Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Specializarea : Drept
Tema:
Arestarea preventivă este cea mai aspră măsură privativă de libertate ce poate fi dispusă
de judecător sau, după caz, de instanţa de judecată şi constă în deţinerea persoanei faţă de
care s-a luat această măsură în locuri anume destinate celor privaţi de libertate în cauzele
penale.
Art. 223 NCPP înglobează două mari categorii de ipoteze în care măsura arestării
preventive poate fi dispusă, fiecare dintre acestea având condiţiile sale proprii. Ipotezele
reglementate de lege cuprind atât cazurile, cât şi condiţiile în care poate fi luată măsura
arestării preventive şi sunt aplicabile fie în situaţia în care măsura preventivă este dispusă în
faza de urmărire penală, fie atunci când arestarea preventivă este dispusă în procedura de
cameră preliminară ori în cursul fazei de judecată în primă instanţă sau în apel.
kdjvkjfnbvklfnbkngkbngkbnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnnn
1 I. Neagu, Tratat de procedură penală, Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 540.
2 M. Olariu, Procedură penală, Partea generală, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2013, p. 219.
3 M. Udroiu, Procedură penală, Partea generală, Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 242.
restituirea lucrului, restabilirea situaţiei anterioare4 .
Doctrina veche a definit măsurile de prevenţie ca fiind instituţii de drept procesual penal,
puse la dispoziţia organelor judiciare constând în anumite privaţiuni sau constrângeri personale
sau reale, determinate de condiţiile şi împrejurările în care se desfăşoară procesul penal5 .
În Noul Cod de procedură penală, măsurile preventive sunt enumerate limitativ [art. 202
alin. (4)]: reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu,
arestarea preventivă. Astfel, alte măsuri procesuale, care chiar dacă sunt restrictive de libertate,
nu intră în categoria măsurilor preventive.
Prevederile art. 202 NCPP stabilesc, în mod limitativ, parametrii ce trebuie avuţi în vederea
dispunerii măsurilor preventive. Faţă de prevederile art. 136 C. pr. pen. din 1968, Noul Cod de
procedură penală nu mai prevede ca scop asigurarea evitării sustragerii de la executarea
pedepsei, scopul măsurii preventive fiind asigurarea bunei derulări a procesului penal. Măsurile
preventive nu sunt incompatibile cu prezumţia de nevinovăţie deoarece nu presupun săvârşirea
unei fapte penale, ci doar existenţa unei suspiciuni rezonabile, astfel cum este înţeleasă din
jurisprudenţa Curţii Europene ca ipoteză în care un observator obiectiv poate să bănuiască din
datele cauzei că o persoană a comis sau nu o infracţiune, fără a exista vreo interferenţă cu
principiul prezumţiei de nevinovăţie.
De asemenea, scopurile reglementate în noua reglementare procesual penală privesc strict
activitatea procesual penală: asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea
sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărire, ori de la judecată sau scopul prevenirii
comiterii unei noi infracţiuni [art. 202 alin. (1) NCPP].
Prevederea explicită a proporţionalităţii se regăseşte în alin. (3) al art. 202 din noua
reglementare: orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei
aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin
dispunerea acesteia.
2. Luarea măsurii arestării preventive
2.1. Cazuri şi condiţii
Arestarea preventivă este cea mai aspră măsură privativă de libertate ce poate fi dispusă de
judecător sau, după caz, de instanţa de judecată şi constă în deţinerea persoanei faţă de care s-
a luat această măsură în locuri anume destinate celor privaţi de libertate în cauzele penale6 .
Arestarea preventivă este o măsură de excepţie, lucru accentuat încă de acum 250 de ani
când Cezare Beccaria sublinia că arestarea nu poate fi justificată decât în două ipoteze: atunci
când cel acuzat se sustrage actului de justiţie sau când acesta încearcă să împiedice aflarea
adevărului prin influenţarea unor martori7 .
4 M. Olariu, C. Marin, Drept procesual penal. Teste grilă pentru admiterea în magistratură şi avocatură, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2014, p.
96.
5 V. Dongoroz ş.a., Explicaţiile teoretice ale Codului de Procedură Penală român, partea generală, vol. V, ed. a II-a, Ed. Academică şi Ed. All Beck,
Bucureşti 2003, p. 308.
6 M. Olariu, op. cit., p. 237.
7 S. Bogdan – Caiete de drept penal nr. 3/2010, p. 116.
Art. 223 NCPP înglobează două mari categorii de ipoteze în care măsura arestării preventive
poate fi dispusă, fiecare dintre acestea având condiţiile sale proprii.
Ipotezele reglementate de lege cuprind atât cazurile, cât şi condiţiile în care poate fi luată
măsura arestării preventive şi sunt aplicabile fie în situaţia în care măsura preventivă este
dispusă în faza de urmărire penală, fie atunci când arestarea preventivă este dispusă în
procedura de cameră preliminară ori în cursul fazei de judecată în primă instanţă sau în apel.
