INTRODUCERE

Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept din România, este format din totalitatea
normelor juridice, legiferate de puterea legislativă, care stabilesc ce fapte constituie
infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, sancţiunile şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau
luate de către instanţele judecătoreşti persoanelor care au săvârşit infracţiuni, în scopul
apărării celor mai importante valori sociale ale statului de drept .
Libertatea trebuie înţeleasă în complexitatea ei dialectică ce înglobează atât interesele
individului, cât şi interesele colectivităţii sociale, altfel ea se transformă în anarhie. Libertate
înseamnă a înţelege necesităţile societăţii şi a acţiona în sensul intereselor acesteia şi al
realizării lor; acesta înseamnă să fii cu adevărat liber.
În art. 1 al celui mai important document al drepturilor omului, este consacrată
libertatea persoanei încă de la naştere, sintagma „toate fiinţele umane se nasc libere” urmărind
să stabilească o realitate obiectivă, aceea a libertăţii oricărui individ, independentă de situaţia
părinţilor din care acesta s-a născut, locului unde s-a născut, timpului sau orice alt criteriu care
ar putea duce la vreun fel de discriminare. Aşadar libertatea nu se câştigă, nu se moşteneşte,
nu se dobândeşte în timp, ea pur şi simplu există pentru oricine. Odată cu faptul naşterii
persoana este liberă, libertatea nefiind un drept supus vreunei modalităţi(condiţie sau termen)
sau prescripţiei. De asemenea, acest drept este consacrat tuturor persoanelor, odată cu această
reglementare dispărând orice formă de discriminare în acest sens.

5
 Capitolul I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND INFRACŢIUNEA DE
LIPSIRE DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL

1.1. LIBERTATEA DEFINITĂ CA O NOŢIUNE

A DOMENIULUI SOCIAL

Ce este libertatea?

Personalitatea omului îşi găseşte virtual măsura afirmării sale în libertăţile pe care
ordinea de drept a societăţii i le asigură.
Referindu-se la colectivităţile umane arhaice, John Locke afirmă că starea în care se
află oamenii în mod natural este o stare de perfectă libertate în care fiecare are posibilitatea de
a-şi hotărî acţiunile şi de a dispune de posesiunile şi persoanele lor aşa cum găsesc potrivit, în
limitele legii naturale, fără a cere permisiunea şi fără a depinde de voinţa altui om. 1 Cu toate
acestea, aprecia filozoful englez, având în vedere premisele apariţiei societăţii organizate
social şi politic, oamenii sunt nevoiţi să renunţe la puterea lor naturală încredinţând-o
comunităţii, care va căpăta autoritate asupra tuturor.2
Formele asociative primare de indivizi aveau la bază iniţiativa neîngrădită a
individului de a revendica pentru sine tot ceea ce instinctul său de conservare îi releva ca
fiindu-i necesar, prin experienţa anterioară3. Libertăţii sale absolute i se opuneau însă
libertăţile absolute ale semenilor săi. Această stare permanentă de rivalitate şi de conflict
împiedică însă conservarea grupului social ca atare. Acesta este motivul pentru care societăţile
arhaice de indivizi au renunţat treptat şi consensual la manifestarea libertăţii neîngrădite,
dându-şi consimţământul chiar şi tacit pentru o anumită ordine socială.
Sensul originar al libertăţii este aproape imposibil de intuit sau de descifrat, datorită
lipsei oricăror informaţii referitoare la relaţiile primare dintre componenţii asociaţiilor
primitive de indivizi. De aceea, studiul se poate face pe situaţii ipotetice, prin încercarea de
determinare antropologică a proceselor şi fenomenelor de putere în care s-au manifestat
autoritatea, dominaţia, constrângerea, supunerea, conducerea, precum şi prin studierea

1
John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranţă, Editura Nemira, Bucureşti, 1999,
p.52
2
Idem, p.104
3
V. Hanga, „Mari legiuitori ai lumii”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1997
6
modului de organizare socială şi economică a unor populaţii având un stadiu de civilizaţie
arhaică, întâlnite încă în zonele retrase ale lumii.4
Se poate astfel presupune că actul de supunere a existat întotdeauna în societăţile
umane, chiar şi în cele neorganizate social şi fără relaţii ierarhice între conducător şi conduşi,
societăţi arhaice, rudimentare, supunerea individului datorându-se fricii sale instinctive faţă de
forţele naturii dominatoare şi izvorând din necunoaşterea acestora. Pe o treaptă superioară de
evoluţie socială, actul de supunere a individului s-a întemeiat pe factori de ordin mistic, fiind
o supunere a acestuia faţă de spirite, zeităţi sau faţă de cultul strămoşilor.
Se poate distinge convenţional libertatea civilă ca o libertate aparţinând individului şi
care constă în faptul că acesta nu mai este supus liberului arbitru din partea unui semen al său,
beneficiind de un câmp de acţiune socială, în care nu mai este supus constrângerii, decât dacă
încalcă reguli de conduită recunoscute ca atare de către toţi membrii colectivităţii. Tot
convenţional distingem libertatea politică, prin care se înţelege în mod obişnuit participarea
oamenilor la desemnarea guvernanţilor şi la controlul asupra administraţiei. După expresia
kantiană, statul nu este decât unirea unei mulţimi de oameni sub legile juridice. Randamentul
sistemului organizaţional statal depinde de capacitatea ansamblului uman („mulţimii de
oameni”) de a-şi coordona activităţile într-un mod cât mai raţional.5
Libertatea poate fi studiată nu numai din perspectiva ştiinţelor sociale, ca necesitate
sau opţiune socială individuală ori colectivă, dar şi din perspectiva religiei şi moralei creştine,
ca un dat al Divinităţii care l-a creat pa om fără a-l deosebi de semenii acestuia. Potrivit
religiei creştine oamenii sunt egali între ei dar sunt şi înrudiţi sub autoritatea Divinităţii care i-
a creat şi căreia îi datorează ascultare şi supunere.6 Concepţia creştină asupra egalităţii dintre
oameni a fost preluată de dreptul natural, potrivit căruia fiecare om se naşte liber. Principiul
libertăţii naturale a individului generează la rândul său un alt principiu: de vreme ce oamenii
se nasc liberi, este nelegitim să fie supuşi unei puteri absolute. Oamenii – creaţii ale lui
Dumnezeu – sunt însă supuşi, potrivit religiei creştine, atât puterii laice (bazată pe autoritate şi
dominaţie), cât şi puterii divine.
Într-un vocabular modern, libertatea poate fi definită ca acea stare a individului –
cetăţean căruia Constituţia şi legile statului îi recunosc şi îi asigură un câmp de mişcare şi
acţiune socială asupra căruia indivizii nu au dreptul să intervină. Nu are acest drept nici chiar
statul şi mai ales statul. Statul poate să restrângă sau să lărgească câmpul de acţiune al
individului liber. De asemenea statul are dreptul exclusiv la corecţie a individului care,

4
Zygmunt Bauman,”, Libertatea, capitolul „Despre sociogeneza libertăţii”, Editura DU Style, Bucureşti, 1999,
p.60-85
5
Jacquelin Russ, Les Theories du pouvoir, Paris, 1994, p.204
6
Cristian Ionescu, Sisteme constituţionale contemporane, Editura Şansa, Bucureşti, 1994, p.18
7
abuzând de libertatea sa civilă şi politică, împiedică, prin voinţa sa arbitrară, libertatea altuia
sau atentează la valorile ocrotite de stat.
Libertatea a parcurs stadii distincte de la sensul ei originar (ipotetic construit) la
libertatea înţeleasă într-o accepţie modernă şi consensualistă. În acest proces distingem reacţia
impusă sau autoimpusă liberului arbitru şi coerciţia, aplicată de un nucleu conducător care
beneficiază de atributul autorităţii asupra indivizilor care nu respectă limitarea libertăţii
absolute.
Orice societate, inclusiv societăţile moderne, se confruntă cu două laturi extreme:
libertatea excesivă şi autoritatea constrângătoare. Ambele laturi tind să împiedice statul de la
înfăptuirea misiunii sale fundamentale: asigurarea binelui comun al tuturor cetăţenilor săi.
Atât libertatea cât şi autoritatea trebuie să fie limitate în sensul controlării acestora, a
raporturilor dintre ele. Libertatea excesivă va conduce la anarhie, pe când autoritatea
neîngrădită se va converti în tiranie. Esenţial este, însă, ca în fiecare societate, guvernantul să
permită şi să apere o anumită stare de libertate, folosind în acest scop şi în mod legitim
autoritatea sa, indiferent care ar fi instrumentul folosit pentru aceasta: forţa de constrângere,
represiunea sau forţa de convingere. John Stuart Mill aprecia, în acest sens, că unicul ţel în
care puterea se poate exercita în mod legitim asupra oricărui membru al societăţii civilizate,
împotriva voinţei sale, este acela de a împiedica vătămarea altora.7
Societatea îşi are garantată rapida dezvoltare numai prin manifestarea şi valorificarea
deplină a aptitudinilor şi a rezervelor de energie de care dispune fiecare dintre membrii săi, o
legătură de interese stabilită între societate în ansamblu şi individ ca parte componentă
asigurându-se astfel un echilibru al vieţii sociale care, din punctul de vedere al individului îşi
află expresia în "statutul" său, adică în starea sa de libertate. Negarea sau suprimarea libertăţii
individuale echivalează cu oprimarea persoanei, cu încălcarea "statutului" sau, a legăturii
dintre societate şi individ şi deci cu frânarea evoluţiei şi progresului social.
Manifestarea fără nici un fel de limită a libertăţii persoanei fizice, adică afirmarea şi
exercitarea în mod absolut a drepturilor ce reprezintă libertatea individuală, creează pericolul
anarhiei şi duce la destrămarea unităţii organice reprezentată de viaţa colectivităţii; aşadar
starea de libertate a persoanei face obiectul reglementării normelor de drept care-i
configurează conţinutul şi-i stabilesc întinderea, căutând realizarea unui echilibru între cele
două extreme: anarhia rezultată din libertatea absolută şi "închiderea" persoanei într-un spaţiu
rigid rezultat dintr-o multitudine de obligaţii impuse.
În ceea ce priveşte exteriorizarea stării de libertate a persoanei aceasta se realizează
prin intermediul unui ansamblu de manifestări corespunzător drepturilor recunoscute de către

7
John Stuart Mill,Despre libertate,Ed.Humanitas, Bucureşti, 1994, p.17
8
societate; astfel o persoană îşi poate manifesta libertatea în cadrul activităţilor pe care le
întreprinde într-o anumită arie a vieţii sociale, limitată bineînţeles de lege, dar nu poate să se
exprime în totalitatea drepturilor sale consacrate de lege datorită imposibilităţii sale de a
acţiona în toate domeniile în care-şi poate manifesta libertăţile, utilizând astfel dreptul de a
alege, şi această parte a libertăţii individuale.
Referitor la conceptul de "libertate" acesta a constituit obiect de discuţie al înţelepţilor
societăţii încă din zorii civilizaţiei umane; astfel, anticii au definit în multiple forme şi
modalităţi libertatea, au pus bazele principalelor idei despre libertate şi au cristalizat în linii
mari ceea ce înseamnă libertatea, însă ei nu au fost nici primii şi nici ultimii care şi-au pus
problema libertăţii. Pornind de la formele de manifestare instinctuală a libertăţii exercitată de
către om în perioada comunei primitive, o libertate exercitată aproape în mod absolut, şi până
la ideile moderne ale Revoluţiei Franceze de la 1789 şi ale Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului, întrezărim o concepţie deosebit de complexă.

1.1.2. Aprecieri filosofice privind „libertatea”

De-a lungul timpului nu numai juriştii, ci mai ales filozofii au abordat problema
libertăţii.
Astfel s-a spus că dacă activitatea umană este totdeauna o activitate îndreptată către un
scop, ea poate dobândi un adevărat sens, o posibilă existenţă reală, numai în condiţiile
existenţei de acţiune a individului.
Dacă nu ar exista libertate omul nu ar putea fi creator de istorie. Fără libertate omul s-
ar confunda cu o simplă piesă dintr-un angrenaj mecanic în a cărui funcţionare implacabilă ar
fi imposibilă orice intervenţie sau modificare.8
Libertatea este absolută sau numai relativă? Se confundă libertatea cu voinţa
subiectivă neîngrădită? Libertatea este strâns legată de necesitate, necesitatea de a face ceva
pentru a trăi, pentru a se hrăni, pentru a procrea şi a-şi perpetua specia, pentru a se realiza pe
plan material, social sau sentimental.
Existenţialismul considera libertatea drept un element fundamental şi constitutiv al
existenţei umane. Omul, pură existenţă singulară, nu-şi dobândeşte umanitatea, existenţa sa,
decât în măsura în care şi-o alege. "în măsura în care aleg exist; dacă nu aleg nu exist."9
Libertatea a fost pusă în legătură cu legile naturii, adică posibilitatea de a acţiona liber
în natură în contact şi în conflict cu celelalte vietăţi existente. "Libertatea nu constă în visata

8
Jean Paul Sartre, Opere, vol. II, Editura Eminescu, 1986, p.167
9
Karl Jaspers, Philosophie, vol.II, Berlin, 1956
9
independenţă de legile naturii, ci în cunoaşterea acestora şi în posibilitatea dată prin aceasta de
a le pune în mod sistematic în acţiune pentru atingerea anumitor scopuri.10
Libertatea trebuie privită ca ceva real, ca o relaţie între om şi societate, ca un ansamblu
de relaţii existente între entităţile din interiorul, dar şi din exteriorul societăţii. "Omul real
trăieşte într-o lume reală, plină de determinaţii concrete. Omul este întotdeauna şi peste tot un
produs al societăţii, el intră în relaţii sociale determinate, relaţii materiale, independente şi în
afară de voinţa lui, pe care omul le găseşte, nu le alege. Libertatea omului sau, mai exact,
treapta libertăţii sale nu este necondiţionată, ci e funcţie a determinărilor obiective în care se
află.11
Mulţi filozofi au făcut o paralelă între libertate şi responsabilitate. Omul nu poate fi
responsabil de comportamentul şi de acţiunile sale, decât în măsura în care acestea sunt
rezultatul unei opţiuni libere, al unei decizii libere în cunoştinţă de cauză, între diferitele
posibilităţi existente. În primul rând omul nu poate răspunde pentru ce nu a decis el, în cel de-
al doilea, dacă omului i-ar fi permis orice, ar dispare orice criteriu de apreciere a acţiunilor
umane în termenii responsabilităţii.
Acţiunea umană liberă este încărcată cu răspundere socială, individuală şi colectivă a
fiecăruia şi a tuturor, pentru valorile urmărite şi realizate, pentru consecinţele pozitive sau
negative ale alegerilor făcute, deciziilor luate, obligaţiilor asumate şi a acţiunilor realizate.
Libertatea trebuie înţeleasă în complexitatea ei dialectică ce înglobează atât interesele
individului, cât şi interesele colectivităţii sociale, altfel ea se transformă în anarhie. Libertate
înseamnă a înţelege necesităţile societăţii şi a acţiona în sensul intereselor acesteia şi al
realizării lor; acesta înseamnă să fii cu adevărat liber.

1.1.3. Conceptul de libertate individuală

Libertatea persoanei se afirmă ca un drept fundamental al omului, ca o componentă

majoră a condiţiei umane, ca un imperativ dictat de necesitatea de progres a societăţii
contemporane. Ea nu este nici o invenţie a juriştilor, nici un tezaur al filozofilor, ci rezultă
dintr-o relaţie obiectivă; oamenii sunt aceia care îşi aleg căile de acţiune, dar nu independent
de condiţiile în care trăiesc.
Omul trăieşte în societate, este membrul unei colectivităţi şi, în consecinţă, întinderea
drepturilor şi libertăţilor ce i se recunosc, precum şi măsura înfăptuirii lor în fapt, depind de
condiţiile concrete economico-sociale, de sistemul politic specific societăţii în care ele se

10
Hans Hegel, Opere, vol.IV, Editura Eminescu, Bucureşti, 1988, p.89
11
Karl Marx, Capitalul, vol.III, p.256
10
realizează. Departe de a fi o categorie abstractă, libertatea are un conţinut istoric concret,
determinat de natura şi trăsăturile esenţiale ale contextului ei economic, social şi politic.
Afirmarea şi recunoaşterea dreptului la protecţie se confundă într-o lungă evoluţie cu
lupta dusă de omenire pentru dobândirea libertăţii individului.
Primii oameni care s-au desprins de lumea animalelor erau, în esenţă, tot atât de puţin
liberi ca şi animalele, iar fiecare progres în domeniul culturii este un pas spre libertate.
În orânduirile feudală şi sclavagistă, conţinutul libertăţii şi sfera folosirii ei poartă
amprenta dominaţiei economice, politice şi ideologice a claselor exploatatoare.
Revoluţiile burghezo-democratice şi instaurarea democraţiei şi statului burghez au
însemnat înscrierea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în declaraţii si constituţii, Declaraţia
drepturilor omului şi cetăţeanului, dictată de Revoluţia franceză din anul 1789, însemnând o
izbândă şi un punct de plecare. Revoluţia franceză a fost pentru popoare punctul de plecare a
unor avânturi noi, ideea libertăţii şi egalităţii fiind din om în om ca o faclă sfântă care se
impunea tuturor ca un scop ce trebuie atins. Izbânda revoluţiilor burghezo-democratice a dus
la cucerirea libertăţii mult visate, dar aşa cum arăta Marx în opera sa "Capitalul", aceasta nu
era decât libertatea de a dobândi proprietatea, îndeosebi asupra mijloacelor de producţie,
libertatea de a desfăşura activităţi economice.
Odată cu formarea conştiinţei de sine, problema libertăţii devine parte integrantă a
acţiunilor revendicative, ea cunoscând în diverse ţări consacrare legislativă, dar fiind lipsită de
garanţiile materiale de realizare a sa. Adevărata libertate este posibilă numai într-o societate
democratică ce creează condiţiile de exercitare optimă a libertăţii cetăţenilor, de manifestare
multilaterală a personalităţii umane, de afirmare a principiilor echităţii şi umanismului.
De-a lungul timpului au fost adoptate numeroase documente politico-juridice începând
cu actele vechii Rome şi cu cele din timpul feudalismului care au format ulterior conţinutul
fundamental al tuturor "bills of rights" şi terminând cu Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului ce a urmat Revoluţiei franceze de la 1789, Declaraţia universală a drepturilor
omului adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1948, Pactul internaţional relativ la
drepturile civile şi politice ale omului adoptat de Adunarea Generală a ONU în 1966,
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului semnată la Roma în 1950, Actul final
al Convenţiei de la Helsinki din 1974.
Ocrotirea juridică a drepturilor şi libertăţilor persoanei se poate face numai ţinându-se
seama de măsura în care exercitarea lor în interes propriu nu contravine intereselor generale
ale societăţii, celorlalţi membrii ai societăţii, ordinii de drept statornicite. Ideea este, de altfel,
cuprinsă şi în art.29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care prevede că fiecare
persoană este supusă, în exercitarea drepturilor sale, unor îngrădiri prevăzute de lege, "în

11
scopul asigurării recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor altora şi în scopul
satisfacerii exigenţelor juste cerute de morală, de ordinea publică şi de bunăstarea generală,
într-o societate democrată". Libertatea este, aşadar, o valoare socială condiţionată de gradul
de dezvoltare a societăţii care, pe plan juridic, îmbracă forma dreptului de a valorifica în
practică toate însuşirile, atributele, interesele şi dorinţele legitime ale omului, în limitele
admise de lege.
Literatura juridică face distincţie între libertatea ca atribut al persoanei umane şi
libertatea ca drept fundamental al cetăţeanului. Sub primul aspect, libertatea are în vedere
posibilitatea de mişcare a persoanei, ea însoţind toate manifestările sociale ale acesteia şi
încorporându-se în noţiunea de inviolabilitate a persoanei. Sub cel de-al doilea aspect, ea
apare ca un complex de drepturi recunoscute şi asigurate de Constituţie (libertatea cuvântului,
a presei, a întrunirilor, a mitingurilor şi demonstraţiilor, libertatea conştiinţei, inviolabilitatea
persoanei, a domiciliului, a secretului corespondenţei şi al convorbirilor telefonice).

