijirea copilului). Dacă aceste demersuri
au eşuat, se realizează adopţia internă.
Persoanele care urmează să adopte vor fi evaluate, atât sub aspect moral, cât şi
material, iar dacă evaluarea este favorabilă, direcţia va elibera atestatul de
persoană/familie aptă să adopte. Acesta este valabil un an şi poate fi prelungit la
cerere.

B) Procedura în faţa instanţei judecătoreşti

a) Competenţa materială aparţine tribunalului.
b) Competenţa teritorială
Instanţa competentă să încuviinţeze cererea de adopţie este cea în a cărei rază
teritorială se găseşte domiciliul adoptatului [art. 61 alin. (3)], cu excepţia situaţiei în
care nu se poate determina domiciliul adoptatului, caz în care competenţa revine
Tribunalului Bucureşti.
100
 a) Procedura propriu-zisă cuprinde trei etape:
- deschiderea procedurii adopţiei interne;
- încredinţarea în vederea adopţiei;
- încuviinţarea adopţiei.
Hotărârile pronunţate în cauzele privind încuviinţarea adopţiei sunt supuse
apelului. Exercitarea recursului suspendă executarea.

§3. Efectele adopţiei

Momentul în care se produc efectele adopţiei este acela în care hotărârea

judecătorească de încuviinţare a adopţiei rămâne irevocabilă. Încuviinţarea adopţiei
produce următoarele efecte:
a) întocmirea unui nou act de naştere pentru copil;
Serviciul de stare civilă competent va întocmi, în condiţiile legii, un nou act
de naştere în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti.
Vechiul act de naştere se va păstra, menţionându-se pe marginea acestuia
întocmirea noului act.
b) naşterea rudeniei civile.
Rudenia civilă este legătura pe care legea o stabileşte între persoane
determinate, ca urmare a adopţiei. Prin adopţie, se stabileşte atât filiaţia între adoptat
şi cel care adoptă, cât şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.
Deşi textul nu prevede expres, considerăm că raporturile de rudenie se nasc şi
între descendenţii adoptatului, pe de o parte, şi adoptator şi rudele acestuia, pe de altă
parte.
Ca urmare a naşterii rudeniei civile, legăturile de rudenie firească ale
adoptatului şi ale descendenţilor săi cu rudele sale de sânge încetează. Singurul efect
al rudeniei fireşti care se menţine este acela că ea constituie, în continuare,
impediment la căsătorie, potrivit legii.
Serviciile publice specializate pentru protecţia copilului, precum şi ofiţerii de
stare civilă vor urmări respectarea acestei prevederi.
c) drepturile şi obligaţiile părinteşti trec la adoptator;
Conţinutul ocrotirii părinteşti trece la adoptator, care se va manifesta ca un
părinte firesc. Adoptatorul are, faţă de copilul adoptat, drepturile şi îndatoririle
părintelui firesc faţă de copilul său.
Ca regulă, exercitarea ocrotirii părinteşti de către adoptator exclude
exercitarea ei de către părinţii fireşti. Singura excepţie este cea prevăzută de art. 51
alin. (2) din lege care se referă la situaţia în care adoptatorul este soţul părintelui
firesc al adoptatului. În acest caz, drepturile şi îndatoririle părinteşti sunt exercitate
împreună de adoptator şi părintele firesc, iar copilul rămâne în raporturi de rudenie
firească cu acesta din urmă. Legăturile încetează numai faţă de un singur părinte

firesc şi rudele acestuia.
Efectele Dacă adoptatorul nu-şi exercită, potrivit legii, drepturile şi obligaţiile ce-i
adopţiei revin, punând astfel în pericol sănătatea ori dezvoltarea fizică şi psihică a copilului
adoptat, întocmai ca şi părintele firesc, acesta poate fi decăzut din drepturile
părinteşti. Decăderea adoptatorilor din drepturile părinteşti nu echivalează şi nici nu
duce automat la desfacerea adopţiei. Totuşi, într-o atare situaţie, se poate cere
desfacerea adopţiei, hotărâtor fiind interesul adoptatului.
Dacă decăderea a fost pronunţată numai faţă de unul dintre soţii adoptatori,
celălalt va exercita singur drepturile părinteşti. Când sancţiunea îi vizează pe ambii
101
 adoptatori, instanţa judecătorească ce pronunţă decăderea poate, fie să redea părinţilor
fireşti exerciţiul drepturilor părinteşti, fie să ia o altă măsură de protecţie a copilului,
în condiţiile legii.
Măsurile de protecţie specială, care pot fi luate faţă de copilul lipsit temporar
sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi, sunt prevăzute de Legea nr. 272/2004 şi se
stabilesc în baza planului individualizat de protecţie.
În cazul divorţului soţilor adoptatori, ocrotirea părintească se va reglementa
conform dispoziţiilor art. 42-44 C. fam., întrucât, copilul adoptat este asimilat celui
din căsătorie, bucurându-se de aceeaşi ocrotire.
Măsurile de protecţie pot fi dispuse:
a) de instanţa judecătorească:
- în cazul decăderii ambilor adoptatori din drepturile părinteşti;
- în cazul divorţului.
b) de Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului.
Toate problemele referitoare la ocrotirea părintească vizează adoptatul minor
şi se ridică în cazul în care acesta a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu.
d) numele adoptatului;
Copilul dobândeşte, prin adopţie, numele celui care adoptă. Dacă adopţia se
face către soţi, care au un nume de familie comun, adoptatul va lua acest nume.
Dacă există neînţelegeri între soţii adoptatori cu privire la nume, instanţa
judecătorească va hotărî, odată cu încuviinţarea adopţiei, ce nume va purta adoptatul.
Pentru motive temeinice, instanţa, încuviinţând adopţia, la cererea
adoptatorului sau a familiei adoptatoare şi cu consimţământul copilului care a împlinit
vârsta de 10 ani, dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat.
Aceleaşi situaţii se disting şi în cazul când un soţ adoptă copilul celuilalt soţ.
Când, după încuviinţarea adopţiei, adoptatorul sau adoptatorii îşi schimbă numele,
situaţia numelui copilului adoptat este aceeaşi cu a copilului în propria familie.
Dacă un soţ, care are numele de familie comun cu celălalt soţ, este adoptat, el
va rămâne în continuare cu numele comun, dobândit cu ocazia căsătoriei, fără să
dobândească numele adoptatorului. În cazul în care celălalt soţ consimte, soţul

adoptat poate dobândi numele adoptatorului.
Atunci când căsătoria se desface prin divorţ, soţul adoptat, care a purtat
numele comun, luat cu ocazia încheierii căsătoriei, va reveni la numele adoptatorului
şi nu la numele avut înainte de căsătorie. Soţul adoptat va putea însă purta, după
desfacerea căsătoriei, numele comun purtat în timpul căsătoriei.
După decesul celuilalt soţ, soţul supravieţuitor adoptat va purta numele din
timpul căsătoriei şi nu numele adoptatorului.
e) domiciliul şi locuinţa adoptatului;
Prevederile legale privitoare la adopţie nu reglementează expres problemele
legate de domiciliul şi locuinţa copilului adoptat, astfel că se vor aplica, prin analogie,
normele de drept comun. Ca urmare, adoptatul are domiciliul la adoptator. Dacă soţii
adoptatori au domicilii separate, aceştia vor hotărî, de comun acord, la care dintre ei
va avea domiciliul adoptatul, iar dacă între ei există neînţelegeri în această privinţă,
va decide instanţa judecătorească. La stabilirea domiciliului, instanţa va avea în
vedere interesul minorului.
Dacă numai unul dintre soţii adoptatori îl reprezintă pe adoptat sau îi
încuviinţează actele, adoptatul va avea domiciliul la acel adoptator.

102
 Locuinţa celui adoptat este de asemenea la adoptator sau la adoptatori, iar,
dacă aceştia locuiesc separat, ei decid unde va locui adoptatul. În caz de neînţelegere,
va hotărî, ţinând cont de interesul minorului, instanţa judecătorească.
În cazul minorului care a împlinit 14 ani, autoritatea tutelară poate încuviinţa
ca acesta să aibă o altă locuinţă decât adoptatorii, dacă aceasta este cerută de
desăvârşirea învăţăturii ori a pregătirii sale profesionale.
f) obligaţia legală de întreţinere;
Între rude există obligaţia legală de întreţinere, întrucât legea nu face nici o
distincţie, după cum rudenia este firească sau civilă.
g) vocaţia succesorală;
Ca şi rudele fieşti, rudele rezultate din adopţie au vocaţie succesorală
reciprocă. Adoptatorul are dreptul de a-l moşteni pe adoptat, iar părinţii fireşti ai
acestuia nu au acest drept.
h) cetăţenia adoptatului.
Minorul, străin sau fără cetăţenie, adoptat de un cetăţean român sau de doi
soţi, cetăţeni români, dobândeşte cetăţenia română. Când doar unul dintre soţii
adoptatori este cetăţean român, adoptatorii vor decide cetăţenia adoptatului, iar, în
cazul în care nu se înţeleg, decizia va fi luată de instanţa judecătorească ce va

încuviinţa adopţia.
Minorul cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia
română, dacă adoptatorul solicită aceasta în mod expres şi dacă adoptatul este
considerat, potrivit legii străine, că a dobândit cetăţenia străină. Schimbarea cetăţeniei
adoptatorului produce aceleaşi efecte asupra cetăţeniei adoptatului ca şi schimbarea
cetăţeniei părinţilor fireşti.

§4. Încetarea adopţiei

Potrivit art. 54 din lege, adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a
declarării nulităţii acesteia.

4.1. Desfiinţarea adopţiei

Din structura adopţiei, fac parte două acte juridice: actul juridic al adopţiei, act
de dreptul familiei şi hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei, act de drept
procesual civil, astfel încât nulitatea oricăreia dintre acestea duce la desfiinţarea
adopţiei.
Întrucât legea nu reglementează cauzele speciale care pot duce la nulitatea
adopţiei, se impune concluzia că aceasta este guvernată de regulile privind nulitatea
absolută şi relativă din dreptul comun.

4.1.1. Nulitatea absolută a adopţiei

Ca şi în dreptul comun, nulitatea absolută a adopţiei poate fi invocată de orice
persoană interesată.
Desfiinţarea
După dobândirea de către adoptat a capacităţii depline de exerciţiu, acţiunea
adopţiei
aparţine numai acestuia.
Sunt considerate persoane interesate: oricare din persoanele participante la
actul juridic al adopţiei, autoritatea tutelară, alte servicii publice cu atribuţii privind
ocrotirea minorilor, precum şi procurorul. De asemenea, instanţa de judecată poate să
invoce nulitatea absolută a adopţiei din oficiu, în cursul unui proces început.
103
 Acţiunea în constatarea nulităţii adopţiei este imprescriptibilă.
În principiu, nulitatea absolută a adopţiei nu poate fi acoperită. Cu toate
acestea, instanţa va putea respinge cererea de declarare a nulităţii adopţiei, dacă va
constata că menţinerea acesteia este în interesul celui adoptat.

4.1.2. Nulitatea relativă a adopţiei

Nulitatea relativă a adopţiei poate fi invocată numai de către persoanele
ocrotite prin această sancţiune. Există în această privinţă o excepţie faţă de dreptul
comun, în sensul că nulitatea relativă poate fi invocată, în cazul adopţiei, nu numai de
persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau de cele al căror consimţământ a fost
viciat, ci şi de de persoanele al căror consimţământ a lipsit.
Acţiunea în anularea adopţiei se prescrie, potrivit dreptului comun în materie,
în termenul general de 3 ani.
Nulitatea relativă a actului juridic al adopţiei poate fi acoperită prin
confirmarea expresă a actului sau prin abţinerea persoanei îndreptăţite de a invoca
nulitatea. Şi în cazul nulităţii relative, dacă menţinerea adopţiei este în interesul celui
adoptat, instanţa va putea respinge cererea de anulare, cu atât mai mult cu cât, pentru
acelaşi motiv, se poate respinge şi cererea de declarare a nulităţii absolute.

