UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢI

FACULTATEA DE DREPT
MASTERAT: CARIERA JUDICIARA

LUCRARE DE DISERTAŢIE

INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR PRIVATIVE DE

LIBERTATE IN CAZUL MINORILOR

DISCIPLINA: DREPT PENAL

ÎNDRUMĂTOR ŞTIINŢIFIC,
Lect. univ. dr. ION RUSU
ABSOLVENT,
Codrescu Ghi.Mihaela Iuliana(Danilov)

GALATI 2011

1
PLANUL LUCRĂRII

CAP. I. REGLEMENTAREA STĂRII DE MINORITATE ÎN DREPTUL PENAL

ROMÂN

I.1. CADRU GENERAL

I.2. CARACTERISTICILE RĂSPUNDERII PENALE A INFRACTORILOR MINORI

I.3 SISTEMUL SANCŢIUNILOR APLICABILE MINORILOR

CAP. II. PRINCIPALA PEDEAPSA A ÎNCHISORII APLICABILĂ INFRACTORILOR

MINORI

PRELIMINARII

SECȚ. I. STABILIREA LIMITELOR APLICĂRII PEDEPSEI ÎNCHISORII. PARTICULARITĂŢI

SECȚ. II. EXECUTAREA PEDEPSEI ÎNCHISORII. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ ȘI

ADMINISTRATIVĂ A EXECUTĂRII PEDEPSEI ÎNCHISORII APLICATE INFRACTORULUI
MINOR

II.1. Executarea pedepsei închisorii

II.2. Individualizarea judiciară a executării pedepsei închisorii
2.1. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazul infractorului
minor
2.2. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei sub supraveghere sau
sub control
2.3. Executarea pedepsei la locul de muncă
II.3 Liberarea condiționată

SECȚ. III. PARTICULARITĂȚI LA NIVELUL UNOR CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA

PENALĂ SAU EXECUTAREA PEDEPSEI

2
CAP.III. SANCȚIONAREA INFRACTORILOR MINORI ÎN PERSPECTIVĂ
LEGISLATIVĂ. ELEMENTE DE DREPT PENAL COMPARAT

SECT.I. SANCȚIONAREA INFRACTORILOR MINORI ÎN NOUL COD PENAL ADOPTAT PRIN

LEGEA NR. 286/2009

I.1. Regimul măsurilor educative neprivative de libertate

I.2. Regimul măsurilor educative privative de libertate

SECȚ. II. ELEMENTE DE DREPT PENAL COMPARAT

II.1. Cadru general

II.2. Sancționarea infractorilor minori în unele țări ale Uniunii Europene

2.1. Sistemul de drept francez

2.2. Sistemul de drept german
2.3. Sistemul de drept italian
2.4. Sistemul de drept portughez
2.5. Sistemul de drept spaniol
2.6. Sistemul de drept maghiar

CAP.IV. CONCLUZII SI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Bibliografie:

Cursuri, Manuale, Tratate, Monografii, Studii, Articole, Jurisprudență, Surse internet

3
 CAPITOLUL I. REGLEMENTAREA STĂRII DE MINORITATE ÎN
DREPTUL PENAL ROMÂN

I.1 CADRU GENERAL

Problema răspunderii penale, prevenirii şi combaterii infracţionalităţii minorilor a

constituit şi constituie o preocupare permanentă de politică penală a statelor moderne.
Datorită stării speciale în care se află, minorului i se acordă o atenţie deosebită în ceea ce
priveşte stabilirea unui statut juridic aplicabil acestuia. Deoarece dezvoltarea bio-psiho-fizică nu-
i permite să-şi reprezinte singur interesele, legiuitorul a instituit un statut juridic deosebit de
cel al majorului, oferindu-i garanţii suplimentare de protecţie.1
Articolul 40 din Convenţia cu privire la drepturile copilului subliniază că este de preferat
ca minorii să nu fie supuşi procedurilor juridice standard şi instituţionalizării, prevăzându-se o
gamă în întreaga de dispoziţii, precum cele referitoare la îngrijire, orientare şi supraveghere, la
îndrumare, la perioadele de probă, la plasamentul familial, la programe de educaţie generală şi
profesională şi la soluţii alternative celor privind îngrijirea într-un cadru instituţional, pentru a
asigura copiilor un tratament în interesul bunăstării lor şi proporţional cu situaţia lor şi cu
infracţiunea săvârşită.
Recunoscând această reglementare, fiecare stat semnatar se obligă să asigure în plan
intern oricărui infractor minor, în cadrul procedurii judiciare, un tratament conform cu simţul
demnităţii şi valorii personale, cu viaţa sa şi cu necesitatea reintegrării sociale. Judecarea
minorilor, ca şi întreaga procedură judiciară ce li se aplică, trebuie să se desfăşoare în
conformitate cu normele şi legile care garantează respectarea principiilor fundamentale ale
oricărei activităţi judiciare penale: prezumţia de nevinovăţie, dreptul la o examinare fără
întârziere a cauzei de către o instanţă judiciară competentă, independentă şi imparţială, într-un

1
Costică Bulai, Manual de drept penal- Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 569

4
proces echitabil şi legal, dreptul la asistenţă juridică, libertatea de atitudine faţă de acuzaţie,
dreptul de a interoga martorii acuzării şi de a propune probe de apărare.2
Necesitatea prevenirii şi combaterii infracţiunilor comise de minori apare cu atât mai
evidentă cu cat fenomenul cunoaşte uneori recrudescente, iar faptele pot fi deosebit de
periculoase.
Găsirea celor mai eficiente măsuri de prevenire si combatere a fenomenului infracţional
în rândul minorilor a ridicat şi problema stabilirii vârstei de la care minorul răspunde penal.
Legiuitorul român a instituit pentru infractorii minori un sistem sancţionator special
şi mixt, alcătuit din măsuri educative şi pedepse. Trăsătura caracteristică a acestui sistem este
dată, în principal, de componenţa măsurilor educative, sancţiuni de drept penal cu caracter
eminamente educativ, destinate unor personalităţi în formare şi susceptibile de influenţare.
Aceste sanctiuni sunt adecvate conditiilor fizice, psihice şi umane care deosebesc pe infractorii
minori de cei adulți. Cadrul sancțiunilor pentru minori infractori nu poate fi însă redus, în
concepţia legiuitorului de la 1968 numai la măsuri educative. Pe lângă necesitatea unei reacţii
prin pedepse faţă de minorii care săvârşesc infracţiuni deosebit de grave si vădesc o
periculozitate deosebită, recurgerea la sancţiuni penale (pedepse) se impune uneori şi din raţiuni
practice.
Astfel, în cazul minorilor care ating vârsta majoratului până în momentul judecării sau a
căror faptă a fost descoperită după majoratul infractorului, aplicarea măsurilor educative apare ca
lipsită de raţiune. În fine, prevederea în lege a unor pedepse pentru minorii infractori are si un
rol preventiv general descurajând pe cei care ar fi tentaţi să săvârşească infracţiunile astfel
sancţionate. Trebuie menţionat totodată, că pedepsele aplicabile minorilor se deosebesc de cele
din dreptul comun nu atât prin natura lor, cât mai ales prin modul de aplicare şi executare.
Datorită acestor particularităţi,. pedepsele aplicabile minorilor, alcătuiesc, alaturi de măsurile
educative un sistem sancţionator special, care funcţionează alături de sistemul general, comun,
aplicabil adulţilor. Comparat cu acesta din urma sistemul sancţionator pentru minori apare
evident mai blând. De aceea în mecanismul individualizarii pedepselor, minoritatea constituie,
alături de tentativă, o cauza de diferenţiere şi o stare de atenuare a pedepsei.
Cadrul sancţiunilor pentru minorii infractori nu poate fi însă redus, în concepţia
legiuitorului de la 1968, numai la măsuri educative. Necesitatea unei reacţii prin pedepse faţă
2
Maria Crina Kmen, Ruxandra Rață, “Răspunderea penală a minorului-Studiu de doctrină și jurisprudență” Ed.
Hamangiu, București, 2007, p. 13

5
de minorii care săvârşesc infracţiuni deosebit de grave şi vădesc o periculozitate deosebită
impune recurgerea la sancţiuni penale.3
Legea, art.101 Cod Penal, prevede patru măsuri educative: a) mustarea; b) libertatea
supravegheată; c) internarea într-un centru de reeducare şi d) internarea într-un institut
medical- educativ.
Primele trei măsuri sunt prevăzute în ordinea gravitătii lor, de la simpla dojana până la
privarea de libertate. Ultima are un caracter special şi complex, având nu numai caracter de
măsura educativă privativă de libertate, dar şi de măsură de tratament medical. Măsurile
educative, oricare ar fi ele, nu trebuie să fie confundate cu măsurile de siguranţă, care pot fi
luate si faţă de făptuitorii minori, însă fără nici o legatură cu vârsta acestora, ci exclusiv pentru
înlaturarea unor stări de pericol date în vileag prin savârşirea faptei prevăzute de legea penală.
Ca pedepse aplicabile minorilor, legea prevede, art. 109, închisoarea şi amenda, în limite
reduse la jumătate în raport cu cele aplicate adulţilor.
Nu se aplică minorilor pedeapsa detenţiunii pe viaţă. De asemenea, nu se aplică
minorilor pedepsele complementare, iar condamnările pronunţate pentru infracţiunile săvârşite în
timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi.

I.2 CARACTERISTICILE RĂSPUNDERII PENALE A INFRACTORILOR

MINORI

3
Gheorghe Ivan, Drept penal. Parte generală, Ed C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 144.

6
 Minoritatea face obiectul Titlului V din cadrul părţii generale a Codului penal,
reglementându-se aici, limitele răspunderii penale (art.99 C. penal), consecinţele răspunderii
penale ( art. 100 C. pen), măsurile educative care se pot lua faţă de minor (art. 102-108 C. penal)
şi pedepsele pentru minori (art. 109-110 ind.1 C. penal).
Din această reglementare a minorităţii de către Codul penal, rezultă că răspunderii penale
a infractorului minor îi sunt specifice două aspecte: primul dintre acestea îl constituie vârsta de
la care minorul poate fi tras la răspundere penală, situaţia fiind lămurita de cuprinsul art. 99 C.
penal și, cel de-al doilea, regimul de sancţionare, diferit de cel al majorilor.
În ceea ce priveşte primul aspect şi anume vârsta, s-a reţinut că aceasta este hotărâtoare
pentru stabilirea răspunderii penale.4
Determinarea capacităţii penale a minorilor se face în funcţie directă de dezvoltarea
psiho-fizică a minorului, în diferitele etape ale dezvoltării lui, ajungându-se în final la starea de
maturitate.
Evoluţia fiecărei persoane, viaţa în sine are o desfăşurare proprie, cunoscând, în mod
normal patru faze: copilăria, adolescenţa, maturitatea, batrâneţea, fiecărei faze în parte, fiindu-i
caracteristice anumite evoluţii pe plan psiho-fizic.
Faţa de alte ramuri de drept, care şi-au însuşit şi au folosit în obiectul lor de studiu
această clasificare, dreptul penal, a împrumutat diviziunea şi terminologia proprie dreptului
privat, care împarte, folosind criteriul vârstei, persoanele în două mari categorii: minore şi
majore. Corespunzător acestei clasificări a fost folosită si terminologia de minoritate şi majorat,
proprie tot dreptului civil. Eliminarea din dreptul penal a fazei coplilăriei, deci nefolosirea
acestui termen într-un fel este justificată de faptul că, copilul nu răspunde penal, nefiind nici
obiectul unor reglementări specifice.
Cercetările criminologice şi de psihologie pedagogică au dus la concluzia necesităţii
ridicării limitei de vârstă de la care minorul poate răspunde penal, aspect reflectat în toate
legislaţiile penale, pentru a ocroti pe minorii ce săvârşesc fapte prevăzute de legea penală şi a-i
scoate din câmpul coerciţiei severe a acesteia, urmând a se interveni, în vederea îndreptării lor,
prin mijloace educative obişnuite.

4
Anastasiu Crișu, “Tratamentul infractorului minor în dreptul penal și dreptul procesual penal român. Aspecte de
drept comparat” Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.35

7
 Specificul fenomenului infracţional în rândul minorilor ridică probleme deosebite de
prevenire şi combatere deoarece cauzalitatea acestuia se interacţionează cu o multitudine de
factori ca: lipsa de experienţă socială, lipsa capacităţii de înţelegere a semnificaţiei sociale a
conduitei periculoase pentru valorile sociale, ca şi a sancţiunilor, deficienţe în procesul educativ
ce s-a desfăşurat în familie, şcoală, influenţa negativă exercitată de unii majori care îi atrag pe
minori pe calea infracţională.5
Fie că sunt autori, instigatori sau complici, minorii sunt implicaţi tot mai mult în
săvârşirea de infracţiuni. Astfel, instituţia minorităţii cunoaşte în dreptul penal român o
substanţială reglementare proprie, deoarece, prin tragerea la răspundere penală a minorilor,
având în vedere capacitatea psihică a acestora, se urmăreşte mai mult decât în cazul celorlalte
categorii de infractori, reeducarea lor şi prevenirea săvârşirii de fapte antisociale.
Acest fundament se bazează pe faptul că persoana fizică aflată în stare de minoritate este
considerată a fi insuficient de dezvoltată pe plan psihofizic, ceea ce ne conduce la ideea că în
această perioadă se dezvoltă capacitatea psihică, discernământul, se acumulează cunoştiinţele
despre viaţă, inclusiv cele privitoare la normele de conduită socială6. În această ordine de idei,
este prezumat faptul că minorul are nevoie de un tratament special în ceea ce priveşte tragerea la
răspundere penală, întrucât nu are reprezentarea corectă a ceea ce înseamnă drepturile şi
obligaţiile sale procesuale oferite de lege.
Mai mult, necesitatea prevenirii şi combaterii infracţiunilor comise de minori apare cu
atât mai evidentă cu cât fenomenul cunoaşte uneori recrudescenţe, iar faptele pot fi deosebit de
periculoase7.
În Codul penal din 1936, răspunderea penală a minorului a fost fixată la vârsta de 15 ani
împliniţi, iar între limitele de la 13 ani la 15 ani minorul răspundea numai dacă se constată că a
acţionat cu discernământ. Codul Penal din 1968 a ridicat limitele de vârstă de la care minorul
poate răspunde penal.8
Legiuitorul român prin dispoziţiile din art. 99 C.penal a stabilit că răspunderea penală a
minorilor începe de la 14 ani sub condiţia dovedirii că acesta a avut discernământ şi în toate
cazurile de la 16 ani fără vreo condiţionare.

5
Gh. Ivan, op. cit., p. 143
6
Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Global Lex, București, 2008, p. 482
7
C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 609
8
Maria Zolyneak, M.I. Michinici, Drept penal. Parte generală. Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1999, p. 356.

8
 Limita superioară a vârstei până la care persoana este considerată minor este de 18 ani,
indiferent de dobândirea prin căsătorie a capacităţii depline de exerciţiu, deoarece minor în
dreptul penal este persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani.
Astfel, legislaţia penală română face disticţie între minorii care nu răspund penal și
minorii care răspund penal. Prin urmare, faptele prevăzute de legea penală săvârşite de minori
care in momentul comiterii nu aveau vârsta de 14 ani nu au caracter penal şi nu constituie
infracţiuni, minorul care are vârsta între 14 si 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că
a avut discernământ în momentul săvârşirii faptei, iar dacă a împlinit 16 ani răspunde penal fără
nici o excepţie.
Ideea ocrotirii persoanei fizice fără capacitate de exerciţiu se reflectă şi în cadrul
dreptului civil, de exemplu în cazul obligaţiilor civile şi, mai ales, în cazul răspunderii civile
delictuale, distinctă de răspunderea penală. Însă, spre deosebire de răspunderea civilă delictuală,
în dreptul penal nu există răspundere pentru fapta altuia 9 deoarece o trăsătură importantă a
răspunderii penale o constituie caracterul său personal.
După cum se observă, stării de minorat i s-a acordat atenţie de legiuitor, atât în domeniul
civil, cât şi în cel penal, tocmai datorită situaţiei speciale în care acesta se află.10
Categoria minorilor care nu răspund penal cuprinde de fapt două subcategorii,
respectiv minorii consideraţi ca fiind lipsiţi în mod absolut de capacitate penală şi minorii a căror
incapacitate penală este presupusă ca fiind relativă.
Prima subcategorie, a minorilor care nu răspund penal, este constituită din toţi minorii
care nu au împlinit 14 ani.
Potrivit art. 50 C.pen., starea de minoritate a făptuitorului înlătură caracterul penal al
faptei numai dacă se constată că la momentul săvârşirii acesteia minorului nu îndeplinea
condiţiile legale pentru a răspunde penal. Prin urmare, întrucât minorii care nu au împlinit vârsta
de 14 ani nu pot fi subiecţi activi de drept penal, faptele penale săvârşite de aceştia sunt lipsite de
caracter penal.11
Minoritatea este concepută ca o stare, care, în raport cu vârsta persoanei, echivalează cu
o incapacitate psihică, între cauzele căreia sunt excluse cele de natura patologică, incapacitate
ce creează prezumţia absolută de nerăspundere penală, până la împlinirea vârstei de 14 ani,
9
Maria Crina Kmen, Ruxandra Rață, op. cit., p. 18
10
Anastasiu Crişu, Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept comparat, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, p.. 27
11
Lidia Barac, Răspunderea și sancțiunea juridică, Ed. Lumina Lex, București, 1997, p. 88

9
prezumţie al cărei temei stă în incapacitatea obiectivă şi subiectivă a minorului în vârstă de pănă
la 14 ani de a-şi da seama de fapta savarşită.
Articolul 99 alin. 1 C. penal consacră o prezumţie a cărei răsturnare nu este, prin
urmare, permisă prin proba contrară, chiar dacă s-ar invoca o situaţie concretă cum ar fi o
precocitate evidentă a unui minor, în raport cu vârsta sa, însuşiri intelectuale deosebite, reieşite
dintr-un comportament deosebit. Minorii care se regăsesc în această categorie nu răspund penal
niciodată pentru faptele pe care le-au săvârşit, ieşirea din această stare făcându-se la împlinirea
vârstei de 14 ani.
Cea de-a doua subcategorie este formată din minorii care au împlinit vârsta de 14 ani, dar
nu au încă 16 ani împliniţi şi au săvârşit fapta fără discernământ.
Pentru această subcategorie de minori trebuie, prin urmare, să se constate, pe lângă
condiţia referitoare la vârstă şi faptul că au săvârşit fapta fără discernământ. Aceşti minori sunt
prezumaţi a nu avea capacitate penală, dar, faţă de cealaltă categorie, prezumţia este numai
relativă, operând doar în cazurile în care nu s-a făcut dovada că fapta penală a fost săvârşită cu
discernământ. Este vorba, aşadar, de o prezumţie relativă de incapacitate penală, care poate fi
înlăturată, minorul răspunzând penal în acest caz. Altfel spus, este vorba de o capacitate penală
imperfectă, pentru că acelaşi minor poate fi socotit capabil într-un caz concret şi incapabil în
altul.12
Minorii care se includ aici formează o clasă intermediară, ei nu răspund penal,
considerându-se că, totuşi, dezvoltarea lor nu a atins şi depăşit pragul spre existenţa unei
capacităţi penale depline. Se apreciază că, în aceste cazuri, răspunderea penală este condiţionată
şi, deci, excepţională, condiţionarea constând în existenţa unei limite de vârstă şi constatarea
discernământului. Existenţa sau inexistenţa discernământului trebuie apreciată în concret, în
raport cu natura faptei săvârşite şi cu datele referitoare la minor.
Sub aspectul angajării răspunderii penale, între minorii care nu au împlinit vârsta de 14
ani şi cei care au împlinit această vârstă, dar nu au ajuns la 16 ani, fără să se fi făcut dovada că au
acţionat cu discernământ, nu există deosebiri, nici cei din urmă nu pot fi subiect de drept penal,
faptele lor nu constituie infracţiuni şi nu li se aplică sancţiuni penale13.
Din cele expuse anterior rezultă că, pentru minorii care au depăşit vârsta ce exclude
răspunderea penală, dar care nu au atins vârsta ce creează garanţia unei dezvoltări care ar permite
12
Maria Crina Kmen, Ruxandra Rață, op. cit., p. 31
13
Anastasiu Crişu, op. cit, p.33

