Sunteți pe pagina 1din 12

UNIVERSITATEA ,,ŞTEFAN CEL MARE’’ SUCEAVA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ


SPECIALIZAREA :DREPT

Aspecte generale privind sancţionarea


infractorilor minori.
Măsuri Educative

1
UNIVERSITATEA ,,ŞTEFAN CEL MARE’’ SUCEAVA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
SPECIALIZAREA :DREPT

Cuprins
Cap.1 Condiţiile răspunderii penale a minorilor………………………………………4
1. Condiţiile răspunderii penale a
minorilor………………………………………….............................................4
2. Consecinţele răspunderii penale a minorilor…………………………………5
3. Evoluţia sistemului sancţionator al minorilor în ţara noastră………………5
4. Regimul sancţionator al minorilor în Codul penal de la 1968 şi caracterizarea
acestuia………………………………………………………………………….6
5.Evoluţia sistemului sancţionator pentru minori înainte de 1989…………..6
Cap.2 Regimul sancţionator al minorilor în codul penal în vigoare
Cadrul şi condiţiile de aplicare a sancţiunilor pentru minori în Codul penal în vigoare…7
1. Sistemul sancţiunilor aplicabile minorilor………………………………………..7
2. Cadrul sancţiunilor…………………………………………………………………7
3. Alegerea categoriei şi felului sancţiunii aplicabile minorului…………………..8
Cap.3. Măsurile educative………………………………………………………………..9
1.Mustrarea…………………………………………………………………………….9
2.Libertatea supravegheată………………………………………………………….9
3. Internarea într-un centru de reeducare………………………………………….9
4.Liberarea minorului înainte de a devenii major. (art.107)………………………10
5. Internarea într-un institut medical-educativ (art.105 C.pen.)……………….....10
Cap.4 Pedepsele aplicabile minorilor infractori……………………………………...10
1. Pedeapsa închisorii………………………………………………………………..11
2. Amendă aplicabilă minorilor………………………………………………………11
3.Incidenţa instituţiilor de individualizare a executării pedepsei………………….12

2
UNIVERSITATEA ,,ŞTEFAN CEL MARE’’ SUCEAVA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
SPECIALIZAREA :DREPT

Cap.1 Condiţiile răspunderii penale a minorilor.

1. Condiţiile răspunderii penale a minorilor.

Problema răspunderii penale a minorilor şi în genere problema prevenirii şi combaterii


delincventei juvenile a constituit şi continuă să constituie una dintre problemele cele mai
grele şi mai dramatice care se pun pe planul politicii penale şi al dreptului penal. Actualitatea
acestei problematici este întreţinută de realitatea fenomenului infracţional în rândul
tineretului, al adolescenţilor şi tinerilor adulţi uneori cu îngrijorătoare recrudescente, iar
dramatismul acestei situaţii este determinat de însăşi natura criminalităţii juvenile în care se
întâlnesc, pe de o parte lipsa capacităţii deplinde de înţelegere a semnificaţiei sociale a
pedepselor şi în genere lipsa de experienţă, care împinge adesea la fapte necugetate pe un
adolescent abia ieşit din copilărie sau chiar pe un tânăr adult, aflat şi el în aşa numita post-
adolescenta, iar pe de altă parte nocivitatea evidentă a conduitei antisociale a nevârstnicilor,
gravitatea uneori deosibita a faptelor săvârşite de aceştia.Pe de o parte societatea se vede
grav ameninţată prin faptele antisociale săvârşite de adolescenţi sau de tineri fără experienţă
şi trebuie să se apere prin orice mijloace corespunzătoare acestui scop, iar pe de altă parte
se afla în faţa unor făptuitori imaturi care, aşa cum nu înţeleg în toată amplitudinea ei,
semnificaţia social a faptelor pe care le săvârşesc, tot aşa nu înţeleg nici semnificaţia reacţiei
de apărare a societăţii, a pedepselor ce li se aplica mai ales atunci când reacţia societăţii are
loc în mod nedirentiat, fără să se ţină seama de particularitatiile psiho-fizice ale
nevârstnicilor.
Necesitatea obiectivă a apărării sociale a pus deci spre rezolvare problema răspunderii
penale a nevârstnicilor, a condiţiilor în care aceştia trebuie să răspundă penal pentru faptele
antisociale pe care le săvârşesc. Aşa cum s-a arătat cu ocazia cercetării condiţiilor generale
în care persoană fizică poate fi subiect al infracţiunii, este în genere admis că perioada
copilăriei, se caracterizează prin lipsa de înţelegere a semnificaţiei sociale şi de dirijare
conştientă a actelor de conduită, ceea ce pune pe copil în afară răspunderii penale.
Dificultăţile existente şi în prezent în stabilirea unei limite precise de vârsta până la care
durează perioada copilăriei au făcut ca această limită până la care răspunderea penală este
exclusă să difere, uneori în mod substanţial, de la o legislaţie la alta.Sub influenţa ideilor
avansate de criminologie şi de psihologia pedagogică, s-a impus în legislaţiile penale
contemporane tendinţa de a prelungi etapa copilăriei sub raportul răspunderii penale, pentru
a scoate din incidenţa legii penale un număr cât mai mare de copii faţă de care să se ia
măsuri educative obişnuite pentru a-i îndruma pe calea muncii şi a vieţii cinstite. Aşa cum s-a
arătat, tocmai în acest sens a evoluat legislaţia penală romană.În dreptul penal în vigoare,
această problemă a fost rezolvată prin dispoziţiile art.99 C.p., potrivit cărora minorul care nu
împlinise vârsta de 14 ani în momentul săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, ca şi
cel de vârsta între 14 şi 16 ani care nu a săvârşit fapta cu discernământ, nu răspunde penal.
Legea noastră penală prevedere aşadar, de altfel că toate legislaţiile penale
contemporane, răspunderea penală a minorilor condiţionată însă de constatarea, pentru cei
care aveau 14 ani, dar nu aveau încă 16 ani, a existenţei discernământului în momentul
săvârşirii faptei, sau fără vreo condiţie anume pentru cei care aveau vârsta de 16 ani.În
aceste condiţii, fapta săvârşită cu vinovăţie de către făptuitorul minor este infracţiune, iar
făptuitorul este infractor şi trebuie să răspundă penal.

