UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ BUCUREȘTI

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Master – Științe Penale și Criminalistică
Anul I – Semestrul I -Modul A
Grupa 101

INSTITUȚII DE DREPT PENAL

Prof. univ. dr. Petre Buneci Masterand: Anton C. Alexandru-George

2018

1
 MINORITATEA

I. Considerații generale.

Criminalitatea juvenilă este una dintre problemele importante ale societăţii contemporane deoarece se
constată o tendinţă ascendentă a acestui tip de infracționalitate.
Problematica răspunderii penale a minorilor și în general chestiunile de prevenire și combatere a
delicvenței în rândul minorilor, a constituit și continuă să constituie una din cele mai dificile și dramatice
probleme sociale care se ivește în planul politicii penale și al dreptului penal, în ansamblu. Actualitatea
acestei problematici este întreținută de realitatea fenomenului infracțional în rândul minorilor, al
adolescenților și tinerilor adulți, uneori cu îngrijorătoare recrudescențe, iar dramatismul acestei situații este
determinat de însuși natura criminalității juvenile în cadrul căreia se regăsesc:
a) lipsa capacității depline de a înțelege semnificația socială a pedepselor;
b) lipsa de experiență care împinge adesea la fapte necugetate pe un adolescent abia ieșit din copilărie, sau
chiar pe un tânăr adult, aflat și el în așa-numita post-adolescență;
c) nocivitatea evidentă a conduitei antisociale a nevârstnicilor, faptele săvârșite de către aceștia având o
gravitate deosebită.
Conceptul de “delincvenţă juvenilă” cuprinde două noţiuni distincte, care urmează a fi precizate, şi
anume, conceptul de devianţă şi conceptul de juvenil1. Deşi ambii termeni au intrat în limbajul curent şi par
să aibă semnificaţii bine determinate şi univoce, ei sunt folosiţi adesea cu înţelesuri diferite, nu numai în
vorbirea curentă, ci şi în limbajul ştiinţific. Adică, lipsa unei definiţii unanim acceptate constituie o sursă de
confuzii, care poate distorsiona rezultatele investigaţiilor criminogene. Termenul de “delincvenţă juvenilă”
nu se întâlneşte nici în legislaţia penală din ţara noastră, nici în dreptul pozitiv din alte state. El este o creaţie
a doctrinei penale şi a teoriilor criminologice sau sociologice, în încercările lor de a grupa o serie de
infracţiuni în funcţie de criterii de vârstă, consolidându-se în mod justificat, că faptele penale prezintă o
serie de particularităţi determinate de nivelul de maturitate biologică, cu precădere mintală a subiectului
activ al infracţiunii.
Conceptul de “delincvenţă juvenilă” este sinonim în anumite limbi, cum ar fi italiana, germana,
franceza, cu noţiunea de “criminalitate juvenilă” (criminalita giovanile, criminalite juvenile, juderd
kriminalitat). Cu toate acestea, la origine, şi anume în limba latină, aceste cuvinte aveau înţelesuri diferite.
Verbul “delinquere” avea accepţia de “a greşi”, “a scăpa din vedere”, “a lipsi” (subiectul “delictul”
semnifica, în primul rând, “greşeală”), în timp ce prin “crimen” se înţelegea “crima” la care se asociau
semnificaţiile de “acuzare”, “imputare”, “pricinuire a unui rău”. Interesant e că în literatura de specialitate
anglo-saxonă, cu precădere în cea nord-americană, termenul de “delincvenţă” a păstrat semnificaţia sa
originară (delinquency), care nu se confundă cu sfera şi conţinutul noţiunii de “criminalite” (criminality).
Foarte mulţi minori comit infracţiuni contra persoanei, infracţiuni privind regimul drogurilor infracţiuni
contra patrimoniului etc., situaţie care reclamă o reacţie socială pe măsură. Această realitate crudă i-a
determinat pe autorii de specialitate să propună, iar pe legiuitor să adopte, o paletă largă de sancţiuni
aplicabile minorilor infractori.
În vederea combaterii acestui fenomen, legiuitorul român, ţinând seama de starea psiho-psihică specifică
minorilor infractori, aflați în diferite etape ale minorităţii, a instituit o vârstă minimă, de la care minorii
răspund penal.
Legiuitorul a considerat că, în problema privitoare la vârstă, este mai potrivit pentru reglementarea
instituţiilor de drept penal să se adopte diviziunea şi terminologia mai simplă din dreptul privat, care
împarte persoanele în minore şi majore2.

