în moduri diferite.

Dacă în dreptul sclavagist şi apoi în dreptul feudal, copii (Infantes sau

infatiae proximi) nu răspundeau penal; cei care depăşeau vârsta copilăriei, erau asimilaţi cu
vârstinicii şi pedepsiţi ca şi aceştia. Se justifică severitatea faţă de infractorii nevârstnici prin
afirmaţia că răutatea pe care au manifestat-o înlocuieşte vârsta lor fragedă (malitia supplet
aetatem). Era desigur o tragică eroare, findcă pedepsirea severă a adolescenţilor, mai ales în
condiţiile de atunci, nu putea avea alt rezultat decât distrugerea fizică sau eşuarea definitivă a
tânărului în lumea crimei.
Este de remarcat că în dreptul modern, în perioada de început a acestuia, deşi se condisera că
minoritatea infractorului constituie o scuză atenunantă, minorul era privit ca un fel de delicvent
liliputan, faţă de care se aplică o pedeapsă mai uşoară faţă de infractorul major, dar nu se vedea
nici o deosebire între criminalitatea vârstnicului şi aceea a minorului. De-abia către sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, odată cu dezvoltarea cercetărilor de criminologie
şi de psihologie pedagogică, s-a impus treptat concluzia că adolescentul în general şi,
adolescentul infractor în special reprezintă o realitate specifică, o personalitate în formare având
un orizont psiho-moral propriu şi că reacţia de apărare socială, faţă de conduita sa socialmente
periculoasă, trebuie să vizeze mai puţin reeducarea făptuitorului şi mai mult refacerea, în condiţii
schimbate a educaţiei deificitare pe care a primit-o anterior. Nu pedepsele pot realiza o astfel de
finalitate, ci măsurile educative care să asigure formarea morală normală a minorului.
Aceste măsuri nu s-au impus însă niciodată şi nici în mod complet. Fără să se renunţe la
pedepse, a fost creat pentru minorii infractori un sistem sancţionator mixt alcătuit din pedepse şi
măsuri educative reglementate sub denumirea de măsuri de siguranţă, acordându-se prioritate
măsurilor educative, pedepsele aplicându-se numai dacă măsurile educative apăreau ca
insuficiente.1
În dreptul contemporan sistemul sanctionar pentru minori a evoluat pe aceste coordonate.
Literatura de specialitate recomandă cu insistenţă, iar unele legislaţii consacra explicit, aplicarea
cu precădere a măsurilor educative şi accentuarea caracterului execeptional al pedepselor
aplicate minorilor infractori. Aşa cum observă unii autori, aplicarea de pedepse faţă de minori are
un caracter excepţional.
În toate sistemele de drept răspunderea penală a minorilor a fost tratată cu un caracter
ocrotitor, accentul fiind pus pe măsurile educative. În prezent, dar și în viitor, pe lângă criteriile
1
Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal – Partea generală, Editura Universul Juridic, București,
2007, p. 112
generale, Codul penal român conține dispoziții speciale care obligă judecătorul ca la alegerea
sancțiunii pentru un minor delicvent să aibă în vedere și alte criterii decât cele care
individualizeză răspunderea penală a inculpaților majori.

Măsurile educative ce pot fi aplicate minorului

Legislația penală actuală consideră măsurile educative drept principală modalitate de reacție
socialî față de minorul infractor, pedepsele constituind doar o formă subsidiară, condiționată de
aprecierea dată de instanța de judecată că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru
îndreptarea minorului.
Măsurile educative sunt definite ca fiind sancțiuni de drept penal instituite în mod special
pentru minorii infractori și care sunt destinate să asigure, în condițiile unei constrângeri penale
reduse și diferențiate, educarea și reeducarea acestora prin supraveghere, instruire școlară sau
profesională și prin cultivarea în conștiința lor a unor valori și comportamente care să implice
respectul față de ordinea de drept penal.2
Caracterul măsurilor educative este predominant protectiv, spre deosebire de pedepse, unde
caracterul este predominant coercitiv. Ca urmare a aplicării măsurilor educative, minorul nu
suportă niciun fel de consecințe de ordin penal în viitor, condamnările pronunțate împotriva sa
neconstituindu-se în antecedente penale.
Întrucât obiectivul măsurilor educative îl reprezintă schimbarea comportamentului
minorului, criteriile generale de individualizare, cât și cele speciale vor fi adaptate pentru fiecare
infracțiune, astfel încât să se țină seama de sensibilitatea, de afectivitatea și de gradul de cultură
al acestuia pentru a înțelege scopul măsurii și a se evita aplicarea unei pedepse penale. 3
1. Mustrarea
Mustrarea cea mai ușoară dintre măsurile educative, este definită de art. 102 C. pen. astfel:
”Măsura educativă a mustrării constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al
faptei săvârşite, în sfătuirea minorului să se poarte în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare,