3
UNIVERSITATEA ,,ŞTEFAN CEL MARE’’ SUCEAVA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
SPECIALIZAREA :DREPT

2. Consecinţele răspunderii penale a minorilor.

Existenţa răspunderii penale are drept consecinţă inevitabilă aplicarea pedepsei


prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşite.În cazul delicvenţilor minori, problemă
specială care se pune spre rezolvare este aceea a sancţiunii în care trebuie să se
concretizeze răspunderea penală, având în vedere tocmai particularităţile psihico-fizice ale
acestei categorii de subiecţi ai răspunderii penale.În instoria dreptului penal, această
problemă a fost soluţionată în moduri diferite. Dacă în dreptul sclavagist şi apoi în dreptul
feudal, copii (Infantes sau infatiae proximi) nu răspundeau penal, în schimb cei care
depăşeau vârsta copilăriei, erau asimilaţi cu varstinicii şi pedepsiţi ca şi aceştia.Se justifică
severitatea faţă de infractorii nevârstnici prin afirmaţia că răutatea pe care au manifestat-o
înlocuieşte vârsta lor fragedă (maliţia supplet aetatem). Era desigur o tragică eroare, findca
pedepsirea severă a adolescenţilor, mai ales în condiţiile de atunci, nu putea avea alt rezultat
decât distrugerea fizică sau eşuarea definitivă a tânărului în lumea crimei.
Este de remarcat încă să că, chiar în dreptul modern, în perioada de început a acestuia,
deşi se condisera că minoritatea infractorului constituie o scuză atenunanta, minorul era
privit ca un fel de delicvent liliputan, faţă de care se aplică o pedeapsă mai uşoară faţă de
infractorul major, dar nu se vedea nici o deosebire între criminalitatea vârstnicului şi aceea a
minorului. De-abia către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, odată cu
dezvoltarea cercetărilor de criminologie şi de psihologie pedagogică, s-a impus treptat
concluzia că adolescentul în general şi adolescentul infractor în special reprezintă o realitate
specifică, o personalitate în formare având un orizont psiho-moral propriu şi că reacţia de
apărare socială, faţă de conduită sa socialmente periculoasă, trebuie să vizeze mai puţin
reeducarea făptuitorului şi mai mult refacerea, în condiţii schimbate a educaţiei deificitare pe
care a primit-o anterior. Nu pedepsele pot realiza o astfel de finalitate, ci măsurile educative
care să asigure formarea morală normală a minorului.
Aceste măsuri nu s-au impus însă niciodată şi nici în mod complet. Fără să se renunţe la
pedepse, a fost creat pentru minorii infractori un sistem sancţionator mixt alcătuit din
pedepse şi măsuri educative reglementate sub denumirea de măsuri de siguranţă,
acordându-se prioritate măsurilor educative, pedepsele aplicându-se numai dacă măsurile
educative apăreau ca insuficiente.
În dreptul contemporan sistemul sanctionar pentru minori a evoluat pe aceste
coordonate. Literatură de specialitate recomanda cu insistenţă iar unele legislaţii consacra
explicit, aplicarea cu precădere a măsurilor educative şi accentuarea caracterului
execeptional al pedepselor aplicate minorilor infractori. Aşa cum observă unii autori,
aplicarea de pedepse faţă de minori are un caracter mai puţin excepţional decât să speră
iniţial, scontandu-se astfel din ce în ce mai mult pe caracterul coercitiv şi initimidant al
pedepsei.

3. Evoluţia sistemului sancţionator al minorilor în ţara noastră

Sistemul sancţionator al minorilor infractori a urmat în dreptul nostru penal de până în


august 1944 aceeiasi evoluţie pe care au cunoscut-o sistemele de drept occidentale. Codul
penal de la 1864 nu prevedea un sistem de sancţiuni special pentru minori, pedepsele ce li
se aplicau erau însă mai uşoare. Abia în Codul penal de la 1936 a fost prevăzut un regim
sanctionar mixt, alcătuit din pedepse şi măsuri educative, numite măsuri de siguranţă şi
prevăzute laolaltă cu acestea.
Legea prevedea că minorului care răspundea penal i se puteau aplica fie măsuri de
siguranţă cu caracter educativ, fie pedepse.Că măsuri de siguranţă educative legea
prevedea libertatea supravegheată şi internarea într-un institut de reeducare morală, iar ca
4
UNIVERSITATEA ,,ŞTEFAN CEL MARE’’ SUCEAVA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
SPECIALIZAREA :DREPT