Aceste două categorii de ipoteze nu se exclud una pe cealaltă; astfel, o propunere de
arestare preventivă se poate întemeia pe unul dintre cazurile prevăzute de art. 233 alin. (1) lit.
a)-d) NCPP, precum şi pe cazul reglementat de art. 233 alin. (2) din noua reglementare.
A. Cazuri de arestare preventivă independente de condiţia pericolului pentru ordinea
publică [art. 223 alin. (1) lit. a)-d) NCPP]
În vederea dispunerii arestării preventive faţă de inculpat, trebuie întrunite următoarele
condiţii:
a) să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o
infracţiune;
Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, Noul Cod de procedură penală nu mai
prevede o condiţie privind maximul special prevăzut de lege în privinţa infracţiunii pentru care
există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit-o 8 .
Astfel, măsura arestării preventive poate fi dispusă indiferent de infracţiunea a cărei comitere
se impută inculpatului. Cu toate acestea, trebuie avută în vedere şi condiţia proporţionalităţii,
prevăzută în cuprinsul art. 202 NCPP, potrivit căreia „orice măsură preventivă trebuie să fie
proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru
realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia”.
Pot fi avute în vedere atât probele directe, cât şi probele indirecte din care să reiasă
suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune, nu şi indiciile temeinice, Noul Cod
de procedură penală nemaifăcând referire despre acestea9 .
Definiţia suspiciunii rezonabile rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului, fiind vizate aspecte de natură a convinge un observator obiectiv şi imparţial cu privire
la posibilitatea ca inculpatul să fi comis o infracţiune.
Condiţia analizată implică necesitatea verificării existenţei unei baze factuale a acuzaţiei în
vederea evitării privărilor de libertate arbitrare10 .
Măsura arestării preventive se poate lua atât în cazul infracţiunilor pentru care prevede
pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, cât şi în cazul infracţiunilor pentru care legea
stipulează pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa amenzii penale ori numai pedeapsa
amenzii penale.
8 M. Olariu, op. cit., p. 221.
9 Potrivit art. 681 C. pr. pen. din 1968, „sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că
persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta”.
10 M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 402.
Tot astfel, arestarea preventivă se poate dispune şi în cazul infracţiunilor pentru care
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate ori pentru
care este posibilă intervenirea instituţiei împăcării11. Nu are importanţă forma în care a fost
săvârşită infracţiunea: tentativă, faptă consumată sau epuizată.
b) să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale
prevăzută de lege;
În ipoteza în care există vreunul dintre impedimentele prevăzute de art. 16 din Noul Cod de
procedură penală la punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, aceasta trebuie să
conducă la dispunerea unei soluţii de clasare, nefiind posibilă dispunerea unei măsuri
preventive în cauza penală.
d) să existe unul dintre următoarele cazuri [prevăzute de art. 223 alin. (1) lit. a)-d) NCPP]:
(i) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată,
ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte [art. 223 alin. (1) lit. a)];
În vederea reţinerii acestui caz, se impune ca din probele existente la dosarul cauzei să
rezulte că inculpatul s-a sustras în mod efectiv procedurilor, în condiţiile în care avea cunoştinţă
de existenţa unui proces penal în care era cercetată o faptă săvârşită de către acesta.
Tot astfel, va putea fi reţinut acest caz şi în ipoteza în care există un risc semnificativ cu privire
la sustragerea inculpatului de la proceduri12 (a făcut pregătiri să fugă sau să se sustragă în orice
mod de la urmărirea penală ori de la judecată. Judecătorul sau, după caz, instanţa de judecată,
în vederea aprecierii existenţei acestui risc, are în vedere toate circumstanţele cauzei şi
îndeosebi: natura şi gravitatea infracţiunii ce este imputată inculpatului; vârsta, starea de
sănătate, personalitatea, profesia; pedeapsa ce i s-ar putea aplica în ipoteza pronunţării unei
hotărâri de condamnare; conduita pe care a avut-o anterior în cadrul procedurii cu referire la
obligaţiile pe care trebuie să le respecte.
(ii) inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori
un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă
sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament [art. 223 alin. (1) lit. b)];
[1] Dongoroz, Vintilă; Kahane, Siegfried; Antoniu, George; Bulai, Constantin; Iliescu,
Nicoleta; Stănoiu, Rodica, Explicaţiile teoretice ale Codului de procedură penală român,
partea generală, vol. V, ed. a II-a, Ed. Academică şi Ed. All Beck, Bucureşti 2003.
[2] Neagu, I., Tratat de procedură penală, Partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2010.
[3] Olariu, M., Procedură penală, Partea generală, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2013.
[4] Olariu, M.; Marin C., Drept procesual penal. Teste grilă pentru admiterea în
magistratură şi avocatură, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2014.
[5] Udroiu, M., Procedură penală, Partea generală, Partea specială, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2013.
[6] Udroiu M., Procedură penală. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014.