1.1.4. Aspecte juridice privind libertatea persoanei

Libertatea persoanei fizice este o manifestare a stării de libertate a omului şi constă în

posibilitatea pe care fiecare membru al societăţii trebuie să o aibă de a se deplasa nestingherit
astfel încât să se poată manifesta potrivit voinţei sale în cadrul vieţii sociale.
Cu excepţia limitărilor prevăzute explicit sau implicit de normele juridice, care
stabilesc fie activităţile interzise, fie, dimpotrivă, activităţile a căror îndeplinire este impusă de
lege, persoana fizică trebuie să aibă garantată posibilitatea de a se deplasa şi activa în
conformitate cu interesele sale şi nimănui nu-i este permis să-i răpească această libertate.
Libertatea persoanei presupune o sferă de drepturi care gravitează în jurul său, dar
aceste drepturi au şi obligaţii corelative care conduc la un aşa-zis echilibru social care să
permită convieţuirea tuturor indivizilor în societate; aceste obligaţii reprezintă deci o limitare
a drepturilor, o contrapondere a lor, o limitare necesară care să ne permită tuturor să ne
exercităm orice drept proclamat de lege. Libertatea individuală nu este şi nu trebuie să fie
absolută, dar în acelaşi timp nici nu poate fi restrânsă în mod arbitrar; aşadar există nişte
limite clar stabilite ale libertăţii în funcţie şi de aspectul sub care este privită aceasta: libertate
fizică (libertate de mişcare sau libertate de circulaţie), libertate morală (libertate de opinie,
libertate de gândire sau libertate religioasă).
Valoarea libertăţii din punct de vedere social rezultă şi din importanţa dată de legiuitor
prin prevederea în mod constant de infracţiuni contra libertăţii în capitole distincte alături de
capitolele cu infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii.

12
 1.1.5. Apărarea libertăţii ca drept fundamental, prin intermediul
reglementărilor internaţionale

Libertatea fizică a persoanei a fost considerată întotdeauna ca o valoare fundamentală

a fiinţei umane, ca un drept inerent unei existenţe normale a acesteia, fiind consacrat şi apărat
prin intermediul a numeroase documente internaţionale.
Ocrotirea drepturilor şi libertăţilor omului a fost o idee constantă în gândirea anticilor,
egalitatea naturală a oamenilor fiind exprimată de Aristotel în lucrarea sa “Politica”12, astfel
“numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc cu nimic”.
Mai târziu, în tezele renascentiştilor fiinţa umană era considerată a fi autonomă, cu
personalitate proprie, cu drepturi proprii.13
Printre primele consacrări juridice ale unor drepturi şi libertăţi individuale se afla
Magna Carta din Anglia anului 1215, dispoziţii ce vor fi reluate în unele acte juridice.
Alte acte juridice cu conţinut revoluţionar au fost Declaraţia de Independenţă a
coloniilor engleze din America (54 iulie 1776, Philadelphia) şi Declaraţia drepturilor omului
şi cetăţeanului (26 august 1789) ce cuprind prevederi cu privire la: egalitatea în faţa legii a
tuturor persoanelor, dreptul de a participa direct la elaborarea legilor, garanţii cu privire la
reţinere, arestare şi acuzare, libertatea cuvântului şi a presei, prezumţia de nevinovăţie, dreptul
de proprietate,s.a.
Aceste documente au avut un caracter progresist prin conţinutul şi influenţa pe care au
exercitat-o în lumea întreagă. Astfel, printr-o serie de tratate şi convenţii internaţionale s-au
garantat drepturi şi libertăţi ale individului, cum ar fi: libertatea religioasă, unele drepturi
civile şi politice pentru anumite comunităţi (Actul final al Congresului de la Viena, 1856),
protecţia religiei creştine (Tratatele de la Paris, 1856 şi Berlin, 1878), abolirea sclaviei şi a
comerţului cu sclavi (Pactul internaţional asupra drepturilor civile şi politice, 1966).
Preocupările majore ale statelor pentru consacrarea drepturilor omului au început, mai
cu seamă, după cele două “experienţe” atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, când omenirea a
înţeles că asigurarea şi menţinerea păcii, precum şi respectarea drepturilor omului nu mai pot
fi considerate şi tratate drept “treburi interne ale statelor”, ele constituind probleme de
maximă importanţă pentru comunitatea internaţională.
a) DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI

art. 1: Toate fiinţele umane se nasc libere.

12
Aristotel, Politica, Ed. Naţională, Bucureşti, 1924, p. 24
13
O.Predescu, Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, Ed. Lumina Lex, 1998, p.29.
13
 art. 3: Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa.
art. 9: Nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar.
art. 13: Orice persoană are dreptul să circule liber.
Cele patru articole prezentate mai sus se referă strict la apărarea libertăţii persoanei şi
statuează printr-o exprimare simplă şi clară. Acest document a prevăzut o serie de drepturi şi
libertăţi ale persoanei umane cu un grad de generalitate foarte ridicat, nişte veritabile principii
pentru legislaţiile lumii care au consacrat şi protejat ulterior adoptării acestui document aceste
drepturi.
Articolul prim al celui mai important document al drepturilor omului consacră
libertatea persoanei încă de la naştere, ca un drept pe care nimeni nu este în drept să-l
vătămeze. Articolul 3 stabileşte această situaţie pentru orice individ, alături de alte două
drepturi considerate indispensabile existenţei umane, adică dreptul la viaţă şi la securitatea
personală14.
De asemenea, este interzisă şi prin această declaraţie arestarea, deţinerea sau exilarea
în mod arbitrar sau prin încălcarea reglementărilor legale şi consacrarea în articolul 13 a
dreptului oricărei persoane de a circula liber, prevedere care ne priveşte în mod direct datorită
faptului că protejează tocmai libertatea fizică de mişcare a unui individ.
Până în prezent, Adunarea Generală a ONU a adoptat mai multe convenţii cu privire la
drepturile omului, convenţii care se referă la genocid, tortură, discriminare rasială, apartheid,
sclavie, s.a., România ratificând majoritatea acestora.
În cadrul Conferinţei internaţionale a Naţiunilor Unite privind drepturile omului s-a
proclamat că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului “constituie o obligaţie pentru
membrii comunităţii internaţionale”15.

b) PACTUL INTERNAŢIONAL PRIVIND DREPTURILE CIVILE

ŞI POLITICE ALE OMULUI

art. 9: Orice individ are dreptul la libertate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa
decât pentru motive legale.
art. 10: Orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate şi cu respectarea
demnităţii inerente persoanei umane.
Suspendarea sau limitarea acestor drepturi este posibilă numai în mod excepţional.
Astfel, Pactul referitor la drepturile civile şi politice acordă statelor autoritatea să
limiteze sau să suspende exerciţiul unor drepturi numai în cazul în care un pericol public, care
14
Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, vol. I,
Instrumente universale, IRDO, Bucureşti, 2002, p.34.
15
O. Predescu, op, cit. , p. 41
14
este declarat ca fiind excepţional printr-un act oficial, ar ameninţa existenţa naţiunii.
Totuşi, suspendarea sau limitarea nu pot fi autorizate decât în măsura strictă pe care
situaţia o cere, fără nici o discriminare de rasă, sex, limbă, religie sau origine socială.
Potrivit pactului, orice cetăţean particular care pretinde că a fost victima unei
discriminări sau a unei încălcări a drepturilor sale fundamentale de către statul parte căruia îi
aparţine, după epuizarea căilor de recurs interne, se poate adresa Comitetului Drepturilor
Omului.

c) CONVENŢIA PRIVIND REPRIMAREA TRAFICULUI CU

FIINŢE UMANE ŞI A EXPLOATĂRII PROSTITUŢIEI SEMENILOR16

Prevede o serie de măsuri pentru limitarea fenomenului traficului de carne vie şi a

reţelelor de exploatare a prostituţiei la nivel internaţional.
Această convenţie de dată recentă a venit în întâmpinarea noilor aspecte ale
fenomenului infracţional remarcate în ultimul timp şi care au dat naştere unor fapte de un
pericol social deosebit de grav.

d) CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

art.5: Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă individuală. Excepţie fac:
a) persoanele reţinute legal;
b) persoanele care nu se supun executării unei hotărâri judecătoreşti definitive;
c) persoanele bănuite de săvârşirea unei infracţiuni;
d) minorii deţinuţi în mod legal;
e) persoanele susceptibile de a fi contactat o boală contagioasă, alcoolicii, toxicomanii şi
vagabonzii;
f) persoanele reţinute pentru a împiedica pătrunderea lor ilegală pe un teritoriu statal
Şi acest document internaţional consacră dreptul la libertate pentru orice persoană
prevăzând în mod expres excepţiile acestui drept fundamental.

1.1.6. Concluzii rezultate din prevederile internaţionale

16
Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, vol. I,
Instrumente universale, IRDO, Bucureşti, 2002, p.189.
15
 În art. 1 al celui mai important document al drepturilor omului, este consacrată
libertatea persoanei încă de la naştere, sintagma „toate fiinţele umane se nasc libere" urmărind
să stabilească o realitate obiectivă, aceea a libertăţii oricărui individ, independentă de situaţia
părinţilor din care acesta s-a născut, locului unde s-a născut, timpului sau orice alt criteriu care
ar putea duce la vreun fel de discriminare. Aşadar libertatea nu se câştigă, nu se moşteneşte,
nu se dobândeşte în timp, ea pur şi simplu există pentru oricine. Odată cu faptul naşterii
persoana este liberă, libertatea nefiind un drept supus vreunei modalităţi(condiţie sau termen)
sau prescripţiei. De asemenea, acest drept este consacrat tuturor persoanelor, odată cu această
reglementare dispărând orice formă de discriminare în acest sens.
Art. 3 al aceluiaşi document consacră dreptul oricărei persoane la viaţă, la libertatea şi
la securitatea sa. De remarcat în primul rând faptul că se repetă acest drept la libertate, aceasta
pentru a da importanţă sporită şi apoi ordinea consacrării celor mai importante drepturi ale
persoanei: dreptul la viaţă, dreptul la libertate, dreptul la securitate17. Aşadar libertatea
constituie o valoare fundamentală, urmând celei mai înalte-viaţa.
Art. 9 trece oarecum de la caracterul de maximă generalitate al celor precedente
arătând că există şi trebuie să existe şi cazuri de restrângere a libertăţii unui individ, rezultă
astfel că libertatea nu este şi nu poate fi absolută, dar în cazurile de restrângere trebuie
respectate nişte reguli stricte pentru a evita producerea vreunui abuz. Este pusă în pericol
existenţa unui drept de maximă importanţă, a cărui încălcare trebuie să fie justificată de un
interes major, lucru rezultat şi din legislaţiile naţionale ale multor state, ce consacră o
multitudine de condiţii privind reţinerea sau arestarea oricărei persoane.
În concluzie, după cum s-a văzut şi din prezentarea extraselor de mai sus, libertatea
fizică a persoanei constituie şi a constituit întotdeauna o preocupare importantă a convenţiilor
şi tratatelor internaţionale. Această importanţă a rezultat şi din natura acestui drept al
persoanei fizice, inerent unei dezvoltări normale a acesteia şi unei conduite sociale care să
asigure un climat social armonios.
Trebuie să spunem că aceste documente internaţionale sunt doar nişte simple
declaraţii, ele nu sunt obligatorii, rămânând la latitudinea statelor dacă să le aplice sau nu, în
ce formă să facă aceasta şi ce sancţiuni să stabilească pentru încălcarea acestor dispoziţii. În
momentul de faţă reglementările internaţionale despre care discutăm au fost acceptate de
foarte multe state şi au ajuns parte în reglementările statelor respective în mod constant. De
asemenea, au apărut pe plan mondial şi diverse organizaţii regionale care şi-au propus să
apere aceste drepturi pe plan regional, acestea adoptând la rândul lor o serie de documente
care să prevadă astfel de reglementări, încercând astfel să facă mai uşoară implementarea

17
I. Cloşcă, I. Suceavă, „Tratat de drepturile omului”, Editura Europa Nova, Bucureşti, 2006.
16
acestor idei în spaţiul legislativ al statelor. Nu există la ora actuală stat care să nu garanteze
cel puţin un minim de drepturi de acest gen cetăţenilor săi şi acest fenomen este în continuă
dezvoltare, în sensul în care majoritatea statelor caută să asigure cetăţenilor săi drepturi care
să le asigure o cât mai bună convieţuire.

1.2. IZVOARELE DREPTULUI PENAL ROMÂN ŞI

REFERINŢE ISTORICE

1.2.1. Precedente legislative privind apărarea libertăţii

persoanei în ţara noastră

Preocupările privind drepturile omului s-au manifestat în România în strânsă legătură

cu procesul înfăptuirii aspiraţiilor românilor spre libertate si unitate naţională.
Astfel în Transilvania, încă de timpuriu, sub influenţa Renaşterii au apărut şi s-au
dezvoltat idei umaniste.
În secolul al XVI-lea ideile umaniste şi-au făcut simţită prezenţa şi în celelalte
provincii româneşti Moldova şi Ţara Românească. Mai târziu a apărut o adevărată şcoală
umanistă care a fundamentat originea, continuitatea şi unitatea poporului român.
În această şcoală au făcut parte personalităţi ca: Grigore Ureche, Miron Costin,
Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, mitropolitul Dosoftei şi Antim Ivireanu.
Unul din cele mai vechi documente care reflectă preocupările româneşti pentru
definirea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este Hrisovul emis la 15 iulie 1631
de Leon Vodă Tomşa, domn al Ţării Româneşti.
Documentul conţine prevederi potrivit cărora nimeni nu poate fi pedepsit cu moartea
fără a fi în prealabil judecat, orice judecata trebuie făcută după pravilă, adică după lege, iar
vinovăţia trebuie dovedită în public.
În istoria dreptului penal român, prima lege cu dispoziţii penale a fost "Legea ţării",
care a înlăturat practica talionului. Aceasta a ţinut multă vreme locul Constituţiei, Codului
civil şi Codului penal. De asemenea ea marchează modernizarea gândirii juridice penale in
perioada feudalismului dezvoltat.
Secolul al XVIII-lea şi începutul celui următor marchează cele mai vechi acte de
organizare politică a ţărilor româneşti care cuprind şi referiri la drepturile omului, spre
exemplu: aşezămintele lui Constantin Mavrocordat, din 1740-1743, “Pravilnaceasca Condică”
17
tipărită în 1780 de către Alexandru Ipsilanti, “Legiuirea Caragea” din 1818, “Suplex Libellus
Valachorum” redactat în 1791 din iniţiativa unor episcopi români din Transilvania, memoriul
cărvunarilor (1822) care a fost primul document politic şi juridic al românilor în care se
reglementează un sistem al drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului, Regulamentul
Organic adoptat în 1831 în Muntenia şi în 1832 în Moldova, care printre altele a consacrat în
Principatele Unite principiul separaţiei puterilor în stat.
Problematica drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a început să consolideze
în ţara noastră prin elaborarea unor prevederi referitoare la egalitatea cetăţenilor, la libertăţile
democratice, sufragiu universal, alegerea parlamentului, s.a. cuprinse în documentele
programatice ale Revoluţiei de la 1848, în special Proclamaţia de la Islaz (9/12 iunie 1848).
Istoria dreptului penal cunoaşte până în prezent succesiunea a trei Coduri penale :
1. Codul penal de la 1865 ( Codul Cuza )
2. Codul penal de la 1937 ( Codul penal Carol al II-lea )
3. Codul penal de la 1969
1. Primul Cod penal al României moderne (cunoscut sub denumirea de Codul lui
Cuza) a fost cel elaborat în 1864, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, ce realizează
unificarea legislativa penala si marchează începutul dreptului penal roman după unirea
Moldovei cu Muntenia din 1859.
Izvoarele acestuia sunt : Codul penal francez (1810) si Codul penal prusian (1859)
consacrând principiul legalităţii incriminării si a pedepsei, principiul dreptului de apărare,
egalitatea in faţa legii penale, umanizarea pedepselor. Nu prevedea pedeapsa cu moartea, ci
munca silnica pe viaţă.
În Codul penal din 1864 privarea de libertate în mod ilegal era prevăzută sub
denumirea de “sechestrare de persoane” în art. 272, iar în art. 273 erau prevăzute modalităţile
agravate: durata sechestrării mai mare de o lună, calitatea de rudă apropiată a victimei,
transportarea peste graniţă a celui sechestrat.
Fapta săvârşită în modalitatea simplă era sancţionată cu pedeapsa închisorii până la 2
ani, iar pentru modalităţile agravate, recluziunea de la 5 la 10 ani.
Pentru modalităţile simple pedeapsa era închisoarea de până la 2 ani; iar pentru
modalităţile agravate, recluziunea de la 5 la 10 ani.
În art.274 era prevăzută o atenuare de pedeapsă când lipsirea de libertate a încetat
înainte de împlinirea a 10 zile.
În art.275 era prevăzută separat infracţiunea de răpire de minori.
Observăm aşadar că legiuitorul de la 1864 a reglementat apărarea libertăţii persoanei
prin intermediul a patru articole din cod încercând să detalieze ceva mai mult, într-o anumita