10
reţinerea unei capacităţi penale depline, răspunderea penală poate fi angajată numai în cazurile în
care se dovedeşte că fapta prevăzută de legea penală a fost săvârşită cu discernământ.
Aşadar, pe lângă îndeplinirea condiţiei referitoare la vârstă, mai trebuie îndeplinit şi un alt
criteriu legal- discernământul.
Codul penal foloseşte noţiunea de ,,discernământ,, însă nu o defineşte.
La definirea noţiunii de ,,discernământ,, în mod evident, trebuie făcute referiri la starea
psihică şi fizică a persoanei, evoluţia acestora fiind în strânsă legătură cu dobândirea
discernământului. Astfel, se consideră că fapta a fost săvârşită cu discernământ dacă în
momentul comiterii acestuia minorul a fost în măsură, datorită stării sale psiho-fizice, a educaţiei
pe care a primit-o, a gradului de instruire generală pe care a dobândit-o şi a înrâuririi exercitate
asupra sa de mediul social, să-şi dea seama de natura faptei pe care o săvârşea, de urmările reale
ale acesteia faţă de alte persoane, de pericolul de a fi sever pedepsit la care se expune pe el
însuşi14.
Prin urmare, constatarea discernământului este strâns legată de facultatea unei persoane
de a judeca şi a raţiona cu pătrundere, de a vedea limpede, deosebind lucrurile unele de altele şi
de a-şi da seama de consecinţele actelor sale.
Pornind de la geneza discernământului în accepţiunea dată mai sus, se poate susţine că
acesta este, de fapt, o funcţie psihică rezultată din contopirea, din sinteza tuturor funcţiilor
psihice.15
Într-o altă opinie, se apreciază că o persoană răspunde în faţa legii numai atunci când
posedă capacitatea de a distinge binele de rău, de a aprecia caracterul faptelor sale, cu alte
cuvinte de a înţelege, când are libertatea de a se conduce, de a lua o hotărâre.
Abordat dintr-un alt punct de vedere, discernământul este considerat o aptitudine, în
sensul de calitate funcţională a persoanei, calitate condiţionată de structura personalităţii
individuale, de gradul de dezvoltare intelectuală, a celui de instruire generală şi profesională, de
educaţie familială şi instituţională şi instituţională, de experienţă de viaţă.16
Din definiţiile date rezultă că discernământul se încearcă a fi definit prin intermediul unei
responsabilităţi morale dar şi ca un discernământ juridic. Aşadar, pentru reţinerea

14
C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p 609.
15
Maria-Crina Kmen, R. Raţă, op. cit, p.32.
16
V. Dragomirescu, O.Hanganu, D. Prelipceanu, Expertiza medico-legală psihiatrică, Ed. Medicală, Bucureşti,
1990, p.91.

11
discernământului trebuie să existe atât înţelegerea normală a faptului săvârşit, cât şi
reprezentarea consecinţelor lor normale, în cazul aplicării sancţiunii prevăzute de lege.
În alte opinii, se consideră că discernământul nu poate fi explicat decât pornind de la
noţiunea de “capacitate penală,,. Întrucât potrivit legii penale, discernământul este o cauză care
atrage capacitatea penală, acolo unde există prezumţia că această capacitate lipseşte, şi anume în
cazul minorilor între 14-16 ani, implicit discernământul nu poate fi explicat decât pornind de la
noţiunea de “capacitate”.
Pornind de la această corelaţie, discernământul a fost definit ca fiind capacitatea de a
înţelege şi de a-şi manifesta conştient voinţa, în raport cu un anumit fapt. Discernământul este
deci capacitatea penală mărginită la o speţă concretă, iar nu generalizează la orice manifestare a
unei persoane.
Discernământul poate fi înţeles deci numai cu referire la un caz concret, faţă de care
minorul a avut capacitatea de a înţelege caracterul antisocial al faptei sale, caz în care şi-a
manifestat în mod conştient voinţa. În acelaşi sens s-a pronunţat şi practica judiciară care a
statuat că discernământul presupune capacitatea de a înţelege şi de a-şi exprima conştient voinţa
faţă de un anumit fapt, existenţa discernământului dovedindu-se în raport cu fapta comisă de
minor.17
Noţiunea de discernământ nu trebuie confundată cu noţiunea de vinovăţie, care este
o trăsătură esenţială, generică, a oricărei infracţiuni, de aceea, un minor mai mare de 16 ani, deşi
prezumat în mod absolut a avea discernământ, poate susţine şi dovedi că a comis fapta fără
vinovăţie.18

1.3 SISTEMUL SANCŢIUNILOR APLICABILE MINORILOR

Delincvenţa juvenilă reprezintă o trăsătură caracteristică a fenomenului infracţional în

societatea modernă, prezentând nu numai o sporire numerică, dar şi o continuă accentuare a
precocităţii infracţionale. Cercetările criminologice au dus la concluzia că lupta împotriva acestui

17
M. Coca- Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, Justiţia pentru minori, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2003, p. 61.
18
Maria-Crina Kmen, R. Raţă, op. cit, p.29

12
fenomen trebuie să se desfăşoare în principal prin prevenţie, măsuri de ocrotire, educare si
reeducare.19
Dreptul penal concură la realizarea prevenţiei infracţionale în rândul minorilor prin
adoptarea unor reglementări şi a unui sistem sancţionator special pentru minori, deosebite de cele
privind combaterea infracţionalităţii în rândul adulţilor.
Încă de la punerea în aplicare a actualului Cod penal, în doctrina s-a impus constatarea că
şi la noi în ţară, combaterea infracţionalităţii în rândul minorilor a ridicat în legislaţia penală
probleme speciale. Astfel se arată că s-au impus reguli specifice aplicabile, în contextul celor
generale, ale răspunderii penale, numai pentru infractorii minori şi cu privire la infracţiunile
săvâşite de către aceştia.20
Pornind de la dispoziţiile art. 100 Cod penal actual, care prevede că „faţă de minorul care
răspunde penal se poate lua o masură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă”, în literatura de
specialitate s-a subliniat faptul că sistemul sancţionator aplicabil infractorilor minori este,
raportat la sistemul sancţionator comun, reglementat pentru infractori majori, unul special şi
mixt, alcătuit din măsuri educative şi pedepse.21 Trăsătura caracteristică a acestui sistem este
dată, în principal, de componenţa măsurilor educative, sancţiuni de drept penal cu caracter
eminamente educativ, destinate unor personalităţi în formare şi susceptibile de influenţare. Spre
deosebire de infractorii majori, cărora li se aplică numai pedepse, infractorilor minori li se aplica
măsuri educative sau pedepse.
Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal care se aplică de sine stătător, în cazul
săvârşirii unor infracţiuni de către făptuitorii minori, având o funcţie preponderent sau în
exclusivitate educativă. Pedepsele sunt şi ele sancţiuni de drept penal, ce se aplică şi ele de sine
stătător, dar care au o funcţie de constrângere, intimidare şi reeducare. Ambele categorii de
sancţiuni urmăresc prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni în viitor. Aplicarea unei categorii de
sancţiuni exclude aplicabilitatea celeilalte. Regimul de sancţionare este unic pentru toate
categoriile de minori care răspund penal.22

19
A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. All. Beck, Bucureşti, 2001, p.294
20
Sabin Mariş, Gheorghiţă Mateuţ, Individualizarea legală a pedepsei închisorii pentru infracţiuni săvârşite de
minori, după modificarea Codului Penal prin Legea nr. 140/1996, Dreptul, nr.4, 1999, p.89
21
Anastasiu Crişu, op. cit, p..34
22
Matei Basarab, Drept penal. Parte generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p.269.

13
 Legea, conform art.101 Cod penal, prevede patru măsuri educative: a) mustarea; b)
libertatea supravegheată; c) internarea într-un centru de reeducare şi d) internarea într-un institut
medical- educativ.
Ca pedepse aplicabile minorilor, legea prevede, conform art. 109 Cod penal, închisoarea
şi amenda, în limite reduse la jumătate în raport cu cele aplicate adulţilor. Nu se aplică minorilor
pedeapsa detenţiunii pe viaţă. De asemenea, nu se aplică minorilor pedepsele complementare, iar
condamnările pronunţate pentru infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi
sau decăderi. În schimb, pedeapsa accesorie prevăzută în art. 71 raportat la art. 64 lit. a şi b şi art.
71 alin. 3 cu referire la art 64 lit.d C. pen. este aplicabilă şi infractorilor minori, pedeapsă a cărei
executare va începe la împlinirea vârstei de 18 ani, atunci când minorul urmează să devină major
în cursul procesului penal sau în timpul executării pedepsei.
Deşi art. 100 C. pen. nu prevede că împotriva minorilor pot fi luate şi măsuri de
siguranţă, în baza prevederilor cu caracter general cuprinse în art 112 C. pen., luarea unor
asemenea măsuri nu este exclusă, în măsura în care, prin conţinutul lor, nu sunt incompatibile cu
situaţia acestora.
Toate aceste sancţiuni - măsurile educative, pedepsele şi măsurile de siguranţă – pot fi
luate ori aplicate tuturor minorilor cu capacitate penală, indiferent dacă sunt în vârstă între 14 şi
16 ani şi au lucrat cu discernământ sau în vârstă între 16 şi 18 ani.23
Minorul care a săvârșit anterior vârstei de 14 ani o parte dintre actele materiale ale unei
infracțiuni continuate, iar după împlinirea vârstei de 14 ani a comis altele va fi tras la
răspundere penală doar pentru activitatea infracțională desfășurată în această ultimă perioadă.
Săvârșind unele acte materiale anterior vârstei de 14 ani, se presupune că minorul nu
poate avea reprezentarea de ansamblu a activității sale viitoare, continuate și după împlinirea
acestei vârste. Pe acest considerent rezoluția infracțională unică lipsește. În raport cu actele
materiale comise anterior vârstei de 14 ani, minorul nu va putea fi tras la răspundere penală,
capacitatea dobândită ulterior neputând radia asupra etapei anterioare. Aceiași soluție se
impune și în cazul infracțiunilor continue sau de obicei săvârșite de minor în condițiile
descrise anterior.
Minorul care a participat la costituirea unei asocieri pentru săvârșirea de infracțiuni (art.
323 Cod penal) sau a unui grup infracțional organizat (art. 7 din Legea nr. 39 din 29 ianuarie
23
Corneliu Turianu, “Răspundera juridică pentru faptele penale săvâşite de minori”Ed. “Continentul XXI”,
Bucureşti,1995, p.75

14
2003), dacă a continuat să participe în cadrul asocierii grupului și să acționeze potrivit scopurilor
și după ce a devenit major, va răspunde ca major. Infracțiunea continuă se epuizează numai
în momentul încetării acțiunii sau inacțiunii, legea penală aplicabilă fiind cea din momentul
încetării activității infracționale.
În ceea ce privește infracțiunea progresivă, tratamentul penal aplicabil unui făptuitor
care la data săvârșirii acțiunii era minor, iar la data producerii rezultatului devenise major este cel
prevăzut în Codul penal la articolele 99 și următoarele.
Făptuitorul va răspunde în raport de condiția sa fizică și psihică de la momentul săvârșirii
acțiunii (anterior vârstei de 18 ani). Rezultatul mai grav, specific infracțiunii progresive, este
consecința unui proces cauzal declanșat de făptuitor în timpul minorității. Aceeași soluție
de principiu se impune și în situația făptuitorului care a săvârșit acțiunea anterior vârstei de 14
ani, dar rezultatul s-a produs după împlinirea acestei vârste.
Minorul care, la data comiterii acțiunii susceptibile de urmări progresive, nu avea vârsta
pentru a răspunde penal și prin urmare, nici capacitatea de a evalua consecințele faptei, deoarece
în cazul infracțiunii progresive consecințele se produc fără o nouă intervenție a subiectului,
neputând influența urmările mai grave nu va răspunde penal.
Minorul va răspunde în raport cu vârsta avută la data săvârșirii faptei cu urmări
progresive.24
Sancţiunile de drept penal sunt guvernate de principiul de bază al individualizării, care
impune cerinţa alegerii şi adaptării lor ca natură şi durată încât acestea să corespundă gravităţii
faptei săvârşite, împrejurărilor în care a avut loc precum şi persoanei făptuitorului.25
În cazul sancţiunilor prevăzute pentru infractorii minori operaţia de individualizare se
efectuează în două etape. În prima etapă, pe baza anumitor criterii trebuie să se aleagă dintre
sancţiunile de drept penal măsuri educative sau pedepse, care sancţiune este mai adecvată. În a
doua etapă, trebuie să se aleagă felul sancţiunii şi anume care dintre măsurile educative sau
pedepse urmează să fie luată sau, respectiv, aplicată. După efectuarea acestor două operaţii
prealabile, de alegere a sancţiunii, se individualizează concret aceasta, în raport cu datele
cauzei.26

24
M. Coca- Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, op. cit., p. 67.
25
Vintilă Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 230.
26
Gheorghe Ivan, „Individualizarea pedepsei”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p.263-264.

15
 Pentru alegerea categoriei şi apoi a felului sancţiunii aplicabile în speţă, legea prevede
anumite criterii speciale de individualizare pe care instanţa de judecată este obligată să le
folosească. Astfel, în dispoziţia din art. 100 alin 1 C. pen se prevede că la alegerea sancţiunii se
ţine seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea
intelectuală şi morală a minorului, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în
care atrăit, precum şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului.
La alegerea felului sancţiunii aplicabile instanţa foloseşte şi criteriile generale de
individualizare prevăzute în art. 72 C. penal, în măsura în care nu sunt incluse în criterii speciale.
Legea prevede că instanţa trebuie să recurgă la pedepse numai dacă apreciază că luarea unei
măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.27 Se subliniază prin această
dispoziţie caracterul excepţional pe care trebuie să-l aibă aplicarea pedepsei faţă de minorul
infractor, deoarece recurgerea la pedeapsa închisorii, fără suficiente temeiuri pentru aceasta,
poate face ca un tânăr să lunece definitiv pe panta criminalităţii.
În ultima etapă a procesului de individualizare, la determinarea concretă a sancţiunii
alese, instanţa se foloseşte în continuare de criteriile speciale de individualizare, care sunt
determinante mai ales în situaţia în care ea a optat pentru una din măsurile educative prevăzute
de lege. Dacă a optat pentru o pedeapsă, prioritate vor avea criteriile generale, deoarece cele
speciale au fost suficient valorificate prin alegerea pedepsei.28

CAPITOLUL II. PRINCIPALA PEDEAPSA A ÎNCHISORII

APLICABILĂ INFRACTORILOR MINORI

PRELIMINARII

27
M. Zolyneak, M.I. Michinici, op. cit., p. 359
28
Gh. Ivan, op. cit., p. 146.

16
 Sancţiunile penale sau pedepsele aplicabile minorilor sunt pedepsele principale-
închisoarea şi amenda- şi pedeapsa accesorie.
Potrivit art. 52 Cod penal, pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de
reeducare a condamnatului şi are ca scop prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
Esenţială pentru tratamentul sancţionator aplicabil minorilor este funcţia de reeducare a
pedepsei, pe care se pune accentul, în raport cu funcţia de constrângere şi cu cea de eliminare
temporară (prin plasarea într-un mediu închis).
Când instanţa îşi formează convingerea că nici una dintre măsurile educative nu poate să
ducă la reeducarea minorului, va aplica o pedeapsă, chiar dacă minorul se află pentru prima dată
în faţa justiţiei.
În cazul delincvenţei juvenile, tratamentul penal este îndreptat spre reeducare,
remodelarea personalităţii, formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi preceptele
morale, pe cât posibil, prin menţinerea minorului în mediul său familial şi şcolar.29
Codul penal, în „Titlul V” stabileşte în art. 109-110 ind. 1 tratamentul juridic
sancţionator al minorilor infractori, care este cel mai greu regim restrictiv de libertate.
Conform art. 109 alin 1 Cod penal, pedepsele principale aplicabile minorilor sunt
închisoarea şi amenda. Limitele acestor pedepse se reduc la jumătate, iar minimul special nu
poate depăşi, în nici un caz, 5 ani.
Reducerea limitelor pedepsei sunt aplicabile atât pentru infracţiunile tip, cât şi pentru
forma agravată, calificată sau atenuată, pentru infracţiunea consumată, cât şi pentru cea
rămasă în faza tentativei.
Legiuitorul ar fi putut realiza în cazul fiecărei infracţiuni, şi în cuprinsul fiecărui text
sancţionator limite de pedeapsă diferite, unele pentru majori şi altele pentru minori. Adoptarea
acestui sistem ar fi prezentat, însă, un dublu dezavantaj. Pe de o parte ar fi încărcat excesiv
conţinutul textelor şi, pe de altă parte, ar fi putut crea necorelări între limitele pedepselor astfel
stabilite pentru minori şi gradul de pericol social abstract al diverselor infracţiuni. De aceea a fost
adoptat un alt sistem, care constă în determinarea limitelor pedepsei aplicabile minorilor prin
derivaţie, adică prin reducerea într-o anumită proporţie a tuturor pedepselor prevăzute de legea
penală.30

29
M. Coca- Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, op. cit., p. 121-122.
30
Octavian Pop, Răspunderea penală pentru faptele săvârşite de minori, Ed. Mirton, Timişoara, 2002, p. 78

17
 Conform art. 109 alin 1 Cod penal, pedepsele principale aplicabile minorilor sunt
închisoarea şi amenda.
Închisoarea este singura pedeapsă privativă de libertate aplicabilă inculpaţilor
minori.
Pedeapsa închisorii constă în privarea de libertate a condamnatului, prin scoaterea
din mediul normal de viaţă şi plasarea lui într-un mediu închis în care este supus unui mod
de viaţă şi de muncă impus. Această sancţiune poate îndeplini cu succes atât funcţia de
constrângere individualizată, este remisibilă şi în parte reparabilă.31
Închisoarea, cea mai gravă sancţiune penală ce se poate aplica minorilor infractori,
este reglementată distinct atât în ceea ce priveşte condiţiile de aplicare, cât şi în ceea ce priveşte
executarea.
Condamnarea la pedeapsa închisorii a minorilor reprezintă un înalt grad de pericol social
al faptei. Dacă înainte de 1992 nu era posibilă aplicarea unei astfel de pedepse deoarece decretul
nr. 218/1977 prevedea sancționarea infractorulior minori numai prin măsuri educative, după
această dată aplicarea pedepsei închisorii a devenit tot mai mare. Astfel s-a revenit la regimul
juridic existent la data apariției codului din 1969.
Singura dispoziţie din Legea nr. 104/1992, care a modificat art. 109 alin. 1 privitor la
pedepsele pentru minori, se referă la limitele acestora, în sensul că la data intrării în vigoare a
Codului limitele pedepselor se reduceau cu 1/3, iar în baza modificării aduse prin Legea nr.
104/1992 se reduc la jumătate.32
Creşterea infracţionaliţăţii a devenit un fenomen alarmant în rândul tineretului. Explozia
criminalităţii de la 1989 până în prezent poate fi explicată prin faptul că sărăcia şi inegalităţile
economice lovesc în mod special copiii şi tinerii, iar, pe de altă parte, datorită slăbirii instituţiilor
care au drept funcţie socializarea copiilor şi tinerilor. Scăderea participării şcolare este un factor
crucial în împingerea în stradă a unui număr apreciabil de copii şi expunerii lor presiunilor şi
oportunităţilor infracţionale. Creşterea somajului în rândul tinerilor este, de asemenea, un factor
important al creşterii infracţionalităţii.33
Pedeapsa cu închisoarea este cea mai aspră sancţiune de drept penal care poate fi luată în
cazul infractorilor minori, ea fiind utilizată în cazurile în care aplicarea unei măsuri educative nu

31
C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 22
32
M. Zolyneak, M.I. Michinici, op. cit., p. 365
33
Octavian Pop, op. cit., p. 79

18
este îndestulătoare în raport cu condiţiile de săvârşire, urmările produse şi comportamentul
general al minorului.
Ca pedeapsă privativă de libertate, închisoarea se aplică minorilor care au săvârşit
fapte penale deosebit de grave, atunci când măsurile educative nu ar avea finalitatea cerută de
art. 52 Cod penal, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, atât în ceea ce-l priveşte pe minor, cât
şi în ce îi priveşte pe potenţialii delincvenţi.34
Când se aplică pedeapsa închisorii, trebuie să se pronunţe şi pedepsele accesorii. Soluţia
se impune, deoarece dispoziţiile art. 71 Cod penal nu pot fi înlăturate fără a exista o dispoziţie
expresă, aşa cum există în cazul art. 109 alin. (3) Cod penal cu privire la pedepsele
complementare.
Art. 71 din Codul penal, în conţinutul ce i s-a dat prin art. I pct. 22 din Legea nr.
278/2006, prevede mai întâi, la alineatul 1, că "pedeapsa accesorie constă în interzicerea
drepturilor prevăzute în art. 64", iar în continuare, în cadrul alineatului 2, aduce precizarea
potrivit căreia "condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii atrage de drept
interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a)-c) din momentul în care hotărârea de
condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală
sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei".
În cuprinsul alineatului 3 din acelaşi articol s-a reglementat că "interzicerea drepturilor
prevăzute în art. 64 lit. d) şi e) se aplică ţinându-se seama de natura şi gravitatea infracţiunii
săvârşite, de împrejurările cauzei, de persoana infractorului şi de interesele copilului ori ale
persoanei aflate sub tutelă sau curatelă". Pe de altă parte, art. 109 din Codul penal, prin care sunt
reglementate pedepsele pentru minori, prevede, la alineatul 3, că "pedepsele complementare nu
se aplică minorului", fără să conţină nicio dispoziţie referitoare la pedepsele accesorii pentru
această categorie de infractori. Dispoziţia din alineatul 4 al acestui articol, potrivit căreia
"condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau
decăderi", nu poate avea semnificaţia ce i se atribuie de unele instanţe, în sensul că ar excepta pe
minori şi de la aplicarea pedepsei accesorii la care se referă art. 71 din Codul penal, câtă vreme
este evident că dispoziţia respectivă nu reglementează o astfel de excepţie, iar natura juridică a
pedepsei accesorii este diferită de aceea a incapacităţilor sau decăderilor, care privesc situaţia
condamnatului după executarea pedepsei.