1
Aramă Elena, “Istoria dreptului”, Chişinău, 1997, pag. 23-24;
2
Vintilă Dongoroz, “Explicaţii teoretice ale Codului penal roman”, Partea generală, vol. II, Editura Academia Republica
Socialistă România, Bucureşti, 1970, pag. 230;
2
 II. Răspunderea penală a minorilor și sistemul de sancționare.

Astfel, legiuitorul a stabilit că minorii au capacitate penală începând cu vârsta de 14 ani, iar în ceea ce-i
privește pe minorii cu vârsta între 14 și 16 ani a instituit o prezumție relativă de lipsă a discernământului
(iuris tantum). Prezumția poate fi răsturnată dacă se probează că au săvârşit fapta cu discernământ. Începând
cu vârsta de 16 ani, existenţa discernământului este prezumată, de asemenea, iuris tantum3.
Aşadar, minorii care nu au împlinit 14 ani şi minorii care au împlinit această vârstă, dar nu au avut
discernământ în momentul comiterii faptei prevăzute de legea penală, nu răspund penal.
În dreptul internaţional se conturează tot mai mult un consens în a define drept copil orice persoană sub
vârsta de 18 ani. În acest sens, oricine sub această vârstă are dreptul la protecţie specială în cadrul unui
proces. Regulile Naţiunilor Unite cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate defines drept minor
“orice persoană sub vârsta de 18 ani4”.
În majoritatea statelor, majoratul, din punctul de vedere al politicii penale, a fost stabilit la vârsta de 18
ani, existând însă și state în care vârsta majoratului a fost stabilită la 17 ani, printre care Finlanda, Grecia,
Polonia, sau la 16 ani, precum în Portugalia sau Tunisia5.
În Belgia6, Franța7, Germania, Olanda, Elveția, Suedia 8, Algeria9, Tunisia, vârsta majoratului penal a fost
stabilită la 18 ani, în Polonia10 la 17 ani, în Portugalia11 la 16 ani.
Vârsta de la care răspunderea penală este antrenată a fost fixată la 13 ani în Codul Penal francez 12, în
Tunisia, Japonia și Polonia, la 14 ani în Germania, Italia și Spania 13, la 7 ani în Elveția, la 10 ani în Anglia,
iar în Portugalia la 16 ani, atât ca prag pentru responsabilitatea penală, cât și ca vârstă a majoratului.
Articolul 1 al Convenţiei O.N.U. cu privire la drepturile copiilor defineşte copilul drept “orice persoană
în vârstă de pînă la 18 ani, cu excepţia cazurilor când majoratul este atins mai devreme în conformitate cu
legislaţia naţională”, astfel că vârsta majoratului este determinată de fiecare stat în parte. La stabilirea
limitei de vârstă de la care copiii răspund penal trebuie luată în considerare maturitatea emoţională, mentală
şi intelectuală a copiilor. Prevederile Convenţiei au fost incluse în dreptul naţional al R.M. Astfel, Legea cu
privire la drepturile copiilor prevede că un copil este orice persoană sub 18 ani, iar Codul penal al R.M
stabileşte limita de vârstă de la care începe răspunderea penală – 16 ani14.
În privința regimului sancționator al minorilor, Noul Cod penal a abandonat sistemul mixt de pedepse și
măsuri educative în cazul infractorilor minori, limitând tratamentul penal al acestora numai la măsuri
educative, după modelul legislației francize și belgiene, unde a fost lansat conceptul de „minor aflat în
pericol”15.
Acestă opțiune legislativă a fost justificată prin intenția de a valorifica experiența și rezultatele pozitive
obținute pe plan internațional în materia combaterii delincvenței juvenile16.
3
Codul Penal & Codul de procedură penală, Ed. Hamangiu, București, 2017, pag. 52-59, Titlul V. Minoritatea;
4
Regula 11 (a) din Regulile ONU cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate;
5
Vintilă Dongoroz, “Explicaţii teoretice ale Codului penal roman”, Partea generală, vol. II, Editura Academia Republica
Socialistă România, Bucureşti, 1970, pag. 232;
6
Maria-Crina Kmen, Ruxandra Raţă, “Răspunderea penală a minorului”, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, pag. 24;
7
Ortansa Brezeanu, “Minorul şi Legea penală”, Ed. All Beck Bucureşti, 1998, pag. 14;