18
ierarhie a pericolului social, faptele de vătămare a libertăţii persoanei. Prin comparaţie cu
reglementarea actuală, în cea de la 1864 modalităţile agravate erau prevăzute printr-un articol
separat, la fel ca şi modalitatea atenuantă, care reprezintă o situaţie pe care reglementarea
actuală nu a mai menţinut-o, considerând că atingerea adusă libertăţii persoanei poate fi foarte
gravă şi dacă se limitează la 10 zile, durata acesteia nefiind unicul criteriu de apreciere a
pericolului social, şi chiar atunci când discutăm despre gravitatea unei fapte de lipsire de
libertate în mod ilegal durata contribuie într-o măsură variabilă la stabilirea acestuia în raport
şi de alte detalii ale speţei. În schimb era reglementată prin text separat o modalitate agravată,
şi anume răpirea de minori, acordându-se astfel o atenţie deosebită acestei categorii de
persoane. Realităţile actuale au dus apariţia necesităţii protejării în mod special şi a altor
categorii de persoane, observându-se o anumită corelaţie între reglementarea din Codul penal
şi caracteristicile fenomenului infracţional din perioada respectivă.
2. Codul penal din 1937 denumit şi Codul Carol al II-lea era alcătuit din 4 Cărţi:
- Cartea I – “Dispoziţii generale”
- Cartea a II-a – “Crime şi delicte în special”
- Cartea a III-a – “Contravenţii”
- Cartea a IV-a – “Punerea în vigoare a Codului Penal”
Codul Carol al II-lea incrimina privarea de libertate în mod ilegal tot sub denumirea de
“sechestrare de persoane” în art. 492 în forma simplă, iar în articolul 493 formele agravate ale
faptei.
În reglementarea anterioară, libertatea individuală ca valoare socială era protejată
printr-o serie de infracţiuni, multe dintre acestea regăsindu-se şi astăzi în Codul penal,
utilizându-se o altă tehnică de organizare a acestora pe articole şi secţiuni.
Articolul 492 prevedea: „Acela care, în mod ilegal reţine, deţine, sechestrează sau, în
orice alt mod, privează de libertate o persoană, comite delictul de sechestrare de persoane şi se
pedepseşte cu închisoare corecţională de la 3 la 6 luni. Aceeaşi pedeapsă se aplică şi aceluia
care, deşi, îndreptăţit a reţine o persoană, nu aduce la cunoştinţa autorităţii competente această
reţinere.”
În art. 492 era prevăzută aşadar, infracţiunea tip, iar în art. 493, modalităţile agravate
astfel: „Delictul prevăzut în articolul precedent se pedepseşte cu închisoare corecţională de la
5 la 10 ani, când:
1. din faptul sechestrării victimei, sau tratamentului la care a fost supusă, în timpul
sechestrării, a rezultat o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii acesteia, ori
dacă s-a întrebuinţat în contra ei violenţă sau tortură;
2. sechestrarea a ţinut mai mult de o lună;
19
3. faptul s-a comis asupra unui ascendent sau descendent, legitim sau natural, soţ, frate sau
soră;
4. sechestrarea s-a executat de către o persoană care a simulat prin orice mijloc o calitate
oficială sau a întrebuinţat vreun ordin falsificat al autorităţii publice;
5. persoana sechestrată a fost transportată peste frontieră;
6. sechestrarea s-a comis prin întrebuinţarea de arme.”
Unele dintre împrejurările agravante din Codul anterior nu au mai fost reţinute în noul
cod (durata sechestrării mai mare de o lună, calitatea de rudă apropiată a victimei,
transportarea peste graniţă a celui sechestrat), aceasta datorită apariţiei unor noi realităţi
sociale.
Pedepsirea pentru modalitatea simplă era de la 3 la 6 luni închisoare (art.492), iar
pentru modalităţile agravate închisoare de la 5 la 10 ani. În ceea ce priveşte privarea de
libertate prin răpire, Codul penal anterior conţinea incriminări speciale în dispoziţiile art. 456-
459 (titlul privitor la delictele contra familiei), cu pedepse variind de la 6 luni până la 12 ani
închisoare. O caracteristică şi o deosebire importantă faţă de reglementarea actuală era
întâlnită în codul anterior în ce priveşte incriminarea răpirii (care actualmente este incriminată
ca o modalitate agravantă a lipsirii de libertate în mod ilegal); aceasta era prevăzută ca
infracţiune în cadrul capitolului intitulat „Delicte contra stării civile, abandonul de familie şi
abuzul de drept de corecţiune”. Iată că anumite forme ale vătămării libertăţii persoanei erau
prevăzute şi considerate ca forme de vătămare a relaţiilor de familie.
Codul penal din 1937 a fost revizuit şi republicat în 1948 şi supus ulterior unor serii de
modificări şi completări, fiind considerată una dintre cele mai evoluate legi ale timpului,
acesta rămâne în vigoare până la 1 ianuarie 1969.
3. Codul penal adoptat la 21 iunie 1968 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 cuprinde
două părţi:
- partea generală a dreptului penal ce cuprinde norme cu caracter general, se referă la
regulile sau principiile dreptului penal, condiţiile în care se nasc, se modifică sau se sting
raporturile juridice penale, sistemul pedepselor şi al celorlalte sancţiuni de drept penal.
- partea specială a dreptului penal care cuprinde norme de încriminare ce stabilesc conţinutul
concret al fiecărei infracţiuni şi sancţiunile corespunzătoare.
Adoptarea Codului penal de la 1969 a marcat un alt moment important în evoluţia
dreptului penal român, fiind în vigoare şi astăzi. Cu toate că a fost elaborat sub influenţa
ideologiei marxiste el a consacrat principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept
penal, precum şi principiul individualiazării pedepselor. Începând cu anul 1989, în ţara
noastră s-a desfăşurat un proces intens de modificare a legislaţiei penale pentru a fi adusă la

20
nivelul standardelor internaţionale.
Astfel, a fost creat Institutul Român pentru Drepturile Omului (Legea nr. 9/1991),
căruia i s-au alăturat numeroase asociaţii, organizaţii neguvernamentale care şi-au propus să
militeze pentru promovarea, respectarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului.
În concluzie, putem spune că legiuitorul penal român are o anumită tradiţie în ce
priveşte infracţiunile contra libertăţii persoanei, observându-se o anumită evoluţie în timp a
prevederilor legale prin corelarea acestora cu necesităţile societăţii prin intermediul unor
politici penale actualizate.

1.2.2. Izvoarele dreptului penal român

Acestea pot fi: materiale şi formale / interne şi externe / directe şi indirecte.

Specificul lor constă în faptul ca acestea pot îmbrăca numai forma legii - ca voinţă a
organelor legislative.
Constituţia României este în acelaşi timp legea fundamentală a ţării şi izvor al
dreptului penal deoarece consacră şi norme ce interesează exclusiv dreptul penal :
art.1 - prevede cele mai importante valori sociale;
art. 15 - legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contraventionale mai
favorabile;
art. 22 - pedeapsa cu moartea este interzisa.
Codul Penal este principalul izvor de drept penal deoarece în cele două parţi ale sale
(generală şi specială) cuprinde norme referitoare la scopul legii penale, aplicarea legii penale,
modul de tragere la răspundere penală, aplicarea pedepselor, etc .
Legile penale speciale nu cuprind incriminări noi, ci vin să completeze dispoziţiile
Codului Penal, de aceea se mai numesc si legi complinitoare.
Legi speciale nepenale cu dispoziţii penale nu au caracter penal, însă cuprind unele
dispoziţii penale, conţinând astfel de incriminări separate faţă de Codul penal.
Tratatele şi convenţiile internaţionale devin izvoare de drept penal în urma
ratificării.

1.2.3. Infracţiuni contra libertăţii persoanei prevăzute în diverse

legislaţii europene

21
 În cele ce urmează ne propunem să efectuăm o trecere comparativă prin mai multe
legislaţii europene, mai vechi sau mai noi, pentru a observa caracteristicile generale ale
reglementărilor privind apărarea libertăţii individuale a persoanei.

CODUL PENAL GERMAN 1870

Secţiunea XVIII
Crime şi infracţiuni împotriva libertăţii individuale

Legea germană denumeşte lipsirea de libertate „răpire” şi îi consacră o reglementare

bogată care detaliază în concret multe aspecte pe care le poate îmbrăca această infracţiune.
Lipsirea de libertate fizică a persoanei conform legii germane îmbracă multiple forme
de materializare incluzând şi fapte de punere în sclavie, ameninţare, de asemenea fapte care
aduc atingere siguranţei naţionale, bunului mers al justiţiei, sau care aduc atingere bunului
mers al vieţii sociale şi ordinii publice.
Tehnica de reglementare face dificilă o privire de ansamblu asupra acestor texte care
reglementează vătămările aduse libertăţii persoanei, încercând chiar să prevadă anumite
concursuri cu alte infracţiuni şi căutând să statueze un tratament particular.

CODUL PENAL BELGIAN 1867

Capitolul IV
Atentate contra libertăţii individuale şi inviolabilităţii domiciliului
comise de persoane particulare

În cazul Codului belgian se pune accentul doar pe arestarea nelegală a unei persoane,
aceasta constituind singura modalitate de lipsire de libertate pedepsită de legea belgiană.
Art. 434: Vor fi pedepsiţi cu închisoarea de la trei luni la doi ani şi cu o amendă de la
26 de franci la 200 cei care, fără ordinul autorităţilor constituite şi în afara cazurilor unde
legea permite sau ordonă arestarea sau închiderea persoanelor particulare, vor fi arestat sau
provocat arestarea sau închiderea unei persoane oarecare.
CODUL PENAL BULGAR 1951
Capitolul IV
Privarea de libertate

Legea bulgară pune accent mai mult pe protecţia copilului, incluzând în sfera
vătămărilor contra libertăţii persoanei şi fapte care aduc atingere relaţiilor de familie.

22
Reglementarea este succintă dar are o sferă de acoperire extinsă, deoarece forma simplă este
statuată printr-o exprimare generală: „privarea de libertate aplicată ilegal cuiva”.

CODUL PENAL DANEZ 1930

Crime şi delicte împotriva libertăţii personale

Legea daneză reglementează şi ea mai mult cu titlu general lipsirea de libertate,

considerând că orice faptă de restrângere a libertăţii cuiva prezintă un grad de pericol social
ridicat. Este inclusă în sfera vătămărilor aduse libertăţii de mişcare a persoanei şi fapta de
şantaj, prevăzută aici ca o formă a lipsirii de libertate in mod ilegal.
De remarcat şi existenţa unei lipsiri de libertate din culpă prezentă în această
reglementare: „cel care printr-o neglijenţă gravă”.

LEGEA CRIMINALA A GROENLANDEI 1954

Capitolul XVIII - Delicte împotriva libertăţii personale

Denumirea sub care întâlnim lipsirea de libertate este aceea de “constrângere ilegală”,
o denumire care include în sfera sa mai mult decât simpla restrângere a libertăţii fizice a unei
persoane, întrunind şi caracterele unui şantaj, ba chiar putem spune că în această situaţie
şantajul include şi lipsirea de libertate. Legiuitorul face şi în acest caz diferenţa între fapta
săvârşită din culpă şi cea săvârşită cu intenţie.

CODUL PENAL AL FEDERAŢIEI RUSE 1997

Noul Cod penal al Federaţiei Ruse a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1997 constituind
cea mai recentă legislaţie penală europeană. Codul este structurat după modelul clasic, într-o
parte generală (cuprinde 104 articole) şi o parte specială (cuprinde 256 articole).
Partea specială este structurată în 6 secţiuni, astfel:
- infracţiuni contra persoanei;
- infracţiuni economice;
- infracţiuni împotriva siguranţei si ordinei publice;
- infracţiuni contra autorităţilor statului;
- infracţiuni împotriva forţelor armate;
- infracţiuni contra păcii şi securităţii umanităţii.

23
 Secţiunea consacrată infracţiunilor contra persoanei este împărţită în 5 capitole
rezultând o structură deosebită de cea a legii penale române în vigoare.
În primul capitol al acestei secţiuni este tratată materia infracţiunilor contra vieţii şi
sănătăţii (art. 105-125) , de exemplu: omor, pruncucidere, ucidere din culpă, determinarea
sinuciderii, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, tortura, provocarea ilegală a
avortului.
Capitolul următor este consacrat infracţiunilor contra libertăţii, cinstei şi demnităţii
persoanei fiind incriminate: răpirea (art. 126), lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 127),
internarea ilegală a unei persoane într-un stabiliment psihiatric (art.128), calomnia (art.129),
insulta (art.130).
După capitolul consacrat infracţiunilor contra imunităţii şi libertăţii sexuale a
persoanei urmează cel de-al IV-lea capitol referitor la infracţiunile contra drepturilor şi
libertăţilor constituţionale ale omului şi cetăţeanului.
Ultimul capitol este cel consacrat infracţiunilor contra familiei şi minorilor: traficul de
minori (art.152), schimbarea nou-născuţilor (art.153), abandonul de familie (art.157), adopţia
ilegală şi divulgarea secretului adopţiei (art. 156).

LEGISLAŢIA PENALĂ FRANCEZĂ

Infracţiunea de privare de libertate a unei persoane este incriminată în legislaţia

penală franceză în capitolul al III-lea din Titlul I, “Crime şi delicte contra lucrurilor
publice”.
Secţiunea a II-a intitulată “Atentate la libertate” la art.114 se precizează ca
“funcţionarul public, agentul sau angajatul guvernamental care dispune săvârşirea sau
săvârşeşte acte arbitrare sau de natura a aduce atingere fie libertăţii individuale, fie altor
drepturi civice ale unuia sau ale mai multor cetăţeni, fie Constituţiei, va fi condamnat la
pedeapsa degradării civice. Dacă totuşi motivează ca a acţionat în baza ordinelor superiorilor,
va fi scutit de pedeapsa, care va fi aplicată, în acest caz, doar superiorilor care au dat ordinul”.
Capitolul I din Titlul al II-lea cuprinde secţiunea denumită “Arestarea ilegală şi
sechestrarea de persoane” în care incriminează la art. 341 pe “cei care arestează sau
sechestrează persoane, fără ordinul autorităţilor competente şi în afara cazurilor când legea
dispune reţinerea suspecţilor, vor fi pedepsiţi: cu recluziunea criminală pe viaţă, dacă
sechestrarea a durat cel mult o lună, cu recluziunea criminală de la 10-20 ani, dacă
sechestrarea a durat cel mult o lună, cu închisoarea de la 2 la 5 ani, dacă a eliberat pe cel
sechestrat în primele 5 zile din momentul lipsirii de libertate.”

24
 CODUL PENAL MAGHIAR

Codul penal maghiar incriminează infracţiunile contra persoanei în capitolul XII:

infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii, infracţiunile contra regulilor
privind intervenţia medicală, cercetarea medicală şi contra drepturilor de auto-determinare
medicală, infracţiunile contra libertăţii şi onoarei persoanei.
În cadrul infracţiunilor contra libertăţii şi onoarei persoanei sunt incriminate cu
următoarele fapte: constrângerea; violarea libertăţii de conştiinţa şi de credinţă religioasă;
violenţe împotriva membrilor unui grup naţional, etnic, rasial sau religios; violarea libertăţii
persoanei; răpirea; traficul de carne vie; violarea de domiciliu; violarea de secrete personale;
violarea secretului corespondenţei; calomnia; insulta; nesocotirea respectului datorat morţilor.

CODUL PENAL ITALIAN

Codul penal al Italiei este structurat în trei părţi: “Despre infracţiuni în general”,
“Delicte în special” şi “Contravenţiile”.
În capitolul al III-lea intitulat “Despre delictele contra libertăţii individuale” sunt
prevăzute ca fapte penale: sechestrarea persoanei săvârşită de un particular, sechestrarea unei
persoane săvârşită de un funcţionar public, răpirea unui minor, percheziţionarea personală
abuzivă, abuzul de forţă împotriva persoanei aflată în închisoare sau arestată, pedeapsa
funcţionarului public care acţionează pentru un scop propriu, violenţa împotriva persoanei,
ameninţarea.

LEGISLAŢIA PENALĂ SPANIOLĂ

Potrivit legislaţiei penale spaniole sunt incriminate răpirea unui minor, fapta celui
care ar ameninţă pe oricine sau pe familia acestuia cu un rău, ar săvârşi un delict contra
persoanei, contra demnităţii şi a proprietăţii.
Sunt considerate infracţiuni de legea penală olandeză faptele celui care transportă o
persoană în afara graniţei, cu scopul de a o supune în mod ilegal puterii altuia sau de a o
aduce într-o stare mizeră; precum şi fapta celui care, cu intenţie, ar sustrage un minor de la
autoritatea căreia îi este încredinţat în mod legal sau de la cel care exercită pe drept
supravegherea minorului.

25
26
 Capitolul II
CONŢINUTUL JURIDIC AL INFRACŢIUNII DE LIPSIREDE LIBERTATE
ÎN MOD ILEGAL ÎN MODALITATEA SA TIPICĂ
PREVAZUTĂ ÎN ART. 189 ALIN. 1 DIN CODUL PENAL

2.1.CONCEPT ŞI CARACTERIZARE

Libertatea persoanei constă în posibilitatea fiecărui membru al societăţii de a se

deplasa nestingherit astfel încât să se poată manifesta potrivit voinţei sale în cadrul vieţii
sociale.
Cu excepţia limitărilor prevăzute explicit sau implicit de normele juridice, persoanei
fizice trebuie să-i fie garantată posibilitatea de a se deplasa şi activa în conformitate cu
interesele sale şi nimănui nu-i este permis să-i răpească această libertate.
Infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal fiind o infracţiune împotriva
persoanei, a libertăţii şi demnităţii sale această infracţiune se caracterizează printr-un ridicat
grad de pericol social, determinat pe de o parte de importanţa valorilor sociale ce constituie
obiectul protecţiei penale şi de gravele urmări pe care le poate avea pentru comunitate
săvârşirea acestei infracţiuni, iar pe de altă parte, de faptul că infracţiunea contra persoanei se
realizează, de regulă, prin utilizarea unor mijloace sau procedee violente şi are o frecvenţă
deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracţiuni.
Privarea de libertate prezintă pericol social şi pentru că provoacă un sentiment de
incertitudine şi de nesiguranţă atât pentru relaţiile individuale cât şi pentru cele sociale care se
găsesc ameninţate de perturbaţii datorită nesocotirii liberei iniţiative de acţiune a membrilor
colectivităţii.
Potrivit art. 189, alin.1 Cod Penal, fapta care constituie infracţiune este “lipsirea de
libertate a unei persoane în mod ilegal”, fapta prin care libertatea este încălcată direct, imediat
şi evident, având astfel loc nesocotirea unui atribut fundamental al persoanei – libertatea sa
fizică şi de acţiune.

27
 2.2. CONDIŢII PREEXISTENTE ALE INFRACŢIUNII

2.2.1. Obiectul infracţiunii

2.2.1.1. Obiectul juridic generic

Relaţiile sociale a căror formare şi desfăşurare este legată de persoana fizică şi

drepturile personale imateriale ale acesteia reprezintă obiectul juridic al tuturor infracţiunilor
contra persoanei.
Pentru fiecare din infracţiunile contra persoanei relaţiile sociale despre care am amintit
mai sus, constituie un obiect juridic generic, comun acestor infracţiuni.
Infracţiunile contra persoanei prezintă, în general, un ridicat grad de pericol social,
determinat, pe de o parte, de importanţa relaţiilor sociale ce constituie obiectul protecţiei
penale şi de gravele urmări pe care le pot avea pentru societate aceste infracţiuni, iar pe de
altă parte, de faptul că infracţiunile contra persoanei se realizează de obicei prin folosirea unor
mijloace sau procedee violente şi au frecvenţa deseori mai ridicată în raport cu alte categorii
de infracţiuni.
Apărarea persoanei prin dispoziţiile cuprinse în Titlul II al Părţii Speciale a Codului
penal priveşte pe omul considerat multilateral, adică în principalele sale atribute; atribute care
nu pot fi privite separat, ci într-o permanentă interdependenţă, decurgând unele din altele,
depinzând unele de altele, fiind subsecvente unele altora. Aşadar, conceptul general de
libertate sinonim cu posibilitatea de alegere, poate fi considerat ca încălcat ori de câte ori se
produce o infracţiune contra persoanei, pentru că a alege înseamnă a-şi da acordul cu privire
la o anumită faptă.
Putem spune că obiectul juridic generic al infracţiunii de lipsire de libertate în mod
ilegal este persoana privită ca o entitate în jurul căreia se ţes o serie de drepturi personale
fundamentale, o entitate fizica în continuă mişcare şi transformare în cadrul unui itinerariu
propriu care nu poate fi modificat în mod arbitrar de vreo altă persoană.

2.2.1.2. Obiectul juridic special

Obiectul juridic special al infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal constă în

libertatea fizică a persoanei, în sensul de posibilitate a acesteia de a se deplasa şi de a
acţiona potrivit dorinţei şi intereselor sale, în cadrul limitelor admise de lege. Libertatea

28
fizică constituie un atribut esenţial al fiinţei umane şi o valoare importantă într-o societate
democratică, ceea ce justifică ocrotirea sa prin mijloace de drept penal.
Sunt însă cazuri când, în condiţiile concrete de săvârşire a faptei, sunt ameninţate sau
chiar vătămate şi alte grupuri de relaţii sociale. Astfel, în cadrul modalităţilor agravate,
prevăzute în dispoziţia din alin.2 al art.189, sunt apărate adiacent şi relaţiile sociale privitoare
la viaţa, integritatea corporală ori sănătatea victimei, periclitate prin modul în care fapta este
comisă.
Când însă viaţa, integritatea corporală ori sănătatea victimei au fost efectiv vătămate,
infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal se va afla în concurs cu una sau mai multe
dintre infracţiunile care apără aceste valori.
În fine, dacă relaţiile sociale, adiacent periclitate sau vătămate nu sunt ocrotite penal
ca infracţiuni de sine stătătoare sau ca modalităţi agravate ale infracţiunii de lipsire de
libertate în mod ilegal, atunci ele vor fi avute în vedere ca circumstanţe care particularizează
cazul şi permit o corectă individualizare a sancţiunii.

