Capitolul I.

Noţiunea, obiectul şi princiipiile esenţiale ale dreptului familiei

§ 1. Noţiunea de familie şi funcţiile ei. § 2. Obiectul şi metoda de reglementare a dreptului familiei.

§ 3. Izvoarele dreptului familiei. § 4. Principiile esenţiale ale dreptului familiei. § 5.
Corelaţia dreptului familiei cu alte ramuri de drept.

§ 1. Noţiunea de familie şi funcţiile ei

Articolul 48 din Constituţia Republicii Moldova stipulează că familia constituie elementul

natural şi fundamental al societăţii, fiind întemeiată pe căsătoria liber consimţită între bărbat şi
femeie, pe egalitatea lor în drepturi şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea,
educaţia şi instruirea copiilor.
Fiind obiect de cercetare a mai multor ştiinţe, noţiunea de familie poate avea multiple
diversităţi. În jurisprudenţă ea este definită sub două aspecte: din punct de vedere sociologic şi din
punct de vedere juridic.
În sens sociologic, familia – ca formă specifică de comunitate umană – desemnează grupul de
persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viaţă,
interese şi întrajutorare.1
Familia este o realitate biologică prin uniunea ce se realizează între un bărbat şi o femeie şi
prin procreare; o realitate socială prin comunitatea de viaţă între soţi, dintre părinţi şi copii şi alte
rude. Uniunea familială este o relaţie specifică, complexă, care îmbină diferite aspecte ce nu pot fi
găsite la alte categorii sociale. Ea este o uniune deosebită a societăţii în baza căreia au apărut mai
multe formaţiuni obşteşti, inclusiv statul şi dreptul. 2 Luînd naştere prin căsătorie, familia poate fi
formată din soţi, ulterior, după naşterea copiilor – din soţi şi copii. Aceasta este familia nucleară,
dar ea poate fi o familie extinsă atunci cînd este formată din soţi, copii, alte rude, cum ar fi părinţii
soţilor, fratele sau sora unuia dintre ei.
Conţinutul social al familiei constă din următoarele raporturi:
a) de căsătorie, care constituie baza familiei;
b) cele dintre soţi, care constituie efectele căsătoriei;
c) cele dintre părinţi şi copii, care sînt rezultatul raporturilor dintre soţi. În unele cazuri mai
pot exista şi alte raporturi, cum ar fi raportul dintre mama necăsătorită şi copilul ei, dintre
adoptat şi adoptator etc.

1
Filipescu I. Tratat de dreptul familiei. – Bucureşti: ALL, 1996, p. 1.
2
Харчев А. Г. Брак и семья в СССР. – Москва: Мысль, 1964, p. 55.
1
 În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii
care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie, precum şi din alte raporturi asimilate raporturilor de
familie.3
Aceste două noţiuni ale familiei – cea sociologică şi cea juridică – în mod obişnuit se
suprapun, însă sînt situaţii cînd această coincidenţă nu există. Spre exemplu, în cazul desfacerii
căsătoriei prin divorţ relaţiile în sens sociologic încetează, deoarece între soţi nu mai există o
comunitate de viaţă şi de interese. Însă între copil şi părinte se păstrează relaţia juridică, care se
manifestă prin dreptul copilului de a primi întreţinerea şi educaţia de la părintele care locuieşte
separat de el, de a-i purta numele de familie primit prin stabilirea filiaţiei etc.
Legislaţia în vigoare nu dă o definiţie unică a familiei şi nici nu indică cine ar putea fi
considerat ca membru al familiei, definiţie ce ar putea fi folosită oricînd. Poate asta e şi raţional,
deoarece familia formează obiect de reglementare în domeniul de aplicare a unor legi speciale şi de
aici şi sensurile speciale ale familiei. De exemplu, potrivit legislaţiei locative din aceeaşi familie fac
parte soţii, copiii lor necăsătoriţi şi părinţii soţilor care locuiesc împreună cu ei. La fel şi legislaţia
fiscală consideră că membri ai unei familii sînt soţii, copii lor necăsătoriţi şi părinţii soţilor
întreţinuţi de aceştea. Potrivit Codului Civil, cercul moştenitorilor legali este foarte mare,
cuprinzînd pe soţul supravieţuitor, pe descendenţi, ascendenţi, rudele în linie colaterală pînă la al
IV-lea grad inclusiv. Conform Codului Familiei, familia desemnează toate persoanele care au
obligaţii de întreţinere reciprocă, fiind în relaţii de căsătorie, rudenie, afinitate sau alte relaţii
asimilate de lege cu relaţiile de familie (între adoptat şi adoptator, între educator şi copil).
Mai mulţi autori4 sînt de părerea că în existenţa ei familia are trei funcţii principale:
– biologică;
– economică;
– educativă.
Funcţia biologică a familiei, care determină creşterea numărului populaţiei şi a situaţiei
demografice în orice ţară, este dictată de însăşi natura existenţei omului. Atracţia către sexul opus,
precum şi necesitatea de a naşte şi creşte copii este inerentă naturii umane. Desigur, această
necesitate este influenţată de societate, fiind în strînsă legătură cu dezvoltarea mijloacelor de
producţie în societatea concretă. În diferite perioade istorice statul poate să încurajeze natalitatea
prin diferite măsuri economice (ca exemplu anii΄80 ai secolului XX pe teritoriul fostei URSS) sau
să frîneze (ca exemplu China în aceeaşi perioadă) procesul de creştere a populaţiei. Întreaga
dezvoltare a umanităţii este evoluţia formelor de colectivitate, printre care familia este una dintre
cele mai vechi şi mai specifice pentru afirmarea deplină a fiinţei umane. Deşi relativ independentă
3
Filipescu I. Tratat de dreptul familiei. – Bucureşti: ALL, 1996, p. 2.
4
Filipescu I. Tratat de dreptul familiei. – Bucureşti: ALL, 1996, p. 4; Stănoiu A., Voinea M. Sociologia familiei. –
T.U.B, 1983, p. 5; Рясенцев В. А. Семейное право. – Москва: Юридическая литература, 1971, p. 7.
2
faţă de societate, familia, tipul ei de organizare, este determinată şi condiţionată, în ultimă instanţă,
de modul de organizare a societăţii pe care o reflectă. Familia este un sistem al corpului social,
deschis către societate şi prin funcţiile sale strategice interne şi externe ea este factor decisiv în
dezvoltarea durabilă a societăţii, precum şi a capitalului uman.
Funcţia economică a familiei se manifestă prin comunitatea de bunuri a soţilor, prin faptul că
familia poate fi o unitate de producţie prin care se asigură o bunăstare a soţilor şi a copiilor lor, prin
susţinerea materială reciprocă între membrii familiei şi, îndeosebi, a membrilor inapţi de muncă şi
care necesită ajutor material. Funcţia economică a familiei, fiind un element nu mai puţin important
ca funcţia biologică, permite aplicarea, în anumite limite, a normelor juridice pentru reglementarea
relaţiilor ce apar între membrii familiei.
Funcţia educativă. Educaţia în familie este unul dintre aspectele socializării individului,
apropierea lui de viaţa obştească şi de cea culturală. Datorită intensităţii emoţionale a relaţiilor
familiale, educaţia din familie acţionează într-o măsură mai mare decît cea obştească asupra
emoţiilor şi calităţilor sufleteşti ale omului.5
Comunicarea dintre părinţi şi copii a fost şi rămîne una dintre cele mai profunde şi vitale
necesităţi ale omului. Părinţii au dreptul şi sînt obligaţi să-şi educe copiii conform propriilor
convingeri (art. 60 alin. 1 CF). Tot astfel ei poartă răspundere pentru dezvoltarea fizică, intelectuală
şi spirituală a copiilor. Există o unitate între educaţia în familie şi educaţia în societate. Statul
edictează norme juridice şi stabileşte atribuţii anumitor organe de stat, în vederea asigurării
desfăşurării corespunzătoare a procesului educativ în familie6.

§ 2. Obiectul şi metoda de reglementare a dreptului familiei

Dreptul familiei este totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale
nepatrimoniale şi patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi raporturile asimilate
de lege, sub anumite aspecte cu raporturile de familie în scopul ocrotirii şi întăririi acesteia.7
Funcţiile familiei sînt realizate prin relaţiile de familie care apar între soţi, părinţi şi copii,
adoptaţi şi adoptatori şi între alte rude apropiate. Aceste relaţii pot avea un caracter personal
nepatrimonial sau patrimonial. Din primele fac parte relaţiile dintre soţi care apar în urma încheierii
căsătoriei şi se manifestă la înfăptuirea libertăţii personale, a independenţei, egalităţii în drepturi în
viaţa de familie, la fel relaţiile dintre părinţi şi copii, tutori, curatori şi minorii de sub tutelă,
curatelă, adoptatori şi adoptaţi – în procesul de educare a acestora.

5
Кузнецова И. Семья как объект философского и социального исследования. – Ленинград: Издательство
Ленинградского университета, 1974, p. 132.
6
Filipescu I. Tratat de dreptul familiei. – Bucureşti: ALL, 1996, p. 6.
7
Ibidem.
3
 Relaţiile patrimoniale, avînd un caracter economic, sînt acelea care apar între soţi în urma
dobîndirii de către ei a bunurilor şi a susţinerii materiale reciproce cît şi relaţiile de întreţinere dintre
alţi membri ai familiei.
Raporturile personale în familie sînt primordiale. Întîietatea lor se caracterizează prin faptul că
întemeierea unei familii are drept scop procrearea, prelungirea neamului omenesc, educarea copiilor
în conformitate cu cerinţele societăţii şi valorile umane, toate acestea avînd ca bază sentimentele de
stimă, dragoste, ataşare, afecţiune, încredere, răspundere şi alte sentimente ce sînt strîns legate de
sfera emoţională a omului. Ele ating cele mai intime fibre ale vieţii omeneşti şi influenţează
comportamentul fiecărui membru al familiei. Relaţiile personale apar la realizarea de către soţi a
drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor ce reies din calitate de soţi (stima, grija şi sprijinul moral
reciproc), a egalităţii în drepturi în viaţa de familie, în raporturile dintre părinţi şi copii privind
creşterea şi educarea acestora şi alte raporturi ce ţin de ocrotirea copiilor lipsiţi de grija părintească.
Raporturile patrimoniale sînt condiţionate de cele personale şi au un caracter secundar,
deoarece mai întîi au apărut relaţiile personale. De exemplu, în baza sentimentelor personale şi
liberului consimţămînt un bărbat şi o femeie încheie o căsătorie şi, ulterior, între ei apar relaţii
privind bunurile dobîndite de ambii în timpul căsătoriei şi obligaţia de întreţinere reciprocă; sau
cînd se naşte un copil, mai întîi se stabileşte provenienţa lui de la anumiţi părinţi şi numai după
aceea apare obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copil sau copil şi alte rude.
Aşadar, obiectul de reglementare al dreptului familiei îl formează raporturile de familie
personale şi patrimoniale care apar între membrii unei familii. Acestea sînt:
1) Raporturile de căsătorie. Codul Familiei (art. 3) stabileşte condiţiile şi modalitatea de
încheiere, încetare şi declarare a nulităţii căsătoriei, reglementează relaţiile personale
nepatrimoniale şi patrimoniale născute din căsătorie.
2) Raporturile care rezultă din rudenie. Acestea sînt raporturile personale şi patrimoniale
care apar între părinţi şi copii în urma atestării provenienţei acestora, cît şi a raporturilor
dintre fraţi şi surori, bunici şi nepoţi şi obligaţia de întreţinere dintre aceste persoane.
3) Raporturile ce rezultă din adopţie şi alte forme de ocrotire a copiilor orfani şi a celor
lipsiţi de grija părintească. Legislaţia regelementează detaliat condiţiile, modalitatea şi
efectele adopţiei, alte forme de ocrotire a copiilor cum este tutela, curatela, casele de copii
de tip familial, drepturile şi obligaţiile adoptatorilor, tutorilor, curatorilor şi a copiilor
educaţi de aceştea.
4) Modul de înregistrare a actelor de stare civilă. Aceste raporturi înclină mai mult spre
dreptul administrativ, deoarece sînt implicate organele administrative, dar întrucît obiectul
înregistrării îl formează astfel de fapte juridice ca naşterea, decesul, încheierea căsătoriei,

4
 desfacerea ei, stabilirea paternităţii, înregistrarea adopţiei etc. care dau naştere la raporturi
juridice familiale studiul se face la dreptul familiei.
Raporturile de familie reglementate de legislaţia familială au unele particularităţi pe care nu le
întîlnim la alte categorii sociale şi anume:
a) ele apar din fapte juridice deosebite, precum căsătoria, rudenia, maternitatea, paternitatea,
adopţia, plasamentul familial al copiilor lipsiţi de grija părintească;
b) baza lor o constituie căsătoria şi rudenia, acestea avînd un caracter de continuitate;
c) apar între persoane apropiate, cercul lor fiind restrîns – soţi, părinţi şi copii, adoptaţi şi
adoptatori, fraţi, surori, bunici, nepoţi – au un caracter strict personal;
d) caracterul personal determină o altă particularitate, care este imposibilitatea înstrăinării
drepturilor şi obligaţiilor familiale. Ele nu pot fi transmise prin voinţa persoanei, nu pot fi
cedate şi nu pot fi obiect al vreunei convenţii cu titlu oneros sau gratuit;
e) relaţiile dintre membrii familiei sînt bazate pe emoţii, avînd un caracter deosebit ce se
exprimă prin încredere şi susţinere reciprocă, de aceea ele sînt gratuite.
Aceste particularităţi ale raporturilor de familie determină şi metoda de reglementare a
dreptului familiei.
Metoda dreptului familiei constituie totalitatea procedeelor, mijloacelor şi formelor de
reglementare a relaţiilor care formează obiectul dreptului familiei. Cu ajutorul acestor procedee
dreptul familiei supune comportamentul membrilor familiei unor limite care asigură întărirea
familiei, realizarea drepturilor fiecăruia dintre ei şi îndeplinirea obligaţiilor care le revin, în aşa mod
ca să fie respectată balanţa dintre interesele persoanei familiei şi societăţii în întregime.
În doctrină nu există o opinie unică asupra metodei dreptului familiei. Normele juridice care
reglementau relaţiile de familie pînă la 26 aprilie 2001 (Codul Căsătoriei şi Familiei din 26
decembrie 1969) aveau un caracter, cu unele mici excepţii, imperativ. Astfel, V. A. Reasenţev
menţiona: “Avînd în vedere importanţa deosebită a îndeplinirii de către familie a funcţiei de educare
a copiilor şi întrajutorare reciprocă a membrilor ei, statul a atribuit normelor juridice familiale un
caracter imperativ”.8
Într-o altă opinie, V. F. Iacovlev menţiona că “după conţinutul acţiunii asupra relaţiilor
metoda dreptului familiei este permisivă, iar după forma prevederilor legale – imperativă. Îmbinarea
acestor două elemente caracterizează particularităţile metodei care poate fi determinată ca permisiv-
imperativă”.9 Noul Cod al Familiei, intrat în vigoare la 26 aprilie 2001, a majorat numărul normelor
cu caracter dispozitiv. A fost introdusă posibilitatea participanţilor la raporturile juridice familiale
de a-şi reglementa drepturile şi obligaţiile prin încheierea unor convenţii. Astfel, normele privind

8
Рясенцев В. А. Семейное право. – Москва: Юридическая литература, 1971, p. 13.
9
Советское семейное право. / Под ред. В. А. Рясенцева. – Москва: Юридическая литература, 1982, p. 11.
5
proprietatea comună în devălmăşie a soţilor, plata pensiei de întreţinere, determinarea locului de trai
al copilului în cazul cînd părinţii locuiesc separat şi altele sînt aplicate numai în cazul cînd nu este
încheiată o convenţie în acest domeniu. Desigur, normele imperative prevalează, deoarece
posibilitatea încheierii unor convenţii este deseori limitată prin prevederi care indică limitele
libertăţii clauzelor contractuale. Necesitatea limitării este bazată pe esenţa relaţiilor dintre membrii
familiei care sînt egali în drepturi, pe necesitatea ocrotirii membrilor minori şi a celor inapţi de
muncă ai familiei.
M. V. Antokol’skaia consideră că “în legislaţia familială majorarea numărului de norme cu
caracter dispozitiv a dus la faptul că metoda dreptului familiei din imperativ-permisivă s-a
transformat, ca şi în dreptul civil, în metoda dispozitivă şi de situaţie, menţinîndu-şi totodată
principiile imperative”.10
În opinia noastră este mai oportună afirmaţia că “creşterea numărului de norme juridice cu
caracter dispozitiv a lărgit aplicarea metodei permisive, păstrînd totodată un număr mare de norme
juridice cu caracter imperativ (reglementările privind condiţiile şi ordinea încheierii căsătoriei,
desfacerii şi declarării nulitaţii ei, relaţiile personale dintre soţi, dintre părinţi şi copii, adopţia,
tutela, curatela etc.) şi în esenţă aceasta şi determină metoda dreptului familiei ca imperativ-
permisivă”.11 Normele juridice ale dreptului familiei permit participanţilor la raporturile juridice
familiale să-şi aleagă comportamentul, respectînd drepturile şi interesele celorlalte subiecte. În
cazul încălcării drepturilor sau intereselor altor subiecte se aplică normele imperative ale legii. De
exemplu, cel obligat să plătească întreţinerea poate încheia un contract privind mărimea, modul şi
condiţiile de plată a întreţinerii cu cel îndreptăţit să primească această întreţinere. Dacă contractul
nu este încheiat, instanţa de judecată, la cererea celui îndreptăţit să primească, îl va obliga la plată
pe cel care datorează întreţinerea.
În doctrină s-a discutat şi continuă să se discute problema corelaţiei dreptului familiei cu
dreptul civil. În urma acestor discuţii s-au reliefat două opinii:
a) dreptul familiei este o parte componentă a dreptului civil, o subramură a acestuia;
b) dreptul familiei este o ramură de sine stătătoare, distinctă de drept civil.