8
Ioan Pitulescu, “Criminalitatea Juvenilă”, Ed. Naţional, Bucureşti, 2000, pag. 79;
9
Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, “Evoluţii ale delicvenţei juvenile în România”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 265;
10
Vinitilă Dongoroz, op. cit, pag. 232;
11
Asociaţia Română de Știinţe Penale, Revista de drept penal studii şi practică judiciară (1994-2007), ediţia a 2-a, revăzută şi
îngrijită de prof. univ. dr. George Antoniu, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pag.555;
12
Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, op. cit., pag. 254;
13
Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, op. cit., pag. 256;
14
RP, Ghid pentru specialiştii în domeniul justiţiei penale, Chişinău, 2004, pag. 5;
15
Legea din 8 aprilie 1965 în Belgia, Ordonanța din 23 decembrie 1958 care consacra protecția judiciară a minorilor în pericol, în
Franța. „Pericolul” este definit în dicționarul Larousse ca o situație în care o persoană se teme de un dezavantaj, de un rău
oarecare”. Din perspectiva Codului Civil francez, conceptul se referă la faptul că „sănătatea, siguranța sau moralitatea unui minor
sau condițiile de educație ale acestuia sunt grav compromise.”- Pierre P édron, Guide de la Protection Judiciaire de la Jeunesse, 3
e édition, Gualino editeur, Lextenso éditions, 2012, p. 404. Phillipe Chaillou, magistrat francez, în cartea sa „Guide du droit de la
famille et de l’enfant”, Dunod, eed. 2003, caracterizează noțiunea de ”pericol” astfel:„judecătorul nu este judecătorul unui
comportament al părinților, ci a situației copilului”, „pericolul rezultă din combinarea mai multor factori și tribunalul are o
viziune destul de largă cu privire la noțiunea de sănătate, siguranță și moralitate” în privința minorului. La nivel jurisprudențial,
Curtea de Casație din Franța a precizat calificarea pericolului: acesta trebuie să fie actual sau imminent;
16
George Antoniu (coord.), A. Vlășceanu, V. Teodorescu, C. Sima, I. Ristea, I. Vasiu, Al. Boroi, B.N. Bulai, C. Bulai, Șt. Daneș,
C. Duvac, K. Guiu, C. Mitrache, Cr. Mitrache, I. Molnar , “Explicații preliminare ale noului Cod penal”, vol. II, Ed. Universul
3
 Reglementarea regimului sancţionator al minorităţii este una din materiile care au suferit cele mai mari
transformări în noul Cod penal. Aşa cum se ştie, potrivit art. 100 C.p., faţă de minorul care răspunde penal
se putea lua o măsură educativă ori i se putea aplica o pedeapsă. Noul Cod penal renunţă complet la pedepse
în cazul minorilor, instituind un sistem sancţionator bazat exclusiv pe măsuri educative.
În reglementarea actuală, alegerea măsurii educative ce urmează a fi dispusă se face, în primul rând,
după criterii obiective (dacă a mai săvârșit anterior o infracțiune ori dacă pedeapsa pentru infracțiunea
săvârșită de minor este de o anumită gravitate), cu luarea în considerare, în al doilea rând, a criteriilor
generale de individualizare a pedepselor prevăzute în art. 74 NCP, care se aplică mutatis mutandis și în
cazul individualizării măsurilor educative17.
Potrivit art. 114 N.C.p., faţă de minorul care răspunde penal se ia, de regulă, o măsură educativă
neprivativă de libertate. Faţă de minor se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele
cazuri:
a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a
cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat;
b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai
mare ori detenţiunea pe viaţă.

III. Regimul măsurilor educative neprivative de libertate.

Măsurile educative neprivative de libertate sunt sancţiuni de drept penal care se aplică minorilor care
au comis o infracţiune a cărei gravitate nu necesită privarea de libertate. Acestea sunt:
1. stagiul de formare civică;
2. supravegherea;
3. consemnarea la sfârşit de săptămână;
4. asistarea zilnică.