2.2.1.3. Obiectul material

Unele infracţiuni presupun, pe lângă obiectul juridic, fără de care nu poate fi concepută
nici o faptă penală, şi un obiect material. În numeroase cazuri, valoarea socială ocrotită
prin incriminare se exprimă printr-o entitate materială, fizică, lucru sau persoană, iar
atingerea adusă celei dintâi se realizează printr-o acţiune sau inacţiune îndreptată
nemijlocit asupra sau împotriva acestei entităţi materiale.
În cazul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal întrucât urmările acţiunii sau
inacţiunii, prin care se săvârşeşte fapta de lipsire de libertate, se răsfrâng asupra unui drept
subiectiv legat de persoana victimei se admite, în forma simplă, că nu există un obiect
material. Dacă ţine seama însă că acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii
este îndreptată contra libertăţii fizice a subiectului pasiv, corpul acestuia devine obiectul
material al infracţiunii.18
Când fapta este săvârşită în modalitatea agravată a supunerii la suferinţe, care nu
constituie prin ele însele o infracţiune, sau care pun în pericol viaţa, sănătatea sau integritatea
corporală a victimei, corpul acesteia devine indiscutabil obiectul material al infracţiunii de
lipsire de libertate.
Aşadar, în cazul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal există obiect material
în situaţia în care acţiunea sau inacţiunea se realizează şi se răsfrânge în mod direct asupra

18
Alexandru Boroi , „Drept penal. Partea Specială”, editia 2 Editura CH BECK, Bucureşti, 2008, p.142.
29
victimei. Trebuie să ne gândim că în general o persoană în momentul când cineva încearcă să
o răpească sau să o imobilizeze opune rezistenţă, făptuitorul în acest caz folosind de cele mai
multe ori forţa exprimată prin loviri sau violenţe; în această situaţie putem considera că avem
un obiect material în cazul în care vătămările aduse nu întrunesc elementele constitutive ale
unei alte infracţiuni, fiind absorbite în conţinutul infracţiunii de lipsire de libertate în mod
ilegal. De asemenea, lipsirea de libertate făcută prin imobilizarea totală a unei persoane
presupune o serie de suferinţe fizice inerente acestei situaţii şi care fac parte din conţinutul
infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.

2.2.2. Subiectul infracţiunii

2.2.2.1.Subiectul activ; Participaţia

Norma penală nu condiţionează calitatea de autor al faptei de lipsire de libertate de

îndeplinirea din partea acestuia a vreunei cerinţe anume. Aşadar la comiterea faptei, subiect
activ nemijlocit poate fi orice persoană.
Dacă subiectul activ are însă vreo calitate care a înlesnit săvârşirea faptei, fără să-i
schimbe încadrarea juridică, se va ţine seama de aceasta la individualizarea pedepsei (de
exemplu: părinte, soţ, creditor într-un proces etc.).
Participaţia este posibilă la această infracţiune sub forma coautoratului, instigării sau
complicităţii, una din modalităţile agravate ale faptei fiind chiar săvârşirea faptei de două sau
mai multe persoane împreună; rezultă de aici că forma simplă a infracţiunii nu poate fi deci
săvârşită în coautorat, deoarece devine implicit o formă agravată.
Exista însă şi o situaţie când subiectul activ este calificat, condiţionat, şi anume în
cazul ultimei modalităţi agravate, atunci când fapta este comisă de o persoană ce face parte
dintr-un grup organizat.
În cazul acestei infracţiuni nu trebuie să existe o calitate specială pentru subiectul activ
pentru că, restrângerea libertăţii unei persoane este întotdeauna o faptă gravă, cu un pericol
social sporit, iar o eventuală circumstanţă de acest gen nu ar contribui decât la
individualizarea pedepsei. Când protejăm o valoare socială ne îndreptăm atenţia asupra
purtătorului acestei valori, în cazul nostru persoana fizică, şi căutăm să vedem şi să
descoperim care este vătămarea adusă acestei valori de către o eventuală faptă, ignorând de
cele mai multe ori subiectul activ, referindu-ne în mod special la fapta propriu-zisă şi la
pericolul său social.

30
 2.2.2.2. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv al infracţiunii este acea persoană titulară a valorii sociale care
îndeplineşte condiţiile generale prevăzute de lege, persoană care a suferit răul produs prin
săvârşirea infracţiunii. În alţi termeni, subiect pasiv al infracţiunii de lipsire de libertate în
mod ilegal este persoana căreia îi este restrânsă libertatea.
În principiu subiect pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană fizică, indiferent de
vârstă, chiar iresponsabilă, pentru că orice membru al societăţii este titular al unor valori
sociale ocrotite de legea penală. Nu poate fi, însă, subiect pasiv decât omul în viaţă.
Subiectul pasiv al infracţiunii nu se identifică cu persoana dăunată prin comiterea
infracţiunii care este subiect pasiv de drept civil.
Atunci când victima este un minor, suntem în situaţia prevăzută de alin.2 al art.189, în
condiţiile unei circumstanţe agravante. În această situaţie nu putem vorbi de un subiect pasiv
calificat al infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, ci de tratament juridic special
aplicat unei situaţii particulare, pentru ca modalităţile agravate sunt parte integrantă a
infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, infracţiune care privită în ansamblu are
subiect pasiv necalificat.
Cât priveşte victima, se va ţine seama de relaţiile care existau între aceasta şi făptuitor
în cazul individualizării pedepsei, în sensul existenţei unor circumstanţe agravante sau
atenuante.
După cum se observă şi în cazul subiectului pasiv nu ne referim la o anumită categorie
de persoane pentru că toate persoanele, indiferent de sex, naţionalitate, origine socială, vârstă,
etc., au dreptul la libertate în mod egal şi la protecţia acesteia prin toate mijloacele de drept
existente într-un sistem. Acest lucru se desprinde şi din reglementările internaţionale care
consacră drepturi egale pentru toate fiinţele umane de pe Pământ, condamnând chiar
discriminarea de orice natură.
Orice persoană este apărată de legea penală în acelaşi mod şi nimeni nu are dreptul la
un tratament preferenţial. Din acest lucru deducem şi caracterul de maximă importanţă al
acestei valori sociale şi nevoia protejării sale în mod impersonal, pentru toţi în acelaşi fel.

2.2.3.Condiţii de timp şi loc

Orice faptă a unui individ este săvârşită în cadrul unui ansamblu de circumstanţe fără
de care, de cele mai multe ori, această faptă nici nu se poate realiza 19. Acest ansamblu de

19
Alexandru Boroi , „Drept penal. Partea Specială”, Editura CH BECK, Bucureşti, 2008, p. 143.
31
circumstanţe este alcătuit dintr-o serie de condiţii şi mijloace care favorizează, ajută, provoacă
uneori pe făptuitor să realizeze fapta respectivă.
Condiţiile de săvârşire a unei infracţiuni pot fi indispensabile existenţei faptei sau pot
constitui numai elemente ale existenţei unor circumstanţe agravante sau atenuante, toate însă
trebuie să fie prevăzute de legea penală.
Timpul constituie o caracteristică a oricărei activităţi; momentul existenţei în timp
fiind o caracteristică indivizibilă a oricărei infracţiuni. Nu se poate săvârşi o infracţiune în
mod atemporal sau perpetuu. Fapta în formă continuată este considerată mai gravă decât fapta
în formă simplă.
În cadrul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal timpul săvârşirii infracţiunii
nu prezintă un interes deosebit sub aspectul existenţei şi pedepsirii faptei, legiuitorul
necondiţionând fapta de momentul existenţei sale în timp; astfel că orice faptă care se
încadrează în textul de lege incriminator constituie infracţiune indiferent de momentul
realizării sale în timp, indiferent de durata în timp, singura diferenţă făcându-se în momentul
individualizării pedepsei de către instanţa de judecată.
Astfel, s-a considerat ca lipsirea de libertate în mod legal trebuie să dureze un interval
de timp suficient ca victima să fie împiedicată în mod efectiv să se deplaseze şi să acţioneze în
conformitate cu voinţa sa.
O lipsire de câteva secunde sau minute nu ar putea constitui o lipsire efectivă a
persoanei de posibilitatea de a se deplasa şi acţiona potrivit voinţei sale decât în mod
excepţional, de exemplu, dacă victima, având de efectuat un anumit act (prezentarea la un
concurs a cărui desfăşurare este stabilită la o anumita oră), nu l-a putut îndeplini datorită
lipsirii ei de libertate, când victima este împiedicată să ajungă într-un loc, într-un anumit
moment când interesele sale cer negreşit prezenţa sa acolo.
Infracţiunea, fiind o activitate umană, o faptă a omului, se plasează totdeauna în
spaţiu, se realizează într-un anumit loc. De aceea, în raport cu orice infracţiune se pune
problema de a determina locul comiterii acesteia. De principiu, locul săvârşirii infracţiunii nu
influenţează asupra existenţei infracţiunii, trăsăturile esenţiale şi conţinutul acesteia putându-
se realiza în orice loc. Determinarea locului săvârşirii infracţiunii se face potrivit dispoziţiilor
art.143 Cod penal şi ajută la stabilirea competenţei teritoriale a organelor judiciare în
soluţionarea oricărei cauze concrete şi a aplicării dispoziţiilor legale în sancţionarea
făptuitorului. În plus, locul săvârşirii faptei este un factor de influenţare a pericolului social al
faptei în concret.
Locul reprezintă ca şi timpul săvârşirii infracţiunii un element de fapt indisolubil de
existenţa unei fapte. În cazul infracţiuni de lipsire de libertate în mod ilegal însă, acest

32
element nu condiţionează existenţa faptei, aceasta putându-se realiza în orice moment, pentru
că legea penală nu apără persoana secvenţial, ci în mod permanent şi pentru orice situaţie,
indiferent de locul unde se află în acel moment.

2.3. CONŢINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII

2.3.1. Latura obiectivă a infracţiunii

2.3.1.1. Elementul material

Prin element material al infracţiunii se înţelege o acţiune sau o inacţiune prin care se
produce, în orice modalitate, lipsirea de libertate a persoanei, de mişcare în raport cu propria
voinţă. Legea nu prevede o împiedicare absolută de mişcare a victimei, adică o restrângere
totală care priveşte libertatea de mişcare a acesteia, ci se poate înfăţişa şi ca o restrângere
parţială, în raport cu o activitate, cu o acţiune determinată pe care victima vrea să o realizeze.
Activitatea fizică poate fi reprezentată de o comportare umană activă (pozitivă,
conştientă şi voluntară), o comisiune prin care subiectul activ încalcă îndatorirea de a respecta
libertatea de mişcare a unei persoane şi declanşează un proces cauzal de natură să producă o
schimbare în lumea externă (rezultă de aici necesitatea limitării ariei de mişcare şi a
posibilităţii de a-şi exprima voinţa a unei persoane).
Această activitate poate fi realizată de subiectul activ prin folosirea în mod exclusiv şi
nemijlocit a propriei sale energii sau cu ajutorul mediat al unei alte energii, animată sau
neanimată, folosită ca un instrument (folosirea unui câine pentru paza celui sechestrat).
De asemenea, fapta poate fi săvârşită şi prin rămânerea în pasivitate a făptuitorului,
prin omiterea lui de a acţiona. Este nevoie în acest caz să existe o îndatorire legală de a face
ceva, de a interveni (fapta unei persoane care în timp ce se deplasa cu autoturismul a luat în
maşină o altă persoană ce făcea autostopul, dar în momentul ajungerii la destinaţie a refuzat să
oprească şi să lase persoana respectivă să coboare, continuându-şi drumul şi ducând-o pe
aceasta într-un loc ascuns).
În varianta săvârşirii faptei printr-o acţiune făptuitorul poate utiliza forţa, situaţie în
care de multe ori putem avea şi un concurs de infracţiuni (de exemplu: lipsire de libertate şi
vătămare corporală), poate utiliza de asemenea constrângerea care poate fi fizică (în varianta
33
no-violentă: închide persoana într-o încăpere) sau morală (ameninţă victima cu o faptă
dăunătoare pentru sine, pentru o persoană apropiată tec.) sau, de asemenea, făptuitorul poate
induce în eroare victima (caz des întâlnit în practică atunci când tinere fete sunt ademenite cu
promisiuni de serviciu în străinătate, sunt duse către destinaţii necunoscute, sechestrate şi apoi
obligate la cu totul alte munci sau servicii în beneficiul făptuitorului, acesta fiind şi motivul
pentru care s-a introdus în conţinutul art.189 prin legea 169/2002 încă două circumstanţe
agravante care să încadreze juridic aceste noi situaţii apărute în viaţa socială, de o gravitate
sporită).
Aceste modalităţi de săvârşire sunt restrângeri ale libertăţii victimei de a se mişca, de a
se manifesta conform dorinţelor şi nevoilor proprii, dar pe lângă această modalitate de
limitare a posibilităţii de mişcare, fapta poate fi săvârşită şi prin constrângerea victimei de a se
mişca, în contextul în care aceasta ar fi dorit să nu se deplaseze.
Dispoziţia legală nu face o enumerare, nici cu titlu exemplificativ, a modalităţilor de
fapt care duc la lipsirea unei persoane de libertate, astfel că orice acţiune sau inacţiune va
constitui elementul material al infracţiunii, de vreme ce a produs acest rezultat. Concret,
privarea de libertate se săvârşeşte în forme dintre cele mai variate şi în condiţii extrem de
diferite. Diversitatea derivă din specificul acţiuni comise, care, în esenţă, reprezintă în toate
cazurile o abuzivă împiedicare (reţinere) a unei persoane care se deplasa sau obligarea
(silirea) unei persoane de a se deplasa, contrar voinţei sale.20
Procedeul (mijlocul) utilizat nu condiţionează existenţa elementului material ci fixează
doar specificul acţiunii săvârşite. Acţiunea de lipsire de libertate este realizată, cel mai adesea,
prin folosirea violenţei fizice sau psihice, prin amăgire, răpire, distrugere, sustragere etc., fără
a fi exclusă posibilitatea ca uneori acţiunea să aibă un caracter licit, cel puţin aparent sau la
începutul efectuării ei.
Săvârşirea faptei prin modalitatea împiedicării victimei de a merge acolo unde ar fi
dorit să ajungă subzistă şi atunci când o persoană este împiedicată sistematic sau într-un
anumit moment de făptuitor să intre într-o instituţie unde are acces, spre a face în timp util o
reclamaţie ori a depune o cerere; sau înţeapă cauciucurile unui mijloc de transport pentru ca
victima să nu poată ajunge într-un loc anumit, la ora când prezenţa ei acolo era necesară sau
ascunde cheia pentru ca victima să nu poată ieşi sau îi ascunde hainele pentru a nu se putea
îmbrăca.
Săvârşirea faptei prin omisiune este întâlnită în ipoteza unei privări de libertate, care
avusese iniţial un temei legal21, o îndreptăţire. Din momentul în care privarea de libertate nu-şi

20
V. Dongoroz şi colab. „ Drept penal (reeditarea ediţiei din 1939) Asociaţia Româna de Ştiinţe Penală, Buc.
2004
21
Alexandru Boroi, op.cit., p.129.
34
mai găseşte însă justificare, încetând temeiul legal, omisiunea prelungită de a reda persoanei
libertatea de mişcare echivalează cu realizarea elementului material al faptei (de exemplu cu
ocazia unui sinistru mai multe persoane sunt oprite să plece de la locul unde se află datorită
pericolelor la care s-ar expune din cauza nesiguranţei căilor de acces spre exterior; dacă însă
restricţia se menţine şi după restabilirea situaţiei normale, va fi săvârşit elementul material al
faptei).
Lipsirea de libertate a persoanei poate fi totală, când victima este lipsită complet de
libertatea de mişcare (de exemplu, este legată de un stâlp), sau parţială, când i se lasă victimei
o oarecare posibilitate de mişcare (de exemplu este încuiată într-un apartament având
posibilitatea deplasării dintr-o camera în alta).
Făptuitorul folosindu-se de forţa sa fizică, imobilizează victima de un copac sau cu o
armă, o obligă să se îndrepte într-un anumit loc, sau o induce în eroare astfel încât victima să
se autoimobilizeze datorită unor reprezentări necorespunzătoare cu realitatea (de exemplu,
pentru a putea determina victima să nu părăsească locuinţa insinuează ca s-ar fi declarat în
localitate o epidemie, iar datorită acestei amăgiri victima a decis să rămână în casă).
În cazul în care mijlocul folosit de făptuitor la realizarea infracţiunii, constituie prin el
însuşi o infracţiune, se aplică regulile referitoare la concursul de infracţiuni.
Astfel, în practica judiciară s-a considerat că răspunde atât pentru infracţiunea de
lipsire de libertate în mod ilegal cât şi pentru lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte (art.
183 Cod penal) inculpatul care, în urma unor neînţelegeri cu tatăl său, l-a trântit pe pat şi,
imobilizându-l prin apăsarea toracelui cu genunchiul, i-a legat mâinile şi picioarele, după care,
astfel legat, l-a dus în pivniţa, unde după aproximativ o oră victima a decedat, moartea sa
producându-se, conform concluziilor expertizei medicale, ca urmare a hemoragiei consecutive
traumatismului, cu ruptură de splină produsă prin comprimarea toraco-abdominală.
În speţă există concurs de infracţiuni, deoarece procedeele folosite de inculpat pentru a
imobiliza victima au avut drept consecinţă decesul acesteia, iar acesta a acceptat posibilitatea
producerii rezultatului.
Pentru existenţa infracţiunii, nu interesează tratamentul la care este supusă victima în
timpul privării de libertate, chiar dacă acesta este deosebit de civilizat, iar în cazul în care
subiectul pasiv este supus unui tratament rău, acest fapt constituie doar o circumstanţă
agravantă.
O modalitate aparte de săvârşire a acestei infracţiuni este întâlnită în cazul luării unei
măsuri împotriva unei persoane eludându-se dispoziţiile legale, cum ar fi măsura arestării,
situaţie în care respectiva persoană este indusă în eroare şi de faptul că această măsură este
luată de un organ judiciar, fie poliţie sau parchet, şi, astfel, în mod abuziv, îi este restrânsă

35
libertatea de mişcare şi acţiune. Cazurile în care se impune luarea măsurii arestării preventive
a unei persoane sunt expres prevăzute de legea procesual penală în mod limitativ la art. 148
din Codul de procedură penală. Legea penală protejează împotriva acestor abuzuri şi prin
existenţa infracţiunii de arestare nelegală, considerându-se că lipsirea de libertate este
absorbită în conţinutul acestei infracţiuni, infracţiunea respectivă subzistând şi în cazul în care
măsura arestării a fost luată în mod legal, dar a fost menţinută şi după încetarea motivelor care
au impus luarea acesteia. Este posibilă însă şi săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în
mod ilegal prin luarea măsurii arestării, atunci când după ce s-a constatat că motivele care au
impus luarea măsurii au încetat sau nici nu au existat, persoana în cauză nu este eliberată.
În acest sens în practica judiciară inculpatul col. rez. P.M. a fost achitat pentru patru
infracţiuni de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzute în art.189 alin.2 din Codul penal.
Soluţia a fost menţinută prin decizia nr.14/1996 a Curţii Militare de Apel.
Instanţele au reţinut că, în perioada noiembrie-decembrie 1989, inculpatul se afla la
conducerea Direcţiei cercetări penale(Direcţia a V-a din fostul Departament al securităţii
statului). În această calitate, a ordonat unor ofiţeri din subordine să înceapă ancheta împotriva
a patru persoane care au răspândit manifeste în perioada 23 noiembrie-20 decembrie 1989.
Instanţa de apel a reţinut că, în momentul comiterii faptelor, inculpatul, datorită
condiţiilor impuse de regimul totalitar, a acţionat sub imperiul unei puternice temeri pentru
sine şi familia sa, orice insubordonare presupunând reacţii grave pentru ei din partea
organelor superioare.
Împotriva deciziei procurorul a declarat recurs, cu motivarea ca inculpatul este vinovat
de comiterea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată.
Din probele administrate în cauză rezultă că introducerea în arest a celor patru
persoane şi anchetarea lor s-a făcut la ordinul inculpatului.
Ordinul de a nu pune în libertate pe cei reţinuţi, primit de inculpat de la adjunctul
fostului ministru de interne, era vădit contrar legii şi fiind nelegal nu trebuia executat de către
acesta.
Un astfel de ordin, lipsit de condiţia legalităţii, nu poate justifica exonerarea de
răspundere penală a celui care-l execută.
Această concluzie se impune şi pentru motivul că prin lege nu sunt prevăzute
consecinţe juridice pentru neaducerea la îndeplinire a unei asemenea dispoziţii.
Inculpatul, primind ordinul ilegal şi ordonând la rândul său executarea acestuia s-a
implicat în cunoştinţă de cauză într-o activitate potrivnică legii şi a avut reprezentarea că
reţinerea nelegală şi anchetarea celor patru minori sunt făcute cu încălcarea dispoziţiilor
legale.