Cazuri de nulitate a adopţiei

Articolul 56 din lege prevede că adopţia este nulă, dacă a fost încheiată în alt
scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului sau cu încălcarea oricărei
condiţii de fond şi de formă prevăzute de lege.
Cu titlu de exemplu, vom enumera câteva dintre cazurile de nulitate:
a) lipsa consimţământului uneia dintre persoanele chemate de lege să
consimtă la adopţie;
Lipsa consimţământului părinţilor fireşti, al adoptatorului şi al adoptatului mai
mare de 10 ani este sancţionată cu nulitatea absolută, aceste elemente fiind de esenţă
în structura adopţiei, iar lipsa consimţământului soţului persoanei care adoptă este
sancţionată numai cu nulitatea relativă. Tot cu nulitate relativă este sancţionată şi
lipsa consimţământului tutorelui.
b) adopţia multiplă;

Adopţii multiplă cu privire la aceeaşi persoană, fie concomitent, fie succesiv,
cu excepţia cazului când adopţia este făcută de către doi soţi, atrage nulitatea absolută
a adopţiei. Prin excepţie, poate fi încuviinţată o nouă adopţie când adoptatorul sau
soţii adoptatori au decedat sau când adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv.
c) adopţia unei persoane majore care nu a fost crescută în timpul minorităţii
de adoptator;
Prin excepţie de la regula potrivit căreia un copil poate fi adoptat până la
împlinirea vârstei majoratului civil, art. 5 alin. (3) din lege, permite adopţia unei
persoane majore, însă numai de către persoana sau familia care a crescut-o în timpul
minorităţii. Dacă această condiţie nu este îndeplinită, adopţia este sancţionată cu
nulitatea absolută.
d) lipsa condiţiilor cerute de lege în persoana adoptatorului;
Tot cu nulitatea absolută se sancţionează şi adopţia încheiată cu nerespectarea
condiţiei ca adoptatorul să aibă capacitate deplină de exerciţiu şi să fie cu cel puţin 18
ani mai în vârstă decât adoptatul. Pentru motive temeinice, instanţa judecătorească
poate încuviinţa adopţia, chiar dacă diferenţa de vârstă dintre adoptat şi adoptatori
este mai mică de 18 ani, dar în nicio situaţie, mai puţin de 15 ani.
104
 e) rudenia în linie dreaptă şi colaterală;
Rudenia în linie dreaptă duce la nulitatea absolută a adopţiei, deşi nu este
expres prevăzută de lege, însă, numai în privinţa adopţiei de către părinţi a propriilor
copii. Adopţia între celelalte rude în linie dreaptă, precum între bunici şi nepoţi, este
permisă.
Este prohibită adopţia între rudele colaterale de gradul al doilea. Încheierea
adopţiei cu încălcarea acestei prevederi legale este sancţionată cu nulitatea absolută.
f) adopţia între soţi;
Deşi adopţia între soţi nu este prohibită în mod expres, în mod unanim, în
literatura juridică se consideră că o astfel de adopţie se sancţionează cu nulitatea
absolută.
g) adopţia a doi soţi sau foşti soţi;
Adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către aceeaşi persoană sau familie este
interzisă.
h) încălcarea scopului adopţiei;
Scopul urmărit prin adopţie este acela al ocrotirii interesului superior al
copilului, respectiv de a-i asigura condiţiile materiale şi morale necesare dezvoltării
sale armonioase. Abaterile de la acest scop, care constituie, aşadar, cauza actului
juridic al adopţiei, sunt sancţionate cu nulitatea absolută.
În practica judiciară, au fost considerate astfel de abateri următoarele:
- adopţia unui copil de către tutorele său, dacă a fost încheiată în scopul

sustragerii tutorelui de la obligaţia de a prezenta periodic dări de seamă;
- adopţia încheiată pentru a obţine avantaje materiale şi a eluda dispoziţiile
legale privind dreptul la moştenire;
- cazul în care adoptatorii au urmărit realizarea unui profit prin munca ce
urmează a o depune adoptatul în gospodăria lor, iar părinţii fireşti au urmărit ca fiica
lor să devină unica moştenitoare a adoptatorilor în vârstă de peste 70 de ani;
- adopţia încheiată pentru ca adoptatorul să obţină o suprafaţă locativă etc.
i) viciile de consimţământ.
Deşi apar destul de rar, dată fiind procedura de încuviinţare a adopţiei, viciile
de consimţământ duc la nulitatea relativă a adopţiei.
Eroarea constituie viciu de consimţământ, numai atunci când poartă asupra
identităţii fizice a adoptatului.
Eroarea asupra naturii actului încheiat este sancţionată cu nulitate absolută, în
acest caz fiind vorba de o eroare obstacol.
Dolul constituie viciu de consimţământ, când provine de la oricare dintre
persoanele chemate să consimtă la adopţie, iar simpla temere reverenţioasă nu
constituie viciu de consimţământ.

4.1.3. Procedura de desfiinţare a adopţiei

Acţiunea în nulitatea sau în anularea adopţiei este de competenţa instanţelor
judecătoreşti, competenţa materială aparţinând tribunalului.
Cauzele privind declararea nulităţii adopţiei se judecă cu citarea:
- adoptatorului sau, după caz, a familiei adoptatoare;
- adoptatului, care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu;
- direcţiei în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului sau, în cazul
adopţiilor internaţionale, a Oficiului.
Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi întotdeauna ascultat.

105
 Hotărârile judecătoreşti privitoare la nulitatea adopţiei, rămase irevocabile, se
comunică Oficiului de către direcţie, în vederea efectuării menţiunilor necesare în
Registrul naţional pentru adopţii.

4.1.4. Efectele desfiinţării adopţiei

Atât nulitatea absolută, cât şi cea relativă produc, în principiu, efecte
retroactive. Totuşi, unele efecte ale adopţiei desfiinţate nu pot fi înlăturate datorită
specificului actului juridic analizat.
Desfiinţarea adopţiei generează următoarele efecte juridice:
a) Rudenia civilă se consideră că nu a existat niciodată;
b) Ocrotirea părintească este redobândită de părinţii fireşti, care vor
exercita drepturile şi îndatoririle părinteşti, referitoare la persoana şi bunurile
copilului, pierdute de adoptator.
Instanţa poate decide, dacă este cazul, instituirea tutelei sau a altor măsuri de
protecţie specială a copilului.
Actele juridice cu caracter patrimonial, încheiate de fostul adoptator cu terţe
persoane în numele adoptatului sau încheiate de adoptat cu încuviinţarea prealabilă a
adoptatorului, rămân neafectate de desfiinţarea adopţiei.
c) Numele fostului adoptat;
Prin desfiinţarea adopţiei, fostul adoptat va redobândi vechiul său nume de
familie. Acest efect se produce doar pentru viitor.
Atâta vreme cât nu există o prevedere expresă, instanţa de judecată nu va
putea încuviinţa ca fostul adoptat să poarte şi pentru viitor numele fostului adoptator.
d) Domiciliul şi locuinţa adoptatului nu vor mai fi la adoptator, după

declararea nulităţii adopţiei.
e) Obligaţia de întreţinere între adoptat şi adoptator încetează însă numai
pentru viitor, fără să se pună problema restituirii a ceea ce, în trecut, s-a prestat.
f) Suprimarea impedimentelor la căsătorie. Impedimentele la căsătorie
izvorâte din adopţie dispar ,odată cu desfiinţarea adopţiei.
g) Cetăţenia adoptatului.
În cazul desfiinţării adopţiei, copilul, cetăţean român, adoptat de un cetăţean
străin, dacă nu a împlinit vârsta de 18 ani, este considerat că nu a pierdut niciodată
cetăţenia română.
Copilul, cetăţean străin, adoptat de un cetăţean român, dacă nu a împlinit 18
ani până la desfiinţarea adopţiei şi dacă domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte
ţara pentru a domicilia în străinătate, este considerat că nu a fost niciodată cetăţean
român. Per a contrario, dacă adoptatul a împlinit 18 ani sau dacă domiciliază în ţară,
chiar şi în cazul în care nu a împlinit această vârstă, acesta va păstra cetăţenia română.

4.2. Desfacerea adopţiei

Conform dispoziţiilor art. 55 coroborate cu cele ale art. 7 alin. (3) lit. a) din
lege, desfacerea adopţiei intervine într-un singur caz, anume atunci când adoptatorul
sau părinţii adoptatori au decedat şi s-a încuviinţat o nouă adopţie. În această situaţie,
adopţia anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii
judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii.

Nu există posibilitatea pronunţării desfacerii adopţiei, ca o sancţiune, pe cale
judecătorească. Dacă prin atitudinea sa, adoptatorul ar pune în primejdie dezvoltarea

106
 adoptatului, soluţia este sancţionarea acestuia prin decăderea din drepturile părinteşti
sau luarea măsurilor speciale de protecţie a copilului.

§5. Adopţia internaţională

Adopţia internaţională vizează două situaţii, şi anume:

- adoptarea unui copil cu domiciliul în România de către o persoană sau
familie cu domiciliul în străinătate, caz în care se aplică dispoziţiile Legii nr.
273/2004;
- adoptarea unui copil cu domiciliul în străinătate de către o persoană sau o
familie cu domiciliul în România, caz în care se aplică dispoziţiile Legii nr. 105/1992.
Adoptarea unui copil - cu domiciliul în România de către o persoană sau o
familie cu domiciliul în străinătate presupune îndeplinirea unei proceduri în care se
cuprind, pe lângă condiţiile generale de fond şi de formă, necesare pentru orice
adopţie naţională, şi anumite cerinţe speciale.

5.1. Cerinţe de fond

În afara condiţiilor generale privind capacitatea, consimţământul, vârsta sau

lipsa rudeniei etc., pentru adopţiile internaţionale, Oficiul Român pentru Adopţii şi
apoi instanţa judecătorească trebuie să verifice şi dacă:
a) adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare care domiciliază
în străinătate este rudă până la gradul al III-lea inclusiv cu copilul pentru care a fost

încuviinţată deschiderea procedurii adopţiei;
Adopţia b) există alte solicitări de adopţie din partea rudelor copilului până la gradul
internaţională IV, cu domiciliul în România. Asupra acestui aspect, direcţia de la domiciliul
copilului va întocmi un raport care va fi analizat de instanţa judecătorească, sesizată
cu cererea de încuviinţare a adopţiei;
c) adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplineşte condiţiile de eligibilitate
pentru adopţie;
- este apt să adopte în conformitate cu legislaţia aplicabilă în statul primitor;
- a beneficiat de consilierea necesară în vederea adopţiei în statul primitor;
- este asigurată urmărirea evoluţiei copilului după adopţie pe o perioadă de cel
puţin 2 ani;
-sunt asigurate servicii postadopţie pentru copil şi familie în statul primitor.
Îndeplinirea de către adoptator a acestor condiţii se atestă de către autoritatea
centrală competentă din statul primitor sau de către organizaţiile sale acreditate şi
autorizate în condiţiile legii.
Numai după ce se face dovada acestor atestate, cererea adopţie este luată în
evidenţă de Oficiul Român pentru Adopţii.

5.2. Cerinţe de formă

Cererile de adopţie, formulate de adoptatorii cu domiciliul în străinătate, se

transmit Oficiului, prin intermediul autorităţii străine competente şi trebuie însoţite de
următoarele documente:
- un raport întocmit de autorităţile competente din statul primitor, cuprinzând
informaţii cu privire la identitatea persoanelor care doresc să adopte, capacitatea şi
aptitudinea lor de a adopta, situaţia lor personală, familială, materială şi medicală,
107
 mediul social, motivele care îi determină să adopte un copil din România, precum şi
cu privire la copiii pe care ar putea să-i primească spre adopţie. Concluziile raportului
vor fi susţinute prin documentele eliberate de autorităţile competente din statul
primitor;
- certificatele de naştere şi căsătorie şi actele de identitate ale persoanelor care
doresc să adopte, în copie legalizată şi însoţite de traducerea lor legalizată în limba
română;
- cazierele judiciare ale persoanelor care doresc să adopte;
- raport medical întocmit separat pentru fiecare adoptator;
- actul din care să rezulte că există garanţia că adoptatul are posibilitatea să
intre şi să locuiască permanent în statul primitor.
Documentele prevăzute mai sus vor fi prezentate în original şi însoţite de
traducerea legalizată în limba română.

5.3. Procedura şi efectele adopţiei internaţionale

Cererea de încuviinţare a adopţiei, însoţită de documentele indicate anterior se

înaintează instanţei judecătoreşti de către Oficiul Român pentru Adopţii.
Oficiul are obligaţia de a se asigura că adoptatul va beneficia în ţara străină de
garanţiile şi normele echivalente acelora existente în cazul unei adopţii naţionale; la
pronunţarea asupra cererii de încuviinţare a adopţiei, instanţa judecătorească va avea
în vedere şi documentul care atestă îndeplinirea acestei obligaţii.

Dispoziţiile procedurale incidente în cazul adopţiei interne se aplică în mod
corespunzător. În plus, în cadrul procesului, va fi citat şi Oficiul Român pentru
Adopţii.
Efectele adopţiei internaţionale sunt identice cu cele ale adopţiei naţionale şi
vizează numele, domiciliul şi locuinţa adoptatului, obligaţia de întreţinere, vocaţia
succesorală şi cetăţenia adoptatului.
Pe baza hotărârii judecătoreşti irevocabile de încuviinţare a adopţiei, Oficiul
eliberează, în termen de 3 zile de la data comunicării acesteia, un certificat care atestă
că adopţia este conformă cu normele Convenţiei de la Haga.
Deplasarea adoptatului din România în statul de domiciliu al adoptatorului sau
al familiei adoptatoare este posibilă, numai atunci când hotărârea de încuviinţare a
adopţiei este irevocabilă. Adoptatul se deplasează numai însoţit de adoptator sau de
familia adoptatoare, în condiţii de siguranţă corespunzătoare nevoilor adoptatului.
Oficiul are obligaţia să urmărească evoluţia copilului şi a relaţiilor dintre
acesta şi părintele sau părinţii săi adoptivi, cel puţin 2 ani după încuviinţarea adopţiei,
prin intermediul autorităţii centrale competente sau al organizaţiei acreditate ori
autorizate din statul de domiciliu al părinţilor adoptivi.
Oficiul trebuie să solicite transmiterea de rapoarte trimestriale autorităţii
centrale competente sau organizaţiei acreditate şi autorizate din statul primitor.