10
Антокольская М. В. Семейное право. – Москва: Юристъ, 1996, p. 26.
11
Пчелинцева Л. М. Семейное право России. Учебник для вузов. – Москва: Норма, 2002, p. 15.
6
 Opinia precum că dreptul familiei este o parte componentă, o subramură a dreptului civil este
împărtăşită de mai mulţi savanţi civilişti, ca M. V. Antokol΄skaia12, Jean Carbonnier13, N. M.
Erşova14, N. D. Egorov15, O. S. Ioffe16, G. F. Şerşenevici17 etc.
La baza acestei opinii se află asemănarea obiectului dreptului familiei cu obiectul dreptului
civil – raporturile personale şi patrimoniale care apar între membrii familiei (persoane fizice) şi
metoda de reglementare care în perioada actuală este mai mult dispozitivă decît imperativă, cît şi
lipsa altor criterii materiale care ar deosebi relaţiile de familie de relaţiile reglementate de alte
ramuri de drept.
Savantul francez Jean Carbonnier chiar pune întrebarea dacă este dreptul familiei o ramură de
drept în general. Doar dreptul a apărut pentru relaţiile de proprietate, pentru a deosebi ce este al meu
şi ce este al tău, iar restul poate fi lăsat pentru morală. Deci, familia, fiind reglementată de Codul
Civil francez la capitolul dreptul persoanelor, rămîne pe terenul dreptului civil.
Un alt grup de savanţi, ca I. Albu 18, I. Filipescu19, P. Cosmovici20, G. Lupşan21, G. K.
Matveev22, A. M. Neceaeva23, L. M. Pcelinţeva24, V. A. Reasenţev25 etc. consideră că dreptul
familiei este o ramură de sine stătătoare, distinctă de drept civil. Menţionăm cîteva argumente în
sprijinul independenţei dreptului familiei faţă de dreptul civil:
– existenţa unui domeniu important de relaţii sociale cu particularităţi specifice (apariţia
relaţiilor juridice familiale din fapte juridice deosebite cum ar fi căsătoria, rudenia,
paternitatea, adopţia etc., caracterul lor prioritar personal, inalienabilitatea şi stabilitatea) a
determinat delimitarea relaţiilor de familie de relaţiile de drept civil;
– aceste relaţii au primit o reglementare separată pe plan juridic prin adoptarea în 1969 a
Codului Căsătoriei şi Familiei şi în 2000 a Codului Familiei;
– un alt criteriu este metoda de reglementare care la fel este specifică pentru dreptul familiei
avînd un caracter permisiv-imperativ. Normele dreptului familiei reglementează în cea
mai mare parte raporturile personale dintre membrii familiei, cele patrimoniale fiind
12
Антокольская М. В. Семейное право. – Москва: Юристъ, 1996, p. 30-35.
13
e
Carbonnier J. Droit civil. La famille. L’enfant, le couple. 20 edition refondue. – Paris: Presses Universitaires de
France, 1999, p. 17-18.
14
Ершова Н. М. Вопросы семьи в гражданском праве. – Москва, 1977, p. 14.
15
Гражданское право. Учебник. Часть I / Под ред. Сергеева А. П. и Толстого Ю. К. – Москва: Проспект, 1998,
p. 15-16.
16
Иоффе О. С. Советское гражданское право. Часть III. – Ленинград, 1965, p. 175-186.
17
Шершеневич Г. Ф. Учебник русского гражданского права (по изд. 1907 г.). – Моква: Спарк, 1995, p. 12-13.
18
Albu I. Dreptul familiei. – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1975, p. 30.
19
Filipescu I. Tratat de dreptul familiei. – Bucureşti: ALL, 1996, p. 8.
20
Cosmovici P. Introducere în drept civil. – Bucureşti: ALL, 1993, p. 19-20.
21
Lupşan G. Dreptul familiei. (note de curs). – Iaşi: Chemarea, 1996, p. 8-9.
22
Матвеев Г. К. Советское семейное право. – Москва: Юридическая литература, 1985, p. 37.
23
Нечаева А. М. Семейное право. Курс лекций. – Москва: Юристъ, 1999, p. 12-13.
24
Пчелинцева Л. М. Семейное право России. – Москва: Норма, 2002, p. 20.
25
Рясенцев В. А. Семейное право. – Москва: Юридическая литература, 1971, p. 11-12.
7
 derivate de la primele. Spre deosebire de dreptul civil, relaţiile patrimoniale din dreptul
familiei caracterizează legăturile personale dintre membrii familiei, nu sînt relaţii marfă-
bani, nu fac parte din circuitul economic (ceea ce este caracteristic pentru dreptul civil),
servesc la împărţirea între persoane a bunurilor deja dobîndite şi impozitate;
– un alt argument este că dreptul familiei ca ramură autonomă de drept are şi scopurile sale
ce determină principiile fundamentale care stau la baza ei.
Toate acestea ne permit să concluzionăm că, în doctrină prevalează opinia precum că dreptul
familiei este o ramură autonomă de drept, avînd o legislaţie proprie şi este o ştiinţă şi o disciplină de
studiu.

§ 3. Izvoarele dreptului familiei

În literatura juridică noţiunea de izvor de drept este utilizată în două accepţiuni: izvor de drept
în sens material şi izvor de drept în sens formal. “În sfera noţiunilor de izvor real (material) a
dreptului intră elementele dictate de situaţiile economice de cele sociale, precum şi preocupările de
ordin moral şi ideologic ale societăţii”26.
Prin izvor de drept în sens formal se înţeleg formele de exprimare a normelor juridice.
Formele specifice de exprimare a normelor de drept familial constituie izvoare ale dreptului
familiei. Din ele fac parte actele normative ce reglementează raporturi sociale care constituie
obiectul dreptului familiei şi legislaţia familială şi alte acte normative ce conţin norme juridice de
dreptul familiei.
Varietatea actelor normative impune o anumită ierarhizare a acestora ce se stabileşte în
funcţie de caracterul şi ierarhia organului de stat care le edictează.
În conformitate cu prevederile art. 72 alin. 1 din Constituţia Republicii Moldova,
“Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare”. În ierarhia izvoarelor
dreptului familiei pe primul loc se află Constituţia. Toate celelalte legi sînt adoptate în conformitate
cu prevederile acesteia şi nu trebuie să contravină acestora. Unele dintre drepturile fundamentale ale
cetăţenilor consacrate în Constituţie sînt şi drepturi subiective familiale recunoscute şi ocrotite de
către normele dreptului familiei persoanelor fizice (de exemplu art. 16 al Constituţiei – egalitatea în
drepturi între bărbat şi femeie, art. 48 al Constituţiei – egalitatea în drepturi şi obligaţiile părinţilor
pentru creşterea şi educarea copiilor, obligaţia copiilor majori de a avea grijă de părinţi).
În cadrul legilor, principalul izvor al dreptului familiei îl constituie Codul Familiei, adoptat de
Parlamentul Republicii Moldova prin Legea nr. 1316-XIV la 26 octombrie 2000 şi intrat în vigoare
la 26 aprilie 2001. Pînă la această dată relaţiile de căsătorie şi familie au fost reglementate în
26
Vlahide P. C. Repetiţia principiilor de drept civil. – Bucureşti: Europa Nova, 1994, p. 26.
8
Moldova de Codul Căsătoriei şi Familiei din 1969. La elaborarea noului Cod al Familiei s-a ţinut
cont de schimbările social-economice din ţara noastră, de propunerile savanţilor şi practicienilor în
domeniu, cît şi de legislaţia familială a ţărilor străine.
Codul Familiei este structurat în şapte titluri. Primul titlu reglementează principiile de bază,
relaţiile sociale reglementate de dreptul familiei, realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor
familiale şi ocrotirea drepturilor familiale.
Titlul doi cuprinde norme care reglementează încheierea şi încetarea căsătoriei, drepturile şi
obligaţiile personale şi patrimoniale ale soţilor.
Titlul trei reglementează relaţiile juridice dintre părinţi şi copii, atestarea provenienţei
copiilor, drepturile copiilor minori, drepturile şi obligaţiile părinţilor, sancţiunile prevăzute de
legislaţie pentru neîndeplinirea obligaţiilor părinteşti sau abuzul de drepturile părinteşti.
Titlul patru este dedicat obligaţiei de întreţinere dintre membrii familiei. Sînt stipulate
condiţiile apariţiei acestei obligaţii, cuantumul întreţinerii şi modul de plată, fiind enumeraţi
membrii familiei între care această obligaţie există.
Titlul cinci, după conţinutul său, este mai puţin vast, deoarece reglementează formele de
educaţie a copiilor lipsiţi de grija părintească, aşa ca tutela, curatela şi casele de copii de tip familial.
Capitolul care reglementează tutela şi curatela copiilor minori, în comparaţie cu legislaţia
anterioară, a suferit schimbări esenţiale, deoarece această instituţie a fost introdusă în Codul Civil
din 2002 (art. 32-48). În Codul Familiei sînt doar şase articole care reglementează instituirea tutelei
şi curatelei asupra minorilor, drepturile şi obligaţiie personale ale tutorilor (curatorilor), cît şi
drepturile copiilor aflaţi sub tutelă (curatelă).
Titlul şase este consacrat relaţiilor de căsătorie şi familie în cazul cînd unul sau ambii subiecţi
ai raportului juridic familial sînt cetăţeni străini sau apatrizi.
În Codul Familiei lipseşte titlul “Actele de stare civilă”, care era o parte componentă a
Codului Căsătoriei şi Familiei din 1969, deoarece în acest domeniu a fost adoptată Legea privind
actele de stare civilă.
Noile prevederi introduse în Codul Familiei exprimă cerinţele relaţiilor economice şi sociale
din ultimul deceniu. Pentru prima dată în Codul Familiei au apărut instituţiile contractului
matrimonial, contractului privind plata pensiei de întreţinere, drepturile copiilor minori, casele de
copii de tip familial. În rest, au fost menţinute prevederile legislaţiei anterioare, deoarece
corectitudinea şi eficacitatea lor a fost confirmată de practică pe parcursul a treizeci de ani de
aplicare.
Titlul şapte cuprinde dispoziţii finale şi tranzitorii şi indică aplicarea Codului Familiei în timp.
Astfel, art. 166 stipulează că normele Codului Familiei se aplică relaţiilor familiale care au luat

9
naştere după 26 aprilie 2001. Dacă relaţiile familiale au început pînă la această dată, atunci normele
Codului Familiei se vor aplica drepturilor şi obligaţiilor care vor lua naştere după această dată.
La punerea în vigoare a Codului Familiei s-a respectat norma fundamentală a aplicării legii în
timp – “legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”. Aici este de menţionat art.
166 p. 6 Codul Familiei care prevede că, căsătoria desfăcută pe cale judecătorească pînă la 26
aprilie 2001 se consideră desfăcută de la data înregistrării divorţului la oficiul de stare civilă, contrar
art. 39 Codul Famiei care prevede că, căsătoria desfăcută pe cale judecătorească încetează din ziua
cînd hotărîrea instanţei judecătoreşti a rămas definitivă.
Reglementările privind condiţiile şi modul încheierii contractelor matrimoniale şi a
contractelor privind plata pensiei de întreţinere nu au putere retroactivă. Dar întrucît legislaţia
anterioară prevedea posibilitatea soţilor de a înhceia între ei toate convenţiile patrimoniale admise
de lege (art. 25 Codul Căsătoriei şi Familiei), contractele matrimoniale şi contractele cu privire la
plata pensiei de întreţinere încheiate pînă la 26 aprilie 2001 se aplică în măsura în care nu contravin
Codului Familiei.
Alt izvor al dreptului familiei este Legea privind actele de stare civilă nr. 100-XV din 26
aprilie 2001 intrată în vigoare la 17 august 200127. Actele de stare civilă sînt înscrisuri autentice de
stat prin care se confirmă faptele şi evenimentele ce influenţează apariţia, modificarea sau încetarea
drepturilor şi obligaţiilor persoanelor şi se caracterizează statutul de drept al acestora. Sînt supuse
înregistrării astfel de evenimente ca: naşterea, decesul, încheierea căsătoriei, desfacerea căsătoriei,
stabilirea paternităţii, adopţia, schimbarea numelui care duc la apariţia sau încetarea raporturilor
juridice familiale şi a raporturilor juridice de drept civil.
Actele de stare civilă servesc ca mijloace de identificare a persoanei fizice, dar se manifestă şi
ca mijloc de probă privind înregistrările de stare civilă. De aceea natura juridică a actelor de stare
civilă este mixtă. Deci, Legea privind actele de stare civilă este izvor de drept civil, de dreptul
familiei şi de drept administrativ.
Legea privind actele de stare civilă conţine zece capitole care stabilesc: organele care asigură
înregistrarea de stat a actelor de stare civilă; modul de înregistrare a actelor de stare civilă; modul de
modificare, rectificare, reconstituire şi anulare a actelor de stare civilă, precum şi de înscriere a
menţiunilor pe acestea; modul de organizare a registrelor de stare civilă; modul şi termenele de
păstrare a registrelor de stare civilă.
Codul Civil adoptat prin Legea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06 iunie
2002 şi intrat în vigoare la 12 iunie 2003 la fel este un izvor al dreptului familiei. Codul Civil
conţine unele noţiuni foarte importante pentru dreptul familiei, cum ar fi: capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu a persoanelor, temeiurile apariţiei şi exercitării dreptului de proprietate,
27
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2001. – Nr. 97-99.
10
reglementarea obligaţiilor etc. Regulile stabilite de Codul Civil stau la baza reglementării
drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale soţilor indiferent de faptul dacă ei se supun regimului
legal al bunurilor sau au încheiat un contract matrimonial, reglementează ordinea de administrare şi
dispoziţie a patrimoniului minorilor de către părinţi sau alţi ocrotitori legali. Codul Civil conţine
reglementări privind tutela şi curatela inclusiv asupra minorilor.
Având în vedere importanţa deosebită pe care o acordă întreaga lume instituţiei adopţiei la 28
mai 2010 a fost adoptată Legea privind regimul juridic al adopţiei Nr.99, care a intrat în vigoare
din 30.01.2011 şi de la această dată a fost abrogat Capitolul XVIII din Codul Familiei. Scopul legii
menţionate este sporirea protecţiei copiilor adoptaţi în ţară şi peste hotare. Acelaşi scop se
reliefează şi în Legea Nr.140 din 14.06.2013 privind protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţie
de risc şi a copiilor separaţi de părinţi, intrată în vigoare la 01.01.2014.
Un alt izvor al dreptului familiei este Legea privind drepturile copilului nr. 338-XIII din 15
decembrie 1994. Această lege stabileşte statutul juridic al copilului ca subiect independent, prevede
asigurarea sănătăţii fizice şi spirituale a copilului, formarea conştiinţei lui civice pe baza valorilor
naţionale şi general-umane, acordarea unei griji deosebite şi protecţii sociale copiilor lipsiţi de grija
părintească. Legea conţine şase capitole în care sînt detaliat reglementate drepturile copilului minor
şi asigurarea respectării acestor drepturi de către familie, iar în cazul lipsei acesteia – de către
organele abilitate ale statului.
Izvor al dreptului familiei este şi Codul de Procedură Civilă nr. 225-XV din 30 mai 2003,
intrat în vigoare la 12 iunie 2003, care reglementează procedura desfacerii căsătoriei de către instaţa
judecătorească, procedura de încuviinţare a adopţiei, de declarare a nulităţii ei, partajarea averii
(proprietate comună în devălmăşie a soţilor), încasarea pensiei de întreţinere în baza hotărîrii sau în
baza ordonanţei judecătoreşti etc.
Prin Legea privind procedura notarială nr.246 din 15.11.2018, întrată în vigoare la
01.03.2019 a fost permisă desfacerea căsătoriei de către notar prin acordul soților. Cererea poate fi
depusă de ambii soți la oricare notar.
La izvoarele dreptului familiei putem alătura şi Codul contravenţional, aprobat prin Legea
Nr.218 din 24 octombrie 2008, care prevede anumite sancţiuni pentru părinţii care nu-şi îndeplinesc
obligaţiile faţă de copii sau abuzează de drepturile părinteşti, sancţiuni pentru părintele care
împiedică comunicarea copilului cu celălalt părinte şi cu rudele sale apropiate (bunici, fraţi, surori),
sancţiuni pentru persoanele cu funcţii de răspundere care nu au comunicat autorităţilor tutelare
despre existenţa unui pericol pentru viaţa şi sănătatea copilului etc.
Un loc deosebit printre izvoarele dreptului familiei îl ocupă normele de drept internaţionale,
care fac parte din sistemul de drept al Republicii Moldova. Dintre ele face parte Convenţia ONU cu

