CAPITOLUL 5

REACŢIA SOCIALĂ ÎMPOTRIVA CRIMINALITĂŢII

5.1. Modele de reacţie socială

Reacţia socială împotriva criminalităţii este asociată cu denumirea luptei împotriva
criminalităţii prin mijloace specifice apărării valorilor sociale, şi anume prin mijloace juridice
penale.

Ceea ce frapează în ansamblul mijloacelor folosite pentru a combate criminalitatea este

faptul că ele au fost puse în aplicare fără să existe o veritabilă preocupare de cunoaştere pe
baze ştiinţifice a izvoarelor acestui fenomen complex1.

Cuvântul "reacţie" desemnează atât un mod de a reacţiona, de a răspunde la o acţiune

venită din afară, cât şi un mod de a răspunde unei reacţiuni ca o contrareacţiune necesară.

Pentru a combate un rău este necesar să se lovească în izvoarele sale, adică în cauzele
acelui rău.

5.1.1. Modelul represiv

Foarte mult timp, reacţia socială antiinfracţională a avut un caracter strict represiv. În
acest sens, sunt relevante acele reglementări juridice inscripţionate care confirmă atât
existenţa răzbunării private nelimitate, cât şi forme ale răzbunării private limitate şi ale
compoziţiei.

Cutumele justiţiei private consideră că ofensa adusă unui grup, trebuie să se

repercuteze automat asupra clanului din care face parte, responsabilitatea ripostei aparţinând
întregului grup. De asemenea, responsabilitatea individuală pentru fapta comisă devine
colectivă.

Răzbunarea privată limitată restrânge riposta de la nivelul grupului, concentrând-o

asupra făptuitorului, fiind echivalentă cu răul provocat (legea talionului "ochi pentru ochi").

Sub imperiul "răzbunării divine", conducătorul (mai târziu, judecătorul) putea impune
aplicarea legii. În acest sens, edificator a fost "Codul lui Hammurabi", cod preluat şi de alte
legislaţii penale orientale (egiptene şi ebraice).

1
J.Pinatel, Criminologie, Paris, 1988, p.16.
 În Europa, civilizaţia antică a avut mari influenţe asupra sistemelor de justiţie penală din
Grecia şi peninsula romană.

Ultima formă a reacţiei represive: a fost represiunea etatizată, ce s-a bazat pe "ideea
retributivă". Această, concepţie a fost criticată de Platon, care considera ca reacţie la încălcarea
legii să prezinte utilitate Socială, şi anume scopul pedepsei trebuie să fie prevenirea speciala
(ca efect de intimidare al pedepsei) şi prevenirea generală (ca exemplu pentru ceilalţi).

Despre utilitatea socială a pedepsei vor aminti în ideile lor filosofii antici: Aristotel,
Seneca, precum şi cei moderni (iluminiştii francezi).

Referitor la aceeaşi idee se impune şi lucrară „Dei delitti e dellepene ", în 1764, avându-1
ca autor pe Cesare Beccaria, care atacă arbitrariul şi corupţia care există în sistemul judiciar şi
penitenciar; sens în care susţine ideea tratamentului judiciar egal, în scopul respectării
demnităţii fiinţei umane.

Principalele idei exprimate în opera lui Beccaria vizează următoarele aspecte 2:

1 - Codificarea riguroasă a delictelor şi pedepselor, necesitatea elaborării unui corp de

legi scrise, clare şi accesibile;

2 - Justificarea pedepsei prin caracterul ei retributiv, descurajant şi, prin urmare, util
pentru conservarea ordinii sociale;

3 - Necesitatea aplicării unor pedepse moderate, dar sigure şi prompte;

4 - Desfiinţarea pedepsei cu moartea;

5 - Introducerea sistemului acuzator în procedura penală; necesitatea ca judecata şi

probele să fie publice;

6 - Desfiinţarea torturii ca procedeu de anchetă, ca mijloc de obţinere a probelor;

7 – Necesitatea prevenirii delictelor.

Tratatul lui Beccaria se finalizează printr-o sinteză a ideilor sale novatoare, şi anume:
"Pentru ca pedeapsa să nu constituie un act de violenţă împotriva cetăţeanului, ea trebuie să fie
esenţialmente publică, promptă, necesară, cea mai slabă dintre pedepsele aplicabile în
circumstanţele date, proporţională cu delictul şi stabilită prin lege". Principiile stabilite de
Beccaria au stat la baza şcolii clasice a dreptului penal, cea care a dominat ulterior, timp de un
secol, gândirea şi practica juridico-penală3.