34
Corneliu Turianu, op. cit., p 80

19
 Or, din moment ce pedeapsa accesorie care urmează soarta pedepsei principale,
decurgând din aceasta, are efecte limitate, numai pe perioada cât condamnatul execută pedeapsa
privativă de libertate, este evident că nici o raţiune nu impune exonerarea minorului de la rigorile
unei asemenea pedepse pe timpul cât se află în detenţie ca efect al condamnării sale.35
În acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. LI (51) din 4
iunie 2007 a Secțiilor unite care prevede faptul că pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71
raportat la art. 64 lit. a) şi b) şi art. 71 alin. 3 cu referire la art. 64 lit. d) din Codul penal este
aplicabilă şi inculpaţilor minori, pedeapsă a cărei executare va începe la împlinirea vârstei
de 18 ani, atunci când minorul urmează să devină major în cursul procesului penal sau în
timpul executării pedepsei.
Mai mult decât atât, tot Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia LXXIV (74) din 5
noiembrie 2007, s-a pronunțat, tot cu privire la pedepsele accesorii, în sensul că dispozițiile art.
71 din Codul penal referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că interzicerea
drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) (teza I) – c) din Codul penal nu se va face in mod
automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanței, în funcție de criteriile
stabilite în art. 71 alin. 3 din Codul penal.36
Infractorului minor nu i se va aplica niciodată pedeapsa detenţiunii pe viaţă, ea fiind
înlocuită cu pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani.
Înlocuirea detențiunii pe viață cu pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani este condiționată
de împrejurarea ca inculpatul să fi fost minor la data săvârșirii infracțiunii. Ajungerea sa la
majorat anterior trimiterii în judecată ori soluționării cauzei este, așadar, nerelevantă, în sensul că
detențiunea pe viață nu-i va putea fi aplicată.
În majoritatea situaţiilor, pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută cu pedeapsa
închisorii. În procesul stabilirii şi aplicării pedepsei, într-o primă etapă a individualizării
judiciare a pedepsei, instanţa, folosind criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 alin.2 şi
art. 100 alin 1, va trebui să se oprească asupra uneia dintre cele două alternative, pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau închisoarea. Dacă se apreciază că, în cauză, se impune detenţiunea pe
viaţă, conform art. 109 alin 2, se va aplica minorului pedeapsa închisorii între 5 şi 20 de ani.

35
ÎCCJ, dec. nr. LI (51) din 4 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 769/2007
36
ÎCCJ, dec. nr. LXXIV (74) din 5 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I,
nr.545/2008

20
 După această primă etapă, în care a fost stabilită natura pedepsei aplicabile, urmează
etapa stabilirii cuantumului concret al acesteia, pornind de la limitele legale de pedeapsă şi
criteriile prevăzute de art. 72 alin. 2 şi art. 100 alin 1 Cod penal.37
Odată stabilită pedeapsa aplicată minorului, operaţiunea de individualizare a pedepsei
continuă pornind de la limitele pedepsei astfel determinate, cauzele de agravare sau de atenuare a
pedepsei producându-şi efectele prevăzute de lege în raport cu aceste limite.
Condamnarea minorului la pedeapsa închisorii nu poate constitui primul termen al
recidivei, însă reprezintă un antecedent penal de care trebuie să se ţină seama la individualizarea
pedepsei pentru infracţiunea săvârşită din nou.
Amenda, ca pedeapsă aplicabilă minorului delicvent este o alternativă de sancţionare a
faptelor nu deosebit de grave. Ea se aplică atunci când nu se impune aplicarea unei pedepse cu
închisoare iar o măsură educativă ar fi ineficientă fie datorită imposibilităţii executării, fie
datorită imposibilităţii executării, fie datorită imposibilităţii executării, fie datorită timpului scurt
până la majorat.
Pedeapsa amenzii se aplică în limitele prevăzute de lege pentru fapta de care se face
vinovat minorul, limite care se reduc la jumătate potrivit art. 109 Cod penal.38
Amenda, ca pedeapsă principală aplicabilă minorilor, se întâlneşte rar în practica
judiciară.
Sancţiunea amenzii, deşi destul de rar aplicată, poate fi oportună în situaţia în care
inculpatul, aflându-se aproape de vârsta majoratului, desfăşoară activităţi remunerate.
Condamnarea la pedeapsa amenzii este de preferat în cazul infractorilor minori, deoarece se evită
contactul cu mediul penitenciar şi prin această influenţă negativă asupra acestuia, menţinându-se
mediul de viaţă obişnuit. În plus, funcţia de constrângere, care poate fi realizată printr-o justă
individualizare a cuantumului amenzii, stimulează minorul condamnat la prestarea unei munci
utile, remunerate, atingându-se astfel scopul educativ al sancţiunii. 39
Atât închisoarea cât şi amenda ce se aplică infractorilor minori nu se deosebesc, sub
aspectul caracterului şi al conţinutului, de pedeapsa închisorii sau, respectiv, a amenzii care se
aplică majorilor, deosebirea constă doar în aceea că limitele lor speciale se reduc la jumătate.

37
Maria-Crina Kmen, R. Raţă, op. cit., p.94.
38
Aurel Dublea, Nicoleta Ştefăroi, Ghid de practici instituţionale în instrumentarea cauzelor cu minori, Asociaţia
Alternative Sociale, Iaşi, 2005, p. 126
39
M. Coca- Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, op. cit., p. 127

21
 În legile speciale există infracţiuni pentru care sunt prevăzute alte limite ale amenzii, în
aceste cazuri reducerea va opera asupra limitelor respective.
Sancţiunea amenzii, deşi destul de rar aplicată, poate fi oportună în situaţia în care
inculpatul, aflându-se aproape de vârsta majoratului, desfăşoară activităţi remunerate.
Condamnarea la pedeapsa amenzii este preferată în cazul acestei categorii de minori, deoarece se
evită contactul cu mediul penitenciar. Totodată, funcţia de constrâgere, care poate fi realizată
printr-o justă individualizare a cuantumului pedepsei, stimulează minorul condamnat la prestarea
unei munci utile, remunerate, atingându-se, astfel, scopul educativ al sancţiunii.40
Prin urmare, din contextul reglementării răspunderii penale a minorului razultă, cu
claritate, voinţa legiuitorului de a sancţiona infractorul minor pentru infracţiunea săvârşită,
diferenţiat faţă de tratamentul penal aplicat infractorului major pentru săvârşirea aceleiaşi
infracţiuni, într-un sens atenuant, motiv pentru care atât limita minimă, cât şi limita maximă
pentru fiecare infracţiune săvârşită de infractorul minor este, ex lege, redusă la jumătate din
limita minimă a pedepsei închisorii aplicabile infractorului major.
Deci, legiuitorul a stabilit în Codul penal că, pedeapsa prevăzută prin lege pentru o
infracţiune, nu poate fi în nici un caz, de aceeaşi durată sau acelaşi cuantum, cu pedeapsa
prevăzută ca individualizare legală pentru infractorul minor. Din aceasta rezultă, fără nici un
dubiu, că legea penală operează cu două modalităţi de individualizare legală a pedepsei închisorii
stabilind pentru fiecare atât o limită minimă de pedeapsă, cât şi o limită maximă de pedeapsă,
raportul dintre aceste limite, cu care operează cele două modalităţi, fiind în mod expres de lege.
Aşadar, aplicabilitatea, la o infracţiune concretă, a limitelor pedepsei închsorii stabilite în ultul
sau altul din cele două modalităţi de individualizare legală a pedepsei închisorii pentru acea
infracţiune, este dată de criteriul persoanei care a săvârşit infracţiunea, respectiv a faptului dacă
la data săvârşirii ei infractorul a fost major, ori dimpotrivă minor.41

SECȚIUNEA I. STABILIREA LIMITELOR APLICĂRII PEDEPSEI

ÎNCHISORII. PARTICULARITĂŢI

40
Maria-Crina Kmen, R. Raţă, op. cit, p.105
41
Sabin Mariş, Gheorghiţă Mateuţ, Individualizarea legală a pedepsei închisorii pentru infracţiuni săvârşite de
minori, după modificarea Codului Penal prin Legea nr. 140/1996, Dreptul, nr.4, 1999, p.92

22
 Când este aplicată minorilor, pedeapsa închisorii nu poate fi stabilită în limitele prevăzute
de lege pentru infractorii majori. Condiţia specială a celor dintâi impune, în ceea ce-i priveşte
determinarea unor limite mai reduse.
În art. 109 Cod penal se arată, în acest sens, că în cazul minorilor limitele pedepsei
prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc la jumătate, dar fără ca, în urma
reducerii, minimul sa poată depăşi 5 ani. Aceasta înseamnă că, atunci când infractorul este
minor, atât minimul cât şi maximul pedepsei legale a infracţiunii săvârşite se înjumătăţesc, iar
dacă în urma acestei operaţii ar rezulta un minim mai mare de 5 ani, acesta va fi redus la 5 ani.
De exemplu, dacă infracţiunea de omor calificat- pentru care art. 175 Cod penal prevede
pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani- a fost comisă de un minor, limitele pedepsei se vor
reduce la 5 ani şi, respectiv, 12 ani și 6 luni de închisoare, chiar dacă jumătate din minimul
special de 15 ani prevăzut de art. 175 Cod penal îl reprezintă 7 ani şi 6 luni.
Această prevedere, potrivit căreia minimul pedepsei nu trebuie să depăşească 5 ani, se
explică prin dispoziţia cuprinsă în alin. 2 al art. 109 Cod penal, în sensul că în cazul infracţiunilor
pedepsite cu detenţiunea pe viaţă, infractorilor minori li se aplică pedeapsa închisorii al cărei
minim este de 5 ani. Or, dacă în cazul infracţiunilor foarte grave, sancţionate cu detenţiunea pe
viaţă, minimul pedepsei închisorii aplicabile minorilor nu poate fi mai mare de 5 ani, cu atât mai
mult acest minim nu poate fi depăşit în cazul celorlalte infracţiuni, mai uşoare, sancţionate numai
cu pedeapsa închisorii.
În ceea ce privește situația în care minorul săvârșește o faptă penală care rămane la
stadiul tentativei în doctrină s-au conturat mai multe puncte de vedere cu privire la faptul dacă
se acordă prioritate tentativei sau minorității.
Unii autori consideră faptul că textul art. 109 alin 1 Cod penal prevede că ceea ce se
reduce la jumătate sunt limitele prevăzute de lege pentru „infracţiunea săvârşită”. Cum în raport
cu sensul expresiei „săvârşirea unor infracţiuni”, explicat în art. 144 Cod penal, prin infracţiunea
săvârşită trebuie înţeleasă şi tentativa, rezultă că în cazul în care fapta penală comisă de minor
a rămas în stadiul tentativei, reducerea la jumătate nu va opera asupra pedepsei prevăzute de
lege pentru infracţiunea consumată, ci asupra pedepsei aplicabile conform art 21 Cod penal, în
caz de tentativă. Cu alte cuvinte, mai întâi se vor reduce la jumătate minimul şi maximul

23
pedepsei legale a infracţiunii consumate, potrivit art. 21 Cod penal şi apoi aceaste limite-
proprii tentativei- vor suferi, la rândul lor, o reducere la jumătate prin aplicarea
prevederilor art. 109 alin. 1 Cod penal.42
Alți autori susțin faptul că atunci când există concurs între minoritate şi tentativă la o
infracţiune, limitele speciale de pedeapsă iniţiale vor fi modificate succesiv, de două ori, şi
anume mai întâi pentru cauza minorităţii şi apoi pentru cauza tentativei, fără ca minimul
special să poată coborî sub minimul general.43
Cu privire la această controversă, instanța supremă prin decizia de îndrumare nr.
9/1972 a dat prioritate tentativei atunci când există un concurs între tentativă și minoritate.

Întrucât minorilor nu le este aplicabilă pedeapsa detenţiunii pe viaţă, când pentru

infracţiunea săvârşită de minor legea prevede o asemenea pedeapsă, conform art. 109 alin 3 Cod
penal, minorului i se va aplica închisoarea de la 5 la 20 de ani.
Dacă infracţiunea săvârşită de minor se pedepseşte, când este comisă de majori, cu
pedepse alternative- detenţiunea pe viaţă sau închisoarea-, instanţa va trebui să se fixeze mai
întâi asupra uneia dintre aceste pedepse, ţinând seama de criteriile de individualizare prevăzute
de art. 72 Cod penal, după care va proceda după cum urmează: în cazul în care a ales detenţiunea
pe viaţă, va aplica minorului pedeapsa închisorii, a cărei durată o va stabili între 5 şi 20 de ani. În
cazul în care a ales închisoarea, va aplica această pedeapsă- prevăzută de legea ca sancţiune
alternativă-, dar îi va reduce la jumătate limitele arătate în textul sancţionator, fără ca minimul să
poată depăşi 5 ani.

În cazul în constatării unor circumstanţe atenuante- după cum se ştie-, potrivit art. 76
alin. 1 Cod penal, dacă infracţiunea săvârşită se sancţionează cu închisoare, această pedeapsă
trebuie coborâtă în mod obligatoriu, sub minimul special, iar în anumite cazuri, limitativ
prevăzute de lege închisoarea poate fi înlocuită sau trebuie înlocuită cu pedeapsa amenzii.
Măsura reducerii pedepsei cu închisoarea şi incidenţa dispoziţiilor privitoare la înlocuirea
acesteia depind de mărimea minimului special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea
săvârşită. Dacă infracţiunea a fost comisă- în condiţiile existenţei unor circumstanţe atenuante-
de către un minor, reducerea pedepsei închisorii sau, eventual, înlocuirea ei se va stabili în raport
42
Corneliu Turianu, op. cit., p 168
43
M. Coca- Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, op. cit., p. 123

24
cu limitele de pedeapsă prevăzute în textul sancţionator, reduse însă în prealabil la jumătate
potrivit art. 109 Cod penal. Cu alte cuvinte, în cazul existenţei unor circumstanţe atenuante, se va
ţine seama de minimul special al pedepsei, redus la jumătate- minim care însă niciodată nu va
putea depăşi 5 ani-, urmând ca reducerea prevăzută în art. 76 Cod penal să opereze asupra acestui
minim, astfel redus.44
La alegerea pedepsei aplicate inculpatului minor, sub aspectul cuantumului şi modalităţii
de executare, instanţele de judecată trebuie să aibă în vedere, pe lângă pericolul social al faptei
comise, şi modalitatea de săvârşire şi cauzele care au determinat inculpatului minor să comită o
faptă antisocială, dacă mediul din care provine a avut o influenţă negativă, a fost propriu sau
impropriu dezvoltării şi educării sale.45

În ipoteza existenţei unor circumstanţe agravante, potrivit art. 78 Cod penal, se poate
aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă însă- în raport cu criteriile de individualizare
prevăzute în art. 72 Cod penal- maximul special s-ar invedera neîndestulător, atunci, în cazul
închisorii, se va adăuga un spor până la 5 ani, dar care nu poate depăşi o treime din acest maxim.
Dacă infracţiunea a fost comisă în circumstanţe agravante de un minor, la stabilirea pedepsei se
va avea în vedere maximul special prevăzut dec lege, redus însă la jumătate, la care se va putea
adăuga un spor de 5 ani. Este de observat, aşadar, că dacă maximul special- la care se poate
adăuga sporul- se reduce la jumătate, în conformitate cu prevederile art 109 Cod penal,
cuantumul sporului rămâne nemodificat, indiferent de calitatea de minor sau de major a
infractorului.46
La individualizarea pedepselor, instanţa are în vedere gradul de pericol social al faptelor
săvârşite, persoana inculpaţilor, caracterizaţi prin aceea că au avut o atitudine nesinceră sau
oscilantă pe parcursul procesului penal, încercînd să împedice aflarea adevărului, precum şi dacă
în cauză există circumstanţe agravante. În raport de acestea, o pedeapsă orientată spre maxim
este în măsură să-şi atingă scopul preventiv şi educativ.47

44
Corneliu Turianu, op. cit., p. 169
45
Dana Ţiţian, Cauzele cu minori în materie civilă şi penală. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006,
p.135
46
Maria-Crina Kmen, R. Raţă, op. cit, p.106
47
Dana Ţiţian, op. cit., p.162

25
 În cazul în care minorul a săvârşit un concurs de infracţiuni şi se consideră că este cazul
să fie condamnat numai la pedeapsa închisorii, instanţa va stabili pedepse separate pentru fiecare
infracţiune concurentă- având în vedere, de fiecare dată, limitele pedepsei prevăzute de lege,
reduse la jumătate- după care va aplica pedeapsa cea mai grea, conform art 34 lit b) Cod penal,
„care poate fi sporită până la maximul special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se
poate adăuga un spor până la 5 ani”. Maximul special la care se referă textul este, se înţelege,
maximul special redus la jumătate. Cât priveşte sporul, este de observat că el nu este supus nici
unei reduceri, fiind identic atât pentru infractorii majori cât şi pentru cei minori şi are un caracter
excepţional.48
De lege ferenda, ar trebui instituită o diferenţiere între tratamentul sancţionator al
majorului şi al minorului, în cazul săvârşirii unui concurs de infracţiuni, în sensul reducerii
cuantumului sporului ce poate fi aplicat minorului pe lângă pedeapsa cea mai grea.49
În cazul concursului de infracțiuni săvârșite de un minor, așa cum corect s-a statuat in
cadrul pct. 12 din Decizia de indrumare nr. 10/1972 a Plenului Tribunalului Suprem, trebuie
luată o singură măsură educativă pentru întreaga pluralitate de infracțiuni, dacă pentru
îndreptarea minorului este suficientă o asemenea măsura, iar când se apreciază că se impune
aplicarea de pedepse, acestea sunt stabilite, pentru fiecare infracțiune în parte, făcându-se apoi
aplicarea art.34 din Codul penal.
Tot astfel, potrivit aceluiași punct din decizia menționată, în ipoteza în care după luarea
unei măsuri educative se descoperă că minorul a mai săvârșit o infracțiune pentru care se
apreciază că este aplicabilă pedeapsa închisorii, măsura educativă se revocă.
În acest context, ca particularitate de interpretare a legii, în activitatea instanțelor s-a pus
problema aplicării dispozițiilor art. 449 din Codul de procedură penală, ca urmare a cererilor de
contopire formulate în caz de concurs de infracțiuni săvârșite de un inculpat minor, căruia
i s-au aplicat atât pedepse, cât și măsuri educative, determinate de caracterul incompatibil al
pedepselor cu măsurile educative dispuse prin hotărâri succesive rămase definitive.
In conformitate cu alin. 1 din textul de lege enunțat, pedeapsa pronunțată poate fi
modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau in cursul executării pedepsei se constată,