1. Stagiul de formare civică.

Potrivit art. 117 N.C.p., stagiul de formare civică constă în obligaţia minorului de a participa la un
program cu o durată de cel mult 4 luni, pentru a-l ajuta să înţeleagă consecinţele legale şi sociale la care se
expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor.
Programul trebuie ales pe cât posibil în raport de natura infracţiunii comise.
Scopul acestei măsuri este responsabilizarea minorului cu privire la comportamentul său viitor. Din
acest motiv, un astfel de program nu trebuie să se rezume doar la ore de educație civică și de prezentare a
legislației penale incidente, ci ar trebui să aibă un caracter preponderent practic, presupunând vizitarea de
penitenciare, de centre educative și de detenție în care sunt plasați minorii care au săvârșit fapte penale,
implicarea programe culturale sau pentru ajutarea persoanelor asistate instituționalizat, jocuri de rol cu
caracter educativ, cu scopul ca minorul să-și însușească valorile socio-morale pe care ne-a lezat prin
săvârșirea infracțiunii18.

2. Supravegherea.
Măsura educativă a supravegherii constă în controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul programului
său zilnic, pe o durată cuprinsă între două şi 6 luni, sub coordonarea serviciului de probaţiune, pentru
asigura participarea la cursuri şcolare sau de formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţi
sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare al acestuia.
Măsura se apropie de conţinutul măsurii educative a libertăţii supravegheate, prevăzută anterior de art. 103
C.p., având însă o durată mai redusă dar valenţe educative mai pronunţate prin implicarea serviciului de
probaţiune.
În practica judiciară s-a conturat opinia potrivit căreia, în cazul în care minorul a săvârșit infracțiunea în
timpul în care trebuia să participe la cursurile școlare sau de formare profesională, precum și în situația în
care minorul absentează în mod frecvent și repetat de la aceste cursuri, luarea măsurii educative a

Juridic, București, 2011, pag. 328;

17
Norel Neagu, “Instituții de drept penal”, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pag. 304;
18
Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Cristinel Ghigheci, “Noul Cod Penal. Ghid de aplicare pentru
practicieni”, Ed. Hamangiu 2014, pag. 199;
4
supravegherii ar fi cea mai potrivită. La fel se poate raționa și în cazurile de abandon școlar, atunci când
reluarea cursurilor sau începerea unui nou program de formare profesională ar fi posibile.

3. Consemnarea la sfârşit de săptămână.

Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână constă în obligaţia minorului de a nu părăsi
locuinţa în zilele de sâmbătă şi duminică, pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni, afară de cazul în
care, în această perioadă, are obligaţia de a participa la anumite programe ori de a desfăşura anumite
activităţi impuse de instanţă.

4. Asistarea zilnică.
Măsura educativă a asistării zilnice, dispusă pe o durată cuprinsă între 3 şi 6 luni, constă în obligaţia
minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probaţiune, care conţine orarul şi condiţiile de
desfăşurare a activităţilor, precum şi interdicţiile impuse minorului. Măsura se deosebeşte de supraveghere
deoarece presupune o implicare activă în programul zilnic al minorului, în vreme ce supravegherea nu
presupune decât o monitorizare din exterior a conduitei acestuia.
Trebuie menţionat că, potrivit art. 121 N.C.p., pe durata executării oricăreia dintre măsurile educative
neprivative de libertate, instanţa poate impune minorului una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională;
b) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita teritorială stabilită de instanţă;
c) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice,
stabilite de instanţă;
d) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanţii la
săvârşirea infracţiunii ori cu alte persoane stabilite de instanţă;
e) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta;
f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.
În cazul în care minorul nu execută măsura educativă în condiţiile impuse de instanţă, se poate dispune
fie prelungirea duratei măsurii, fără a depăşi maximul prevăzut de lege, fie înlocuirea măsurii cu o altă
măsură mai severă, putându-se ajunge în final la o măsură privativă de libertate (art. 123 N.C.p.).
Un eventual program dorit de părinții minorului va trebui să fie propus serviciului de probațiune, fiind
integrat în orarul infractorului minor doar în situația în care agreat de serviciul de probațiune, în măsura în
care acesta din urmă consideră că este compatibil cu scopul asistării zilnice 19 și că ar putea contribui la
îndreptarea comportamentului minorului, în concordanță cu interesul său superior.