2
Valeriu Cioclei, Manual de criminologie, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p.67.
3
Valerian Cioclei, op.cit., p,.73.
 Teoria formulată de Cesare Beccaria a fost reluată şi întărită de Jeremy Bentham, filosof
britanic, în concepţia sa fundamentală, şi anume "ceea ce justifică pedeapsa este utilitatea
acesteia sau, mai exact, necesitatea sa ".

J. Bentham consideră că pedeapsa ar avea următoarele valenţe:

• de a preveni săvârşirea infracţiunilor;

• de a-1 determina pe infractor să comită o faptă mai puţin gravă când prevenirea nu s-
ar realiza;

• de a-1 determina pe infractor să nu folosească mai multă forţă decât este necesar
pentru săvârşirea faptei;

• să menţină fenomenul infracţional la un nivel cât mai scăzut.

Enrico Ferri menţiona despre şcoala clasică de drept penal că a fundamentat raţiunea; a
stabilit limitele dreptului statului de a pedepsi; a obţinut o îmblânzire generală a pedepselor,
eliminându-le pe cele infamante.

Această doctrină penală a avut şi câteva limite date de concentrarea exclusivă "asupra
delictului şi asupra pedepsei ca entitate juridică abstractă, izolată de omul care săvârşeşte un
delict şi este condamnat, cât şi de mediul din care provine şi în care se întoarce după
pedeapsă"4.

5.1.2. Modelul preventiv

Acest model aparţine doctrinei pozitiviste de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Fondatorul
acesteia a fost juristul şi sociologul Enrico Ferri, care contestă sistemul represiv conceput de
şcoala clasică.

Ideile susţinute de şcoala pozitivistă erau:

- importanţa comportamentului infracţional pentru instanţa de judecată;

- relevarea factorilor ereditari şi de mediu care au determinat evoluţia

comportamentului infractorului;

- ştergerea imaginii clasice a omului rezonabil, stăpân pe actele sale şi liber întotdeauna
să aleagă între bine şi rău;

4
Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit., p. 30.
 - infractorul nu este întotdeauna liber să aleagă, fiind determinat de legile naturale
(descoperite doar de ştiinţă);

- individualizarea pedepsei să se realizeze ţinându-se seama de personalitatea

infractorului şi de condiţiile concrete care au determinat producerea activităţii infracţionale.

În conformitate cu aceste opinii, pedeapsa constituie un mijloc de apărare socială cu

caracter curativ, prin care se urmăreşte vindecarea infractorului.

E. Ferri afirma că infracţiunea este mai întâi un fenomen natural şi social care trebuie
prevenit şi apoi este o entitate juridică. Prevenirea generală se poate realiza dacă există
certitudinea represiunii, şi nu severitatea acesteia.

E. Ferri susţine necesitatea luării unor măsuri de ordin social şi economic, care să
elimine, eventual să limiteze, rolul factorilor criminogeni.

Măsurile propuse le-a numit "substitutive penale", sens în care autorul enumera câteva:
iluminatul străzilor, descentralizarea administrativă, reducerea consumului de alcool etc. Luând
în considerare cunoaşterea ştiinţifică a cauzalităţii fenomenului infracţional, doctrina pozitivistă
propune modelul preventiv ca primă încercare de prevenire a criminalităţii.

5.1.3. Doctrina apărării sociale

Această doctrină încearcă să îmbine cele două concepţii (ale şcolii clasice şi şcolii
pozitiviste), conferind dreptului penal o nouă finalitate, respectiv: apărarea socială realizată
atât prin prevenire, cât şi prin represiune.

Doctrina apărării sociale este explicată de Marc Ancei în lucrarea "La deferise sociale
nouvelle" (Noua Apărare Socială).

Ideile fundamentale ale acestei doctrine susţineau că:

- "apărarea socială" se referă la protejarea societăţii împotriva criminalităţii;

- "protecţia" se realizează prin măsuri penale şi extrapenale de natură a neutraliza

delincventul (prin aplicarea de metode emotive şi educative sau prin eliminare sau segregare);

- "apărarea socială" susţine acea politică penală care acordă prioritate prevenirii crimei
şi tratamentului delincventului (având drept obiectiv resocializarea infractorului);

- resocializarea este considerată o rezultantă a procesului de umanizare a noilor legislaţii

penale;
 - umanizarea dreptului penal şi procesual penal se bazează pe cunoaşterea ştiinţifică
atât a fenomenului infracţional, cât şi a personalităţii delincventului.

Aceste obiective ale "Şcolii Apărării Sociale" (de tratare şi resocializare a delincventului)
se regăsesc şi în ideile susţinute de orientarea clinică 5.

Criminologia şi modelele de politică penală

Teoriile criminologice au influenţat în mare măsură complexul proces de elaborare şi

punere în aplicare a unor metode de tratament şi reeducare a condamnatului, dar şi
programele de prevenire a criminalităţii.