pedepse prevedea mustrarea, că sancţiune penală specifică, şi închisoare corecţională,


specie de pedeapsă privativă de libertate care se aplică minorilor în condiţii mai uşoare şi cu
limite mai reduse decât pedepsele pentru infractorii majori.
De asemenea, dacă infractorul minor împlinise 15 ani în momentul săvârşirii faptei şi
avea avere proprie o profesie, i se putea aplica şi pedeapsa amenzii.
Este de remarcat că legea prevedea regulă că pedepsele puteau fi aplicate minorilor numai
atunci când instanţă îşi făcea convingerea că aplicarea măsurilor de siguranţă cu caracter
educativ ar fi nesatisfăcătoare.
Deşi criticabil pentru includerea măsurilor educative printre măsurile de siguranţă şi
pentru alte neajunsuri sistemul santionator al minorilor consacrat de Codul penal roman de la
1936 exprima concepţii înaintate ale timpului, ceea ce exprima menţinerea sa în vigoare, fără
modificări deosbite, până la intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1969, a actualului Cod penal.

4. Regimul sancţionator al minorilor în Codul penal de la 1968 şi caracterizarea


acestuia.

Codul penal de la 1968 a consacrat minorităţii în dreptul penal întreg Titlul V al părţii
generale intitulat, Minoritatea " cuprinzând articolele 99-110 C.p. Prevăzând răspunderea
penală a minorilor care au împlinit vârsta de 14 ani şi au acţionat cu discernământ legiuitorul
roman de la 1968 a instituit un sistem sancţionator comun. Acest sistem era alcătuit ca şi în
Codul penal de la 1936 din pedepse şi măsuri educative, dar acestea din urmă au fost
prevăzute ca atare, iar nu ca măsură de siguranţă.
Legiuitorul de la 1968 a prevăzut regulă că faţă de minorul care răspunde penal se
poate aplica o măsură educativa sau o pedeapsă (art.100 Cp). Alegerea uneia dintre aceste
două categorii de sancţiuni urma să se facă de instanţă de judecată, ţinând seama de gradul
de pericol social al faptei săvârşite şi de personalitatea delincventului minor, pedeapsa
urmând să fie aplicată numai dacă luarea unei măsuri educative ar părea că insuficientă
pentru îndreptarea minorului (art.100 alin.2 C.p).
Alegerea uneia dintre aceste două categorii de sancţiuni urma să se facă de instanţă de
judecată, ţinând seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite şi de personalitatea
delicventului minor, pedeapsa urmând să fie aplicată numai dacă luarea unei măsuri
educative ar părea că insuficientă pentru îndreptarea minorului (art.100 alin.2 C.p.).
Prevăzând că minorii care nu aveau vârsta de 14 ani împliniţi la data săvârşirii faptei nu
răspund penal (art.99 alin.1 C.p.), legea penală scotea de sub incidenţa sa pe copiii sub
această vârstă, faţă de aceştia neputându-se lua decât măsură de ocrotire pe cale
extrapenala (Legea nr.3 din 1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori).

5. Evoluţia sistemului sancţionator pentru minori înainte de 1989.

Regimul sancţionator pentru minori, prevăzut în Codul penal de la 1968, a fost


considerat ulterior ca necorespunzător, fiind înlocuit, prin Decretul nr.218 din 17 iulie 1977,
cu un regim sancţionator alcătuit exclusiv din măsuri educative. S-a motivat introducerea
acestui sistem sancţionator cu argumentul ca pentru combaterea criminalităţii minorilor nu
este necesară aplicarea de pedepse fata de aceştia, având în vedere consecinţele nefaste
pe care pedeapsa închisorii şi contractul cu infractorii înrăiţi le-ar putea avea asupra evoluţiei
personalităţii tinerilor delicvenţi.În consecinţă, s-a considerat ca fata de infractorii minori nu
trebuie aplicate alte sancţiuni decât masurile educative prevăzute în actul normativ menţionat
şi anume fie încredinţarea minorului colectivului în care munceşte sau învaţa, fie trimiterea lui
într-o şcoală specială de muncă şi reeducare, atunci când a săvârşit o faptă deosebit de
gravă.
Deşi prin decretul nr.218 din 1977 nu se prevedea abrogarea expresa a dispoziţiilor din
titlul V al părţii generale a Codului penal privitoare la minoritate, acestea au fost totuşi
abrogate tacit, deoarece Decretul 218/1977 prevedea că singurele sancţiuni posibile
aplicabile minorului infractor sunt cele prevăzute de dispoziţiile sale.

5
UNIVERSITATEA ,,ŞTEFAN CEL MARE’’ SUCEAVA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
SPECIALIZAREA :DREPT

S-a admis încă că şi-au păstrat aplicabilitatea dispoziţiile din art.99 C.p., referitoare la
limitele raspunderii penale ale minorilor, şi cele din art.105 C.p., privitoare la măsura
educativa a internării minorului într-un institut medica-educativ.