IV. Măsurile educative privative de libertate.

Noul Cod penal reglementează două măsuri educative privative de libertate: internarea într-un centru
educativ şi respectiv internarea într-un centru de detenţie.

1. Internarea într-un centru educativ.

Măsura educativă a internării într-un centru educative constă în internarea minorului, pe o perioadă
cuprinsă între 1 şi 3 ani, într-o instituţie specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de
pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum şi programe de reintegrare
socială.
Măsura corespunde internării într-un centru de reeducare, prevăzută de art. 104 C.p., nefiind însă
dispusă pe o perioadă nedeterminată, ci pe o perioadă stabilită de instanţă.
În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor
şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel
puţin jumătate din durata internării, instanţa poate dispune:
a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării
neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de18 ani;
b) liberarea din centrul educativ, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani.
Odată cu înlocuirea sau liberarea, instanţa impune respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile
prevăzute în art. 121 până la împlinirea duratei măsurii internării.

19
Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Cristinel Ghigheci, op.cit. pag. 200;
5
 În măsura în care minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii asistării zilnice
sau obligaţiile impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi dispune executarea restului rămas
neexecutat din durata măsurii internării într-un centru educativ.
Instanţa poate dispune prelungirea duratei măsurii, fără a depăşi maximul prevăzut de lege, sau o poate
înlocui cu măsura internării într-un centru de detenţie atunci când:
- în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune
concurentă săvârşită anterior;
- după înlocuirea cu asistarea zilnică persoana comite o nouă infracţiune înainte de împlinirea vârstei de 18
ani.
Dacă în cursul executării măsurii educative persoana internată, care a împlinit vârsta de 18 ani, are un
comportament prin care influenţează negativ sau împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte
persoane internate, instanţa poate dispune continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar.

2. Internarea într-un centru de detenţie.

Măsura educativă a internării într-un centru de detenţie constă în internarea minorului într-o instituţie
specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază şi supraveghere, unde va urma programe intensive
de reintegrare socială, precum şi programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor
sale.
Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, afară de cazul în care pedeapsa prevăzută
de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă,
când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani.
Această măsură nu are corespondent printre măsurile educative reglementate de Codul penal din 1969,
ea fiind aplicabilă în ipotezele în care potrivit vechii reglementări s-ar fi aplicat pedepse privative de
libertate.
Regimul acestei măsuri este similar, sub aspectul înlocuirii, liberării sau prelungirii, cu cel prevăzut
pentru internarea în centrul educativ. Şi în acest caz instanţa poate dispune continuarea executării măsurii
într-un penitenciar după împlinirea vârstei de 18 ani atunci când în cursul executării persoana are un
comportament prin care influenţează negativ sau împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte
persoane internate.

V. Tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni în cazul minorului.

Potrivit art. 129 N.C.p., în caz de concurs de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii, se stabileşte şi se
ia o singură măsură educativă pentru toate faptele, în condiţiile art. 114 N.C.p., ţinând seama de criteriile
generale de individualizare a sancţiunilor.
În cazul săvârşirii a două infracţiuni, dintre care una în timpul minorităţii şi una după majorat, pentru
infracţiunea comisă în timpul minorităţii se ia o măsură educativă, iar pentru infracţiunea săvârşită după
majorat se stabileşte o pedeapsă, după care:
a) dacă măsura educativă este neprivativă de libertate, se execută numai pedeapsa;
b) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este închisoarea, se aplică pedeapsa
închisorii, care se majorează cu o durată egală cu cel puţin o pătrime din durata măsurii educative ori din
restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârşirii infracţiunii comise după majorat; din pedeapsa astfel
obţinută se scade ceea ce s-a executat din momentul săvârşirii infracţiunii comise după majorat până la data
judecării. Pedeapsa astfel aplicată nu poate face obiectul amânării aplicării pedepsei sau al suspendării
executării sub supraveghere;
c) dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită după majorat este detenţiunea pe viaţă, se execută
numai această pedeapsă;
d) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este amenda, se execută măsura educativă,
a cărei durată se majorează cu cel mult 6 luni, fără a depăşi maximul prevăzut de lege pentru aceasta.
În cazul săvârşirii după majorat a două sau mai multe infracţiuni concurente se aplică mai întâi regulile
referitoare la concursul de infracţiuni, după care se aplică regulile privind contopirea cu măsura educativă.