11
privire la drepturile copilului din 198928, care enumără drepturile copiilor minori necesare a fi
ocrotite de către familie şi de către stat. Nu mai puţin importantă este şi Convenţia asupra protecţiei
copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale încheiată la Haga la 29 mai 199329.
În perioada actuală un rol important în realizarea drepturilor familiale îl au: Convenţia
statelor membre ale Comunităţii Statelor Independente cu privire la asistenţa juridică şi
raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală 30, Tratatele bilaterale cu privire la
asistenţa juridică şi raporturile în materie civilă, familială şi penală pe care le-a încheiat
Republica Moldova cu: Republica Letonă31, Republica Lituania32, Ukraina33, Federaţia Rusă34,
România35 şi alte state.
La izvoarele dreptului familiei pot fi atribuite şi alte acte normative care reglementează
relaţiile de familie. Acestea pot fi decrete ale Preşedintelui sau hotărîri ale Guvernului Republicii
Moldova adoptate în baza şi pentru executarea Codului Familiei. Vom numi numai unele dintre cele
mai importante hotărîri ale Guvernului care completează sau concretizează prevederile Codului
Familiei.
Hotărîrea Guvernului nr. 937 din 12 iulie 2002 pentru aprobarea regulamentului cu privire la
activitatea caselor de copii tip familial.
Hotărîrea Guvernului nr. 1001 din 30 septembrie 2005 privind instituirea Comitetului
Naţional pentru protecţia drepturilor copilului.
Hotărîrea Guvernului nr. 550 din 22 iulie 2011, prin care a fost aprobat regulamentul privind
procedura de acreditare şi modul de funcţionare a organizaţiilor străine cu atribuţii în domeniul
adopţiei internaţionale în Republica Moldova şi a listei serviciilor activităţilor pe care le pot
desfăşura în domeniul adopţiei internaţionale.
Hotărîrea Guvernului nr. 560 din 25 iulie 2011 pentru instituirea Consiliului Consultativ
pentru Adopţii Internaţionale şi aprobarea Regulamentului de activitate al acestuia.
Mai pot fi izvor de drept şi alte acte subordonate legii. De exemplu, prin ordinul nr. 954/446
din 28 septembrie 2012 al Ministerului Sănătăţii şi ordinul nr. 890 din aceeaşi dată al Ministerului
Justiţiei a fost stabilită organizarea examinării medicale a persoanelor care doresc să se
căsătorească.

28
Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998). Ediţie oficială. Vol. I. – Chişinău:
Moldpres, MORM, 1998.
29
Ibidem – Vol. XV, 1999.
30
Ibidem – Vol. XVI, 1999.
31
Ibidem – Vol. XIX, 1999.
32
Ibidem – Vol. XIX, 1999.
33
Ibidem – Vol. XXII, 1999.
34
Ibidem – Vol. XXI, 1999.
35
Ibidem – Vol. XX, 1999.
12
 Pentru aplicarea corectă a normelor dreptului familiei, o mare importanţă au hotărîrile
Plenului Curţii Supreme de Justiţie, care nu sînt obligatorii, având un caracter de recomandare şi, de
regulă, dau lămuriri complete şi amănunţite privind practica aplicării de către instanţele
judecătoreşti a legislaţiei familiale.

§ 4. Principiile esenţiale ale dreptului familiei

Principiile dreptului familiei sînt acele idei călăuzitoare care determină esenţa acestei ramuri
de drept şi care sînt obligatorii, fiind întrunite în normele juridice ale Codului Familiei şi
Constituţiei.
Articolul 2 alin. 3 Codul Familiei stipulează că, relaţiile familiale sînt reglementate în
conformitate cu următoarele principii:
a) monogamie, ceea ce înseamnă că este oprit să se căsătorească bărbatul sau femeia care
este căsătorită. Monogamia este o consecinţă a dragostei, fundamentul căsătoriei încheiate
între un bărbat şi o femeie. Acest principiu rezultă din sentimentele pe care le au cei ce se
căsătoresc unul faţă de altul, din morala societăţii, religiei şi normele juridice (art. 15 alin.
1 Codul Familiei);
b) principiul recunoaşterii numai a căsătoriei încheiate la organele de înregistrare a actelor
de stare civilă. Din conţinutul art. 9 alin. 1 Codul Familiei, art. 32 Legea privind actele de
stare civilă reiese că, numai căsătoria încheiată în faţa organului de stat generează efecte
juridice. Cununia este o tradiţie, un obicei, care nu duce la recunoaşterea căstoriei şi nu
serveşte ca dovadă a întemeierii unei familii. Nu este recunoscut de legislaţie drept
căsătorie nici concubinajul, indiferent de durata lui. Importanţa înregistrării căsătoriei la
organele de stare civilă constă în faptul că uniunea dintre bărbat şi femeie este recunoscută
şi ocrotită de către stat;
c) căsătorie liber consimţită între bărbat şi femeie, ceea ce înseamnă dreptul fiecărei femei şi
a fiecărui bărbat de a-şi alege soţul. În acest sens, art. 48 alin. 2 din Constituţie şi art. 11
alin. 1 Codul Familiei prevede că, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între
bărbat şi femeie. Pentru încheierea căsătoriei nu este necesar acordul terţelor persoane. La
baza căsătoriei trebuie să fie numai afecţiunea, înclinaţia, stima reciprocă. Libertatea
încheierii căsătoriei presupune şi libertatea desfacerii ei la cererea unuia sau a ambilor
soţi;
d) egalitate în drepturi a soţilor în familie. Acest principiu depăşeşte limitele relaţiilor de
familie, deoarece este aplicat în întregul domeniu al relaţiilor sociale. În conformitate cu
textele mai multor acte normative, cum ar fi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
13
 (art. 16 alin. 1), Constituţia Republicii Moldova (art. 16), Codul Familiei (art. 5 alin. 1 şi
art. 16 alin. 1), relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi şi cele dintre părinţi şi copii
sînt reglementate în lumina egalităţii dintre bărbat şi femeie;
e) principiul potrivit cătruia membrii familiei sînt datori să-şi acorde unul altuia sprijin
moral şi material. Familia reprezintă o celulă a societăţii formată prin căsătorie sau
rudenie. Între membrii familiei există o comunitate de interese morale şi materiale.
Obligaţia de a-şi acorda sprijin moral şi material este rezultatul relaţiilor de afecţiune,
prietenie, stimă dintre membrii familiei. Mai multe dispoziţii ale Codului Familiei sînt
pătrunse de sprijinul moral şi material pe care trebuie să şi-l acorde membrii familiei,
bunăoară, art. 18 alin. 2 Codul Familiei care prevede că soţii îşi datorează reciproc sprijin
moral, iar art. 80 alin. 1 prevede că copiii sînt obligaţi să-şi îngrijească şi să-şi întreţină
părinţii. Soţii contribuie la cheltuielile căsniciei în raport cu mijloacele fiecăruia, se
folosesc şi dispun de comun acord de bunurile care le aparţin cu drept de proprietate în
devălmăşie. Tot astfel Codul Familiei reglementează pe larg obligaţia de întreţinere între
anumiţi membri ai familiei.
f) fidelitate conjugală, care este rezultatul sentimentului de dragoste şi afecţiune dintre soţi.
Acest principiu este expres prevăzut în art. 18 alin. 2 Codul Familiei şi pe el se sprijină
prezumţia de paternitate prevăzută în art. 47 alin. 3 Codul Familiei precum că, copilul
născut din părinţi căsătoriţi are ca tată pe soţul mamei.
g) principiul priorităţii a educării copilului în familie. Reiese din Convenţia privind
drepturile copilului din 1989, care priveşte copilul ca pe o personalitate ce dispune de
drepturile resprective, dar care din cauza vulnerabilităţii sale are nevoie de susţinere şi
apărare. Articolul 20 al Convenţiei prevede obligaţia statului de a oferi protecţie specială
copiilor lipsiţi de mediul familial şi de a asigura posibilitatea îngrijirii corespunzătoare din
partea altei familii sau în cadrul unei instituţii.
h) principiul de manifestare a grijii pentru întreţinerea, educaţia şi apărarea drepturilor şi
intereselor membrilor minori şi ale celor inapţi de muncă ai familiei. Familia ca unitate a
mai multor persoane legate prin căsătorie sau rudenie presupune acordarea ajutorului
moral şi material reciproc. În deosebi de acest ajutor au nevoie persoanele minore şi cele
inapte de muncă. Titlul patru din Codul Familiei prevede expres că membrii majori ai
familiei sînt obligaţi să întreţină copiii minori şi membrii inapţi de muncă care nu au
venituri proprii suficiente pentru un nivel decent de viaţă. Părinţii sînt obligaţi să-şi
întreţină copiii pînă la majorat, iar dacă aceştea sînt inapţi de muncă, atunci pe toată
perioada incapacităţii. Aceeaşi obligaţie o au şi copiii majori apţi de muncă faţă de părinţii
inapţi de muncă şi care au nevoie de ajutor material. Obligaţia de întreţinere există şi între
14
 soţi şi foştii soţi, între bunici şi nepoţi, între fraţi şi surori. În caz că membrii majori ai
familiei nu doresc să acorde ajutor membrilor minori sau inapţi de muncă care au nevoie
de ajutor material, ei pot fi impuşi să-şi îndeplinească obligaţia printr-o hotărîre a instanţei
de judecată (art. 97 Codul Familiei);
i) soluţionarea pe cale amiabilă a tuturor problemelor vieţii familiale. Acest principiu reiese
din principiul egalităţii în drepturi a soţilor. El are o sferă de acţiune ce cuprinde toate
domeniile vieţii de familie, despre ce ne vorbeşte art. 16 alin. 1 Codul Familiei, art. 21
alin. 1 Codul Familiei, art. 62 alin. 3 Codul Familiei (alegerea locului de trai, cheltuielile
căsniciei, posesia, folosinţa şi dispunerea de bunurile comune, încheierea contractului
matrimonial care determină regimul bunurilor, încheierea contractului privind plata
pensiei de întreţinere, acordul privind domiciliul copilului în cazul cînd părinţii locuiesc
separat, formele de educaţie a copiilor, alegerea instituţiei de învăţămînt pentru copii etc.).
Asigurarea principiilor se efectuează prin susţinerea obligatorie a statului prevăzută în art. 48-
50 al Constituţiei Republicii Moldova.

§ 5. Corelaţia dreptului familiei cu alte ramuri de drept

Deşi fiecare ramură de drept are un obiect propriu de reglementare, totuşi ramurile de drept ce
alcătuiesc sistemul de drept nu sînt izolate, ci între ele există o anumită legătură determinată de
existenţa unor principii comune, aplicabile tuturor ramurilor de drept, precum şi de existenţa unor
raporturi comune ce fac, deopotrivă, obiectul mai multor ramuri de drept. Este problema corelaţiei
ramurilor de drept.
Există o corelaţie între dreptul familiei şi alte ramuri de drept, printre care: dreptul civil,
dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul procesual civil, dreptul muncii, dreptul
protecţiei sociale, dreptul internaţional privat, dreptul penal.
Dreptul familiei este o ramură de drept care reprezintă o totalitate de norme juridice
obligatorii ce reglementează relaţii sociale omogene faţă de care nu pot fi aplicate normele de drept
ale altei ramuri, cu excepţia cazului cînd legea expres face trimitere la aceasta. Articolul 4 Codul
Familiei stipulează că pentru reglementarea relaţiilor personale nepatrimoniale şi patrimoniale
dintre membrii familiei, nereglementate de legislaţia familială, se aplică legislaţia civilă în măsura
în care aceasta nu contravine esenţei relaţiilor familiale. Deci, dreptul familiei este în strînsă
legătură cu dreptul civil şi norme de dreptul familiei se completează cu norme ale dreptului civil, pe
de o parte, şi pe de altă parte, reglementările Codului Civil se completează cu unele dispoziţii ale
Codului Familiei. Amîndouă ramuri de drept folosesc unele şi aceleaşi noţiuni, cum sînt:
patrimoniu, convenţie, contract, proprietate comună în devălmăşie, termen de prescripţie etc. Astfel,
15
art. 8, 30, 44, 94 ale Codului Familiei sînt completate cu dispoziţiile Codului Civil privind
calcularea termenelor de prescripţie, repararea prejudiciului moral şi material cauzat soţului de bună
credinţă în cazul declarării căsătoriei nule, modificarea, rezilierea şi declararea nulităţii de către
instanţa de judecată a contractului privind plata pensiei de întreţinere şi a contractului matrimonial.
Codul Civil, la rîndul său, la instituţia tutela şi curatela, contractul de donaţie, succesiunea legală
ţine seama de instituţia căsătoriei şi a rudeniei definită de Codul Familiei.
Legătura dreptului familiei cu dreptul constituţional se manifestă prin faptul că drepturile,
libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor sînt consacrate ca principii de bază ale
dreptului familiei: egalitatea în drepturi şi obligaţii ale soţilor; grija faţă de membrii minori şi cei
inapţi de muncă a familiei; răspunderea părinţilor pentru creşterea şi educarea copiilor; grija statului
faţă de copiii orfani şi cei lipsiţi de ocrotirea părintească.
În ceea ce priveşte legătura dreptului familiei cu dreptul procesual civil, putem menţiona că
circa treizeci la sută din pricinile civile care se judecă în instanţele judecătoreşti sînt pricinile care
rezultă din raporturile juridice familiale. În scopul ocrotirii mai eficiente a relaţiilor de familie,
unele din pricini se judecă în procedura specială (de exemplu, încuviinţarea adopţiei, emanciparea,
constatarea faptelor care au valoare juridică – rudenia, paternitatea). Tot în acest scop minorii care
au împlinit vîrsta de 14 ani în cazurile prevăzute de lege îşi apără personal în judecată drepturile (de
exemplu, pot cere stabilirea paternităţii şi maternităţii).
Dreptul familiei prezintă legături şi cu dreptul administrativ. Astfel, litigiile apărute între
membrii familiei privind educarea copiilor minori sînt soluţionate de autoritatea tutelară, care este
administraţia publică locală. Tot la fel autoritatea tutelară apără drepturile şi interesele legitime ale
copiilor orfani şi ale celor rămaşi fără ocrotire părintească, supraveghează activitatea tutorilor,
curatorilor, caselor de copii de tip familie. Reducerea pentru motive temeinice a vîrstei
matrimoniale pentru bărbaţi prevăzută la art. 14 Codul Familiei este încuviinţată de administraţia
publică locală.
Dreptul familiei este în corelaţie şi cu dreptul muncii, care reglementează raporturile ce se
nasc din contractul de muncă, precum şi alte raporturi sociale legate de raporturile de muncă.
Deoarece de cele mai dese ori salariaţii sînt membri ai unei familii, apare interacţiunea dreptului
familiei cu dreptul muncii la acordarea concediilor prenatale, postnatale, pentru îngrijirea copiilor şi
a membrilor inapţi de muncă ai familiei etc.
Corelaţia dintre dreptul familiei şi dreptul internaţional privat este şi mai evidentă, deoarece
acesta din urmă are ca obiect de reglementare aceleaşi raporturi ca şi dreptul familiei şi dreptul
civil, cu deosebirea că dreptul internaţional privat le priveşte sub aspectul lor internaţional atunci
cînd unul dintre subiectele raportului juridic familial este cetăţean străin sau apatrid, sau faptul
juridic privitor la cetăţeanul Republicii Moldova s-a produs în străinătate (de exemplu, încheierea
16
căsătoriei de către un cetăţean al Republicii Moldova pe teritoriul altui stat în baza legislaţiei
statului respectiv).
Ocrotirea relaţiilor de familie se realizează şi prin normele dreptului penal. Codul Penal
cuprinde un capitol întreg (capitolul VII) care reglementează răspunderea pentru infracţiunile
săvîrşite contra familiei şi minorilor (art. 202, 203 Cod Penal – răspunderea pentru eschivarea de la
plata pensiei alimentare sau de la întreţinerea copiilor minori, a părinţilor sau a soţului; art. 204, 205
Cod Penal – infracţiuni privind adopţia copiilor; art. 206 Cod Penal – traficul de copii).
O corelaţie analogică corelaţiei ramurilor de drept are loc şi între ştiinţa dreptului familiei cu
alte ramuri ale ştiinţei, aşa ca sociologia, psihologia, etica etc., ceea ce reiese din însăşi natura
relaţiilor de familie, complexitatea şi diversitatea lor.