6. Evoluţia sistemului sancţionator pentru minori după 1989.

După revoluţia din decembrie 1989 s-a pus în discuţie necesitatea modificării din nou a
sistemului sancţionator pentru minori. Această modificare s-a făcut mai întâi prin Legea
nr.104/1992 prin care a fost abrogat printre altele şi Decretul nr.218/1977, alcătuit numai din
măsuri educative, astfel că au reintrat în vigoare dispoziţiile din titlul V al părţii generale
intitulat, Minoritatea", care prevăd regimul sancţionator mixt, alcătuit din măsuri educative şi
pedepse. Totodată au fost modificate limitele pedepselor aplicabile infractorilor minori,
prevăzându-se că acestea se reduc la jumătate, în loc de o treime mcum se prevedea
iniţial.De asemenea, regimul sancţionator pentru minori a fost modificat şi prin Legea
nr.140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal.Au fost modificate şi
completate dispoziţiile din art.103 privitoare la libertatea supravegheată, au fost abrogate
unele dispoziţii din art.110 privitoare la suspendarea executării pedepsei pentru minori şi au
fost introduse dispoziţii noi privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau
sub control.

Cap.2 Regimul sancţionator al minorilor în codul penal în vigoare


Cadrul şi condiţiile de aplicare a sancţiunilor pentru minori în Codul penal în vigoare

1. Sistemul sancţiunilor aplicabile minorilor.

Aşa cum s-a arătat în secţiunea precedentă, legiuitorul Codului penal roman de la 1968
a instituit pentru infractorii minori un sistem mixt de sancţiuni, alcătuit din măsuri educative şi
pedepse. Trăsătura caracteristică a acestui sistem este dată în principal de componenta
măsurilor educative, sancţiuni de drept penal cu caracter eminamente educativ. Aceste
sancţiuni sunt adecvate condiţiilor fizice, psihice şi umane care deosebesc pe infractorii
minori de cei adulţi.Pe lângă necesitatea unei reacţii prin pedepse faţă de minorii care
săvârşesc infracţiuni deosebit de grave şi vădesc o periculozitate deosebită, recurgerea la
sancţiuni penale se impune uneori şi din raţiuni practice. Astfel, în cazul minorilor care ating
vârsta majoratului până în momentul judecăţii sau a căror fapta a fost descoperită după
majoratul infractorului, aplicarea măsurilor educative apare ca lipsită de raţiune.În fine,
prevederea în lege a unor pedepse pentru minorii infractori are şi un rol preventiv general,
descurajând pe cei care ar fi tentaţi să săvârşească infracţiunile astfel sancţionate.
Trebuie menţionat totodată, ca pedepsele aplicabile minorilor se deosebesc de cele din
dreptul comun nu atât prin natura lor cât mai ales prin modul de aplicare şi executare.
Datorită acestor particularităţi, pedepsele aplicabile minorilor alcătuiesc, alături de
sistemul general, comun aplicabil adulţilor. Comparat cu acesta din urmă, sistemul
sancţionator pentru minori apare evident mai blând.De aceea în mecanismul individualizării
pedepselor minoritatea constituie, alături de tentativă, o cauză de diferenţiere şi o stare de
atenuare a pedepsei.

2. Cadrul sancţiunilor

Acesta este alcătuit pe de o parte din măsuri educative iar pe de lată parte din
pepdepse. Legea prevede 4 măsuri educativ a) libertatea supravhegheata b) internarea într-
un centru de reeducare c) mustrarea şi d) internarea într-un institut medical educativ (art.101
C.p). Primele trei măsuri sunt prevăzute în ordinea gravitaţii lor de la simplă la dojana până
6
UNIVERSITATEA ,,ŞTEFAN CEL MARE’’ SUCEAVA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
SPECIALIZAREA :DREPT

la privarea de libertate. Ultima are un caracter special şi complex având nu numai caracter
de măsură educativa privativă de libertate dar şi de măsură de tratament medical. Măsurile
educative, oricare ar fi ele nu trebuie confundate cu măsurile de siguranţă care pot fi luate şi
faţă de făptuitorii minoi, însă fără legătură cu vârsta acestora, ci exclusiv pentru înlăturarea
unor stări de pericol date în vileag prin săvârşirea faptei prevăzutei de legea penală.
Că pedepse aplicabile minorilor, legea prevede închisoarea şi amaneda, în limite reduse
la jumătate în raport cu cele aplicabile adulţilor. Nu se aplică minorilor pedeapsa detenţiunii
pe viaţă.De asemenea, nu se aplică minorilor pedepsele complementare, iar condamnările
pronunţate pentru infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacitaţi sau
decăderi, o astfel de condamnare neputând constituii prim termen al recidivei.

