UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA

FACULTATEA DE DREPT
PROGRAMUL DE STUDII DE MASTER: DREPT
STIINȚE PENALE

Delicvența juvenilă

Masterand:
Maftei Anca-Diana
 Am ales aceasta tema deoarce fenomenul de delincvenţă juvenila este unul compex
ce presupune analiza atât a factorilor pshihologici cât şi a celor sociali.În încercarea
de a motiva acest fenomen s-a pornit de la analiza unei varietăţi de factori, inclusiv cei
ce pot apărea încă din timpul evoluţiei fătului cât şi a factorilor familiali,
deasemenea,foarte importanţi sunt şi factorii sociali.

Deşi există o multitudine de studii efectuate de cei mai buni specialişti şi se

demarează diverse programe de prevenire a delincvenţei juvenile, suntem martorii
unei creşteri nedorite a acestui fenomen social.

2. definitie :“Actul delicvent, ca atare,reprezintă expresia unui şir de acţiuni şi

conduite care contrastează puternic cu normele de convieţuire existente în cadrul
familiei, instituţiilor, societăţii…”

Probleme :Prima problemă care se ridică privind delincvenţa juvenilă este legată de
necesitatea utilizării acestui termen în loc de alţi termini consacraţi juridic şi folosiţi
pentru adulţi care încalcă normele juridico-penale. Acest termen provine de la
cuvântul francez delinquance juvenile care, la rândul lui, se originează în latinescul
delinguere juvenis şi el desemnează ansamblul abaterilor şi încălcărilor de norme
sociale, sancţionate juridic, săvârşite de minorii până la 18 ani.

Desigur, este absolut necesar să diferenţiem în cadrul categoriei largi de minori

câteva subcategorii, distincţie făcută clar de către sistemul nostru juridic.

Astfel, minorii până la vârsta de 14 ani nu răspund penal, chiar dacă ei comit
infracţiuni. Cei cu vârsta între 14 şi 16 ani răspund juridic limitat numai dacă se
stabileşte existenţa discernământului la expertiza medico-legală psihiatrică - art.113
Codul penal defineste minoritatea. În sfârşit, minorii cu vârsta între 16 şi 18 ani
răspund în faţa legii, având discernământ. Cu toate acestea, modul de sancţionare şi,
mai ales, cel de executare a pedepselor se deosebesc de cele folosite pentru infractorii
adulţi.

Pedepsele pentru minori sunt prevazute de catre Art.52 C.p.(Codul penal) „Pedeapsa
este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul
pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”

. Art. 100 C.p. „Faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă
ori i se poate aplica o pedeapsă”.

Măsurile educative care se pot lua faţă de minori sunt:

- mustrarea;

- libertatea supravegheată (timp de un an);

- internarea într-un centru de reeducare;

1
- internarea într-un institut medical-educativ.

Art. 109 C.p. „Pedepsele ce se pot aplica minorului sunt închisoarea sau amenda
prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. Limitele pedepselor se reduc la
jumătate”. Asta înseamnă că , dacă pentru o faptă este prevăzută, de exemplu,
pedeapsa închisorii între 6 şi 10 ani, minoruli i se va aplica pedeapsa închisorii între 3
şi 5 ani.

Instanţa mai poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă
sunt întrunite următoarele condiţii: - pedeapsa aplicată este închisoare de cel mult 4
ani sau amenda; infractorul nu a fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai
mare de un an, afară de cazul în care condamnarea intră în vreunul din cazurile ce nu
atrag starea de recidivă (infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii, infracţiunile
săvârşite din culpă, infracţiunile amnistiate, condamnările pentru care a intervenit
reabilitarea); se apreciază, ţinând seama de persoana condamnatului, de
comportamentul său după comiterea faptei, că pronunţarea condamnării constituie un
avertisment pentru acesta.

Măsurile de supraveghere şi obligaţiile condamnatului

Termenul de încercare se compune din cuantumul pedepsei aplicate, la care se adaugă

un interval de timp, stabilit de instanţă, între 2 şi 5 ani. Termenul de încercare se
socoteşte de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea condiţionată a
executării pedepsei a rămas definitivă.