Capitolul II. Raporturile juridice familiale

§ 1. Noţiunea şi tipurile raporturilor juridice familiale. § 2. Subiectele, obiectul şi conţinutul

raporturilor juridice familiale. § 3. Faptele juridice în dreptul familiei şi tipurile lor. § 4. Rudenia
şi afinitatea şi importanţa lor juridică. § 5. Realizarea şi apărarea drepturilor familiale.
§ 6. Termenele de prescripţie şi alte termene prevăzute de legislaţia familială. § 7. Actele de stare
civilă. Înregistrarea actelor de stare civilă.

§ 1. Noţiunea şi tipurile raporturilor juridice familiale

Legislaţia în vigoare nu dă o definiţie concretă a familiei, ceea ce e şi natural, deoarece

relaţiile familiale sînt atît de complexe, încît nu pot fi încadrate în limitele unei norme juridice.
În unele cazuri, raporturile de familie există în familia considerată din punct de vedere
sociologic. Raporturile care se stabilesc între concubini se exprimă în comunitate de viaţă şi
interese, însă nu se consideră raporturi juridice de familie, deoarece concubinajul este în afara legii,
iar statul sprijină şi ocroteşte numai căsătoria şi familia.
În alte cazuri, de exemplu, desfacerea căsătoriei prin divorţ, relaţiile de fapt, în sens
sociologic, încetează între soţi, deoarece nu mai există între ei o comunitate de viaţă şi de interese.
Dar unele drepturi şi obligaţii, adică relaţii de familie în sens juridic, se mai menţin. Aşa sînt
relaţiile de întreţinere reciprocă a foştilor soţi reglementate de art. 83 Codul Familiei, dreptul
fostului soţ de a purta şi după divorţ numele de familie dobîndit prin căsătorie reglementat de art. 46
din Legea privind actele de stare civilă, dreptul de proprietate comună în devălmăşie asupra
bunurilor care nu au fost împărţite la desfacerea căsătoriei prevăzut în art. 25 Codul Familiei. Tot
astfel cînd copilul este încredinţat unei instituţii de ocrotire, încetează relaţiile de fapt între acesta şi
17
părinţii lui, nu însă şi relaţiile juridice care se exprimă în obligaţia de a plăti întreţinerea copilului
(art. 77 Codul Familiei). În cazul familiei din afara căsătoriei, tatăl şi copilul pot să nu locuiască
împreună, să nu aparţină aceleiaşi familii în sens sociologic, dar sînt legaţi prin raporturi de familie
juridice.
Deci, în cazul cînd există o familie în sens sociologic, relaţiile de familie sînt reglementate de
normele morale ale societăţii, iar în cazul existenţei unei familii în sens juridic – de normele
juridice. Familia formează obiect de reglementare în domeniul de aplicare a unor legi speciale.
Astfel, potrivit legislaţiei locative, din aceeaşi familie fac parte soţii, copiii lor, precum şi
părinţii soţilor întreţinuţi de aceştea, în sensul legii civile – din familie fac parte toţi cei care
moştenesc, cercul acesta fiind foarte mare, cuprinzînd pe descendenţi, ascendenţi, rudele în linie
colaterală pînă la gradul patru inclusiv şi soţul supravieţuitor.
Comparînd cerinţele înaintate faţă de noţiunea de familie de către diferitele ramuri de drept,
observăm că cele mai multe variaţii sînt în dreptul familiei. Termenul familie este folosit în mai
multe texte ale Codului Familiei, dar nicăieri nu întîlnim noţiunea acestui termen. Posibil, acest
lucru este făcut intenţionat, deoarece încadrarea termenului de familie într-o normă juridică ar putea
duce la apariţia unor dificultăţi în soluţionarea problemelor litigioase de către instanţele
judecătoreşti. S-ar putea de considerat că este suficient de folosit prevederile art. 3 Codul Familiei
care redă esenţa noţiunii de familie în sens juridic prin enumerarea relaţiilor sociale reglementate de
legislaţia familială.
Raporturile juridice familiale sînt relaţiile de familie reglementate de normele de drept în
acea măsură în care statul poate acţiona asupra purtării membrilor familiei pentru a-i îndrepta în
partea ce coincide dezvoltării societăţii umane.
Temei al apariţiei raporturilor juridice familiale servesc astfel de fapte juridice cum ar fi
căsătoria, rudenia, luarea copilului în familie pentru creştere şi educaţie.
După conţinut, raporturile juridice familiale pot fi: personale, de exemplu, raporturile ce apar
la încheierea căsătoriei, stabilirea paternităţii, adopţiei, instituirea tutelei (curatelei), plasarea
copilului în casa de copii tip familial etc; şi patrimoniale – cum ar fi raporturile dintre soţi referitor
la bunurile ce le aparţin în timpul căsătoriei şi în caz de divorţ, raporturile de întreţinere pe care
membrii familiei sînt obligaţi să o acorde unul altuia.
După caracterul de apărare, raporturile familiale pot fi clasificate în trei grupe. În prima
grupă pot fi incluse dreptulrile relative, care au un caracter absolut de apărare contra încălcărilor
din partea altor persoane. Astfel de drepturi sînt drepturile părinţilor la educarea copiilor, iar în
cazul lipsei părinţilor – dreptul altor reprezentanţi legali (tutori, curatori, părinţi-educatori). Acest
drept aparţine părinţilor în egală măsură, de aceea legislaţia reglementează exercitarea acestui drept
de către ambii părinţi de comun acord (art. 60, 64 Codul Familiei).
18
 A doua grupă include drepturile absolute cu unele semne ale raporturilor juridice relative.
Aici este inclus dreptul soţilor asupra patrimoniului comun care este absolut în cazul cînd se opune
persoanelor străine şi manifestă caracterul relativ în cazul examinării dreptului comun de proprietate
cu care este indisolubil legat obligaţia reciprocă ale soţilor ce-şi realizează acest drept.
Din grupa a treia fac parte raporturile relative, care nu au un caracter de apărare absolut.
Sînt incluse drepturile personale ce apar între soţi în urma încheierii căsătoriei şi care sînt apărate în
raport cu celălalt soţ.
În dependenţă de temeiurile apariţiei raporturilor juridice familiale, acestea pot fi:
a) de căsătorie care apar în urma încheierii căsătoriei;
b) dintre părinţi şi copii care apar în rezultatul naşterii copiilor;
c) asimilate de lege cu raporturile dintre părinţi şi copii şi care apar în urma adopţiei, tutelei,
curatelei;
d) între rude – fraţi şi surori, bunici şi nepoţi etc.
Raporturile juridice familiale, fiind deosebite de alte raporturi prin temeiurile apariţiei lor, au
şi unele particularităţi la încetare. Ele încetează în cazurile prevăzute de lege (moartea unuia dintre
soţi, desfacerea căsătoriei, atingerea unei anumite vîrste etc.), spre deosebire de raporturile juridice
civile care, de regulă, încetează o dată cu îndeplinirea de către subiecte a obligaţiilor.

§ 2. Subiectele, obiectul şi conţinutul raporturilor juridice familiale

Subiecte ale raporturilor juridice familiale sînt persoanele fizice participante la aceste relaţii.
Organele de stat nu pot participa la raporturile juridice familiale în calitate de subiecte. Persoanele
fizice participante la raporturile juridice familiale au calităţi deosebite, reglementate de lege în
fiecare caz concret ca soţi, părinţi, copii, adoptatori, tutori, curatori. Una şi aceeaşi persoană poate
avea calitatea de subiect în diferite raporturi juridice: soţ – în raportul de căsătorie, părinte – în
raportul dintre părinţi şi copii, frate sau soră – în raportul de rudenie etc.
Premisa necesară pentru ca o persoană să participe la raporturile juridice familiale este ca ea
să posede capacitatea juridică familială. Capacitatea juridică familială, ca şi capacitatea juridică
civilă, este alcătuită din capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanei.
Capacitatea de folosinţă în dreptul familiei este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii
familiale. Ea aparţine tuturor cetăţenilor în egală măsură. Nimeni nu poate limita capacitatea de
folosinţă a persoanei. Oricine trebuie să respecte această capacitate şi să nu o încalce. Deci, este un
drept absolut al persoanei fizice care apare în momentul naşterii şi încetează o dată cu moartea.

19
Conţinutul capacităţii de folosinţă se exprimă în posibilitatea juridică de a avea orice drepturi şi
obligaţii şi aceasta este o măsură a egalităţii cetăţenilor în dreptul civil şi în dreptul familiei36.
Conţinutul capacităţii de folosinţă în dreptul familiei se exprimă prin:
a) capacitatea de a încheia o căsătorie – ceea ce este un drept subiectiv pe care orice
persoană îl are atunci cînd întruneşte condiţiile de fond pentru încheierea ei;
b) capacitatea de a avea drepturi personale şi patrimoniale de soţi – o posibilitate egală
pentru toate persoanele care au încheiat o căsătorie;
c) capacitatea de a avea dreptul la desfacerea căsătoriei pentru fiecare dintre soţi în
cazul cînd viaţa de familie a devenit pentru el imposibilă;
d) capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii în privinţa atestării provenienţei copilului;
e) capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii personale şi patrimoniale prevăzute de
legislaţie pentru părinţi şi copii şi alţi membri ai familiei;
f) capacitatea de a avea dreptul pentru înfăptuirea actului juridic de adopţie şi a dobîndi
drepturile şi obligaţiile ce reies din acest act juridic;
g) capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii ce reies din instituţia tutelei şi curatelei.
În literatura de specialitate37 există opinia că nu toate elementele capacităţii de folosinţă apar
odată. Din momentul naşterii omul poate fi subiect al mai multor raporturi juridice familiale (copiii
din momentul naşterii sînt subiecte ale raportului juridic părintesc sau ale raportului juridic de
întreţinere). Totodată în dreptul familiei, mai mult decît în dreptul civil, unele elemente ale
capacităţii de folosinţă pot apărea numai la atingerea unei anumite vîrste şi nu din momentul
naşterii.
Ar fi o greşeală de a prezuma că în dreptul familiei atingerea unei anumite vîrste este un
element care influenţează capacitatea de exerciţiu – aceasta fiind determinată ca aptitudinea
persoanei de a dobîndi prin fapta proprie şi de a exercita drepturi subiective concrete, de a-şi asuma
personal obligaţii familiale şi de a le executa. De exemplu, conform art. 14 alin. 1 Codul Familiei
persoanele se pot căsători la împlinirea vîrstei de 18 ani, conform art. 59 alin. 2 Codul Familiei
părinţii minori necăsătoriţi pot recunoaşte şi contesta paternitatea şi maternitatea în baze generale,
părinţii minori care nu au atins vîrsta de 16 ani pot cere stabilirea paternităţii pe cale judecătorească,
iar conform art. 150 Codul Familiei orice persoană poate să devină părinte educator dacă a împlinit
vîrsta de 25 de ani şi întruneşte condiţiile prevăzute de lege.
În unele cazuri este posibilă apariţia concomitentă a capacităţii de folosinţă şi a capacităţii de
exerciţiu. De exemplu, dreptul de a încheia o căsătorie apare la împlinirea vîrstei de 18 ani şi
capacitatea de exerciţiu deplină începe, conform art. 20 Codul Civil, tot la aceeaşi vîrstă.
36
Веберс Я. Р. Правосубъектность граждан в советском гражданском и семейном праве. – Рига: ЗИНАТНЕ,
1976, p. 67.
37
Братусь С. Н. Субъекты нражданского права. – Москва, 1950, p. 50-51.
20
 Capacitatea de exerciţiu în dreptul familiei se manifestă ca aptitudinea de a încheia acte
juridice familiale, cu scopul de a crea sau înceta raporturi juridice familiale (încheierea căsătoriei,
încuviinţarea adopţiei), a realiza drepturile personale şi patrimoniale şi îndeplini obligaţiile
familiale.
Particularitatea capacităţii de exerciţiu în dreptul familiei este că ea apare concomitent cu
elementele capacităţii de folosinţă şi există concomitent cu aceasta, ceea ce prezintă capacitatea
juridică familială.
Actele juridice familiale, avînd un caracter personal, de regulă, nu pot fi efectuate prin
reprezentare. În realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor familiale cu conţinut patrimonial,
nu întotdeauna este necesară capacitatea de exerciţiu, deoarece aici poate fi folosită reprezentarea.
Astfel, drepturile şi obligaţiile familiale pot fi împărţite în două categorii:
1) care pot lua naştere, înceta şi pot fi realizate doar prin acţiune personală a celora
cărora le aparţin aceste drepturi şi unde este imposibilă completarea capacităţii de
exerciţiu care lipseşte (aceste cazuri sînt expres prevăzute de lege, de exemplu, încheierea
căsătoriei, actul juridic de încuviinţare a adopţiei, stabilirea tutelei, curatelei etc.);
2) care pot fi exercitate personal de cel căruia îi aparţin drepturile sau cu ajutorul altor
persoane care îl reprezintă (reprezentarea copilului minor de către părinţi, adoptatori,
tutori).
Legislaţia familială admite, uneori, şi limitarea capacităţii juridice familiale. Astfel de cazuri
sînt expres prevăzute de legislaţie, cum ar fi: persoana decăzută din drepturile părinteşti nu poate fi
adoptator (art. 12 Legea privind regimul juridic al adopţiei), tutore, curator (art. 143 Codul
Familiei), părinte-educator în casele de copii tip familial (art. 150 Codul Familiei). La fel nu pot fi
adoptatori, tutori, curatori, părinţi-educatori persoanele care anterior au avut această calitate dar au
fost eliberaţi din funcţie din culpa lor.
Raporturile juridice familiale pot avea două sau mai multe subiecte, de exemplu: părinte –
copil; părinţi şi copii; adoptatori – copil – părinţi. Totodată fiecare raport juridic familial cu mai
multe subiecte poate fi privit ca mai multe raporturi juridice cu două subiecte: copilul în raport cu
fiecare părinte în parte; părintele şi copilul propus spre adopţie; adoptatorul şi adoptatul.
Obiect al raportului juridic familial pot fi: acţiunile şi bunurile.
Acţiunile sînt obiect în toate relaţiile nepatrimoniale care apar între soţi, părinţi şi copii,
adoptat şi adoptatori, tutore şi copil, educatori şi copiii educaţi de ei. Acţiunile pot fi efectuate din
partea unui subiect (plata pensiei de întreţinere în mod benevol) sau din partea ambelor subiecte
(depunerea cererii de desfacere a căsătoriei de către ambii soţi).
Bunurile sînt obiect al raporturilor juridice familiale ce apar între soţi în legătură cu
proprietatea care le aparţine.
21
 Conţinutul raporturilor juridice familiale îl constituie totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe
care le pot avea cetăţenii în domeniul relaţiilor de familie. Majoritatea acestor drepturi sînt expres
prevăzute de Codul Familiei: dreptul de a încheia o căsătorie şi dreptul de a o desface; dreptul la
educaţia copilului; dreptul copilului de a fi crescut şi educat în familie; dreptul de a comunica cu
părinţii şi alte rude etc. Ca şi în dreptul civil, în dreptul familiei cetăţenii pot dobîndi şi alte drepturi
care nu sînt stipulate direct în legislaţie, dar nu contravin acesteia, după formula “tot ceea ce nu este
interzis, se permite”.38
Drepturile şi obligaţiile subiectelor raporturilor juridice familiale, spre deosebire de
raporturile juridice civile, au un şir de particularităţi. În primul rînd, multe drepturi ale
participanţilor la raporturile juridice familiale sînt în acelaşi timp şi obligaţii (dreptul părinţilor de a
educa copiii este în acelaşi timp şi obligaţia lor de a avea grijă de copii, de a-i creşte, educa şi a le
apăra interesele).
În al doilea rînd, pentru raporturile juridice familiale este caracteristică legătura indisolubilă a
drepturilor şi obligaţiilor cu persoana titularului, adică au un caracter personal şi nu pot fi transmise
şi nici cedate.
În al treilea rînd, drepturile şi obligaţiile familiale nu încetează o dată cu exercitarea lor, avînd
un caracter îndelungat etc.
Particularităţile drepturilor şi obligaţiilor familiale se evedenţiază şi la exercitarea lor.