108
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Bacaci Al.; Dumitrache V.C.; Hageanu C., Dreptul familiei, ed. 4, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2009;
2. Emese Fl., Dreptul familiei, ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
3. Filipescu I.P.; Filipescu A.I., Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
4. Lupulescu D.; Lupulescu A.-M., Dreptul familiei, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2007.

TEST DE AUTOEVALUARE

Arătaţi raporturile dintre rudenia firească şi adopţie.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Consideraţi justificată rigoarea cu care legiuitorul a reglementat regimul

juridic al adopţiei internaţionale? Motivaţi.

109
 MODELE DE ÎNTREBĂRI

1. Enumeraţi şi definiţi principiile adopţiei.

2. Învederaţi scopul adopţiei.
3. Care sunt condiţiile de fond cerute de lege pentru adopţie?
4. Care sunt impedimentele la adopţie?Ce efecte generează adopţia?
5. În ce condiţii poate fi desfiinţată adopţia?
6. Care sunt condiţiile adopţiei internaţionale?

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI
Pentru răspunsuri, a se vedea pag. 92-104

110
 CAPITOLUL V
OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE
1. Cuprins
2.Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Modele de teste
9. Răspunsuri la teste

Cuprins:
§ 1. NOŢIUNEA, FUNDAMENTUL ŞI CARACTERELE GENERALE
ALE OBLIGAŢIEI LEGALE DE ÎNTREŢINERE
§ 2. CONDIŢIILE DE EXISTENŢĂ ALE OBLIGAŢIEI DE
ÎNTREŢINERE
§ 3. PERSOANELE ÎNTRE CARE EXISTĂ OBLIGAŢIA LEGALĂ
DE ÎNTREŢINERE
§ 4. ORDINEA ÎN CARE SE DATOREAZĂ ÎNTREŢINEREA
§ 5. DATA DE LA CARE SE ACORDĂ ÎNTREŢINEREA
§ 6. OBIECTUL ŞI ÎNTINDEREA ÎNTREŢINERII
§ 7. STINGEREA OBLIGAŢIEI DE ÎNTREŢINERE

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind problematica obligaţiei

de întreţinere.
Obiective operaţionale: Definirea obligaţiei de întreţinere; analiza detaliată a
condiţiilor de existenţă ale obligaţiei de întreţinere; enumerarea persoanelor vizate de
obligaţia de întreţinere; învederarea ordinii în care se datorează obligaţia de
întreţinere; criteriile de determinare a datei de la care se acordă întreţinerea;
circumscrierea obiectului şi întinderii întreţinerii; învederarea cauzelor ce determină
stingerea obligaţiei de întreţinere.

= 2 ore

111
 §1. Noţiunea, fundamentul şi caracterele generale ale obligaţiei legale de
întreţinere
1.1. Noţiunea obligaţiei legale de întreţinere

Prin obligaţie legală de întreţinere se înţelege îndatorirea stabilită de lege,

între anumite categorii de persoane, de a-şi asigura, la nevoie, întreţinerea, îndatorire
fundamentată pe solidaritatea ce trebuie să existe între persoane apropiate prin
raporturi de familie sau prin raporturi asimilate acestora.

Obligaţia de întreţinere are un caracter mai complex decât simpla obligaţie
alimentară, întrucât, deşi cea dintâi este destinată în principal satisfacerii nevoilor
Definiţia
obligaţiei alimentare ale creditorului obligaţiei, ea nu se limitează numai la acestea, având
legale de menirea de a satisface şi nevoile de locuinţă, tratament medical, precum şi alte
întreţinere necesităţi social-culturale.

1.2. Fundamentul obligaţiei de întreţinere

Aşa cum rezultă din chiar definiţia dată obligaţiei legale de întreţinere,
fundamentul general al acesteia îl constituie sentimentele de solidaritate şi
întrajutorare pe care legiuitorul le circumscrie, în principal, familiei, dar şi altor
raporturi asimilate raporturilor de familie.

Rudenia este considerată unul din principalele izvoare ale obligaţiei de
Fundamentul întreţinere. Uneori, izvorul obligaţiei de întreţinere îl constituie solidaritatea care
obligaţiei există între persoanele care au constituit o familie, precum în cazul foştilor soţi a
legale de căror căsătorie a fost desfăcută prin divorţ şi în cazul foştilor soţi a căror căsătorie a
întreţinere fost anulată.
Afinitatea poate constitui, de asemenea, temeiul obligaţiei de întreţinere.

1.3. Caracterele generale ale obligaţiei de întreţinere

Obligaţia legală de întreţinere este o obligaţie de tip special, configuraţia sa

juridică fiind determinată de scopul pe care este chemată să-l îndeplinească şi anume
asigurarea existenţei celui îndreptăţit la întreţinere. Ea se deosebeşte de obligaţiile din
dreptul comun, cele mai multe reguli care o guvernează fiind derogatorii; ceea ce nu
înseamnă că, în măsura în care dreptul comun nu contravine caracterelor specifice ale
obligaţiei de întreţinere, acesta nu are aplicare.

a) obligaţia de întreţinere este o obligaţie imperativ prevăzută de lege;

Prevederile legale privitoare la obligaţia legală de întreţinere au caracter
imperativ. Legiuitorul a determinat, prin prevederi legale, persoanele între care se
datorează întreţinerea, condiţiile în care se datorează, limitele între care întreţinerea se
stabileşte, ordinea în care persoanele determinate datorează întreţinerea, modul ei de
executare etc.
În principiu, convenţiile şi actele unilaterale de renunţare definitivă la dreptul
de întreţinere nu sunt valabile. Prin excepţie, este valabilă înţelegerea părinţilor cu
privire la contribuţia fiecăruia la cheltuielile impuse de creşterea şi de educarea
copilului minor, dacă prin ea nu se nesocotesc drepturile acestuia.
Renunţarea pentru trecut la întreţinere este valabilă. De asemenea, părintele se
poate obliga să plătească o pensie de întreţinere superioară limitei stabilite de lege, cu

112
 condiţia ca, prin aceasta, să nu se urmărească micşorarea pensiei de întreţinere
cuvenită altui copil.
b) obligaţia de întreţinere are caracter personal;
Caracterul personal al obligaţiei de întreţinere este determinat de faptul că ea
există între anumite categorii de persoane, strict determinate de lege, fiind destinată
satisfacerii nevoilor personale impuse creditorului obligaţiei, de existenţa sa zilnică.

Caracterul personal al acestei obligaţii determină următoarele particularităţi:
- obligaţia legală de întreţinere este incesibilă, atât activ cât şi pasiv, ceea ce
Caracterele înseamnă că cesiunea de creanţă, novaţia prin schimbare de debitor sau stipulaţia
obligaţiei pentru altul sunt incompatibile cu ea;
legale de - obligaţia de întreţinere este netransmisibilă la moştenitori, atât activ, cât şi
întreţinere
pasiv. Cu toate acestea, obligaţia de întreţinere trece la moştenitorii celui care a fost
obligat să întreţină un minor sau care l-a întreţinut fără să fi avut această obligaţie,
dacă părinţii minorului au murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie.
- creanţa de întreţinere poate fi urmărită, până la jumătate din cuantumul
său, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru
copii şi până la o treime pentru orice alte datorii.
- creanţa de întreţinere este exceptată de la regula compensaţiei legale.
S-a decis însă, în practica judiciară, că este admisibilă compensarea
judecătorească, eventual numai în parte, între părinţii divorţaţi, în cazul în care unii
copii minori sunt încredinţaţi unui părinte, iar ceilalţi celuilalt părinte. De asemenea,
s-a decis că nu poate opera compensaţia între obligaţii, din care una priveşte o pensie
de întreţinere datorată copilului minor, iar cealaltă restituirea unei sume de bani fostei
soţii de către părintele căruia i s-a încredinţat copilul. Dacă sunt mai mulţi copii,
pensia de întreţinere se stabileşte numai în sarcina unuia din părinţi, căruia îi revine
obligaţia pensiei celei mai mari, aceasta reducându-se cu echivalentul celei pe care,
celălalt părinte ar urma să o plătească pentru copilul încredinţat acestuia. Dacă sunt
doi copii care au fost încredinţaţi, fiecare câte unui părinte, părintele care realizează
un venit mai mare va fi obligat să contribuie şi el la întreţinerea celuilalt copil, ambii
copii trebuind să beneficieze de posibilităţile materiale mai mari ale unui părinte.
- obligaţia de întreţinere nu poate forma obiectul acţiunii oblice. Cu toate
acestea, creditorii debitorului obligaţiei de întreţinere vor putea cere, pe această cale,
dacă există temeiuri în acest sens, reducerea sau sistarea întreţinerii.
c) obligaţia de întreţinere este de regulă reciprocă;
Obligaţia de întreţinere are caracter reciproc între: soţ şi soţie; părinţi şi copii,
în cazul în care copiii nu sunt minori; între bunici şi nepoţi; între străbunici şi
strănepoţi; între fraţi şi surori; între adoptator şi rudele acestuia, pe de o parte şi
adoptat şi descendenţii săi, pe de altă parte.
Prin excepţie, există însă anumite situaţii, când obligaţia de întreţinere este
unilaterală:
- obligaţia de întreţinere a soţului de rea-credinţă faţă de soţul de bună-
credinţă. Dacă însă ambii soţi au fost de bună-credinţă, obligaţia de întreţinere este
reciprocă;
- obligaţia de întreţinere a soţului vinovat de desfacerea căsătoriei prin divorţ,
faţă de celălalt soţ, după trecerea unui an de la data desfacerii căsătoriei, înainte de
acest moment obligaţia de întreţinere având caracter reciproc;
- obligaţia de întreţinere a soţului divorţat şi recăsătorit faţă de celălalt soţ
divorţat, dar necăsătorit;
- obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copilul minor şi faţă de cel major,
113
 aflat în continuarea studiilor până la vârsta de 25 de ani;
- obligaţia de întreţinere a soţului, care a contribuit la întreţinerea copilului
celuilalt soţ, faţă de acest copil. Dacă întreţinerea a fost acordată cel puţin 10 ani,
aceasta devine reciprocă, întrucât copilul care a beneficiat de astfel de întreţinere
poate fi obligat, la rândul său, la întreţinere în favoarea celui care l-a întreţinut;
- obligaţia de întreţinere a moştenitorului persoanei obligate la întreţinerea
unui minor sau care l-a întreţinut, fără a avea această obligaţie, faţă de acel minor (art.
96 C. fam.);
d) obligaţia de întreţinere este o obligaţie cu executare succesivă;
Această obligaţie se execută prin furnizarea periodică, de regulă lunară, a

sumelor stabilite de instanţa judecătorească, fiind deci, de principiu, interzisă
Caracterele prestarea ei anticipată printr-o sumă globală, pe care debitorul ar înmâna-o
obligaţiei creditorului întreţinerii.
legale de e) obligaţia de întreţinere este o obligaţie variabilă;
întreţinere Întrucât pensia de întreţinere se stabileşte în funcţie de nevoile celui
îndreptăţit să o primească şi de posibilităţile materiale ale celui obligat, elemente
variabile în timp, obligaţia de întreţinere poate fi mărită sau micşorată prin hotărâre
judecătorească.
f) obligaţia de întreţinere este o obligaţie divizibilă;
Obligaţia de întreţinere este de regulă divizibilă, atât activ, cât şi pasiv. În
privinţa divizibilităţii active, art. 92 C. fam. prevede că, atunci când debitorul unic
este obligat a presta întreţinere în favoarea mai multor creditori, instanţa de judecată
poate hotărî, fie ca întreţinerea să se plătească numai unuia dintre ei, fie ca
întreţinerea să se împartă între creditori, de unde concluzia divizibilităţii creanţei, mai
ales că textul nu prevede solidaritatea creditorilor.
În privinţa divizibilităţii pasive, art. 90 C. fam., referindu-se la situaţia când
mai multe persoane sunt obligate să presteze întreţinere aceleiaşi persoane, prevede
că vor contribui la plata întreţinerii, proporţional cu mijloacele de care dispun, de
unde concluzia divizibilităţii creanţei între debitori.
Codul familiei reglementează, cu titlu de excepţie, două cazuri în care
obligaţia de întreţinere este guvernată de regula solidarităţii:
- atunci când părintele are drept la întreţinere de la mai mulţi copii, poate, în
caz de urgenţă, să se îndrepte împotriva oricăruia dintre ei;
- atunci când obligaţia de întreţinere se transmite la moştenitorii persoanei
care a fost obligată la întreţinere, obligaţia devine solidară între moştenitori.
Regula divizibilităţii mai cunoaşte o excepţie, respectiv o obligaţie in solidum,
în sensul că, în cazul părinţilor, copilul are dreptul să ceară de la fiecare părinte
întreţinerea în întregul ei.

§2. Condiţiile de existenţă ale obligaţiei de întreţinere

Condiţiile necesare pentru existenţa obligaţiei de întreţinere trebuie analizate

raportat la persoana creditorului obligaţiei şi deopotrivă la persoana debitorului
acestei obligaţii.

2.1. Condiţiile privitoare la creditorul obligaţiei de întreţinere

114
 Creditorul obligaţiei de în întreţinere trebuie să se afle în nevoie, iar această
stare trebuie să fie determinată de neputinţa acestuia de a obţine un câştig din muncă,
datorită incapacităţii de a munci.