6
 VI. Alte particularităţi ale regimului sancţionator al minorilor.

În materia prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunile comise de minori, noul Cod penal
păstrează regula consacrată de art. 129 C.p., potrivit căreia termenele de prescripţie a răspunderii penale se
reduc la jumătate pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori.
În schimb, nemaiexistând pedepse aplicabile minorului, în materia prescripţiei executării sancţiunilor
apar reguli noi odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal. Astfel, potrivit art. 132 N.C.p., măsurile
educative neprivative de libertate se prescriu într-un termen de 2 ani de la data rămânerii definitive a
hotărârii prin care au fost luate. Măsurile educative privative de libertate se prescriu într-un termen egal cu
durata măsurii educative luate, dar nu mai puţin de 2 ani.
La fel ca şi în vechea reglementare, infracţiunile comise în timpul minorităţii nu atrag interdicţii,
decăderi sau incapacităţi.

VII. Aspecte juridice ale minorității din perspectiva internațională.

În prezent, minorul rămâne în vizorul societății precum o ființă căreia i se necesită protecția pentru
asigurarea unui viitor reușit, socialmente moral. Deși sfera comunitară dorește a se menține comună din
punct de vedere geografic, regimul juridic sancționar se diferențiază și diversifică în funcție de
caracteristicile naționale și teritoriale, precum și regionale, corelate prin anumite tratate și convenții
speciale. Asigurarea unei protecții adecvate a drepturilor minorului, la nivel european, se impune prin
condițiile unificării intereselor și valorilor comune ale acestui spațiu european. Demn de menționat în acest
context, este că teritoriul european se compune din patru mari dimensiuni ale drepturilor omului: cel al
drepturilor copilului, al dreptului internațional, Consiliul Europei, Uniunea Europeană și cel al statelor parte
din uniune. Acest colaj sistemic nu reușește să asigure o protecție complexă, însă crează o confruntare care
de cele mai mule ori conferă loc de interpretări diverse, cât și aplicări diverse. Prin urmare, mecanismul de
asigurare a drepturilor copilului se reflectă, numaidecât, în textul “Convenției Europene pentru apărarea
drepturilor și libertăților fundamentale” cât și în reglementările naționale ale statelor membre. Totodată,
specificitatea declarativă a prevederilor comunitare nu asigură o protecție optimă și unitară în această
materie a drepturilor minorului. Ca urmare, se impune o analiză exhaustivă atât a prevederilor tratatelor
internaționale, cutumiare, jurisprudențiale și, în vederea unificării la nivel comunitar, a prevederilor ce se
răsfrâng asupra protecției multilaterale a minorului în general, cât și a celor aflați în conflict cu legea, în
special.

VIII. Ocrotirea minorilor în legislația internațională.

Noțiunea minorului în dreptul comunitar ar trebui să fie însușită cu prioritate din “Convenția
internațională cu privire la drepturile copilului” din 20.12.1990, care în textul ei la art. 1 definește Copilul:
“Ca orice ființă umană sub vârsta de 18 ani, cu exceția cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului,
majoratul este stabilit sub această vârstă”. Stabilirea unei vârste în doctrina penală internațională, ce vizează
dobândirea unor drepturi și, respectiv, pierderea unor privilegii juridice, este un aspect problematic ce ridică
mari semne de întrebare în calea justificării acestei alegeri. În concordanță cu ansamblul de norme minime
ale O.N.U. cu privire la administrarea justiției pentru minori, un minor este copil sau tânăr, care, în raport cu
sistemul juridic e considerat a fi capabil să răspundă pentru comiterea unei infracțiuni, conform unor
modalități distincte de cele care sunt aplicabile unui adult. Delicventul juvenil, terminologic, este considerat
un copil sau un tânăr, care este acuzat ori găsit vinovat pentru comiterea unei fapte prevazută de legea
penală. Această convenție internatională, consacrată sub numele “Regulile de la Beijing”, prezintă în mod
exhaustiv o inventariere a setului de măsuri și sancțiuni pretabile delicvenților minori, fiind impuse de
autoritățile competente în sensul unei reale alternative la instituționalizare:
- Ordinul de asistență, ghidare și supraveghere;
- Probațiune;
- Ordinul de muncă în folosul comunității;
- Sancțiuni financiare, compensația și reparația în folosul victimei;
- Ordinul de urmare a unui tratament;