36
 A admite că sunt apărate de răspundere persoanele culpabile din punct de vedere
penal, sub pretextul că s-a acţionat din ordin superior, ar însemna să se justifice comiterea pe
această cale a oricăror infracţiuni şi a paraliza înfăptuirea justiţiei.
În consecinţă, urmează a se admite recursul şi a se dispune condamnarea inculpatului.

2.3.1.2. Urmarea imediată şi legătura de cauzalitate

Urmarea imediată constă într-o lezare a libertaţii fizice a victimei, care în raport cu
gravitatea concretă se poate înfăţişa sub forma suprimării sau restrângerii acestei libertăţi.
Suprimarea libertaţii inseamnă lipsirea totală a victimei de libertate fizică, încât
aceasta nu se mai poate deplasa şi nici nu mai poate acţiona in nici un fel. De exemplu in
cazul imobilizării prin legare sau administrării unui narcotic.
Restrângerea libertaţii presupune lipsirea parţială a victimei de libertate de mişcare sau
de acţiune (de exemplu este încuiată într-o cameră ori internată într-un ospiciu sau este
împiedicată să părăsească o localitate etc.). Întrucât libertatea de mişcare şi de acţiune a
persoanei are un caracter indivizibil, pentru realizarea conţinutului infracţiunii este suficient
să se constate restrângere libertaţii vitimei.
Urmarea imediată este în acelaşi timp un rezultat şi o stare; un rezultat în sensul că
victima este lipsită de libertate fizică, o stare, fiindcă victima nu se mai poate manifesta
potrivit voinţei sale atâta timp cât durează privarea de libertate.22
Obiectiv, realizarea acestei urmări presupune trecerea unui oarecare interval de timp,
existenţa unei continuităţi, de-a lungul căreia victima să resimtă starea de restricţie la care este
supusă prin acţiunea făptuitorului. În privinţa timpului necesar, Codul penal român nu
prevede cât trebuie sa dureze lipsirea victimei de libertate pentru ca fapta să constituie
infracţiune.
În ipoteza unei privări de scurtă durată, urmarea imediată a lipsirii de libertate este
pusă în evidenţă de imposibilitatea de manifestare a victimei într-un moment dat când
interesele sale cereau neapărat o manifestare utilă.
Între acţiunea făptuitorului şi urmarea imediat arătată anterior, trebuie să existe o
legătură de cauzalitate, care trebuie demonstrată de fieare dată. Deşi un asemenea raport de
cauzalitate există în conţinutul oricărei infracţiuni, problema stabilirii acestuia prezintă
importanţă practică numai în cazurile în care, pentru existenţa infracţiunii, este necesar ca prin
acţiunea sau inacţiunea făptuitorului să se producă un rezultat material, cerut expres de norma
de incriminare. Potrivit unui punct de vedere, exprimat în literatura juridică, legătura de
cauzalitate se poate stabili numai între o acţiune şi rezultat, inacţiunea neavând valoare
22
Alexandru Boroi , „Drept penal. Partea Specială”, Editura CH BECK, Bucureşti, 2008, p. 143
37
cauzală, punct de vedere infirmat însă de constatarea că şi neîndeplinirea unei îndatoriri legale
poate deveni cauza unui rezultat socialmente periculos, deoarece, dacă obligaţia respectivă ar
fi fost îndeplinită, acel rezultat nu s-ar fi produs.
Acest ultim element al laturii obiective priveşte legătura ce trebuie să existe între
activitatea făptuitorului şi urmarea imediată a acestei activităţi, concretizată în privarea
victimei de libertate. Numai dacă se stabileşte fără tăgăduinţă legătura de cauzalitate dintre
comportarea subiectului activ şi urmarea ilicită va fi înfăptuită latura obiectivă.
Uneori legătura de cauzalitate este atât de evidentă, încât constatarea ei nu prezintă
nici o dificultate; alteori însă, mai cu seama în situaţiile când făptuitorul a acţionat mijlocit,
folosindu-se de energii străine, stabilirea legăturii de cauzalitate comportă oarecare dificultăţi.
Pentru o corectă stabilire a cauzelor urmării ilicite, trebuie avute în vedere nu numai
contribuţiile nemijlocit legate de urmarea imediată ci toate contribuţiile angrenate în procesul
de înfăptuire a urmării, deci şi cele mijlocite, atunci când prezintă o eficienţă cauzală.
În cadrul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, urmarea imediată, concretă şi
direct constatabilă, trebuie să fie încălcarea stării de libertate a unei persoane, prin oricare din
mijloacele acceptate de lege, esenţial fiind ca acţiunea sau inacţiunea făptuitorului să fi dus în
mod mijlocit sau nemijlocit la reducerea posibilităţilor de a alege, de a decide ale persoanei
respective, adică a libertăţii sale individuale. Aşadar, partea vătămată a infracţiunii de lipsire
de libertate în mod ilegal trebuie să fi fost imobilizată, închisă într-un spaţiu restrâns, forţată
să se deplaseze într-un anumit loc împotriva voinţei sale, împiedicată să se deplaseze după
propria ei voinţă.

2.3.1.3. Cerinţe esenţiale privind existenţa infracţiunii

Dispoziţia incriminatoare conţine o prevedere referitoare la caracterul acţiunii de

privare de libertate, care, pentru a constitui elementul material al infracţiunii de lipsire de
libertate în mod ilegal şi a întregi latura obiectivă a acesteia, trebuie să fie săvârşită în mod
ilegal. Numai dacă este neîndreptăţită, adică neîngăduită de lege, acţiunea de lipsire de
libertate devine o faptă cu caracter penal.
Condiţia de ilicitate se justifică prin aceea ca sunt categorii de persoane, a căror
condiţie personală sau situaţie proprie impune luarea unor măsuri de restrângere a libertăţii
lor, după cum anumite restrângeri sunt implicit aduse libertăţii altor persoane din cauza
activităţii pe care ele o desfăşoară. Faţă de toţi aceştia, deşi are loc o restrângere a
posibilităţilor de liberă mişcare şi acţiune, totuşi infracţiunea nu va fi comisă, fiindcă lipseşte
caracterul ilegal al acţiuni de privare de libertate. Astfel, nu săvârşesc fapta incriminată şi nu

38
sunt pasibili de răspundere penală părinţii care, în dorinţa de a asigura educaţia copiilor, îi
supun pe aceştia la anumite privaţiuni în ce priveşte libertatea lor de mişcare şi acţiune (de
exemplu în aducerea la îndeplinire a unui program armonios de dezvoltare fizică, psihică şi
morală, părinţii pot interzice copiilor să plece de acasă la ore nepotrivite, noaptea sau înaintea
pregătirii lecţiilor ori să-i oprească de a avea legături de prietenie cu persoane nepotrivite
etc.). Dar autoritatea părintească se cuvine să fie exercitată astfel încât să fie evitate măsurile
excesive şi deci nejustificate (de exemplu izolarea totală a copilului şi supunerea acestuia la
un regim care nu-i asigură dezvoltarea normală). În atare cazuri, părinţii vor fi răspunzători
pentru faptele săvârşite, după caz, potrivit dispoziţiilor din art.189 sau ale celor din art.306
Cod penal (rele tratamente aplicate minorului). Caracterul măsurilor luate de părinţi constituie
o problemă de fapt, lăsată la aprecierea instanţelor judiciare.
Sunt asimilaţi părinţilor cei care exercită, în locul lor, drepturile şi îndatoririle
acestora, sau care, printr-o activitate complementară celei efectuate de părinţi, se ocupă de
educarea minorilor (tutorele, educatorul, profesorul etc.).
Tot astfel, persoanele care participă la luarea măsurii de internare a unui bolnav,
suferind de o boală gravă (de exemplu o alienaţie mintală, o boală epidemică etc.), care face
necesară internarea sa, ori persoanele care aduc la îndeplinire măsurile de ţinere în carantină
sanitară a călătorilor, nu răspund penal pentru actele efectuate în astfel de împrejurări (între
aceştia pot fi rudele, prietenii, persoanele străine chiar, care sesizează organele în drept de a
lua măsura, precum şi personalul sanitar care îndeplineşte dispoziţia de internare).
În toate situaţiile menţionate, lipsirea de libertate are caracter legal şi nu constituie
infracţiune numai atât timp cât subzistă cauza care a determinat-o; imediat ce această cauză a
încetat să existe, menţinerea stării de lipsire de libertate dobândeşte caracter ilegal, de
exemplu, reţinerea persoanei internate pentru tratament în instituţia sanitară împotriva voinţei
sale chiar şi după însănătoşire. Este ilegală lipsirea de libertate, dacă nu sunt respectate
condiţiile impuse de lege pentru aceste cazuri de restrângere a libertăţii.
Astfel, legea impune ca infractorul surprins în flagrant delict să fie condus imediat în
faţa autorităţilor; orice întârziere în aducerea acestuia în faţa autorităţilor sau conducerea lui în
altă parte decât la autorităţile competente face ca privarea de libertate să dobândească un
caracter ilegal.
Caracterul ilegal al lipsirii de libertate determină, în situaţia în care acţiunea de privare
de libertate priveşte persoane care au săvârşit fapte penale, existenţa infracţiunii de arestare
nelegală prevăzută la art. 266, alin. 1 Cod penal.

39
 În ceea ce priveşte părinţii şi cei asimilaţi lor, legea impune ca măsurile de restrângere
a libertăţii copilului minor, luate în exercitarea drepturilor lor de corecţie, să fie luate numai în
interesul îndreptării minorului.
Orice măsură luată în mod excesiv şi care pune în pericol dezvoltarea fizică,
intelectuală sau morală a minorului are drept consecinţă constituirea faptei ca infracţiune
prevăzută de legea penală la art. 306 Cod penal.
De asemenea, părinţii sau cei asimilaţi lor nu pot transmite drepturile pe care le au
asupra minorului unei alte persoane, acesta neavând posibilitatea de a dispune luarea unor
măsuri de restrângere a libertăţii minorului.
Există apoi, anumite categorii de persoane care, datorită activităţii ce o desfăşoară, se
găsesc supuse unui regim implicând restrângeri ale libertăţii. Este cazul personalului ştiinţific
care întreprinde cercetări în condiţii de cvasiizolare pe un timp mai îndelungat, al sportivilor
convocaţi în cantonament, al lucrătorilor de pe platformele petroliere etc.
Cerinţa esenţială, a ilegalităţii privării de libertate, nu este, de asemenea, îndeplinită,
privarea de libertate fiind legitimă în cazul executării măsurilor preventive (reţinere, arestare
preventivă) prevăzute la art. 136 din Codul de procedură penală, precum şi prinderea
infractorilor de către cetăţeni sau partea vătămată în caz de infracţiune flagrantă, potrivit art.
465, alin. 3 din Codul de procedură penală.
Libertatea persoanei constituie regula, iar restrângerea ei are caracter licit numai cu
titlu de excepţie , în cazurile când este prevăzută sau tolerată de lege ori liber consimţită.
De exemplu este prevazută de lege lipsirea de libertate a persoanelor condamnate
definitiv la pedepse privative de libertate, arestate preventiv sau reţinute cu respectarea
condiţiilor prevazute de lege, internarea bolnavilor mintali periculoşi, restrângerea libertaţii de
mişcare a bolnavilor contagioşi, etc.
Lipsirea de libertate are un caracter legal şi în cazul în care este realizată cu
consimţământul persoanei în cauză (bolnavii internaţi în spitale la cerere, pentru tratament,
elevii şi studenţii internaţi în camine etc.). În aceste cazuri este vorba de o anumita restrângere
temporară a libertaţii fizice a persoanei, realizaă în interesul celui în cauză. Dacă restrângerea
libertăţii s-a făcut cu consimţământul celui în cauză, ea trebuie să înceteze imediat ce
consimţământul a fost retras.
2.3.2. Latura subiectivă a infracţiunii

2.3.2.1. Vinovăţia, ca element al laturii subiective

O faptă prevăzută de legea penală devine faptă penală, adică infracţiune, dacă acţiunea
sau inacţiunea care constituie elementul material al faptei este săvârşită cu voinţă de făptuitor,
40
iar atitudinea sa psihică relevă forma de vinovăţie prevăzută de norma care incriminează fapta
respectivă.23
Latura subiectivă a conţinutului oricărei infracţiuni constă în totalitatea condiţiilor
cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului, sub raportul conştiinţei şi voinţei
sale, faţă de materialitatea faptei săvârşite (acţiune sau inacţiune, rezultat, raport de
cauzalitate), pentru ca acea faptă să constituie infracţiune. Elementul de bază, uneori singurul,
ce intră în structura laturii subiective a oricărei infracţiuni este vinovăţia. În anumite cazuri,
pentru completarea laturii subiective, prin textele de incriminare ale acestora, sunt prevăzute
însă şi alte condiţii referitoare la scop sau mobil.
Datorită faptului că vinovăţia este rezultatul interacţiunii dintre factorul volitiv
(voinţa) şi intelectiv (conştiinţa), cel de-al doilea putând prezenta grade de conştientizare
diferite, vinovăţia poate prezenta forme şi modalităţi diferite.
Codul penal în vigoare consacră în dispoziţia înscrisă în art. 19 alin. 1 existenţa a doua
forme fundamentale şi diferite de vinovăţie, prevăzând existenţa vinovatiei atunci când fapta
care prezintă pericol social este săvîrşita cu intenţie sau din culpa.
În cazul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal întâlnim ca unic element al
laturii subiective, vinovăţia, mobilul şi scopul fiind întâlnite doar în caracterizarea atitudinii
psihice a făptuitorului în cadrul anumitor modalităţi agravate. La această infracţiune
făptuitorul voieşte să săvârşească acţiunea (inacţiunea) şi are reprezentarea urmării acesteia,
adică lipsirea victimei de posibilitatea de a se deplasa şi de a acţiona în mod liber. Aşadar,
infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal se săvârşeşte cu intenţie; fapta comisă din
culpă nu este incriminată şi nu are deci caracter penal.
Intenţia, ca atitudine psihică este necesar să se manifeste în momentul săvârşirii
acţiunii şi să îmbrăţişeze toate elementele şi cerinţele laturii obiective, astfel cum legea le
impune24. Făptuitorul trebuie să fi cunoscut caracterul ilicit al acţiunii şi să-şi fi dat seama de
rezultatul pe care îl va produce, indiferent dacă a urmărit sau numai a acceptat acest rezultat.
Intenţia poate fi deci directă sau indirectă. Dacă autorul faptei a crezut că este îndreptăţită
privarea victimei de libertate, acesta găsindu-se aparent într-una din situaţiile când lipsirea de
libertate este permisă de lege, nu va fi răspunzător pentru fapta comisă, întrucât a acţionat din
eroare (art.51 Cod penal).

23
Ioan Molnar , Gheorghe Nistoreanu şi colab., „Drept penal – Partea Generală”, Editura Europa Nova,
Bucureşti, 2006.
24
V. Dongoroz şi colab., „Explicaţii teoretice şi practice ale Codului penal român”(ed a II-a) vol I Ed CH
Beck, 2004, p.289.
41
 Dacă rezultatul urmărit sau acceptat de către autor, adică lipsirea victimei de libertate,
nu este atins, fapta nu constituie o infracţiune, cu toate că autorul a acţionat cu intenţie,
fiindcă legea nu a incriminat tentativa la această infracţiune.25
În situaţia în care eroarea are la bază necunoaşterea legii, aceasta nu va produce efectul
înlăturării existenţei infracţiunii.
În ceea ce priveşte dovada laturii subiective, trebuie reţinut că procesele psihice, deşi
sunt acte interne, se exprimă în atitudini fizice, în manifestări externe de natură să le pună în
lumină conţinutul şi direcţia. De aceea, de cele mai multe ori, din modul concret în care a fost
efectuată acţiunea, din circumstanţele care au precedat-o, au însoţit-o sau care i-au urmat, se
poate deduce nu numai dacă făptuitorul a prevăzut sau nu rezultatul faptei sale, dar şi, în cazul
afirmativ, daca el l-a urmărit, l-a acceptat. Acesta este motivul pentru care, în practică, ori de
câte ori se pune problema caracterizării elementului subiectiv al unei fapte concrete sunt luate
în considerare toate particularităţile acestei fapte, precum şi situaţiile şi împrejurările
anterioare, concomitente şi chiar subsecvente comiterii ei.
În principiu, deci, vinovăţia rezultă, de regulă, din materialitatea faptelor. Desigur, ori
de câte ori va fi cazul, pentru elucidarea tuturor aspectelor legate de elementele laturii
subiective, se va recurge şi la administrarea altor dovezi, un rol important avându-l expertizele
medico-legale şi în primul rând cele psihiatrice, căci de gradul de normalitate al stării de
sănătate a făptuitorului poate depinde şi desfăşurarea normală sau mai mult ori mai puţin
deviată a proceselor sale psihice. Consimţământul victimei are eficienţă juridică în înţelesul că
restrângerea temporară a libertăţii unei persoane nu va constitui infracţiune din moment ce s-a
obţinut în prealabil acordul acelei persoane spre a fi supusă la unele restricţii care privesc
libertatea sa. Desigur că persoana care îşi dă consimţământul trebuie să fie conştientă de
semnificaţia măsurilor (restricţiilor) pe care le va suporta, iar voinţa ei este necesar să se
manifeste liber26.
Revocarea consimţământului dat schimbă implicit şi caracterul faptei, menţinerea
regimului de privaţiune a libertăţii după retragerea consimţământului conducând la săvârşirea
infracţiunii.
Potrivit practicii judiciare, în situaţia în care inculpaţii au luat-o pe victimă într-o
maşină spunându-i că vor merge la munte pentru a se distra, însă au dus-o la locuinţa unuia
dintre ei unde au ţinut-o câteva zile, sub cheie, silind-o să se prostitueze pentru ei, există
infracţiunea de lipsire de libertate încă din momentul urcării victimei în maşină, ea fiind
indusă în eroare asupra destinaţiei şi constrânsă fizic şi psihic a se prostitua în beneficiul lor.