2.1.1. Starea de nevoie a creditorului

O persoană este considerată în nevoie, atunci când nu-şi poate procura cele
necesare existenţei (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, medicamente, nevoi social-
culturale etc.) prin mijloace proprii, fie în totalitate, fie numai în parte.
Se află în nevoie, aşadar, orice persoană care nu poate realiza un câştig din
muncă, datorită incapacităţii sale de a munci. Totuşi, acela care nu realizează
câştiguri din muncă, dar dispune de alte resurse materiale care îi asigură cele necesare
traiului, nu poate fi considerat în nevoie şi nu este îndreptăţit la întreţinere.

La stabilirea stării de nevoie se va ţine seama de situaţia specială a unor
Condiţiile de categorii de persoane, cum este cazul copiilor minori, a soţilor sau a foştilor soţi.
existenţă ale
obligaţiei 2.1.2. Incapacitatea de a munci
legale de Pentru ca o persoană să fie îndreptăţită la întreţinere nu este suficient să se afle
întreţinere în nevoie, ci se cere ca starea de nevoie să fie determinată de incapacitatea de a
munci.
Incapacitatea de muncă poate să aibă multiple cauze, precum: o boală, o
infirmitate congenitală sau datorată unui accident, sarcina şi lehuzia la femei,
bătrâneţea etc. Prin urmare, cel care se află în nevoie datorită viciului sau refuzului
său de a se angaja, nu este îndreptăţit la întreţinere.
Excepţie de la această regulă face, potrivit art. 86 alin. (3) C. fam.,
descendentul minor, a cărui stare de nevoie este prezumată, nefiind nevoie să se
dovedească şi nu trebuie să fie determinată de incapacitatea sa de muncă.
Incapacitatea de muncă poate fi totală sau parţială, permanentă sau temporară
şi trebuie dovedită de cel care pretinde întreţinerea, instanţa de judecată urmând să
aprecieze de la caz la caz. Întrucât stabilirea existenţei şi a gradului ei presupune
cunoştinţe de specialitate, dovada incapacităţii de muncă se va face prin certificate
medicale.
Pentru a fi îndreptăţit la întreţinere, nu este nevoie să existe o incapacitate
totală de muncă, cum nici primirea unei pensii de invaliditate nu exclude acea
persoană de la dreptul de întreţinere, câtă vreme mijloacele de care dispune nu-i sunt
suficiente pentru asigurarea celor necesare traiului.
Dreptul de întreţinere nu este condiţionat, de regulă, de survenirea
incapacităţii de muncă într-un anumit moment, cu excepţia foştilor soţi, în cazul
cărora incapacitatea de muncă trebuie să fi survenit înainte de încheierea căsătoriei, în
timpul acesteia, sau în timp de un an de la desfacerea căsătoriei şi să se datoreze unei
împrejurări în legătură cu căsătoria.

2.2. Condiţii privitoare la debitorul obligaţiei de întreţinere

Pentru ca o persoană să poată fi obligată la întreţinere, se cere ca ea să dispună

de mijloacele necesare.
Legiuitorul nu precizează conţinutul acestei noţiuni, astfel că a rămas în
sarcina doctrinei şi a practicii judecătoreşti să determine ce anume urmează a se
înţelege prin mijloacele debitorului obligaţiei.

115
 Se cuprind în cadrul acestei noţiuni toate resursele materiale ale debitorului
întreţinerii, precum câştigurile din muncă şi alte venituri, bunurile care nu-i sunt
necesare şi ar putea fi înstrăinate pentru asigurarea întreţinerii, dar şi economiile
realizate.
La stabilirea pensiei de întreţinere, se va ţine seama numai de resursele
materiale ale celui obligat la întreţinere, nu şi de cele ale soţului acestuia sau ale altor
persoane cu care locuieşte împreună. De asemenea, urmează a se ţine seama, la
stabilirea posibilităţilor materiale ale debitorului obligaţiei de întreţinere şi de
sarcinile la care acesta trebuie să facă faţă, precum: alte obligaţii de întreţinere,
datorii, greutăţi materiale, care-i afectează mijloacele de care dispune.
În principiu, s-a decis că debitorul obligaţiei de întreţinere, care nu are
mijloacele materiale necesare, dar care este capabil de a munci, nu poate fi scutit de
plata pensiei de întreţinere. Nu va putea fi însă obligat la întreţinere cel care nu

realizează un venit din muncă, datorită unor motive întemeiate, precum: executarea
serviciului militar obligatoriu, executarea unei pedepse privative de libertate, alta
decât pentru abandon de familie, continuarea studiilor la învăţământul de zi etc.
S-a decis, de asemenea, că se vor avea în vedere veniturile nete, realizate în
orice domeniu de activitate, care au caracter de continuitate, adică nu numai salariul
propriu-zis, ci şi sporul de vechime, indemnizaţia de conducere sau alt venit
permanent. Nu se vor avea însă în vedere sporurile speciale precum: sporul pentru
condiţii deosebite de muncă, indemnizaţia de zbor acordată piloţilor de avioane sau
premiile ocazionale.
În cazul ţăranilor cu gospodării individuale sau membrii în diferite asociaţii,
se va ţine seama, la calcularea pensiei de întreţinere, de veniturile în natură şi în bani
realizate în gospodăria personală, sau din alte surse, dacă au caracter de continuitate.
Pentru stabilirea veniturilor debitorului obligaţiei de întreţinere, se poate folosi
orice mijloc de probă, înscrisuri, martori şi chiar ancheta socială efectuată la
domiciliul său.
În cazul în care domiciliul şi locul de muncă al debitorului obligaţiei nu sunt
cunoscute, în practică s-au conturat două soluţii şi anume: fie pensia urmează a fi
solicitată după aflarea locului de muncă sau a veniturilor debitorului, fie se va stabili
o pensie minimă care urmează a fi corectată ulterior, funcţie de noile dovezi ce se vor
administra. Aceasta se va calcula în funcţie de salariul minim pe economia naţională,
stabilit periodic prin hotărâre de guvern.

§3. Persoanele între care există obligaţia legală de întreţinere

Cercul persoanelor între care există obligaţia legală de întreţinere este

determinat de lege. Articolul 86 alin. (1) C. fam. prevede că: „obligaţia de întreţinere
există între soţ şi soţie, părinţi şi copii, cel care adoptă şi adoptat, bunici şi nepoţi,
străbunici şi strănepoţi, fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane anume

prevăzute de lege".
Persoanele între Deşi art. 86 alin. (1) C. fam. nu realizează o enumerare limitativă a
care există persoanelor între care există obligaţia legală de întreţinere şi celelalte categorii
obligaţia legală obligate sunt determinate prin dispoziţii exprese, tot de către legiuitor. Astfel, mai
de întreţinere există obligaţia de întreţinere între foştii soţi, în caz de căsătorie putativă [art. 24 alin.
(1) C. fam.]; între părintele vitreg şi copilul vitreg (art. 87 C. fam.); cel care ia un
copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar, până la stabilirea unei măsuri de
protecţie; între moştenitorul sau moştenitorii persoanei care a fost obligată la
116
 întreţinerea unui minor sau care i-a acordat întreţinere fără a avea obligaţia legală şi
copilul astfel întreţinut (art. 96 C. fam.).

3.1. Obligaţia de întreţinere dintre soţi [art. 86 alin. (1) şi art. 41 alin. (1)
C. fam.)

Când soţii convieţuiesc normal, problema obligaţiei de întreţinere între ei nu

se pune, independent de satisfacerea obligaţiei lor de a contribui, potrivit cu
mijloacele pe care le au, la toate sarcinile căsniciei. Dacă apar neînţelegeri, chiar şi
atunci când nu se introduce acţiunea de divorţ, soţul în nevoie va putea cere obligarea
celuilalt la a-i presta întreţinerea necesară [art. 86 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) C. fam.].
Refuzul unuia dintre soţi de a acorda celuilalt întreţinere poate constitui infracţiunea
de abandon de familie.
Şi în cazul soţului, starea de nevoie este o chestiune de fapt care trebuie
apreciată distinct, pentru fiecare situaţie în parte.
Starea de nevoie nu există atât timp cât soţul care nu realizează venituri are
bunuri proprii sau comune valorificabile. Bunurile comune fiind destinate să
servească sarcinilor comune ale căsniciei, deci şi întreţinerii unuia din soţi, pot fi
chiar împărţite în timpul căsătoriei, pentru acest motiv. Şi în aceste situaţii, se cere o
apreciere corectă a situaţiei, fiind inadmisibil să se pretindă ca, pentru a-şi asigura
întreţinerea, unul din soţi să vândă bunuri strict necesare traiului, ca mobilier,
îmbrăcăminte etc.
Numai acele bunuri care prisosesc unui trai decent pot fi vândute, în cazul în
care nu deţine astfel de bunuri, soţul trebuind a fi considerat în nevoie.
Noţiunea de trai decent trebuie apreciată dinamic şi concret, adică în funcţie
de dezvoltarea generală a societăţii la un moment dat, dar şi de nivelul de trai anterior
al celui care solicită întreţinere şi de nivelul de trai al debitorului obligaţiei, urmând a
se păstra un echilibru între acestea.
Dacă soţii sunt despărţiţi în fapt, cel care se află în nevoie din cauza
incapacităţii de a munci poate pretinde, de la celălalt, o pensie de întreţinere.
În ce priveşte mama care se află în imposibilitate de a munci din cauza
îngrijirii copiilor, s-a precizat că ea va fi îndreptăţită la întreţinere, numai dacă
îngrijirea copiilor nu poate fi făcută de altcineva şi, deci, prezenţa mamei este absolut
necesară. Soţii îşi datorează, în condiţii de drept comun, întreţinere până la rămânerea
irevocabilă a hotărârii de divorţ. Pe durata divorţului, se pot lua, pe cale de ordonanţă
preşedinţială, măsuri vremelnice cu privire la pensia de întreţinere.
În cazul căsătoriei putative, soţul de bună-credinţă are drept la întreţinere tot
în condiţiile dreptului comun, el păstrându-şi, până la rămânerea definitivă a hotărârii
prin care s-a constatat nulitatea, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă.
În ceea ce priveşte ordinea în care se datorează întreţinerea, art. 89 C. fam.
prevede că soţii îşi datorează reciproc întreţinere, înaintea celorlalte persoane
obligate.

3.2. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi

Pentru existenţa acestei obligaţii de întreţinere, se cer a fi îndeplinite

următoarele condiţii:
a) fostul soţ să se afle în nevoie datorită incapacităţii sale de a munci;

b) incapacitatea de muncă trebuie să fi survenit înainte de căsătorie sau în
117
 timpul acesteia. În cazul în care ea a intervenit după desfacerea căsătoriei trebuie să fi
fost determinată de unele împrejurări în legătură cu căsătoria şi să fi intervenit nu mai
târziu de un an de la desfacerea acesteia.
c) fostul soţ, din vina căruia s-a desfăcut căsătoria, este îndreptăţit la
întreţinere numai timp de un an de la desfacerea căsătoriei.
În cazul în care, căsătoria s-a desfăcut din vina ambilor soţi, ei îşi datorează
întreţinere nelimitat în timp.
d) fostul soţ să nu se fi recăsătorit,
Prin recăsătorire însă, fostul soţ nu este absolvit de obligaţia de a presta
întreţinere celuilalt soţ, necăsătorit, dacă acesta îndeplineşte condiţiile legale.
e) Fostul soţ datorează întreţinere dacă are mijloace materiale. Cuantumul
întreţinerii datorate de fostul soţ este, potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. (3) C. fam., de
până la 1/3 din venitul net al fostului soţ. Întreţinerea acordată fostului soţ împreună
cu aceea acordată copiilor sau unui fost soţ dintr-o altă căsătorie, nu poate trece peste
1/2 din veniturile din muncă ale celui ţinut la întreţinere.
Foştii soţi îşi datorează întreţinere la fel ca soţii, fiind situaţi, în privinţa
ordinii, în primul rând, chiar înaintea părinţilor.

3.3. Obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii

Această obligaţie de întreţinere există între părinţi şi copii, atât în cazul în care
copiii sunt minori, cât şi atunci când sunt majori.
În măsura în care minorul însuşi, după împlinirea vârstei de 16 ani, realizează
câştiguri din muncă, el nu mai este considerat în nevoie şi pierde dreptul la întreţinere
din partea părinţilor săi. Mai mult, poate fi chiar obligat la întreţinere în favoarea
părinţilor, dacă aceştia sunt în nevoie.
În cazul copiilor minori, debitori ai obligaţiei de întreţinere sunt părinţii,
indiferent că aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.
Referitor la copilul din căsătorie, problema întreţinerii se pune numai când
relaţiile de familie sunt compromise, iar părinţii sunt despărţiţi în fapt sau chiar
divorţaţi.
Părintele din afara căsătoriei va datora întreţinere, numai dacă s-a stabilit
filiaţia faţă de acesta.
În cazul în care părinţii minorului, ca primii ce datorează întreţinere, din cauze
independente de voinţa lor, nu dispun de mijloace materiale sau acestea sunt
insuficiente, bunicii pot fi obligaţi la întreţinerea minorilor sau alte persoane, conform
ordinii de prioritate stabilită de art. 89 C. fam.
Pentru copilul adoptat, debitor al obligaţiei de întreţinere este adoptatorul şi nu
părinţii fireşti, afară de cazul în care adoptatorul este soţul părintelui firesc al
adoptatului, când ambii sunt ţinuţi a presta întreţinere copilului minor.
La desfacerea adopţiei sau în cazul nulităţii acesteia, părinţii fireşti ai copilului
redobândesc drepturile şi obligaţiile părinteşti, aşadar şi obligaţia de întreţinere.
Părintele decăzut din drepturile părinteşti este, de asemenea, obligat a presta
întreţinerea copilului minor, precum şi adoptatorul decăzut din drepturile părinteşti.
Situaţia este aceeaşi şi în cazul părintelui pus sub interdicţie.