7
- Ordinul de participare la un program de consiliere de grup;

- Ordinul educațional.
Din punct de vedere textual “Regulile de la Beijing” se structurează în 7 secțiuni ce cuprind în
conținutu-i o serie întreagă de proceduri ale justiției juvenile:
1. principiile generale
2. cercetarare și trimitere în judecată
3. judecarea și pronunțarea verdictului
4. tratamentul neinstituționalizat sau deschis
5. tratamentul instituționalizat
6. cercetare și planificare
7. formularea de politici și evaluare20.
Acest set de reguli mai recomandă statelor, adaptarea și instituirea următoarelor garanții procesuale:
dreptul de a nu declara nimic, de a se aduce la cunoștiință învinuirea, dreptul de reprezentare legală, dreptul
de a prezenta martori și dreptul la apel. Aceste principii procesuale, alături de linia directoare a prezumției
de nevinovăție, constituie elementele definitorii ale unui proces just și echitabil. Înțelegerea și aplicarea lor
vor completa eficient prevederile care guvernează procedurile penale prezente atât în cadrul “Convenției
asupra drepturilor copilului”, cât și în “Pactul internațional asupra drepturilor civile și politice”. În
concluzie, regulile vor fi aplicate minorilor în mod nediferențiat, adică fără a se face vreo deosebire în
funcție de sex, limbă vorbită, rasă ori origine națională sau socială, statut financiar sau nativ. Prin urmare,
fiecare stat va stabili limitele de adoptare și aplicare ale acestor reguli de coordonare în funcție de
prevederile legale specifice și existente deja. Aceste prevederi având menirea de a satisface nevoile
minorilor și să le apere interesele individuale, precum și ale societății în general.

20
Teodor Dascăl, “Minoritatea în dreptul penal român”, ed. C.H.Beck, București, 2011, pag. 7-8.
8
 BIBLIOGRAFIE

1. Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroșanu, Cristinel Ghigheci, “Noul Cod Penal. Ghid de
aplicare pentru practicieni”, Ed. Hamangiu, 2014, pag. 199, 200;
2. Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, “Evoluţii ale delicvenţei juvenile în România”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, pag. 265;
3. Elena Aramă, “Istoria dreptului”, Chişinău, 1997, pag. 23-24;
4. George Antoniu (coord.), A. Vlășceanu, V. Teodorescu, C. Sima, I. Ristea, I. Vasiu, Al. Boroi, B.N.
Bulai, C. Bulai, Șt. Daneș, C. Duvac, K. Guiu, C. Mitrache, Cr. Mitrache, I. Molnar, “Explicații
preliminare ale noului Cod penal”, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2011, pag. 328;
5. Ioan Pitulescu, “Criminalitatea Juvenilă”, Ed. Naţional, Bucureşti, 2000, pag. 79;
6. Maria-Crina Kmen, Ruxandra Raţă, “Răspunderea penală a minorului”, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007,
pag. 24;
7. Norel Neagu, “Instituții de drept penal”, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pag. 304;
8. Ortansa Brezeanu, “Minorul şi Legea penală”, Ed. All Beck Bucureşti, 1998, pag. 14;
9. Teodor Dascăl, “Minoritatea în dreptul penal român”, Ed. C.H.Beck, București, 2011, pag. 7-8;
10. Vintilă Dongoroz, “Explicaţii teoretice ale Codului penal roman”, Partea generală, vol. II, Ed. Academia
Republica Socialistă România, Bucureşti, 1970, pag. 230, 232;
11. Asociaţia Română de Știinţe Penale, Revista de drept penal studii şi practică judiciară (1994-2007),
ediţia a 2-a, revăzută şi îngrijită de prof. univ. dr. George Antoniu, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pag.
555;
12. Legea din 8 aprilie 1965 în Belgia, Ordonanța din 23 decembrie 1958;
13. RP, Ghid pentru specialiştii în domeniul justiţiei penale, Chişinău, 2004, pag. 5;
14. Codul Penal & Codul de procedură penală, Ed. Hamangiu, București, 2017, pag. 52-59, Titlul V.
Minoritatea;
15. Regula 11 (a) din Regulile ONU cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate.