UNIVERSITATEA ,,CONSTANTIN BRÂNCOVEANU’’

Facultatea de Management Marketing în Afaceri Economice

Specializarea - DREPT

LUCRARE DE LICENTA

INTITUŢIA PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

ÎN MATERIA DREPTULUI CIVIL

Coordonator, Absolvent,

Lect. Univ. Dr. IULIANA CEBUC DRAGOŞ CISMĂRESCU

- 2011 -

1
CUPRINS
CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND NOŢIUNEA ŞI
EFECTUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE
Sectiunea I. Noţiunea prescripţiei extinctive
1.1.1. Definiţie şi reglementare
1.1.2. Natura juridică şi delimitarea prescripţiei extinctive
Sectiunea II. Efectul prescripţiei extinctive
1.2.1. Opinii privind efectul prescripţiei extinctive
1.2.2. Principiile prescripţiei extinctive

CAPITOLUL II. DOMENIUL DE APLICARE A PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Sectiunea I. Noţiune şi criterii de determinare
Sectiunea II. Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale
2.2.1. Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă
2.2.2. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale şi drepturile reale
accesorii
Sectiunea III. Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor nepatrimoniale
2.3.1. Principiul imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale
2.3.2. Excepţii
Sectiunea IV. Probleme speciale privind domeniul prescripţiei extinctive

CAPITOLUL III. TERMENELE PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Sectiunea I. Noţiune şi clasificare
Sectiunea II. Termenele generale de prescripţie extinctivă
3.2.1. Termenul general de prescripţie de 3 ani
3.2.2. Termenul general de prescripţie de 30 ani
Sectiunea III. Termenele speciale de prescripţie extinctivă

2
CAPITOLUL IV. CURSUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE: ÎNCEPUTUL,
SUSPENDAREA, ÎNTRERUPEREA SI REPUNEREA IN TERMENUL DE
PRESCRIPŢIE EXTINCTIVA
Sectiunea I. Începutul prescripţiei extinctive
4.1.1. Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive
4.1.2. Reguli speciale privind începutul prescripţiei dreptului la acţiune
Sectiunea II. Suspendarea prescripţiei extinctive
4.2.1. Noţiune şi cauze de suspendare a prescripţiei extinctive
4.2.2. Efectele suspendării prescripţiei extinctive
Sectiunea III. Întreruperea prescripţiei extinctive
4.3.1. Noţiune şi cauze de întrerupere a prescripţiei extinctive
4.3.2. Efectele întreruperii prescripţiei extinctive
Sectiunea IV. Repunerea în termenul de prescriptie extinctiva
4.4.1. Notiunea si justificarea repunerii în termen
4.4.2. Domeniul repunerii în termenul de prescripţie
4.4.3. Termenul de repunere în termenul de prescripţie
4.4.4. Efectul repunerii în termenul de prescripţie

CAPITOLUL V. CALCULUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Sectiunea I. Noţiunea de calcul al prescripţiei extinctive
Sectiunea II. Reguli de calcul al termenelor de prescripţie extinctivă
5.2.1. Calculul termenului de prescripţie stabilit pe ani şi pe luni
5.2.2. Calculul termenului de prescripţie stabilit pe zile

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

3
 CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND NOŢIUNEA ŞI
EFECTUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Sectiunea I. Noţiunea prescripţiei extinctive

Prescripţia extinctivă reprezintă o instituţie juridică de bază în toate ramurile
dreptului, cu o importanţă şi finalitate covârşitoare asupra acestora. În analiza instituţiei
prescripţiei extinctive punctul de plecare îl constituie analiza noţiunii de „termen”. Aşa
cum s-a subliniat în doctrina de specialitate , trecerea timpului lasă urme în tot şi în toate,
iar dreptul nu i se poate nici el sustrage. Stau mărturie transformările pe care dreptul le
suferă în timp, odată cu transformarea societăţii care l-a creat şi pe care o ordonează.
Scurgerea timpului produce efecte şi în dreptul civil, efecte care nu sunt invariabil
aceleaşi, ci dimpotrivă vorbim de două sensuri diametral opuse şi anume: unul creator de
drepturi şi celălalt distructiv de drepturi. Drept urmare, în sens civilist, trecerea timpului
poate să conducă la dobândirea unui drept (efectul achizitiv), iar alteori la stingerea unui
drept (efectul extinctiv).

1.1.1. Definitie si reglementare

Prescripţia extinctivă în dreptul civil nu este definită in terminis de legea civilă.
Totuşi, plecând de la prevederea care consacră efectul prescripţiei extinctive1 – dreptul la
acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în
termenul stabilit de lege – putem defini prescripţia extinctivă din dreptul civil ca fiind
stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termenul de prescripţie2.
Sub aspect terminologic, este de reţinut că expresia ,,prescripţie extinctivă” este
folosită în două accepţiuni: 1) într-un prim sens, se desemnează instituţia de drept civil
având această denumire, adică totalitatea normelor de drept civil care reglementează
stingerea dreptului la acţiune în domeniul raporturilor civile; 2) într-un al doilea sens, se
1
A se vedea în acest sens art.1 alin.1 din Decretul nr. 167/1958, apărut în M.O. nr. 19 din 21.04.1958 şi
modificat prin Decretul nr. 218/1960, dispunându-se republicarea cu renumerotarea articolelor (in B. Of.
nr. 11 din 15.06.1960).
2
Pentru definiţia instituţiei prescripţiei extinctive în dreptul civil, a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil
român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a XI-a, revăzută şi adăugită de
Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 236 şi urm; Gabriel Boroi,
Drept civil. Teoria generală, Ed. All, Bucureşti,1997, p. 205 şi urm.
4
desemnează esenţa prescripţiei extinctive – stingerea dreptului la acţiune neexercitat în
termenul de prescripţie – adică dreptul de a cere de la debitor, prin intermediul instanţei,
exercitarea obligaţiilor ce îi revin1.
În ceea ce priveşte reglementarea prescripţiei extinctive în dreptul civil, actele
normative în vigoare în care se găsesc normele care formează instituţia prescripţiei
extinctive sunt următoarele :
- Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă – ,,legea generală”
ori ,,dreptul comun” în materia prescripţiei extinctive;
- Codul civil (îndeosebi titlul XX – ,,Despre prescripţie” – din cartea a III–a) cu
modificările şi abrogările suferite prin Decretul nr. 167/1958);
- Codul familiei (art. 21, 52, 55, 60);
- Codul comercial
- Alte acte normative izvoare de drept civil, ca de exemplu Legea nr. 11/1991
pentru combaterea concurenţei neloiale, Legea nr. 554/2004 privind contenciosul
administrativ, Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, Legea nr.
105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, Legea nr.
8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 10/2001 privind regimul
juridic al unor imobile preluate în mod abuziv.
O problemă strâns legată de reglementarea prescripţiei extinctive este aceea a
caracterului – imperativ ori dispozitiv – al normelor ce formează această instituţie.
După adoptarea Decretului nr. 167/1958, în literatura de specialitate şi în
jurisprudenţă s-a admis, constant, soluţia potrivit căreia normele care reglementează
prescripţia extinctivă sunt imperative, argumentarea constând în aceea că prescripţia
extinctivă este calificată ca o instituţie de ordine publică, lucru ce rezultă din funcţiile
prescripţiei ( mobilizatoare şi educativă, sancţionatoare şi de consolidare a raporturilor
juridice şi de înlaturare a dificultăţilor în administrarea probelor)2. Dealtfel, conţinutul art.
1
In cuprinsul definitiei, expresia ,,dreptul la actiune” este folosita in sensul de drept la actiune in sens
material, adica posibilitatea titularului dreptului subiectiv civil de a cere si obtine, de la organul de
jurisdictie competent, protectia statala a dreptului sau, la nevoie, pe calea constrangerii juridice, a
executarii silite. A se vedea pentru aceasta V. M. Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila,
vol.I, Ed. Nationala, Bucuresti, 1996, pp. 251-260.
21
Pentru amănunte a se vedea Gh. Beleiu, Prescripţia extinctivă în dreptul civil şi dreptul comercial, în
Revista de Drept Comercial nr. 2/1991, p. 43 şi urm.
5
1 alin. 3 al Decretului stipulează clar că ,,orice clauză care se abate de la reglementarea
legală a prescripţiei este nulă”.
Natura obştească a interesului asigurat prin prescripţia extinctivă a impus
caracterul imperativ al normelor care o reglementează, caracter probat şi de două
consecinţe juridice consacrate în mod expres de art.1 din Decretul 167/1958, respectiv
inadmisibilitatea derogării prin convenţie de la normele prescripţiei extinctive şi
obligativitatea aplicării din oficiu de catre organul de jurisdicţie a normelor privind
prescripţia extinctivă1.
Totuşi problema care se ridică, este aceea de a şti dacă este bine sau nu să se
păstreze caracterul imperativ al normelor prescripţiei extinctive şi în viitoarea
reglementare. Se consideră că soluţia potrivită – impusă de principiul disponibilităţii,
aplicabil în dreptul civil, în general – este aceea de a reveni la sistemul codului civil :
prescripţia trebuie aplicată dacă cel interesat ( de regulă, pârâtul ) o invocă2.

1.1.2. Natura juridică şi delimitarea prescripţiei extinctive

În determinarea naturii juridice a prescripţiei extinctive trebuie să pornim de la
faptul că prescripţia extinctivă este cunoscută de toate ramurile de drept3. Rezultă, ca şi
consecinţă, că natura juridică a prescripţiei extinctive trebuie stabilită în cadrul fiecărei
ramuri.
În dreptul civil avem prescripţia dreptului la acţiune (în sens material), aşadar
natura juridică a acestei prescripţii extinctive trebuie stabilită. Dar pentru aceasta, trebuie
să stabilim ce efecte produce prescripţia extinctivă asupra dreptului subiectiv civil şi
asupra obligaţiei civile corelative.

1
V. D. Zlătescu, Consideraţii în legătură cu instituţia prescripţiei în Dreptul nr. 2/1999, p. 20;
Beligrădeanu, Cu privire la aplicabilitatea art.18 din Decretul nr.167/1958, în situaţia soluţionării
litigiilor patrimoniale prin arbitraj, în Dreptul nr. 8/1995, pp.18-20.
2
Pentru mai multe lămuriri a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, ediţia a XI-a, revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 239
3
Pentru o expunere mai amplă a acestui aspect, a se vedea Gh. Beleiu, M.A.Grama, Analiză
interdisciplinară a prescripţiei extinctive, în S.C.J. nr. 2/1989, pp. 113-119
6
 Aşa cum am văzut, prescripţia stinge dreptul la acţiune în sens material şi, deci,
acţiunea intentată de subiectul activ, după împlinirea prescripţiei, va fi respinsă ca
prescrisă, acesta neputandu-şi valorifica dreptul.
Pe de cealaltă parte, împlinirea termenului de prescripţie va profita subiectului
pasiv, acesta putându-se apăra în cazul obligării sale la executarea obligaţiei, invocând
excepţia prescripţiei extinctive. Cu toate acestea, subiectul pasiv nu poate fi împiedicat în
a-şi onora obligaţia chiar după împlinirea termenului de prescripţie, dacă executarea se
face voluntar, nefiind însă permisă întoarcerea executării1.
Concluzia care reiese de aici este că prescripţia extinctivă nu stinge nici dreptul
subiectiv şi nici obligaţia civilă corelativă şi ca ea este, de fapt, un mijloc de
metamorfozare, transformare a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative,
care sunt retrogradate din perfecte (asigurate prin ,,acţiune”), în imperfecte (naturale,
asigurate doar prin ,,excepţiune”)2.
În literatura juridică de specialitate, privitor la natura juridică a prescripţiei
extinctive există şi o altă părere, recentă, potrivit căreia prescripţia este calificată drept o
sancţiune îndreptată împotriva pasivităţii titularului dreptului subiectiv civil, sancţiune ce
urmează a fi privită diferit, după cum este vorba, pe de o parte, de un drept de creanţă sau
un drept real accesoriu – ipoteză în care prin prescripţia extinctivă se stinge o
componentă a dreptului la acţiune, iar pe de altă parte, de un drept real principal sau un
drept nepatrimonial – ipoteză în care prescripţia stinge însuşi dreptul subiectiv3.
Cât priveşte problema delimitării prescripţiei extinctive de alte instituţii de drept
civil, aceasta se aseamănă dar nu se confundă cu instituţii precum prescripţia achizitivă
( uzucapiunea ), decăderea sau termenul extinctiv (care este o modalitate a actului juridic
civil, ca şi termenul suspensiv).
În primă instanţă, raportându-ne la prescripţia achizitivă, observăm că există
asemănări între aceasta şi prescripţia extinctivă – sunt ambele instituţii de drept civil, se

1
A se vedea în acest sens art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 - ,,Debitorul care a executat obligaţia
după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul sa ceară înapoierea prestaţiei, chiar
dacă la data executării nu ştia dacă termenul prescripţiei era împlinit”.
2
A se vedea Gh. Beleiu,op. cit, pp. 240-241
3
A se vedea G. Boroi, Drept civil. Teoria generală, Ed. All, Bucureşti, 2000, p. 257

7
prezintă ambele ca sancţiuni pentru titularii inactivi de drepturi civile şi ambele sunt
caracterizate de termene – dar, analizate cu atenţie, instituţiile se deosebesc evident,
neputând fii confundate. Astfel:
a) sediul materiei este diferit ( Decretul nr. 167/1958 pentru prescripţia extinctivă,
Codul civil pentru cea achizitivă);
b) termenele de prescripţie extinctivă sunt mai scurte ( 3 ani, 2ani, 6 luni), in
vreme ce tremenele prescripţiei achizitive sunt mai lungi şi mai puţine ( 30 ani,
10 - 20ani );
c) ca efect, în cazul prescripţiei extinctive avem de-a face cu stingerea dreptului la
acţiune în sens material, pe când în cazul prescripţiei achizitive avem de-a face cu o
dobândire a unui drept real principal; prescripţia extinctivă are reguli proprii de
suspendare şi întrerupere şi are ca atribut de individualizare caracteristic ,,repunerea în
termen”.
Privitor la decădere, aceasta apare ca stingere a dreptului subiectiv civil
neexercitat în termenul de decădere.
Este adevărat că cele două instituţii se aseamănă, fiind ambele instituţii de drept
civil, caracterizate prin termene şi având ambele efect extinctiv, dar, în vreme ce
prescripţia extinctivă stinge doar dreptul la acţiune (în sens material), decăderea stinge
însuşi dreptul subiectiv. Apoi, ca şi în cazul prescripţiei achizitive, prescripţia extinctivă
se deosebeşte de decădere prin termenele, care de această dată, sunt mai lungi, şi prin
reglementările caracteristice privind suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen.
În ultimă instanţă, prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv au în comun efectul
extinctiv şi apartenenţa la dreptul civil, fiind însă diferenţiate de efecte (la prescripţie se
stinge dreptul la acţiune, în vreme ce termenul extinctiv marchează stingerea dreptului
subiectiv şi a obligaţiei civile corelative), de modalitatea de modificare (termenul
extinctiv poate fi modificat prin acordul părţilor actului juridic, în vreme ce termenul de
prescripţie nu este susceptibil de o astfel de modificare) şi, în final, de suspendare,
întrerupere şi repunere în termen, caracteristice numai termenului de prescripţie.

Sectiunea II . Efectul prescripţiei extinctive

8
1.1.2. Opinii privind efectul prescripţiei extinctive
În doctrină există o dispută cu privire la ce anume se stinge prin prescripţia
extinctivă, dispută alimentată de reglementările Codului civil.
Pe de o parte, în art. 1091 acesta enumeră prescripţia printre modurile de stingere a
obligaţiilor civile, ca şi în art. 18371, iar pe de altă parte, în art. 1890, 1900, 1903 si 1904
se referă la prescripţia acţiunilor în justiţie. Dacă primele dispoziţii dau de înţeles că
prescripţia extinctivă stinge obligaţia civilă şi, implicit, dreptul subiectiv corelativ,
celelalte au în vedere stingerea acţiunii în justiţie.
Până la apariţia Decretului nr.167/1958, ideea care domina în doctrină era că prin
prescripţie se stinge obligaţia civilă şi dreptul subiectiv, putând face obiectul unei plăţi
voluntare valabile2.
Odată cu apariţia Decretului nr. 167/1958, deşi acesta face referire expresă la
,,dreptul la acţiune”, iar nu la o ,,obligaţie” ori la ,,dreptul subiectiv” , disputa cu privire
la ce se stinge prin prescripţia extinctivă se păstrează, dând naştere la două puncte de
vedere antitetice:
1) într-o primă abordare s-a considerat că prescripţia stinge însuşi dreptul
subiectiv civil şi obligaţia corelativă, şi asta pentru că este de deconceput supravieţuirea
dreptului subiectiv civil fără a exista posibilitatea ocrotirii lui prin constrângere statală 3,
şi,
2) cea de-a doua abordare, dominantă dealtfel, care susţine că prescripţia stinge
doar dreptul la acţiune în sens material, iar nu însuşi dreptul subiectiv.
Această a doua abordare, pe care personal o îmbraţişez, este susţinută şi în
doctrină de numeroase argumente, dintre care enumăr:
a) argumentul interpretării gramaticale a art. 1 din Decretul nr. 167/1958, care nu
foloseşte termenul ,,dreptul” sau expresia ,,dreptul subiectiv”, ci formula ,,dreptul la
1
Art. 1837 C.civ. ,,Prescripţia este un mijloc…de a se libera de o obligaţie, sub condiţiile determinate
prin această lege.”
2
A se vedea în acest sens M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, 1921, p. 404-405; C. Hamangiu,
I. Rosetti - Balanescu, Al. Baicoianu, Tratat de drept civil român, vol.II, Ed. Naţionala Bucureşti, 1928,
pp. 717-719
3
L. Kessler, C. Oprisan, Prin prescripţia extinctivă nu se stinge oare însuşi dreptul civil subiectiv?, în
Revista ,,Justiţia Nouă” nr. 4/1961, pp. 32-48
9
acţiune”, folosirea nefiind întâmplătoare, ea găsindu-se şi în alte articole ale Decretului 1.
Argumentul este aplicabil şi textelor legale ulterioare Decretului 167/1958, ceea ce
demonstrează consecvenţa legiuitorului în indicarea efectului prescripţiei extinctive.
Dintre normele mai recenete amintim :
- art. 67 alin. 5 din Legea nr. 31/1990: ,,Dreptul la acţiunea de restituire a
dividendelor se prescrie în termen de trei ani de la data distribuirii lor”.
- art. 35 alin. 1 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare:
,,Acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiei dreptului material la acţiunea în fond, va
fi imprescriptibilă”.
- art. 147 alin. 1 din Legea nr. 105/1992: ,, Prescripţia extinctivă a dreptului la
acţiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuşi”.
b) un al doilea argument se bazează pe interpretarea logică a art. 19 alin. 1 din
Decretul nr. 167/1958: ,,Instanţa judecatorească sau organul arbitral poate, în cazul în
care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a
fost depăşit, să dispună, chiar din oficiu, judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să
încuviinţeze executarea silită”; dacă prin împlinirea termenului de prescripţie s-ar stinge
însuşi dreptul subiectiv civil, această prevedere – care, în fond reglementează repunerea
în termenul de prescripţie – nu s-ar justifica, deoarece instanţa nu ar mai avea ce ocroti.
c) al treilea argument are la bază interpretarea art. 20 alin. 1 din Decretul nr.
167/1958: ,, debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-
a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu
ştia că termenul de prescripţie era împlinit”. Soluţia stingerii numai a dreptului la acţiune
rezultă atât din interpretarea gramaticală a textului, cât şi din valabilitatea plăţii făcute
după împlinirea termenului de prescripţie2.
Argumentele de mai sus justifică temeinic soluţia stingerii prin prescripţia
extinctivă numai a dreptului la acţiune în sens material, soluţie din care se desprind
dealtfel şi două importante consecinţe, şi anume : supravieţuirea dreptului civil, ca şi a
1
Vezi, în acest sens, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 11, art. 12, art. 18, art. 20, art. 21, art. 23 si art. 24 ale
Decretului nr. 167/1958
2
Pentru reluarea controversei, a se vedea I. E. S. Romano; II. Gh. Beleiu , C.A. Moarcas, Probleme –
teoretice şi practice – actuale din domeniul prescripţiei extinctive, în Dreptul nr. 9 - 12/1990, pp.113-
114 şi 128-129.
10
obligaţiei civile corelative (ele transformându-se din perfecte în imperfecte), şi,
imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual1.

1.1.3. Principiile prescripţiei extinctive

În literatura de specialitate2, efectul prescripţiei extinctive – stingerea dreptului la
acţiune – este cârmuit de două principii, consacrate astfel:
- Art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958: ,,Odată cu stingerea dreptului la
acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile
accesorii” ;
- Art. 12 din acelaşi act normativ: ,,În cazul în care un debitor este obligat la
prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge
printr-o prescripţie deosebită”.
Primul principiu – prescrierea şi a acţiunii privind un drept accesoriu odată cu
prescrierea acţiunii privind un drept principal – este o aplicaţie a principiului de drep
accesorium sequitur principale. Totodată, consacrarea expresă a acestui principiu în
matera prescripţiei extinctive înseamnă consacrarea implicită a consecinţelor ce decurg
din el, şi anume:
- imprescriptibilitatea dreptului subiectiv principal are ca efect
imprescriptibilitatea dreptului subiectiv accesoriu
- stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv accesoriu nu atrage şi
stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal.
Se deduce din aplicaţia acestui principiu că, odată cu stingerea dreptului la acţiune
privind dreptul principal, se vor stinge şi drepturile la acţiune privind dobânzile şi alte
garanţii reale sau personale ce constituie accesoriul acestui drept principal, chiar dacă
termenul de prescripţie privind pe cele accesorii nu s-ar fi împlinit încă 3. În completarea

1
Aceasta înseamna că, deşi s-a împlinit termenul de prescripţie extinctivă, titularul dreptului la acţiune
poate sesiza organul de jurisdicţie, căci, dacă nu ar avea această posibilitate, nu s-ar putea verifica
jurisdicţional dacă prescripţia este sau nu împlinită. Această consecinţă se poate întemeia în prezent şi pe
art. 21 din Constituţie – accesul liber la justiţie.
2
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 246; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele , ediţia a 4-a,
revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 286; E. Poenaru, Drept civil. Teoria generală.
Persoanele , Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001, p. 19 şi urm.
3
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia nr.745/2006
11
acestei probleme trebuie amintit că odată cu intrarea în vigoare a Codului civil din 2009,
există o dispoziţie potrivit căreia prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa
principală nu va atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară, creditorul ipotecar
putând urmări doar bunurile ipotecate, în limita valorii acestora.
Al doilea principiu – stingerea printr-o prescripţie distinctă a dreptului la acţiune
privind fiecare prestaţie în cazul obligaţiilor cu executare succesivă – se aplică ori de
câte ori debitorul este ţinut faţă de creditor la prestaţii succesive, indiferent de izvorul
obligaţiei, precum: chirii, dobânzi etc.
În aplicarea acestui principiu, jurisprudenţa s-a pronunţat în sensul că: ,,Dobânzile
de întârziere, prevăzute de art. 1088 C.civ., fiind prestaţii succesive în sensul art. 12 din
Decretul 167/1958, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge
printr-o prescripţie deosebită. Aşadar, instanţele aveau obligaţia de a stabili pentru care
anume prestaţii periodice, dreptul la acţiune era prescris şi, ca o consecinţă, să oblige pe
pârât numai la plata dobânzilor pentru care nu a operat prescripţia”1.

CAPITOLUL II. DOMENIUL DE APLICARE A PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Sectiunea I. Noţiune şi criterii de determinare

Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege sfera drepturilor subiective care
cad sub incidenţa prescripţiei extinctive2.

1
Decizia nr.1366/1981 a Secţiei civile a fostului Tribunal Suprem în Culegere de decizii ale Tribunalului
Suprem pe anul 1981, pp. 121-122; a se vedea şi practica citată de E.Mayer, I, şi C. Statescu,
Gh. Beleiu, II, Începutul prescripţiei extinctive pentru dobânzi, în R.R.D. nr.1/1983, pp. 8-15.
2
A se vedea, în completarea definiţiei, G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele , ediţia a 4-a,
revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 290 ; Gh. Beleiu, op.cit. , p. 248 ; Gh. Bonciu,
Instituţii de drept civil, Ed. Almarom, Rm. Vâlcea, 2003, p. 479
12
 În concret, a determina domeniul prescripţiei extinctive înseamnă a stabili, prin
raportarea tuturor drepturilor subiective la instituţia prescripţiei extinctive, care sunt
drepturile subiective ale căror drepturi la actiune sunt supuse prescripţiei extinctive şi,
deci, a le deosebi de drepturile ale căror drepturi la acţiune nu sunt supuse prescripţiei
extinctive.
Sfera drepturilor subiective supuse prescripţiei extinctive se determină prin
utilizarea combinată a următoarelor criterii:
- natura drepturilor subiective civile, în funcţie de care distingem, pe de o parte,
domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale (deosebindu-se apoi
domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor de creanţă, a celor reale
principale şi a drepturilor reale accesorii), iar pe de altă parte, domeniul prescripţiei
extinctive în categoria drepturilor nepatrimoniale;
- actul normativ care reglementează prescripţia extinctivă, în raport cu care
deosebim domeniul prescripţiei extinctive guvernat de Decretul nr.167/1958, domeniul
prescripţiei extinctive cârmuit de Codul civil şi domeniul prescripţiei extinctive guvernat
de alte acte normative.

Sectiunea II. Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale

2.2.1. Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă

În principiu, drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor (acte juridice, fapte
juridice licite sau ilicite), sunt supuse prescripţiei extinctive1.
Această regulă rezultă atât din art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, coroborat
cu art. 21 din acelaşi act normativ, precum şi din alte dispoziţii scrise fie în Decretul nr.
167/1958 (spre exemplu, art. 7, art. 8, art. 11 etc), fie în alte acte normative (spre
exemplu art. 1903-1904 C.civ, art. 12 din Legea nr. 11/1991 etc.).
De la principiul potrivit căruia acţiunile personale (acţiunile în justiţie prin care se
solicită protecţia judiciară a drepturilor de creanţă) sunt supuse prescripţiei extinctive

1
Cu privire la prescripţia dreptului la acţiune privind acordarea de despăgubiri ca urmare a săvârşirii unei
fapte ilicite, a se vedea I.C.C.J., s.civ. şi de propr. int., decizia nr. 3378/2005, în Dreptul nr. 4/2006, p. 273
13
există şi excepţii. De exemplu, acţiunea având ca obiect partea cuvenită din rezervele
tehnice ce se constituie la asigurările de viaţă, deci drepturile asiguraţilor asupra sumelor
rezultând din rezervele tehnice ce se constituie la asigurările de viaţă pentru obligaţii de
plata scadente în viitor (art. 40 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările
din România: ,,Drepturile asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezervele tehnice ce
se constituie la asigurările de viaţă pentru obligaţii de plată scadente în viitor nu sunt
supuse prescripţiei”).