3.3.1. Copiii minori cu regim asemănător celui al descendenţilor

a) minorul la a cărui întreţinere a contribuit soţul părintelui firesc;


118
 Potrivit art. 87 alin. (1) C. fam., „soţul care a contribuit la întreţinerea
copilului celuilalt soţ este obligat să continue a da întreţinere copilului, cât timp
acesta este minor, însă numai dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi sau sunt
în nevoie".
Din analiza prevederilor legale rezultă că, în acest caz, obligaţia de întreţinere
prezintă următoarele caracteristici:
- este concepută ca o continuare a contribuţiei pe care soţul părintelui firesc a
prestat-o copilului minor până atunci;
- această obligaţie are un caracter subsidiar, întrucât soţul părintelui firesc este
obligat, numai dacă părinţii fireşti ai copilului au murit, sunt dispăruţi ori sunt în
nevoie;
- obligaţia este datorată numai până la majoratul copilului, după această dată
el pieryând dreptul la întreţinere, chiar dacă îndeplineşte condiţiile generale cerute de
lege pentru a primi întreţinere;
- dispoziţiile legale care instituie această obligaţie au un caracter imperativ,
instanţa neputând refuza acordarea pensiei, cât timp condiţiile prevăzute de lege sunt
îndeplinite;
- în cazul în care copilul minor a fost întreţinut cel puţin 10 ani de către
soţul părintelui său firesc şi acesta din urmă este îndreptăţit la întreţinere în condiţiile
alin. (1) al art. 87 C. fam., obligaţia devenind reciprocă.
La calculul celor 10 ani trebuie luată în considerare, numai perioada în care
părintele vitreg a întreţinut singur minorul.
b) minorul îndreptăţit la întreţinere în baza art. 96 C. fam.;
Articolul 96 C. fam. prevede că „moştenitorul persoanei care a fost obligată la
întreţinerea unui minor sau i-a dat întreţinere fără a avea obligaţia legală, este ţinut, în
măsura valorii bunurilor moştenite, să continue întreţinerea, dacă părinţii minorului
au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreţinut este
minor. În cazul în care sunt mai mulţi moştenitori, obligaţia este solidară, fiecare
dintre ei contribuind proporţional cu valoarea bunurilor moştenite".
Caracteristicile acestei obligaţii sunt următoarele:
- debitorul obligaţiei este moştenitorul sau moştenitorii universali sau cu titlu
universal ai celui care a avut obligaţia legală de întreţinere sau care a acordat
întreţinere minorului, fără a avea această obligaţie;
- obligaţia există numai în măsura valorii bunurilor moştenite;
- obligaţia are un caracter subsidiar, existând numai dacă părinţii minorului au
murit, sunt dispăruţi sau în nevoie;

- obligaţia există numai pe timpul minorităţii copilului;
- în cazul mai multor moştenitori, obligaţia este solidară;
- obligaţia are caracter imperativ.
c) copilul major aflat în continuarea studiilor.
Din dispoziţiile art. 86 alin. (3) C. fam., conform cărora „descendentul, cât
timp este minor, are drept la întreţinere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află",
rezultă, per a contrario, că descendentul major este îndreptăţit la întreţinere, numai
dacă se află în nevoie din cauza incapacităţii de a munci.
Această interpretare a fost însă înlăturată de Tribunalul Suprem care, prin
decizii de îndrumare, a statuat că, prin incapacitate de muncă, trebuie înţeleasă şi o
„incapacitate care derivă din satisfacerea unor cerinţe de ordin social", cum ar fi
urmarea unei forme de învăţământ sau pregătire profesională. În consecinţă,

119
 descendentul major aflat în continuarea studiilor este îndreptăţit la întreţinere din
partea părinţilor săi, însă numai până la vârsta de 25 de ani.

3.3.2. Obiectul obligaţiei de întreţinere

Obiectul obligaţiei de întreţinere cuprinde asigurarea mijloacelor necesare
traiului, cheltuielile pentru creşterea, educarea şi pregătirea profesională a copiilor.
Obiectul întreţinerii faţă de copilul major, aflat în continuarea studiilor este identic.
Starea de nevoie a copilului minor şi a celui major aflat în continuarea
studiilor are un conţinut mai larg decât are, în general, pensia de întreţinere, urmând a
răspunde, în limitele legii, tuturor necesităţilor impuse de creşterea, de educarea şi de
formarea profesională a copilului.

3.3.3. Data de la care se datorează întreţinerea

În principiu, întreţinerea se acordă de la data cererii de chemare în judecată,
deşi dreptul la întreţinere se naşte din momentul îndeplinirii condiţiilor cerute de lege,
adică nevoia creditorului şi posibilitatea materială a debitorului.
În caz de divorţ, instanţa de judecată va acorda pensie de întreţinere copiilor
minori, chiar dacă aceasta nu s-a cerut.
Ca regulă generală, întreţinerea se acordă numai pentru viitor. Prin excepţie,
se poate acorda pensie de întreţinere şi pentru trecut, dacă neintroducerea acţiunii este
imputabilă debitorului întreţinerii, de exemplu, acesta şi-a schimbat domiciliul, iar
noua sa adresă nu a putut fi aflată sau dacă creditorul dovedeşte că a făcut datorii
pentru a se putea întreţine.
Pensia poate fi majorată sau redusă în funcţie de modificarea condiţiilor avute
în vedere la stabilirea ei. Obligaţia de întreţinere încetează când copilul a împlinit 18
ani sau după împlinirea acestei vârste, la terminarea studiilor, dar numai după vârsta
de 25 de ani. Înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, obligaţia încetează dacă se
dovedeşte că minorul lucrează şi, obţinând venituri îndestulătoare, nu mai este în
nevoie sau în cazul în care debitorul obligaţiei, independent de culpa sa, nu mai are
mijloacele materiale necesare.

3.3.4. Cuantumul obligaţiei de întreţinere

Atunci când este vorba de părinte sau cel care adoptă, în alin. (3) al art. 94 C.
fam., se stabilesc limitele maxime, raportat la câştigul din muncă, până la care se
poate stabili pensia de întreţinere. Astfel, pentru un copil, limita maximă este de 1/4,
pentru doi copii de 1/3, iar pentru trei sau mai mulţi copii de 1/2 din câştigul din
muncă. Nu se poate coborî sub aceste plafoane, decât în cazuri excepţionale, ca de
exemplu, atunci când părintele are şi alte sarcini familiale care-i grevează veniturile.
Atunci când debitorul obligaţiei de întreţinere are şi alte mijloace materiale, în
afara câştigului din muncă, pensia se va calcula avându-se în vedere şi aceste
mijloace, putându-se, deci, stabili o pensie peste plafoanele arătate mai sus. Instanţa
de judecată poate stabili o pensie mai mare decât plafoanele legale, dacă debitorul
pensiei se oferă a o plăti, iar aceasta nu aduce atingere intereselor altor persoane
îndreptăţite la întreţinere.
La stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere, instanţele judecătoreşti

urmează a avea în vedere veniturile nete ale ambilor părinţi, întrucât ambii sunt
debitori ai întreţinerii. Cu toate acestea s-a decis că, atunci când se constată că
părintele căruia i s-a încredinţat copilul este în măsură să-i asigure condiţiile
materiale necesare pentru creştere şi educare, se poate încuviinţa învoiala părinţilor,
120
 în sensul scutirii temporare a celuilalt părinte de plata pensiei de întreţinere sau
obligarea sa la plata unei pensii mai mici.
Instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere la stabilirea cuantumului pensiei
de întreţinere, numai veniturile cu caracter de permanenţă.
Atunci când părintele, deşi apt de muncă, nu poate plăti pensia de întreţinere,
datorită unor motive întemeiate, bunăoară când este student la învăţământul de zi,
instanţa nu-l va putea obliga la plată, deoarece el nu este în măsură să-şi execute
obligaţia. Celălalt părinte are însă posibilitatea să se îndrepte cu acţiune împotriva
persoanelor care datorează în subsidiar întreţinere, potrivit art. 89 C. fam. Totuşi,
părintele poate fi obligat la plata pensiei de întreţinere, chiar dacă nu este încadrat în
muncă, dacă este apt să lucreze.
Practic, cotele prevăzute de lege se raportează la venitul mediu obţinut de
debitorul întreţinerii, în ultimele 6 luni anterioare obligării la plată.

3.3.5. Compensarea creanţei de întreţinere

Creanţa de întreţinere este exceptată de la compensaţia legală, prevăzută de
art. 1147 pct. 3 C. civ., datorită caracterului ei personal.
Cu toate acestea, în cazul în care există mai mulţi copiii, dintre care unii sunt
încredinţaţi unui părinte, iar ceilalţi altui părinte, s-a admis posibilitatea unei
compensaţii parţiale, în sensul că se compensează pensiile de întreţinere, datorate de
fiecare părinte, cu pensiile pentru copiii aflaţi la celălalt.
Nu se pot compensa însă creanţe de altă natură, cu creanţa întreţinerii.
Părinţii pot, dacă nu sunt divorţaţi, să se înţeleagă cu privire la întinderea
obligaţiei de întreţinere datorată copiilor minori.
Părintele nu poate renunţa la pensia de întreţinere cuvenită copilului, întrucât
dreptul nu este al său, ci al copilului (art. 106, art. 125 şi art. 129 C. fam.). Totuşi,
părinţii se pot înţelege în sensul scutirii temporare a unuia dintre ei de plata pensiei de
întreţinere sau unul să fie obligat la o pensie de întreţinere mai mică, cu singura
condiţie ca instanţa să constate că celălalt părinte este în măsură să-i asigure
minorului condiţiile materiale necesare pentru creştere şi educare.
Părinţii pot conveni să convertească prestaţiile periodice ale obligaţiei de
întreţinere în consemnarea unei sume globale, calculată pentru întreaga perioadă
stabilită de instanţă.

3.3.6. Caracterul in solidum al obligaţiei de întreţinere

Obligaţia de întreţinere a copiilor minori de către părinţi este o obligaţie in
solidum, în sensul că ambii părinţi sunt obligaţi în comun la întreţinere, fiecare
urmând să contribuie proporţional cu mijloacele sale. Fiecare părinte poate fi urmărit
pentru întreaga întreţinere, el putând apoi să se întoarcă cu acţiune în regres împotriva
celuilalt părinte, pentru partea care îi revine. Dacă unul din părinţi este lipsit de
mijloace materiale, celălalt este obligat să suporte în întregime obligaţia de

întreţinere. Situaţia este identică, atunci când unul dintre părinţi moare.

3.3. Obligaţia de întreţinere între adoptator şi adoptat

Obligaţia de întreţinere între adoptat şi adoptatori este supusă, prin asimilare,

regulilor privind întreţinerea dintre părinţi şi copii.
După desfiinţarea adopţiei, fostul adoptator nu mai poate fi obligat să asigure
întreţinere fostului adoptat.
121
 3.4. Obligaţia de întreţinere între bunici şi nepoţi, între străbunici şi
strănepoţi

Obligaţia de întreţinere între bunici şi nepoţi, străbunici şi strănepoţi există în

condiţiile stabilite de art. 86 alin. (1) şi art. 89 C. fam. Obligaţia de întreţinere a
nepoţilor şi strănepoţilor de către bunici şi străbunici are un caracter subsidiar faţă de
aceea a părinţilor, în sensul că ei sunt ţinuţi la prestarea întreţinerii, numai dacă
părinţii sunt incapabili de muncă sau în imposibilitate de a munci. Instanţa trebuie să
ţină seama, la stabilirea cuantumului întreţinerii, de faptul că bunicii materni sunt
ţinuţi la plata întreţinerii, în aceeaşi măsură ca şi cei paterni.

3.5. Obligaţia de întreţinere între fraţi şi surori

Între aceste categorii de rude colaterale, există obligaţia de întreţinere,

indiferent că sunt rezultaţi din căsătorie, din afara ei sau din adopţie.

§4. Ordinea în care se datorează întreţinerea

Vocaţia la întreţinere va produce efecte în privinţa persoanelor obligate,

numai în ordinea stabilită de lege.
Potrivit art. 98 C. fam. întreţinerea se datorează în ordinea următoare:
a) soţii îşi datorează întreţinere, înaintea celorlalţi obligaţi;
b) descendentul este obligat la întreţinere, înaintea ascendentului, iar dacă sunt
mai mulţi descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad apropiat, înaintea celui
mai îndepărtat;
c) cel care adoptă este obligat la întreţinere înaintea părinţilor fireşti;
d) fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere, după părinţi, însă înaintea
bunicilor.
În situaţia specială, când adoptatorul este soţul părintelui firesc al adoptatului,
obligaţia de întreţinere a adoptatului revine, în egală măsură, părintelui firesc şi
adoptatorului.