48
Corneliu Turianu, op. cit., p.169
49
M. Coca- Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, p. 125.

26
pe baza unei alte hotărâri definitive, existența vreuneia dintre urmatoarele situații: a) concursul
de infracțiuni:b) recidiva; c) acte care intră în conținutul aceleiași infracțiuni.
O atare activitate, de reevaluare a pedepsei, este justificată de descoperirea unor
situații esențiale, necunoscute de instanță, cu privire la minorul condamnat, între care și
aceea privind concursul de infracțiuni.
Existența mai multor hotărâri definitive de condamnare la pedepse diferite pentru
infracțiuni concurente, săvârșite de aceeași persoana în timpul minorității, nu poate determina
dificultăți de interpretare a dispozițiilor art. 34 din Codul penal, după cum nici situația în care,
prin mai multe hotărâri definitive, au fost aplicate minorului numai măsuri educative, caz în care
instanțele trebuie să dispună o singură măsură educativă pentru întreaga pluralitate de infracțiuni
aflate în concurs.
Atunci când însă pentru infracțiunile concurente s-au aplicat pedepse privative de
libertate, prin hotărâri definitive, iar pentru altele, tot prin hotărâri definitive, au fost luate măsuri
educative față de minor, se ivește o dificultate de aplicare a dispozițiilor legale referitoare la
măsurile educative, determinată în primul rând de deosebirile existente între măsurile
educative, care nu permit nici cumularea și nici contopirea lor, iar în al doilea rând de
natura diferită a acestor măsuri în raport cu pedepsele.
Or, în astfel de ipoteze complexe, mai puțin frecvente, se impune sa fie aplicate totuși
principiile de drept penal privind concursul de infracțiuni, tinându-se seama că atât pedepsele,
cât și măsurile educative luate în cazul minorului urmăresc în egală măsură reeducarea sa și se
dispun, în ambele situații, ca urmare a săvârșirii unor fapte penale.
Cum singura reglementare dată modului în care trebuie să se procedeze in cazul
concursului de infractiuni săvârșite de persoana fizică este aceea cuprinsă în art. 34 din
Codul penal, se impune ca dispozițiile acestui text de lege să se aplice și atunci când se solicită
modificări de pedepse în temeiul art. 449 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, ca urmare
a aplicării față de un minor, prin hotărâri definitive, atât a unor pedepse, cât și a unor măsuri
educative, pentru infracțiuni concurente în sensul prevederilor art. 33 din Codul penal.
Având în vedere toate acestea, Înalta Curte de Casație si Justiție prin Decizia XXX
din 16 aprilie 2007 a statuat că și în situația cererii întemeiate pe dispozițiile art. 449 din Codul
de procedură penală, în caz de concurs de infracțiuni săvârșite de un inculpat minor, căruia i

27
s-au aplicat atât pedepse, cât și măsuri educative, acestea se contopesc conform art. 34 din
Codul penal, în sensul aplicării sancțiunii rezultante celei mai grele.50
În consecinţă, instanţa va stabili pentru fiecare infracţiune concurentă sancţiunea
corespunzătoare - măsură educativă sau pedeapsă - iar apoi va proceda la contopirea acestora. În
cadrul contopirii, măsurile educative care sunt mai uşoare decât pedepsele se vor absorbi în
acestea. Dacă au fost stabilite mai multe pedepse, ele se vor contopi în condiţiile art. 34 C. pen.

Dacă pentru una dintre infracțiunile concurente s-a stabilitt o pedeapsă cu închisoarea și o
pedeapsă cu amenda, se va aplica pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda în totul
sau în parte. Când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare și mai multe cu amenda, se
aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziției de la lit. b) art. 34 Cod penal, la care se poate
adăuga amenda, potrivit dispoziției de la lit.c) din cadrul aceluiași articol.
Potrivit art. 34 alin. (2) pedeapsa rezultantă, prin aplicarea dispozițiilor alin. (1) art. 34,
nu poate depăși suma pedepselor aplicate de instanță pentru infracțiunile concurente.

Condamnările anterioare ale minorului nu pot constitui primul termen al recidivei.

Potrivit art. 38 alin. (1) lit. a Cod penal, la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de
hotărârile de condamnare privitoare la infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii. Aceste
condamnări constituie, însă antecedent penal, care relevă persistenţa pe cale infracţională, aspect
ce va fi avut în vedere în procesul individualizării pedepsei.
Antecedenţa penală, în aceste situaţii, generează o pluralitate intermediară al cărei
termen sancţionator este reglementat în art. 40 Cod penal. Conform acestui text, când după o
condamnare definitivă cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune, înainte de începerea
executării pedepsei sau în stare de evadare, şi nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege
pentru starea de recidivă, pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni.
În consecinţă, se vor contopi pedepsele astfel cum au fost aplicate de instanţe, şi nu restul
rămas neexecutat, ca în cazul recidivei.51

50
Î.C.C.J., dec. nr. XXX din 16 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763/2007
51
M. Coca- Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, op. cit., p. 127

28
 SECȚIUNEA II. EXECUTAREA PEDEPSEI ÎNCHISORII. INDIVIDUALIZAREA
JUDICIARĂ ȘI ADMINISTRATIVĂ A EXECUTĂRII PEDEPSEI ÎNCHISORII
APLICATE INFRACTORULUI MINOR

II. 1. EXECUTAREA PEDEPSEI ÎNCHISORII

Pedeapsa minorilor se deosebeşte de privaţiunea de libertate la care sunt condamnaţi

infractorii majori nu numai prin durată, dar și prin modul de executare.
Minorii condamnaţi la pedeapsa închisorii- se arată în art. 57 alin. 3 Cod penal- execută
pedeapsa separat de condamnaţii majori sau în locuri de deţinere speciale, asigurându-li-se

29
posibilitatea de a continua învăţământul general obligatoriu şi de a dobândi o pregătire
profesională potrivit aptitudinilor lor.52
Aceste dispoziţii de bază sunt dezvoltate şi completate prin Legea nr 275/2006 privind
executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal.
Astfel, potrivit art. 67 alin. (1) “Minorilor condamnaţi la pedepse privative de libertate li
se asigura condiţii pentru participarea la activitati educative, culturale, terapeutice, de consiliere
psihologică şi asistentă socială adecvate nevoilor şi personalităţii lor, precum şi pentru efectuarea
studiilor şi dobândirea unei calificări profesionale, în funcţie de opţiunile şi aptitudinile lor.”
De asemenea, potrivit art. 21 alin. (1) punctul c) din acelaşi act normativ, minoriilor
nu li se aplică regimul de maximă siguranţă. Aceştia vor executa pedeapsa privativă de
libertate în regim închis, pe perioada cat durează cauza care a impus neaplicarea regimului de
maximă siguranţă.53
Minorii deţinuţi au dreptul nu numai la a li se asigura toată protecţia drepturilor oferite
adulţilor, dar au dreptul şi la servicii adiţionale datorită imaturităţii lor şi perioadei de învăţare şi
de formare ca adulţi, în care se află.
Minorii şi tinerii aflaţi în executarea unei pedepse privative de libertate sunt incluşi, pe
durata executării pedepsei, în programe speciale de asistenţă şi consiliere, în funcţie de vârsta şi
personalitatea fiecăruia aşa cum prevede art 28 alin (1) din Legea nr 275/2006 privind executarea
pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.54
Cu privire la individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de
libertate în cazul minorilor aceştia sunt incluşi, pe durata executării pedepsei, în programe
speciale de consiliere şi asistenţă, în funcţie de vârstă şi de personalitatea fiecăruia. Programele
speciale sunt realizate de serviciile de educaţie, consiliere psihologică şi asistenţă socială din
cadrul penitenciarelor, cu participarea consilierilor de protecţie a victimelor şi de reintegrare
socială a infractorilor, a voluntarilor, a asociaţiilor şi fundaţiilor, precum şi a altor reprezentanţi
ai societăţii civile.

52
Corneliu Turianu, op. cit., p. 168
53
Legea nr 275/2006 privind executarea pedepselor si a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal, pubicată în Monitorul Oficial al României, nr. 627/2006
54
Gabriel Silviu Barbu, Alexandru Şerban, Drept execuţional penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 207

30
 Cu privire la regimul de muncă aplicat minorilor condamnaţi la pedepse privative de
libertate art. 57 din Legea nr 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal prevede la alin. 3 că minorii condamnaţi la pedepse
privative de libertate, care au împlinit vârsta de 15 ani, pot presta o muncă potrivită cu
dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele lor, numai la cererea acestora şi cu acordul
părinţilor sau al reprezentanţilor legali, dacă nu le este periclitată sănătatea.
De asemenea, potrivit alin. 4 al aceluiaşi articol minorii condamnaţi la pedepse privative
de libertate, care au împlinit vârsta de 16 ani, pot presta o muncă numai la cererea acestora. Iar
potrivit art. 58, care se referă la munca prestată în condiţii speciale, minorii condamnati la
pedepse privative de libertate nu pot presta munca în timpul nopţii sau în locuri vătămătoare,
periculoase ori care prezintă un grad de risc pentru sănătatea sau integritatea persoanelor
condamnate ori pentru dezvoltarea minorilor condamnaţi.
Cu privire la art. 58, expresia “cazuri speciale” ale muncii unor categorii anume de
condamnaţi reprezintă un adevăr fiziologic că amprenta destul de înăbuşitoare a oricărei munci
utile este o funcţiune a organismului omenesc. Nu este un lucru de neglijat că fiecare din
variantele acestor funcţiuni, oricare i-ar fi conţinutul şi forma, este, prin esenţa sa, un efort.
Etica şi stilul legii pedepselor oglindeşte caracterul strict interpretativ al muncii depuse de
condamnat ca element al pedepsei închisorii. Prin însuşi faptul reglementării cazurilor speciale,
legea are o dimensiune morală. Reglementarea timpului necesar jocului liber al forţelor vitale,
fizice şi intelectuale, repaosul săptămânal, recunoaşterea timpului necesar pentru creşterea şi
dezvoltarea corpului, pentru conservarea sănătăţii sale sunt punctate cauzal: “Încadrarea în
muncă în locuri de muncă grele, vătămătoare sau periculoase se poate face după împlinirea
vârstei de 18 ani, prevede Codul muncii.”55
Munca condamnaţilor minori se apreciază că este un lucru pozitiv în educaţia lor şi în
menţinerea sănătăţii psihice şi fizice care-i va ajuta la reîncadrarea în muncă şi societate când se
vor elibera din penitenciar.
Tot cu referire la minori, Legea nr. 275/2006 reglementează anumite dispoziţii speciale
privind minorii condamnaţi la pedepse privative de libertate. Astfel, minorilor condamnaţi la
pedepse privative de libertate li se asigură condiţii pentru participarea la activităţi educative,
culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială adecvate nevoilor şi
55
Petrache Zidaru, Legea nr 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare
în cursul procesului penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 250

31
personalităţii lor, precum şi pentru efectuarea studiilor şi dobândirea unei calificări profesionale,
în funcţie opţiunile şi aptitudinile lor.
Programele de educaţie şi intervenţie psihologică sunt orientate spre favorizarea
contactului cu societatea şi în special cu familia, astfel încât, la punerea în libertate, minorii şi
tinerii să nu fie dezavantajaţi sub aspect şcolar profesional sau social.56
Minorii şi tinerii execută pedepsele privative de libertate în penitenciare anume destinate
sau în secţii separate în celelalte penitenciare, pentru a li se asigura protecţia şi asistenţa pe plan
social, şcolar, educativ, profesional, psihologic, medical şi fizic, care le sunt necesare potrivit
vârstei, sexului şi personalităţii fiecăruia.
În penitenciarele pentru minori şi tineri se asigură separarea pe camere în funcţie de sex,
vârstă şi regimul de executare.57
Minorii trebuie să fie repartizaţi la penitenciare mai apropiate de domiciliu şi să fie
separaţi de majori spre a-i feri de influenţa acestora.
Tot referitor la minori, s-au luat o serie de măsuri mai speciale cum ar fi hrana zilnică în
cantităţi mai mari decât adulţii, li se asigură 8 ore de muncă neîntrerupt, precum şi exerciţii fizice
zilnice. Ei vor putea avea contacte mai multe cu familia decât majorii.

Cu privire la prescripţia executării pedepsei, potrivit art. 129 Cod penal, pentru cei care
la data săvârşirii infracţiunii erau minori, termenele de prescripţie a executării pedepsei-
prevăzute în art. 126 Cod penal- se reduc la jumătate.
Observăm că dacă infractorul, minor la data săvârşirii infracţiunii devine major în timp ce
termenul de prescripţie este în curs, beneficiul acestui termen îi rămâne definitiv câştigat,
deoarece, aşa cum prevede textul art. 129 Cod penal, durata termenului de prescripţie este
determinată de situaţia infractorului- major sau minor- la data săvârşirii infracţiunii.58

II.2. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A EXECUTĂRII PEDEPSEI ÎNCHISORII

56
Ioan Marcel Rus, Drept execuţional, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 97
57
Gabriel Silviu Barbu, Alexandru Şerban, op. cit., p. 208
58
Corneliu Turianu, op. cit., p. 169

32
 Instituţiile privitoare la individualizarea executării pedepsei sunt aplicabile şi infractorilor
minori, în condiţii mai avantajoase decât în cazul infractorilor majori.

2.1. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazul infractorului minor

Suspendarea executării pedepsei este o măsură de individualizare a executării pedepsei

care constă în suspendarea pe o durată de timp şi în anumite condiţii a executării pedepsei
pronunţate.59
Suspenarea condiționată a executării pedepsei poate fi acordată de instanța de judecată
infractorului minor dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 81 Cod penal și produce
aceleași efecte și consecințe ca și când aceasta a fost dispusă față de un infractor major. Totuși,
legiuitorul, ținând seama de particularitățile vârstei minorului, a introdus unele elemente
specifice în reglementarea suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate minorului.60
Articolul 110 Cod penal prevede, prin derogare de la prevederile art 82 Cod penal, că în
caz de suspendare condiţionată a executării pedepsei aplicată minorului, termenul de încercare se
compune din durata pedepsei închisorii, la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2
ani, fixat de instanţă. Se observă, astfel, că legiuitorul a instituit un regim derogator de la
prevederile Codului penal referitoare la suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii
aplicată majorilor în sensul că spre deosebire de termenul de încercare prevăzut de art 82 Cod
penal care este un termen fix, termenul de încercare în cazul pedepsei aplicată minorilor este un
termen variabil, între 6 luni şi 2 ani spre deosebire de termenul de încercare de un 2 ani al
pedepsei aplicate majorilor, reflectându-se astfel concepţia generală a legiuitorului de aplicare a
unui regim sancţionator atenuat în cazul minorilor.61
În mod particular, în ceea ce priveşte instituţia suspendării executării pedepsei în oricare
din formele sale, plecând de la premisa potrivit căreia toate celelalte condiţii de aplicare a
suspendării, condiţii care privesc pedeapsa închisorii aplicate infractorului major trebuie
îndeplinite cumulativ şi în cazul infractorului minor, limita maximă a pedepsei închisorii
prevăzută de lege, de care se va ţine seama, în cazul minorului este cea redusă la jumătate.62

59
Maria-Crina Kmen, R. Raţă, op. cit, p.116
60
Ilie Pascu, Drept penal. Partea Generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.472
61
Viorel Paşca, Individualizarea modului de executare al pedepsei închisorii aplicată minorilor, Dreptul, nr. 1, 1997,
p. 51

33
 Pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei, în condiţiile art. 81 şi 110 Cod
penal, cel condamnat trebuie să nu mai fi săvârşit o altă infracţiune în termenul de încercare, sub
ameninţarea revocării suspendării şi executării în întregime a pedepsei care nu se contopeşte cu
cea aplicată pentru noua infracţiune sub ameninţarea posibilei revocări a suspendării.
Ca efect imediat al suspendării condiţionate a executării pedepsei, la fel ca şi majorul,
minorul nu execută pedeapsa aplicată.
Este o modalitate tipică de suspendare condiţionată a executărilor pedepselor cu amendă
şi cu închisoare, aplicabilă inculpaţilor minori.63

2.2. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei sub supraveghere sau sub

control

Prin Legea nr. 140/1996 s-a introdus în Codul penal un text nou, art. 110 ind. 1, cu nota
marginală „Suspendarea condiţionată a executării pedepsei sub supraveghere sau sub control”.
Potrivit dispoziţiilor acestui text odată cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei
închisorii aplicate minorului în condițiile art. 110, instanţa poate dispune, pe durata termenului
de încercare, dar până la împlinirea termenului de 18 ani, încredințarea supravegherii minorului
unei persoane sau instituții din cele arătate în art. 103, putând stabili, totodată, pentru minor una
sau mai multe obligații dintre cele prevăzute în art. 103 alin. (3), iar după împlinirea vârstei de 18
ani, respectarea de către acesta a măsurilor de supraveghere prevăzute în art. 86 ind.3.
În temeiul acestor dispoziții, instanța are următoarele posibilități:
a) să dispună o suspendare condiționată conform art. 81 și art. 110 Cod penal în vigoare;
b) să dispună suspendarea condiționată însoțită de încredințarea supravegherii
minorului, după caz, părinților, celui care l-a înfiat sau tutorelui, iar dacă aceștia nu
pot asigura supravegherea în condiții satisfăcătoare, unei persoane de încredere, de
preferință unei rude apropiate, la cererea acesteia, ori unei instituții legal însărcinate
cu supravegherea minorilor;
c) să dispună suspendarea, încredințarea supravegherii minorului și obligarea acestuia la
îndeplinirea, până la vârsta de 18 ani, a unor obligații dintre cele înscrise în art. 103
62
Sabin Mariş, Gheorghiţă Mateuţ, Individualizarea legală a pedepsei închisorii pentru infracţiuni săvârşite de
minori, după modificarea Codului Penal prin Legea nr. 140/1996, Dreptul, nr.4, 1999, p.94
63
Radu Lupaşu, Pedepsele ce se pot aplica minorilor, cu referire specială la art 110 şi 110 ind. 1 din Codul penal,
Dreptul, nr.12, 1998, p. 94

34
 Cod penal, iar după această vârstă și până la împlinirea termenului de încercare, la
respectarea măsurilor de supraveghere ori a obligațiilor prevăzute în art. 86 ind. 3
Cod penal; 64
Prin Decizia nr. 75/2007 pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație
și Justiție a stabilit că dispozițiile art. 110 ind. 1 alin (1) Cod penal se interpretează în sensul că,
în cazul suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere sau sub control aplicate
infractorului minor, instanța va stabili un termen de încercare în condițiile art. 110 din același
cod (care este de la 6 luni la 2 ani), și nu potrivit art. 86 ind. 2 alin (1) din Codul penal (care este
între 2 și 5 ani).
Potrivit art. 110 ind. 1 alin. (3) Cod penal, sustragerea minorului de la îndeplinirea
obligațiilor prevăzute de art. 103 alin. (3) poate atrage revocarea suspendării condiționate. În
cazul neîndeplinirii măsurilor de supraveghere ori a obligațiilor stabilite de instanță potrivit art.
86 ind. 4, aceasta poate să revoce suspendarea executării pedepsei, dispunând executarea în
întregime a pedepsei, sau să prelungească termenul de încercare cu cel mult 3 ani.