25
Alexandru Boroi , „Drept penal. Partea Specială”, Editura CH BECK, Bucureşti, 2008, p.128
26
V. Dongoroz şi colab, op cit., p.289.
42
 Deoarece în realizarea infracţiunii comisive de lipsire de libertate, inculpaţii au
prevăzut rezultatul faptei şi au urmărit producerea acestuia, elementul subiectiv al infracţiunii
îmbracă forma intenţiei, în modalitatea sa directă.

2.3.2.2. Mobilul şi scopul

Orice acţiune sau inacţiune prevăzută de legea penală este precedată şi determinată de
un impuls interior, constând într-o necesitate, o dorinţă, pasiune, sentiment, emoţie etc., care a
inspirat făptuitorului ideea de a comite. Acesta este mobilul sau motivul acţiunii.27
De fapt, nu numai infracţiunile se comit sub impulsul unui anumit mobil, ci orice
faptă, conştientă şi voluntară, a omului îşi are sursa într-o componentă emotivă a proceselor
psihice, care contribuie la luarea rezoluţiei de a acţiona şi la mobilizarea energiilor destinate
trecerii la acţiune conform hotărârii luate. Dar, dacă în cazul faptelor ilicite, mobilul nu este
nociv (putând fi chiar socialmente util), în cazul faptelor prevăzute de legea penală, el este –
ca şi acesta – antisocial, chiar dacă uneori s-ar părea că nu este aşa. Asemenea impulsuri
interne, susceptibile de a sta la baza săvârşirii infracţiuni pot fi: dorinţa obţinerii unor foloase
ilicite (de exemplu, când cere o răscumpărare sau când este plătit pentru săvârşirea faptei),
tendinţa de îmbogăţire fără muncă, porniri huliganice, sentimente de ură, răzbunare, gelozie,
impulsuri sexuale.
Necesitatea cunoaşterii mobilului care a impulsionat săvârşirea infracţiunii este
importantă pentru aprecierea gradului de pericol social al faptei privative de libertate, precum
şi a periculozităţii persoanei infractorului care constituie criterii de individualizare a pedepsei.
În cazul infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, mobilul nu constituie un
element esenţial, o condiţie esenţială pentru existenţa infracţiunii, de aceea, aceasta nu ridică
probleme în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor.
Scopul este şi el o altă componentă a laturii subiective, prin aceasta înţelegându-se
obiectivul urmărit de făptuitor prin săvârşirea infracţiunii.
Astfel, prin lipsirea de libertate a victimei, se îndeplineşte scopul urmărit de făptuitor
care, potrivit art. 189 Cod penal, poate consta în: menţinerea unei persoane şi după
însănătoşirea acesteia în instituţia sanitară respectivă, reţinerea prin amăgire, într-o locuinţă,
obţinerea unui folos material sau a oricărui alt avantaj, practicarea de către victimă a
prostituţiei, îndeplinirea sau nu a unui act de către stat, o organizaţie internaţională
interguvernamentală, o persoană juridică sau un grup de persoane etc.

27
I. Molnar,Gh. Nistoreanu şi colaboratorii, Drept penal – Partea specială, Ed. Europa Nova, Bucureşti,
2006, p.121
43
 Scopul este nerelevant din punct de vedere al existenţei infracţiunii, în formă simplă
sau calificată, însă din cunoaşterea lui se pot trage concluzii cu privire la mobilul infracţiunii 28
precum şi la evaluarea gradului de pericol social concret al faptei comise şi al periculozităţii
persoanei făptuitorului, de aceste criterii ţinându-se cont la individualizarea pedepsei.

2.3.3. Consumarea. Tentativa

Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care lezarea libertăţii fizice a victimei
a devenit efectivă, punând în evidenţă imposibilitatea victimei de a se deplasa ori de a acţiona
conform voinţei şi inereselor sale. Acest moment se va putea determina numai în concret, de
la caz la caz.
Nu are importanţă natura şi importanţa aciunii pe care victima a fost împiedicată să o
întreprindă (să participe la un concurs, să facă o excursie, să vizioneze un sectacol etc.),
deoarece, în limitele admise de lege, libertatea fizică a persoanei trebuie să fie deplină, iar
persoana este suverană în privinţa opţiunilor sale.
Dacă fapta este comisă prin asemenea mijloace încât victima nu-şi manifestă ori nu-şi
poate manifesta voinţa de a se deplasa ori de a acţiona, infracţiunea se va considera
consumată cand s-a depăşit momentul în care ar fi trebuit să se deplaseze ori să întreprindă o
anumita actiune conformă intereselor sale.
Lipsirea de libertate în mod ilegal este o infracţiune continua. După consumare ea se
prelungeşte in timp până când privarea de libertate a victimei încetează, acesta fiind
momentul epuizării infracţiunii.
Tentativa se pedepseşte în cazul formei simple şi al primelor trei forme agravate ale
acestei infracţiuni (art. 189 alin 3 C.Pen.). În cazul celei de-a treia forme agravate (art. 189
alin. 4 C.Pen.) sunt asimilate tentativei şi actele preparatorii: producerea sau procurarea
mijloacelor, a instrumentelor sau luarea de măsuri în vederea comiterii faptei (art. 189 alin. 5
C.pen.).

Capitolul III
MODALITĂŢI ALE INFRACŢIUNII DE
LIPSIRE DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL

28
Alexandru Boroi , „Drept penal. Partea Specială”, Editura CH BECK, Bucureşti, 2008, p.128
44
 3.1. MODALITĂŢI NORMATIVE

Dispoziţia din alin. 1 al art. 189 Cod penal stabileşte conţinutul infracţiunii în
modalitatea simplă, forma tipică; în dispoziţia din alin. 2 al aceluiaşi articol sunt prevăzute
modalităţile agravate ale infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.
Modalităţile agravate sunt particularizate prin anumite circumstanţe (situaţii)
prevăzute în dispoziţia legală, care, odată constatate în condiţiile concrete de săvârşire a
faptei, sporesc gradul de pericol social şi atrag o înăsprire a pedepsei.
Legea a reţinut aceste împrejurări agravante deoarece de fiecare dată (invariabil)
prezenţa lor sporeşte gradul de pericol social al faptei. În astfel de situaţii este posibil, din
punct de vedere legal, şi necesar, din punct de vedere practic, să se prevadă circumstanţele
care modifică modalitatea simplă (tipică), agravând-o.
Aşadar, la conţinutul tipic al infracţiunii au fost legal ataşate, din multitudinea de
împrejurări sau situaţii care ar putea să însoţească săvârşirea infracţiunii, acelea care au fost
apreciate ca fiind de natură a spori întotdeauna gradul de pericol social al faptei şi deci şi
răspunderea făptuitorului.
La infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, modalităţile agravate au ca
premisă comună modalitatea simplă, fiecare împrejurare agravantă fiind legată de un aspect
sau altul al acestei modalităţi (infracţiunea tip). Astfel, modalităţile agravate privesc: fie
mijloacele sau procedeele folosite (fapta săvârşită prin simulare de calităţi oficiale), fie
persoana făptuitorului (când acesta este înarmat sau când doua sau mai multe persoane comit
fapta împreună), fie scopul urmărit (obţinerea unui folos material, obligarea victimei la
practicarea prostituţiei), fie persoana victimei (când aceasta este un minor sau când este
supusă unor suferinţe fizice).
Reţinerea uneia dintre modalităţile agravate atrage încadrarea faptei în dispoziţia din
alin. 2-6 ale art. 189 Cod penal.
Chiar dacă fapta se săvârşeşte în mai multe împrejurări prevăzute drept circumstanţe
agravante, lipsirea de libertate în mod ilegal îşi păstrează caracterul de infracţiune unic.
Complexitate va fi avută în vedere, eventual, la individualizarea pedepsei.
În situaţia în care circumstanţele agravante atrag aplicarea unor pedepse diferite se
aplică pedeapsa cea mai aspră.

45
 3.2. MODALITĂŢI AGRAVATE

3.2.1. Modalităţi agravate prevăzute în articolul 189

alin. 2 şi alin. 3 Cod penal

Prima modalitate agravată există potrivit art. 189 alin. 2 Cod penal în cazul în care
“fapta este săvârşită prin simularea de calităţi oficiale, prin răpire, de o persoană înarmată, de
două sau mai multe persoane împreună sau dacă în schimbul eliberării se cere un folos
material sau orice alt avantaj, precum şi în cazul în care victima este minoră sau este supusă
unor suferinţe ori sănătatea sau viaţa îi este pusă în pericol”.
Aceasta agravantă ia în considerare un număr de opt împrejurări sau circumstanţe care
îi conferă faptei o periculozitate sporită.

3.2.1.1. Fapta este săvârşită prin simularea de calităţi oficiale

Această situaţie face ca autorul să-şi creeze o situaţie favorabilă săvârşirii infracţiunii
prin faptul că îşi creează aparenţa unor raporturi în baza cărora poate lipsi de libertate o
persoană, creează aparenţa legalităţii constrângerii. Aşadar, persoana vătămată este înşelată de
mijlocul folosit de către făptuitor, în această situaţie întâlnindu-se şi o atingere a libertăţii
morale, încălcarea libertăţii fizice fiind doar urmarea vătămătoare a celei dintâi (dacă prima
nu ar exista, persoana vătămată ar putea riposta, s-ar putea opune, şi poate chiar cu sorţi de
izbândă).
Întrebuinţarea acestui procedeu, intimidând, face să dispară orice opunere din partea
victimei şi, totodată, lezează prestigiul autorităţii publice aducând atingere relaţiilor sociale a
căror desfăşurare este asigurată prin activitatea normală a respectivei autorităţi.
Prin "calitate oficială" în sensul legii se înţelege funcţia, în atribuţiile căreia intră
dreptul de a lua măsuri sau a executa ordine privitoare la libertatea persoanei. Numai
invocarea unei astfel de funcţii este susceptibilă să creeze în cugetul victimei convingerea că
se afla în faţa unei persoane îndreptăţite să o priveze de libertate şi că trebuie să se supună
acţiunii efectuate împotriva sa. Asemenea atribuţii aparţin organelor de urmărire penală,

46
organelor însărcinate cu executarea mandatelor judiciare, anumitor organe sanitare de
depistare a bolilor contagioase, unor unităţi militare etc.
Este necesar deci să se constate dacă s-a invocat o calitate oficială, care obiectiv
implică atribuţii de efectuare a unor acte împotriva libertăţii cuiva. Nu au importanţă
consideraţiile pentru care victima a luat lucrurile în serios şi a crezut că făptuitorul poate în
mod legal efectua acţiunea, prin care era lipsită de libertate.
Textul de lege foloseşte termenul de "simulare", acţiunea prin care făptuitorul care, în
mod obiectiv, nu are o anumită calitate oficială în momentul săvârşirii faptei, pretinde ca ar
deţine o asemenea calitate prin afirmaţii verbale mincinoase, prezentarea unei legitimaţii
false, purtarea fără drept a unei unifrme etc.. Dobândirea ulterioară sau împrejurarea că
făptuitorul o avusese înainte (situaţie cu o mai mare influenţă asupra victimei, mai ales atunci
când aceasta cunoştea identitatea dintre făptuitor şi calitatea respectivă, fără a şti că aceasta a
încetat). Nu sunt de natură să ducă la înlăturarea agravantei legale. Trebuie reţinut că în cazul
acestei modalităţi agravate, victima acceptă îngrădirea adusă libertăţii sale convinsă că
făptuitorul este autorizat să o facă şi nu opune rezistenţă.
Nu trebuie confundată cu această modalitate agravată situaţia în care făptuitorul
foloseşte o anumită calitate oficială pentru a îndeplini un simplu act material al infracţiunii
(de exemplu pretinde că este ofiţer de poliţie doar pentru ca victima să-i deschidă uşa
apartamentului şi pentru a putea pătrunde în interiorul acestuia, utilizând imediat după aceasta
forţa pentru a o imobiliza pe victimă, încuind-o într-o cameră)29.

3.2.1.2. Fapta este săvârşită prin răpire

Lipsirea de libertate în mod ilegal este, de asemenea, mai gravă, potrivit aceluiaşi text
de lege, atunci când fapta a fost săvârşită prin răpire. În această modalitate, împrejurarea
agravantă constă în procedeul întrebuinţat de autor la săvârşirea faptei şi anume prin răpirea
victimei.
Legiuitorul nu face nici o precizare cu privire la noţiunea de "răpire", lăsând aceasta la
latitudinea doctrinei şi practicii. Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte răpirea ca
noţiune relativă la persoane prin sintagma "a lua pe cineva cu sila şi a-l duce cu sine împotriva
voinţei sale".
În ce priveşte modalitatea de realizare a răpirii, aceasta poate fi săvârşită
întrebuinţându-se violenţa fizică exercitată asupra victimei, folosirea de substanţe narcotice
ori prin înşelăciune.

29
Alexandru Boroi, op.cit., p.130.
47
 În ce priveşte violenţa fizică aceasta trebuie să se încadreze în limitele prevăzute de
art.180 alin.1, în situaţia în care violenţele depăşesc aceste limite inerente realizării răpirii ele
nu se mai absorb în infracţiunea prevăzută de art.189 şi suntem în prezenţa unui concurs de
infracţiuni. În ce priveşte folosirea de substanţe narcotice aceasta este absorbită de
circumstanţa agravantă, numai dacă deţinerea sau utilizarea unor astfel de substanţe nu este
prohibită de lege. Referitor la înşelăciune aceasta este absorbită în toate situaţiile în
infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, fără a se pune problema concursului.
Răpirea se asociază, de regulă, cu cererea unui folos material în schimbul eliberări sau
cu agravanta din alin. 3 al art. 189 C.pen. ori cu săvârşirea altei infracţiuni.
Nu interesează dacă victima a opus rezistentă acţiunii făptuitorului, esenţial este ca
transportarea ei la locul unde a fost lipsită de libertate să se facă cu înfrângerea voinţei sale.
Nu contează dacă este cunoscut sau nu locul unde a fost condusă victima. Nu există răpire
atunci când o persoană a consimţit să meargă la locul unde apoi a fost supusă unei privări de
libertate sau atunci când întâmplător a ajuns în acel loc, fără ca făptuitorul să fi efectuat acte
care să constituie o răpire; în această situaţie vom fi în prezenţa formei simple a infracţiunii.

3.2.1.3. Fapta este săvârşită de o persoană înarmată

Această modalitate agravată există atunci când fapta a fost săvârşită de către o
persoană care în momentul săvârşirii acţiunii infracţionale avea asupra sa o armă, a cărei
prezenţă creează un efect intimidant asupra victimei, făcând ca fapta să fie săvârşită mai uşor.
Pericolul social sporit al acestei circumstanţe agravante rezidă şi din posibilitatea pe care o are
făptuitorul de a folosi arma respectivă împotriva victimei sau a altor persoane.
O persoană este considerată că a fost înarmată dacă la comiterea faptei a avut asupra sa
o armă, care este special confecţionată pentru a servi la atac sau apărare, ori s-a folosit efectiv
de o astfel de armă.
Prin "armă" trebuie să înţelegem, în sensul art.151 Cod penal, "orice instrument, piesă
sau dispozitiv declarat armă de către lege sau orice alt obiect de natură a putea fi folosit ca
armă şi pe care îl întrebuinţează în mod efectiv pentru atac".
Nu este nevoie ca ulterior arma să se găsească la făptuitor sau aceasta să-i aparţină;
relevantă este împrejurarea dacă la comiterea faptei făptuitorul avea asupra sa o armă propriu-
zisă sau un obiect considerat prin asimilare ca armă, care a fost efectiv folosit împotriva
victimei.
Este de ajuns ca folosirea armei să se facă într-un moment al desfăşurării activităţii
infracţionale (de exemplu cu ocazia începerii executării infracţiunii sau în tot timpul cât

48
persoana este pusă în situaţia de a nu putea dispune de libertatea sa); simplul fapt că s-a găsit
asupra făptuitorului un obiect susceptibil de a fi utilizat ca armă nu este suficient pentru a
socoti realizată modalitatea agravată. În cazul armelor asimilate este necesar să se stabilească
dacă arma a fost folosită pentru a constrânge victima30; în cazul armei propriu-zise este
suficientă ameninţarea produsă asupra victimei prin simpla existenţă a armei purtată în mod
vizibil de făptuitor.
În acest sens s-a reţinut că fapta unei persoane care, după ce a oprit un taxi particular,
a forţat pe conducătorul acestuia, ameninţându-l cu un cuţit, să-l transporte timp de 2 ore în
diverse zone ale municipiului Bucureşti constituie infracţiunea de lipsire de libertate în mod
ilegal, deoarece în condiţiile de mai sus, libertatea de mişcare a victimei a fost grav încălcată.
Agravanta va exista şi atunci când făptuitorul are asupra sa arma în virtutea funcţiei
sau ocupaţiei sale, de exemplu: un paznic, un pădurar sau o santinelă etc., care lipseşte o
persoană de libertate în vederea realizării scopului urmărit.
Lipsirea de libertate în mod ilegal, săvârşită de o persoană înarmată este mai gravă
deoarece presupune un grad mai mare de pericol social, făptuitorul înţelegând să recurgă
pentru comiterea infracţiunii la mijloace de natură să îi asigure într-o mai mare măsură
reuşita.

3.2.1.4.Fapta este săvârşită de două sau mai multe persoane împreună

Desigur că participarea mai multor făptuitori în timpul executării elementului material

al faptei agravează pericolul social al lipsirii de libertate. După cum s-a mai arătat, operarea
făptuitorilor măreşte şansele de reuşită şi produce un efect intimidant asupra victimei,
slăbindu-i curajul de a încerca o cât de slabă opunere şi diminuându-i posibilităţile de a se
sustrage urmărilor acţiunii comise.
Dispoziţia legală prevede participarea a două sau mai multe persoane (prin derogare de
la dispoziţia din partea generală a Codului penal potrivit căreia trebuie să coopereze trei
persoane). Aceste persoane trebuie să fi acţionat împreună la efectuarea actelor de executare.
Întrucât textul se referă la "săvârşirea faptei" este lipsită de relevanţă împrejurarea că
printre făptuitori s-ar afla persoane care nu răspund penal, ceea ce a avut în vedere legea fiind
cooperarea materială, ca o circumstanţă care sporeşte periculozitatea faptei săvârşite.
Participantul care răspunde penal va fi sancţionat cu pedeapsa prevăzută pentru modalităţile
agravate chiar şi în ipoteza când este exclusă sau înlăturată răspunderea penală pentru toţi

30
Alexandru Boroi , „Drept penal. Partea Specială”, Editura CH BECK, Bucureşti, 2008.
49
ceilalţi participanţi. Instigatorii şi complicii vor răspunde pentru fapta legal agravată, dacă au
cunoscut că la săvârşirea infracţiunii vor participa doi sau mai mulţi autori.
Din grupul de două sau mai multe persoane poate să facă parte orice persoană, pentru
că legiuitorul are în vedere o cooperare de ordin material, o asociaţie de persoane care
realizează împreună o acţiune şi care creează un efect intimidant pentru victimă.
Dacă între făptuitori sunt şi minori, infracţiunea se va încadra în alin.2 al dispoziţiei
legale, fiind o modalitate agravată cu reţinerea pentru infractorul major şi a circumstanţei
agravante prevăzute de art.75,lit.c, Cod penal. Această modalitate agravată exclude
posibilitatea săvârşirii faptei în coautorat în varianta simplă, coautoratul constituind la această
infracţiune o modalitate agravată, el însuşi. Infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal
fiind o infracţiune continuă, nu este necesar să existe în tot timpul continuării acelaşi număr
de făptuitori. Aceştia pot acţiona succesiv, se pot substitui chiar, intervenţia lor făcându-se la
aceeaşi faptă, din moment ce se include în durata de timp în care persoana a fost lipsită de
libertate.
Analiza literală a dispoziţiilor art.189 cod penal determină concluzia că în cazul în
care lipsirea de libertate în mod ilegal este săvârşită de două sau mai multe persoane, ori
victima este minoră, fapta realizează conţinutul formei calificate a infracţiunii incriminate în
alin.2 şi se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 12 ani.
Întrucât dispoziţia legală se referă la "săvârşirea faptei", faţă de prevederile art.144 Cod
penal, rezultă că singura condiţie pentru exercitarea laturii obiective este aceea ca cel puţin
două persoane să fi acţionat împreună la efectuarea actelor de executare, neinteresând sub
aspectul încadrării juridice forma participaţiei naturale.
Aşadar, instigatorii ori complicii urmează să răspundă pentru forma legal agravată, dacă
au avut reprezentarea că activitatea infracţională va fi desfăşurată într-un grup de minimum
două persoane.