Examenul psiho-individual

Prima încercare a avut loc în Argentina, în 1907, prin înfiinţarea unui cabinet de
psihologie clinică şi experimentală în cadrul penitenciarului naţional.

Ulterior, "câştigă teren" aplicarea acestui examen psiho-individual şi în Brazilia, Chile,

Belgia, Germania, Austria şi Franţa.

Programele de prevenire

Cel mai cunoscut program de prevenire este "Proiectul Zonei Chicago" (Chicago Area
Project) şi a fost inspirat de teoria ecologică a "Şcolii din Chicago".

În conformitate cu aceasta, rata criminalităţii poate fi redusă ca efect al ameliorării

mediului social (prin îmbunătăţiri de ordin social, economic şi cultural; schimbări atitudinale
prin implicarea directă a cetăţenilor la reducerea criminalităţii).

Chiar dacă a fost contestat şi nerezistând în timp (decât între 1930-1950), Proiectul
Zonei Chicago a determinat o scădere considerabilă a delincventei în oraşul respectiv.

5.1.4. Modelul curativ

Acest model de politică penală s-a fundamentat pe rezultatele cercetării ştiinţifice în
criminologie.

Fundamentarea ştiinţifică a tendinţei non-represive în politica penală a fost stimulată şi

de evoluţia criminologiei în perioada interbelică, mai ales a criminologiei clinice, care situează
persoana infractorului în centrul preocupărilor, urmărind tratamentul şi resocializarea acestuia.
La datele ştiinţifice furnizate de criminologia clinică s-au adăugat ideile doctrinei "apărării

5
Rodica M.Stănoiu, op.cit., p.157.
sociale" susţinute de Filipe Grammatica şi, mai ales, cele ale "noii apărări sociale", promovate
de Marc Ancei6.

Modelul curativ viza:

- axarea politicii penale pe ideea de resocializare a infractorului;

- adoptarea unor metode de tratament apte să contribuie la readaptarea socială a

individului;

- adoptarea unor tehnici de individualizare menite să contribuie la creşterea eficienţei

tratamentului, atât în momentul individualizării judiciare a sancţiunii, cât şi în perioada
executării acesteia;

- adoptarea unui ansamblu de măsuri de ordin social, economic, cultural etc, în scopul
facilitării reinserţiei sociale cât mai adecvate a infractorului, după executarea tratamentului.

Programele de tratament au la bază metoda clinică, abordând personalitatea

infractorului în unitatea şi dinamica acesteia7.

În S.U.A., ideea de tratament a cunoscut o anumită consacrare juridică în sistemul

sentinţelor cu durată nedeterminată combinate cu măsura eliberării condiţionate "pe cuvânt".

- Alte modalităţi de sancţionare non-represivă au vizat executarea sancţiunii cu

închisoarea în semilibertate, având drept scop facilitarea resocializării (infractorul este lăsat în
mediul său familial şi social, păstrându-şi locul de muncă, dar îşi petrece sfârşitul de săptămână
şi concediul în penitenciar).

- Reforma sistemului penitenciar a constituit un alt punct de interes, urmărindu-se

umanizarea regimului de executare în mediu închis şi realizarea unui tratament adecvat de
resocializare a infractorului.

- Ideea tratamentului post-penal, care vizează sprijinirea infractorului la ieşirea din

penitenciar, astfel încât acesta să evite situaţiile criminogene şi să atenueze procesul de
stigmatizare.

- Modelul curativ de politică penală constituie un succes important al criminologiei

tradiţionale, iar nereuşitele care au apărut pe parcursul transpunerii lui în realitate nu se
datorează lipsei fundamentului teoretic, ci condiţiilor social-economice şi culturale specifice
fiecărei ţări.

6
Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit., p.227.
7
Rodica M.Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p. 75-80.
 5.2. Tendinţe moderne în politica penală
Politica penală la nivel statal manifestă o tendinţă de armonizare internaţională atât în
planul legislativ al combaterii criminalităţii, cât şi în planul respectării drepturilor omului,
devenit o adevărată "religie"8 a sfârşitului acestui secol.

În această conjunctură, o importanţă specială revine congreselor specializate organizate

de Naţiunile Unite (la care participă, în calitate de raportori ori de consultanţi, personalităţi din
toate statele lumii, atât oameni de ştiinţă, cât şi reprezentanţi ai puterii legislative şi executive).

O importanţă decisivă în prefigurarea tendinţelor actuale şi de perspectivă în politica

penală au avut-o ultimele două congrese specializate ale O.N.U., respectiv cel de la Milano şi al
VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite asupra prevenirii criminalităţii şi tratamentului
delincvenţilor, desfăşurat la Havana în perioada 27 august-7 septembrie 1990.