2.3. Executarea pedepsei la locul de muncă

Executarea pedepsei la locul de muncă este un mijloc de individualizare a pedepsei

închisorii sub aspectul executării acesteia, prin înlocuirea executării ei în penitenciar cu
prestarea, în libertate, a unei munci în unitatea unde lucrează condamnatul ori în altă unitate, cu
anumite restrângeri de drepturi şi unele penalităţi de ordin pecuniar.65
Executarea pedepsei la locul de muncă reprezintă un mijloc de individualizare şi totodată
un substitutiv al executării acestei pedepse.
Aceasta modalitate de individualizare a executarii pedepsei se aplică în cazul pedepselor
cu închisoarea, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
-pedeapsa aplicată să fie închisoarea de cel mult 5 ani. Dacă e vorba de o pedeapsa aplicată
pentru concurs de infracţiuni aceasta să nu depăşească 3 ani;

64
Ilie Pascu, op. cit., p.473
65
C. Bulai, op. cit., p.540

35
-să nu fie vorba de infracţiuni intenţionate al căror maxim special depăşeşte 15 ani sau de
infracţiunile de viol, vătămare corporală gravă, tortură sau lovituri sau vătămări cauzatoare de
moarte, adică cele exceptate de la beneficiul acordarii suspendarii sub supraveghere;
-infractorul sa nu fi fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, afară de
cazul în care condamnarea se înscrie printre cele prevăzute în art. 38, Cod penal;
-instanţa să aprecieze că reeducarea se poate realiza şi fără privare de libertate;
-condamnatul să aibă acceptul unei unităţi economice privind executarea pedepsei in cadrul
acesteia.
Cu privire la persoana celui condamnat trebuie menţionat faptul că acesta poate fi şi
un infractor minor. Codul muncii prevede în art. 13 alin. (1) faptul că persoana fizică
dobândeşte capacitate de muncă la împlinirea vărstei de 16 ani. De asemenea, pe cale de
excepţie, legea admite posibilitatea încheierii contractului individual de muncă şi la împlinirea
vârstei de 15 ani. Mai mult, Codul penal în art. art. 86 ind. 8 alin. (1) lit. a) face o trimitere
directă la cazul condamnatului minor. Prin urmare şi infractorul minor poate executa pedeapsa
la locul de muncă dacă îndeplineşte condiţiile prevăzut de lege.
Potrivit dispoziţiile art. 86 ind. 8 alin. (1) Cod penal, pe durata executării pedepsei la locul
de muncă cel condamnat este obligat să îndeplinească toate îndatoririle ce-i revin în această
calitate şi, în mod corespunzător, se bucură de drepturile colective, cu o serie de limitări ale
drepturilor corelative, cu o serie de limitări ale drepturilor şi anume:
a) din totalul veniturilor cuvenite, potrivit legii, pentru munca prestată, cu excepţia
sporurilor acordate pentru activitatea desfăşurată în locuri de muncă cu condiţii
vătămătoare sau periculoase, condamnatului i se reţine o cotă de 15%-40%, stabilită
potrivit legii, în raport cu cuantumul veniturilor şi cu îndatoririle condamnatului pentru
întreţinerea altor persoane. Legea prevede că, în cazul condamnatului minor, limitele
cotei de reţinere se reduc la jumătate, adică între 7,5% şi 20%;
b) drepturile de asigurări sociale ale condamnatului se stabilesc în procentele legale aplicate
la venitul net, calculat după reţinerea cotei prevăzute de lege cu titlu de pdeapsă;
c) durata executării pedepsei nu se consideră vechime în muncă;
d) nu se poate schimba locul de muncă la cererea condamnatului, decât prin hotărârea
instanţei de judecată;
e) condamnatul nu poate fi promovat;

36
 f) condamnatul nu poate ocupa funcţii de conducere, iar în raport cu fapta săvârşită, el nu
poate ocupa funcţii ce implică exercitarea autorităţii de stat, funcţii instructiv-educative
ori de gestiune.
Toate aceste constrângeri, care privesc dreptul la muncă, se explică prin faptul că pedeapsa se
execută la locul de muncă în baza mandatului de executare a pedepsei, iar nu în baza unui
contract de muncă. Legea prevede, în acest sens, că pe timpul executării pedepsei în unitatea în
care cel condamnat îşi desfăşoară activitatea la data aplicării pedepsei contractul de muncă se
suspendă, iar în cazul în care pedeapsa se execută în altă unitate decât aceea în care condamnatul
îşi desfăşoară activitatea la data aplicării pedepsei, contractul de muncă încheiat încetează,
pedeapsa executându-se fără a se încheia un contract de muncă.
Revocarea executării pedepsei la locul de muncă poate fi dispusă obligatoriu sau
facultativ. Este obligatorie în două situații:
- Atunci când, în timpul executării pedepsei la locul de muncă, condamnatul săvârşeşte o nouă
infracțiune intenţionată.
- Atunci când, în timpul executării pedepsei, condamnatul îşi pierde în întregime capacitatea de
muncă.

Este facultativă în două situații:

- Atunci când condamnatul săvârșește, în timpul executării pedepsei, o infracțiune din culpă.
-Atunci când conduita condamnatului este necorespunzatoare în timpul executării pedepsei,
adică se sustrage de la prestarea muncii, își execută în mod necorespunzător obligațiile la locul
de muncă sau nu respectă măsurile de supraveghere sau obligațiile impuse pe durata executării
pedepsei. Indiferent de tipul revocării, obligatorie sau facultativă, pedeapsa se execută prin
privare de libertate. Anularea executarii pedepsei la locul de muncă se dispune atunci când, în
timpul executării, se constată că cel condamnat mai săvârșise o infracțiune anterior dispunerii
executării la locul de muncă. În caz de anulare, pedeapsa rezultantă se va calcula potrivit
regulilor de la concurs, recidivă sau pluralitate intermediară. Încetarea executării pedepsei la
locul de muncă se dipune dacă sunt îndeplinite condițiile:
- Condamnatul a executat cel puțin 2/3 din durata pedepsei.
- Inculpatul să fi fost disciplinat, stăruitor în muncă și să fi dat dovezi temeinice de
îndreptare. În urma îndeplinirii acestor condiții instanța dispune încetarea executării pedepsei la

37
locul de muncă. Pedeapsa se va considera în întregime executată dacă în intervalul de timp dintre
încetarea executării și împlinirea duratei pedepsei condamnatul nu săvârșește o nouă infracțiune.
Dacă, totuși, inculpatul săvârșește o altă infracțiune, se va revoca încetarea și, după caz, se va
revoca obligatoriu sau facultativ și executarea pedepsei la locul de muncă.66

II.3.LIBERAREA CONDIȚIONATĂ

Cuantumul de pedeapsă care trebuie executat pentru acordarea libertăţii condiţionate este
mai redus în cazul infractorilor minori decât a celor majori. Legea prevede în art. 60 alin. 2 că cei
condamnaţi în timpul minorităţii cînd ajung la vârsta de 18 ani pot fi liberaţi condiţionat după
executarea unei treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani şi a unei
jumătăţi dacă închisoarea este mai mare de 10 ani dacă îndeplinesc şi celelalte condiţii prevăzute
în art. 59 alin. 1. În cazul infracţiunilor din culpă pot fi eliberaţi condiţionat dacă au executat o
pătrime când pedeapsa închisorii nu depăşeşte 10 ani și o treime în cazul închisorii mai mari de
10 ani.67

SECȚIUNEA III. PARTICULARITĂȚI LA NIVELUL UNOR CAUZE CARE

ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ SAU EXECUTAREA PEDEPSEI

Referitor la aceste cauze, există anumite particularităţi care se referă anume la minori.
Astfel, în art. 119 alin. (3) Cod penal se precizează că amnistia nu are efecte asupra măsurilor
educative, deci aceasta produce efecte diferite în funcţie de natura sancţiunilor ce le pot fi
aplicate minorilor. În consecinţă, măsurile educative se execută.
De asemenea, prescripţia răspunderii penale a minorilor are, sub aspectul termenelor,
o reglementare specială. Din conţinutul art. 129 Cod penal reiese că aceste termene se reduc la
jumătate, reducere ce se aplică la termenul de prescripţie stabilit în raport cu pedeapsa prevăzută

66
Gh. Ivan, op. cit., p. 189
67
M. Zolyneak, M.I. Michinici, op. cit., p. 368

38
de lege pentru infracţiunea comisă.68 Termenele de prescripţie pentru minori sunt reduse la
jumătate atât în ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale, cât şi în ceea ce priveşte
prescripţia executării penale. Primele încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii, pentru
infracţiunea continuă termenul curge din momentul epuizării, în cazul infracţiunilor continuate,
de la data comiterii ultimului act ce intră în conţinutul acesteia iar în cazul infracţiunilor
progresive şi de obicei din momentul producerii ultimului rezultat. Pentru infracţiunile săvârşite
în concurs real, termenul curge separat pentru fiecare infracţiune, iar în caz de concurs ideal, de
la data comiterii acţiunii sau inacţiunii infracţionale.69
Cu privire la pedepsele cu suspendare condiţionată aplicate minorilor, în ceea ce priveşte
graţierea condiţionată a acestei pedepse se cunoaşte faptul că aceasta nu va înlătura obligaţiile
speciale ale minorului şi nici măsurile de supraveghere. Conţinutul şi finalitatea acestor măsuri
de supraveghere impuse pe durata minorităţii, care deşi însoţesc o pedeapsă cu închisoarea, sunt
de esenţa măsurilor educative, au condus la instituirea în art 120 alin. ultim Cod penal a regulii
că măsurile educative nu se graţiază.
Neîndeplinirea obligaţiilor referitoare la comportare nu atrage revocarea graţierii. Aceasta
intervine numai în situaţia în care condamnatul săvârşeşte o nouă infracţiune iar graţierea
condiţionată încă nu este definitivă.70

68
Dana Ţiţian, op. cit., p.167
69
Maria-Crina Kmen, R. Raţă, op. cit, p.115-116
70
Iancu Mândru, Amnistia şi graţierea, Ed. ALL Educational, Bucureşti, 1998, p. 306

39
 CAPITOLUL III. SANCȚIONAREA INFRACTORILOR MINORI ÎN
PERSPECTIVĂ LEGISLATIVĂ. ELEMENTE DE DREPT PENAL
COMPARAT

SECTIUNEA I. SANCȚIONAREA INFRACTORILOR MINORI ÎN NOUL COD

PENAL ADOPTAT PRIN LEGEA NR. 286/2009

Conţinutul noului Cod penal al României a fost adoptat prin Legea nr. 286/2009 şi
va intra in vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia71.
Elaborarea unui nou Cod penal s-a dovedit necesară pentru a se putea răspunde cerințelor
procesului de monitorizare al Comisiei Europene. Noul Cod penal preia elementele ce pot fi
menținute din Codul penal în vigoare și din Legea nr. 301/2004 și le integrează pe baza unei
71
Codul penal din 17 iulie 2009 (Codul penal din 2009 al României) publicat în M. Of. Nr. 510 din 24 iulie 2009

40
concepții unitare alături de elemente preluate din alte sisteme de referință dar și din
reglementările adoptate la nivelul Uniunii Europene pentru realizarea spațiului de libertate,
securitate și justiție.72
De asemenea, s-a urmărit pe de o parte, valorificarea tradiției legislației penale române,
iar pe de altă parte racordarea la curentele de reglementare actuale ale unor sisteme juridice de
referință în dreptul penal european. Aceste două direcții avute în vedere au putut fi conciliate
tocmai prin analiza atentă a evoluției legislației penale române. Astfel, în valorificarea tradiției
legislației penale române s-a pornit de la prevederile Codului penal din 1936, multe dintre ele
menținute și de Codul penal în vigoare. Codul din 1936 a avut două surse de inspirație principale
– codul penal italian și codul penal din Transilvania (de inspirație austriacă). În același timp, este
o realitate că, în prezent, reglementările penale cu cea mai mare influență în dreptul european
aparțin în continuare spațiului german și italian. Convergența reglementărilor propuse cu cele din
aceste legislații, și cu cele pe care ele le-au inspirit (dreptul spaniel, elvețian portughez), a permis
valorificarea creativă a tradiției naționale concomitent cu realizarea unor reglementări racordate
la tendințele actuale ale dreptului penal european. Fidelitatea față de tradiția italo-germană nu
presupune însă preluarea unor dispoziții din aceste legislații în forma în care ele se regăseau la
momentul elaborării Codului penal din 1936, ci, dimpotrivă luarea în considerare a evoluțiilor
intervenite în aceste sisteme, a teoriilor și reglementărilor modern dezvoltate între timp.
Pentru toate aceste considerente, membrii comisiei nu s-au raliat opțiunii comisiei de
elaborare a Legii nr. 301/2004, care a adoptat modelul francez (abandonat de legiuitorul nostru
penal în 1936) ca principală sursă de inspitație pentru reglementările nou introduse. Această
orientare de elaborare a proiectului nu a presupus însă în nici un caz ignorarea soluțiilor adoptate
de alte sisteme europene, cum este cazul dreptului francez, belgian, olandez sau cel al unora
dintre țările scandinave.
Noul cod penal urmărește îndeplinirea următoarelor obiective:
1) crearea unui cadru legislative coerent în materie penală, cu evitarea suprapunerilor
inutile de norme în vigoare existente în actualul Cod penal și în legile special;
2) simplificarea reglementărilor de drept substanțial, menită să faciliteze aplicarea lor
unitară și cu celeritate în activitatea organelor judiciare;

72
www. Eur Activ.ro

41
 3) asigurarea satisfacerii exigențelor decurgând din principiile fundamentale ale
dreptului penal consecrate de Constituție și de pactele și tratatele privitoare la
drepturile findamentale ale omului, la care România este parte;
4) transpunerea în cadrul legislativ penal național a reglementărilor adoptate la nivelul
Uniunii Europene;
5) armonizarea dreptului material roman cu sistemele celorlalte state membre ale
Uniunii Europene, ca o premisă a cooperării judiciare în materie penală bazată pe
recunoaștere și încredere reciprocă.
Prin atingerea obiectivelor menționate se va realiza racordarea legislației penale naționale
la exigențele contemporane ale principiilor fundamentale ale dreptului penal.73
În ceea ce privește reglementarea răspunderii penale a minorilor s-a urmărit
reformarea completă a sistemului existent în prezent.
Principala modificare susținută de o variantă inițială a noului Cod penal a fost reducerea
limitei de vârstă de la care este posibilă angajarea răspunderii penale a minorului, respectiv 13
ani.
Modificarea s-a impus în considerarea a cel puțin două elemente:
1) creșterea continuă în ultimii ani a numărului faptelor penale săvârșite de minori cu
vârsta sub 14 ani, aceștia ajungând nu de puține ori să comită fapte foarte grave sau să
fie atrași în activitatea grupurilor de criminalitate organizată tocmai în considerarea
imposibilității tragerii lor la răspundere penală;
2) datele statistice privid expertizele efectuate cu privire la existența discernământului în
cazul minorilor cu vârsta între 14 și 16 ani arată că în peste 90 % din cazuri s-a
stabilit că, de regulă, discernământul există anterior vâestei de 14 ani.
Această modificare nu a mai fost introdusă în cuprinsul Legii nr. 286/2009 însă s-a
menținut modificarea cu privire la renunțarea la dualitatea de sancțiuni consacrată astăzi de
Codul penal – pedepse și măsuri educative. Astfel s-a urmărit renunțarea completă la pedepse
în cazul minorului infractor și instituirea unui sistem sancționator bazat doar pe măsuri
educative, incluzând, bineînțeles, și măsuri educative privative de libertate.
Prin urmare, noul Cod penal, spre deosebire de Codul penal în vigoare, a consacrat un
sistem unic de sancţionare a minorului infractor prin dispoziţiile art. 114, cu denumirea

73
www.EuroAvocatura.ro

42
marginală „Consecinţele răspunderii penale”, constituit din măsuri educative. Potrivit acestui
text, faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se
ia o măsură educativă neprivativă de libertate sau o măsură privativă de libertate, în următoarele
cazuri:
a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost
executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care
este judecat;
b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea
de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.
Prin urmare, în concepţia noulul Cod penal, un minor infractor se sancţionează, de regulă,
cu o măsură educativă neprivativă de libertate, iar în mod excepţional, când recade în
infracţionalitate sau comite chiar pentru prima oară o infracţiune gravă sau deosebit de gravă,
faţă de acesta se ia o măsură educativă privativă de libertate.
La alegerea măsurii educative se ţine seama, mai întâi, de gravitatea infracţiunii săvârşite
ori dacă minorul se află la prima infracţiune, pentru ca instanţa să stabilească asupra categoriei
măsurii educative (neprivative ori privative de libertate) şi apoi va avea în vedere criteriile
generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art. 74, în alegerea corect a măsurii
educative.
În vederea efectuării evaluării minorului asupra elementelor ce definesc personalitatea
acestuia, instanţa va solicita serviciului de probaţiune întocmirea unui referat care va cuprinde şi
propuneri motivate referitoare la natura şi durata programelor de reintegrare socială pe care
minorul ar trebui sa le urmeze, precum şi la alte obligaţii ce pot fi impuse acestuia de către
instanţă.74

I.1. Regimul măsurilor educative neprivative de libertate

În capitolul II al Titlului V al Părţii generale a noului Cod penal se reglementează

fiecare măsură educativă neprivativă de libertate sub aspectul definirii, determinării
conţinutului şi duratei măsurii, cât şi al activităţilor ce se desfăşoară pe durata acesteia.

74
Ilie Pascu, op. cit., p.474

43
 Măsurile educative neprivative de libertate sunt: stagiul de formare civică,
supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână şi asistarea zilnică.
Regimul stagiului de formare civică este reglementat în mod asemănător cu prevederile
art 15-1 pct 6 din Ordonanţa franceză din 1945 iar celelalte măsuri sunt reglementate asemănător
cu reglementarea din Legea spaniolă nr. 5/2000.75
Stagiul de formare civică constă în obligaţia minorului de a particupa la un program cu
o durată de cel mult 4 luni, pentru a-l ajuta să înţeleagă consecinţele legale şi sociale la care se
expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul
său pe viitor. Toate activităţile ce se desfăşoară pe durata cursului de formare civică sunt
coordonate de serviciul de probaţiune şi nu afectează programul şcolar sau profesional al
minorului.
Supravegherea, ca măsură educativă, constă în controlarea minorului în cadrul
programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două şi şase luni, pentru a asigura participarea
la cursuri şcolare sau de formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi sau
intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare a acestuia.
Din examinarea conţinutului acestei măsuri educative se desprinde faptul că serviciul de
probaţiune nu se impică direct în realizarea activităţilor din programul minorului, ci are rolul
numai de a monitoriza modul în care acesta îşi respectă programul obişnuit.
Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână constă în obligaţia minorului,
executată sub coordonarea serviciului de probaţiune, de a nu părăsi locuinţa în zilele de sâmbătă
şi duminică, pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această
perioadă, are obligaţia de a participa la anumite activităţi impuse de instanţă.76
Asistarea zilnică constă în obligaţia minorului de a respecta un program stabilit de
serviciul de probaţiune, care conţine orarul şi condiţiile de desfăşurare a activităţilor, precum şi
interdicţiile impuse minorului. Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o durată cuprinsă între
3 şi 6 luni. De asemenea, ea presupune o intervenţie activă a serviciului de probaţiune, care
întocmeşte programul zilnic al minorului, incluzând în acest program – alături de elementele
obişnuite (de pildă, frecventarea cursurilor) şi pe cele impuse de instanţă – orice activitate
necesară realizării scopului măsurii educative.