3.2.1.5. Dacă în schimbul eliberării se cere un folos material sau orice

alt avantaj

O altă circumstanţă agravantă, prevăzută de art. 189, alin. 2 Cod penal şi care vizează
latura subiectivă a infracţiunii constă în cererea unui folos material sau a oricărui alt avantaj,
în schimbul eliberării. Aşadar, în acest caz, latura subiectivă a infracţiunii se îmbunătăţeşte cu
un "scop", acela de a obţine de la victimă sau de la o altă persoană cu care aceasta este în

50
relaţie un anumit avantaj care poate fi material sau de altă natură. În prima ipostază textul se
referă la un folos material care poate fi exprimat în bani, bunuri, servicii sau orice altă
modalitate matrimonială. Acest folos poate fi pretins direct victimei, familiei acesteia, unei
alte persoane apropiate sau cunoscute, chiar unei terţe persoane care nu are nici o legătură cu
victima. Într-o altă ipostază legiuitorul a prevăzut şi cererea oricărui alt avantaj făcând astfel
să fie acoperite legal toate situaţiile în care făptuitorul ar urmări un anumit profit, crearea sau
schimbarea unei anumite situaţii de fapt ca urmare a săvârşirii infracţiunii.
Dispoziţia din alin. 2 al art. 189 prevede simpla formulare a unei cereri în acest sens de
către făptuitor. Cu atât mai mult va fi realizată modalitatea, atunci când făptuitorul a obţinut
folosul material. În acest caz, nu va exista un concurs de infracţiuni între lipsirea de libertate
în mod ilegal şi şantaj, ci infracţiune unică pentru că şantajul este absorbit ca o circumstanţă
agravantă a infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal; este deci o modalitate de
infracţiune complexă (vezi dispoziţia din alin. 3 al art. 41 Cod penal) .
Folosul material poate fi solicitat prin variate mijloace: în mod direct sau indirect, prin
viu grai sau în scris, prin mijloace insidioase, din care victima deduce, fără putinţă de
îndoială, intenţiile urmărite de făptuitor.
Fapta va fi săvârşită în această modalitate agravată şi în cazul când cererea
făptuitorului, deşi formulată, nu a ajuns la cunoştinţa victimei, fiind interceptată, deoarece
legea opreşte simpla cerere a unui folos material.
Se pune problema ce se întâmplă dacă făptuitorul era îndreptăţit să primească acel
folos sau avantaj (spre exemplu, în urma unui împrumut, victima nu mai restituie făptuitorului
suma de bani cuvenită la scadenţă). Şi în această situaţie avem de a face cu infracţiunea de
lipsire de libertate în mod ilegal pentru că nerespectarea unei obligaţii nu dă dreptul încălcării
libertăţii individuale (aceste cazuri fiind expres şi limitativ prevăzute de lege), şi, mai mult
decât atât, pentru orice situaţie de acest gen există căi legale de rezolvare. În principiu, nu
interesează dacă făptuitorul a primit sau nu folosul solicitat sau care urma să fie modalitatea
de utilizare a acestuia.
În concluzie, esenţial în această situaţie este solicitarea unui folos sau avantaj pentru
existenţa circumstanţei agravante. Folosul material care presupune sacrificii din partea unor
persoane şi intenţia calificată (urmărirea şi a acestui scop în afară de privarea de libertate)
sporesc periculozitatea socială a faptei.31

3.2.1.6. Dacă victima este un minor

31
Constantin Barbu, Ocrotirea persoanei în Dreptul penal al R.S.R., Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1977
51
 Starea de minoritate a victimei reprezintă o altă circumstanţă agravantă a infracţiunii
de lipsire de libertate în mod ilegal. Această circumstanţă este una obiectivă, preexistentă
infracţiunii şi trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei. Legea o prevede ca modalitate
agravată, ţinând seama de repercusiunile pe care săvârşirea faptei le-ar avea asupra dezvoltării
normale a minorului şi de rezonanţa ce ar stârni-o în sufletul şi conştiinţa minorului. Este
luată în considerare vârsta victimei, care la data comiterii infracţiunii trebuie să fie sub 18 ani.
Pericolul social sporit al acestei circumstanţe agravante rezidă din faptul că o persoană minoră
se află într-o situaţie de inferioritate atât fizică ,cât şi psihică, faţă de făptuitor, nefiind
capabilă să reacţioneze la fel de ferm ca o persoană majoră.
Starea de minoritate trebuie să fie cunoscută sau prevăzută de autor. În ceea ce
priveşte cunoaşterea exactă a acesteia un caz mai rar întâlnit este atunci când făptuitorul poate
cunoaşte vârsta din proprie experienţă sau din alte surse, dar referitor la prevedere, făptuitorul
trebuie să fi avut posibilitatea reală de a prevede că victima este o persoană sub 18 ani. În
general acest lucru nu ridică dificultăţi, pentru că aspectul fizic ca şi aptitudinile morale ale
victimei pot oferi indicii sigure asupra vârstei aproximative a persoanei vătămate, de
asemenea, anumite circumstanţe în care se află victima pot oferi posibilitatea de a prevede
vârsta acesteia (de exemplu victima ieşea dintr-o şcoală generală).
Sunt însă şi situaţii în care posibilitatea de a prevede vârsta victimei este foarte
scăzută, şi anume atunci când avem de a face cu un minor de 16-17 ani a cărui dezvoltare
fizică (înălţime, constituţie atletică, robusteţe) poate crea aparenţa unei vârste ceva mai mari a
acestuia. În această situaţie, în care făptuitorul s-a aflat în eroare cu privire la vârsta victimei,
crezând că persoana lipsită de libertate este mai mare de 18 ani, circumstanţa agravantă nu
subzistă şi fapta sa se va încadra în alin.1 al dispoziţiei legale, ca infracţiune simplă (situaţie
care este la aprecierea instanţei de judecată).
În contextul actual, infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal în modalitate
agravată a săvârşirii asupra unui minor este întâlnită destul de des în cadrul traficului de
persoane peste hotare în diverse scopuri antisociale (executarea de filmuleţe cu scene de
pedofilie, trafic de sclavi, trafic de organe).
Astfel s-a reţinut că fapta inculpatului care într-o seară, în jurul orelor 20,00, văzând în
faţa blocului în care locuia 4 minori, în vârstă de 7-11 ani i-a chemat în apartamentul său,
unde, după ce a încuiat uşa, i-a privat de libertate timp de 6 ore, silindu-i să-i spună unde se
află fiul său şi cum a cheltuit banii furaţi de acasă, constituie 4 infracţiuni de lipsire de
libertate în mod ilegal aflate în concurs real, nu ideal.
Într-o altă speţă, s-a reţinut că în după-amiaza zilei de 14 iulie 1997, inculpatul a atras
minora în vârstă de 12 ani în magazinul unde lucra în calitate de vânzător şi, încuind uşa,

52
contrar voinţei sale, a reţinut-o timp de o noapte, supunând-o la consumarea mai multor
raporturi sexuale, prin violenţă şi ameninţare.
În acest caz, este cert că, prin activitatea infracţională expusă, inculpatul a urmărit
deopotrivă limitarea libertăţii de acţiune fizică şi volitivă a minorei, dar şi pe aceea de a avea
relaţii sexuale cu victima prin constrângere.
Aşadar, actele de lipsire de libertate în mod ilegal realizează conţinutul unei infracţiuni
autonome prevăzută la art. 189 alin. 2 Cod penal, fapta fiind săvârşită în vederea comiterii
infracţiunii de viol, aplicându-se regulile concursului real, în sensul art. 33 lit. a Cod penal.
Agravanta există numai cu condiţia ca făptuitorul să fi cunoscut starea de minoritate a
victimei în momentul realizării faptei.

3.2.1.7. Dacă victima este supusă unor suferinţe

Orice faptă, orice infracţiune determină o serie de urmări negative ce provoacă pentru
o persoană sau mai multe, anumite suferinţe, amploarea acestora fiind în raport direct cu
pericolul social al faptei. Fiecare infracţiune săvârşită în forma simplă presupune un nivel
minim de suferinţe fizice sau psihice provocate victimei. Această circumstanţă agravantă se
referă la situaţia în care nivelul acestor suferinţe provocate victimei este depăşit datorită
mijloacelor prin intermediul cărora făptuitorul realizează elementul material al infracţiunii.
Suferinţele provocate pot fi fizice sau psihice şi sunt evidenţiate de modul în care a
fost realizată infracţiunea sau din tratamentul aplicat victimei în perioada lipsirii de libertate,
neavând importanţă dacă acestea au fost sau nu executate într-un scop anume.
Suferinţele fizice pot fi de exemplu: expunerea victimei la sete, înfometarea acesteia,
imposibilitatea satisfacerii necesităţilor fiziologice, expunerea la frig etc. Se are în vedere aici
numai supunerea victimei unor suferinţe, nu şi pricinuirea vreunei vătămări corporale sau a
periclitării sănătăţii acesteia, astfel devenind incidente prevederile referitoare la concursul de
infracţiuni.
Constituie suferinţe psihice atingerea gravă adusă demnităţii sau onoarei victimei,
expunerea acesteia la batjocură, provocarea unei stări de groză sau de disperare etc..
Provocarea suferinţelor trebuie constatată obiectiv, dacă victima a fost supusă efectiv
unor suferinţe, ceea ce implică o comportare în acest sens din partea făptuitorului.

53
 Suferinţele la care victima a fost supusă trebuie raportate şi la starea acesteia, care fizic
sau psihic poate favoriza apariţia lor (de exemplu victima este o persoană debilă sau
suferindă, ori în vârstă)32.
În foarte multe cazuri, făptuitorii sunt conduşi de un anumit scop în săvârşirea
infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal în aceasta modalitate cum ar fi obţinerea
anumitor foloase ulterioare, convingerea victimei de a nu realiza sau de a realiza anumite acte,
constrângerea acesteia să dea anumite informaţii.
Astfel inculpatul F.G. a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru infracţiunea
continuată de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută şi pedepsită de art.189 alin.2 cu
aplicarea art.41 şi 42 Cod penal, reţinându-se că în perioada 1993-1994 în mod repetat, şi-a
legat soţia de mâini şi de picioare, împiedicând-o să iasă din casă, aceasta decedând în condiţii
neelucidate, în luna noiembrie 1996, fiind îngropată în grădină de către inculpat, scheletul
fiind descoperit după doi ani.
Apelul inculpatului a fost respins ca nefondat. Împotriva ambelor hotărâri a declarat
recurs inculpatul susţinând că instanţele au comis o eroare gravă de fapt când au pronunţat
condamnarea pentru o faptă pe care nu a săvârşit-o.
Curtea de Apel Suceava l-a respins ca nefondat reţinând că săvârşirea infracţiunii de
către inculpat este dovedită prin depoziţiile martorilor B.S., L.E. şi F.R.(fiica inculpatului si
victimei) şi că instanţa de fond a individualizat în mod corect pedeapsa.

3.2.1.8. Dacă prin săvârşirea faptei a fost pusă în pericol sănătatea

sau viaţa victimei

Această modalitate agravantă se deosebeşte de precedenta prin aceea că, în cazul

suferinţelor la care victima a fost supusă, acestea au fost suportate de către aceasta, pe când la
modalitatea de faţă regimul aplicat victimei creează o stare de pericol pentru sănătatea sau
viaţa acesteia.
După cum s-a arătat mai sus suferinţele la care a fost supusă victima pot proveni din
diferite acte ce nu pun însa în pericol viaţa şi sănătatea victimei. Când se comit acte care, fără
a produce suferinţe imediate, pun însă în pericol sănătatea sau viaţa victimei, atunci fapta
îmbracă specificul modalităţii de care ne ocupăm aici.
Pericolul rezultă în mod obiectiv din desfăşurarea activităţii infracţionale şi din
tratamentul (regimul) aplicat victimei. Pericolul social cerut de lege este realizat dacă în
condiţiile de săvârşire a faptei existau toate riscurile ca victima să-şi piardă viaţa sau să sufere

32
V. Dongoroz şi colab., „Explicaţii teoretice şi practice ale Codului penal român”,(ediţia a II-a) vol I, Ed CH
Beck, 2004, p.294.
54
vreo vătămare a sănătăţii sale (de exemplu victima, persoană debilă, este ţinută într-o locuinţă
insalubră şi neîncălzită; ori victimei i se administrează în mod repetat substanţe narcotice; sau
victima este închisă într-o cameră unde a stat o persoană suferindă de o boală contagioasă).
Nu este nevoie ca starea de pericol să persiste tot timpul cât durează lipsirea de
libertate; este de ajuns ca într-un moment din acest timp să se fi ivit prezenţa pericolului33.
În ceea ce priveşte cunoaşterea de către făptuitor a posibilităţii de a fi pusă în pericol
sănătatea sau viaţa victimei datorită mijloacelor utilizate, locului unde persoana a fost
sechestrată etc., trebuie spus că acesta trebuia să aibă posibilitatea de a fi prevăzut apariţia
unor astfel de consecinţe, în caz contrar, când aceste consecinţe se produc ca urmare a acţiunii
mai multor cauze, printre care starea victimei de sănătate, acţiunea unor energii externe
independente de voinţa făptuitorului, această agravantă nu subzistă.
Pericolul trebuie să fie concret şi să existe riscul ca victima sa sufere o vătămare a
sănătăţii sau să-şi piardă viaţa, deci trebuie să se facă dovada că, dacă nu se intervenea la
timp, vătămarea sănătăţii sau moartea s-ar fi produs.

3.2.2. Modalităţi agravate prevăzute în articolul 189

alin.3 Cod penal

Se realizează când lipsirea de libertate a unei persoane a fost săvârşită în scopul

de a o obliga la practicarea prostituţiei.
În acest caz avem o situaţie asemănătoare cu una anterioară, în care se obţine un
anumit profit de pe urma victimei, folos care în această situaţie este specificat expres de către
legiuitor, şi anume obţinerea de venituri din practicarea prostituţiei de către victimă în mod
silit.
În acest sens în practica judiciară s-a reţinut că inculpaţii au luat-o pe partea vătămată
într-un autoturism, spunându-i că vor merge în oraşul Alexandria spre a se distra, însă au dus-
o în Bucureşti, la locuinţa unuia dintre ei, unde au ţinut-o 5 zile, sub cheie, silind-o să se
prostitueze în beneficiul lor.
Fiind condamnaţi pentru infracţiunea de lipsire libertate în mod ilegal şi proxenetism
(art.329 Cod penal), inculpaţii susţin în recurs că nu se fac vinovaţi de cea dintâi din
infracţiunile sus menţionate deoarece partea vătămată a fost de acord să meargă cu ei la
Alexandria ca să se distreze.

33
Alexandru Boroi , „Drept penal. Partea Specială”, Editura CH BECK, Bucureşti, 2008, p.131.
55
 Din momentul în care victima a fost luată în autoturism, fiind indusă în eroare, în
sensul că merge la Alexandria, pentru distracţie, şi nu la Bucureşti, pentru a se prostitua,
infracţiunea de lipsire de libertate a existat în mod obiectiv, indiferent dacă persoana vătămată
era conştientă sau nu că i s-a anihilat ori i s-a restrâns posibilitatea de mişcare; eroarea în care
se afla victima nu echivalează cu consimţământul său.
Pentru existenţa infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal nu interesează dacă
victimei i s-a lăsat ori nu libertatea de mişcare într-un perimetru restrâns, prin voinţa
inculpaţilor, nici dacă locul unde s-a produs privarea de libertate era închis sau deschis, stabil
sau mobil (autoturism), de asemenea nu prezintă interes nici faptul că regimul la care a fost
supusă victima după ajungerea la Bucureşti a fost mai blând sau mai riguros, ori dacă acesteia
i s-au îngăduit unele libertăţi, aşa cum susţin inculpaţii.
Circumstanţa agravantă se referă la scopul special urmărit de făptuitor prin lipsirea de
libertate a victimei şi anume acela de a o obliga să practice prostituţia. Nu este necesar ca
victima lipsită de libertate să fi fost şi constrânsă la practicarea prostituţiei, fiind suficient ca
făptuitorul să fi urmărit acest scop. Dacă victima a fost şi constrânsă să se prostitueze se va
realiza un concurs de infracţiuni (lipsire de libertate în forma agravată (art. 189 alin. 3) şi
proxenetism (art. 329 alin. 2 C.pen.).

3.2.3. Modalităţi agravate prevăzute în articolul 189

alin. 4 Cod penal

Dacă în schimbul eliberării persoanei se cere, în orice mod, ca statul, o persoană

juridică, o organizaţie internaţională interguvernamentală sau un grup de persoane să
îndeplinească sau să nu îndeplinească un anumit act.
Introducerea acestei circumstanţe agravante în art. 189 din codul penal român este
exprimarea voinţei statului român de a contribui, alături de celelalte state democratice, la
combaterea actelor de terorism constând în răpiri de persoane sau luări de ostatici pentru a
determina autorităţile statale ori anumite persoane juridice, organizaţii internaţionale
interguvernamentale sau grupuri de persoane să se conformeze cererilor infractorilor.
Agravanta constă în formularea de către făptuitor a unei cereri prin care condiţionează
eliberarea victimei de satisfacerea acesteia ce are ca obiect îndeplinirea sau nu a unui act de
către stat, o persoană juridică, organizaţie internaţională interguvernamentală sau un grup de
persoane.

56
 În privinţa pretenţiilor ce trebuie să fie cuprinse în cerere, ele trebuie să vizeze
îndeplinirea unui act sau neîndeplinirea unui act de către entitatea vizată. De exemplu, se cere
guvernului unui stat (nu neapărat celui român) de a elibera din detenţie una sau mai multe
persoane, de a lua o anumit decizie politică, de a nu pune în executare o hotărâre
judecătorească de condamnare etc..
Nu are importanţă cui a fost comunicată cererea (entităţii căreia i se pretinde o
anumită conduită sau altcuiva de exemplu unui ziar, post de televiziune etc.) cu scopul
ajungerii cererii la cunoştinţa celor vizaţi şi nici prin ce procedeu (în scris, prin intermediul
unei persoane, telefonic, sub formă de înregistrare audio-video etc.). De asemenea, este
indiferent dacă cererea a fost sau nu satisfăcută.
Natura actului cerut spre realizare trebuie să fie ilicită, într-un scop ilicit, sau chiar
licit, dar în condiţii sau pentru persoane ce nu intră sub incidenţa legii.
Nu prezintă importanţa pentru existenţa circumstanţei agravante modul în care a fost
formulată cererea sau conţinutul actului solicitat spre a fi îndeplinit sau nu.