2.2.2. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale şi drepturile reale accesorii

Art. 21 din Decretul nr. 167/1958 stabileşte că dispoziţiile acestui act normativ nu
se aplică dreptului de proprietate, dreptului de uzufruct, dreptului de uz, dreptului de
abitaţie, dreptului de servitute şi celui de superficie, deci, în privinţa prescripţiei
extinctive, drepturile reale principale nu sunt guvernate de Decretul 167/1958, ci de
prevederile înscrise în Codul civil sau în alte acte normative.
Spre deosebire de drepturile de creanţă, care sunt nelimitate, drepturile reale sunt
limitate ca număr, astfel încât devine posibilă stabilirea prescriptibilităţii ori
imprescriptibilităţii lor, pentru fiecare caz în parte.
Se apreciază că, în domeniul drepturilor reale principale, regula o reprezintă
imprescriptibilitatea, iar prescriptibilitatea constituie excepţia. În lipsa unor texte de lege
exprese, în doctrină şi în jurisprudenţa nu există un punct de vedere unanim în privinţa
incidenţei prescripţiei extinctive asupra unor acţiuni reale. Sunt considerate
imprescriptibile extinctiv:
- acţiunea în revendicare1 mobiliară sau imobiliară întemeiată pe dreptul de
proprietate publică, indiferent dacă titularul dreptului de proprietate publică este statul
sau o unitate administrativ-teritorială (art.136 alin.2 din Constituţie, art. 11 alin. 1 din
Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi art. 1844

1
Prin intermediul acţiunii în revendicare, proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual
determinat solicită instanţei să i se recunoască dreptul de proprietate asupra bunului respectiv şi să
redobândească posesia lui de la cel care îl stăpâneşte fără a fi proprietar. Acţiunea în revendicare este
mobiliară sau imobiliară, după cum se revendică un bun mobil sau imobil. Sub aspectul regimului juridic,
este necesar să se facă deosebire şi între acţiunea în revendicarea unui bun proprietate privată, pe de o
parte, iar, pe de altă parte, acţiunea în revendicarea unui bun proprietate publică.
14
C.civ.);
- acţiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată
(această acţiune poate fi însa paralizată prin invocarea uzucapiunii);
- acţiunea în revendicarea unui bun mobil proprietate privată de la posesorul de rea-
credinţă sau de la detentor;
- acţiunea de partaj, adică acţiunea prin care se cere împarţirea bunurilor aflate în
proprietate comună (art. 728 C.civ.);
- acţiunea negatorie1;
- acţiunea confesorie2 prin care se urmăreşte apărarea unui drept de superficie;
- acţiunea în grăniţuire.
Ca acţiuni reale prescriptibile extinctiv sunt de menţionat următoarele:
- acţiunea în revendicarea unui bun mobil proprietate privată, pierdut sau furat,
exercitată împotriva posesorului de bună credinţă (art. 1909 alin. 2 şi art. 1910 C.civ.)3;
- acţiunea în revendicare imobiliară în cazurile prevăzute de art. 498 C.civ.
(avulsiunea) şi de art. 520 C.proc.civ. (revendicarea imobilului adjudecat în cadrul
procedurii de urmărire silită imobiliară), în ambele situaţii cu excepţia cazului când
imobilul revendicat este proprietate publică;
- acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea dreptului de uzufruct (art. 557
C.civ.), a dreptului de uz sau de abitaţie (art. 565 C.civ.) şi a dreptului de servitute (art.
639 C.civ.).
Din interpretarea per a contrario a art. 21 din Decretul nr. 167/1958, care prevede
că dispoziţiile acestui act normativ ,,nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile
de proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie”, rezultă că drepturile reale

1
Acţiunea negatorie este aceea prin care proprietarul unui bun sau o altă persoană care ar justifica un
interes propriu cheamă în judecata pe cel care pretinde că este titularul unui drept real principal asupra
bunului respectiv, contestând existenţa acestuia, deci acţiunea prin care reclamantul solicită încetarea
exercitării de către pârât a unui dezmembrământ al dreptului de proprietate privată.
2
Prin acţiunea confesorie reclamantul urmareşte apărarea unui dezmembrământ al dreptului de
proprietate privată, deci prin intermediul acestei acţiuni se apără dreptul de uzufruct, uz, abitaţie,
servitute, superficie. A se vedea şi C.S.J., s. Civ., dec. nr. 1767/1992, în M. M. Pivniceru, C. Moldovan,
Prescripţia extinctivă şi principalele acţiuni în justiţie, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 37-38.
3
Referitor la termenul de 3 ani de la data pierderii sau a furtului, la care se referă art. 1909 alin (2) - art.
1910 C.civ, opinia majoritară este ca nu ar fi un termen de prescripţie extinctivă, ci mai degrabă unul de
decădere.
15
accesorii sunt supuse prescripţiei extinctive potrivit dispoziţiilor Decretului nr.
167/19581.
De altfel, având în vedere că drepturile reale accesorii există întotdeauna pe lângă
un drept de creanţă ca drept principal, această soluţie se desprinde şi din prevederile art. 1
alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, care dispune că, odată cu stingerea dreptului la acţiune
privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii.

Sectiunea III. Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor

nepatrimoniale

2.3.1. Principiul imprescriptibilităţii drepturilor personale nepatrimoniale

Principiul instaurează regula de drept potrivit căreia protecţia drepturilor
nepatrimoniale pe calea acţiunii în justiţie nu este limitată în timp, putându-se obţine
oricând.
Principiul imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale nu este consacrat in
terminis în legislaţia noastră, dar existenţa sa este unanim admisă, fiind dedusă din
interpretarea per a contrario a art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, precum şi din faptul
că legea stabileşte în mod expres excepţiile de la acest principiu. Principiul în discuţie se
întemeiază pe caracterul perpetuu al drepturilor nepatrimoniale şi pe împrejurarea că
astfel de drepturi sunt inseparabile de persoana fizică sau juridică.
Ca exemple de drepturi cu caracter personal, imprescriptibile extinctiv avem:
acţiunea în contestarea împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumţia de paternitate2,
acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare de maternitate sau de paternitate, acţiunea
în contestarea filiaţiei faţă de mamă atunci când filiaţia rezultă din certificatul de naştere,
fără a exista o folosinţă a stării civile conformă cu acest certificat, acţiunea în stabilirea
filiaţiei faţă de mamă, acţiunea prin care se solicită înregistrarea tardivă a naşterii,
1
În acest sens, a se vedea A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1963, p. 153; Şt. Răuschi, Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Ed.
Fundaţiei ,,Chemarea”, Iaşi, 1993, p. 170; T. Pop, Drept civil român. Teoria generală, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1993, p. 222.
2
S-a decis că, în cazul acţiunii în contestarea filiaţiei din căsătorie nu pot fi aplicate dispoziţiile de
excepţie privitoare la prescriptibilitatea acţiunii în tăgăduirea paternităţii – C.A. Bucuresti, s. a IV-a civ.,
dec. nr. 520/1997, în Culegere de practica judiciară în materie civilă 1993-1998, p. 126.
16
acţiunea prin care se solicită desfiinţarea, modificarea, rectificarea sau completarea unui
act de sare civilă sau a unei menţiuni de pe acestea etc.

2.3.2. Excepţii
Următoarele acţiuni, desi au un obiect nepatrimonial, sunt totuşi prescriptibile
extinctiv:
- acţiunea în nulitatea relativă a unui act juridic civil (anulabilitate) este soluţia ce
rezultă din art. 9 din Decretul nr. 167/1958; termenul de prescripţie este, în principiu,
termenul general de 3 ani;
- acţiunea în nulitatea relativă a căsătoriei (art. 21 C. fam.);
- acţiunea în tăgăduirea paternităţii (art. 55 alin. 1 C. fam) 1;
- acţiunea în stabilirea paternităţii (art. 60 alin. 1 C. fam), atunci când este pornită
de mamă sau de reprezentantul legal al copilului, deoarece, conform art. 60 alin. 4 C.
fam., ,,acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia”.

2.4. Probleme speciale privind domeniul prescripţiei extinctive

Există în practică unele situaţii ale căror soluţii fie sunt neuniforme, fie necesită
explicaţii suplimentare pentru o mai bună înţelegere. Acestea vor face subiectul prezentei
secţiuni :
1) Valorificarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei
Din definiţie rezultă că dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută, în
limitele normelor juridice civile de a recurge, atunci când dreptul subiectiv este nesocotit
sau încălcat, la forţa coercitivă a statului.

Valorificarea dreptului subiectiv civil poate fi obţinut atât pe calea acţiunii, cât şi
pe calea excepţiei. Excepţiile care se ridică în cursul dezbaterilor unui proces sunt
excepţiile de procedură si exceptiile de fond, acestea din urmă fiind cele care trebuie
avute în vedere pentru a desemna apărarea de fond.

1
Pentru un studiu mai amplu asupra tăgăduirii paternităţii, a se vedea Fl. A. Băiaş, M. Avram,
C. Nicolescu, Modificările aduse Codului familiei prin Legea nr. 288/2007, pct. II, în Dreptul nr. 3/2008,
pp. 28-41
17
 În ceea ce priveşte prescriptibilitatea apărării dreptului civil pe calea excepţiei s-
au formulat mai multe opinii.

Într-o primă opinie1, larg răspândită în doctrină, se consideră că apărarea dreptului

civil pe cale de exceptie este imprescriptibilă, aceasta bazându-se pe regula de drept
conform căreia que temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum (ceea ce
e prescriptibil pe cale de acţiune este imprescriptibil pe cale de excepţie).

Într-o altă opinie2 se consideră că este necesar a se face distincţie între excepţiile
imprescriptibile (prin care se valorifică un simplu mijloc de apărare) şi excepţiile
prescriptibile (cele prin care se valorifică un drept ce ar putea fi ocrotit pe cale de
acţiune).

În sistemul Decretului nr. 167/1958, soluţia care se impune datorită caracterului

imperativ de ordine publică al normelor care reglementează prescripţia dreptului la
acţiune, este aceea a necesităţii de a distinge următoarele situaţii3:

- dacă dreptul subiectiv civil putea valorificat, apărat pe calea acţiunii, iar această
acţiune este potrivit legii prescriptibilă, rezultă că şi excepţia trebuie să fie prescriptibilă
în aceleaşi condiţii ca şi acţiunea4, soluţia bazându-se atât pe necesitatea de a opri
posibilitatea eludării normelor imperative, privind caracterul prescriptibil al acţiunii, cât
şi pe un argument de analogie: ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet;

- dacă acţiunea este imprescriptibilă, atunci şi ocrotirea dreptului subiectiv civil pe

calea excepţiei este imprescriptibilă5.

2) Acţiunea în constatare

1
A se vedea I. Rosetti - Bălănescu, O. Sachelarie, N. Nedelcu, Principiile dreptului civil român,
Ed. de Stat Bucureşti, 1947, p. 260; E. Roman, Prescripţia extinctivă, în Tratat de drept civil, vol.I,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 441
2
A se vedea M. Eliescu, Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă în cadrul unei viitoare
reglementări legale, în revista „Studii şi cercetări juridice”, nr. 1/1956, pp. 263 - 264
3
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 256; pentru completare, vezi şi G. Boroi, Drept civil. Partea
generală. Persoanele , ediţia a 4-a, revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 296
4
Spre exemplu, nulitatea relativă este supusă prescripţiei extinctive, indiferent dacă este invocată pe cale
de acţiune sau pe cale de excepţie.
5
Art. 2 din Decretul nr. 167/1958 face o aplicaţie a acestei reguli în privinţa invocării nulităţii absolute a
unui act juridic.
18
 Conform art. 111 din Codul de procedură civilă este acţiune în constatare acea
acţiune în justiţie prin care reclamantul solicită instanţei să constate existenţa unui drept
subiectiv al său faţă de pârât sau, după caz, inexistenţa unui drept subiectiv al pârâtului
împotriva sa.

Atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă a fost adoptată soluţia imprescriptibilităţii

acţiunii în constatare.

Dintre acţiunile în constatare imprescriptibile extinctiv, se pot menţiona cu titlu de

exemplu: acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic civil, acţiunea în
declararea simulaţiei, acţiunea unuia dintre soţi pentru a se constata că un imobil întabulat
pe numele celuilalt soţ este în realitate bun comun, acţiunea pentru constatarea calităţii de
constructor de bună credinţă etc.

3) Acţiunile mixte
Sunt acţiuni mixte acele acţiuni care au caracteristici de acţiuni reale, personale ori
în constatare, prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea lor fiind determinată separat
pentru fiecare caz, în funcţie de calificarea dată acţiunii după scopul urmarit la intentarea
ei (ex. predarea unui imobil, plata unei creanţe).

4) Dualitatea de acţiuni
Dualitatea de acţiuni este acea situaţie în care titularul dreptului subiectiv îşi poate
proteja dreptul său prin două acţiuni: o acţiune bazată pe un contract civil (ex contractu),
supusă prescripţiei extinctive potrivit Decretului 167/1958, şi, o acţiune reală, în
revendicarea bunului, supusă prescripţiei de 30 de ani potrivit art. 1890 Cod civil (ca
exemple, avem cazul deponentului1, al comodantului etc.).

Între dualitatea de acţiuni şi acţiunile mixte prin care se solicită predarea bunului
ce a format obiectul derivat al unui act juridic constitutiv sau translativ de drepturi reale
există urmatoarele deosebiri2:

1
Trib.Suprem, s.civ., dec. nr.1368/1969, în Culegere de Decizii 1969, p. 93
2
A se vedea G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele , Ediţia a 4-a, revăzută şi adăugită, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 297
19
 - în cazul dualităţii de acţiuni nu este vorba de un act juridic constitutiv sau
translativ de drepturi reale, deci dreptul real şi dreptul de creanţă nu au aceeaşi cauză
generatoare, ci izvorul dreptului real preexistă izvorului dreptului de creanţă;
- în cazul acţiunii mixte este suficientă dovedirea actului juridic respectiv, în
vreme ce, în cazul dualităţii de acţiuni, dacă a intervenit prescripţia extinctivă a acţiunii
personale, admiterea acţiunii reale este condiţionată de dovedirea dreptului de proprietate.
- în cazul acţiunii mixte, fiind vorba nu de două acţiuni, ci de o singură acţiune,
pretenţia constând în predarea lucrului se fundamentează pe însuşi actul juridic
constitutiv sau translativ de drepturi reale, iar prescripţia extinctivă se va raporta numai la
dreptul real, iar în cazul dualitatii de acţiuni, dacă pretenţia în restituire este fundamentată
pe contractul de depozit, comodat, locaţiune etc., cererea va fi respinsă ca prescrisă, dacă
prin raportare la dreptul de creanţă, ar fi împlinit termenul de prescripţie extinctivă la data
exercitării acţiunii personale, urmărind ca deponentul, comodantul, locatarul etc. să
introducă o nouă acţiune în justiţie pe un alt fundament, adică o acţiune reală.
5) Acţiunea în repararea unei daune morale
Dauna morală poate fi reparată atât patrimonial cât şi nepatrimonial. Decretul nr.
31/1954, prin art. 54 – 56 dispune că repararea nepatrimonială a unei daune morale este
imprescriptibilă extinctiv.

Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre acţiunea în repararea patrimonială a unei

daune morale, aceasta fiind o acţiune în justiţie prin care se valorifică un drept de creanţă,
o acţiune patrimonială şi personală şi care este prescriptibilă extinctiv1.

6)Acţiunea în restituirea prestaţiilor exercitate în baza unui act juridic civil

anulat (desfiinţat)
Acţiunea în nulitate (prescriptibilă sau imprescriptibilă, după cum este vorba
despre nulitate relativă sau nulitate absolută) nu se confundă cu acţiunea în restituirea

1
În acest sens vezi C.S.J., s. civ., dec. nr. 4105/2000, în Dreptul nr. 4/2001, p.180
20
totală sau parţială a obligaţiilor efectuate în baza unui act civil anulat, aceasta din urmă
fiind prescriptibilă, fiind considerată o acţiune bazată pe îmbogaţirea fără just temei.

7) Acţiunea în protecţia unor drepturi reale principale corespunzătoare dreptului

de proprietate
Este o asemenea acţiune, acţiunea în revendicare întemeiată pe „dreptul de
administrare directă”. Anterior revoluţiei din 1989, părţile acestei acţiuni erau organizaţii
socialiste de stat însă, începând cu anul 1990, „dreptul de administrare directă”, devenind
„drept de folosinţă”, al unui organ sau instituţii de stat asupra bunurilor ce se află în
proprietatea statului.