4.1. Ordinea între celelalte categorii de persoane obligate la întreţinere

Ordinea în a) Foştii soţi îşi datorează întreţinere, la fel ca soţii, înaintea oricăror alte
care se persoane, atât în caz de divorţ, cât şi în caz de căsătorie putativă.
datorează b) Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ şi moştenitorul
obligaţia sau moştenitorii celui care a fost obligat la întreţinerea unui minor sau care a prestat
legală de întreţinere fără a avea o astfel de obligaţie, sunt obligaţi la întreţinere cât timp copilul
întreţinere este minor şi numai dacă părinţii lui fireşti au murit, sunt dispăruţi ori în nevoie.
Aşadar, obligaţia acestor persoane se situează după cea a părinţilor fireşti.

4.2. Situaţia persoanelor concomitent obligate sau îndreptăţite la

întreţinere
Pentru situaţia în care mai multe persoane sunt obligate la întreţinerea
aceleiaşi persoane, art. 90 alin. (1) din C. fam. adoptă principiul divizibilităţii
obligaţiei de întreţinere. Divizarea întreţinerii se face după mijloacele pe care cei
ţinuţi la întreţinere le au şi nu în mod egal.
122
 De la acest principiu există excepţiile de solidaritate şi anume:
- părintele care are drept la întreţinere de la mai mulţi copii poate, în caz de
urgenţă, să pornească acţiunea numai împotriva unuia dintre ei. Copilul obligat la
plată are dreptul de a se întoarce împotriva celorlalţi obligaţi pentru partea fiecăruia;
- moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care
i-a dat întreţinere fără a avea această obligaţie legală sunt ţinuţi solidar la întreţinerea
minorului, dacă părinţii lui au murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie. Fiecare
moştenitor va contribui, proporţional cu valoarea bunurilor moştenite, iar cel obligat
la plata întregii întreţineri a minorului în baza obligaţiei solidare, are drept de regres
împotriva celorlalţi moştenitori.
- dacă o singură persoană are mijloace şi este ţinută să presteze întreţinerea la
mai multe persoane îndreptăţite, ea va acorda întreţinere tuturor acestora. Dacă însă
debitorul nu are mijloacele necesare pentru a face faţă tuturor creditorilor, instanţa de
judecată poate hotărî, fie ca întreţinerea să se plătească unei singure persoane, fie
împărţirea sumei ce debitorul o poate presta între toate persoanele îndreptăţite. Cel ale
cărui nevoi nu au fost astfel acoperite, va putea cere completarea întreţinerii, de la
persoanele obligate în ordinea stabilită de lege.

§5. Data de la care se acordă întreţinerea

Obligaţia de întreţinere devine activă în momentul în care este cerută. Pensia

de întreţinere se datorează, aşadar, de la data cererii de chemare în judecată, debitorul
fiind pus prin aceasta în întârziere şi nu de la data pronunţării hotărârii sau a
rămânerii definitive a acesteia. Dacă cererea de pensie se face oral în cursul
dezbaterilor, pensia se datorează de la data formulării cererii. Aşadar, de regulă,
pensia de întreţinere se acordă numai pentru viitor.
De la regula enunţată mai sus există însă unele excepţii. Astfel, se poate
acorda pensie de întreţinere şi pentru trecut, atunci când neintroducerea acţiunii este

imputabilă debitorului întreţinerii, precum în situaţia în care debitorul a promis că va
Data de la plăti de bunăvoie întreţinerea, însă n-a făcut-o sau când acesta şi-a schimbat
care se acordă domiciliul care, cu toate demersurile făcute, a rămas necunoscut creditorului sau când
întreţinerea creditorul dovedeşte că a făcut datorii pentru a se putea întreţine.
În caz de divorţ, instanţa fiind obligată să se pronunţe, chiar dacă nu s-a cerut,
asupra contribuţiei fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, de educare şi de
învăţătură ale copilului, va acorda pensie de întreţinere de la data introducerii acţiunii
de divorţ.
În cazul în care se stabileşte domiciliul minorului la părintele reclamant, dar
copilul se află la părintele pârât, întreţinerea urmează a se stabili din momentul luării
măsurii şi nu de la data introducerii acţiunii. Dacă, însă, minorul se află, în fapt, la
reclamant, pensia se va acorda de la data introducerii acţiunii.

§6. Obiectul şi întinderea întreţinerii

6.1. Obiectul întreţinerii

Legiuitorul nu determină în mod expres obiectul obligaţiei de întreţinere, dar

el este conturat în practica judiciară şi în doctrină, ca desemnând acele elemente cum
sunt: alimente, îmbrăcăminte, locuinţă, mijloace necesare satisfacerii nevoilor social-
culturale, medicamente şi asistenţă medicală la nevoie, care împreună sunt de natură
să asigure existenţa unui om. Conţinutul obiectului întreţinerii comportă o anume
123
 specificitate, raportat la categoria de persoane la care ne referim. Spre exemplu, în
cazul copiilor minori, obiectul întreţinerii cuprinde, pe lângă elementele arătate mai
sus şi mijloacele necesare pentru educarea, învăţătura şi pregătirea lor profesională.

6.2. Întinderea obligaţiei de întreţinere

În privinţa întinderii obligaţiei de întreţinere, legiuitorul precizează factorii în

funcţie de care se poate face o primă aproximare, anume nevoia celui care o cere şi
mijloacele celui care urmează a o plăti. În cazul în care întreţinerea se datorează de
părinte sau de cel care adoptă, sunt stabilite plafoanele maxime până la care instanţele
pot stabili pensia de întreţinere. Astfel, pentru un copil, întreţinerea se stabileşte până
la 1/4 din câştigul din muncă, pentru doi copii până la 1/3 şi până la 1/2 din câştigul
din muncă pentru trei sau mai mulţi copii. Întreţinerea pe care şi-o datorează foştii
soţi se stabileşte până la 1/3 din veniturile din muncă ale soţului obligat la plata ei,
dar această întreţinere nu va putea depăşi, împreună cu aceea datorată copiilor,
jumătate din venitul net din muncă al soţului obligat.
Limitele maxime stabilite de legiuitor se referă numai la câştigul din muncă al
debitorului întreţinerii, ceea ce înseamnă că, atunci când acesta are şi alte surse de
venit, instanţele judecătoreşti vor putea depăşi aceste cote. La fel şi atunci când
părintele debitor se obligă să plătească o pensie mai mare, fără a prejudicia însă pe
alţi creditori.
Cotele stabilite de legiuitor, fiind limita maximă până la care pensia poate fi
stabilită, înseamnă că instanţele judecătoreşti pot stabili pensia de întreţinere sub
aceste cote, dacă aceasta este în măsură să acopere nevoile copilului, precum în cazul
în care copilul are venituri proprii, când o parte din cheltuieli sunt suportate de şcoală,
sau celălalt părinte are posibilităţi mai mari.
Atunci când pensia de întreţinere se stabileşte pentru mai mulţi copii, aceasta
nu se va stabili global pentru toţi copiii, ci separat pentru fiecare copil în parte,
întrucât nevoile copiilor sunt diferite şi, de asemenea, datele până la care pensia se
datorează. Prin excepţie, se poate însă fixa şi o sumă globală, atunci când nevoile
copiilor sunt asemănătoare.
Cei doi factori în funcţie de care se stabileşte pensia de întreţinere, nevoile
celui care o cere şi mijloacele debitorului, trebuie analizaţi, nu izolat, ci în corelaţia
care trebuie să existe între ei.
Instanţele judecătoreşti vor stabili contribuţia persoanelor obligate la
întreţinere, în raport de venitul mediu realizat în ultimele 6 luni.

6.3. Modificarea întinderii întreţinerii

Obiectul şi Modificarea întinderii întreţinerii este determinată de schimbările survenite cu
întinderea privire la mijloacele celui care o datorează sau cu privire la nevoia celui care o
întreţinerii primeşte. Articolul 94 alin. (2) C. fam. prevede că „instanţa judecătorească va putea
mări sau micşora obligaţia de întreţinere sau hotărî încetarea ei, după cum se schimbă
mijloacele celui care dă întreţinerea sau nevoia celui care o primeşte".
Modificări se pot produce, nu numai cu privire la aceste elemente în sine, ci şi
prin mărirea sau micşorarea numărului de persoane îndreptăţite la întreţinere din
partea aceluiaşi debitor. Întrucât schimbările care survin cu privire la elementele care
stau la baza întreţinerii pot să fie temporare sau definitive şi modificările pensiei de
întreţinere pot fi pe o durată determinată.
124
 Majorarea cuantumului pensiei de întreţinere are loc pe data introducerii
cererii, cu excepţia situaţiei când întârzierea introducerii ei se datorează culpei
debitorului.
Reducerea sau încetarea obligaţiei de plată a pensiei are loc pe data ivirii
cauzei care a determinat această măsură, atâta timp cât debitorul n-a fost urmărit în
temeiul hotărârii prin care s-a stabilit pensia de întreţinere.
Atunci când dispare nevoia creditorului întreţinerii sau debitorul nu mai are
mijloacele necesare pentru plata ei, instanţa judecătorească poate hotărî sistarea plăţii
pensiei de întreţinere. În practica judecătorească s-a hotărât, de pildă, sistarea plăţii
pensiei de întreţinere în cazul în care debitorul însuşi a devenit incapabil de muncă.
Instanţele judecătoreşti trebuie sa aprecieze, de la caz la caz, în funcţie de
raportul dintre cele două elemente care stau la baza întreţinerii, dacă este cazul să
sisteze plata pensiei de întreţinere sau numai să reducă cuantumul acesteia.

§7. Executarea obligaţiei de întreţinere

7.1. Felul executării

Obligaţia de întreţinere se execută fie în natură, prin furnizarea elementelor

necesare traiului ca hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, cele necesare îngrijirii sănătăţii, fie
prin echivalent, adică prin prestarea unei sume de bani. Se poate însă stabili un sistem
mixt de executare, parte din obligaţie executându-se în natură, parte în bani. Felul şi
modalităţile de executare se vor stabili, de la caz la caz, de către instanţa
judecătorească, tot prin aprecierea nevoilor celui în drept la întreţinere şi a
posibilităţilor celui ţinut a o presta.
Felul executării se poate stabili şi prin învoiala dintre debitorul şi creditorul
obligaţiei, cu condiţia ca instanţa de judecată să constate că ea corespunde nevoilor
reale de asigurare a existenţei celui îndreptăţit la întreţinere. Odată stabilit felul

executării, acesta poate fi modificat ca urmare a schimbării împrejurărilor iniţiale.
Executarea în natură sau parţial în natură a obligaţiei de întreţinere poate fi
Executarea
obligaţiei de determinată, fie de situaţia creditorului obligaţiei, precum în cazul copilului de vârstă
întreţinere fragedă, când executarea în natură este cea indicată, fie de posibilităţile debitorului
obligaţiei ca, de pildă, în cazul ţăranilor cu gospodării individuale, care obţin de aici
produsele necesare traiului zilnic.

7.2. Modul de executare

Fiind destinată asigurării existenţei celor îndreptăţiţi la întreţinere şi aflaţi în

nevoie, întreţinerea este, prin natura ei, o obligaţie de executare succesivă, prin
prestarea la anumite intervale de timp, de regulă lunar, a celor necesare traiului, când
executarea se face în natură sau a sumelor de bani stabilite, când executarea se face
prin echivalent.
S-a admis totuşi înlocuirea modului de executare succesivă a obligaţiei de
întreţinere, printr-o executare unică, respectiv plata unei sume globale, dar numai cu
asigurarea garanţiilor că această sumă va fi folosită periodic pentru satisfacerea
nevoilor creditorului întreţinerii. În funcţie de nevoile creditorului şi de mijloacele
debitorului, obligaţia poate consta şi în furnizarea unei locuinţe corespunzătoare.

§8. Stingerea obligaţiei de întreţinere

125
 Sunt cauze care determină stingerea obligaţiei de întreţinere următoarele:
- desfiinţarea, desfacerea şi încetarea căsătoriei;
- recăsătorirea fostului soţ îndreptăţit la întreţinere;
- nulitatea şi desfacerea adopţiei;
- dispariţia stării de nevoie a celui îndreptăţit la întreţinere sau a mijloacelor
celui obligat;
- încetarea din viaţă a creditorului sau a debitorului întreţinerii, cu excepţia
situaţiei reglementate de art. 96 C. fam., când obligaţia se transmite pasiv la

moştenitorii debitorului întreţinerii;
- expirarea termenului pentru care obligaţia de întreţinere a fost prevăzută de
Stingerea
obligaţiei de lege;
întreţinere - executarea obligaţiei, ca modalitate de stingere a obligaţiilor în general.
În unele cazuri, odată cu stingerea unor obligaţii de întreţinere iau naştere sau
pot lua naştere noi obligaţii de întreţinere, fie între aceleaşi persoane, fie între una din
ele şi alte persoane. De pildă, odată cu încuviinţarea adopţiei, se stinge obligaţia de
întreţinere între părinţii fireşti şi copil şi apare o nouă obligaţie între adoptator şi
copil.
Unele cauze duc la încetarea definitivă a obligaţiei de întreţinere, altele,
precum lipsa mijloacelor materiale ale debitorului, determină numai încetarea
temporară a acesteia.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Bacaci Al.; Dumitrache V.C.; Hageanu C., Dreptul familiei, ed. 4, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2009;
2. Emese Fl., Dreptul familiei, ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
3. Filipescu I.P.; Filipescu A.I., Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
4. Lupulescu D.; Lupulescu A.-M., Dreptul familiei, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2007.