2
Laura Roxana Popoviciu, Răspunderea penală a minorilor, Editura Prouniversitaria, București, 2012, p. 131
3
Ibidem, p. 132
atrăgându-i-se totodată atenţia că dacă va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o
măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă.”
Pentru a fi eficentă, măsura trebuie executată într-un cadru solemn și în prezența unor
persoane față de care minorul are afecțiune și încredere. Judecătorul trebuie să-l determine pe
minor să înțeleagă că fapta sa e greșită și pe viitor să se abțină de la săvârșirea anumitor acțiuni,
inacțiuni care aduc atingere legii penale.
Mustrarea este o măsură cu caracter moral, care se adresează conștiinței minorului. Pe lângă
elementul de mustrare propriu-zis, măsura cuprinde și elementul de avertizare cu privire la
conduita în viitor și cu privire la eventualitatea aplicării, în caz de purtare rea în continuare, de
măsuri educative mai severe sau chiar de pedepse.4
Această măsură se execută de îndată în şedinţă în care s-a pronunţat hotărârea iar în caz
contrar se fixează un termen pentru care se dispune aducerea minorului citându-se părinţii, ori
dacă este cazul tutorele său curatorul (art.487 Cod procedura penală).5
Hotărârea este nu numai pronunțată, ci și executată de către instanța de judecată. Prezența
minorului este obligatorie numai la executarea hotărârii, nu și la pronunțarea acesteia. Când
minorul este prezent la pronunțarea hotărârii, instanța este datoare să îi aplice dojana cu acel
prilej și să consemneze aceasta în dispozitiv; dacă minorul lipsește, instanța nu este împedicată
să pronunțe măsura educativă a mustrării, însă ea va dispune aducerea minorului pentru un alt
termen, când va aduce la îndeplinire în mod efectiv hotărârea pronunțată prin dojenirea orală a
acestuia.
În practica judiciară, mustrarea se pronunță față de minori care, până la data săvârșirii faptei
penale de gravitate redusă, au avut o comportare generală pozitivă, se manifestă cu onestitate în
fața autorităților judiciare și manifestă o căință activă pentru faptele comise, prezentând garanții
de recuperare morală evidente și care pot fi asigurate prin intermediul dojenirii publice. 6
În practica și în literatura juridică este controversată problema dacă, față de un minor care a
fost sancționat odată cu măsura mustrării, se poate lua din nou aceeași măsură, în cazul săvârșirii
ulterioare a unei alte infracțiuni, chiar dacă aceasta este de o gravitate redusă. Părerile sunt
împărțite, unii autori consideră că se poate aplica o nouă mustrare, alții consideră că se impune o
altă măsură educativă.
4
Ion Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All, București, 1995, p. 226
5
Maria Zolyneak, Maria Ioana Michinici, Drept penal – partea generală, Editura Fundația Chemarea, Iași, 1999, p.
187
6
Nicolae Giurgiu, Răspunderea și sancțiunea de drept penal, Editura Neuron, Focșani, 1995, p. 120
 2. Libertatea supravegheată
O altă măsură educativă este instituită prin art. 103 C. pen.: ”Măsura educativă a libertăţii
supravegheate constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an, sub supraveghere
deosebită. Supravegherea poate fi încredinţată, după caz, părinţilor minorului, celui care l-a înfiat
sau tutorelui. Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, instanţa
dispune încredinţarea supravegherii minorului, pe acelaşi interval de timp, unei persoane de
încredere, de preferinţă unei rude mai apropiate, la cererea acesteia, ori unei instituţii legal
însărcinate cu supravegherea minorilor.
Instanţa pune în vedere, celui căruia i s-a încredinţat supravegherea, îndatorirea de a veghea