75
Mihai Adrian Hotca, Noul Cod penal şi Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.132
76
Ilie Pascu, op. cit, p.475

44
 Pe durata executării măsurilor neprivative de libertate, instanţa poate impune
minorului una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau profesională;
b) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita teritorială stabilită de
instanţă;
c) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori alte
adunări publice, stabilite de instanţă;
d) să nu se apropie sau să nu comunice cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia,
cu participanţii la săvârşirea infracţiunii ori cu alte persoane stabilite de instanţă;
e) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta;
f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.
Supravegherea executării obligaţiilor impuse de instanţă se face sub coordonarea
serviciului de probaţiune. Pe durata executării măsurii educative neprivative de libertate,
serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa dacă:
a) au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie
încetarea executării unora dintre acestea;
b) persoana supravegheată nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative sau nu
execută în condiţiile stabilite obligaţiile ce îi revin.
Dacă pe parcursul supravegherii au intervenit motive care justifică impunerea unor
obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, instanţa dispune
modificarea în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate şanse mai mari de
îndreptare. Instanţa dispune încetarea unora dintre obligaţiile pe care le-a impus când apreciază
că menţinerea acestora nu mai este necesară.
De asemenea, sunt reglementate două situaţii când instanţa dispune prelungirea sau
înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate. Prima situaţie, când minorul, nu
respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse. În
această situaţie, instanţa dispune:
a) prelungirea măsurii educative, fără a putea depăşi maximul prevăzut de lege pentru
aceasta;
b) înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai
severă;

45
 c) înlocuirea măsurii luate cu internarea într-un centru educativ,în cazul în care, iniţial,
s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă. Pe durata sa
maximă;
d) înlocuirea măsurii educative neprivative de libertate cu măsura internării într-un
centru educativ, în cazurile prevăzute la lit. a) şi lit. b), dacă nici de această dată nu au
fost respectate condiţiile de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse.77
A doua situaţie este cea când minorul aflat în executarea unei măsuri educative
neprivative de libertate săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o nouă sau este
judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior. În această situaţie instanţa dipune:
a) prelungirea măsurii educative luate iniţial, fără a depăşi maximul prevăzut de lege
pentru aceasta;
b) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate
mai severă;
c) înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de libertate.78
I.2. Regimul măsurilor educative privative de libertate

În capitolul III al Titlului V al Părţii generale sunt reglementate cele două măsuri
educative privative de libertate sub aspectul definirii, duratei, înlocuirii şi liberării minorului din
centrul educativ sau din centrul de detentie.
Noul cod penal cuprinde două măsuri educative privative de libertate, şi anume
internarea într-un centru educativ pe o durată de la unu la 3 ani şi internarea într-un centru
de detenţie, pe o durată de la 2 la 5 ani sau, în mod excepţional, de la 5 la 15 ani.79

Internarea intr-un centru educativ. Măsura educativă a internării într-un centru

educativ constă în internarea într-o instituţie specializată în recuperarea minorului, unde va urma
un program de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum şi
programe de reintegrare socială. Instanţa dispune această măsură educativă pe o durată cuprinsă
între unul şi 3 ani.

77
Codul penal din 17 iulie 2009 (Codul penal din 2009 al României). publicat în M. Of. Nr. 510 din 24 iulie 2009
78
Ilie Pascu, op. cit., p.476
79
Mihai Adrian Hotca, op. cit.,p. 133

46
 Dacă în perioada internării minorul săvâşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o
infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa poate menşine măsura internării într+un centru
educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăşi maximul prevăzut de lege (3 ani), sau o poate
înlocui cu măsura internării într-un centru de detenţie.
În ipoteza în care minorul, pe durata internării, a dovedit interes constant pentru însuşirea
cunoştinţelor şcolare şi a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea
a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa poate dispune fie înlocuirea internării cu
măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu
mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani; în ambele cazuri,
instanţa impune respectarea uneia sau a mai multora dintre obligaţiile prevăzute în art.121, până
la împlinirea duratei măsurii internării.
Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii asistării
zilnice sau obligaţiilor impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi dispune
executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru educativ.
În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracţiuni de către o
persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării
într-un centru educativ cu măsura asistării zilnice, instanţa revine asupra înlocuirii şi dispune fie
executarea restului rămas din durata măsurii internării iniţiale, cu posibilitatea prelungirii duratei
acesteia până la maximul prevăzut de lege, fie internarea într-un centru de detenţie.80

Internarea într-un centru de detenţie. Măsura educativă a internării într-un centru de

detenţie constă în internarea într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, cu regim de
pază şi supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum şi
programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale. Internarea într-
un centru de detenţie se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, afară de cazul în care
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 20 de ani sau mai mare ori
detenţiunea pe viaţă, când internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani.
Dacă pe perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru
o infracţiune săvârşită anterior, instanţa prelungeşte durata internării, fără a depăşi maximul
prevăzut de lege. În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru

80
Ilie Pascu, op. cit., p.477

47
însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente în vederea reintegrării
sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa poate dispune fie
înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice, fie liberarea din centrul de detenţie,
dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani. Odată cu înlocuirea sau liberarea, instanţa
impune respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute în art. 121, până la
împlinirea duratei măsurii internării.
În varianta în care minorul nu respectă, cu rea credinţă, condiţiile de executare a măsurii
asistării zilnice sau obligaţiile impuse ori săvârşeşte o nouă infracţiune, instanţa revine asupra
înlocuirii măsurii sau a liberării, urmând ca persoana să execute măsura internării într-un centru
de detenţie sau să prelungească durata acestei măsuri.
Pentru determinarea legii penale mai favorabile, în cazul succesiunii legale
determinate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, trebuie mai întâi stabilit dacă, în raport de
legea anterioară, luând în considerare criteriile de individualizare a sancţiunilor, este necesară
sau nu aplicarea unei pedepse, deoarece, dacă răspunsul este afirmativ, legea mai favorabilă va fi
noul Cod penal. Dacă răspunsul la întrebarea de mai sus este negativ, legea penală mai favorabilă
este legea veche, deoarece măsurile educative care au corespondent presupun un regim mai
blând, iar cele care nu au corespondent (de pildă, mustrarea) sunt evident mai severe decât
măsurile educative prevăzute de noul Cod penal.81

SECȚIUNEA II. ELEMENTE DE DREPT PENAL COMPARAT

II.1 Cadru general

Evoluţia delincvenţei juvenile în societatea contemporană, chiar cu unele deosebiri de la

o ţară la alta, prin frecvenţă, tendinţe şi forme de manifestare, continuă menţină în stare de alertă
cele mai avizate organisme internaţionale, îndeosebi Organizaţia Naţiunilor Unite, iar pe
continentul nostru, Consiliul Europei. Criminalitatea juvenilă suscită interesul nu numai al
specialiştilor în materie de educaţie şi ocrotire, dar şi al celor din sfera dreptului penal, a

81
Mihai Adrian Hotca, op. cit., p.133

48
criminologiei, sociologiei, filozofiei, biologiei, de asemenea, ea stă în atenţia a numeroase
organizaţii guvernamentale şi nonguvernamentale, ca şi în preocupările unor persoane cu
iniţiative particulare de interes umanitar.
Consiliul Europei, cel de-al doilea organism internaţional care se implică activ în
problemele delincvenţei juvenile datează din 1949 şi îşi are sediul la Strasburg.
Consiliul Europei a iniţiat numeroase cercetări criminologice şi sociologice privind
delincvenţa, mai cu seamă în rândul minorilor şi tinerilor care provin din familii de emigranţi sau
din populaţia autohtonă minoritară acolo unde acestea constituie o populaţie compactă, cum sunt
zonele sărace ale marilor oraşe din lumea occidentală.
Regulile care orientează actualmente legislaţia şi practica în domeniul delincvenţei
juvenile, în cele mai multe state membre, au la bază principiile politicii penale ale Consiliului
Europei şi anume: prioritatea absolută a prevenirii, reducerea intervenţiei justiţiei penale şi
necesitatea participării comunităţii la politica criminală.
Un loc important în orientările de principiu ale Consilului Europei îl ocupă ideea
depenalizării unor fapte săvârşite de minori, precum şi ideea evitării pe cât posibil a
procedurii judiciare pentru sancţionarea faptelor comise de minori.82

În ceea ce priveşte angajarea răspunderii penale, se observă că, potrivit reglementărilor

din domeniul penal, în majoritatea ţărilor există o perioadă de tranziţie, care marchează trecerea
de la incapacitatea penală la capacitatea penală absolută, perioadă în care infractorilor minori le
sunt aplicabile, cu prioritate, măsuri educative, corective.
Aceste măsuri sunt foarte variate şi, uneori, chiar incompatibile, de exemplu, într-o ţară,
amenda aplicată unui infractor minor este considerată ca o măsură educativă, iar în altă ţară, este
catalogată drept pedeapsă.
În Elveţia şi Suedia, minorul poate suporta rigorile legii de la vârsta de 7 ani, în
Anglia şi Ţara Galilor de la 10 ani, în Olanda de la 12 ani, în Scoţia de la 8 ani, în Grecia şi
Ungaria de la 12 ani, în Danemarca şi Germania de la 14 ani.
Cel mai adesea, minorilor infractori li se aplică procedura de drept comun începând
cu vârsta de 18 ani, situaţie susţinută şi de faptul că aceasta este vârsta de la care începe
majoratul în general.

82
Ortansa Brezeanu, op. cit., p. 69-81

49
 Trebuie făcută însă o precizare, şi anume că, dacă de la această vârstă se aplică regulile
de desfăşurarea procesului penal proprii dreptului comun, instanţele pot aplica, în unele cazuri,
sancţiuni specifice infractorului minor.
Astfel, dacă în Anglia aplicarea procedurii dreptului comun se face de la 17 ani, se pot
aplica sancţiuni specifice minorului până la 21 de ani.
În Grecia, pentru tinerii de până la 21 de ani se aplică pedepse diminuate, iar în Olanda şi
Germania, dacă personalitatea infractorului sau circumstanţele o cer, se aplică pedepsele
specifice minorilor.83
Faţă de reglementările existente, se poate concluziona că, în majoritatea statelor
angajarea răspunderii penale începe de la 14 ani, iar capacitatea penală deplină, de la 18
ani. În perioada dintre 14-18 ani, soluţionarea cauzelor cu minori se face după reguli
speciale, cu aplicarea sancţiunilor specifice.
Legislaţiile din Belgia şi Luxemburg, în principiu, nu prevăd posibilitatea aplicării unei
pedepse pentru faptele calificate ca infracţiuni comise de minorii până la 18 ani, pentru aceştia
instanţa aplicând doar măsuri educative.
Totuşi, Tribunalul pentru minori, în cazul minorului infractor care are vârsta între 16-18
ani, dacă consideră că faţă de fapta comisă şi persoana acestuia nu sunt suficiente numai măsurile
educative, poate trimite cauza pentru a fi soluţionată de instanţele de drept comun, care pot
aplica o pedeapsă. Aceste cazuri apar însă numai cu titlu de excepţie.
În Spania şi Portugalia, vârsta de la care infractoruli minor i se aplică prevederile
procesual penale ale dreptului comun este de 16 ani.
Până la acestă vârstă, cauzele sunt soluţionate, după regulile speciale, de Tribunale pentru
minori, care nu pot aplica decât măsuri educative.

În majoritatea ţărilor, în special în cele europene, soluţionarea cauzelor cu infractori

minori cade în competenţa unor instanţe speciale.
Aceste instanţe pot dispune măsuri de protecţie, măsuri educative faţă de minorul
periculos sau măsuri educative şi pedepse faţă de minorul infractor.
Totuşi, în cazul aplicării pedepselor, există prevederi speciale, care le diferenţiază de
cele pentru adulţi mai ales în ceea ce priveşte întinderea.

83
Maria Crina Kmen, Ruxandra Rață, op. cit., p. 187

50
 În Franţa, Ungaria, Italia, Spania, Polonia, Portugalia, pedepsele propriu-zise sunt
derivate din pedepsele pentru adulţi, în cazul minorilor acestea fiind reduse cu diferite
fracţiuni, de exemplu 1/2 din pedeapsa prevăzută pentru major în Franţa, 1/3 în Italia.
De asemenea, executarea pedepselor se face după reguli speciale, existând instituţii sau
secţii speciale, cu regim special pentru infractorii minori, preocupările pentru resocializarea
minorului fiind de o importanţă mai mare decât preocuparea pentru executarea pedepsei propriu
zise.84

II.2.SANCŢIONAREA INFRACTORULUI MINOR ÎN UNELE ŢĂRI ALE

UNIUNII EUROPENE
2.1 Sistemul de drept francez
Începând cu anul 1945 în Franţa este aplicabilă o justiţie distinctă pentru minori.
Justiţia franceză pentru minori cuprinde magistraţi specializaţi, jurisdicţii speciale şi servicii
educative şi funcţonează după reguli speciale, adaptate particularităţilor minorilor.
Originalitatea regulilor aplicabile minorilor explică faptul că acestea nu figurează în
Codul penal francez, al cărui articol 122-8 trimite la o lege specială. Este vorba de Ordonanţa
din 2 februarie 1954 referitoare la delincvenţa juvenilă. Ordonanţa a fost elaborată la
solicitarea rezistenţei franceze, care a descoperit numeroase cazuri de minori închişi în
penitenciarele de drept comun. A cest text, un veritabil cod al delincvenţei juvenile, a fost
modificat de-a lungul timpului de mai multe ori. Cele mai semnificative modificări au fost aduse
prin Legea din 4 februarie 1993 si Legea din 1 februarie 1994, care se referă la încredinţarea
minorilor. Textul suprimă competenţa tribunalelor civile în cauzele cu infractori minori.
Autorii de drept francez, între care Jean Cloude Soyer, profesor emerit la Universitatea
Pantheon- Assas din Paris şi membru în Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, consideră

84
Anastasiu Crișu, op. cit., p.172

51
că nu este de dorit să se aplice pedepse infractorilor minori şi preferă măsurile de asistenţă
educative.
În ceea ce priveşte procedura, necesitatea aplicării acestor măsuri cu caracter special a
impus crearea de jurisdicţii specializate. Pentru executarea acestor măsuri, reforma a impus
crearea de centre de reeducare, locuri speciale destinate să primească tineri delincvenţi, care au
înlocuit vechile colonii penitenciare.85
Minorul sub vârsta de 13 ani nu este considerat ca fiind responsabil din punct de vedere
penal. Legislaţia franceză stabileşte o prezumţie irefragabilă de iresponsabilitate.
Minorul delincvent cu vârstă cuprinsă între 13 şi 16 ani i se poate aplica fie o pedeapsă,
fie o măsură educativă. Totodată minorului cu vârstă cuprinsă între 13 şi 16 i se aplică reducerea
limitelor pedepsei după cum urmează: dacă este vorba de o pedeapsă temporară privativă de
libertate, maximul său se reduce la jumătate, iar în cazul închisorii pe viaţă maximul nu poate fi
mai mare de 20 de ani.
Minorul delincvent cu vârstă cuprinsă între 16 şi 18 ani este, în principiu, tratat la fel ca şi
minorul delincvent cu vârstă cuprinsă între 13 şi 16 ani, cu diferenţa că, dacă este condamnat la o
pedeapsă, legea prevede posibilitatea ca judecătorul să refuze motivat reducerea limitelor
pedepselor.
Doctrina penală franceză tratează răspunderea penală a minorilor în cadrul regulilor
speciale aplicabile răspunderii pentru anumite categorii de delincvenţi care, alături de cauzele
obiective şi subiective, fac parte din categoria cauzelor de înlăturare sau reducere a răspunderii
penale. Cauzele obiective sunt ordinea de drept, legitima apărare, starea de necesitate,
consimţământul victimei şi dispariţia infracţiunii, iar cauzele subiective sunt deviaţiile psihice şi
neuropsihice, constrângerea fizică şi morală şi eroarea de drept penal. Minoritatea este, aşadar, o
cauză prezumată de non-imputabilitate.86
Sistemul de drept francez sancţionează infractorul minor prin măsuri educative şi
libertatea sub supraveghere. Articolul 2 din Ordonanţa din 2 februarie 1945 dispune faptul că
jurisdicţiile pentru minori pronunţă, în funcţie de caz, măsurile de protecţie, de asistenţă, de
supraveghere, sau de educaţie pe care le consideră adecvate.

85
Ortansa Brezeanu, op. cit., p. 69-81
86
Maria Crina Kmen, Ruxandra Rată, op. cit., p.190

52
 Articolele 15 şi 16 din Ordonanţă precizează măsurile care se pot aplica. În primul rând,
apare menţionată lăsarea minorului în grija unei persoane care va fi însărcinată cu educarea
acestuia. Poate fi vorba de părinţi, tutore, un membru al familiei sau o persoană de încredere. O
altă măsură este plasamentul într-un institut abilitat, fie public, fie privat, de educare şi de
formare profesională. Măsura corespunde internării într-un centru de reeducare prevăzută
de textul Codului penal român actual. O altă măsură este lăsarea minorului în grija unei
instituţii care se numeşte Assistence de l’enfance. Plasamentul într-un internat adecvat este
măsura secifică minorilor cu vârste care nu depăşesc 13 ani. Măsura plasamentului într-o
instituţie publică corectivă este aplicabiă minorilor cu vârste cuprinse între 13 şi 18 ani dificil de
îndreptat.
Judecătorul pentru minori alege una dintre măsurile menţionate în funcţie de
oportunitatea uneia dintre acestea, şi nu în funcţie de natura sau de gravitatea infracţiunii.
Ca şi în dreptul penal român, durata măsurii nu poate depăşi momentul în care minorul ajunge la
vârsta de 18 ani. Articolul 16 bis al Ordonanţei din 2 februarie 1945 precizează faptul că minorul
poate fi plasat sub protecţie judiciară până la împlinirea vârstei de 20 de ani dacă acest lucru este
cerut de inserţia socială. Măsurile educative sunt susceptibile de a fi revăzute, dacă aceasta este
în interesul minorului.
Libertatea supravegheată constă în plasarea minorului sub supravegherea unui delegat
desemnat de judecător, care este însărcinat să exercite asupra minorului o acţiune educativă, un
control al condiţiilor sale de viaţă şi al conduitei sale precum şi o supraveghere a persoanelor
care îl au în grijă. Domeniul de aplicare a măsurii include toate ipotezele, fie că minorul i se
aplică o pedeapsă, fie că face obiectul unei măsuri educative. Delegatul va face rapoarte
judecătorului în caz de conduită necorespunzătoare sau de pericol moral pentru minori. Totodată
va semnala şi orice modificare a măsurilor de plasament sau de încredinţare care i se par utile.87
În Franţa există unele jurisdicţii penale de excepţie sau specializate. Acestea sunt
jurisdicţiile pentru minori, jurisdicţiile militare şi jurisdicţiile militare şi jurisdicţiile politice.
Jurisdicţiile specializate din domeniul minorilor delincvenţi sunt în număr de patru:
judecătorul pentru minori, Tribunalul pentru minori, Curtea cu juri pentru minori şi Camera
specială a Curţii de Apel.