§ 3. Faptele juridice în dreptul familiei şi tipurile lor

Faptul juridic este împrejurarea prevăzută de norma juridică care, realizată în concret, are
consecinţe juridice, adică dă naştere, schimbă sau încetează raportul juridic familial.
Savanţii V. I. Danilin şi S. I. Reutov menţionează că în dreptul familiei importanţa faptelor
juridice nu se limitează la naşterea, schimbarea sau încetarea raporturilor juridice 39. Ca şi în alte
ramuri de drept, faptele juridice atrag după sine naşterea şi încetarea capacităţii de folosinţă şi de
exerciţiu (naşterea, decesul, declararea judecătorească a decesului, atingerea majoratului, hotărîrea
instanţei judecătoreşti despre declararea persoanei ca fiind incapabilă etc.).
Deşi faptele juridice în dreptul familiei au anumite momente specifice, clasificarea lor se face
după aceleaşi criterii ca şi în dreptul civil.
Între diferitele criterii de clasificare a faptelor juridice, cel adoptat în general în literatura
juridică este raportarea lor la voinţa omului, adică dacă acestea depind sau nu de voinţa omului. Din
acest punct de vedere ele se împart în acţiuni şi evenimente. Acţiunile sînt fapte voluntare ale

38
Гражданское право. Часть III. / Под ред. А. П. Сергеева и Ю. К. Толстого. – Москва: Проспект, 1999, p. 560.
39
Данилин В. И., Реутов С. И. Юридические факты в советском семейном праве. – Свердловск, 1989, p. 9-10.
22
omului de care norma de drept leagă anumite consecinţe juridice. Acţiunile se mai clasifică, în
raport cu dispoziţia regulii de drept, în licite şi ilicite. Cele săvîrşite în conformitate cu legea sînt
licite (stabilirea paternităţii, înregistrarea divorţului), iar cele care contravin legislaţiei sînt ilicite
(încheierea căsătoriei cu o persoană lipsită de capacitatea de exerciţiu).
Evenimentele sînt acele fenomene, împrejurări care se petrec indiferent de voinţa oamenilor şi
cărora norma de drept le dă o semnificaţie juridică prin reţinerea lor în ipoteza ei. Evenimentele pot
fi absolute, adică se petrec indiferent de voinţa omului (decesul unei persoane) sau relative (naşterea
copilului), adică copilul a fost conceput din voinţa omului dar se dezvoltă indiferent de voinţa lui.
În literatura de specialitate40 mai întîlnim şi o astfel de clasificare a faptelor juridice ca situaţie
sau stare. Starea este un fapt juridic care există o perioadă îndelungată şi periodic duce la apariţia
consecinţelor juridice. În unele cazuri ea poate fi acţiune, în altele – eveniment (starea de rudenie,
graviditatea, starea materială grea, starea materială bună etc.).
În opinia noastră, situaţiile (stările) în dreptul familiei nu au o importanţă de sine stătătoare,
deoarece ele sînt parte componentă a unui complet de fapte care dau naştere la raporturile juridice
familiale. De exemplu, pentru naşterea obligaţiei de întreţinere între soţi sînt necesare condiţiile:
incapacitatea de muncă a unui dintre soţi, aflarea lui într-o situaţie materială grea şi posibilitatea
materială a celuilalt de a-i acorda întreţinerea. Deci, situaţiile (stările) pot fi incluse în clasificare ca
evenimente de lungă durată.
Faptele juridice în dreptul familiei, conform urmărilor, pot fi clasificate în fapte juridice de
naştere a drepturilor şi obligaţiilor familiale. Aici pot fi menţionate naşterea copilului, încheierea
căsătoriei, adopţia etc.
Faptele juridice de modificare a drepturilor duc la modificarea conţinutului drepturilor şi
obligaţiilor subiectelor raporturilor juridice familiale, de exemplu, schimbarea mărimii pensiei de
întreţinere plătită pentru copiii minori de către părintele situaţia materială a căruia s-a înrăutăţit.
Fapte juridice de împiedicare a drepturilor sînt acelea existenţa cărora împiedică realizarea
unui drept stabilit de legislaţie. Astfel, graviditatea soţiei sau existenţa unui copil născut de ea în
vîrstă de pînă la un an de zile nu-i permit soţului să depună o cerere de divorţ fără acordul ei.
Faptele juridice de încetare a drepturilor şi obligaţiilor familiale sînt astfel de acţiuni şi
evenimente ca decesul, încetarea căsătoriei, desfacerea adopţiei etc. care duc la încetarea
raporturilor juridice familiale.
Unii autori41 consideră că există şi fapte juridice de restabilire în drepturi, care au o
importanţă deosebită pentru dreptul familiei, fiind caracteristice mai mult acestei ramuri de drept.
Restabilirea drepturilor pierdute de subiect se face prin hotărîrea instanţei judecătoreşti despre

40
Антокольская М. В. Семейное право. – Москва: Юристъ, 1996, p. 92-93.
41
Ворожейкин Е. М. Семейные правоотношения в СССР. – Москва, 1972, p. 72-73.
23
restabilirea în drepturile părinteşti, desfacerea adopţiei cu întoarcerea copilului la părinţii biologici,
recunoaşterea căsătoriei încheiate cu încălcarea condiţiilor de fond ca fiind valabilă în urma
decăderii impedimentelor.
Alţi autori sînt de părerea că faptele juridice de restabilire se contopesc cu faptele juridice de
naştere a drepturilor şi nu are rost de a fi evidenţiate într-o categorie separată.

§ 4. Rudenia şi afinitatea şi importanţa lor juridică

Rudenia este un izvor al raporturilor juridice familiale şi este reglementată de art. 45 Codul
Familiei.
Rudenia firească este legătura de sînge şi, prin reglementare legală, legătura dintre două sau
mai multe persoane care coboară unele din altele, cum sînt, de exemplu, tatăl, fiul, nepotul de fiu,
sau care, fără a descinde unele din altele, au un autor comun, cum sînt, de exemplu, fraţii între ei,
verii primari între ei.42
Şirul de persoane între care există rudenie se numeşte linie de rudenie. Ea poate fi dreaptă sau
colaterală, în dependenţă de felul cum sînt născute persoanele – una din alta sau de la un autor
comun.
Persoanele născute unele din altele în sensul că una este copilul celeilalte, sau chiar dacă nu
sînt născute una din alta (în cazul bărbaţilor), dar între ele nu s-a întrerupt legătura de la părinte la
copil, sînt rude în linie dreaptă, de exemplu, bunica, mama, fiul, nepotul de fiu.
Legătura de sînge dintre două persoane care nu sînt născute una din alta, dar ele au un autor
comun, se numeşte rudenie în linie colaterală, de exemplu, fraţii între ei, verii primari între ei, verii
de ai doilea etc.
Fraţii şi surorile care provin de la o mamă şi un tată se numesc fraţi buni, cei care au aceeaşi
mamă şi taţi diferiţi – fraţi uterini, iar cei care au acelaşi tată şi mame diferite – fraţi consangvini.
Rudenia în aceste cazuri produce aceleaşi efecte juridice ca şi în cazul rudeniei depline.
Linia de rudenie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă. Rudenia ascendentă este aceea
care leagă o persoană cu cei din care descinde, cum ar fi de la copil spre părinţi, bunici. Rudenia
descendentă este în cazul cînd se stabileşte legătura unei persoane cu acei care descind din ea,
plecînd de la părinte spre copil, nepot de fiică etc.
Stabilirea legăturii de rudenie se numeşte filiaţie.
Rudele pot fi apropiate sau îndepărtate. Distanţa dintre rude se măsoară cu gradul de rudenie.
Stabilirea gradului de rudenie se face prin socotirea numărului de naşteri intervenite între generaţii.

42
Filipescu I. Tratat de dreptul familiei. – Bucureşti: ALL, 1996, p. 266.
24
 La rudenia pe linie dreaptă gradul de rudenie se socoteşte după numărul naşterilor intervenite
între două persoane. Astfel, tatăl şi fiul sînt rude de gradul I, bunicul şi strănepotul sînt rude de
gradul III.
La rudenia pe linie colaterală gradul de rudenie se socoteşte după numărul naşterilor, pornind
de la una din rude în linie ascendetă pînă la autorul comun şi apoi de la acesta în linie descendentă
pînă la cealaltă rudă. După aceasta numărul naşterilor se adună. Aşadar fraţii sînt rude de gradul II,
verii primari – rude de gradul IV.
Alt izvor al relaţiilor de familie este înrudirea prin alianţă sau afinitatea, care este legătura
dintre un soţ şi rudele celuilalt (ginere, noră, socrii, cumnaţi). Afinitatea nu există între rudele unui
soţ şi rudele celuilalt soţ, de exemplu între cuscri. Fiind legată de căsătorie, afinitatea există atîta
timp cît durează căsătoria. În cazul încetării căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi sau desfacerea
acesteia prin divorţ, afinitatea încetează. Gradul afinităţii se stabileşte prin asemănare cu rudenia.
Deci, un soţ este afinul rudelor celuilalt soţ în acelaşi grad în care acest din urmă soţ este rudă cu
rudele sale. Astfel, unul dintre soţi este afin de gradul II cu cumnatul său (fratele sau sora soţului).
Soţii între ei nu sînt nici rude şi nici afini, ei sînt în raporturi de căsătorie.
Rudenia biologică, fiind reglementată de lege, produce anumite efecte juridice. În dreptul
familiei, rudenia produce efecte numai pînă la un anumit grad. Şi anume, conform art. 15 Codul
Familiei este oprit să se căsătorească rudele în linie dreaptă pînă la al IV-lea grad inclusiv, fraţii şi
surorile inclusiv, cei care au un părinte comun, adică rude în linie colaterală pînă la gradul II
inclusiv. Rudenia în linie dreaptă pînă la gradul II inclusiv – părinţi, copii, bunei, nepoţi – şi în linie
colaterală pînă la gradul II inclusiv – fraţii şi surorile – prezintă interes pentru capitolul obligaţiei de
întreţinere. Atfel părinţii sînt obligaţi să-şi întreţină copiii în aşa măsură ca să le asigure o creştere şi
educaţie satisfăcătoare cerinţelor societăţii. În lipsa părinţilor, această obligaţie trece la rudele
apropiate. Rude apropiate sînt fraţii, surorile, bunicii, atît din partea mamei, cît şi din partea tatălui.
Ei au drepturi personale reglementate de art. 65 Codul Familiei care constau în comunicarea cu
copilul ce le este rudă şi drepturi patrimoniale reglementate de art. 86-88 Codul Familiei. În lipsa
părinţilor copilului sau imposibilitatea încasării ei de la aceştea obligaţia de întreţinere aparţine
fraţilor, surorilor şi bunicilor. Aceştea din urmă, la rîndul lor, fiind inapţi de muncă şi avînd nevoie
de ajutor material, pot şi ei cere întreţinerea de la fraţii, surorile, nepoţii majori apţi de muncă.
Desigur, cuantumul întreţinerii este diferit în dependenţă de gradul de rudenie.
Existenţa legăturii de rudenie are importanţă indiferent de gradul de rudenie la instituirea
tutelei, curatelei asupra copiilor lipsiţi de ocrotirea părintească. La adopţia unui copil la fel se dă
prioritate rudelor, indiferent de gradul de rudenie, dacă aceasta nu contravine intereselor copilului.
Relaţiile de afinitate sînt reglementate de Codul Familiei în art. 89 – obligaţia copiilor vitregi
de a-şi întreţine părinţii vitregi.
25
 Rudenia şi afinitatea prezintă interes şi pentru alte ramuri de drept: dreptul civil, dreptul
procesual civil, dreptul protecţiei sociale, dreptul procesual penal etc.
În dreptul civil, dovada rudeniei trebuie făcută în cazul aplicării titlului III din cartea a patra –
moştenirea legală; în cazul determinării actelor juridice a căror încheiere est oprită şi anume între
tutore, soţul, o rudă a tutorelui pînă la gradul al IV inclusiv pe de o parte, şi minor pe de altă parte.
În dreptul procesual civil, rudenia are importanţă la recuzarea judecătorului, expertului,
specialistului, interpretului, grefierului şi a executorului judecătoresc (art. 50 Codul de Procedură
Civilă).
În dreptul protecţiei sociale, rudenia este importantă la stabilirea cercului de persoane care au
dreptul de a primi o pensie de urmaşi în cazul decesului întreţinătorului.
În dreptul procesual penal, rudenia este temei pentru înlăturarea martorilor propuşi spre
ascultare (art. 90 Codul de Procedură Penală).
Afinitatea poate produce şi ea unele efecte juridice în cazurile prevăzute de lege, ca de
exemplu în materia de recuzare a judecătorilor, a expertului, a interpretului, a grefierului şi a
executorului judecătoresc (art. 50, 51 Cod de Procedură Civilă).
În afară de rudenia bazată pe legătura de sînge, există şi rudenia care rezultă din adopţie –
denumită în dreptul familiei rudenie civilă. Rudenia civilă este asimilată de lege cu rudenia de
sînge. Adoptatul şi descendenţii lui devin rudă cu adoptatorul şi rudele acestuia. Efectele juridice
ale rudeniei civile sînt identice cu efectele juridice ale rudeniei de sînge.