3.2.4. Modalităţi agravate prevăzute în art. 189 alin. 5 Cod penal

Dacă faptele prevăzute la alin. 1 - 4 se săvârşesc de către o persoană care face

parte dintr-un grup organizat.
Această circumstanţă presupune ca actele de lipsire de libertate săvârşite atât în forma
simplă cât şi în forma sa agravată, incriminate la alin. 4 să fie realizate de către o persoană
care face parte dintr-un grup organizat.
Având în vedere evoluţia fenomenului infracţional din ultima perioadă trebuie spus că
de multe ori cele mai grave fapte de lipsire de libertate în mod ilegal sunt săvârşite de către
persoane din grupuri organizate.
Expresia „grup infracţonal organizat” este definit de art. 2 lit a din Legea nr. 39/2003
privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate în felul următor: „grupul structurat,
format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă şi acţionează în mod
coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct
sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material; nu constituie grup infracţional
organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor
infracţiuni şi care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru
membrii săi în cadrul grupului”.
Din această definiţie rezultă că numai o reunire de persoane cu o anumită organizare,

57
coordonare a acţiunilor şi stabilitate în timp va fi considerat „grup infracţional organizat”.
Dacă reunirea s-a format cu caracter ocazional, imediat înainte de comiterea infracţiunii, va
exista doar o participaţie penală la infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, fără a se
reţine şi circumstanţa agravantă privind apartenenţa la grup infracţional organizat.
Se pune problema existenţei concursului de infracţiuni între lipsire de libertate în mod
ilegal şi asocierea în vederea săvârşirii de infracţiuni.
Legea ia în considerare apartenenţa făptuitorilor la un grup organizat, agravanta
prezentând un grad mai mare de periculozitate deoarece fapta este săvârşită mult mai uşor, în
condiţiile în care făptuitorul face parte dintr-un grup organizat.
Un exemplu actual, în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunilor de către făptuitori ce
aparţin unui grup organizat, îl constituie terorismul.
Astfel, grupările ce caracterizează terorismul sunt strâns unite, iar pentru a câştiga
influenţa şi controlul în dauna statelor sau a regimurilor politice apelează la acte de terorism,
spre exemplu: grupul ETA (Spania), RAF (Germania), ACTION DIRECT (Franţa), Celulele
Comuniste Combatante (Belgia).
Asocierea în scopul comiterii infracţiunilor are drept consecinţă mărirea şanselor de
reuşită şi de evitare a pedepselor, săvârşirea lor cu mai mult sânge rece şi cu mai multe
perspective de succes.
România a ratificat Convenţia referitoare la infracţiunile sau actele săvârşite la bordul
aeronavelor (Tokyo, 1963) prin Decretul nr. 627/1973 iar Convenţia privind reprimarea
capturării ilicite a aeronavelor (HAGA,1970) prin Decretul nr. 143/1972.
În funcţie de cele două situaţii, legea penală stabileşte sancţiuni diferite, deoarece
gradul de pericol social este mult mai mare în cazul agravantei faţă de infracţiunea săvârşită în
modalitatea sa tipică.

3.2.5. Modalităţi agravate prevăzute în art. 189 alin. 6 Cod penal

Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.

Această modalitate agravată prevăzută de alin. 6 al art. 189 este una de o gravitate
sporită, atât prin urmările produse, cât şi prin efectul social pe care îl produce.
Pierderea vieţii unei persoane reprezintă unul din efectele cele mai dezastruoase pe
care îl poate avea o faptă antisocială, fapt recunoscut şi de legiuitorul român care după
capitolul de infracţiuni contra siguranţei statului a reglementat infracţiunile contra persoanei,
dând astfel maximă atenţie vieţii, ca valoare socială.

58
 Această situaţie presupune o multitudine de modalităţi de realizare, întâlnite atât în
situaţia provocării de suferinţe victimei, cât şi în cea a punerii în pericol a sănătăţii sau vieţii
acesteia, diferenţa făcând-o urmările acestor acţiuni, care în acest caz sunt maxime: victima
moare sau se sinucide.
Prin urmare, făptuitorul nu a urmărit rezultatul şi nici nu l-a acceptat, dar fie l-a
prevăzut, crezând fără temei că acesta nu se va produce; fie nu l-a prevăzut, deşi putea şi
trebuia să-l prevadă.
În cazul în care se constată că făptuitorul a acţionat cu intenţie (directă sau indirectă)
în ceea ce priveşte urmarea faptei infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal intră în
concurs cu cea de omor sau determinarea sau înlesnirea sinuciderii.
Agravanta se aplică numai dacă se constată că decesul sau sinuciderea este consecinţa
directă a lipsirii de libertate.
S-a reţinut că inculpaţii au lipsit victima în mod ilegal de libertate şi au exercitat
asupra ei presiuni psihice şi constrângeri fizice, astfel încât acesta pretinzând ca merge la
toaletă a sărit pe fereastră de la etajul trei căzând pe trotuar şi suferind politraumatisme în
urma cărora a decedat.
În consecinţă, agravanta prevăzută la alin. 6 există deoarece moartea victimei a
survenit ca urmare a lipsirii de libertate, ceea ce atrage competenţa de soluţionare a
tribunalului, conform art. 27 alin. 1 lit. b Cod procedură penală.
În condiţiile în care moartea sau sinuciderea victimei nu constituie urmarea directă a
lipsirii de libertate, ci consecinţa violenţelor exercitate de către făptuitor cu ocazia
imobilizării, agravanta de la alin. 6 nu se aplică, ci regulile concursului potrivit art. 33 lit. a
Cod penal, între infracţiunea lipsirii de libertate în mod ilegal prevăzută la art. 189 alin. 2 şi
infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte de la art. 183 Cod penal.
În sprijinul acestui punct de vedere, în practica judiciară s-a reţinut fapta inculpatului
care, în urma neînţelegerii cu tatăl său, l-a trântit pe patul din bucătărie şi, imobilizându-l prin
apăsarea toracelui cu genunchiul, i-a legat mâinile şi picioarele cu două bucăţi de sfoară, după
care, astfel legat, l-a dus în pivniţă, unde după aproximativ o oră, victima a decedat, moartea
sa producându-se, conform concluziilor expertizei medico-legale, ca urmare a hemoragiei
consecutive traumatismului, cu ruptură de splină, produs prin comprimarea toraco-
abdominală.
3.3. UNITATEA DE INFRACŢIUNE ŞI PLURITATEA DE
INFRACŢIUNI

59
 Forma simplă, ca si formele agravante ale infracţiunii de lipsire de libertate în mod
ilegal prezintă anumite trăsături care fac necesară precizarea situaţiilor în care fapta constituie
unitate de infracţiune sau pluritate de infracţiuni.
Pe de altă parte, de cele mai multe ori lipsirea de libertate în mod ilegal nu este
săvârşită în mod izolat şi ca scop în sine, ci face parte dintr-un lanţ de infracţiuni, dintre care
unele preced, altele însoţesc ori succed săvârşirea lipsirii de libertate. Şi în asemenea cazuri se
impune calificarea ipotezelor în care există unitate de infracţiune sau pluritate de infracţiuni.
a) Când mijlocul folosit pentru săvârşirea lipsirii de libertate în mod ilegal
constituie prin el însuşi o infracţiune, care se consuma înaintea începerii executarii lipsirii de
libertate, va exista un concurs real de infracţiuni. De exemplu, falsificarea unor legitimaţii
care să ateste o calitate oficială (art.288 C.pen.) sau portul ilegal de uniformă (art.241 C.pen.).
b) Când mijlocul folosit pentru săvârşirea lipsirii de libertate în mod ilegal
constituie prin el însuşi o infracţiune, dar prin voinţa legii sau în virtutea absorbţiei naturale
intră ca element sau circumstanţă agravanta în conţinutul infracţiunii de lipsire de libertate,
constituind act de executare al acesteia, va exista o singura infracţiune şi anume lipsirea de
libertate în mod ilegal în forma simplă sau, dupa caz într-o formă agravată.
Astfel, lovirea sau alte violenţe (art. 180 alin. 1 C.pen) şi ameninţarea (art.193 C.pen)
sunt absorbite în mod natural ca element ale formei simple a infracţiunii de lipsire de libertate
(art. 189 alin. 1 C.pen), iar dacă au o anumită intensitate şi durată constituie, prin voinţa legii,
o circumstanţă agravantă (supunerea victimei unor suferinţe) prevăzută de art.189 alin.2
C.pen.
Tot astfel, uzurparea de calităţi oficiale (art. 240 C.pen) sau şantajul (art.194 C.pen.)
sunt absorbite prin voinţa legii ca şi circumstanţe agravante (simulare de calităţi oficiale,
respectiv cererea unui folos material sau a altor avantaje în schimbul eliberării victimei) ale
infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegalîn forma agravată prevazută de art. 189 alin. 2
C.pen., care este în acest caz infracţiune complexă.
c) Când mijlocul folosit pentru săvârşirea lipsirii de libertate în mod ilegal constituie prin
el însuşi o infracţiune (de exemplu, lovire sau alte acte de violenţă), dar produce urmări sau
alte trăsături care exced conţinutul simplu sau agravat al lipsirii de libertate în mod ilegal
(producerea unei vătămări corporale art.180 alin. 2şi art. 181 C.pen, sau a unei vătămări
corporale grave art.182 C.pen. ori uciderea cu intenţie a unei persoane, în forma consumată
sau de tentativă art. 174-176 C.pen. etc.) se va realiza un concurs real de infracţiuni.
d) Când săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal este precedată, însoţită
sau urmată de săvârşirea altei infracţiuni, al cărei conţinut estecomplet autonom faţă decel al

60
lipsirii de libertate în mod ilegal: vătămare corporală (art. 181 C.pen), vătămare corporală
gravă (art. 182 C.pen), rele tratamente aplicate minorului (art. 306 C.pen), omor (art.174-176
C.pen) etc., va exista un concurs real de infracţiuni.
De exemplu, fapta inculpaţilor de a lovi victima, producându-i vătămări care au
necesitat mai puţin de 60 de zile de îngrijiri medicale, după care au legat-o de un copac,
constituie infracţiunea de vătpmare corporală prevazută de art. 181 C.pen., în concurs cu
lipsirea de libertate în mod ilegal prevazută de art. 189 alin. 2 C.pen.. De asemeni, fapta
inculpatului care, după ce a aplicat victimei lovituri mortale în abdomen şi torace,
producându-i ruptura unor organe, a legat victima în stare de inconştienţă, constituie omor în
concurs cu lipsire de libertate.
e) Când lipsirea de libertate în mod ilegal constituie ea însăşi mijlocul de săvârşire a altei
infracţiuni, se pot distinge două situaţii:
- dacă infracţiunea – scop este o infracţiune complexă care absoarbe în conţinutul său prin
voinţa legii sau în mod natural lipsirea de libertate în mod ilegal, fapta va constitui o
unitate de infracţiune.
- dacă infracţiunea – scop nu absoarbe nici prin voinţa legii, nici în mod natural lipsirea de
libertate în mod ilegal, va exista un concurs real de infracţiuni.

3.4. SANCŢIUNI

Forma simplă a infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal se pedepseşte cu

închisoare de la 3 la 10 ani, prima formă agravată (atunci când lipsirea de libertate este
săvârşită în vreuna dintre circumstanţele agravate prevăzute în art. 189 alin. 2 C. Pen); a doua
(art. 189 alin. 3) cu închisoare de la 7 la 15 ani; a treia formă agravată (art. 189 alin. 4) cu
închisoare de la 7 la 18 ani; a patra formă agravată (art. 189 alin. 5 teza I) cu închisoare de la
5 la 15 ani; a cincea formă agravată (art. 189 alin. 5 teza a II-a combinată cu alin. 2)şi a şasea
(art. 189 alin. 5 teza a II-a combinată cu alin. 3) cu închisoare de la 7 la 18 ani; a şaptea
formă agravată (art. 189 alin. 5 combinată cu alin. 4) cu închisoare de la 10 la 20 de ani; a
opta formă agravată (art. 189 alin. 6) cu închisoare de la 15 la 25 de ani.
Tentativa infracţiunii prevăzute în art. 189 alin.1-4 se pedepseşte.

61
 3.5. NOUL COD PENAL

Noul Cod Penal intra in vigoare abia de la 1 septembrie 2009, cu un an mai tarziu
decat se stabilise initial.
Guvernul a decis, in sedinta din 12 iunie 2008, printr-o Ordonanta de urgenta,
amanarea cu un an, pana la 1 septembrie 2009, a termenului de intrare in vigoare a noului Cod
Penal (adoptat in anul 2004 prin Legea 301), precum si a Legii nr. 294/2004 privind
executarea pedepselor si a masurilor dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal.
Termenul stabilit anterior pentru intrarea in vigoare a noului Cod Penal era 1
septembrie 2008.
Actuala forma a Legii nr. 301/2004 – Codul penal nu este insotita de un Cod de
procedura penala adaptat normelor de drept substantial, astfel ca noul Cod Penal adoptat in
2004 nu poate intra in vigoare fara reanalizarea anumitor solutii. Cum noul Cod penal n-ar
putea intra in vigoare fara sa fie precedat de un Cod de procedura penala, este imposibila
punerea in aplicare a normelor de drept substantial in lipsa celor de drept procesual. Lipsa
unui Cod de procedura penala adaptat normelor de drept substantial prevazute de noul Cod
penal face imposibila functionarea justitiei penale, se arata in comunicatul Executivului.
Ministerul Justitiei a demarat un proiect de elaborare a unui pachet legislativ complet in
materie penala, care sa corespunda standardelor europene actuale, fiind astfel elaborat un
proiect de Cod penal, alaturi de un proiect de Cod de procedura penala, acesta din urma fiind
publicat pe site-ul Ministerului Justitiei spre dezbatere publica.
Intrarea in vigoare a Legii nr. 294/2004 privind executarea pedepselor si a masurilor
dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal este conditionata, la randul ei, de
intrarea in vigoare a Codului penal. Legea nr. 294/2004 a fost elaborata pe baza sistemului de
pedepse stabilit prin prevederile prevazute in proiectul noului Codul penal, sistem
fundamental diferit de cel prevazut de Codul penal in vigoare. Necesitatea coordonarii tuturor
acestor proiecte de acte normative a impus amanarea termenului de intrare in vigoare a celor
doua propuneri legislative.
Proiectul noului Cod penal cuprinde, urmându-se structura consacrată, două părţi:
partea generală, cu zece titluri şi partea specială, cu douăsprezece titluri .
Răspunzând cerinţelor procesului de monitorizare al Comisiei Europene, proiectul a
avut ca punct de plecare necesitatea elaborării unui nou Cod penal, care să preia elementele ce
pot fi menţinute din Codul în vigoare şi din Legea nr. 301/2004 şi să le integreze pe baza unei
concepţii unitare alături de elemente preluate din alte sisteme de referinţă dar şi din

62
reglementările adoptate la nivelul Uniunii Europene pentru realizarea spaţiului de libertate,
securitate şi justiţie.
Proiectul noului Cod penal urmăreşte îndeplinirea următoarelor obiective:
1. crearea unui cadru legislativ coerent în materie penală, cu evitarea suprapunerilor
inutile de norme în vigoare existente în actualul Cod penal şi în legile speciale;
2. simplificarea reglementărilor de drept substanţial, menită să faciliteze aplicarea lor
unitară şi cu celeritate în activitatea organelor judiciare;
3. asigurarea satisfacerii exigenţelor decurgând din principiile fundamentale ale
dreptului penal consacrate de Constituţie şi de pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte;
4. transpunerea în cadrul legislativ penal naţional a reglementărilor adoptate la nivelul
Uniunii Europene;
5. armonizarea dreptului penal material român cu sistemele celorlalte state membre ale
Uniunii Europene, ca o premisă a cooperării judiciare în materie penală bazată pe
recunoaştere şi încredere reciprocă.
Prin atingerea obiectivelor menţionate se va realiza racordarea legislaţiei penale
naţionale la exigenţele contemporane ale principiilor fundamentale ale dreptului penal.
In privinta infractiunii de lipsire de libertate in mod ilegal a fost restructurata
reglementarea, prin eliminarea unor forme agravate sau elemente de agravare care nu se
justificau, si introducerea altora, menite a acoperi lacunele in reglementare.
Astfel, spre exemplu, s-a renuntat la agravanta incidenta in cazul in care in schimbul
eliberarii se cere un folos, in acest caz urmand a opera regulile concursului de infractiuni intre
lipsirea de libertate si santaj. Tot astfel, atunci cand viata persoanei este pusa in pericol va
exista un concurs de infractiuni, fara a fi necesara mentinerea unei agravante cu acest
conţinut.
A fost in schimb introdusa agravanta de la alin.(2) – rapirea unei persoane aflata in
imposibilitatea de a-si exprima vointa ori de a se apara, caci in cazul acestor persoane doar
printr-o analogie in defavoarea inculpatului se putea vorbi pana acum de lipsire de libertate
(spre exemplu, rapirea unui nou-nascut dintr-o maternitate).
Incriminari similare exista si in alte legislatii europene, textul din proiect fiind inspirat
de dispozitiile art. 222-16 Cod penal francez, art. 179septies C. pen. elvetian, § 390a C. pen.
norvegian si de cele din legislatia engleza (in special Public Order Act 1986 si Protection
from Harasment Act 1997).

63
 CONCLUZII

Infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal poate avea în concret modalităţi destul
de variate. Multe din aceste modalităţi de fapt privesc procedeul folosit de făptuitor în
comiterea infracţiunii. Ori, procedeul folosit reprezintă întotdeauna un indice serios de
evaluare a pericolului social al faptei săvârşite, pericol de care instanţele judecătoreşti trebuie
să ţină seama.
Astfel, acţiunea făptuitorului se poate săvârşi prin întrebuinţarea de violenţe fizice.
Constrângerea fizică exercitată de făptuitor reprezintă de altfel o modalitate obişnuită în
săvârşirea infracţiunii. Este indiferent dacă violenţa este exercitată prin violentă fizică a
făptuitorului sau de energii străine folosite de acesta.
Infracţiunea poate fi săvârşită prin acţiuni care nu ating direct persoana victimei dar
produc o stare de fapt, datorită căreia aceasta nu mai are putinţa să se deplaseze şi să
acţioneze liber (de exemplu acţiunea de ascundere a cheii pentru ca persoana să nu poată ieşi
din casă; acţiunea de încuiere a hainelor în dulap, pentru ca persoana care doarme să nu poată
pleca când se va trezi; acţiunea de distrugere sau de reglare a motorului maşinii folosită de
victimă în deplasările sale).
Fapta poate fi săvârşită şi cu ajutorul constrângerii psihice, victima fiind ameninţată cu
un rău în faţa căruia îşi manifestă voinţa în condiţii de constrângere (de exemplu făptuitorul
determină victima să intre într-un anumit loc un interval de timp, sub ameninţarea recurgerii
la violenţe fizice).
Făptuitorul poate realiza lipsirea de libertate şi prin amăgire, prin inducere în eroare,
astfel încât victima să se autoimobilizeze datorită unor reprezentări necorespunzătoare cu
realitatea (de exemplu făptuitorul, spre a determina pe victimă să nu părăsească locuinţa,
insinuează că s-ar fi declarat în localitate o epidemie; datorită acestei amăgiri victima s-a
hotărât să rămână în casă).

64