În stabilirea prescriptibilităţii sau imprescriptibilităţii unei asemenea acţiuni, se iau

în considerare dispozitiile art. 1884 din Codul civil, potrivit cărora „nu se poate prescrie
domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi
obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerţ”.

8) Acţiunile în materie de carte funciară

În această materie sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 7/1996 privind cadastrul şi
publicitatea imobiliară.

Astfel, conform art. 35 alin. 1 din legea menţionată, „acţiunea în rectificare, sub
rezerva prescripţiei dreptului patrimonial la acţiunea de fond, va fi imprescriptibilă”.
Această dispoziţie trebuie coroborată cu dispoziţiile art. 1890 din Codul civil, urmând a
se aplica principiul accesorium sequitur principale.

Conform art. 35 alin. 2 din Legea nr. 7/1996 „ Faţă de terţele persoane care au
dobândit cu bună credinţă un drept real prin donaţie sau legat, acţiunea în rectificare nu se
va putea porni decât în termen de 10 ani, socotiţi din ziua când s-a înregistrat cererea lor
de înscriere, cu excepţia cazului în care dreptul material la acţiunea de fond nu s-a
prescris mai înainte”. Prin urmare, acţiunea în rectificare împotriva terţilor dobânditori de
bună credinţă este prescriptibilă în termen de 10 ani de la data înregistrării cererii prin
care terţul solicită înscrierea dreptului său în cartea funciară.

21
 Dacă terţul dobânditor de bună credinţă a dobândit dreptul real cu titlu oneros,
termenul de prescripţie a acţiunii în rectificare este de 3 ani de la data înregistrării cererii
prin care terţul a solicitat înscrierea dreptului sau în cartea funciară, conform art. 36 din
aceeaşi lege. Potrivit art. 35 si art. 53 alin. 2 din legea menţionată, acţiunea în rectificarea
erorilor materiale cuprinse în cartea funciară este imprescriptibilă sau prescriptibilă
extinctiv, de la caz la caz.

9) Acţiunile privind un drept secundar

Drepturile secundare au fost definite în doctrină1 ca fiind „prerogative ce constau
în puterea de a da naştere prin manifestare unilaterală de voinţă unui efect juridic ce
afectează şi interesele altei persoane: dreptul de alegere în cazul unei obligaţii alternative,
dreptul de denunţare unilaterală a unui contract etc.” Ele nu sunt nişte drepturi subiective
civile autentice, ci doar simple facultăţi ori beneficii legale sau convenţionale.

Aceste acţiuni sunt imprescriptibile extinctiv.

10) Unele acţiuni în materie succesorală

Potrivit art. 700 alin. 1 din Codul civil „dreptul de a accepta succesiunea se
prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la data deschiderii succesiunii”, prin urmare,
dreptul de opţiune succesorală este supus prescripţiei extinctive.

Potrivit dispoziţiilor art. 728 din Codul civil „… un coerede poate cere oricând
împarţeala succesiunii, chiar când ar exista convenţii sau prohibiţii contrarii”, acţiunea
privind ieşirea din indiviziunea succesorală fiind astfel imprescriptibilă extinctiv.

De asemenea, este imprescriptibilă extinctiv acţiunea în constatarea masei

succesorale, a calităţii de moştenitor sau a actelor succesorale, fiind o acţiune în
constatare, însă în ceea ce priveşte acţiunea privind raportul donaţiilor, aceasta având un
caracter personal şi patrimonial, poate fi introdusă în termenul de ieşire din indiviziunea
succesorală.

În ceea ce priveşte acţiunea prin care se cere executarea legatului cu titlu

particular, trebuie să deosebim, după cum urmează:
1
A se vedea M. Eliescu, Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă în cadrul unei viitoare
reglementări legale, în S. C. J. nr. 1/1956, p. 258; E. Roman, op.cit., p. 450;
22
 - dacă legatul cu titlu particular are ca obiect drepturi de creanţă sau bunuri de gen,
acţiunea având astfel caracter patrimonial şi personal, aceasta este supusă regulilor de
drept comun referitoare la prescripţia extinctivă;

- dacă legatul cu titlu particular are ca obiect dreptul de proprietate sau un alt drept
real asupra unui bun individual determinat, fiind vorba astfel despre o acţiune reală,
urmează a fi aplicate regulile ce guvernează acţiunea în revendicare sau, după caz,
acţiunea confesorie.

Dacă este lovită de o cauză de nulitate relativă, acţiunea în declararea nulităţii

legatului este prescriptibilă extinctiv în termenul general de prescripţie de 3 ani de zile,
iar dacă este lovită de o cauză de nulitate absolută, această acţiune este imprescriptibilă
extinctiv.

De asemenea, este supusă termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani de zile,

acţiunea în revocarea legatului pentru neexecutarea sarcinii, aceasta fiind o acţiune
patrimonială şi personală.

23
 CAPITOLUL III. TERMENELE PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Sectiunea I. Noţiune şi clasificare

Din definiţia prescripţiei extinctive poate fi dedusă şi definiţia termenului de
prescripţie.
Prin termen de prescripţie extinctivă se înţelege intervalul de timp, stabilit de lege,
înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune în sens material, sub sancţiunea
pierderii acestui drept, pierderii posibilităţii de a obţine condamnarea pârâtului la
executarea obligaţiei ce îi revine, respectiv sub sancţiunea pierderii dreptului real
principal sau dreptului nepatrimonial, în măsura în care acesta este supus prescripţiei
extinctive1.
Ca orice alt termen, termenul de prescripţie extinctivă are un început (data la care
începe a curge prescripţia), o durată şi un sfârşit (data de împlinire a prescripţiei).
Fiind stabilit numai prin lege, termenul de prescripţie extinctivă este unul
esenţialmente legal, însuşirea rezultând fără echivoc şi din partea ultimă a art. 1 alin. 1
din Decretul nr. 167/1958: ,,Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge
prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”. Termenul este unul
asupra căruia părţile nu pot interveni prin niciun act juridic civil, această facultate
neavând-o dealtfel nici instanţa. Clauzele în acest sens ar fi lovite de nulitate absolută2.
Trecând la problema clasificării termenelor de prescripţie, există două criterii mari
în literatura de specialitate. Principalul criteriu este acela al vocaţiei ori sferei de
aplicare, după care distingem între: a) termene generale şi b) termene speciale de
prescripţie extinctivă. Termenele generale se stabilesc de norme generale (legea
generală), în vreme ce termenele speciale de prescripţie extinctivă se stabilesc prin legi
speciale, corelaţia dintre aceste norme fiind cârmuită de cunoscutele reguli generalia
specialibus non derogant şi specialia generalibus derogant.
1
Vezi Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a XI-a,
revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 260;
G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele , ediţia a 4-a, revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2010, p. 307
2
Art. 1 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958
24
 Al doilea criteriu este acela al izvorului normativ, în funcţie de care distingem
între: a) termene instituite de Decretul 167/1958 şi b) termene instituite de alte izvoare de
drept civil, precum Codul civil, Codul familiei, Legea nr. 31/1990, Legea nr. 11/1991,
Legea nr. 554/2004 etc.
Există şi un al treilea criteriu1 care se foloseşte în literatura de specialitate pentru
clasificare, anume acela al mărimii sau întinderii termenelor de prescripţie – aplicabil
termenelor speciale. Conform acestui principiu, termenele speciale de prescripţie
extinctivă se împart în: a) termene mai mari decât termenul general ,
b) termene egale cu termenul general şi c) termene mai mici decât termenul general de
prescripţie extinctivă2.

Sectiunea II. Termenele generale de prescripţie extinctivă

Prin termen general de prescripţie extinctivă înţelegem acel termen care se aplică
practic ori de câte ori nu îşi găseşte aplicaţie un termen special de prescripţie extinctivă
într-un anume caz dat.
Având în vedere soluţiile adoptate în ceea ce priveşte domeniul prescripţiei
extinctive, vom face o distincţie şi în legătură cu termenele generale de prescripţie
extinctivă, anume, pe de o parte, pentru acţiunile (cererile) personale, adică acelea prin
care se urmăreşte valorificare unui drept de creanţă, termenul general de prescripţie
extinctivă este cel stabilit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 (3 ani), iar, pe de
altă parte, pentru acţiunile (cererile) reale, adică pentru cele prin care se urmăreşte
ocrotirea unui drept real principal, termenul general de prescripţie extinctivă este cel
stabilit de art. 1890 C.civil (30 ani).

3.2.1. Termenul general de prescripţie de 3 ani

1
Vezi Gh. Beleiu, op.cit., p. 261
2
Tot cu aplicaţie numai la termenele speciale de prescriptie extinctiva, se poate distinge, in fuctie de data
actului normativ, intre : termene prevazute de acte normative anterioare Decretului 167/1958 si termene
prevazute in acte normative ulterioare acestuia. Aceasta clasificare este sugerata de art. 26 din Decretul
nr. 167/1958: ,,Pe data intrarii in vigoare a decretului de fata se abroga orice alte dispozitii legale contrare
prezentului decret, in afara de cele care stabilesc un termen de prescriptie mai scurt decat termenul
corespunzator din decretul de fata”.
25
 Termenul de prescripţie extinctivă , cu caracter general, aplicabil raporturilor
juridice obligaţionale (adică cele care au în conţinutul lor drepturi de creanţă şi
îndatoririle corelative) este instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, potrivit
căruia ,,termenul prescripţiei este de 3 ani (...)”1.
Caracteristica acestui termen, de 3 ani, de a fi termen general de prescripţie
extinctivă, în domeniul drepturilor de creanţă, rezultă din următoarele împrejurări
legislative: 1) este primul termen prevăzut de Decretul nr. 167/1958, după ce, în art. 1
alin. 1 se dispune: ,,Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin
prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”; 2) în dispoziţiile
următoare ale Decretului sunt stabilite termene derogatorii de la acest termen, adică
termene speciale de prescripţie, tot pentru acţiuni întemeiate pe drepturi de creanţă.
Termenul se aplică tuturor acţiunilor personale, indiferent de izvorul raportului
juridic obligaţional, cu excepţia cazurilor pentru care există termene speciale de
prescripţie extinctivă.
Ca şi exemple, în practica, termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani a
fost aplicat în cazul: cererii de raport al donaţiilor2, acţiunii în reducţiunea liberalităţilor
excesive3, acţiunii oblice (subrogatorii)4, acţiunii revocatorii (pauliene)5, cererii pentru
plata contravalorii fructelor, cererii prin care se solicită rezoluţiunea unui antecontract de
vânzare-cumpărare6, cererii prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc
de contract(este vorba de executarea silită în natură a obligaţiei de a face, izvorâtă din
antecontract) etc7.

3.2.2. Termenul general de prescripţie de 30 ani

1
In art. 6 din Decretul nr. 167/1958 se stabileste termenul general de prescriptie pentru dreptul de a cere
executarea silita (care apartine dreptului procesual civil) astfel: ,,Dreptul de a cere executarea silita in
temeiul oricarui titlu executor se prescrie prin implinirea unui termen de trei ani…”
2
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1085/1972, in R.R.D. nr. 1/1973, p.165; dec. nr. 1663/1981., in C.D. 1981,
p. 129.
3
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 743/1985, in Repertoriu 1980-1985, p. 123; dec. nr. 2338/1985, in R.R.D.
nr. 9/1986, p. 62.
4
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 653/1973, in R.R.D. nr. 4/1974, p. 145
5
Trib. Jud. Suceava, dec. civ. nr. 21/1985, in R.R.D. nr. 5/1985, p. 73
6
CA Bucuresti, s. a IV-a civ., dec. nr. 63/1999, in C.P.J.C. 1999, p. 29
7
Pentru alte exemple, a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 264.
26
 Pornind de la conţinutul art. 21 din Decretul nr. 167/1958, în care se precizează că
dispoziţiile acestui act normativ ,,nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de
proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie”, rezultă că, pentru drepturile
reale principale prescriptibile extinctiv, termenul general de prescripţie este cel instituit
de art. 1890 C. Civ., care dispune că ,,toate acţiunile (...) reale (...), pe care legea nu le-a
declarat neprescriptibile şi pentru care nu a defipt un termen de prescripţie, se vor
prescrie în treizeci de ani (...)”.
Din chiar formularea art. 1890 C. civ. rezultă că termenul de prescripţie extinctivă
de 30 de ani are valoare de termen general, adică îşi găseşte aplicaţia ori de câte ori nu
există un termen special.
De asemenea, caracterul general al termenului de 30 de ani, prevăzut de art. 1890
C. civ. rezultă, fără echivoc, şi din dispoziţia art. 1894: ,,Regulile prescripţiei relative la
alte obiecte decât cele cuprinse în acest titlu şi care sunt expuse la locurile respective din
acest codice exclud aplicarea dispoziţiilor acestui tiltlu în toate cazurile când sunt
contrarii lor.” (aplicaţie a regulilor specialia generalibus derogant şi generalia specialibus
non derogant).
Generalitatea termenului de 30 de ani nu justifică, totuşi, aplicarea lui la acţiunile
reale care sunt imprescrimptibile extinctiv (cum sunt cele care cad sub incidenţa art. 1844
C. civ.).1
Conţinutul real al generalităţii termenului de prescripţie de 30 de ani prevăzut de
art. 1890 din Codul civil, se obţine prin scăderea, din totalul acţiunilor reale, a acţiunilor
reale imprescriptibile extinctiv şi a acţiunilor reale supuse unor termene speciale de
prescripţie2;

În concluzie, acest termen se aplică:

- acţiunii în revendicare mobiliară, întemeiată pe dreptul de proprietate privată;

1
Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaratie a legii, nu
pot fi obiecte de proprietate privata, ci sunt scoase afara din comert (C. civ. 476, 963, 1310)
2
A se vedea Petrica Trusca, Introducere in dreptul civil . Persoana fizica . Persoana juridica, Editia a
V- a . Actualizat , Ed. Universul Juridic, 2010, p. 230
27
- acţiunii negatorii, prin care se contestă un drept de uzufruct sau de uz având ca obiect un
bun mobil;

- acţiunii confesorii (cu excepţia situaţiei în care prin aceasta se apără dreptul de
superficie).