87
Anastasiu Crișu, op. cit., p.172

53
 Judecătorul pentru minori este un personaj-cheie în cadrul justiţiei pentru minori. Este
un magistrat specializat ales în cadrul tribunalului, ţinând cont de interesul său pentru materia
delincvenţei juvenile şi de aptitudinile sale. Este delegat pentru cel puţin trei ani şi cumulează
atribuţii de instrucţie şi de judecată.. Atribuţiile de instrucţie nu există decât în materie de delicte
şi de contravenţii. Atribuţiile de judecată există doar în cazul infracţiunilor pe care judecătorul
le-a trecut prin procedura instrucţiei. În acest caz judecătorul nu poate lua decât măsurile
educative mai puţin grave. Nu poate pronunţa condamnarea penală şi nici o măsură
educativă care implică internarea minorului. Asemenea decizii nu pot fi luate decât de
Tribunalul pentru minori. Cu toate acestea, judecătorul pentru minori poate plasa minorul în
regim de libertate supravegheată. Aşadar, rolul judecătorului pentru minori este atât acela de a
acorda protecţie minorilor a căror sănătate, siguranţă sau moralitate este în pericol, cât şi de a
judeca infracţiunile comise de minori, cu excepţia celor mai grave infracţiuni care sunt judecate
de tribunale pentru minori sau de curţi cu juri pentru minori. Judecătorul pentru minori aplică cu
precădere măsurile educative şi lucrează în colaborare cu Serviciile de protecţie judiciară pentru
minori.
Tribunalul pentru minori este prezidat de un judecător pentru minori asistat de doi
asesori. Aceştia nu sunt magistraţi, sunt numiţi pe patru ani, trebuie să aibă cel puţin 30 de ani,
naţionalitate franceză şi un interes deosebit pentru delincvenţă juvenilă.
Procurorul general desemnează un magistrat din cadrul parchetului de pe lângă
tribunalul respectiv, special însărcinat în cazurile privind pe minori. Tribunalul are competenţa
de judecată limitată numai la contravenţii şi delicte comise de minori. Instanţa nu-şi poate
prelungi competenţa şi asupra unor fapte comise de majori.88
Curtea cu juraţi pentru minori este prezidată de un consilier de pe lângă Curtea de
Apel, ajutat de doi asesori, magistraţi de profesie, care trebuie să fie numiţi dintre judecătorii
pentru minorii din cadrul Curţii de Apel.
Competenţa curţii este limitată la crimele comise de minorii având vârsta între 16 -18 ani.
Instanţa îţi prelungeşte competenţa şi asupra infracţiunilor comise de majori împreună cu minori,
dacă camera de acuzare decide acest lucru.
Procedura de judecată este identică cu cea desfăşurată în faţa curţilor cu juraţi de drept
comun.
88
Maria Crina Kmen, Ruxandra Rată, op. cit., p.192

54
 2.2 Sistemul de drept german
În Germania, încă de la începutul secolului XX, s-a adoptat un regim special al
delincventului minor faţă de cel major. În Germania, regimul penal al minorilor este integrat într-
un ansamblu de acte normative care alcătuiesc un sistem complex de măsuri cu caracter
social-educativ şi de protecţie, în care aspectele represive constituie o excepţie cu reguli stabile
pentru o legislaţie bine diferenţiată şi adaptată specificului acestei grupe de vîrstă. În acest sens,
de menţionat că Germania este una din puţinele ţări din lume în care există o Lege privind
bunăstarea tineretului (Jugendwohlfahrtgesetz), care constituie un act de referinţă în domeniul
tratamentului social şi al măsurilor care trebuie luate în vederea asigurării unor condiţii normale
de viaţă copiilor şi tinerilor.
Regimul penal al minorului şi ,, tânărului adult” ( Herranwachsende) este prevăzut în Legea
tribunalului pentru tineret ( Jugendgerichtsgesetzbuch) din 1923 cu modificările ulterioare, care
se completează cu dispoziţiile Codului Penal. Germania este una din ţările care au o legislaţie
penală separată pentru minori în ceea ce priveşte partea generală.
Conform Codului Penal german, subiect al infracţiunii se consideră persoana care la
momentul comiterii faptei a atins vârsta de 14 ani şi este responsabilă. Conform Legii despre
judecătoriile pe cauzele minorilor (1953), se consideră minore persoane cele în vîrstă de 14-18
ani şi adolescente cele în vîrstă de 18-21 ani. Astfel, art. 3 al legii prevede: ,, Minorii sunt
supuşi răspunderii penale, dacă în timpul săvârşirii faptei erau conştienţi de urmările ce
vor surveni şi totuşi au acceptat survenirea lor”.
Minorul în vârstă de până la 14 ani este considerat iresponsabil şi faţă de el nu se poate lua
decât o măsură cu caracter social-educativ, de ocrotire şi asistenţă, a cărei executare este dată în
competenţa diferitor instituţii şi organisme autorizate sau înfiinţate de ,, oficiile de tineret” locale
(Jugendamnt). Minorul între 14 şi 18 ani este considerat răspunzător, dacă în momentul săvârşirii
faptei avea un nivel de dezvoltare moral şi intelectual care să-i permită să conştientizeze
caracterul ilicit al conduitei sale. Faţă de minorul pentru care se dovedeşte că nu are acest grad de
maturitate se pot lua numai măsuri cu caracter educativ şi de ocrotire. Cu alte cuvinte, minorul
între 14 şi 18 ani beneficiază de o prezumţie relativă de iresponsabilitate, care poate fi înlăturată
prin dovedirea maturităţii sale morale şi a capacităţii de înţelegere a caracterului ilicit al faptei
săvârşite. Acest lucru este binevenit deoarece sunt minori care se dezvoltă mai devreme, atât
fizic cât şi psihic, lucru care le permite să conştientizeze caracterul prejudiciabil al faptelor sale.

55
Faţă de minorul care a săvârşit o infracţiune se poate lua în principiu numai măsuri
educative. Atunci când acestea sunt considerate insuficiente, minorul este sancţionat cu
măsuri de corecţie sau cu o pedeapsă. Dacă judecătorul de minori consideră necesar, poate
dispune ca în locul măsurilor de corecţie sau a pedepsei, minorul să fie internat într-un spital de
psihiatrie sau într-o instituţie privativă de libertate.
Faţă de delincvenţii minori se pot lua, de asemenea anumite măsuri de siguranţă şi de
„îndreptare” cu caracter de prevenire, prevăzute de dreptul comun, şi anume, internarea într-un
spital de psihiatrie, trimiterea într-o instituţie cu regim privativ de libertate sau supravegherea
conduitei, precum şi retragerea permisului de a exercita o anumită îndeletnicire, cum ar fi, de
pildă, conducerea unui vehicul.
Măsurile de siguranţă pot rămâne în vigoare şi după împlinirea majoratului. De asemenea,
judecătorul poate dispune faţă de delincventul minor mai multe măsuri educative sau de corecţie,
precum şi măsuri educative asociate cu măsuri coercitive. Arestul pentru minori nu poate fi
cumulat cu măsura educativă a asistenţei educative. Ca măsuri educative se aplică ,,îndrumări de
comportare”- sunt nişte indicaţii şi interdicţii dispuse de judecătorul de minori cu privire la
modul cum trebuie să fie organizată viaţa minorului şi să se desfăşoare educaţia lui, ,,asistenţa
educativă şi plasamentul pentru îngrijire”.89
Atunci cînd judecătorul consideră că măsurile educative şi cele coercitive nu sunt de
ajuns se aplică pedeapsa cu închisoarea. Pedeapsa cu închisoarea poate fi pe o perioadă
determinată sau nedeterminată. În cazul pedepselor privative de libertate cu o durată
determinată, termenul minim este de 6 luni, iar cel maxim de 5 ani. Dacă pentru infracţiunea
săvârşită legea penală prevede o pedeapsă mai mare de 10 ani, atunci pedeapsa maximă la care
minorul poate fi condamnat este de 10 ani. Pedeapsa pe o durată nedeterminată nu poate depăşi 4
ani, stabilindu-se în momentul pronunţării şi durata sa minimă. Intervalul dintre limitele pedepsei
nu poate fi mai mic de doi ani. Pedeapsa pe o durată nedeterminată poate fi prelungită sau redusă
de instanţa de judecată în timpul executării sau poate fi transformată în pedeapsă pe o durată
determinată. Legea instanţelor pentru minori prevede în mod distinct pentru această categorie de
făptuitori posibilitatea “suspendării executării cu punerea sub supraveghere” şi “suspendarea
pronunţării hotărârii cu punerea sub supraveghere” a minorului. Suspendarea executării cu
punerea sub supraveghere se poate dispune în cazul în care pedeapsa pronunţată nu depăşeşte un

89
Anastasiu Crișu, op. cit.., p.172

56
an şi dacă judecătorul apreciază că judecarea cauzei şi aplicarea pedepsei constituie un
avertisment care face ca executarea sancţiunii de către minor să fie necesară. O altă posibilitate
este suspendarea pronunţării hotărârii cu punerea sub supraveghere.
Judecătorul poate amâna pronunţarea hotărârii, dacă nu are certitudinea că pedeapsa
constituie mijlocul cel mai eficace de îndreptare a conduitei minorului. În acest caz, el dispune
punerea minorului sub supraveghere pe o perioadă de minimum 1 an şi de maximum 2 ani,
stabilind reguli de comportare a minorului şi o serie de obligaţii pe care acesta trebuie să le
execute. Instanţele pentru minori sunt: judecătorul de minori, Curtea de Juri pentru minori şi
Camera Penală pentru Minori. Pe lângă fiecare dintre aceste ultimele două instanţe funcţionează
procurori pentru minori. Curtea de Juri este formată dintr-un judecător pentru minori, ca
preşedinte, şi doi asesori (juraţi), care trebuie să fie un bărbat şi o femeie. Camera Penală pentru
Minori este formată din 3 judecători de profesie şi 2 asesori (juraţi). Asesorii sunt aleşi de
instanţă pentru o perioadă de 4 ani, din listele de asesori propuşi de consiliile locale pentru
bunăstarea tineretului. Şedinţele de judecată nu sunt publice şi se desfăşoară, de regulă, în clădiri
separate de cele în care sunt judecaţi infractorii majori.
Este salutabilă hotărârea legiuitorului german de a aplica faţă de minorul care a săvârşit o
infracţiune doar măsuri educative, precum şi de a structura măsurile luate faţă de minori în
măsuri educative, de corecţie şi pedepse.90

2.3. Sistemul de drept italian

Tribunalul pentru minori este o jurisdicţie separată, distinctă de cea a tribunalului de
drept comun. Competenţa sa se extinde la nivelul circumscripţiei teritoriale a unei curţi de apel.
Tribunalul este compus dintr-un judecător al curţii de apel, în calitate de preşedinte, dintr-un
magistrat al tribunalului şi doi experţi (o femeie şi doi bărbaţi). Cei doi experţi trebuie să
îndeplinească condiţiile prevăzute de lege şi li se conferă titlul de judecători onorari (plătiţi). Ei
sunt numiţi de Preşedintele Republicii, la propunerea ministrului justiţiei, pe o perioadă de trei
ani.
Competenţa materială a tribunalului minor este determinată de lege în funcţie de natura
cauzelor. Înfiinţarea unor asemenea tribunale a fost destinată ocrotirii minorilor prin formarea
unor instanţe specializate. Astfel, în materie civilă, tribunalele pentru minori judecă cauzele
90
Dumitru Gheorghe, Aspecte procedurale specifice judecării cauzelor cu infractori minori, Analele facultății de
științe juridice, Anul II, nr 2(4)-iunie 2005

57
privitoare la adopţii, încredinţarea minorilor și exercitarea autorităţii părinteşti, la interdicţia şi
incapacitatea minorului. În materie penală, tribunalul este competent pentru toate
infracţiunile comise de către minori.
Deciziile tribunalului pentru minori pot fi atacate cu apel la o secţie specială a curţii de
apel.
2.4. Sistemul de drept portughez
Tribunalele pentru minori sunt competente să ia unele măsuri pentru ocrotirea unor
minori care se află în situaţii deosebite. Această instanţă are funcţii evidente de ocrotire a
minorilor aflaţi în dificultate.
Legea are în vedere, în primul rând, acei minori care au împlinit vârsta de 12 ani, fără
a o depăşi pe cea de 14 ani. Intră sub incidenţa măsurilor educative vizate de lege acei minori
care au dovedit dificultăţi de adaptare la o viaţă socială normală, cei care practică cerşetoria,
prostituţia, vagabondajul, abuzul de băuturi alcoolice sau recurg la folosirea ilicită a drogurilor;
sunt subiecţi ai unor fapte calificate de lege ca infracţiuni sau contravenţii.
Competenţa tribunalului pentru minori se extinde şi asupra minorilor care nu au împlinit
vârsta de 12 ani, dar numai în condiţiile în care părinţii sau reprezentanţii legali ai acestora nu
acceptă intervenţia organelor tutelare sau de reeducare oficiale.
Judecarea cauzelor menţionate mai sus se face, de regulă, de către un singur judecător.

2.5. Sistemul de drept spaniol

În fiecare provincie există Judecătorii de supraveghere penitenciară. Competenţa lor
este concentrată asupra materiei executării pedepselor privative de libertate şi măsurilor de
securitate, controlului jurisdicţional al puterii disciplinare a autorităţii penitenciare, apărării
drepturilor şi beneficiilor acordate de lege deţinuţilor.
În fine, menţionăm şi existenţa în fiecare provincie a uneia sau a mai multor judecătorii
pentru minori. Ele au sediul în capitala provinciei. În funcţie de necesităţi, se pot organiza
asemenea instanţe şi în alte localităţi. Competenţa judecătorilor pentru minori se extinde asupra
faptelor calificate de lege ca infracţiuni sau contravenţii, precum şi asupra altor cauze expres
determinate de lege săvârşite de către minori.

2.6. Sistemul de drept maghiar

58
 Codul penal maghiar conţine referiri exprese la minorii infractori. Capitolul al II-lea se
referă la Cauzele de împedicare a tragerii la răspundere penală. Potrivit legii penale maghiare, nu
poate fi pedepsit cel care nu a împlinit vârsta de 14 ani. Dacă făptuitorul, datorită stării psihice,
are o posibilitate redusă de a-şi da seama de consecinţele faptelor sale, pedeapsa poate fi atenuată
fără limită. Este de observat că legea penală maghiară consideră drept cauze care exclud
pedeapsa acele cauze pe care legiuitorul român le consideră cauze care înlătură caracterul penal
al faptei. Codul penal maghiar prevede sancţiunea zilelor amendă pentru infractorul minor.

CAP.IV. CONCLUZII SI PROPUNERE DE LEGE FERENDA

Plecam de la convingerea ca moralitatea nu se poate edifica si mentine in absenta

relationarii optime cu membrii familiei. Discutiile individuale cu minorii delincventi au relevat
carente serioase in modul de a intelege universul familial, responsabilitatile ce decurg din pozitia
ocupata in sanul ei, de fiu sau fiica, si modul de realizare a intereselor si aspiratiilor familiei
privita ca un grup unitar91.
Destul de multi copii declara ca “parintii i-au dezamagit deseori”.
Acest lucru releva o convingere larg raspandita in randul subiectilor potrivit careia
familia de origine poarta o vina insemnata in evolutia lor ca infractori. “Dezamagirea” apare in
special la debutul infractional. Pierderea increderii in parinti, aprecierea lor negativa, tensiunile
intretinute mai ales de acestia sau chiar descoperirea unor conduite infractionale la parinti au
marcat adanc, la timpul respectiv mentalitatea despre oameni, cinste, drepturi, libertate, etc.
Se confirma un fapt unanim acceptat: parintii inceteaza sa mai fie surse de influenta
pentru copii atunci cand copii constata ca ei nu mai progreseaza sub aspect uman. Perceperea
stagnarii accentueaza decalajul dintre copii si parinti, iar devalorizarea membrilor familiei si a
vietii familiale se extinde si la raporturile extrafamiliale.

91
Gheorghe Florian, Psihologia Penitenciara – Studii si cercetari, Editura Oscar Print,Bucuresti,1996 P.
18

59
 De multe ori actele infractionale ale copiilor fac trimiteri precise si masive spre carentele
familiei, spre incapacitatea sa psihologica, pedagogica si morala, raspunzatoare pentru inadaptari
si tulburari diverse.
Se constata anumite diferente intre modurile cum percep parintii de baieti, respectiv de
fete aceeasi infractiune. De exemplu pentru furt, atitudinea familiei este in general mai suportiva
fata de fata care a gresit.
Nu de putine ori , parintii minorilor delincventi care au primit o masura educativa raman
cu indoieli in ceea ce priveste obiectivitatea aplicarii legii. Sentimentul de nedreptate si
de injustitie pe care-l incearca acesti parinti apare ca urmare a incercarii de a transfera sursa
de frustrare apre alte persoane.Avand in vedere ca o constiinta morala are intre elementele
centrale normele morale, am investigat atitudinea minorilor care au savarsit diferita fapte
prevazute de legea penala, fata de normalitatea oficiala.
Am constatat atat o atitudine gresita a notiunii de “comportamentnormal”, cat si a celei
de “libertate a persoanei”, in cazul copiilor care au savarsit o fapta penala grava, pentru care au
primit masura educativa de libertate supravegheata sub supravegherea deosebita a serviciului
public specializat sau intr-un centru de reeducare. Pentru acesti copii comportarea este in functie
de situatia in care se gasesc.
Desi in procente destul de mici, acesti copii apreciaza ca se poate trai si fara legi, crezand
ca normele de comportare civilizata le ingradesc libertatea. In legatura cu modul in care acesti
copii inteleg “libertatea”, ea este confundata cu libertatea de miscare sau dispunerea de sine dupa
bunul plac. Orice constrangere este interpretata de majoritatea acestor copii ca atingandu-le
libertatea, chiar daca aceasta constrangere este orientata pozitiv, in sensul indreptarii
comportamentului deviant.
In cadrul interviurilor asistent social – copil delincvent care a savarsit o fapta penala de
gravitate medie si peste medie, se constata ca acestia din urma sesizeaza mai ales rolul libertatii
in “a face orice’ si mai putin faptul ca aceasta sa fie o conditie a dezvoltarii plenare a capacitatii
lor creatoare.
La copiii mici infractori (7 – 14ani) comportamentul are anumite caracteristici specifice:
irationalitate sau rationalitate redusa, sugestibilitate, vointa maleabila, teama de pedeapsa sau de
privare afectiva, teama de interdictii. Agresivitatea se declanseaza usor la aceasta varsta.
Minciuna poate fi agresiva. Uneori se manifesta tendinta de a parasi familia – apar primele

60
semne ale vagabondajului. Fuga de acasa poate fi consecinta unei situatii scolare precare,
relatiilor tensionate de familie, etc.
In jurul varstei de 7 –8 ani, piromania poate fi considerata o manifestare predelictuala
relativ frecventa. Tuburarile de comportament par sa aiba cea mai mare frecventa intre 14 si 16
ani. Dupa varsta de 16 ani tulburarile se atenueaza. La cei la care deprinderile si atitudinile
sociale nu se restructureaza, la care nu are loc o crestere a spiritului critic si autocritic, tulburarile
de comportament s intensifica si se diversifica (minciuna devine subtila, furtul nu mia este
rezultatul spiritului de aventura, se nasc acte de huliganism, se structureaza conduite sexuale
deviante, inadaptarea scolara este legata de influenta strazii, a bandelor).
Minorii intre 16 si 18 ani care au savarsit infractiuni se pot clasifica in doua categorii: o
categorie la care le este tema sa se identifice cu adevaratii infractori – “predelincventii” si o
categorie care se considera stabila, ca si cum delincventa ar fi o “meserie” – ‘delincventii” carora
atitudinea antisociala le-a monopolizat conduita.
In ceea ce priveste atitudinea fata de viitor a copiilor delincventi, aceasta este diferita in
functie de trasaturile personale, mediul familial din care provin, faptele savarsite, anturajul sau
lipsa anturajului :
Copiii care au savarsit fapte minore, sub influenta spiritului de aventura, fapte care
reprezinta un incident in viata lor si ai caror parinti sunt alarmati de situatie si sunt dispusi sa
intareasca supravegherea , regreta sincer fapta savarsita si sunt hotarati sa nu mai savarseaca
astfel de actiuni.
Copiii care au savarsit fapte de gravitate medie: sustragerea unor cecuri pentru alocatii de
stat din cancelaria scolii; furtul unor bunuri materiale de tipul: dulciuri, tigari, racoritoare din
magazine sau chioscuri – cu recuperarea totala sau partiala a acestor bunuri; ajung sa
constientizeze gravitatea faptei lor, faptul ca au incalcat o prevedere legala si cu ajutorul
parintilor isi continua activitatea scolara si familiala in mod normal. Atitudinea fata de viitor se
caracterizeaza prin abordarea valorilor umane pozitive (munca, respectul pentru munca altora,
eforturi scolare, responsabilitati in cadrul familiei, societatii).
Copiii care au savarsit o fapta cu anumite implicatii sociale
negative: furtul unor sume semnificative de bani din buzunare, din case de bani, din case
particulare, cu distrugerea unor bunuri materiale de valoare; punerea in pericol a transportului
feroviar, rutier; sustragerea de la supravegherea ce se exercita asupra lor inauntrul termenului de