Pe durata termenului de încercare, condamnatul trebuie să se supună următoarelor

măsuri de supraveghere: - să se prezinte la datele fixate, la judecătorul desemnat cu
supravegherea lui sau la alte organe stabilite de instanţă; - să anunţe, în prealabil, orice
schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile,
precum şi întoarcerea; - să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; - să
comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
Instanţa poate să impună condamnatului respectarea uneia sau a mai multora din
următoarele obligaţii: - să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ
ori de calificare; - să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească
limita teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de instanţă; - să nu frecventeze
anumite locuri stabilite; - să nu intre în legătură cu anumite persoane; - să nu conducă
nici un vehicul sau anumite vehicule; - să se supună măsurilor de control, tratament
sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.

Instanţa poate să impună minorului (în cazul luării măsurii libertăţii supravegheate)
respectarea uneia sau mai multora dintre următoarele obligaţii: - să nu frecventeze
anumite locuri stabilite; - să nu intre în legătură cu anumite persoane; - să presteze o
activitate neremunerată într-o instituţie de interes public fixată de instanţă cu o durată
între 50 şi 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, după programul de şcoală, în zilele
nelucrătoare şi în vacanţă.

2
Criminalitatea în rândul minorilor are multe cauze diferite de cele ale criminalităţii
adulţilor. Analizând acest fenomen, cauzele specifice ale apariției delicvenței juvenile
sunt:

- creşterea situaţiilor de abandon şcolar a unor elevi cunoscuţi cu comportament

deviant sau preocupări antisociale, lipsa unei activităţi utile;

- lipsa de supraveghere permanentă de către părinţi, supraveghetori, tutori etc.;

- familiile dezorganizate din rândul cărora provin unii minori infractori ai căror părinţi
sunt cunoscuţi cu antecedente penale;

- Intermitență în educaţia minorilor de către şcoală, unităţi de ocrotire (case de copii,

şcoli de reeducare, şcoli speciale) alte instituţii cu atribuţii în acest sens;

- necunoaşterea din timp a anturajului, a locurilor şi mediilor frecventate de minori;

- lipsa unei legături permanente între familie şi şcoală;

- influenţa unor infractori majori aflaţi în anturajul minorilor prin determinarea

acestora de a comite fapte antisociale;

- consumul de către unii minori de substanţe halucinogene şi alcool pentru creşterea

unei stări euforice.

Principala cauză însă, a apariţiei atitudinilor antisociale o constituie influenţa mediului

social şi proceselor psihice la nivelul conştiinţei individului. Un rol important îl au şi
împrejurările concrete de viaţă ale individului. În acest context actul infracţional nu
trebuie examinat ca o simplă reacţie la factorii externi, deoarece situaţia concretă de
viaţă dă naştere prin ea însăşi la un act de voinţă, ci numai când se corelează cu
personalitatea unui individ, când trece prin interesele, obiceiurile, mentalităţile,
particularităţile psihice ale individualităţii sale.

O interesantă clasificare a delincvenţei juvenile o realizează William Wattenberg care

pleacă de la cele şase structuri de reacţie comportamentală aşa cum sunt ele înscrise în
Manualul statistic şi diagnostic al tulburărilor mentale, elaborat de către Asociaţia
psihologilor americani:

1. reacţia hiperkinetică, specifică copiilor ce prezintă afecţiuni neurologice minime;

2. reacţia de retragere, ce poate să apară atunci când copilului i se oferă prea puţină
satisfacţie; această situaţie este specifică, copilului ce adoptă în raport cu ei o conduită
neadecvată (sunt detaşaţi, excesiv de permisivi sau exageraţi în aplicarea
sancţiunilor);

3. reacţia superanxioasă, tinde să apară în mod particular în clasa de mijloc, în

familiile deosebit de ambiţioase în plan educaţional în care copiii sunt solicitaţi să
realizeze achiziţii comportamentale în baza unor înalte standarde impuse;

3
4. reacţia agresivă nesocializată, tinde să apară în cazul respingerii parentale, cuplată
cu superprotecţia parentală;

5. reacţia de fugă, de evadare, tinde să apară ca o reacţie la respingerea parentală

integrală;

6. reacţia grupului delincvent, tinde să apară ca rezultat al rebeliunii de grup din anii
adolescenţei în absenţa supravegherii parentale şi mai ales, a celei paterne.