126
 TEST DE AUTOEVALUARE

Obligaţia legală de întreţinere are un caracter judiciar?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Consideraţi că aria persoanelor căreia este circumscrisă obligaţia legală

de întreţinere ar trebui extinsă sau ajustată? Motivaţi.

MODELE DE ÎNTREBĂRI

1. Ce caractere juridice prezintă obligaţia legală de întreţinere?

2. Care sunt condiţiile de existenţă ale obligaţiei legale de întreţinere?
3. Care sunt persoanele între care există obligaţia legală de întreţinere?
4. Care este data de la care se acordă întreţinere?
5. Care sunt cauzele care atrag stingerea obligaţiei legale de întreţinere.

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

Pentru răspunsuri, a se vedea pag. 108-122

127
 CAPITOLUL VI
OCROTIREA MINORULUI

1. Consideraţii generale
2. Ocrotirea părintească
3. Ocrotirea alternativă
4. Bibliografie selectivă
5. Temă de reflecţie
6. Modele de teste
7. Răspunsuri la teste

Cuprins:
§ 1. CONSIDERAŢII GENERALE
§ 2. OCROTIREA PĂRINTEASCĂ
§ 3. OCROTIREA ALTERNATIVĂ

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind problematica ocrotirii

minorului.
Obiective operaţionale: Beneficiarii dispoziţiilor acestei legi; Principiile
ocrotirii; Instituţii şi servicii; Ocrotirea părintească; tutela minorului; curatela; Măsuri
de protecţie specială.

= 2 ore

128
 §1. CONSIDERAŢII GENERALE

1. Reglementare

Metodele de protecţie şi promovare a drepturilor copilului constituie obiectul

de reglementare a Legii nr.272/20045. De asemenea, trebuie avute în vedere regulile
instituite de C. fam.

2. Beneficiarii dispoziţiilor acestei legi

Potrivit art.3 din sus-menţionata lege, beneficiarii protecţiei sunt:

2.1. copiii - cetăţeni români aflaţi pe teritoriul României,
2.2. copiii - cetăţeni români aflaţi în străinătate,
2.3. copiii fără cetăţenie aflaţi pe teritoriul României,
2.4. copiii care solicită sau beneficiază de o formă de protecţie în condiţiile
reglementărilor legale privind statutul şi regimul refugiaţilor în
România,
2.5. copiii cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul României în situaţii de urgenţă
constatate de către autorităţile publice române competente.

3. Principiile ocrotirii

Prioritatea principiului interesului superior al copilului este consacrată de

dispoziţiile art.2 alin.1 - alin.3 din Legea nr.272/2004. Celelalte principii consacrate
în materia respectării şi garantării drepturilor copilului sunt următoarele:
- egalitatea şanselor şi nediscriminarea,
- responsabilizarea părinţilor cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea
obligaţiilor părinteşti,
- primordialitatea responsabilităţii părinţilor cu privire la respectarea şi
garantarea drepturilor copilului,
- descentralizarea serviciilor de protecţie a copilului, intervenţia multisectorială
şi parteneriatul dintre instituţiile publice şi organismele private autorizate,
- asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil,
- respectarea demnităţii copilului,
- ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de
vârsta şi de gradul său de maturitate,
- asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea
copilului, ţinând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică,
în cazul luării unei măsuri de protecţie,
- celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil,
- asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi exploatării copilului,
- interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în
corelaţie cu ansamblul reglementărilor din această materie.
Aceste principii trebuie coroborate cu cele instituite de Codul familiei:
principiul exercitării drepturilor părinteşti numai în interesul copiilor, principiul
egalităţii părinţilor în privinţa drepturilor şi îndatoririlor faţă de copiii minori,

5
Publicată în M. Of., partea I, nr.557/23.06.2004.
129
asimilarea deplină a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie, precum şi a
adoptatului cu copilul firesc, principiul independenţei patrimoniale dintre părinţi şi
copii, principiul realizării ocrotirii părinteşti sub îndrumarea şi controlul efectiv,
respectiv, permanent, al autorităţii tutelare.

4. Instituţii şi servicii

Instituţiile şi serviciile cu atribuţii în materia protecţiei copilului sunt

organizate atât la nivel central, cât şi la nivel local. La nivel central, Autoritatea
Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, organ de specialitate al
administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, aflat în subordinea
Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei. De asemenea, instituţia
Avocatul Poporului este implicată în apărarea drepturilor şi libertăţilor copilului în
raporturile acestuia cu autorităţile publice.
La nivel local, în subordinea consiliului judeţean, respectiv, a consiliilor
locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, funcţionează Comisia pentru protecţia
copilului, ca organ de specialitate al acestora, fără personalitate juridică. Atribuţiile
respectivei comisii, instituite exemplificativ de art.104 alin.1 din Legea nr.272/2004,
sunt următoarele:
 stabilirea încadrării în grad de handicap şi orientarea şcolară a
copilului;
 pronunţarea cu privire la propunerile referitoare la stabilirea unei
măsuri de protecţie specială a copilului;
 soluţionarea cererilor privind eliberarea atestatului de asistent material.
Funcţiile serviciului public specializat pentru protecţia copilului, precum şi
funcţiile serviciului public de asistenţă socială au fost preluate de Direcţia generală
de asistenţă socială şi protecţia copilului. Această direcţie este o instituţie publică cu
personalitate juridică înfiinţată în subordinea consiliului judeţean, respectiv a
consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti.
Pentru prevenirea separării copilului de părinţii săi, precum şi pentru
realizarea protecţiei speciale a copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii
săi, se organizează şi funcţionează următoarele tipuri de servicii:
a) servicii de zi;
b) servicii de tip familial;
c) servicii de tip rezidenţial.
a. Serviciile de zi sunt acele servicii prin care se asigură menţinerea, refacerea
şi dezvoltarea capacităţilor copilului şi ale părinţilor săi, pentru depăşirea situaţiilor
care ar putea determina separarea copilului de familia sa.
Accesul la aceste servicii se realizează în baza planului de servicii sau, după
caz, a planului individualizat de protecţie, în condiţiile prezentei legi.
b. Serviciile de tip familial sunt acele servicii prin care se asigură, la
domiciliul unei persoane fizice sau familii, creşterea şi îngrijirea copilului separat,
temporar sau definitiv, de părinţii săi, ca urmare a stabilirii în condiţiile prezentei legi
a măsurii plasamentului.
c. Serviciile de tip rezidenţial sunt acele servicii prin care se asigură protecţia,
creşterea şi îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi, ca
urmare a stabilirii în condiţiile prezentei legi a măsurii plasamentului.

130
 Fac parte din categoria serviciilor de tip rezidenţial centrele de plasament şi
centrele de primire a copilului în regim de urgenţă. Sunt considerate servicii de tip
rezidenţial şi centrele maternale.
Serviciile de tip rezidenţial care aparţin autorităţilor administraţiei publice se
organizează numai în structura direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia
copilului, în regim de componente funcţionale ale acestora, fără personalitate juridică.
Serviciile de tip rezidenţial se organizează pe model familial şi pot avea
caracter specializat în funcţie de nevoile copiilor plasaţi.
Pentru asigurarea prevenirii separării copilului de părinţii lui, consiliile locale
ale municipiilor, oraşelor, comunelor şi sectoarelor municipiului Bucureşti au
obligaţia să organizeze, în mod autonom sau prin asociere, servicii de zi, potrivit
nevoilor identificate în comunitatea respectivă.
În situaţia în care consiliul local nu identifică resurse financiare şi umane
suficiente pentru a organiza serviciile de zi, la cererea acestuia, consiliul judeţean va
asigura finanţarea necesară înfiinţării acestor servicii. Consiliul local asigură
finanţarea cu până la 50% a cheltuielilor de funcţionare a acestor servicii, cota-parte
şi cuantumul total al acestor cheltuieli fiind stabilite anual prin hotărâre a consiliului
judeţean.
Pentru asigurarea protecţiei speciale a copilului lipsit, temporar sau definitiv,
de ocrotirea părinţilor săi, consiliul judeţean şi, respectiv, consiliul local al sectorului
municipiului Bucureşti au obligaţia să organizeze, în mod autonom sau prin asociere,
servicii de tip familial şi de tip rezidenţial, potrivit nevoilor identificate la nivelul
unităţii lor administrativ-teritoriale. În funcţie de nevoile evaluate ale copiilor plasaţi,
consiliul judeţean poate organiza şi dezvolta şi servicii de zi.
În domeniul protecţiei drepturilor copilului şi al protecţiei speciale a acestuia
pot funcţiona organisme private, persoane juridice de drept privat, fără scop
patrimonial, constituite şi acreditate în condiţiile legii. Aceste organisme private legal
constituite pot înfiinţa, organiza şi dezvolta servicii de prevenire a separării copilului
de familia sa, precum şi de protecţie specială a copilului numai pe baza licenţei
eliberate de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului.
Ocrotirea minorului - totalitatea normelor juridice de apărare a persoanei care
se află într-o situaţie specială datorită vârstei sale - se realizează, de regulă, prin
părinţi; cu tilu de excepţie prin adopţie, tutelă, curatelă, precum şi prin mijloacele
prevăzute de Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

§2. OCROTIREA PĂRINTEASCĂ

Instituţia ocrotirii părinteşti este analizată în literatura de specialitate din

perspectiva laturii personale şi patrimoniale, exercitării acesteia, sancţiunilor
aplicabile în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a ocrotirii
părinteşti.
Drepturile şi îndatoririle părinteşti referitoare la persoana minorului sunt
următoarele:
- dreptul şi îndatorirea de a îngriji, creşte şi educa minorul;
- dreptul de a creşte alături de părinţi;
- dreptul de a fi crescut de ambii părinţi;
- dreptul de a nu fi separat de părinţi;
- dreptul de a stabili locuinţa minorului;
- dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept;
131
 - dreptul de a avea legături personale cu copilul şi de a veghea la creşterea,
educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia;
- dreptul de a consimţi la adopţia copilului său;
- dreptul şi îndatorirea de a întreţine copilul;
- dreptul şi îndatorirea de a-l reprezenta pe minor ori, după, caz, de a-i încuviinţa
actele juridice.
Drepturile şi îndatoririle părinteşti referitoare la bunurile minorului sunt:
- dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile minorului;
- dreptul şi îndatorirea de a-l reprezenta pe minor ori, după caz, de a-i încuviinţa
actele juridice.

Exercitarea ocrotirii părinteşti

Exercitarea ocrotirii părinteşti poate fi realizată de către ambii părinţi sau de

către un singur părinte. în prima ipoteză, măsurile de ocrotire sunt luate de ambii
părinţi de comun acord. Potrivit art.31 alin.3 din Legea nr.272/2004, în cazul
existenţei unor neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor şi
îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, instanţa de judecată, după ascultarea ambilor
părinţi, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului.
Exercitarea ocrotirii părinteşti de către un singur părinte este incidenţă în
următoarele cazuri: moartea unuia dintre părinţi, decăderea unui părinte din drepturile
părinteşti, punerea sub interdicţie judecătorească a unuia dintre părinţi, neputinţa, din
orice împrejurare, a unuia dintre părinţi de a-şi manifesta voinţa.
Interpretarea dispoziţiilor art.98 alin.2 C. fam. a fost efectuată de doctrină în
sensul că au fost identificate următoarele împrejurări: dispariţia unui părinte,
contrarietatea de interese dintre minor şi unul dintre părinţi, împiedicarea unui părinte
dintre părinţi, preivarea de libertate a unuia dintre părinţi, abandonarea definitivă a
familiei de către unul dintre părinţi.
Potrivit art.110 C. fam., decăderea din drepturile părinteşti nu-l scuteşte pe
părintele respectiv de a-şi întreţine copilul.
Situaţiile de scindare a ocrotirii părinteşti sunt următoarele:
- încredinţarea copilului la desfacerea căsătoriei;
- încredinţarea copilului în cazul desfiinţării căsătoriei;
- încredinţarea copilului din afara căsătoriei.
Potrivit art.43 alin.1 C. fam., părintele divorţat căruia i s-a încredinţat copilul
exercită în privinţa acestuia drepturile părinteşti. Celălalt părinte păstrează dreptul de
a avea legături personale cu minorul şi obligaţia de a veghea la creşterea, educarea,
învăţătura şi pregătirea lui profesională.
În cazul declarării nulităţii căsătoriei, dispoziţiile legale din materia divorţului
sunt valabile în privinţa copiilor rezultaţi dintr-o căsătorie desfiinţată.
Potrivit art.65 C. fam., dacă filiaţia copilului din afara căsătoriei a fost
stabilită faţă de ambii părinţi, încredinţarea copilului şi contribuţia părinţilor la
cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională sunt guvernate de
dispoziţiile legale privind copilul în caz de divorţ.
Sancţiunile aplicabile pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a
ocrotirii părinteşti sunt clasificate fie după ramura de drept căreia le aparţin -
sancţiuni de drept penal, de drept administrativ, de drept civil ori de drept al familiei,
fie după cum intervin cu privire la persoana copilului sau cu privire la bunurile sale.