61
un an, de catre parinti si savarsirea unei alte fapte penale dar de gravitate mai mica. Acesti copii
au un comportament relativ rebel, greu controlabil, imprevizibil, pentru ei masura instituita se
constitue ca o ultima sansa de a-si modela comportamentul in stare de libertate supravegheata.
Atitudinea lor spre viitor este ambivalenta, osciland intre a respecta sau nu normele de conduita,
in functie de imprejurari, de impulsuri spontane. Valorile morale sunt destul de vagi, limita intre
bine si rau este neclara, ceea ce este clar pentru ei este ca alti adulti sau copii gresesc mai mult
decat ei si nu li se aplica nici o pedeapsa, concluzionand ca legea este relativa, nepedepsind pe
toti cei care o incalca.
Copiii care au savarsit o fapta grava prevazuta de legea penala: viol, perversiuni sexuale
cu discernamant, furturi de bunuri materiale si bani in valoare de zeci de milioane, furturi
repetate, vatamari corporale grave, cu pierderea functionalitatii normale sau cu pierderea
integritatii corporale. Acestia nu realizeaza, in general, gravitatea faptelor lor si asistati de
parinti, fac recurs in instanta la masura educativa de internare intr-un centru de reeducare.
Atitudinea lor fata de viitor este diferita, pentru unii centrul de reeducare reprezinta doar o
ruptura fata de familie, grupul de apartenenta dar ajunge apoi sa fie o doua casa unde invata in
continuare un comportament deviant (avatarurile acestei institutionalizari; pentru altii , centrul de
reeducare reprezinta un mijloc coercitiv, ca unica solutie a problemei lor, aici isi continua
pregatirea profesionala si isi interiorizeaza anumite norme dezirabile social, pe care le-a negat in
familie, scoala, societate.
In general, coordonatele determinante ale diseminarii violului sunt:
densitatea populatiei
nivelul de industrializare
compozitia etnica a populatiei
stare economica precara
raspandirea consumului de alcool
promiscuitatea
bolile psihice, etc.
In cazul delincventilor minori, cauzele determinante ale violului sunt:
compozitia etnica a populatiei
starea economica dificila a familiei
situatia educationala

62
 morala din familie
modelele parentale de comportament
tulburari psihice, etc.
Aceste elemente au o incidenta remarcabila in toate delictele sexuale.
La noi in tara s-a constatat ca tipul de cultura religioasa influenteaza pe minori in modul
de abrdare al vietii sexuale. Datorita unui grad relativ de libertate morala, s-au inregistrat multe
cazuri de violatori minori care au avut mai mult sau mai putin de a face cu religia protestanta.
Un alt factor care determina delictele sexuale este incidenta in comportamentul de
consum sexual si raspandirea teoriei maximului de placere.
Sexul castiga pondere in publicitate, sexualitatea transformandu-se intr-o tema
obsesionala, estompand in mod periculos frontiera dintre permis si nepermis.
Datorita mass-mediei si unei literaturi sexuale si pornografice de masa, forta normelor
prezentate de acestea creste si, cu o brutalitate mai mare, se impun atitudini comune. Castitatea si
virginitatea devin motive de ingrijorare si dispret, la care atenteaza violatorii, fie ei minori sau
majori.
Aceasta criza de febra sexuala a atins mai ales adolescentii. Delictele sexuale la copiii
mai mici de 15 ani s-au multiplicat mai mult decat la adulti.
Varsta victimelor atentatelor sexuale: majoritatea sunt copii mai mici de 13 ani, apoi
copii mai mici de 7 ani. Unele din aceste atentate sexuale asupra minorilor sunt realizate de
minori nesupravegheati, cu o conduita morala deviata, analfabeti sau cu probleme educationale,
cu Q.I. mediu sau slab, provenind din familii dezorganizate.
Daca partenerii suporta greu divortul, copiii devin adevarate victime. Avand in vedere ca
divortul emotional incepe cu mult inainte de desfasurarea divortului juridic, copilul este supus
rand pe rand, tensiunilor afective, conflictelor, agresiunilor fizice dintre parinti, abandonului
episodic, exceselor de sentimentalism din partea mamei sau a exceselor de “razbunare”, intrucat
copilul il reprezinta pe adversar.
Copilul se conflictualizeaza profund inainte de a trai evenimentul rupturii de fapt.
Reactiile copilului la forta de agresivitate a divortului sunt atat de ordin general cat si de ordin
particular, in functie de varsta la care survine divortul si de relatiile parintilor dupa divort.

63
 Varsta cea mai vulnerabila a divortului este intre 3 si 7 ani. Reactiile pe termen lung sau
dovedit daunatoare atat asupra formarii personalitatii cat si asupra echilibrului neuropsihic al
persoanei.
In general divortul creaza prin consecintele lui, perturbarea mecanismelor de aparare,
ducand la o categorie de distorsiuni in viata de relatie a copilului si adolescentului, cuprinse sub
denumirea de tulburari de comportament: manie, furie, brutalitate, imaturitate afectiva, tendinta
catre legaturi morale dubioase si periculoase, relatii sexuale precoce, viol, hiperautonomie,
predelincventa, rezolvarea conflictelor prin violenta, vagabondaj, fuga, etc.
Din perspectiva fenomenului agresivatatii este de retinut faptul ca indiferent de tipul de
deficienta, un numar mare de copii cu dublu handicap, prin efectul complexului de inferioritate
dat de distorsionarea imaginii de sine si a marginalizarii sociale si afective, se incarca cu o
agresivitate latenta sau manifesta, in functie de contextul educational.
O discutie aparte necesita minorii cu deficienta mintala si cu perturbari afectiv sociale ale
personalitatii. Printre manifestarile comportamentale pe care copiii cu handicap le prezinta ca o
consecinta a deficientei de baza, au fost evidentiate, in ordinea frecventei lor, urmatoarele:
autismul, agresivitatea, agitatia psihomatorie, anxietatea, impulsivitatea, halucinatiile,
perversiunile sexuale, pasivitatea.
Avand in vedere ca majoritatea minorilor care au manifestat un comportament deviant, de
o natura sau alta, vor trai in comunitatile sociale obisnuite dupa varsta de 20 ani, este necesar sa
subliniem insemnatul lor aport de agresivitate, in contextul vietii cotidiene.
Pe langa contributia perturbatoare directa, trebuie luata in calcul si familia acestora, in
care se creaza in mod iresc o stare conflictuala intre parinti, prin efectul complexului de
culpabilitate si al gradului de solicitare nervoasa in procesul educational.
Gradul sporit, pe de o parte, al perturbarilor neurologice, pe de alta, al intensitatii
conflictelor primare, precum si slaba capacitate de autostapanire (inhibitie) determina la minorul
delincvent cu dublu handicap aparitia in relatiile interpersonale a unui comportament foarte
reactiv, cu descarcari de afect, cu impulsuri puternice, loviri fizice, invective verbale. Data fiind
afectivitatea nediferentiala si neevoluata (infantila) acesti tineri ajung deseori la comportamente
delincvente.

64
 Situatia delincventilor minori debili mintali este complicata intrucat actele lor scapa de
sub control moral si nu raspund imprejurarilor care le-au provocat,avand in vedere slaba lor
capacitate de discernamant si de relationalitate.
Spre deosebire de celelalte comportamente agresive, in care se manifesta voluntar sau
involuntar minorul repectiv, din cauza unui foarte ridicat grad de sugestibilitate deficientii
mintali devin buni executanti ai indemnului altor persoane, comitand violuri, furturi, talharii,
incendieri, spargeri, etc.
Desi prin grija comunitatii deficientii mintali in perioada copilariei sunt integrati in
institutii specializate, dupa adolescenta ei ori raman in afara unei influente educational –
terapeutice organizate, nefiind incadrati in activitatea utila, ori sunt absorbiti de colectivitatile
industriale si se integreza in viata obisnuita.

Propunere de lege ferenda

Dupa opinia mea aceasta masura nu poate fi aplicata de fiecare data cand se impune,
datorita lipsei de locuri disponibile in institutiile existente, care sunt oricum prea putine pentru
necesitatile sociale actuale (in 1995 existau patru centre de reeducare dintre care trei pentru baieti
si unul pentru fete). De asemenea, aceasta masura si-a dovedit ineficienta prin numarul mare de
minori delincventi recidivisti, datorita personalului didactic si a celui insarcinat cu supravegherea
copiilor intr-o mare masura necalificat. De multe ori aplicarea acestei masuri a condus la
transformarea minorilor in viitori infractori sau utilizarea acestora de catre grupuri de infractori
adulti, “specializarea” in diferite infractiuni fiind deja facuta in centrul de reeducare.
Activitatea centrelor de reeducare este reglementata de Decretul nr. 545 din 30.12.1972
privind executarea masurii educative a internarii minorilor infractori intr-un centru de reeducare
publicat in Monitorul Oficial nr. 162 din 30.12.1972.
Decretul reglementeaza drepturile si indatoririle minorilor internati; masuri disciplinare
ce pot fi luate impotriva celor care au abateri, din care cea mai grava este izolarea de colectiv pe
o perioada de 10 zile sau mutarea disciplinara intr-un alt centru de reeducare (valabila numai
pentru baieti pentru fete neexistand decat unul).

65
 In cazul unor tratamente necorespunzatoare in urma carora minorul se considera a fi
victima, minorul, familia sa sau orice alta persoana, se poate adresa oficial la directia centrului.
Comisiei judetene de ocrotire a minorilor, sau altor autoritati locale sau chiar instantelor
judecatoresti pentru a solutiona favorabil situatia sa.
Dar oare cum poate fi rezolvata situatia unui copil supus unui viol in grup de catre colegii
de camera in lipsa supraveghetorilor? Cum poate fi depasita trauma psihica? Cum se va reintegra
in societate acel copil care pe perioada internarii intr-un centru de reeducare a fost obiectul
placerilor colegilor mai mari, care isi impuneau vointele diabolice prin utilizarea fortei si a
violentelor verbale?Eficienta acestui decret si a tuturor prevederilor legale referitoare la
reintegrarea sociala a minorilor delincventi trebuie observata in numarul foarte mic al celor
redati cu adevarat societatii, in contrast cu numarul mare al celor pregati pentru meseria de
“infractor profesionit “.
Consider ca este necesara o reorganizare a modului de desfasurare a activitatilor in
centrele de reeducare astfel:Asigurarea unui climat de viata corespunzator celui familial: spatiu
suficient, personalizat, functional, estetic, igienic;
In prezent este evident numarul mare de copii in camera, aspectul auster, lipsa spatiului
personalizat si a unei igiene corespunzatoare.
Asigurarea unui climat afectiv pozitiv, securizant in institutie;
Regimul de viata tip cazon in care copilul trebuie sa se supuna unei discipline riguroase,
adesea lipsit de climat afectiv intelegator. Cui ii poate marturisi un copil abuzat cele intamplate ?
Insuficienta personalului din punct de vedere numeric si al calificarii, numarul mare de
copii care revin unui singur supraveghetor, precum si rotatia acestuia pe ture de lucru nu creaza
conditii pentru consolidarea unor relatii afective copil-adult.
Asistenta medicala generala si de specialitate adaptata permanent nevoilor individuale ale
copiilor, orientata spre recuperarea eventualelor deficiente;
Educatia copilului pentru sanatate, respectiv pentru invatarea si aplicarea deprinderilor
igienice relative la propria persoana si la mediul de viata, educatia psihologica, educatia sexual.
Crearea unui climat afectiv favorabil dezvoltarii personalitatii complexe a copilului si
insusirii normelor moral-sociale, prin atenuarea “distantei” si formalismului din relatiile stabilite
intre adulti si copii;

66
 Satisfacerea nevoii de perspectiva a copilului institutionalizat prin integrarea sociala si
profesionala la liberarea acestora din centrele de reeducare;
Organizarea centrelor de reeducare pe sectii specializate nu numai in functie de
infractiunile savarsite de minori ci si de profilul psihologic al acestora;
Dezvoltarea activitatii de consiliere psihologica a minorilor care va trebui sa urmareasca
atingerea urmatoarelor scopuri:facilitarea schimbarilor comportamentale;
fortificarea capacitatilor de a face fata problemelor (derivate din dezvoltare, legate de maturizare,
determinate de situatii conflictuale, generate de schimbari);
promoarea procesului decizional – De ce si Cum sa ia anumite decizii prin estimarea
consecintelor, aprecierea valorilor implicate, ce anume influenteaza procesul deciziei si cum se
deruleaza el;ameliorarea relatiilor;
stimularea potentialului personal pentru atingerea nivelului maxim de libertate in contact cu
barierele personale si cele ale mediului si maximalizarea eficientei individuale ;
Cresterea numarului personalului didactic si a celui de paza si supraveghere al centrelor
si totodata specializarea acestora ;
Dezvoltarea colaborarii interdisciplinare atat intre specialistii unei institutii (psihologi,
educatori, personal didactic, personal medico-sanitar) cat si intre institutii cu profil asemanator;
Introducerea unor sanctiuni aspre la adresa personalului centrelor de reeducare in cazul
descoperirii unor “activitati” desfasurate in incinta centrelor, care au ca opus scopul acestor
institutii (invatarea de catre minorii unii de la altii a “tehnicilor” infractionale, practicarea actelor
homosexuale sau supunerea la perversiuni sexuale etc.).
O alta problema care necesita o solutionare rapida este reorganizarea centrelor de primire
si ingrijire de zi, unde pe o perioada relativ scurta de timp (maxim 15 zile, dar de multe ori
termenul este depasit) sunt gazduiti atat copii proveniti din medii familiale nocive cat si copii
delincventi. Acesti copii a caror probleme sunt de natura total diferita intra in contact, ceea ce
conduce la influentarea comportamentului copiilor care nu savarsisera fapte penale pana la
internarea in centrul de primire, dar care se simt atrasi de aceste activitati ilegale pe care le
considera adeseori o sansa de rezolvare a situatiei precare a familiei. O alta consecinta este
imitarea comportamentelor deviante (taierea pe maini sau pe intreg corpul cu
cioburi procurate prin spargerea geamurilor), dorind sa atraga atentia instructorilor de educatie
sau a parintilor. Nu este vorba de o discriminare in modul de instruire a acestor categorii diferite

67
de copii, ci de o rezolvare eficienta a problemelor fiecarora. Trebuie sa se tina cont de factorii de
mediu si sociali care pot conduce la solutionarea sau dimpotriva agravarea sau aparitia altor
probleme in cazul acestor copii.
Toate aceste cerinte prezentate, precum si aspectele negative existente se manifesta intr-
un context global specific – contextul socio-economic al tranzitiei de la regimul totalitar la
democratie.Ca orice schimbare radicala si generala, tranzitia implica costuri sociale si umane.
Problemele financiare cu care se confrunta directiile judetene, insificienta numerica si calitativa
(din punct de vedere al pregatirii profesionale) sunt obstacole care favorizeaza aproape toate
aspectele negative enuntate.
Darurirea profesionala si entuziasmul sunt esentiale in munca educativa si in special in
aceea de reeducare din institutii , dar nu pot suplini lipsa suportului financiar corespunzator, si
nici carentele in continutul formarii. De aceea este foarte necesar obtinerea unor fonduri
importante pentru reorganizarea centrelor deja existente si consolidarea altora noi in functie de
cerintele actuale ale societatii si promovarea unor programe speciale de prevenire a
infractionalitatii in randul minorilor prin intermediul sistemului de probatiune.

Bibliografie:
Cursuri,Acte normative(Constitutia Romaniei,Codul Penal), Manuale, Tratate,
Monografii, Studii, Articole, Jurisprudență, Surse internet

1. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. All. Beck, Bucureşti, 20011. Anastasiu
Crișu, Tratamentul infractorului minor în dreptul penal și dreptul procesual penal român.
Aspecte de drept comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
2.Anastasiu Crişu, Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept
comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
3. Aurel Dublea, Nicoleta Ştefăroi, Ghid de practici instituţionale în instrumentarea cauzelor cu
minori, Asociaţia Alternative Sociale, Iaşi, 2005
4. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2009
5. Costică Bulai, Manual de drept penal- Partea generală, Ed. Universul Juridic, București,
2007
6. Corneliu Turianu, Răspundera juridică pentru faptele penale săvâşite de minori, Ed.
Continentul XXI, Bucureş
7.Dumitru Gheorghe, Aspecte procedurale specifice judecării cauzelor cu infractori minori,
Analele facultății de științe juridice, Anul II, nr 2(4)-iunie 2005
ti,1995
8.Dana Ţiţian, Cauzele cu minori în materie civilă şi penală. Practică judiciară, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2006

68
9. Gabriel Silviu Barbu, Alexandru Şerban, Drept execuţional penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2001
10. Gheorghe Alecu, Drept penal român. Partea generală, Ed. Europolis, Constanța, 2005
11. Gheorghe Ivan, Drept penal. Parte generală, Ed C.H. Beck, Bucureşti, 20086. Gheorghe
Ivan, Individualizarea pedepsei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007
12. Gheorghe Diaconu, Răspunderea penală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2008
13.Î.C.C.J., dec. nr. LI (51) din 4 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 769/2007
14.Î.C.C.J., dec. nr. LXXIV (74) din 5 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.545/2008
15.Î.C.C.J., dec. nr. XXX din 16 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 763/2007
16. Iancu Mândru, Amnistia şi graţierea, Ed. ALL Educational, Bucureşti, 1998
17. Ilie Pascu, Drept penal. Partea Generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009
18. Ioan Marcel Rus, Drept execuţional, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007
19. Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Global Lex, București, 2008
20. Ion Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1994
21. Ion Pitulescu, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 20069. Lidia Barac,
Răspunderea și sancțiunea juridică, Ed. Lumina Lex, București, 1997
22. Maria Crina Kmen, Ruxandra Rață, Răspunderea penală a minorului-Studiu de doctrină și
jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2007

23. Maria Coca-Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, Justiţia pentru minori, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2003
24. Mihai Adrian Hotca, Noul Cod penal şi Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2009
25. Petrache Zidaru, Legea nr 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
26.Virgil-Tiberiu Dragomirescu, O.Hanganu, D.Prelipceanu, Expertiza medico-legală
psihiatrică, Ed. Medicală, Bucureşti, 1990
27. Maria Zolyneak, M.I. Michinici, Drept penal. Parte generală. Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi,
1999
28. Matei Basarab, Drept penal. Parte generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005
29.Octavian Pop, Răspunderea penală pentru faptele săvârşite de minori, Ed. Mirton, Timişoara,
2002
30. Ortansa Brezeanu, Minorul şi legea penală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998
31. Radu Lupaşu, Pedepsele ce se pot aplica minorilor, cu referire specială la art 110 şi 110 ind.
1 din Codul penal, Dreptul, nr.12, 1998
32. Sabin Mariş, Gheorghiţă Mateuţ, Individualizarea legală a pedepsei închisorii pentru
infracţiuni săvârşite de minori, după modificarea Codului Penal prin Legea nr. 140/1996,
Dreptul, nr.4, 1999
33. Stela Botnaru, Regimul penal și procesual al infractorilor minori, Teză de doctorat
69
 34. Traian Dima, Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007
35. Valentin Mirișan, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 2006
36. Vasile Dobrinoiu, Wiliam Brânză, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex,
București, 2003
37. Victor Ponta, Daniel Mihai Dragnea, Mihai Mitroi, Drept penal. Partea generală, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2006
38.Vintilă Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2003
39. Viorel Paşca, Individualizarea modului de executare al pedepsei închisorii aplicată
minorilor, Dreptul, nr. 1, 1997
40.www.EuroAvocatura.ro
41.www.Eur Activ.ro

70