3. Alegerea categoriei şi felului sancţiunii aplicabile minorului

Întrucât în cazul oricărei infracţiuni săvârşite de un minor trebuie să se aplice acestuia fie
o măsură educativa, fie o pedeapsă, instanţă este obligată să aleagă mai întâi care dintre
cele două categorii de sancţiuni (măsuri educative sau pedepse) este aplicabilă în speţă, iar
apoi să aleagă care dintre măsurile educative, sau respectiv care dintre pedepsele aplicabile
minorilor urmează să fie luată sau respectiv aplicată. Abia după stabilirea sancţiunii
aplicabile se individualizează concret aceasta în raport cu datele concrete ale cauzei.
Operaţiunea de individualizare a sancţiunii are, deci, în cazul infractorilor minori, un
caracter complex, desfăşurându-se în două etape prealabile, finalizate cu stabilirea pedepsei
sau măsurii educative aplicabile şi apoi în etapa obişnuită, aceea a determinării concrete a
pedepsei sau măsurii aplicate.
Pentru alegerea sancţiunii aplicabile prin cele două operaţiuni prealabile de alegere a
categoriei şi apoi a sancţiunii aplicabile în speţă, legea prevede anumite criterii speciale de
individualizare pe care instanţă de judecată este obligată să le foloseasca. Astfel, în
dispoziţia art.100 alin.1 C.p. se prevede că la alegerea sancţiunii se ţine seama de gradul de
pericol social al faptei săvârşite, de starea fizică şi de dezvoltarea intelectuală şi morală a
minorului de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit, precum şi
de orice alte elemente de natură să caracterizeze, antecedente antisociale înainte sau după
împlinirea vârstei răspunderii penale.
La alegerea categoriei de sancţiuni aplicabile, instanţă foloseşte şi criteriile generale de
individualizare prevăzute în art.72 C.p., în măsura în care nu sunt incluse în criteriile
speciale. Legea prevede însă că instanţa trebuie să recurgă la pedepse numai dacă
apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.Se
subliniază prin această dispoziţie deosebit de importanta (art.100 alin.2 C.p) caracterul
excepţional pe care trebuie să-l aibă aplicarea pedepsei faţă de minorul infractor, deoarece
recurgerea la pedeapsă închisorii, fără suficiente temeiuri pentru aceasta, poate face ca un
tânăr, să lunece definitiv pe panta criminalităţii.
În ultima etapă a procesului de individualizare, la determinarea concretă a sancţiunii
alese, instanţă se foloseşte în continuare de criteriile speciale de individualizare, care sunt
determinate mai ales în situaţia în care ea a optat pentru una din măsurile educative
prevăzute de lege. Dacă a optat pentru o pedepsa, prioritate vor avea criteriile generale,
deoarece cele speciale au fost suficent valorificate prin alegerea pedepsei.

Cap.3. Măsurile educative

Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal speciale pentru minori, care sunt menite
să asigure educarea şi reeducarea acestora prin instruire şcolară şi profesională, prin
cultivarea în conştiinţa acestora a respectului faţă de valorile sociale.
În dreptul penal roman măsurile educative sunt consecinţe ale răspunderii penale şi se iau
numai dacă minorul a săvârşit o infracţiune. Ele au un caracter preponderent educativ, spre
deosebire de pedepse, care un caracter coercitiv.

1. Mustrarea
7
UNIVERSITATEA ,,ŞTEFAN CEL MARE’’ SUCEAVA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
SPECIALIZAREA :DREPT

Masura educativa a mustrării este prevăzută de art.102 Cod penal şi constă în dojenirea
minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea minorului să se poarte
în aşa în fel încât să dea dovadă de îndreptare, atragandu-i-se totodată atenţia că dacă va
săvârşi din nou o infracţiune, se va lua fata de el o măsură mai severă sau i se va aplica o
pedeapsă.
Măsura mustrării se poate lua şi dacă minorul a devenit major la data judecării.
Mustrarea fiind măsură educativa cea mai puţin severă, se aplică în cazul faptelor de o
gravitate scăzută, având în vedere conduita anterioară a minorului.
Această măsură se execută de îndată în şedinţă în care s-a pronunţat hotărârea iar în
caz contrar se fixează un termen pentru care se dispune aducerea minorului citându-se
părinţii, ori dacă este cazul tutorele său curatorul (art.487 Cod procedura penală)
.
2. Libertatea supravegheată

Măsura educativa a libertăţii supravegheate, prevăzută de art.103 alin.1 Cod penal,


constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de 1 an sub supravegherea părinţilor săi,
acelui care l-a adoptat sau a tutorelui. Dacă aceştia nu pot asigur minorului, pe acelaşi
interval de timp, unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude apropiate, la cererea
acesteia, ori unei instituţii legale însărcinate cu supravegherea minorului.
Alineatul 2 din art.103 prevede că instanţa pune în vedere celui căruia i s-a încredinţat
supravegherea că are:
- Îndatorirea de a veghea îndeaproape asupra minorului, în scopul îndreptăţit lui
- Obligaţia să înştiinţeze instanţă de îndată dacă minorul se sustrage de la supravegherea ce
se exercita asupra lui sau are purtări rele, ori a săvârşit din nou fapta prevăzută de legea
penală.
Instanţa poate să impună minorului respectarea uneia sau mai multora din următoarele
obligaţii:
(art.103 alin.3):
- Să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
- Să nu intre în legătură cu anumite persoane;
- Să presteze o activitate neremunerata într-o instituţie de interes public fixat de instanţă cu
durată între 50 şi 200 ore, de maxim 3 ore pe zi după programul de şcoală în zilele
nelucrătoare şi în vacanţă.
Legea prevede că instanţa atrage atenţia minorului asupra consecinţelor comportării sale
(art.103, alin.4).
După luarea măsurii libertăţii supravegheate, instanţă încunoştinţează şcoală unde
minorul învaţa sau unitatea la care este angajat şi după caz, instituţia la care prestează,
acitvitatea stabilită de instanţă.
Dacă înăuntrul termenului de 1 an, care are caracterul unui termen de încercare şi curge
de la data punerii în executare a libertăţii supravegheate ce se exercita asupra lui, sau are
purtări rele ori săvârşeşte, o faptă prevăzută de legea penală, instanţă revoca libertate
supravegheată şi ia fata de minor fie măsură internării într-un centru de reeducare sau îi
aplică o pedeapsă.
Dacă fapta prevăzută de legea penală constituie infracţiune, instanţă ia măsură internării
sau aplica o pedeapsă.
Măsura educativa a libertăţii supravegheate se pune în executare chiar în şedinţă în care
este pronunţată, potrivit art.448 alin.1 C.proc. Pen., dacă minorul şi persoana căruia i-a fost
încredinţat sunt de faţă.
Sub acest aspect îşi păstrează actualitatea soluţia instanţei supreme, care a decis că
faţă de minorul care a depăşit vârsta de 17 ani la data pronunţării sentinţei, nu poate fii luată
măsură educativa a libertăţii supravegheate, dacă nu există timpul necesar de 1 an, în care
să fie exercitată supravegherea.