132
 Sancţiunile de dreptul familiei sunt următoarele: încredinţarea copilului altor
persoane decât părinţilor săi, instituirea unor măsuri de protecţie specială, decăderea
din drepturile părinteşti.
Această din urmă sancţiune este reglementată de art.109 - 112 C. fam., art.36 -
art.38 din Legea nr.272/2004.

§3. OCROTIREA ALTERNATIVĂ A MINORILOR

În ipoteza în care un copil este, definitiv sau temporar, lipsit de ocrotirea

părinţilor săi se instituie una din formele de protecţie alternativă: tutela, măsuri de
protecţie specială şi adopţia. Potrivit art.39 alin.2 teza a ll-a din Legea nr.272/2004, în
alegerea uneia dintre soluţiile enunţate mai sus, autoritatea competentă va ţine seama
de necesitatea asigurării unei anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de
originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.152 - 157 C. fam., se poate
institui curatela minorului.

3.1. Instituirea tutelei

Tutela minorului este reglementată de art.113 - 141 C. fam., precum şi de

art.39 - art.42 din Legea nr.242/2004. Cazurile de instituire a tutelei sunt următoarele:
- ambii părinţi sunt morţi sau declaraţi morţi;
- ambii părinţi sunt necunoscuţi sau dispăruţi;
- ambii părinţi sunt puşi sub interdicţie;
- ambii părinţi sunt decăzuţi din drepturile părinteşti;
- la încetarea adopţiei, instanţa de judecată hotărăşte dacă instituirea tutelei este în
interesul copilului.
Potrivit art.115 C. fam., persoanele şi instituţiile ce pot solicita instituirea
tutelei minorului în termen de cel mult 5 zile din momentul în care au aflat de
existenţa unui minor lipsit de îngrijire părintească sunt:
- persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în care
locuieşte minorul;
- serviciul de stare civilă şi biroului notarului public;
- instanţele judecătoreşti, parchetele şi poliţia;
- organele administraţiei publice, organizaţiile obşteşti, instituţiile de ocrotire, precum
şi orice altă persoană.
Potrivit art.40 alin.2 din Legea nr.272/2004, tutela se instituie de instanţa de
judecată în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul.
Nu pot fi tutori persoanele prevăzute de art.117 alin.1 C. fam.:
a) minorul sau cel pus sub interdicţie;
b) cel decăzut din drepturile părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore;
c) cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul
legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări;
d) cel lipsit, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege şi de a fi ales deputat;
e) cel care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtat din aceasta;
f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea îndeplini
sarcina tutelei.
Când vreuna din aceste împrejurări se iveşte în timpul tutelei, tutorele va fi
îndepărtat.
133
 Sarcina tutelei poate fi refuzată numai de persoanele prevăzute de art.118
alin.2 C. fam.:
a) cel care are vârsta de saizeci de ani împliniţi;
b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de opt ani;
c) cel care creşte sau educă doi sau mai mulţi copii;
d) cel care exercită a altă tutelă sau o curatelă;
e) cel care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului îndeletnicirii, a depărtării
domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate,
nu ar putea să îndeplinească această sarcină.
Dacă vreuna dintre aceste împrejurări se iveşte în timpul tutelei, tutorele poate
cere să fie înlocuit.
Pot fi tutori persoanele fizice sau soţul şi soţia împreună care au domiciliul în
România şi nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de
lege. Viitorul tutore este evaluat de direcţia generală de asistenţă specială şi protecţia
copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le
îndeplinească pentru a primi un copil în îngrijire. Persoanele preferate de instanţa de
judecată a fi numite ca tutore sunt ruda, afinul sau un prieten al familiei copilului în
stare să îndeplinească această sarcină. În demersul de numire a tutorelui, instanţa de
judecată va ţine seama de raportul de evaluare elaborat de direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului, precum şi de relaţiile personale, apropierea
domiciliilor şi opinia copilului.
Exercitarea tutelei presupune relevarea conţinutului acestei forme de protecţie
alternativă a minorului. Drepturile şi îndatoririle tutorelui referitoare la persoana
minorului sunt următoarele: dreptul şi îndatorirea de a îngriji, creşte şi educa minorul,
dreptul de a stabili locuinţa minorului, dreptul de a cere înapoierea copilului de la
orice persoană care îl ţine fără drept, dreptul şi îndatorirea de a-l reprezenta pe minor
ori, după caz, de a-i încuviinţa actele juridice, dreptul de a consimţi la adopţia
copilului ai cărui părinţi fireşti sunt decedaţi, necunoscuţi, declaraţi morţi sau
dispăruţi ori puşi sub interdicţie.
Drepturile şi îndatoririle tutorelui sunt diferenţiate în funcţie de vârsta
minorului. Dacă minorul este lipsit de capacitate deplină de exerciţiu, tutorele are
obligaţia administrării bunurilor minorului şi reprezentării acestuia la încheierea
actelor juridice. Dacă minorul are capacitate restrânsă de exerciţiu, acesta îşi va putea
exercita singur drepturile, respectiv, executa obligaţiile cu încuviinţarea tutorelui.
Minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu nu poate încheia acte de dispoziţie decât
cu încuviinţarea tutorelui, iar dacă actele respective l-ar putea prejudicia, este
necesară încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.
Cazurile de încetare a tutelei sunt următoarele:
1. încetarea cauzelor ce au impus instituirea tutelei;
2. moartea fizic constatată sau declararea judecătorească a morţii minorului;
3. dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către minor.
Funcţia tutorelui încetează în următoarele situaţii:
1. moartea tutorelui;
2. îndepărtarea de la tutelă. Această sancţiune intervine dacă tutorele:
a. săvârşeşte un abuz;
b. se face vinovat de neglijenţă gravă sau de săvârşirea unor fapte care îl
fac nevrednic de a fi tutore;
c. nu îşi îndeplineşte mulţumitor sarcina;
d. se iveşte una din situaţiile de excludere de la tutelă.
134
 3. înlocuirea tutorelui, la cererea sa;
4. numirea altui tutore, în cazul punerii sub interdicţie a minorului.
Răspunderea tutorelui implică sancţiuni de drept civil, de dreptul familiei, de
drept penal şi de drept administrativ.

3.2. Curatela minorului

Curatela este reglementată de art.152-157 Cod. fam.

Curatela minorului este mijlocul juridic, temporar şi subsidiar, de ocrotire a
acestuia.
Curatela este o varietate a tutelei, fiind calificată drept o tutelă ad-hoc. Prin
urmare, curatelei minorului i se aplică regulile tutelei minorului.
Cazurile de instituire a curatelei:
2.1. când există contrarietate de interese între părinte sau tutore şi minor;
2.2. când, până la numirea sau înlocuirea tutorelui unui minor este nevoie de o
perioadă mai îndelungată şi se impune luarea unor măsuri provizorii;
2.3. până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie a minorului;
2.4. când, din cauza bolii ori din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să
îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui
acte le încuviinţează.
Curatela minorului se instituie de autoritatea tutelară de la domicliul
minorului, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre perosnale menţionate în art.115 C.
fam. De lege ferenda, ar trebui ca şi curatela minorului să fie instituită de instanţa de
judecată.
Ocrotirea minorului prin curatelă se face prin reprezentarea acestuia – dacă nu
a împlinit vârsta de 14 ani – şi prin încuviinţarea actelor sale juridice, dacă are
capacitate de exerciţiu restrânsă.
Curatela minorului încetează dacă au încetat cauzele care au determinat
instituirea ei sau o dată cu încetarea incapacităţii ori a restrângerii capacităţii de
exerciţiu.
Curatorul poate cere înlocuirea sa numai după împlinirea unui termen de 3 ani de la
numire.

3.3. Măsuri de protecţie specială

Măsurile de protecţie specială instituite de Legea nr.272/2004 sunt:

plasamentul,
plasamentul în regim de urgenţă,
supravegherea specializată.
Dispoziţiile legale sus-menţionate se mai referă la protecţia copiilor refugiaţi
în caz de conflict armat, protecţia copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu
răspunde penal, protecţia copilului împotriva exploatării.

3.3.1. Plasamentul copilului constituie o măsură temporară de protecţie

specială ce poate fi dispusă la o persoană sau familie, un asistent maternal sau un
serviciu de tip rezidenţial prevăzut de art.110 alin.2 din Legea nr.272/2004 şi licenţiat
în condiţiile legii.
Dispoziţiile art.58 alin.2 din Legea nr.274/2004 au instituit obligativitatea ca
persoana sau familia care primeşte un copil în plasament să aibă domiciliul în
135
România şi să fie evaluată de direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia
copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le
îndeplinească pentru a primi un copil în plasament.
La luarea măsurii de plasament, se ţine cont de următoarele criterii: plasarea
copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă, menţinerea
fraţilor împreună, facilitatea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul
şi de a menţine legătura cu acesta.
Ca principiu, plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi
dispus numai la familia extinsă sau substitutivă. Dacă respectivul copil prezintă
handicapuri grave, cu dependenţă de îngrijiri în servicii de tip rezidenţial specializate,
se poate dispune plasamentul într-un serviciu de tip rezidenţial.
Măsura plasamentului este stabilită de comisia pentru protecţia copilului, în
condiţiile prevăzute de art.61 alin.1 din Legea nr.272/2004, precum şi de instanţa de
judecată la cererea direcţiei de asistenţă socială şi protecţia copilului, în condiţiile
prevăzute de art.61 alin.2 lit.a, lit.b din aceeaşi lege. Autorităţile mai sus-menţionate
stabilesc, dacă se impune, cuantumul contribuţiei lunare a părinţilor la întreţinerea
acestuia în funcţie de prevederile Codului familiei.
Principalul efect al luării măsurii plasamentului copilului constă în faptul că
domiciliul acestuia este la persoana, familia, asistentul maternal sau serviciul de tip
rezidenţial care îl are în îngrijire. Dacă măsura plasamentului a fost dispusă de
comisia pentru protecţia copilului, drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de copil se
menţin pe toată durata măsurii plasamentului. Drepturile şi obligaţiile părinteşti
exercitate cu privire la copilul pentru care nu a putut fi instituită tutela şi pentru care
instanţa de judecată a dispus măsura plasamentului sunt exercitate şi îndeplinite de
preşedintele consiliului judeţean, respectiv, de către primarul sectorului municipiului
Bucureşti.

3.3.2. În ipoteza copilului abuzat sau neglijat, precum şi în situaţia copilului

găsit sau a celui abandonat în unităţi sanitare, se poate lua, cu caracter temporar,
măsura plasamentului copilului în regim de urgenţă. Măsura plasamentului de
urgenţă se stabileşte de directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia
copilului în condiţiile prevăzute de art.65 alin.1 din Legea nr.272/2004, precum şi de
instanţa de judecată, în condiţiile prevăzute de art.65 alin.2 din aceeaşi lege.
Efectele luării măsurii plasamentului în regim de urgenţă sunt reglementate de
art.64 alin.3 din Legea nr.272/2004. Pe toată durata plasamentului în regim de
urgenţă se suspendă de drept exerciţiul drepturilor părinteşti, până când instanţa de
judecată va decide cu privire la menţinerea sau la înlocuirea acestei măsuri şi cu
privire la exercitarea drepturilor părinteşti. Pe perioada suspendării, drepturile şi
obligaţiile părinteşti privitoare la persoana copilului sunt exercitate şi, respectiv, sunt
îndeplinite de către persoana, familia, asistentul maternal sau de către şeful serviciului
de tip rezidenţial care a primit copilul în plasament în regim de urgenţă, iar cele
privitoare la bunurile copilului sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de către
preşedintele consiliului judeţean, respectiv de către primarul sectorului municipiului
Bucureşti.

3.3.3. Măsura de supraveghere specializată se ia faţă de copilul care a săvârşit

o faptă penală şi care nu răspunde penal.

136
 Ca principiu, această măsură se dispune de comisia pentru protecţia copilului,
dacă există acordul părinţilor sau al reprezentantului legal. În lipsa acestui acord,
măsura se dispune de instanţa de judecată.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

5. Bacaci Al.; Dumitrache V.C.; Hageanu C., Dreptul familiei, ed. 4, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2009;
6. Emese Fl., Dreptul familiei, ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
7. Filipescu I.P.; Filipescu A.I., Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
8. Lupulescu D.; Lupulescu A.-M., Dreptul familiei, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2007.

137
 TEST DE AUTOEVALUARE

Ocrotirea minorului prin plasament

TEMĂ DE REFLECŢIE

Consideraţi eficiente modalităţile de protecţie specială a minorului?

Motivaţi.

MODELE DE ÎNTREBĂRI

1. Care sunt serviciile pentru realizarea protecţiei speciale a copilului separat,

temporar sau definitiv, de părinţii săi?
2. Care sunt condiţiile de existenţă de instituire a tutelei?
3. Care sunt condiţiile de existenţă de instituire a curatelei?
4. Care sunt măsurile de protecţie specială instituite de Legea nr.272/2004?

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

Pentru răspunsuri, a se vedea pag. 129-137

138