EXECUTAREA SILITĂ

Normele, modalităţile şi formele

executării silite
1. Expresia de executare silită şi reglementarea
acesteia
În cazul neexecutării de bunăvoie de către debitor a
obligaţiei prevăzute de titlul executoriu intervine executarea
silită.
Executarea silită reprezintă, de regulă, cea de-a doua fază
a
procesului civil.
În doctrină executarea silită este definită ca fiind „acea
fază
a procesului civil în cadrul căreia creditorul îşi poate realiza
în
mod efectiv drepturile statornicite într-un titlu executoriu,
prin constrângerea patrimonială a debitorului”.
Codul de procedură civilă îi dedică executării silite Cartea
a V-a, art. 622 - 914, dispoziţii care constituie dreptul comun
în materie de executare silită.
 Executarea silită începe odată cu sesizarea organului de
executare, potrivit dispoziţiilor legii procedurale, dacă prin
lege specială nu se prevede altfel.
Dispoziţiile art. 627 C. proc. civ. conferă un rol activ
executorului judecătoresc, acesta trebuind să stăruie prin
toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi
cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, cu
respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale
altor persoane interesate.
 2. Normele cu privire la executarea silită
Dintre normele de executare silită prezintă caracter
imperativ: normele de organizare, unele dintre normele de
competenţă şi unele dintre normele de procedură propriu-zisă.
 3. Modalităţile şi formele executării silite

Modalităţile executării silite sunt:

- executarea silită directă;
- executarea silită indirectă.
 Executarea silită directă este modalitatea de executare
prin care creditorul urmăreşte să obţină realizarea în natură
a obligaţiei debitorului, înscrisă în titlul executoriu.
Executarea silită directă poate îmbrăca una dintre formele:
a) predarea silită a bunurilor mobile (art. 893-895 C. proc.
civ.);
b) predarea silită a bunurilor imobile (art. 896-902 C. proc.
civ.).
c) executarea silită a altor obligaţii de a face sau a
obligaţiilor de a nu face (art. 903-914 C. proc. civ.). Ca varietate
a acestei forme este reglementată executarea hotărârilor
judecătoreşti referitoare la minori.
 Executarea silită indirectă este acea modalitate de executare
prin care creditorul care are de realizat o creanţă bănească,
urmăreşte să-şi îndestuleze creanţa din sumele obţinute prin
valorificarea bunurilor debitorului sau a celor pe care
debitorul le are de primit de la terţe persoane.
Executarea silită indirectă poate îmbrăca una dintre formele :
a) urmărirea mobiliară, referitoare la vânzarea silită a bunurilor
mobile urmăribile ale debitorului, până la acoperirea creanţei;
b) poprirea sumelor de bani, a titlurilor de valoare sau a altor
bunuri mobile incorporale urmăribile, datorate debitorului
de o a treia persoană sau pe care aceasta le va datora în
viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente;
c) urmărirea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de
rădăcini care sunt ale debitorului;
d) urmărirea veniturilor generale ale imobilelor referitoare la
urmărirea veniturilor prezente şi viitoare ale imobilelor care sunt
proprietatea debitorului sau asupra cărora el are un drept de uzufruct,
dar şi a veniturilor debitorului arendaş sau chiriaş provenite din
exploatarea imobilelor arendate sau închiriate;
e) urmărirea imobiliară, constând în vânzarea bunurilor imobile ale
debitorului, în vederea realizării creanţei cuprinse în titlul executoriu.
Creanţa şi titlurile executorii
 1. Creanţa – premisă în declanşarea executării silite

Declanşarea activităţii de executare silită implică existenţa

unei creanţe certe, lichide şi exigibile a creditorului. În acest
sens, art. 663 alin. (1) C. proc. civ. prevede că: „Executarea
silită nu se poate face decât dacă creanţa este certă, lichidă şi
exigibilă.”
De asemenea, creanţa trebuie să fie evaluată sau evaluabilă în
bani.
 2. Conceptul de titlu executoriu
Titlul executoriu este înscrisul care, fiind alcătuit potrivit
dispoziţiilor legale de către organul competent, permite
punerea în executare silită a creanţei pe care o constată.
Potrivit art. 632 alin. (1) C. proc. civ.: „Executarea silită se
va efectua numai în temeiul unui titlu executoriu”.
 3. Categorii de titluri executorii
Potrivit articolului 632 alin. (2) C. proc. civ., pot fi
considerate ca fiind titluri executorii:
- hotărârile executorii prevăzute la art. 633;
- hotărârile cu executare provizorie;
- hotărârile definitive, precum şi
- orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi
puse în executare.
Hotărârile anumitor organe cu atribuţii jurisdicţionale
sunt, în condiţiile prevăzute de lege, titluri executorii, de
exemplu hotărârile arbitrale.
Alte înscrisuri sunt titluri executorii dacă legea însăşi le
conferă o asemenea calitate. Pot fi remarcate printre acestea:

cambia, biletul la ordin şi cecul, precum şi alte titluri de credit.