3. Internarea într-un centru de reeducare

8
UNIVERSITATEA ,,ŞTEFAN CEL MARE’’ SUCEAVA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
SPECIALIZAREA :DREPT

În ordinea prevăzută de lege -art.104- internarea într-un centru de reeducare constituie


măsură educativa cea mai severă, care are caracter privativ de libertate şi se aplică în
situaţia când celelalte măsuri educative, datorită gravitaţii faptei şi persoanei făptuitorului nu
pot asigura îndreptarea acestuia.În perioada internării se creează minorului posibilitatea de a
continua pregătirea şcolară precum şi dobândirea unei profesiuni, pentru că în momentul
externării să-şi poată asigura existenţa din muncă, să se reinsereze util în societate şi să se
prevină săvârşirea de noi infracţiuni. Aşa cum rezultă din reglementarea cuprinsă în art.105
şi 106 C.pen la data aplicării măsurii, făptuitorul trebuie să fie minor, în caz contrar urmând a
se recurge la aplicarea de pedepse. Măsura internării se ia pe timp nedeterminat, însă nu
poate dura de regulă, decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. Dacă menţinerea în centru
de reeducare este necesară şi după împlinirea acestei vârste în interesul făptuitorului, în
vederea continuării procesului de învăţământ sau a pregătirii profesionale, legea permite
prelungirea măsurii cu o durată de cel mult 2 ani.

4. Liberarea minorului înainte de a devenii major. (art.107)

Ca orice sancţiune privativă de libertate şi măsurii internării i se asociază o instituţie


complementara, denumită liberarea minorului înainte de a devenii major, ce constă în
liberarea acestuia înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, dacă a executat cel puţin un an din
sancţiunea internării, pe de o parte şi a dat dovezi temeinice de îndreptare, stăruinţa în
realizarea procesului intructiv-educativ precum şi în însuşirea pregătirii profesionale, pe de
altă parte, condiţii impuse de regulă tuturor instituţiilor privitoare la individualizarea executării
sancţiunilor de drept penal (liberarea condiţionată, încetarea executării pedepsei la locul de
muncă). Liberarea are un caracter condiţionat depinzând de conduită făptuitorului în
perioada liberării, dacă a avut o conduită bună şi a împlinit vârsta de 18 ani, liberarea devine
definitivă şi măsură internării încetează; dacă dimpotrivă, în perioada liberării minorului
acesta are o purtare necorespunzătoare, instanţă poate să dispună revocarea liberării, care
în acest caz, este facultativă.În situaţia în care minorul săvârşeşte din nou o infracţiune, în
timpul internării sau în perioada liberării înainte de a devenii major, pentru care instanţă
considera, având în vedere gravitatea faptei şi persoana făptuitorului, că trebuie să se aplice
o pedeapsă, revoca internarea şi implicit liberarea ca măsură complimentara, dispunând
aplicarea unei pedepse în condiţiile legii. Dacă nu se impune aplicarea unei pedepse, se
revoca liberarea şi se menţine măsură internării.

5. Internarea într-un institut medical-educativ (art.105 C.pen.)

Aceasta madura, caracterizează prin restrângerea libertăţii, are un caracter mixt,


medical-educativ, şi se ia aşa cum prevede (art.105 C.pen.) faţă de minorul care, datorită
stării sale fizice sau psihice adică unor deficienţe sau maladii, are nevoie de un tratament
medical şi de un regim special de educaţie adecvat maladiilor de care suferă. Măsura se ia
pe o durată nedeterminată, neputându-se stabilii aprioric perioada necesară îngrijirii
medicale, dar nu poate dura, în principiu decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. Dacă a
dispărut cauza ce a impus internarea în institutul medical-educativ, măsură internării trebuie
să fie ridicată de îndată.În cazul în care se impune menţinerea internării în vederea
definitivării procesului instructiv-educativ sau pregătirii profesionale legea prevede că se
poate lua fata de acest minor măsură internării în centrul de reeducare.Şi în cazul acestei
măsuri educative cu caracter mixt, dacă stasrea minorului impune prelungirea internării în
institutul medical-educativ, măsură poate fi prelungită după ajungerea la majorat, cu cel mult
încă doi ani. Dacă în perioada internării în institutul medical-educativ, minorul săvârşeşte din
nou o infracţiune, pentru care se apreciază că este cazul să i se aplice pedeapsa închisorii,
instanţă revoca internarea şi dispune aplicarea închisorii.