§ 5. Realizarea şi apărarea drepturilor familiale

Prin realizarea drepturilor se înţelege îndeplinirea de către subiectele raporturilor juridice

familiale a posibilităţilor ce reies din drepturile subiective familiale care le aparţin.43 Drepturile
familiale se realizează de către participanţii la raporturile juridice familiale în conformitate cu
principiul că cetăţenii dispun de drepturile ce le aparţin după cum doresc, adică aleg forma, metoda,
locul şi timpul realizării lor. În dreptul familiei, o importanţă deosbită o au principiile morale ale
societăţii. De aceea, exercitîndu-şi drepturile, participanţii la raporturile juridice familiale trebuie să
acţioneze raţional, cu bună-credinţă şi să respecte normele morale ale societăţii, adică acele norme
de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate a căror încălcare
nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică.
Libertatea subiectelor în raporturile juridice familiale este asigurată prin faptul că realizarea
mai multor drepturi este dependentă de voinţa lor. De exemplu, soţul care are dreptul la întreţinere

43
Гражданское право. Учебник. Часть 3 / Под ред. А. П. Сергеева и Ю. К. Толстого. – Москва: Проспект, 1999,
p. 251.
26
de la celălalt soţ, în condiţiile prevăzute la art. 82 Codul Familiei, nu cere plata întreţinerii, deci nu-
şi realizează dreptul stipulat în lege.
Realizarea drepturilor familiale, de regulă, nu este o obligaţie a titularilor lor. Însă sînt
anumite raporturi juridice familiale în care realizarea drepturilor este obligatorie, deoarece
drepturile în aceste raporturi au un caracter dublu, fiind în acelaşi timp şi obligaţii. Din ele fac parte
acele raporturi juridce care prezintă interes pentru societate şi sînt reglementate de normele
imperative ale Codului Familiei. Pentru nerealizarea lor sînt aplicate sancţiuni şi ca iniţiator de a le
aplica nu apare cealaltă parte a raportului juridic, ci organele de stat. Acestea sînt raporturile
juridice în care o parte este lipsită de capacitatea de exerciţiu. De exemplu, dreptul părinţilor de a-şi
creşte şi educa copiii, dreptul tutorelui de a îngriji persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu şi de a
o reprezenta în toate instanţele, dreptul adoptatorului faţă de copilul adoptat etc. Nerealizarea
dreptului în aceste cazuri reprezintă o încălcare a normelor juridice şi se sancţionează prin limitarea
sau lipsirea de dreptul dat.
La realizarea drepturilor familiale, participanţii la raporturile juridice familiale trebuie să ţină
cont de conţinutul drepturilor şi să nu facă abuz de ele. Conform art. 62 şi art. 146 Codul Familiei
părinţii, tutorii, curatorii nu pot să-şi exercite drepturile contrar intereselor copilului. Metodele de
educare a copilului alese de ei trebuie să excludă comportamentul abuziv, insultele şi maltratările,
violenţa, prejudicierea sănătăţii fizice şi psihice. În cazurile cînd norma juridică nu indică
comportamentul concret al subiectului, realizarea dreptului trebuie să fie efectuată în conformitate
cu principiile de reglementare a relaţiilor de familie prevăzute la art. 2 Codul Familiei, care au ca
scop întărirea familiei bazată pe afecţiune, stimă, întrajutorare şi răspunderea fiecărui membru al ei
în faţa familiei.
Deseori legea, acordînd unele drepturi subiectelor raporturilor juridice familiale, totodată
indică şi limitele realizării acestor drepturi 44. De exemplu, conform art. 27 Codul Familiei soţii pot
încheia un contract matrimonial în care îşi stabilesc drepturile şi obligaţiile patrimoniale, iar
conform art. 29 alin. 6 Codul Familiei ei nu sînt în drept să includă în contract clauze care contravin
principiilor şi naturii relaţiilor familiale. De asemenea, părinţii au dreptul că încheie un contract
privind plata pensiei de întreţinere pentru copiii minori în temeiul art. 92 Codul Familiei, dar
mărimea acesteia nu trebuie să fie mai mică decît cea stabilită de legislaţie (art. 95 Codul Familiei).
Limitarea realizării drepturilor familiale de legislaţie (art. 6 alin. 2 Codul Familiei) are ca scop
ocrotirea drepturilor, obligaţiilor, libertăţilor şi intereselor altor membri ai familiei şi ai altor
cetăţeni.
Atunci cînd drepturile subiective ale participanţilor la raporturile juridice familiale sînt
încălcate, ei dobîndesc dreptul la ocrotirea lor (art. 7 alin. 1 Codul Familiei).
44
Пчелинцева Л. М. Семейное право России. Учебник для вузов. – Москва: Норма-Инфра, 2002, p. 57.
27
 Prin ocrotirea drepturilor familiale se înţeleg măsurile prevăzute de legislaţie în scopul
recunoaşterii, restabilirii şi reprimării încălcărilor legii, aplicarea faţă de persoanele vinovate a
sancţiunilor familiale, cît şi mecanismul realizării practice a acestor măsuri.45
Subiecte a raporturilor de ocrotire sînt persoanele cărora le aparţin drepturile. În cazul
minorilor şi a persoanelor incapabile, dreptul la ocrotire îl au reprezentanţii legali ai acestora.
Drepturile familiale sînt ocrotite de autorităţile abilitate ale administraţiei publice, iar în
anumite cazuri şi de instanţele judecătoreşti (art. 7 alin. 2 Codul Familiei). De regulă, metoda
ocrotirii este indicată în norma de drept. Cel mai des se aplică ocrotirea drepturilor familiale prin
instanţa judecătorească prevăzută în art. 2 alin. 3 Codul Familiei ca un principiu al legislaţiei
familiale şi care reiese din art. 26 al Constituţiei Republicii Moldova ce garantează liberul acces la
apărare fiecărui cetăţean.
Instanţa judecătorească examinează litigiile apărute din relaţiile de familie reglementate de
Codul Familiei: desfacerea căsătoriei, împărţirea bunurilor proprietate comună în devălmăşie a
soţilor, modificarea şi încetarea contractului matrimonial, stabilirea şi contestarea paternităţii şi a
maternităţii, declararea căsătoriei nule, apărarea drepturilor părinţilor, decăderea din drepturile
părinteşti, luarea copilului fără decăderea din drepturile părinteşti, plata pensiei de întreţinere pentru
membrii familiei. În afară de litigii, instanţa judecătorească examinează cererile privind interesele
unor membri ai familiei, ca de exemplu, încuviinţarea adopţiei, cît şi plîngerile împotriva organelor
de stat şi a persoanelor cu funcţii de răspundere, cum ar fi refuzul organului de stare civilă de a
înregistra naşterea unui copil sau refuzul autorităţii publice locale de a micşora vîrsta de căsătorie
unui bărbat ce nu a atins vîrsta matrimonială.
Ocrotirea drepturilor familiale se efectuează şi de către autoritatea tutelară în cazurile expres
prevăzute de legislaţie. Astfel, art. 60 alin. 4 Codul Familiei indică că litigiile dintre părinţi privind
educarea şi instruirea copiilor se soluţionează de către autoritatea tutelară, iar decizia acesteia poate
fi atacată pe cale judecătorească. Legislaţia familială impune autorităţilor tutelare apărarea
drepturilor şi intereselor legitime ale copiilor orfani şi celor lipsiţi de grijă părintească, iar art. 73
Codul Familiei prevede că la examinarea de către instanţa judecătorească a litigiilor privind
educarea copiilor de către părinţi este obligatorie participarea autorităţii tutelare.
Drepturile şi interesele familiale sînt ocrotite şi de organele de înregistrare a actelor de stare
civilă care înregistrează încheierea căsătoriei, desfacerea ei, stabilirea paternităţii în mod benevol
etc.
Ocrotirea drepturilor şi intereselor familiale se asigură prin diferite mijloace prevăzute de
legislaţia familială şi alte acte normative (art. 7 alin. 3 Codul Familiei).

45
Гражданское право. Учебник. Часть 3 / Под ред. А. П. Сергеева и Ю. К. Толстого. – Москва: Проспект, 1999,
p. 255.
28
 Mijloacele de ocrotire în dreptul familiei sînt acţiunile juridice care pot fi aplicate atît cînd
este o încălcare a legislaţiei, cît şi în lipsa acesteia în scopul preîntîmpinării încălcarilor
drepturilor subiectelor raporturilor juridice familiale.
Mijloacele de ocrotire şi sancţiunile în dreptul familiei pot fi deosebite după următorul
caracter: unele din ele “sînt îndreptate spre ocrotirea dreptului lezat”, altele “îmbină nu numai
măsurile de ocrotire a dreptului lezat, dar şi consecinţele nefavorabile pentru delincventul
vinovat”.46
Aşadar, este vorba de răspunderea juridică familială care apare în urma neîndeplinirii
obligaţiilor familiale sau abuzul de drepturi. Răspunderea juridică în dreptul familiei este
determinată de specificul ramurii şi anume a obiectului şi metodei de reglementare, întrucît în
dreptul familiei prevalează relaţiile personal nepatrimoniale şi răspunderea este prioritar personal
nepatrimonială.
Componenţa subiectivă şi caracterul nepatrimonial al răspunderii juridice familiale determină
şi unele particularităţi, cum ar fi: stabilirea răspunderii în scopul ocrotirii intereselor membrilor
minori ai familiei; imperativitatea normelor răspunderii juridice familiale; îmbinarea măsurilor
răspunderii; aplicarea răspunderii indiferent de prezenţa consecinţelor nefavorabile; pierderea
încrederii în relaţiile dintre membrii familiei ca o condiţie necesară pentru răspundere.
Răspunderea se aplică dacă sînt prezente condiţiile: fapta ilicită, adică încălcarea normei
juridice familiale şi vinovăţia delincventului.
Prejudiciul cauzat în calitate de condiţie pentru răspunderea juridică familială nu este
obligatorie, îndeosebi în raporturile care au o importanţă deosebită pentru stat şi societate (educarea
copiilor, dezvoltarea lor fizică şi psihică).
Mijloacele de ocrotire a drepturilor familiale prevăzute de legislaţia în vigoare ar putea fi
clasificate în felul următor:
1) lipsirea permanentă sau temporară de dreptul subiectiv familial. De exemplu, art. 67
Codul Familiei prevede că părinţii care se eschivează de la îndeplinirea obligaţiilor
părinteşti sau fac abuz de drepturile părinteşti pot fi lipsiţi de aceste drepturi printr-o
hotărîre a instanţei judecătoreşti; art. 85 Codul Familiei reglementează cazurile de scutire
a soţului (fostului soţ) de obligaţia de întreţinere sau limitarea în termen a acestei obligaţii
atunci cînd soţul care cere întreţinerea nu şi-a îndeplinit obligaţiile familiale sau şi le-a
îndeplinit într-un mod necorespunzător cerinţelor morale şi legale;
2) refuzul de a apăra dreptul prin intermediul organelor de stat. Astfel, legislaţia
familială prevede că bunicii, fraţii şi surorile copilului au dreptul să comunice cu el. Dacă
acest drept le este refuzat de către părinţii copilului, ei se pot adresa la autoritatea tutelară,
46
Малеин Н. С. Защита семейных прав // Совтское государство и право. – 1972 – Nr. 3, p. 35-42.
29
 apoi în instanţa judecătorească pentru a-şi apăra dreptul. În caz că instanţa judecătorească,
va constata că comunicarea copilului cu bunicii, fraţii şi surorile lezează interesele
acestuia, instanţa refuză apărarea dreptului (art. 65 Codul Familiei);
3) încetarea raporturilor juridice familiale şi restabilirea situaţiei existente pînă la
încălcarea dreptului. Aici putem menţiona nulitatea adopţiei din cauza că încuviinţarea ei
s-a făcut fără acordul părinţilor copilului (art. 49 Legea privind regimul juridic al
adopţiei), declararea căsătoriei nule (art. 41 Codul Familiei). Atît nulitatea adopţiei, cît şi
nulitatea căsătoriei duc la încetarea raporturilor juridice din momentul încheierii actului
juridic. Se consideră că între subiecte niciodată nu au existat raporturi juridce familiale şi
se restabileşte situaţia anterioară încheierii actului juridic nevalabil;
4) executarea silită a obligaţiei este un mijloc de ocrotire a drepturilor membrilor
minori sau inapţi de muncă şi care au nevoie de ajutor ai unei familii cărora alţi membri ai
familiei le datorează întreţinerea. Cel îndreptăţit să primească se poate adresa în instanţa
judecătorească pentru ca să se pronunţă o hotărîre de încasare forţată a pensiei de
întreţinere;
5) în Codul Familiei pentru prima dată au fost introduse şi unele sancţiuni noi,
asemănătoare mult cu sancţiunile din dreptul civil şi anume: repararea prejudiciului
moral şi material cauzat soţului de bună credinţă în cazul unei căsătorii nule (art. 44 alin.
3 Codul Familiei) şi penalităţi pentru întîrzierea executării obligaţiei de întreţinere (art.
106 Codul Familiei).

§ 6. Termenele de prescripţie şi alte termene prevăzute de

legislaţia familială

Termenul de prescripţie înseamnă dreptul la acţiune, posibilitatea reclamantului de a sesiza