În sfârşit, este important a se arăta că, în cadrul concepţiei potrivit căreia sunt
prescriptibile extinctiv şi acţiunea în revendicarea unui bun imobil proprietate privată,
acţiunea negatorie, acţiunea confesorie prin care se apără dreptul de superficie, şi acţiunea
în grăniţuire, urmează a se admite că pentru toate aceste acţiuni este aplicabil termenul
general de prescripţie extinctivă de 30 de ani, prevăzut de art. 1890 C. civ. Aceeaşi
soluţie ar trebui aplicată şi în cazul petiţiei de ereditate, precum şi a altor acţiuni
calificate ca reale (de ex: acţiunea vânzătorului pentru rezoluţiunea vânzării, în cazul în
care cumpărătorul nu a plătit preţul – art. 1368 C.civ.), în măsura în care nu există norme
speciale care să dispună altfel.

Majoritară însă, dacă nu chiar unanimă, a devenit, în doctrină, concepţia potrivit

căreia drepturile reale principale sunt imprescriptibile extinctiv, afară de excepţiile
prevăzute de lege, aşa încât termenul general de prescripţie extinctivă aplicabil drepturilor
reale a devenit, practic, inaplicabil.

Sectiunea III. Termenele speciale de prescripţie extinctivă

Termenele speciale de prescripţie a dreptului la acţiune sunt termene care derogă
de la reglementarea de principiu înscrisă în art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 şi se
disting prin particularitatea de a fi aplicate numai în cazurile expres prevăzute de lege.

Aceste termene speciale de prescripţie extinctivă sunt reglementate atât în Decretul

nr. 167/1958, cât şi în alte acte normative.

Termenele speciale aplicabile acţiunilor personale nepatrimoniale

Termenele speciale aplicabile acţiunilor personale nepatrimoniale sunt prevăzute
în Codul familiei:

28
 - termenul de prescripţie extinctivă de 6 luni, aplicabil acţiunii în anulabilitatea
căsătoriei, prevăzut de art. 21 alin. 2: „Anularea căsătoriei din aceste cauze poate fi cerută
de cel al cărui consimţământ a fost viciat, în termen de 6 luni de la încetarea violenţei ori
de la descoperirea erorii sau a vicleniei”;

- termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani, aplicabil acţiunii în tăgada paternităţii

copilului din căsătorie, stabilit de art. 55 alin. 1: „ Acţiunea în tăgada paternităţii se
prescrie în termen de 3 ani de când tatăl a cunoscut naşterea copilului”;

- termenul de prescripţie extinctivă de 1 an, aplicabil acţiunii în stabilirea

paternităţii copilului din afara căsătoriei, prevăzut de art. 60 alin. 1: „Acţiunea în
stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de
la naşterea copilului”.

B. Termene speciale aplicabile acţiunilor personale, întemeiate pe drepturi de

creanţă
Există situaţii care au determinat instituirea unor termene speciale de prescripţie a
dreptului la acţiune chiar prin Decretul nr. 167/1958. În toate aceste cazuri, respectarea
acestor termene se impune a fi făcută după dovedirea aspectului sau motivului care a
determinat reglementarea lor. Aceste termene sunt:

- termenul de prescripţie extinctiva de 2 ani, aplicabil pentru unele raporturi

contractuale de asigurare de bunuri, prevăzut de art. 3 alin. 2, astfel: „Prin derogare de la
dispoziţiile alineatului precedent, în raporturile ce izvorăsc din asigurările de persoane,
termenul de prescripţie este de 2 ani, în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările
de persoane1 în care obligaţiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin
amortizare …” (în acest din urmă caz, al amortizării, se aplică termenul general de
prescripţie de 3 ani) ;
- termenul de prescripţie extinctivă de 6 luni, aplicabil acţiunii pentru daunele
rezultate din vicii ascunse2 fără viclenie, prevăzut de art. 5: „Dreptul la acţiune privitor la
1
Pentru termenele de prescriptie extinctiva in materia asigurarilor, a se vedea, pe larg, Fr. Deak, Tratat
de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucuresti, 1999, p. 566 si urm.
2
A se vedea, pentru momentul de la care incepe sa curga prescriptia extinctiva in cazul viciilor ascunse,
I.C.C.J., s.com., dec nr. 2627/2004, in E. Radulescu, Prescriptia extinctiva. Culegere de practica
29
viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, se prescrie prin
împlinirea unui termen de 6 luni în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie”.
Analiza acestui text, având în vedere condiţia impusă ca viciile să nu fi fost ascunse cu
viclenie, impune aplicarea sa în mod restrictiv, în caz contrar fiind aplicabil termenul de
prescripţie de drept comun (3 ani);
- termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani, aplicabil unor sume aflate „în
depozit”, prevăzut de art. 23 alin. 1: „ Dreptul la acţiunea privitoare la suma de bani
consemnate sau depuse la instituţiile de bancă, credit şi economie sau la orice alte
organizaţii de stat, pe seama statului ori a organizaţiilor de stat, se prescrie în termen de 3
ani de la data consemnării sau depunerii”.
În alineatele 2 şi 3 ale aceluiaşi articol sunt stabilite cazurile când nu se aplică
acest termen de 3 ani, astfel:

- termenul este de 1 an, când eliberarea sumelor este condiţionată de un act al

organului judecătoresc sau al altui organ de stat;

- termenele de prescripţie pentru sumele constituite drept garanţie, pe baza

normelor legale sau a clauzelor contractuale, sunt cele stabilite în reglementările speciale
privind constituirea de garanţii.

- termenul de prescripţie extinctivă de 60 de zile, prevăzut de art. 24:

„Dreptul la acţiune privitoare la sumele de bani încasate din vânzarea biletelor pentru
spectacolele care nu au mai avut loc se prescrie în termen de 60 de zile de la data când
trebuia să aibă loc spectacolul”.
În Codul civil sunt stabilite următoarele termene speciale de prescripţie extinctivă:

- termenul de prescripţie extinctivă de 6 luni, aplicabil dreptului de opţiune

succesorală, prevăzut de art. 700 alin. 1: „Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie
printr-un termen de 6 luni, socotit de la data deschiderii succesiunii”;

judiciara, Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2006, p.23

30
 - termenul de prescripţie extinctivă de 1 an1, prevăzut in art. 1334: „Acţiunea
vânzătorului pentru complinirea preţului şi a cumpărătorului, pentru scăderea preţului sau
pentru stricarea contractului se prescriu printr-un an din ziua contractului”;

- termenul de prescripţie extinctivă 6 luni, stabilit de art. 1903, astfel: „Acţiunea

maiştrilor şi institutorilor de ştiinţe sau de arte, pentru lecţiile ce dau cu luna; a
ospătatorilor si găzduitorilor, pentru nutrirea şi locuirea ce procură, şi a oamenilor cu
ziua, pentru plata zilelor, a materiilor de dânşii procurate şi a simbriilor; se prescriu prin
şase luni.”

Termene speciale de prescripţie extinctivă se regăsesc şi în alte acte normative

(unele termene interesând alte ramuri de drept), astfel:

- termenul de prescripţie extinctivă de 18 luni, prevăzut de art. 506 alin. 2 C.

proc. pen., pentru acţiunea în repararea pagubei în cazul condamnării sau luării unei
măsuri preventive pe nedrept, termen care se socoteste de la data rămânerii definitive,
după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţei procurorului2;

- termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 pentru
acţiunile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract
administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate;

- termenele speciale de prescripţie extinctivă prevăzute de Legea nr. 31/1990, şi

anume: termenul de 6 luni de la data publicării în M. Of. al României, partea a IV-a, a
hotărârii adunării generale a acţionarilor care a hotărât dizolvarea anticipată, pentru
acţiunea în daune exercitată de fondatori împotriva societăţii, atunci când dizolvarea
anticipată s-a făcut în frauda drepturilor lor (art. 34); termenul de 1 an de la data
înmatricularii societăţii comerciale, aplicabil dreptului la acţiunea de regularizare în cazul
neregularităţilor constatate după înmatriculare (art. 48 alin. 3); termenul de 3 ani pentru
restituirea dividendelor plătite cu încălcarea prevederilor legale, socotit de la data
distribuirii dividendelor (art. 67 alin. 5);
1
In sensul ca termenul de 1 an prevazut de art. 1334 C. civ. ar fi un termen prefix (adica un termen de
decadere), a se vedea, totusi, C. Hamangiu, I. Rosetti - Balanescu, Al. Baicoianu, Tratat de drept civil
roman, vol. II, Ed. Nationala Bucuresti, 1928, p. 406.
2
A se vedea si C.S.J., s. civ.,dec. nr. 3282/1996, in Buletinul Jurisprudentei 1996, p. 71
31
 - termenul de prescripţie extinctivă de 1 an, prevăzut de art. 12 din Legea nr.
11/1991 pentru combaterea concurenţei neloiale, aplicabil dreptului la acţiune pentru
repararea daunelor patrimoniale sau morale cauzate prin fapte de concurenţă neloială;

- termenul de 6 luni (în cazul trimiterilor poştale interne) sau de 1 an (în cazul
trimiterilor postale internaţionale) pentru acţiunea în răspunderea operatorilor pentru
prestarea serviciilor poştale (art. 41 din O.G. nr.31/2002 privind serviciile poştale);

- termenul de 1 an, stabilit de art. 23 alin. 3 din Legea nr. 146/1997 privind taxele
judiciare de timbru, aplicabil dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate cu titlu de
taxe judiciare de timbru, în cazurile prevăzute de primul alineat al aceluiasi articol; etc1.

C. Termene speciale aplicabile unor acţiuni reale

Această categorie de termene cuprinde:

- termenul de prescripţie extinctivă de un an, prevăzut de art. 498 din Codul civil
(în caz de avulsiune2);
- termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani, prevăzut de art. 520 din C.proc.civ.,
în cazul revendicării imobilului adjudecat în cadrul urmaririi silite imobiliare sau al
pretinderii unui dezmembrământ al dreptului de proprietate având ca obiect acest imobil –
aceasta, în ipoteza în care executarea silită a avut ca obiect un imobil care, în realitate nu
era proprietatea debitorului urmărit, iar ulterior apare o terţă persoană (adevăratul
proprietar) care revendică acest imobil de la adjudecatar;
- termenul de prescripţie extinctivă de un an, prevăzut de art. 674 din C.proc.civ,
în cazul acţiunilor posesorii;
- termenul de prescripţie extinctivă de 30 de ani, prevăzut de art. 840 din C. civ.,
aplicabil acţiunii în restituirea bunului care a format obiectul unei donaţii revocate (de
1
Pentru o mai ampla expunere si analiza a termenelor speciale de prescriptie extinctiva ce se regasesc in
diferite acte normative, altele decat Decretul nr. 167/1958 si Codul civil, vezi G. Boroi, Drept civil.
Partea generala. Persoanele , editia a 4-a, revazuta si adaugita, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2010,
pp. 311-313
2
Avulsiunea este forma a accesiunii imobiliare naturale ce consta in alipirea la un teren a unei bucati de
pamant smulse de la un alt teren, prin actiunea unei ape curgatoare, bucata de teren care devine
proprietatea titularului terenului la care s-a produs alipirea, cu posibilitatea pentru fostul proprietar de a o
revendica in termen de un an.

32
drept) pentru survenienţă de copil. Astfel, „Prescripţia acţiunii de revocare se împlineşte
după 30 de ani de la naşterea fiului”.
- termenul de 30 de ani, prevăzut de art. 557 C.civ., aplicabil acţiunii confesorii
prin care se apără dreptul de uzufruct şi, în baza art. 565 C.civ, acţiunii confesorii prin
care se apără dreptul de uz şi de abitaţie, precum şi de art. 639 C.civ., aplicabil acţiunii
confesorii prin care se apără dreptul de servitute.

CAPITOLUL IV. CURSUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE:

ÎNCEPUTUL, SUSPENDAREA ŞI ÎNTRERUPEREA TERMENULUI
PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

Sectiunea I. Începutul prescripţiei extinctive

4.1.1. Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive

Ca orice termen, şi termenul de prescripţie are un început, marcat de data la care
începe să curgă, o durată, adică un interval de timp, şi un sfârşit, marcat de data împlinirii
lui. Începutul, durata şi sfârşitul termenului de prescripţie în literatura juridică este
denumit ,,cursul prescripţiei extinctive”.
În analiza cursului prescripţiei extinctive se pleacă de la cunoaşterea începutului
acesteia, care este o operaţiune de prim ordin, fiind reglementată în mod expres prin lege,
neputând rămâne la latitudinea părţilor interesate care ar putea zădărnici acţiunea
prescripţiei extinctive prin introducerea unor clauze care ar amâna sine die începutul
prescripţiei sau, după caz, ar fixa începutul prescripţiei la o dată care ar depinde exclusiv
de voinţa uneia din părţi1. Pentru a nu exista asemenea incertitudini, legiuitorul a
reglementat în art. 1 alin. 3 din Decretul 167/1958 faptul că orice clauză care se abate de
la regimul prescripţiei extinctive este nulă absolut.
Revenind acum la problema începutului prescripţiei extinctive, regula generală
este stabilită în două texte de lege, între care nu există deosebiri de fond, ci numai de
formulare.

1
M. Nicolae, Prescriptia extinctiva, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2004, p. 489
33
 Astfel, potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, ,,prescripţia începe să curgă
de la data cand se naşte dreptul la acţiune (...), iar art. 1886 C.civ. dispune că ,,nicio
prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod
de stingere”.
Această regulă era cunoscută înca din dreptul roman, fiind exprimată prin adagiul
acione non natae, non praescribitur.
Prin urmare, ori de cate ori nu îşi găseşte aplicare o regulă specială, edictată pentru
o anumită situaţie, se va aplica regula generală potrivit căreia prescripţia extinctivă începe
să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune.

4.1.2. Reguli speciale privind începutul prescripţiei dreptului la acţiune

Ipotezele pentru care sunt instituite reguli speciale sunt urmarea regulii generale,
în sensul că se precizează data când se naşte dreptul la acţiune supus prescripţiei
extinctive, în diferite situaţii şi ipoteze. Se adaugă la această precizare şi faptul că, de data
aceasta, ne aflăm în prezenţa unor raporturi juridice civile ale căror subiecte, cu unele
excepţii, sunt determinate, în consecinţă, încălcarea dreptului civil subiectiv nu poate fi
pusă decât pe seama persoanelor obligate chiar de la data naşterii raportului juridic.

Prin urmare, putem vorbi despre următoarele ipoteze1:

1) ipoteza dreptului subiectiv civil pur şi simplu;

2) ipoteza dreptului subiectiv civil afectat de un termen suspensiv sau de o condiţie

suspensivă;

3) ipoteza răspunderii civile pentru fapta ilicită şi cazuri asimilate;

4) ipoteza acţiunii în anulabilitate;

5) ipoteza răspunderii pentru viciile lucrului, lucrării ori construcţiei;

6) alte situaţii speciale.