Cap.4 Pedepsele aplicabile minorilor infractori

9
UNIVERSITATEA ,,ŞTEFAN CEL MARE’’ SUCEAVA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
SPECIALIZAREA :DREPT

La data intrării în vigoare a Codului Penal regimul de sancţionare a minorilor prevedea şi


posibilitatea aplicării de pedepse, acestea fiind închisoarea sau amendă (art.109 C.pen).
Limitele speciale ale acestora se reduceau cu 1/3.
Regimul de sancţionare a funcţionat până la apariţia Decretului nr.218/1977, care a
prevăzut aplicarea numai de măsuri educative. Toate dispoziţiile referitoare la instituţiile de
individualizare a executării acestora în cazul minorilor, au fost abrogate implicit prin decretul
amintit. Perioada de aplicare a Decretului nr.218/1977, a arătat insuficientă cadrului legal în
acţiunea de prevenire şi comnbaterea infracţionalităţii minorilor, ceea ce a determinat să se
facă propuneri în literatura penală de perfecţionare a acestuia, pe de o parte, prin lărgirea
sferei măsurilor educative, iar, pe de altă parte, prin reintroducerea pedepsei închisorii, că o
măsură excepţională, pentru fapte mai grave săvârşite de minori, faţă de care măsurile
educative ar fi insuficiente, limite mai reduse decât cele aplicabile infractorilor majori. Prin,
Legea 104/1992 pentru modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedura
penală şi a altor legi, precum şi pentru abrogarea Legii 59/1968 şi a Decretului nr.218/1977"
s-a revenit la regimul de sancţionare al minorilor infractori existent în Codul penal la data
intrării sale în vigoare.
Singura dispoziţie din Legea nr.104/1992, care a modificat art.2, alin.1 privitor la
pedepsele pentru minori, se referă la limitele acestora, sensul că la data intrării în vigoare a
Codului limitele pedepselor reduceau cu 1/3, iar în baza modificării aduse prin Legea
nr.104/1992 se reduc la jumate. Examinarea care se face are în vedere reglementarea
iniţială din Codul penal cu modificarea amintită.

1. Pedeapsa închisorii

Una din pedepsele prevăzute de legea care poate recurge instanţă este închisoarea,
singură pedeapsă privativă de libertate care se poate aplica. Limitele pedepsei închisorii se
reduc la jumătate: în urma reducerii minimul nu poate depăşii 5 ani. Pedeapsa detenţiunii pe
viaţă nu se poate aplica minorilor infractori. Dacă pentru infracţiunea săvârşită de minor
legea prevede detenţiunea pe viaţă, alternativ cu pedeapsa închisorii pe timp limitat, iar
instanţă a ales, în baza art.72, alin.2 C.pen., în locul ei se aplică pedeapsa închisorii de la 5
la 20 ani. Reducerea la jumătate a limitelor speciale ale pedepsei închisorii operează atât în
cazul infracţiunilor în formă simplă, cât şi calificată, precum şi în cazul tentativei. Dacă pentru
infracţiunea săvârşită de minorul infractor se constată existenţa unor cauze sau circumstanţe
agravante ori atenuante, acestea îşi produc efectele prevăzute de lege (depăşirea maximului
sau coborârea sub minim) în raport cu limitele reduse potrivit stării de minoritate.În cazul în
care minorul a săvârşit un concurs de infracţiuni, iar instanţă a aplicat pentru toate faptele
pedepse constând în închisoare sau amendă, se aplică reglementarea din art.34 C.pen. Nu
se poate aplica pentru o infracţiune concurenta o măsură educativa şi pentru altă pedeapsă
închisorii; instanţa trebuie să se fixeze la un gen de sancţiuni -pedepse sau măsuri
educative.În cazul alegerii măsurilor educative se aplică una singură pentru toate infracţiunile
concurente. Executarea pedepsei se face după reguli speciale: condamnaţii minori executa
pedeapsa separat de condamnaţii majori în locuri speciale de deţinere. Codul penal în art.57
alin.3, prevede că minorilor li se asigura posibilitatea de a continua învăţământul general
obligatoriu şi de a dobândii o pregătire profesională potrivit aptitudinii lor.

2. Amendă aplicabilă minorilor

Amendă este a doua pedeapsă principală aplicabilă minorilor infractori şi se aplică în


limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită reduse însă la jumătate (art.109
alin.1 C.p.). Incidenţa acestei pedepse se adevereşte că oportună în raport cu minorii care
săvârşesc infracţiuni în preajma ajungerii la majorat, când luarea unei măsuri educative nu
mai este practic posibilă iar aplicarea unei pedepse cu închisoarea nu apare ca necesară.
Determinarea limitelor pedepsei aplicabile şi individualizarea pedepsei se fac în general
după aceleaşi reguli ca în cazul pedepsei închisorii.
Infractorilor minori nu li se pot aplica pedepsele complimentare -interzicerea unor drepturi,
degradarea militară (art.109 alin.3 C.pen). Pentru a ocrotii persoană minorului şi a o ferii de