instanţa de judecată într-un caz concret pentru apărarea unui drept subiectiv încălcat sau
contestat.47 În perioada curgerii termenului de prescripţie, persoana poate să-şi apere dreptul
subiectiv încălcat printr-o acţiune în justiţie. Prescripţia este aplicată pe larg în dreptul civil în
raporturile patrimoniale şi serveşte ca un factor pozitiv la întărirea disciplinei financiare, accelerarea
vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante, reducerea cheltuielilor neproductive şi, nu în ultimul rînd,
limpezirea relaţiilor sociale.
În dreptul familiei, instituţia prescripţiei extinctive nu este folosită, doar cu unele excepţii.
Aceasta se lămureşte prin faptul că obiectul de reglementare al dreptului familiei îl constituie
relaţiile personale nepatrimoniale şi patrimoniale născute din căsătorie, rudenie, adopţie şi alte
47
Lupulescu D. Drept civil. Introducere în drept civil. – Bucureşti: Lumina Lex, 1998, p. 194.
30
forme de protecţie a copiilor rămaşi fără ocrotire părintească. Fiind de o durată îndelungată,
raporturile juridce familiale au nevoie de ocrotire pe tot parcursul existenţei lor, ceea ce înseamnă
că protecţia drepturilor familiale pe calea acţiunii în justiţie nu este limitată în timp, titularii acestor
drepturi putînd cere oricînd sprijinul organelor de justiţie în apărarea şi ocrotirea acestor drepturi.
Existenţa acestor afirmaţii este dedusă din art. 8 alin. 1 Codul Familiei care prevede că
cerinţele ce ţin de relaţiile familiale sînt imprescriptibile, cu excepţia cazurilor cînd termenele
pentru apărarea dreptului lezat sînt prevăzute în mod expres de lege şi art. 280 Codul Civil care
stipulează că sînt imprescriptibile extinctiv pretenţiile privind apărarea drepturilor personale
nepatrimoniale dacă legea nu prevede altfel.
Astfel, nu se aplică termenele de prescripţie pentru acţiunea de desfacere a căsătoriei,
declararea nulităţii ei, stabilirea paternităţii, desfacerea adopţiei, încasarea pensiei de întreţinere,
cererea privind înapoierea copilului de la persoanele care îl reţin fără temei legal, alte litigii privind
creşterea şi educarea copiilor minori.
Legislaţia în vigoare prevede aplicarea termenelor de prescripţie extinctivă ca excepţie în
următoarele cazuri:
1) termenul de 3 ani de zile pentru cererea unuia dintre soţi privind declararea nulităţii
convenţiei încheiate de celălalt soţ dacă se va stabili că cealaltă parte a convenţiei a ştiut
sau trebuia să fi ştiut că al doilea soţ este împotriva încheierii convenţiei respective (art.
21 alin. 4 Codul Familiei);
2) termenul de 3 ani de zile pentru împărţirea bunurilor proprietate comună în
devălmăşie a soţilor divorţaţi (art. 25 alin. 8 Codul Familiei);
3) termenul de un an de zile pentru contestarea paternităţii sau maternităţii (art. 49 alin.
2 Codul Familiei. Potrivit jurisprudenţei CEDO acţiunea privind contestarea paternităţii
sau a maternităţii este imprescriptibilă, din care considerente dispoziţiile acestui articol
sunt inaplicabile);
4) termenul de 3 ani de zile pentru încasarea pensiei de întreţinere pentru perioada
anterioară (art. 104 alin. 1 Codul Familiei).
Curgerea termenului de prescripţie începe din momentul indicat în articolul respectiv al
Codului Familiei, iar în cazurile cînd articolul nu conţine astfel de prevederi se aplică art. 272 Codul
Civil, adică termenul se calculează de la data cînd persoana a aflat sau trebuia să afle despre
încălcarea dreptului.
După cum este menţionat în art. 49 alin. 2 Codul Familiei, cererea privind contestarea
paternităţii (maternităţii) poate fi depusă timp de un an din momentul cînd persoana înscrisă drept
tată sau mamă sau persoanele care sînt mamă sau tatăl firesc al copilului au aflat sau trebuiau să fi
aflat despre înscrierea privind paternitatea (maternitatea). Deci, dacă din anumite motive persoana
31
nu a ştiut şi nici nu a putut să ştie despre înregistrarea naşterii copilului pe numele ei, termenul nu
curge.
Tot la fel plata pensiei de întreţinere pentru perioada anterioară conform art. 104 alin. 1 Codul
Familiei termenul de prescripţie se calculează din momentul prezentării contractului privind plata
pensiei de întreţinere sau a titlului executoriu. Respectiv, dacă aceste acte nu sînt prezntate instanţei
judecătoreşti, termenul de prescripţie nu începe să curgă.
În ceea ce priveşte termenul de prescripţie de trei ani de zile prevăzut în art. 25 alin. 8 Codul
Familiei nu se indică de la ce dată începe curgerea lui. Aici trebuie de luat în vedere faptul că
termenul de prescripţie se aplică numai în cazurile cînd soţii au desfăcut căsătoria. Dacă articolul nu
stipulează data concretă, curgerea termenului de prescripţie va începe conform regulilor generale,
de la data cînd unul dintre foştii soţi a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului de
proprietate.
Conform art. 8 alin. 2 Codul Familiei la examinarea cerinţelor ce ţin de relaţiile familiale,
instanţa judecătorească aplică normele care reglementează prescripţia numai în cazurile indicate
mai sus şi în conformitate cu Capitolul II (art. 267-283) Codul Civil.
În dreptul familiei, în afară de termenele de prescripţie mai există şi alte termene în interiorul
cărora există un drept familial şi care au o importanţă juridică. Aceste termene încep a curge din
momentul naşterii dreptului şi la expirarea acestui termen dreptul încetează. Din ele fac parte:
dreptul copilului de a primi pensia de întreţinere de la părinţi din momentul naşterii şi pînă la
împlinirea vîrstei de 18 ani; dreptul soţiei gravide sau a unuia dintre soţi care îngrijeşte de un copil
comun pînă la vîrsta de 3 ani sau un copil invalid pînă la vîrsta de 18 ani de a primi întreţinerea de
la celălalt soţ. Dacă cel îndreptăţit să primească întreţinerea nu şi-a realizat acest drept, înăuntrul
termenului indicat de lege, ulterior, el nu poate fi realizat. De pildă, dacă soţia gravidă şi care a
îngrijit copilul comun pînă la vîrsta de 3 ani nu a cerut ca soţul să-i plătească întreţinerea în
condiţiile prevăzute de lege, după expirarea acestui termen ea nu mai poate pretinde realizarea
acestui drept.
Legislaţia familială prevede şi alte termene de care sînt legate apariţia şi existenţa drepturilor
familiale, cum ar fi:
– termene de aşteptare, fără de care nu pot fi efectuate anumite acte juridice familiale. De
exemplu, înregistrarea desfacerii căsătoriei la organele de stare civilă la cererea unui sau a
ambilor soţi are loc la expirarea termenului de o lună de zile de la data depunerii cererii;
– termene necesare pentru apariţia anumitor raporturi juridice familiale. Încheierea
căsătoriei poate avea loc numai la atingerea vîrstei de 18 ani., adoptatori pot fi numai
persoanele care au atins vîrsta de 25 de ani;

32
 – termene minimale de îndeplinire a obligaţiilor familiale prevăzute de legislaţie pentru a
dobîndi dreptul la întreţinere – 5 ani de zile de creştere şi educare a copiilor pentru părinţii
vitregi şi educatori care pretind întreţinerea;
– termene în limitele cărora trebuie să se producă anumite fapte juridice care dau naştere la
raporturi juridice. De exemplu, pentru ca tată al copilului să fie înscris fostul soţ al mamei,
copilul trebuie să se nască în timp de 300 de zile de la momentul desfacerii căsătoriei,
declarării căsătoriei nule sau decesul soţului;
– alte termene stabilite de legislaţie în scopul ocrotirii drepturilor copiilor şi a familiei. De
exemplu, declaraţia de naştere a copilului se face în termen de cel mult trei luni din ziua
naşterii copilului, tutela şi curatela se stabileşte în termen de o lună de zile de la data luării
copilului la evidenţă, informaţia despre copiii rămaşi fără grijă părintească se prezintă de
persoanele care o deţin la autorităţile tutelare în termen de 5 zile etc.

§ 7. Actele de stare civilă. Înregistrarea actelor de stare civilă

Starea civilă reprezintă un ansamblu de calităţi personale de care legea leagă anumite
consecinţe juridice cu ajutorul cărora persoana fizică se individualizează.48
În sens larg, starea civilă este totalitatea calităţilor inerente persoanei fizice care constituie
condiţia juridică a acesteia în stat, în societate, în familie. Elemente ale stării civile sînt
naţionalitatea, cetăţenia, vîrsta, sexul, capacitatea, căsătoria, rudenia, alianţa, filiaţia. Cu ajutorul
acestor elemente se produce o reală individualizare a persoanei fizice ca subiect de drept, a
identităţii sale juridice, apartenenţei la o anumită uniune familială sau conjugală.
Starea civilă este determinată de lege şi are drept izvoare actele şi faptele de stare civilă. Ea se
dobîndeşte: ca urmare a producerii unor fapte juridice (naşterea, moartea); ca urmare a încheierii
unor acte juridice (căsătoria, adopţia, recunoaşterea filiaţiei); sau ca urmare a pronunţării şi
rămînerii definitive a unor hotărîri judecătoreşti cu efecte asupra stării civile (hotărîrea de divorţ, de
stabilire sau contestare a paternităţii sau maternităţii, de declarare a căsătoriei nule, de declararea
nulităţii adopţiei, de declarare a morţii).
Starea civilă ca un ansamblu de drepturi subiective nepatrimoniale prezintă unele caractere
juridice ale acestora, cum ar fi: indivizibilitatea, inalienabilitatea, imprescriptibilitatea,
personalitatea.
Indivizibilitatea stării civile înseamnă că persoana fizică are una şi aceeaşi stare civilă, la un
moment dat, faţă de toate celelalte subiecte de drept, adică ea nu poate fi separată.

48
Lupan E., Popescu D. A. Drept civil. Persoana fizică. – Bucureşti: Lumina LEX, 1993, p. 133.
33
 Inalienabilitatea stării civile înseamnă că nimeni nu poate renunţa, nici în întregime, nici
parţial la starea sa civilă.
Imprescriptibilitatea stării civile înseamnă că asupra ei nu se extind termenele de prescripţie.
Personalitatea (caracterul personal) stării civile înseamnă că numai titularul stării civile ori
reprezentantul său legal este în drept să exercite acţiuni în domeniu.
Actele de stare civilă sînt înscrisuri autentice de stat prin care se confirmă faptele şi
evenimentele ce influenţează apariţia, modificarea sau încetarea drepturilor şi obligaţiilor
persoanelor şi se caracterizează statutul de drept al acestora (art. 3 Legea privind actele de stare
civilă).
Actele de stare civilă servesc ca mijloc de identificare a persoanei fizice şi, totodată, pot fi
folosite ca mijloc de probă privind înregistrările de stare civilă. Fiind înscrisuri autentice, actele de
stare civilă au puterea doveditoare a oricărui înscris autentic prevăzut de lege pînă la proba contrară.
Înregistrările de stare civilă sînt operaţii juridice, constînd în consemnarea în registrele de
stare civilă a actelor şi faptelor de stare civilă şi a altor elemente prevăzute de lege.49
În art. 4 din Legea privind actele de stare civilă se prevede că înregistrarea actelor de stare
civilă este stabilită în scopul protecţiei drepturilor patrimoniale şi personale nepatrimoniale ale
persoanelor, precum şi în interesul statului.
Aşadar, elementele esenţiale ale înregistrărilor de stare civilă sînt următoarele:
1) ele sînt operaţii juridice care constau în întocmirea actelor de stare civilă, astfel ca
înregistrarea naşterii, căsătoriei, decesului, divorţului şi înregistrarea prin înscrierea de
menţiuni care poate avea loc în cazul stabilirii sau contestării paternităţii; încuviinţării,
desfacerii sau anulării adopţiei; declarării nulităţii căsătoriei sau desfacerii ei prin divorţ;
schimbării numelui de familie şi/sau a prenumelui;
2) înregistrările se fac în registrele de stare civilă care au un regim special de ţinere,
completare şi păstrare reglementat de art. 6, 77-81 din Legea privind actele de stare civilă;
3) obiectul înregistrărilor îl constituie actele şi faptele de stare civilă: de naştere, de
căsătorie, de desfacere a căsătoriei, de schimbare a numelui şi/sau a prenumelui, de deces
şi după caz, alte date prevăzute de legislaţie condiţionate de anumite particularităţi ale
înregistrării;
4) înregistrările se fac de către anumite organe special împuternicite cu asemenea
atribuţii care formează un sistem. Sistemul organelor de stare civilă se compune din
Serviciul Stare Civilă, serviciile stare civilă şi oficiile de stare civilă de sector ale
Ministerului Dezvoltării Informaţionale (art. 14 din Legea privind actele de stare civilă);

49
Lupan E., Popescu D. A. Drept civil. Persoana fizică. – Bucureşti: Lumina LEX, 1993, p. 140.
34
 5) înregistrarea actelor de stare civilă se face cu respectarea regulilor de procedură
stabilite de lege.
Conform Legii privind actele de stare civilă, registrele de stare civilă se organizează şi se ţin
în două exemplare, ambele originale, pentru fiecare tip aparte, conform regulilor stabilite pentru
acumularea, sistematizarea, păstrarea şi evidenţa documentelor de arhivă şi sînt parte componentă a
fondului de arhivă a registrelor. Primul exemplar al registrelor de stare civilă se păstrează la oficiul
de stare civilă care a înregistrat actele respective. Al doilea exemplar se transmite şi se păstrează
permanent la Arhiva registrelor. Necesitatea exemplarului doi este o asigurare a dovezii stării civile
în caz că un exemplar este distrus. Pentru o siguranţă dublă astăzi informaţia din actele de stare
civilă poate fi păstrată pe alţi purtători fizici de informaţie (Fllopy disk, CD, CD-RW, DVD, DVD-
RW, USB Storage Device, Hard disk etc.), în formă numerică.
Conform art. 5 din Legea privind actele de stare civilă, înregistrările de stare civilă se fac în
temeiul declaraţiei persoanei obligate la aceasta sau din oficiu. Declarantul trebuie să anexeze actele
ce confirmă faptele care urmează a fi înregistrate şi actele ce atestă identitatea lui. Funcţionarul
organului de stare civilă întocmeşte actul de stare civilă, îl citeşte declarantului şi actul întocmit se
semnează de către declarant, apoi se autentifică de funcţionarul responsabil, aplicîndu-se sigiliul.
La întocmirea actului de stare civilă este interzis să se facă ştersături, răzuiri, prescurtări şi
adăugiri.
Funcţionarul organului de stare civilă nu are dreptul să înregisreze actul de stare civilă dacă el
este parte al acestuia sau declarant. În aceste cazuri el va delega, în condiţiile legii, o altă persoană.
În art. 11 al Legii privind actele de stare civilă este reglementat cazul cînd organul de stare
civilă respinge o cerere privind problemele înregistrării actului de stare civilă sau înscrierii unei
menţiuni pe acesta ce ţin de competenţa sa. În acest caz persoana poate sesiza instanţa
judecătorească care va hotărî problema de urgenţă. La fel şi în cazul apariţiei unui litigiu privind
modificarea, rectificarea sau completarea actului de stare civilă, acesta urmează a fi soluţionat de
instanţa judecătorească (art. 66 alin. 3 din Legea privind actele de stare civilă).
În baza actelor de stare civilă se eliberează certificate de stare civilă: de naştere, de căsătorie,
de divorţ, de schimbare a numelui şi/sau a prenumelui – titularilor sau reprezentanţilor legali ai
acestora; de deces – membrilor familiei, rudelor decedatului sau altor persoane îndreptăţite. În caz
de deteriorare sau pierdere a certificatelor originale, legea permite eliberarea duplicatelor în aceleaşi
condiţii cu unele excepţii prevăzute în art. 8 alin. 3 din Legea privind actele de stare civilă. Conform
acestor prevederi, nu se admite eliberarea duplicatului certificatului de naştere pe numele copilului
părinţilor care au fost decăzuţi din drepturile părinteşti şi al certificatului de căsătorie persoanelor a
căror căsătorie a fost desfăcută sau declarată nulă.