1) Ipoteza dreptului subiectiv civil pur şi simplu;

1
G. Boroi, Drept civil. Partea generala. Persoanele , editia a 4-a, revazuta si adaugita, Ed. Hamangiu,
Bucuresti, 2010, p. 314
34
 Pentru dreptul subiectiv pur şi simplu, prescripţia începe să curgă de la data
naşterii raportului juridic.

Această regulă este înscrisă în art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, potrivit
căruia, ,,în obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum şi în
acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la
naşterii raportului de drept”.

În practică, această regulă specială vizează raporturile juridice având ca izvor actul
juridic civil, ceea ce înseamnă că, în principiu, data naşterii raportului de drept substanţial
este chiar data încheierii actului juridic. Pentru o bună înţelegere a domeniului de aplicare
a acestei reguli speciale trebuie avute în vedere următoarele: a) prin expresia „în
obligaţiile ce urmează să se execute la cererea creditorului” se înţelege atât situaţia în care
nu există termen sau condiţie, suspensive, care să afecteze dreptul subiectiv civil şi
obligaţia corelativă, cât şi situaţiile în care există un termen suspensiv, dar este în
favoarea creditorului (care poate renunţa la beneficiul termenului, deci creditorul poate
cere deîndată executarea obligaţiei)1 sau există o condiţie care este rezolutorie (ceea ce se
datorează sub condiţie rezolutorie se datoreaza pur şi simplu – pura est sed sub
conditione resolvitur), şi, b) prin expresia „în obligaţiile al caror termen de executare nu
este stabilit” se înţelege situaţia obligaţiilor în care termenul lipseşte cu desăvârşire2.

2) Ipoteza dreptului subiectiv civil afectat de un termen suspensiv sau de o

condiţie suspensivă

Această regulă specială se referă la acele situaţii în care dreptul subiectiv civil este
„afectat de modalităţi”, acestea fiind, aici, termenul suspensiv şi condiţia suspensivă.

Potrivit art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958, „Dacă dreptul este sub condiţie
suspensivă sau termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a realizat

1
Pentru solutia ca termenul de prescriptie extinctiva incepe sa curga de la data expirarii termenului de
depozitare prevazut in contract, chiar si atunci cand termenul este in interesul exclusiv al deponentului, iar
nu de la data incheierii contractului de depozit, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte
speciale, Ed. A IV-a, actualizata, 2007, vol. III, p. 93 si urm
2
De ex., daca in contractul de imprumut de consumatie nu s-a prevazut termenul restituirii, prescriptia
actiunii incepe sa curga de la data incheierii contractului.
35
condiţia ori s-a împlinit termenul1”. Regula este de asemenea instituită şi în C.civ., art.
1885 alin. 1, conform căruia: „Prescripţia unei creanţe condiţionate, sau cu termen, nu
poate începe decât din momentul când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul”.

3) Ipoteza răspunderii civile pentru fapta ilicită şi cazuri asimilate

În cazul în care răspunderea civilă are la bază săvârşirea unei fapte cauzatoare de
prejudicii, precum şi în cazurile asimilate (îmbogaţirea fără justă cauză), prescripţia
începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia ori putea să cunoască
paguba şi pe cel care răspunde de ea. Această regulă specială este consacrată în art. 8 alin.
1 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea
pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut
sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.” Alineatul 2 al
aceluiaşi articol prevede: „Dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în
cazul îmbogăţirii fără just temei.”

De asemenea, art. 19 alin.1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul

administrativ stabileşte că „în cazul în care persoana vătămată a cerut anularea actului
administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, întinderea pagubei nefiindu-i
cunoscută la data judecării acţiunii în anulare, termenul de prescripţie pentru cererea de
despăgubiri curge de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea
pagubei.”

Prin această, regulă instituită de art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, se face
referire atât la răspunderea civilă delictuală, cât şi la răspunderea civilă contractuală 2. În
cazul în care neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei contractuale
constituie un delict civil, se admite că, în principiu, va fi angajată răspunderea civilă
contractuală, iar nu răspunderea civilă delictuală; cu condiţia să nu fie incidentă o altă
regulă.

1
In situatia in care avem mai multe termene suspensive, succesive si independente, va exista cate un
inceput de prescriptie extinctiva pentru fiecare dintre aceste termene – Trib. Suprem, s.civ., dec.nr.
1137/1970, in Culegere de Decizii 1970, p. 157
2
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit, p. 276; G. Boroi, op. cit., p. 317; M. Nicolae, Prescriptia extinctiva,
Ed. Rosetti, Bucuresti, 2004, p. 119
36
 După cum este prevăzut expres în lege, această regulă se aplică şi în ceea ce
priveşte începutul prescripţiei extinctive în cazul acţiunii izvorâte din imbogăţirea fără
just temei, termenul de prescripţie începând să curgă de la data când cel care a fost sărăcit
a luat la cunoştinţă atât de faptul producerii, cât şi de cel care s-a îmbogăţit în dauna sa.

4) Ipoteza acţiunii în anulabilitate

Această regulă este prevazută în art. 9 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia
„prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţă începe să
curgă de la data când aceasta a încetat. În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri
de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul sau
legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării,
însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului”.
Această regulă nu este aplicabilă în cazul cererii de anulare a căsătoriei pentru
eroare sau viclenie, deoarece aceasta se face în termen de 6 luni „de la încetarea violenţei
sau de la descoperirea erorii sau vicleniei”, de către persoana a cărui consimţământ a fost
viciat1. De asemenea, această regulă nu se aplică în cazul cererii de anulare a unui legat,
deoarece prescripţia începe să curgă de la data deschiderii succesiunii.
Legea distinge situaţia în care cauza de anulare este violenţa, de cea în care
anulabilitatea actului se datorează celorlalte cauze (eroare, dol, leziune, incapacitate,
nesocotirea altor dispoziţii legale ce ocrotesc interese personale)2.
În cazul violenţei, prescripţia extinctivă începe să curgă din momentul în care a
încetat acest viciu de consimţământ (moment obiectiv).
În ceea ce priveşte celelalte cauze de nulitate, în începutul cursului prescripţiei
extinctive se disting două momente:
a) un moment subiectiv, care se aplică ori de câte ori cunoaşterea cauzei de
anulabilitate a avut loc în intervalul de timp cuprins între momentul încheierii actului
juridic şi momentul în care se împlinesc 18 luni de la încheierea actului;
b) un moment obiectiv, care se aplică de la data împlinirii a 18 luni calculate de la
încheierea actului juridic numai dacă, în acest interval de 18 luni, nu a fost cunoscută

1
Vezi, in acest sens , dispozitiile art. 21 din Codul familiei
2
A se vedea Petrica Trusca, op. cit., p. 219
37
cauza de anulabilitate de cel sau cei îndreptăţiţi să ceară anularea.
În sistemul Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în
mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, indiferent de cauza de
nulitate (absolută sau relativă), termenul de prescripţie extinctivă (un an) a început să
curgă de la data intrării în vigoare a acestei legi (14 februarie 2001).
5)Ipoteza răspunderii pentru viciile lucrului, lucrării ori construcţiei
În cazul răspunderii pentru viciile ascunse ale lucrului, lucrării sau construcţiei,
prescripţia extinctivă începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de
la împlinirea termenului de garanţie pentru aceste vicii1.
Potrivit dispoziţiilor art. 11 din Decretul nr. 167/1958: „Prescripţia dreptului la
acţiune privind viciile ascunse2 ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate
începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă, cel mai târziu de la împlinirea unui
an de la predarea lucrului sau lucrării”.
Prescripţia acţiunii privind viciile unei construcţii începe să curgă de la data
descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a 3 ani de la predare. Prin
dispoziţiile prezentului articol nu se aduce nici o atingere termenelor de garanţie, legale
sau conventionale”.
Această regulă priveşte acele vicii care nu pot fi descoperite prin mijloace
obişnuite cu ocazia predării sau recepţiei, nu însă şi dreptul la acţiune privind viciile
aparente – cele care pot fi depistate fără nici o dificultate la predare sau recepţie.
Potrivit art. 1352 din C.civ., această regulă specială se aplică doar în privinţa
viciilor ascunse ale lucrului transmis, lucrării executate sau construcţiei, vicii care sunt de
natură să împiedice folosirea lucrului, lucrării sau construcţiei potrivit destinaţiei lor sau
să fie de natură a diminua considerabil folosirea acestora.
Regulile privind începutul prescripţiei pentru viciile lucrului, lucrării sau
construcţiei, prezinta, caracteristică stabilirii – alternativa a două momente de la care

1
Vezi G. Boroi, op.cit., p. 319
2
In intelegerea notiunii de ,,viciu ascuns” trebuie sa tinem seama de prevederea art. 1352 C. civ.:
,,Vanzatorul este supus la raspundere pentru viciile ascunse ale lucrului vandut, daca, din cauza acelora,
lucrul nu este bun de intrebuintat, dupa destinarea sa, sau intrebuintarea sa este atat de micsorata, incat se
poate presupune ca cumparatorul nu l-ar fi cumparat sau nu ar fi dat pe dansul ceea ce a dat, daca i-ar fi
cunoscut viciile”
38
poate începe să curgă prescripţia:
1) un moment subiectiv, constând „în data descoperirii viciilor”;
2) un moment obiectiv, constând în data expirării termenelor de garanţie, de un an,
pentru lucru ori lucrare şi de 3 ani pentru construcţie.
În cazul construcţiilor aflate sub incidenţa Legii nr. 10/1995 privind calitatea în
construcţii, prin art. 29 se stabilesc două termene speciale de garanţie şi anume un
termen determinat, de 10 ani de la receptia lucrării, pentru viciile ascunse obisnuite, şi un
termen nedeterminat, pe toată durata de existenţă a construcţiei pentru viciile structurii de
rezistenţă1.
6) Alte situaţii speciale
a) Art. 23 din Decretul nr. 167/1958 instituie o regulă în ceea ce priveşte
prescripţia dreptului la acţiune asupra sumelor de bani consemnate sau depuse la
instituţiile de bancă, credit şi economic pe seama statului ori a instituţiilor de stat, pentru
care termenul de prescripţie începe să curgă de la data consemnării ori depunerii; atunci
când eliberarea sumelor consemnate sau depuse este condiţionată de un act al organului
judecătoresc sau al altui organ de stat, prescripţia începe să curgă de la data când se poate
cere restituirea pe baza actului organului de stat.
b) Regula specială prevăzută de art. 24 din Decretul nr. 167/1958, reglementează
prescripţia dreptului la acţiune privitoare la sumele de bani încasate din vânzarea biletelor
pentru spectacolelor ce nu au mai avut loc, prescripţie care începe să curgă de la data
când urma să aibă loc spectacolul.
c) Articolul 674 din Codul de procedură civilă reglementează prescripţia dreptului
la acţiunea posesorie, care începe să curgă de la data primului act de tulburare a posesiei.
d) Articolul 700 alin. 1 din Codul Civil prevede prescripţia dreptului de opţiune
succesorală care începe să curgă de la deschiderea succesiunii (care este data morţii lui de
cujus).
De la aceasta regulă există următoarele excepţii2:
1
A se vedea si H.G. nr. 394/1995 privind obligatiile ce revin agentilor economici – persoane fizice sau
juridice – in comercializarea produselor de folosinta indelungata, destinate consumatorilor (M. Of. nr.
12/1995) sub aspectul termenelor de garantie stabilite pentru aceste produse.
2
A se vedea , spre exemplu, Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, editia a II-a, actualizata si
completata, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2002, pp. 447- 448
39
 - în cazul unui copil conceput, dar nenăscut la data deschiderii succesiunii,
termenul de prescripţie începe să curgă de la data naşterii, cu condiţia ca acesta să se
nască viu;
- în cazul declarării judecătoreşti a morţii, data succesiunii este data prevăzută în
hotărârea judecătorească definitivă ca fiind data morţii, dar prescripţia dreptului de
opţiune succesorală începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoresti declarative de moarte, deoarece dreptul de opţiune succesorală poate fi
exercitat numai din acel moment1;
- în cazul unei moşteniri testamentare, când testamentul din care rezultă calitatea
de moştenitor a unei persoane a fost descoperit mai târziu, termenul de prescripţie a
dreptului de opţiune succesorală se calculează de la data cunoaşterii calităţii de
moştenitor a unei persoane.
e) potrivit art. 55 din Codul familiei „Acţiunea în tăgada paternităţii se prescrie în
termen de 6 luni de la data când tatăl (soţul mamei sau fostul soţ al mamei) a cunoscut
naşterea copilului.
f) art. 60 din Codul familiei reglementează prescripţia dreptului la acţiune în
stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, astfel: „Acţiunea în stabilirea
paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la naşterea
copilului.” Potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, „Dacă în cazul prevăzut de art. 54 alin. 1,
un copil a pierdut calitatea de copil din căsătorie prin efectul unei hotărâri judecătoreşti,
termenul de un an pentru primirea acţiunii în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, va
curge de la data când acea hotărâre a rămas definitivă”, chiar dacă a trecut mai mult de un
an de la naşterea copilului. Potrivit dispoziţiilor alin. 3 ale art. 60 „În cazul în care mama
a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă acesta din urmă a prestat copilului întreţinerea,
termenul de un an va curge de la încetarea convieţuirii ori a întreţinerii”.
g) art. 520 din C. proc.civ. instituie regula specială potrivit căreia prescripţia
dreptului la acţiune în revendicarea imobilului ce a format obiectul urmăririi silite
imobiliare începe să curgă de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară.
h) prescripţia extinctivă a acţiunii în răspunderea pentru daunele efective cauzate
1
Trib Suprem, s. civ.,dec. nr. 617/1974, in Culegere de Decizii 1974, p. 156
40
de operatorii publici şi furnizorii de servicii de telecomunicaţii începe să curgă de la data
primirii răspunsului la reclamaţie sau, dacă nu s-a răspuns la reclamaţie, de la exprimarea
termenului de soluţionare a acesteia1.
i) prescripţia dreptului la acţiune în rectificarea înscrierii în cartea funciară
exercitată împotriva terţului dobânditor de bună credinţă începe să curgă de la data la care
a fost înregistrată cererea prin care terţul respectiv a solicitat înscrierea dreptului sau în
cartea funciară2.

Sectiunea II. Suspendarea prescripţiei extinctive

4.2.1. Noţiune şi cauze de suspendare a prescripţiei extinctive

Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului

acesteia, ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât
durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a acţiona pe
titularul dreptului la acţiune3.