Participanţii la executarea silită
 1. Subiectele participante la executarea silită, conform
dispoziţiilor art. 644 alin. (1) C. proc. civ. sunt : părţile; terţii
garanţi; creditorii intervenienţi; instanţa de executare;
executorul judecătoresc; Ministerul Public; agenţii forţei
publice; martorii asistenţi, experţii, interpreţii şi alţi
participanţi ,în condiţiile expres prevăzute de lege.
Părţile sunt: creditorul care deţine titlul executoriu,
urmărind să obţină realizarea acestuia, şi debitorul, adică cel
care datorează şi împotriva căruia se îndreaptă executarea
silită.
Terţii garanţi participă în anumite situaţii în procedura de
executare silită. Astfel, potrivit art. 648 alin. (1) creditorul, în
condiţiile legii, poate urmări, în limita creanţei şi a
accesoriilor acesteia, concomitent sau, după caz, separat, şi
bunurile terţilor care au garantat plata datoriilor debitorului.
 Creditorii intervenienţi

Dispoziţiile legale consacră posibilitatea oricărui creditor

al debitorului, în condiţiile art. 690 şi următoarele, de a
interveni în procedura de executare silită aflată în curs până
la

data fixării de către executorul judecătoresc a termenului

pentru valorificarea bunurilor urmăribile, iar după
depunerea sau consemnarea sumelor realizate din urmărire,
de a participa la distribuirea acestor sume, potrivit
dispoziţiilor art. 864 şi următoarele.
 Instanţa de executare este un alt participant principal în
procedura execuţională (art. 651 C. proc. civ.).
Instanţa de executare este judecătoria în a cărei
circumscripţie se află, la data sesizării organului de
executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în
afara cazurilor în care legea dispune altfel. Instanţa de
executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării
silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente
apărute în cursul executării silite.
Dacă legea nu prevede altfel, instanţa de executare se
pronunţă prin încheiere executorie.
 Executorul judecătoresc este organul de executare a
hotărârilor judecătoreşti şi celorlalte titluri executorii.
Cu privire la competenţa teritorială a executorilor
judecătoreşti, în absenţa unor dispoziţii legale contrare,
hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se
execută de executorul judecătoresc din circumscripţia curţii
de apel;
de ex. în cazul urmăririi silite a bunurilor mobile şi al
executării silite directe mobiliare, competent este executorul
judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde se află
domiciliul sau, după caz, sediul debitorului sau din
circumscripţia curţii de apel unde se află bunurile.
 Sancţiunea pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 652
referitoare la competenţa executorului judecătoresc constă în
nulitatea necondiţionată a actelor de procedură efectuate.
Principalele măsuri pe care le poate adopta acesta:
amânarea, suspendarea şi încetarea executării silite,
eliberarea sau distribuirea sumelor obţinute din executare
etc., se dispun de către executorul judecătoresc prin
încheiere.
Încheierile se comunică părţilor, sunt executorii de drept
şi pot fi atacate numai cu contestaţie la executare.
 Ministerul Public participă în faza de executare silită în
condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 92 alin. (5)
C. proc. civ. şi de art. 658 C. proc. civ. În acest sens, el poate
să solicite punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti,
dacă acestea au fost pronunţate în favoarea minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, dar şi a
altor titluri executorii.
De asemenea, reprezentantul Ministerului Public, atunci
când participă în procedura execuţională, poate formula
cerere pentru executarea silită, poate exercita căile de atac
etc.
Agenţii forţei publice sunt organele de poliţie şi
jandarmerie. La cererea executorului, adresată autorităţii
competente pentru asigurarea concursului forţei publice,
aceştia, în temeiul art. 659 alin. (1) C. proc. civ., sunt obligaţi
să sprijine îndeplinirea promptă şi efectivă a tuturor actelor
de executare silită.
 Martorii asistenţi, experţii, interpreţii şi alţi participanţi
Conform art. 661 alin. (1) C. proc. civ. în cazurile expres
prevăzute de lege, prezenţa martorilor asistenţi este
obligatorie la pătrunderea într-o locuinţă, în localuri,
depozite sau alte încăperi, în vederea sechestrării şi ridicării
bunurilor debitorului.
Se observă că în lipsa unor dispoziţii legale contrare,
numărul martorilor asistenţi trebuie să fie de cel puţin 2.
Terţii
Prin noţiunea de terţi art. 660 are în vedere două categorii
de persoane: persoanele fizice sau juridice care datorează
sume de bani debitorului urmărit ori deţin bunuri ale
acestuia supuse urmăririi, dar şi anumite persoane fizice sau
juridice, de drept privat sau de drept public care deţin
anumite informaţii apreciate de executorul judecătoresc ca
fiind necesare realizării executării silite, de ex. instituţiile
publice, instituţiile de credit.