îndeaproape asupra minorului, în scopul îndreptării lui. De asemenea, i se pune în vedere că are
obligaţia să înştiinţeze instanţa de îndată, dacă minorul se sustrage de la supravegherea ce se
exercită asupra lui sau are purtări rele ori a săvârşit din nou o faptă prevăzută de legea penală.
Instanţa poate să impună minorului respectarea uneia sau mai multora din următoarele obligaţii:
a) să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
b) să nu intre în legătură cu anumite persoane;
c) să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public fixată de instanţă,
cu o durată între 50 şi 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de şcoală, în
zilele nelucrătoare şi în vacanţă.
Instanţa atrage atenţia minorului asupra consecinţelor comportării sale.
După luarea măsurii libertăţii supravegheate, instanţa încunoştinţează şcoala unde minorul învaţă
sau unitatea la care este angajat şi, după caz, instituţia la care prestează activitatea stabilită de
instanţă.
Dacă înăuntrul termenului prevăzut în alin. 1 minorul se sustrage de la supravegherea ce se
exercită asupra lui sau are purtări rele, ori săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, instanţa
revocă libertatea supravegheată şi ia faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare.
Dacă fapta prevăzută de legea penală constituie infracţiune, instanţa ia măsura internării sau
aplică o pedeapsă.
Termenul de un an prevăzut în alin. 1 curge de la data punerii în executare a libertăţii
supravegheate.”
 Libertatea supravegheată se caracterizează printr-o acțiune de supraveghere prelungită în
timp și care poate fi revocată în anumite cazuri prevăzute de lege; minorul își păstrează neatinsă
libertatea fizică, fiind doar supus unei supravegheri deosebite.
Comparativ cu măsura educativă a mustrării, libertatea supravegheată are caracter mai
complex. Ea se caracterizează printr-o acțiune de supraveghere a minorului care a săvârșit o
faptă prevăzută de legea penală.
Legea nu indică criteriile generale de folosire a măsurii libertății supravegheate, dată fiind
varietatea situațiilor concrete. Instanța trebuie să aprecieze posibilitatea reeducării și să aplice
măsura în cazul săvârșirii infracțiunilor de o gravitate medie, față de care mustrarea apare ca
fiind insuficientă, iar internarea într-un centru de reeducare apare ca fiind excesivă. 7
Atunci când în urma anchetei se constată că minorul provine dintr-o familie organizată,
supravegherea este încredințată părinților, tutorilor sau adoptatorilor. Dacă se constată că aceștia
nu pot asigura supravegherea atunci se va încredința unei rude apropiate sau unei instituții legal
însărcinate cu supravegherea minorilor.
Condițiile de aplicare a măsurii pot fi îngrupate în jurul a trei elemente principale:
 Persoana minorului
 Persoanele cărora li se va
încredința supravegherea
ediul în care urmează să trăiască minorul în cursul termenului de încercare;
Instanța de judecată este cea care realizează, în mod firesc, pronunțarea hotărârii, însă tot
instanței îi revine și cel de-al doilea moment, acela al punerii în executare. Nu trebuie omis de
precizat că este vorba de punerea în executare a unei hotărâri supuse căilor de atac.
Când punerea în executare nu se poate face în aceeași ședință, se fixează un termen pentru
când se dispune aducerea minorului și chemarea persoanelor prevăzute în alineatul precedent.
Instanța trebuie să încunoștiințeze școala unde mimorul învață sau unitatea unde este
angajat, în vederea colaborării tuturor factorilor la reeducarea minorului împreună cu persoanele
însărcinate cu supravegherea.
Măsura este temporară, durează un an. Acest termen este fix, nu poate fi nici scurtat nici
prelungit.