Pentru ca prescripţia extinctivă să îşi producă efectul sancţionator, este necesar să

existe, pe lângă voinţa de a acţiona a titularului dreptului la acţiune, şi posibilitatea reală
(efectivă) de a se adresa organului de jurisdicţie în solicitarea protecţiei juridice a
dreptului său subiectiv. Dacă, în acele cazuri prevăzute de lege, în care titularul dreptului
la acţiune este în imposibilitate de a acţiona, cursul prescripţiei extinctive nu ar fi oprit,
atunci s-ar ajunge la situaţia în care titularului acestui drept i s-ar aplica efectul extinctiv
fără a i se putea imputa pasivitatea sau neglijenta sa în a acţiona, ceea ce ar echivala cu
deturnarea prescripţiei extinctive de la finalitatea sa, acesta fiind motivul şi justificarea
legiuitorului în ce priveşte reglementarea suspendării cursului prescripţiei extinctive. Este
1
Vezi art. 41, alin. 2 din Ordonanta de Guvern nr. 31/2002 privind serviciile postale, aprobata prin Legea
nr. 642/2002, cu modificarile ulterioare.
2
Vezi art. 35 alin. 2 si art. 36 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului si a publicitatii imobiliare, republicata
(M. Of. nr. 201/2006).
3
Vezi G. Boroi, Drept civil. Partea generala. Persoanele , editia a 4-a, revazuta si adaugita, Ed.
Hamangiu, Bucuresti, 2010, p. 322; Gh. Beleiu, Drept civil roman. Introducere in dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, editia a XI-a, revazuta si adaugita de Marian Nicolae si Petrica Trusca, Ed.
Universul Juridic, Bucuresti, 2007, p. 281
41
însă imperios necesar, pentru a putea fi vorba de suspendare, ca împrejurările care o nasc
să apară în timp ce prescripţia extinctivă este în curs şi mai înainte de împlinirea
termenului de prescripţie extinctivă1.

Din definiţia suspendării, dată mai sus, reies caracteristicile acestor cauze de
suspendare. Ele sunt legale (stabilite numai prin lege), limitative (adică de strictă
interpretare şi aplicare, nefiind susceptibile de aplicare prin analogie) şi produc efecte de
drept (ope legis), organului de jurisdicţie nerămânându-i decât să constate producerea lor,
deci, dacă în cursul procesului se invocă prescripţia extinctivă, instanţa va constata că a
operat suspendarea cursului acesteia şi va trece la soluţionarea cauzei pe fond.

Potrivit articolului 13 din Decretul nr. 167/1958, ,,cursul prescripţiei se suspendă:

a) cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră
să facă acte de întrerupere;
b) pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate ale
României, iar acestea sunt puse pe picior de război
c) până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcute de cel îndreptăţit, cu
privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a
serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen
de trei luni socotit de la înregistrarea reclamaţiei.

Potrivit art.14:,,Între părinţi sau tutore şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între
curator şi acei pe care îi reprezintă, precum şi între orice altă persoană care, în temeiul
legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri

1
De retinut ca, in cazul in care cauzele care ar duce la suspendarea prescriptiei extinctive apar mai inainte
de inceperea cursului acesteia, efectul va fi de amanare (intarziere) a inceputului prescriptiei. Aceasta
precizare ar prezenta importanta practica in cazul in care termenul de prescriptie ar fi mai mic de o luna,
in sensul ca, nefiind vorba de suspendare cursului prescriptiei , ci doar de o amanare a inceputului
acestuia, nu isi vor mai gasi aplicare prevederile art. 15 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, deci, dupa
incetarea cauzei care a determinat amanarea inceputului cursului ei, prescriptia extinctiva se va implini la
expirarea termenului de prescriptie, iar nu la expirarea termenului de o luna la care se refera art.15 alin. 2
din Decretul nr. 167/1958. Vezi in acest sens G. Boroi, op. cit., p. 322; M. Nicolae, op. cit., p. 126;
Gh. Beleiu, op. cit., p. 282;
42
sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi
aprobate.

Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exercitiu, cât timp nu

are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine
să îi încuviinţeze actele.

Prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei.”

Să facem o analiză a acestor cauze de suspendare:

a) Forţa majoră. Termenul este folosit de art.13 lit.a) fără a fi definit. În doctrină
şi jurisprudenţă se admite că forţa majoră este un eveniment imprevizibil şi
insurmontabil, precum cutremutul de pământ, inundaţia şi altele asemenea1. Pentru a
produce suspendarea prescripţiei este nevoie ca în situaţia de forţă majoră să se fi aflat cel
împotriva căruia prescripţia curge (adică titularul dreptului la acţiune, care a fost
împiedicat a face acte de întrerupere a prescripţiei, adică să formuleze cerere de chemare
în judecată), iar nu cel căruia termenul de prescripţie îi profită.

b) Participarea la forţele armate care sunt pe picior de război. Din redactarea art.
13 lit.b) reiese că într-o asemenea situaţie trebuie să fie debitorul sau creditorul, sau atât
unul cât şi celălat. Este însă de reţinut că simpla participare la forţele armate (cum ar fi
cazul unui militar activ, militar angajat pe bază de contract) nu este cauză de suspendare a
prescripţiei extinctive, condiţia impusă de text fiind aceea ca forţele armate să fie puse pe
picior de război2.

c) Reclamaţia administrativă. Potrivit prevederilor art. 13 lit. c, pentru ca

prescripţia să fie suspendată, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: 1) reclamaţia

1
Prin dec. nr. 1860/1968 (in Culegere de Decizii 1986, pp. 47- 49), s. civ. a fostului Trib. Suprem s-a
pronuntat in sensul ca ,,prin cauza de forta majora trebuie inteleasa acea situatie pe care partea nu o poate
prevedea si inlatura chiar daca ar fi luat toate masurile de prevenire”.
2
In literatura de specialitate se areciaza ca, daca creditorul sau debitorul este intr-o misiune de pace cu
caracter international, sub egida O.N.U. sau N.A.T.O., efectul suspensiv trebuie, pentru identitate de
motive, sa opereze totusi. A se vedea in acest sens si M. Nicolae, op. cit., 2004, p. 533
43
administrativă prealabilă să aibă ca obiect „despăgubiri ori restituiri” în temeiul unui
contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii;

2) să nu treacă mai mult de 3 luni de la înregistrarea reclamaţiei; dacă petiţionarul

primeşte un răspuns neconvenabil înainte de împlinirea celor 3 luni, prescripţia este
suspendată numai pânâ la primirea acelui răspuns, nefavorabil; dacă reclamaţia rămâne
nerezolvată, neprimindu-se răspuns, în cele trei luni, suspendarea încetează, iar titularul
dreptului la acţiune este în drept să formuleze cerere de chemare în judecată la organul de
jurisdicţie competent.

Articolul 13 lit. c se aplică şi ipotezei acţiunii în contencios administrativ,

deoarece potrivit art. 17 alin. 1, coroborat cu art.7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, „înainte
de a cere instanţei anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră
vătămat se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când
i s-a comunicat actul administrativ sau la exprimarea termenului prevăzut la art. 1 alin. 2,
autorităţii emitente, care este obligată să rezolve reclamaţia în termen de 30 de zile de la
aceasta”, de această dată suspendarea operând până la rezolvarea reclamaţiei
administrative, dar nu mai mult de 30 de zile. Acest caz de suspendare a cursului
prescripţiei nu este prevăzut expres în art.13 al Decretului 167/1958, el rezultând din
raţiunea legii, în sensul că nu poate curge prescripţia când cel îndreptăţit a-şi valorifica un
drept nu rămâne în pasivitate.1

d) Între ocrotitor şi ocrotit, prescripţia e suspendată cât timp socotelile nu au fost

date şi aprobate, potrivit art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958. Aceste dispoziţii se
aplică raporturilor dintre părinte, tutore şi curator, pe de o parte, şi cele ale cărui bunuri
sunt administrate de ocrotitorul legal pe de altă parte (minor, interzis, cel ocrotit prin
curatela). Suspendarea operează până la ,,darea şi aprobarea socotelilor”, operaţie pe care
o realizează autoritatea tutelară.

1
Dec. nr. 590/1986 a s. civ. a fostului Tribunal Suprem, in Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem
pe anul 1986, pp. 82-85
44
 e) Prescripţia este suspendată: a) cât timp cel lipsit de capacitate de exerciţiu nu
are reprezentant legal; b) cât timp cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu are
ocrotitor legal care să-i încuviinţeze actele.

Această cauză de suspendare priveşte minorul sub 14 ani, interzisul judecătoresc şi

minorul între 14 – 18 ani, aceasta fiind aplicată pe toată durata lipsei reprezentantului
legal sau a ocrotitorului legal, după caz.

f) Prescripţia este suspendată în raporturile dintre soţi. Potrivit acestui alineat,

prescripţia este suspendată pe toata durata căsătoriei, fără a avea importanţă dacă soţii
sunt sau nu despărţiţi în fapt, în text nefiind explicat acest aspect, astfel că ubi lex non
distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie sa
distingem) . În schimb, această cauză de suspendare nu se poate aplica, prin analogie,
raporturilor dintre concubini1.

Alături de cauzele generale de suspendare prevazute de art. 13 si 14 din Decretul

nr. 167/1958, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei instituie o cauză specială
prin art. 40: „deschiderea procedurii suspendă orice termene de prescripţie a acţiunilor
prevăzute la art. 362. Termenele vor începe să curgă după 30 de zile de la încheierea
procedurii”.

4.2.2. Efectele suspendării prescripţiei extinctive

Suspendarea cursului prescripţiei extinctive produce două tipuri de efecte: efecte
generale şi un efect special.

1
Caz de practica judiciara cuprins in C.S.J., s.civ., dec. nr. 2426/1992, in Dreptul nr. 10 - 11, p. 122,
folosit de Gh. Beleiu, op. cit, p. 284.
2
Art.36 din Legea insolventei stabileste: ,,De la data deschiderii procedurii se suspenda de drept toate
actiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creantelor asupra bunurilor sale”. Potrivit acestui
text suspendarea vizeaza atat actiunile judiciare propriu-zise, cat si executarile silite, directe sau indirecte,
asupra bunurilor din patrimoniul debitorului, care constituie de fapt o continuare a procesului civil si o
componenta a actiunii judiciare, precum si actiunile arbitrale ( N. Tandareanu, Procedura reorganizarii
judiciare, Ed. All Beck, Bucuresti, 2000, p. 154).
45
 În analiza efectelor generale ale suspendării vom porni de la art. 15 alin. 1 din
Decretul nr. 167 / 1958, potrivit căruia „După încetarea suspendării, prescripţia îşi reia
cursul socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare”. Se face astfel distincţie între:
efectul anterior cauzei de suspendare, efectul pe durata cauzei de suspendare şi efectul
ulterior cauzei de suspendare.
Pentru perioada anterioară cauzei, suspendarea nu produce efecte juridice, intrând
în calculul termenului de prescripţie şi timpul scurs între începutul prescripţiei şi data
suspendării acesteia.
Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs constă în oprirea curgerii
prescripţiei, pe toată această perioadă; prin urmare, durata cauzei de suspendare nu intră
în calculul termenului de prescripţie.
Ulterior cauzei de suspendare, efectul care se produce constă în reluarea cursului
prescripţiei din momentul în care fusese oprit; este efectul precizat de art.15 alin.1:
,,După încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul...”.
În ce priveşte momentul efectiv de la care se reia cursul prescripţiei extinctive, ca
regulă generală, acesta coincide cu însuşi momentul încetării cauzei de suspendare. Prin
excepţie, în cazul special prevăzut de Legea nr.85/2006, termenele de prescripţie vor
începe a curge de la data încheierii procedurii insolvenţei, ce corespunde cu pronunţarea
sentintei de închidere a procedurii de către judecătorul sindic1.
Suspendarea termenului de prescripţie extinctivă produce şi un efect special.
Acest efect este reglementat de art. 15 alin. 2, potrivit căruia: „prescripţia nu se va
împlini totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni socotit de la data încetării cauzei
de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor împlini decât
după exprimarea unui termen de o lună de la suspendare”.
Prin urmare, acest efect special se produce doar în cazurile în care:
- pană la împlinirea termenului de prescripţie a rămas mai puţin de 6 luni, dacă
termenul de prescripţie aplicabil este mai mare de 6 luni (ex. termenul general de

1
In acest sens, a se vedea G. Boroi, op.cit., p. 326; M. Nicolae, op.cit., 2004, p. 537. Pentru un caz de
practica judiciara: C. Ap.Buc., dec. civ. nr. 2038/2002 in Culegere de practica judiciara 2002, Ed. All
Beck, Bucuresti, 2003, pp. 11-12
46
prescripţie de 3 ani)1;
- până la împlinirea termenului de prescripţie a rămas mai puţin de o lună, dacă
termenul de prescripţie aplicabil este mai mic de 6 luni (ex. termenul de 60 de zile
prevăzut în art. 24 din Decretul nr. 167/1958).