10
UNIVERSITATEA ,,ŞTEFAN CEL MARE’’ SUCEAVA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
SPECIALIZAREA :DREPT

consecinţele ce decurg din condamnare, legea a înserat prevederea -art.109 alin.4 C.pen
potrivit căreia condamnările pentru faptele săvârşite în timpul minorităţii nu atrag
incapacităţile şi decăderile ce decurg de regulă din acestea.De asemenea art.38 lit. a,
C.pen., prevedea că la stabilirea stării de recidiva nu se ţine seama de o condamnare
privitoare la o infracţiune săvârşită în timpul minorităţii. Dacă o persoană este condamnată
definitiv la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6 luni, pentru o infracţiune intenţionată,
săvârşită în timpul minorităţii, iar ulterior după împlinirea vârstei de 18 ani săvârşeşte din nou
o infracţiune intenţionată, ce poate constituii al doilea termen al recidivei, nu se reţine
recidiva şi deci nu se agravează pedeapsa potrivit acestei cauze legale agravante.
Condamnarea definitivă constituie, însă un antecedent penal, care nu poate fi neglijat de
instanţă în individualizarea pedepsei pentru a doua infracţiune.

3.Incidenţa instituţiilor de individualizare a executării pedepsei

Instituţiile privitoare la individualizarea executării pedepsei sun aplicabile şi infractorilor


minori, în conditii mai avantajoase decât în cazul infractorilor majori.

A) Suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazul infractorului


minor

Această instituţie de individualizare se poate dispune şi în cazul infractorului minor,


condiţiile speciale mai favorabile de aplicare fiind prevăzute în titlul V destinat minorităţii,
art.110 C.pen. Potrivit acestor dispoziţii termenul de încercare este mai redus în raport cu cel
al infractorilor majori, fiind alcătuit din durata pedepsei închisorii la care se adăugă un
interval de timp de la 6 luni la 2 ani stabilit de instanţă.În cazul pedepsei ce constă în
amendă, termenul de încercare este de 6 luni.
Dispoziţiile din art.110, se coroborează cu cele din art.81-86 C.pen, sediul legal al
instituţiei suspendării condiţionate a executării pedepsei.

A1) Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control.

Prin legea nr.140/1996 s-a introdus în Codul penal un text nou, art.110, cu nota marginala
"Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control". Potrivit dispoziţiilor
acestui text odată cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii aplicate
termenului de încercare, dar până la împlinirea vârstei de 18 ani, încredinţarea supravegherii
minorului unei persoane sau instituţii din cele arătate în art.103 alin.3, putând stabilii
totodată, pentru minor una sau mai multe obligaţii din cele prevăzute în art.103 alin.3, şi
anume: a) să nu frecventeze anumite locuri publice; b) să nu intre în legătură cu anumite
persoane; c) să presteze o activitate neremunerata într-o instituţie de interes public cu o
durată între 50 şi 200 ore, de maximum 3 ore pe zi după programul de şcoală, în zilele
nelucrătoare şi în vacanţă. După împlinirea vârstei de 18 ani, instanţă poate dispune
respectarea de către cel ce a săvârşit fapta a măsurilor de supraveghere ori a obligaţiilor
prevăzute în art.86 C.pen din cadrul suspendării executării sub supraveghere.
Sustragerea minorului de la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în art.103 alin3, poate
atrage revocarea suspendării condiţionate.În cazul neîndeplinirii măsurilor de supraveghere
ori a obligaţiilor stabilite de instanţă potrivit art.86 se aplică în mod corespunzător dispoziţiilor
art.86 alin.2, adică revocarea suspendării executării pedepsei cu executarea în întregime a
pedepsei sau poate prelungii termenul de încercare cu cel mult 3 ani.
Legea prevede că dispoziţiile privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
sau sub control se aplică în mod corespunzător şi în caz de liberare condiţionată a minorului.

B) Liberarea condiţionată.
Cuantumul de pedeapsă care trebuie executat pentru acordarea libertăţii condiţionate
este mai redus în cazul infractorilor minori decât a celor majori. Legea prevede în art.60
alin.2, că cei condamnaţi în timpul minorităţii când ajung la vârsta de 18 ani pot fi liberaţi
condiţionat după executarea unei treimi din durata pedepsei în cazul închisorii care nu

11
UNIVERSITATEA ,,ŞTEFAN CEL MARE’’ SUCEAVA
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
SPECIALIZAREA :DREPT

depsaseste 10 ani şi a unei jumătăţi dacă închisoarea este mai mare de 10 ani, dacă
îndeplineşte şi celelalte condiţii prevăzute în art.59 alin.1.În cazul infracţiunilor din culpă pot fi
eliberaţi condiţionat dacă au executat o pătrime când pedeapsa închisorii nu depăşeşte 10
ani şi o treime în cazul închisorii mai mari de 10 ani.

BIBLIOGRAFIE:
1.Manual de Drept penal- Partea Generala, Costica Bulai, Bogdan N. Bulai,
ed. Universul juridic, an.2007,Bucuresti;
2.Drept penal – Parte generala, Maria Zolyneak, Maria Ioana Michinici,
ed.Fundatia chemarea ,an.1999, Iasi;
3.Drept penal general-Partea generala ,Manual universitar editia
a III-a,Prof.univ.dr. Vasile Pavaleanu, ed.Luminalex ,an.2007,Bucuresti

12