7
Maria Crina Kmen, Răspunderea penală a minorului, Editura Hamangiu, Bucureștii, 2007, p. 51
 Noul Cod Penal a operat câteva modificări. Astfel, în cuprinsul art. 117 alin. (2) s-a omis
expresia ”are purtări rele”, iar propoziția ”a săvârșit din nou o faptă prevăzută de legea penală” a
fost înlocuită cu propoziția ”a săvârșit o nouă infracțiune”. S-a avut în vedere, la sugestia
doctrinei, că nu

3. Internarea într-un institut medical-educativ

Această măsură, în lumina art. 105 C. pen. se ia față de minorul care răspunde penal
pentru fapta săvârșită de el, dar care din cauza stării sale psihice are nevoie de un tratament
medical și un regim special de educație.
Internarea într-un centru medical-educativ are un caracter mixt:
 Medical deoarece starea de sănătate se poate aplica minorului care datorită unui handicap
de natură psihică sau fizică, necesită și un tratament medical adecvat, ce nu poate fi
efectuat într-un centru de reeducare.
 Educativ deoarece în cadrul internării minorului se iau măsuri în vederea reeducării
acestuia.
Deși apare pe ultimul loc în scara măsurilor educative, internarea într-un centru medical-
educativ nu este cea mai grea dintre aceste măsuri. Ea se situează, din acest punct de vedere, pe
același plan cu internarea într-un centru de reeducare, deoarece ambele măsuri implică o limitare
a libertății fizice a celui internat.8
Internarea într-un institut medical-educativ se dispune de instanța competentă să judece
cauza penală în care este implicat minorul.
Minorul față de care se ia măsura internării într-un institut medical-educativ dim moment ce
răspunde penal înseamnă că este susceptibil de a fi educat, dar starea lui fizică sau psihică
reclamă, pe de o parte și în primul rând, o anumită îngrijire medicală, iar pe de altă parte, un
regim educativ special, care să poată fi efectuat concomitent cu tratament medical. 9
Durata internării este nedeterminată, ca în cazul internării într-un centru de reeducare și nu
poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. Înlocuirea măsruii internării într-un centru

8
Laura Roxana Popoviciu, Răspunderea penală a minorilor, Editura Prouniversitaria, București, 2012, p. 163
9
Ibidem, p. 165
medical-educativ poate fi înlocuită cu internarea într-un centru de reeducare când a dispărut
caracterul medical ce a determinat aplicarea acestei măsuri educative.
Noul Cod penal include aceleași dispoziții. Astfel, conform art. 120 alin (3) noul C. pen.:
”măsura poate fi ridicată și înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, dacă a dispărut cauza care a
impus luarea acesteia. Dispunând ridicarea măsurii, instanța poate să ia față de minor măsura
internării într-un centru de reeducare.”10
Măsura educativă a internării într-un institut medical-educativ luată printr-o hotărâre
definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv și a unei copii de pe
raportul medico-legal direcției sanitare din județul pe teritoriul căruia locuiește persoana față de
care s-a luat această măsură.
Ridicarea măsurii trebuie să aibă loc ”de îndată”, deoarece prelungirea măsurii după
momentul dispariției cauzei care a făcut-o necesară e inutilă și ar putea fi chiar vătămătoare.
Ridicarea măsurii se va putea dispune numai dacă însănătoșirea din punct de vedere medical a
minorului coincide cu desăvârșirii redresării sale morale. Dacă minorul s-a însănîtoșit din punct
de vedere fizic sau psihic, însă reeducarea sa nu s-a realizat, instanța poate dispune înlocuirea
măsurii internării într-un institut medical-educativ cu măsura internării într-un centru de
reeducare.11
Internarea într-un institut medical-educativ poate înceta și prin revocare, atunci cînd în
timpul internării minorului a săvârșit din nou o infracțiune și se apreciază că trebuie să i se aplice
pedeapsa închisorii art. 108 C. pen.
Infractorii minori care nu evoluează pe durata internării medical educative în sensul
schimbării comportamentului, va trebui să fie pedepsiți pentru noile infracțiuni, posedând în mod
evident trăsături de caracter și de comportament antisocial care nu se pot reforma decât prin
pedeapsă.12

10
Maria Crina Kmen, Răspunderea penală a minorului, Editura Hamangiu, Bucureștii, 2007, p. 90
11
Corneliu Turianu, Răspunderea juridică pentru faptele săvârșite de minori, Editura Continent XXI, București,
1995, p. 158
12
Laura Roxana Popoviciu, Răspunderea penală a minorilor, Editura Prouniversitaria, București, 2012, p. 170
 Bibliografie:

1. Maria Crina Kmen, Răspunderea penală a minorului, Editura Hamangiu,

Bucureștii, 2007
2. Corneliu Turuianu, Răspunderea juridică pentru faptele săvârșite de
minori, Editura Continent XXI, București, 1995
3. Vasile Păvăleanu, Drept penal general, Editura Lumina Lex, București,
2007
4. Ortansa Brezeanu, Minorul și legea penală, Editura All Beck, București,
1998
5. Laura Roxana Popoviciu, Răspunderea penală a minorilor, Editura
Prouniversitaria, București, 2012
6. George Antoniu, Codul penal actual comentat pe înțelesul tuturor, Editura
Orizonturi, București, 2010
7. Nicolae Giurgiu, Răspunderea și sancțiunea de drept penal, Editura
Neuron, Focșani, 1995
8. Ion Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All, București,
1995
 9. Maria Zolyneak, Maria Ioana Michinici, Drept penal – partea generală,
Editura Fundația Chemarea, Iași, 1999
10. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal – Partea generală,
Editura Universul Juridic, București, 2007
11. Sorin M. Rădulescu, Devianța comportamentală și boala psihică, Editura
Academiei, București, 1989