Sectiunea III. Întreruperea prescripţiei extinctive

4.3.1. Noţiune şi cauze de întrerupere a prescripţiei extinctive

Intreruperea prescriptiei extinctive poate fi definita ca modificarea cursului
acesteia care consta in inlaturarea prescriptiei scurse inainte de aparitia unei cauze
interuptive si inceperea unei alte prescriptii extinctive2.
Pentru a intelege fundamentul intreruperii prescriptiei extinctive pornim de la doua
premise: pe de o parte, lipsa de convingere a titularului dreptului in ceea ce priveste
temeinicia pretentiei sale, ce reiese din starea de pasivitate, si, pe de alta parte,
considerarea pozitiei, in fapt, a debitorului, ca fiind conforma dreptului , bazata pe
impotrivirea debitorului.
Ori de cate ori aceste premise nu se mai confirma, inseamna ca producerea
efectului prescriptiei extinctive nu se mai justifica.
In fapt, aceste premise nu se mai justifica atunci cand titularul dreptului la actiune
iese din pasivitate, savarsind acte sau fapte prin care pretinde satisfacerea sau realizarea
dreptului sau incalcat, precum si ori de cate ori subiectul pasiv paraseste pozitia de
impotrivire, prin recunoasterea dreptului pana atunci incalcat sau contestat3. Cand aceste
atitudini au loc dupa ce prescriptia dreptului la actiune a inceput sa curga, ele trebuie sa

1
Spre exemplu, sa presupunem ca in speta este vorba de termenul general de prescriptie de 3 ani, din care
s-au scurs 2 ani si 11 luni, dupa care intervine cauza de suspendare. Se pune intrebarea, cu cat este
prelungit momentul implinirii prescriptiei? Raspuns: cu 5 luni, astfel ca, impreuna cu luna care a mai
ramas din termenul de 3 ani, sa faca 6, luni cate prevede legea.
2
Vezi G. Boroi, Drept civil. Partea generala. Persoanele , editia a 4-a, revazuta si adaugita,
Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2010, p. 327; Gh. Beleiu, Drept civil roman. Introducere in dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, editia a XI-a, revazuta si adaugita de Marian Nicolae si Petrica Trusca,
Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2007, p. 288
3
Faptul debitorului de a recunoaste datoria, desi nu satisface pretentiile creditorului, indrituieste pe acesta
sa creada ca executarea se va face de buna voie, fara a face apel la organul de jurisdictie (C.S.J., s. com.,
dec. nr. 4782/2001, in Curierul Judiciar nr. 4/2001, p. 48).
47
aiba ca efect inlaturarea prescriptiei incepute, deoarece, si intr-un caz si in celalalt
finalitatea prescriptiei extinctive este atinsa (se produce efectul mobilizator al
prescriptiei, prin iesirea titularului dreptului la actiune din pasivitate, si, satisfacere nevoii
clarificarii situatiilor juridice incerte, prin recunoasterea obligatiei de catre cel in favoarea
caruia curge prescriptia1.
Cauzele de intrerupere sunt grupate in art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Este de
observat ca cele doua cauze avute in vedere privesc atitudinea persoanei obligate (prima
cauza) si atitudinea titularului dreptului incalcat sau nerecunoscut (a doua cauza).
Astfel, potrivit dispozitiilor art. 16 din Decretul nr. 167 / 1958 „Prescriptia se
intrerupe:
a) prin recunoasterea dreptului a carei actiune se prescrie, facuta de cel in folosul
caruia curge prescriptia”;
b) „prin introducerea unei cereri de chemare in judecata ori de arbitrare, chiar daca
cererea a fost introdusa la o instanta judecatoreasca ori la un organ de arbitraj
necompetent”.
c) „printr-un act incepator de executare”, aceasta fiind o cauza de intrerupere a
prescriptiei dreptului de a cere executarea silita, fiind studiata de dreptul procesual civil
(abrogat)2.
Articolul 16 din Decretul nr. 167/1958 mai prevede ca „prescriptia nu este
intrerupta daca s-a pronuntat incetarea procesului, daca cererea de chemare in judecata
sau executare a fost respinsa, anulata sau daca s-a perimat ori daca cel care a facut-o a
renuntat la ea.”
Aceste cauze de intrerupere a cursului prescriptiei extinctive sunt legale,
limitative, producand efecte de drept (ope legis).
In analiza cauzelor de intrerupere ma voi opri doar asupra primelor doua enuntate
de Decret, cea de-a treia, asa cum am spus, fiind o cauza studiata de dreptul procesual
civil.

1
Vezi M. Nicolae, op. cit., 2004, p. 538
2
Cu privire la cauzele de intrerupere a prescriptiei dreptului de a cere executarea silita, a se vedea
art. 405² C. proc. civ., introdus prin O.U.G. nr. 138/2000 si aprobata cu modificari si completari prin
Legea nr. 219/2005.
48
 a) Recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie. Aceasta este prima cauza
de intrerupere a prescriptiei axtinctive mentionate de Decretul nr.167/1958 in art. 16 si se
traduce prin parasirea de catre debitor a pozitiei sale de impotrivire fata de dreptul
subiectiv corelativ. ,,Recunoasterea” la care se refera textul trebuie sa fie neindoielnica;
ea poate fi atat expresa, cat si tacita1.
b) Cererea de chemare in judecata. Pentru a produce efectul intreruptiv este
necesar ca actiunea in justitie sa fie efectiva si admisa printr-o hotarare definitiva.

4.3.2. Efectele întreruperii prescripţiei extinctive

Efectele întreruperii prescripţiei extinctive sunt stabilite de art. 17 din Decretul
nr.167/1958 astfel: ,,Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se ivi
împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie. În
cazul când prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de
arbitrare, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a
rămas definitivă”. Aşadar, întreruperea prescripţiei produce următorul efect: mai întâi,
anterior apariţiei cauzei de întrerupere, prescripţia este înlăturată, ştearsă, ca şi când nu
ar fi curs; pe de altă parte, după încetarea cauzei de întrerupere, începe să curgă o nouă
prescripţie extinctivă, adică un nou termen de prescripţie.
În doctrină2, s-a subliniat că natura prescripţiei care începe să curgă după încetarea
cauzei de întrerupere depinde de natura cauzei de întrerupere. Astfel, dacă întreruperea a
operat prin efectul recunoaşterii, noua prescripţie va fi de acelaşi fel cu prescripţia
înlăturată, adică prescripţia dreptului material la acţiune, şi începe să curgă un nou
termen de prescripţie de acelaşi fel. Dacă întreruperea a operat prin efectul cererii de
chemare în judecată sau de arbitrare (care a fost admisă printr-o hotărâre irevocabilă),
noua prescripţie va avea altă natură juridică, pentru că va privi dreptul de a cere
executarea silită.

1
Aceasta cauza de intrerupere este prevazuta si de art. 1865 pct.3 C.civ., in formula ,,prin recunoasterea
de catre debitor…a dreptului celui in contra caruia se prescrie”. Vezi, in acest sens, C. Ap. Iasi, s.civ.,
dec. nr. 2086/2002, in Jurisprudenta Curtii de Apel Iasi in materie civila, p. 186.
2
A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, TUB, 1980, pp. 501-503; Gh. Beleiu,
op. cit., pp. 290-291; G. Boroi, op. cit., p. 330-331; M. Nicolae, op. cit., p. 549
49
 Cu privire la momentul în care se produce efectul întreruptiv se face aceeaşi
distincţie între recunoaştere şi cererea de chemare în judecată: în primul caz, efectele
întreruperii se produc instantaneu (în momentul recunoaşterii), iar în al doilea caz,
efectele se produc pe data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii (la
sfârşitul procesului civil). În fine, trebuie să reţinem că întreruperea operează numai între
părţile interesate, adică între titularul dreptului şi autorul recunoaşterii, pe de o parte, şi,
sub rezerva limitelor autorităţii de lucru judecat, între reclamant şi pârât, pe de altă parte1.

Sectiunea IV. Repunerea în termenul de prescriptie extinctiva

4.4.1. Notiunea si justificarea repunerii în termen

Repunerea in termenul de prescriptie este o institutie juridica noua, neintalnita in
Codul civil, fiind consacrata, cu caracter general, in art. 19 din Decretul nr. 167/1958
astfel: ,, Instanta judecatoreasca sau organul arbitral poate, in cazul in care constata ca
fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescriptie a fost depasit, sa
dispuna chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea actiunii, ori sa incuviinteze executarea
silita. Cererea de repunere in termen va putea fi facuta numai in termen de o luna de la
incetarea cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie ”.
Repunerea in termenul de prescriptie poate fi definita si ca acel beneficiu acordat
de lege titularului dreptului la actiune, care din motive temeinice nu a putut formula
actiunea in justitie inauntrul termenului de prescriptie, astfel ca organul jurisdictional este
indreptatit sa solutioneze, in fond, cererea de chemare in judecata, desi a fost introdusa
dupa implinirea termenului de prescriptie2.
Reglementari cu caracter special intalnim in dispozitiile art. 13 din Legea nr.
18/1991, potrivit carora „Calitatea de mostenitor se stabileste pe baza certificatului de
mostenitor sau a hotararii judecatoresti definitive ori, in lipsa acestora, prin probe din care
rezulta acceptarea mostenirii”. Mostenitorii care nu isi pot dovedi aceasta calitate,
intrucat terenurile nu s-au gasit in circuitul civil, sunt socotiti repusi de drept in termenul

1
A se vedea, M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, 2004, p. 551-552; art. 1872 şi art. 1873 C.civ.
2
Vezi Gh. Beleiu, op. cit., p. 294
50
de acceptare, cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au apartinut autorului lor.
Ei sunt considerati a fi acceptat mostenirea prin cererea facuta comisiei1.
- Art. 5 alin. 4 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a
unor imobile cu destinatie de locuinta trecute in proprietatea statului, prevede:
„Mostenitorii, in sensul prezentei legi sunt socotiti de drept acceptantii succesiuni de la
data depunerii cererii prevazute la art. 14 pentru restituirea in natura a apartamentelor,
sau, dupa caz, pentru acordarea de despagubiri.”
- Art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul
juridic al acesteia stabileste ca „Bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele
obtinute prin vicierea consimtamantului pot fi revendicate de fosti proprietari sau
succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie”.
- Potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridical unor
imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie1989, se
stabileste ca: „Succesibilii care dupa data de 6 martie 1945 nu au acceptat mostenirea,
sunt repusi de drept in termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac
obiectul prezentei legi …”.
Este de mentionat ca dispozitiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 reprezinta
regula in materia repunerii in termenul de prescriptie, iar prevederile art. 13 alin. 2 din
Legea nr. 18/1991, republicata, art. 5 alin. 4 din Legea nr.112/1995 si art. 4 alin 3 din
Legea nr. 10/2001 constituie exceptia, ele derogand de la dreptul comun si supunandu-se
maximei exceptiones sunt strictissimae interpretationis.
In esenta, deci, repunerea in termenul de prescriptie extinctiva este un beneficiu al
legii si o piedica in calea producerii efectelor prescriptiei, fara justificare.
Repunerea in termen de drept comun este caracterizata de urmatoarele trasaturi2:
- generalitate, prvederile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 aplicandu-se atat
drepturilor patrimoniale, cat si celor extrapatrimoniale, care se supun prescriptiei
extinctive;
1
Este vorba de ,,comisiile” prevazute la art. 11 din aceeasi lege, si a caror functionare este reglementata in
H.G. nr. 131/1991 de aprobare a regulamentului lor (M. Of. Nr. 43 din 4 martie 1991) republicata
(exceptand alin. 4-10 ale art. 11, care au fost abrogate prin Legea nr. 169/1997).
2
Vezi Gh. Beleiu, op. cit., p. 295; M. Nicolae, Repunerea in termenul de prescriptie, in Dreptul nr.
11/1999, p. 47
51
 - caracter exceptional, repunerea in termen fiind admisibila doar in cazurile in
care depasirea termenului de prescriptie se datoreaza unor cauze temeinic justificate, ce
nu pot fi imputate titularului dreptului material la actiune;
- caracter jurisdictional, repunerea in termen operand in baza unei hotarari
adoptate de organul jurisdictional competent, si nu ope legis.
Spre deosebire de repunerea in termen reglementata in Decretul nr. 167/1958, cea
prevazuta in legile speciale se caracterizeaza prin:
- caracter special, operand doar in cazuri expres prevazute de lege;
- caracter legal, producandu-se de drept, prin efectul legii.

Domeniul repunerii in termenul de prescriptie extinctiva

Cauzele de repunere in termen nu sunt enumerate cu titlu limitativ, de lege,
organul de jurisdictie putand considera „cauza de repunere in termen”, orice cauza
temeinic justificata”.
In teoria si practica judiciara s-a ajuns si s-a relevat intr-un consens unanim ca prin
cauze temeinic justificate trebuie sa se inteleaga numai acele imprejurari de fapt care fara
a avea gravitatea fortei majore si fara a implica culpa proprie, l-au impiedicat pe titularul
dreptului sa sesizeze instantei cu pretentia sa in termenul prevazut de lege.
In practica judiciara au fost considerate cauze care justificata repunerea in termen:
- existenta unor imprejurari speciale in care s-a gasit mostenitorul, care l-au
impiedicat sa afle despre deschiderea unei mosteniri la care era chemat;
- executarea unei pedepse privative de libertate, care nu a permis darea unui
mandat pentru intreruperea prescriptiei (in prezent, solutia e greu de admis fata de
garantiile procesual – penale);
- cunoasterea unor fapte, stabilite de organele de urmarire penala, numai dupa
implinirea termenului de prescriptie;
- spitalizarea indelungata ori repetata;
- parasirea minorului.
Au fost apreciate drept cauze care nu justifica repunerea in termen:
- eroarea de drept, invocata de titularul dreptului la actiune;

52
 - absenta ori aglomerarea cu probleme a conducatorului persoanei juridice sau
juristului acesteia1[1];
- depasirea culpabila a termenului de acceptare a mostenirii.2[2]
Termenul de repunere in termenul de prescriptie extinctiva
Potrivit art. 19 alin. 2 din Decretul nr. 167 / 1958, „Cererea de repunere in termen
va putea fi facuta numai in termen de o luna de la incetarea cauzelor care justifica
depasirea termenului de prescriptie”.
Textul acestui articol stabileste doua aspecte ale termenului in care poate fi ceruta
repunerea in termenul de prescriptie:
1) durata lui, care este de o luna;
2) inceputul acestui termen, care este marcat de data incetarii cauzei care justifica
depasirea termenului de prescriptie.
Se pune intrebarea: care este semnificatia termenului de o luna in care se face
vorbire in alin. 2 al art. 19. Termenul de o luna are o dubla semnificatie si anume:
priveste pe de o parte introducerea cererii de repunere in termen, iar pe de alta parte,
introducerea cererii de chemare in judecata care priveste fondul litigiului.

Efectul repunerii in termenul de prescriptie extinctiva

Datorita repunerii in termen, prescriptia extinctiva este considerata ca fiind

neimplinita, desi termenul de prescriptie a expirat.

Prin repunerea in termenul de prescriptie extinctiva, efectul extinctiv al prescriptiei

este anihilat, organul de jurisdictie avand astfel posibilitatea sa treaca la solutionarea
pricinii pe fond.

In conditiile prevazute de art. 13 alin. 2 di Legea nr. 18 / 1991, art. 5 alin. 4 din
Legea nr. 112 / 1995 si art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10 / 2001, efectul repunerii in termen a
constat in indrituirea mostenitorului de a solicita „reconstituirea” dreptului de proprietate

1
2

53
asupra pamantului sau restituirea in natura a imobilului ori acordarea de despagubiri,
dupa caz, in conditiile legilor mentionate.

In ceea ce priveste modul de operare, repunerea in termen reglementata de art. 19

din Decretul nr. 167 / 1958 presupune darea unei hotarari, de catre organul de jurisdictie
competent, hotarare ce trebuie sa fie motivata, pentru a putea fi verificata temeinicia sa.

Repunerea in termen reglementata de prevederile Legilor nr. 18/1991, nr.

112/1995 si nr. 10/2002 opereaza de drept (ope legis).

54
55