Deci, pentru a găsi cauzele şi condiţiile care favorizează delincvenţa juvenilă, trebuie
să pornim de la analiza structurii interne ale individului şi a factorilor externi, care pot
fi cauze ale acestui fenomen negativ sau condiţii care influenţează şi alimentează
manifestările de acest gen.

Este bine cunoscut faptul că delicvența juvenilă, nu în ultimul rând, este însoțită de
frecvente fenomene ale absenteismului și abandonului școlar. Din totalul de minori
care au comis infracțiuni în 2010, 85,7% sunt persoane neîncadrate în sistemul de
educație. Cu referire la statului social al minorilor implicați în săvârșirea
infracțiunilor, conform datelor prezentate de organele de ordine, se stabilește că
pentru anul 2010: 40,2% fac parte din familii vulnerabile; circa 22% provin din familii
monoparentale; 8% din familii cu mulți copii; circa 26% sunt din categoria celor
rămași fără îngrijirea unui sau a ambilor părinți, ca urmare a plecării acestora la
muncă peste hotare; 4,2% sunt beneficiari ai instituțiilor rezidențiale.

O caracteristică specifică a delicvenței minorilor este gradul mare de latență pe care îl

posedă (nu sunt descoperite și înregistrate toate delictele acestei categorii de vârstă).
Din această cauză, experții din domeniu apreciază că nivelul real al criminalității
minorilor este de 2-3 ori mai mare decât cel înregistrat. Se constată că delicvența
minorilor și a tinerilor este cu mult mai „sensibilă” la metodele de luptă cu ea, la
intensitatea controlului din partea familiei, instituțiilor educaționale, serviciilor
sociale, a societății decât criminalitatea adulților, circa 80% din infracțiuni se comit în
apropierea locului de trai și de studii.

Conchidem astfel, că potențialul pericolului pe care îl prezintă un minor sau un tânăr,

este în funcție de mai multe componente, între care vom găsi atât personalitatea, cât și
situația în care se află, atât problemele trecutului lui, cât și cele din prezent, atât
aspectele ce țin de individ, cât și cele care aparțin grupului în care s-a încadrat sau în
care trăiește în prezent. Delicvența juvenilă constituie o problemă socială complexă, a
cărei cunoaștere și explicație trebuie să stea la baza măsurilor de politică socială și
penală. Actualmente, problemele educării, adaptării și, în special, ale promovării
generației tinere devin extrem de presante și dificile, nerezolvarea lor conducând la
consecințe ireversibile pentru conduita copiilor și tinerilor. Diminuarea cauzelor și a
condițiilor, care generează sau favorizează manifestările antisociale în rândul
minorilor și tinerilor, solicită elaborarea unor modele etiologice predictive. În acest
sens, toate măsurile întreprinse trebuie să se raporteze cel puțin la trei niveluri:
macrosocial, microsocial și individual.

4
În 1993, Taylor descria câteva strategii de prevenire a mişcării de gang - familia şi
comunitatea fiind esenţiale în dezvoltarea copilului şi adolescentului, atât din punct de
vedere emoţional cât şi psihic. Familia şi comunitatea trebuie să-şi împartă
responsabilitatea pentru învăţarea tinerilor în ceea ce priveşte riscurile drogurilor şi, în
general, ale comiterii unui act criminal. O educaţie bună este direct legată de
dezvoltarea pozitivă a tinerilor, iar acolo unde există, aceia care participă la un
program de educaţie au mari şanse să se dezvolte ca buni membri ai comunităţii.
Conflictul dintre generaţii este un alt factor care determină aderarea tinerilor la
mişcarea de gang. Comunicarea şi eliminarea conflictelor dintre generaţii, eliminarea
opoziţiei dintre concepţii sau idei, pot aplana divergenţele dintre membrii aceleiaşi
comunităţi. Programele de recreare sportivă, muzica, teatrul, precum şi activităţile din
comunitate pot ajuta la formarea personalităţii tinerilor, pot, de asemenea, cristaliza
personalitatea acestora, precum şi încrederea în sine şi respectul faţă de ceilalţi tineri.