5.2.1. Tendinţa represivă, neoclasică

Conform Recomandărilor de politică penală ale Congresului de la Havana, Anexa A,
tendinţa represivă ar trebui să se manifeste mai ales în cazul terorismului, al crimei organizate,
infracţiunilor contra mediului înconjurător şi împotriva activităţilor corupte ale funcţionarilor
publici.

Apariţia curentului neoclasic ca orientare teoretică este însă de dată mai recentă şi s-a
constituit iniţial într-o reacţie faţă de modelul curativ de politică penală, criticat sub aspectul
ineficacităţii metodelor şi tehnicilor de tratament, abuzului de psihiatrie şi al neglijării
programelor globale de prevenire a criminalităţii. De asemenea, sistemul pedepselor cu durată
nedeterminată, probaţiunea şi eliberările "pe cuvânt" au fost criticate, considerându-se în acest
sens că ele constituie un vast domeniu al arbitrariului juridic şi execuţional, implicând
contradicţii grave între măsurile non-punitive şi sistemele penale represive.

După disputele care au avut loc pe această temă în perioada 1970-1975, ideile şcolii
clasice de drept penal au fost reluate în planul teoriei politicii penale, adepţii lor fiind susţinuţi
de realitatea infracţională concretă, de "explozia" criminalităţii în ţările occidentale şi de
tendinţa de universalizare a acestui fenomen.

Fără a fi partizanul măsurilor represive, J. Pinatel recunoaşte că această tendinţă este

oarecum justificată de creşterea gravă a infracţionalităţii, mai ales a celei săvârşite cu violenţă,
fapt care determină o reacţie agresivă de apărare din partea societăţii, reacţie reflectată în plan
8
A.Năstase în Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol, I.R.D.O., Bucureşti, 1992, citat de Gh.Nistoreanu,
C.Păun, op.cit., p. 232.
legislativ. Totodată, autorul atrage atenţia asupra marilor probleme pe care le ridică mediul
penitenciar, care se constituie într-o adevărată "şcoală a crimei", din care infractorii ies mai
versaţi, mai marcaţi psihic şi mai înrăiţi.

5.2.2. Tendinţa moderată

Tendinţa moderată în politica penală reprezintă tentaţia echilibrului într-o lume din ce în
ce mai dezechilibrată. Această tendinţă este o politică a bunului-simţ, dictat de ideea că atât o
represiune mai înaltă, cât şi renunţarea la sancţiunea penală vor conduce la dificultăţi.

Tendinţa moderată a fost marcată cu prilejul tuturor reuniunilor internaţionale de

specialitate din ultimele două decenii şi exprimată cu claritate cu prilejul congreselor de la
Milano şi Havana. Astfel, în "Planul de acţiune" de la Milano se precizează:

"Trebuie explorate şi încurajate formele diverse ale participării comunităţii (la prevenirea
şi combaterea criminalităţii — n.n.), în scopul creării alternativelor viabile la intervenţia
judiciară pură, alternative care ar putea furniza metode măi accesibile pentru administrarea
justiţiei, cum ar fi medierea, arbitrajul şi curţile de conciliere ".

În acelaşi sens, se remarcă şi importanţa Seminarului European asupra Alternativelor la

Pedeapsa cu închisoarea (Helsinki - 1988). Cu acest prilej s-a susţinut că pedeapsa cu
închisoarea trebuie să fie aplicată cu moderaţie şi numai în cazul săvârşirii unor infracţiuni grave
ori atunci când subiecţii activi ai faptelor penale sunt delincvenţi incorigibili 9.

Referitor la măsurile alternative închisorii trebuie să se acorde o mai mare importanţă:

- avertismentului penal, amânării nelimitate a pronunţării sentinţei, măsurii de

compensare a victimei;

- pedepsei pecuniare, atât amenzii, cât şi sancţiunii denumite "zile-amendă";

- aplicării pedepselor care prevăd munca în serviciul comunităţii ori condamnarea la

locul de muncă;

- limitării ori interziceri i unor drepturi pe o perioadă limitată de timp;

- menţinerii unor sancţiuni specifice modelului curativ, între care suspendarea executării
pedepsei şi probaţiunea;

- modalităţilor de executare a sancţiunii cu închisoarea în "semilibertate" sau

„semidetenţie";

9
Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit., p.240.
 - soluţionării conflictelor penale pe alte căi decât cele obişnuite, cum ar fi mediaţiunea şi
dejuridicizarea.

Tendinţa moderată în politica penală, orientată pe ideea de alternativitate oferă

multiple soluţii viabile important este însă modul în care acest model este răspus în practică,
fondurile alocate şi nivelul de calificare a personalului din sistemul justiţiei penale.