35
 Efectele juridice ale căsătoriei.
1. Relaţiile personale dintre soţi

Conform art. 9 alin. 2 Codul Familiei, drepturile şi obligaţiile juridice ale soţilor iau naştere
din ziua înregistrării căsătoriei la organele de stare civilă.
Nu toate relaţiile de familie sînt reglementate de normele dreptului familiei. Aşa raporturi ca
dragostea, prietenia, stima etc. sînt reglementate de normele etice şi morala societăţii.
Reglementarea juridică poate fi aplicată numai în relaţiile nepatrimoniale asupra cărora statul
poate influenţa, cum ar fi educaţia copiilor, egalitatea în drepturi a bărbatului cu femeia, libertatea
credinţei corespondenţei personale etc.
Personale sînt drepturile şi obligaţiile soţilor care nu au un conţinut economic. Ele sînt
reglementate de capitolul IV Codul Familiei care cuprinde doar trei articole.
Drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor sînt inseparabile de persoanele soţilor şi nu pot fi
înstrăinate. Ele nu pot fi obiect al contractului matrimonial şi nici al oricăror altor contracte. Acest
fapt asigură un principiu esenţial al dreptului familiei – egalitatea soţilor în familie – şi exclude
orice încercare de încălcare a lui prin încheierea de acte juridice.
Egalitatea soţilor în drepturi reiese din totalitatea relaţiilor sociale, fiind bazate pe Declaraţia
universală a drepturilor omului, Convenţia asupra drepturilor politice ale femeii, adoptată de către
ONU la 20 decembrie 1952, Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de
femei, adoptată la 18 decembrie 1979, ratificată de Republica Moldova prin Hotărîrea
Parlamentului Republicii Moldova nr. 87-XIII la 28 aprilie 1994, Constituţia Republicii Moldova şi
Codul Familiei.
Nu se admite nici o limitare directă sau indirectă a drepturilor, stabilirea unor avantaje directe
sau indirecte la încheierea căsătoriei şi în raporturile de familie în funcţie de origine, sex, rasă,
naţionalitate, limbă, religie, opinie, apartenenţă politică, avere, caracterul ocupaţiei, domiciliu şi alte
împrejurări.
Egalitatea soţilor în drepturi şi obligaţii prevăzută de art. 16 Codul Familiei presupune:
1) dreptul fiecăruia dintre soţi de a-şi alege ocupaţia şi profesia, de a-şi determina
domiciliul;
2) soluţionarea de comun acord a problemelor maternităţii şi paternităţii, educaţiei şi
creşterii copiilor şi a altor chestiuni familiale;
3) obligaţia soţilor de a crea raporturi familiale bazate pe stimă şi sprijin moral
reciproc, pe grija pentru bunăstarea familiei, obligaţia de a ocroti şi întări familia, de a
avea grijă pentru creşterea şi dezvoltarea copiilor săi.
36
 Toate problemele vieţii de familie se soluţionează de către soţi în comun în conformitate cu
principiul egalităţii lor în drepturi şi obligaţii. Amestecul în problemele vieţii de familie nu se
permite nici rudelor apropiate şi nici organelor care reprezintă puterea de stat.
Relaţiile personale dintre soţi care apar în urma încheierii căsătoriei şi care sînt reglementate
de legislaţie sînt cele care privesc:
– numele soţilor;
– domiciliul soţilor;
– alegerea profesiei şi îndeletnicirii;
– cetăţenia;
– capacitatea de exerciţiu a minorului care se căsătoreşte;
– corespondenţa şi relaţiile sociale;
– obligaţia de sprijin moral reciproc;
– obligaţia de fidelitate.
La încheierea căsătoriei soţii îşi aleg numele de familie pe care îl vor purta în timpul
căsătoriei. Articolul 17 Codul Familiei acordă soţilor următoarele posibilităţi:
– să-şi aleagă şi să poarte ambii ca nume comun numele unuia dintre soţi;
– să-şi păstreze fiecare numele avut pînă la căsătorie;
– să poarte amîndoi, ca nume comun, numele lor conexate;
– la numele său de familie să conexeze numele de familie al celuilalt soţ.
Conexarea numelor de familie nu se admite cînd cel puţin unul dintre ele este dublu. De
regulă soţii îşi aleg un nume comun, pentru ca în viitor să poarte acelaşi nume şi copiii lor. Numele
comun este un simbol al familiei şi uşurează realizarea drepturilor şi înlesnirilor legate de căsătorie
şi copii.
Alegerea numelui de familie se face pînă la înregistrarea căsătoriei. Dacă pînă la momentul
înregistrării căsătoriei soţii nu au decis în privinţa numelui, schimbarea numelui poate fi făcută
numai printr-o cerere separată în conformitate cu regulile generale prevăzute de secţiunea a cincea a
Legii privind actele de stare civilă (art. 49-53).
Artucolul 17 alin. 3 Codul Familiei stipulează că schimbarea numelui de familie al unuia
dintre soţi nu implică schimbarea numelui de familie al celuilalt soţ.
Codul Familiei (art. 16 alin. 3) prevede că soţii îşi determină domiciliul în mod liber şi
independent. Dreptul oricărui cetăţean al Republicii Moldova de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa
în orice localitate din ţară, dreptul de a ieşi, de a imigra şi de a reveni în ţară este garantat de art. 27
al Constituţiei Republicii Moldova.
Domiciliul soţului, conform art. 30 Codul Civil, este locul unde acesta îşi are locuinţa
statornică sau principală. Aceasta poate fi o casă proprie, un apartament, o încăpere de serviciu,
37
cămin, hotel etc. în care el domiciliază permanent în calitate de proprietar sau în baza contractului
de locaţiune. În ce priveşte locuinţa, soţii decid de comun acord. Ei se pot înţelege să locuiască
împreună, ceea ce se întîmplă mai des, sau se pot înţelege ca fiecare să aibă domicilii separate.
Unele acte normative cuprind dispoziţii care facilitează viaţa în comun a soţilor. De exemplu, la
transferarea salariatului, în baza unei înţelegeri prealabile cu angajatorul, la muncă într-o altă
localitate angajatorul este obligat să-i compenseze cheltuielile legate de mutarea într-o altă localitate
a salariatului şi a membrilor familiei sale. Dacă unul dintre soţi are o locuinţă cu drept de
proprietate personală, prin încheierea căsătoriei celălalt soţ dobîndeşte dreptul de folosinţă asupra
acestei locuinţe. Soţul care închiriază un spaţiu locativ are dreptul să-l aducă pe celălalt soţ în
spaţiul locativ închiriat. Ambii soţi vor avea aceleaşi drepturi asupra spaţiului locativ închiriat.
Fiecare dintre soţi este în drept să-şi continue ori să-şi aleagă de sine stătător îndeletnicirea şi
profesia (art. 16 alin. 2 Codul Familiei). Desigur, această prevedere trebuie interpretată de soţi
reieşind din stima reciprocă, înţelegerea în familie, răspunderea faţă de membrii familiei. Pentru a
continua îndeletnicirea sau profesia, soţii nu au nevoie de încuviinţare din partea celuilalt, dar asta
nu înseamnă că ei nu se vor consulta în privinţa alegerii făcute. Chiar de cele mai multe ori alegerea
profesiei şi ocupaţiei se face în interesul familiei şi spre binele familiei. Ignorarea intereselor
familiei la alegerea profesiei şi ocupaţiei poate duce la divorţ, îndeosebi în cazurile cînd unul dintre
soţi se ocupă de o activitate ilegală sau antisocială (traficul de droguri sau arme, prostituţia etc.). De
comun acord se hotărăsc în familie şi problemele îndeletnicirii şi profesiei atunci cînd se nasc
copiii. Legislaţia în vigoare permite să i se acorde concediu pentru îngrijirea copilului în vîrstă de
pînă la 3 ani atît mamei cît şi tatălui şi ei decid, reieşind din ocupaţia şi cîştigul fiecăruia, cine să se
folosească de acest concediu. Dacă copiii au nevoie de îngrijire pînă la o vîrstă mai mare, soţii la fel
iau o decizie cine să îngrijească de ei, avînd în vedere ocupaţia şi cîştigurile fiecăruia şi interesele
familiei în întregime.
Soţii îşi datorează reciproc sprijin moral (art. 18 alin. 2 Codul Familiei). Aceasta este o
consecinţă a prieteniei şi a afecţiunii pe care se întemeiază raporturile de căsătorie. Obligaţia constă
în sprijinul pe care un soţ trebuie să-l acorde celuilalt pentru a-şi ridica nivelul intelectual şi
profesional, sau în îngrijirile cu caracter personal pe care unul dintre soţi trebuie să le acorde
celuilalt în caz de boală, infirmitate sau este la o vîrstă înaintată şi are necesitatea acestor îngrijiri.
Obiectul obligaţiei este sprijinul moral reciproc, ceea ce, de fapt, este scopul unei căsătorii reuşite.
Soţii îşi datorează fidelitate conjugală (art. 18 alin. 2 Codul Familiei). Încălcarea acestei
obligaţii de către unul dintre soţi constituie adulterul, care este un motiv grav pentru desfacerea
căsătoriei. Pe obligaţia de fidelitate a soţiei se întemeiază prezumţia de paternitate prevăzută de art.
47 alin. 3 Codul Familiei: “copilul născut din părinţi căsătoriţi are ca tată pe soţul mamei”. Dacă

38
această obligaţie există pentru femeie, ea există, în virtutea principiului egalităţii dintre sexe, şi
pentru bărbat.
Fiecare dintre soţi are cetăţenia sa. După regula generală, căsătoria nu are nici un efect în ceea
ce priveşte cetăţenia soţilor. Femeia sau bărbatul care s-au căsătorit cu un cetăţean al altei ţări nu
pierd cetăţenia Republicii Moldova. În cazul cînd cetăţeanul Republicii Moldova s-a căsătorit cu un
apatrid, acestuia din urmă i se poate acorda cetăţenia Republicii Moldova dacă căsătoria a durat cel
puţin trei ani, regula generală fiind zece ani (art. 17 Legea cetăţeniei Republicii Moldova59).
Capacitatea de exerciţiu. Conform art. 14 Codul Familiei, vîrsta de căsătorie este de 18 ani. În
anumite condiţii vîrsta matrimonială poate fi micşorată pînă la 16 ani. Conform art. 20 alin. 2
Codul Civil, minorul dobîndeşte prin căsătorie capacitatea deplină de exerciţiu. Desfacerea
căsătoriei nu afectează capacitatea deplină de exerciţiu a minorului.
Corespondenţa şi relaţiile sociale. În relaţiile sociale şi corespondenţa proprie soţii sînt liberi.
Această prevedere este bazată pe art. 30 din Constituţia Republicii Moldova, care stipulează că
statul asigură fiecărei persoane secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al
convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare. Aşadar, nici unul dintre soţi
nu este îndreptăţit să exercite controlul asupra corespondenţei sau a relaţiilor sociale a celuilalt soţ.
Încălcarea acestui drept poate servi ca motiv de divorţ.
Articolele 16-18 ale Codului Familiei, care reglementează relaţiile personale ale soţilor, sînt
nişte norme declarative ce nu conţin sancţiuni pentru încălcarea prevederilor stipulate în ele. Totuşi
ele au o importanţă deosebită, deoarece subliniază cele mai principale momente, care au o
însemnătate deosebită în asigurarea egalităţii soţilor în familie, ocrotirea intereselor fiecăruia dintre
ei şi asigură scopul educării eficiente a copiilor în familie. Faptul se lămureşte prin aceea că relaţiile
de familie au un caracter strict personal, sînt bazate pe încredere reciprocă şi reies din principiul
inadmisibilităţii amestecului în relaţiile de familie al oricăror persoane sau organe de stat.

Capitolul V. Relaţiile patrimoniale dintre soţi

§ 1. Caracteristica generală a relaţiilor patrimoniale dintre soţi. § 2. Regimul legal al bunurilor

soţilor. § 3. Împărţirea proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor. § 4. Răspunderea obligaţională
a soţilor. § 5. Regimul contractual al bunurilor soţilor

59
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2000. – Nr. 98-101.
39
 § 1. Caracteristica generală a relaţiilor patrimoniale dintre soţi

Odată cu încheierea căsătoriei între soţi apar nu numai raporturi personale, dar şi raporturi
patrimoniale. Patrimoniale sînt acele relaţii care apar între soţi în legătură cu bunurile ce le
aparţin cu drept de proprietate privată, în special cu dreptul de dispoziţie a acestora şi în legătură
cu acordarea întreţinerii unuia dintre soţi celuilalt.
Relaţiile patrimoniale dintre soţi sînt reglementate de lege mult mai detaliat decît cele
personale. Deşi acestea derivă de la relaţiile personale şi au un rol mai puţin important în viaţa de
familie a soţilor, totuşi ele sînt reglementate de un număr mai mare de norme ale Codului Familiei.
Relaţiile patrimoniale sînt reglementate de lege mai pe larg, deoarece în aceste relaţii deseori
sînt implicate persoane terţe care înaintează anumite cerinţe exprimate în concretizarea totalităţii
bunurilor comune, a bunurilor personale ale fiecăruia dintre soţi, a răspunderii fiecăruia dintre soţi
pentru datoriile comune şi personale etc. Trebuie de menţionat că drepturile patrimoniale pot fi
realizate silit şi pentru neîndeplinirea obligaţiilor patrimoniale pot fi stabilite sancţiuni, ceea ce nu
întîlnim la reglementarea juridică a raporturilor personale dintre soţi. Desigur, aceste reglementări
nu cuprind toate relaţiile patrimoniale dintre soţi, unele din ele, precum cheltuielile pentru
petrecerea vacanţei, odihna activă, distracţii şi altele rămîn în afara legii. Dispoziţiile generale
privind proprietatea soţilor sînt cuprinse în Codul Civil (art. 567-574). Codul Familiei, fiind legea
specială, reglementează raporturile patrimoniale dintre soţi mult mai detaliat decît Codul Civil,
luînd în consideraţie specificul raporturilor juridice familiale, făcînd mai multe precizări şi excepţii.
În doctrina română aceste dispoziţii se numesc regim matrimonial şi care este definit ca
totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre soţi cu privire la bunurile lor şi pe
cele care se stabilesc între soţi şi terţele persoane privind bunurile soţilor sau un ansamblu de
regimuri care cîrmuiesc chestiunile de ordin pecuniar ce se nasc din unirea soţilor prin căsătorie62.
Pînă la punerea în vigoare a noului Cod al Familiei (26.04.2001), raporturile patrimoniale
dintre soţi erau reglementate ca un regim unic alcătuit din două grupuri de relaţii:
a) relaţiile privind bunurile soţilor dobîndite în timpul căsătoriei;
b) relaţiile privind obligaţia de întreţinere reciprocă a soţilor.
Faptul se lămureşte prin aceea că bunurile soţilor dobîndite în timpul căsătoriei erau supuse
unui singur regim, cel al comunităţii de bunuri. La fel şi obligaţia de întreţinere era reglementată de
normele imperative ale legii.
În Codul Familiei în vigoare conţinutul raporturilor patrimoniale dintre soţi nu s-a schimbat,
însă normele imperative ale legii au fost înlocuite cu norme dispozitive. Astfel, au fost introduse

62
Filipescu I. Tratat de dreptul familiei, p. 41; Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Baicoianu Al. Drept civil român.
Vol. II. – Bucureşti: ALL, 1998, p. 2.
40
noţiunile de regim legal şi contractual al bunurilor soţilor. Regimul legal înseamnă că raporturile
patrimoniale dintre soţi sînt reglementate de capitolul V al Codului Familiei în cazul cînd soţii nu au
dorit să modifice aceste prevederi prin încheierea unui contract matrimonial. Regimul contractual se
aplică în cazurile cînd soţii, dorind să înlăture prevederile regimului legal, încheie un contract
matrimonial prin care îşi aleg regimul aplicabil bunurilor dobîndite de ei în timpul căsătoriei.
Îndatorirea soţilor de a se întreţine reciproc material a fost plasată în titlul IV al Codului
Familiei care reglementează obligaţia de întreţinere dintre membrii familiei, care, după natura ei,
este un raport juridic, în primul rînd, cu caracter personal, bazîndu-se pe căsătorie şi rudenie şi, în al
doilea rînd, cu caracter patrimonial, deoarece presupune determinarea cuantumului necesar pentru
întreţinerea unui anumit membru al familiei. Aceste norme juridice, la fel, sînt dispozitive, deoarece
stabilirea întreţinerii prin instanţa judecătorească poate avea loc doar în lipsa unui contract privind
plata pensiei de întreţinere.
Regimul matrimonial al bunurilor soţilor prezintă un caracter dublu, adică patrimonial el
depinde de dreptul comun al relaţiilor patrimoniale şi matrimonial este legat de dreptul familiei şi
de ideologia acesteia.
În literatura de specialitate63, regimurile matrimoniale pot fi clasificate:
1. în funcţie de izvorul lor:
– regimul legal. Este stabilit prin normele juridice în vigoare la momentul încheierii
căsătoriei şi pe tot parcursul existenţei ei;
– regimul convenţional. Este stabilit de soţi prin intermediul contractului matrimonial
încheiat înainte de încheierea căsătoriei sau pe parcursul ei.
2. după structura regimului matrimonial:
– regim de separaţie de bunuri care poate fi, la rîndul lui, un regim propriu-zis de
separaţie de bunuri sau un regim dotal. Regimul separaţiei de bunuri presupune că
fiecăruia dintre soţi îi aparţin cu drept de proprietate personală toate bunurile avute
înaintea încheierii căsătoriei şi cele dobîndite în timpul căsătoriei. Regimul dotal este
ca şi cel al separaţiei de bunuri, cu deosebirea că o parte mai mare sau mai mică din
bunurile femeii constituiau dota sau zestrea a cărei administrare şi folosinţă le avea
bărbatul. Caracteristic pentru regimul dotal era inalienabilitatea dotei imobiliare şi alte
garanţii pe care legea le prevedea spre a îngrădi puterea bărbatului faţă de dotă şi spre a
asigura păstrarea ei;
– regim mixt al bunurilor care presupune că soţii au în proprietate atît bunuri comune, cît
şi bunuri personale, determinate de ei prin încheierea unui contract matrimonial;

63
Albu I. Căsătoria în dreptul român. – Cluj-Napoca: Dacia, 1988, p. 38; Cornu G. Les regimes matrimoniaux. – Paris:
Press Universitaire de France, 1989, p. 82-102.
41
 – regim de comunitate de bunuri, ceea ce înseamnă că toate bunurile dobîndite de oricare
dintre soţi în timpul căsătoriei sînt bunuri comune.
3. după posibilitatea modificării regimului matrimonial în timpul căsătoriei:
– regim imutabil, adică cel care nu poate fi modificat;
– regim mutabil, adică cel care poate fi modificat.
§ 2. Regimul legal al bunurilor soţilor

Regimul legal al bunurilor soţilor este definit de art. 19 Codul Familiei care prevede că
bunurile dobîndite de către soţi în timpul căsătoriei sînt supuse regimului proprietăţii în
devălmăşie.
2.1. Proprietatea comună în devălmăşie
Proprietatea comună în devălmăşie a soţilor se distinge prin aceea că aparţine nefracţionar
soţilor şi are ca obiect bunuri comune nefracţionate în materialitatea lor. Ea apare ca modalitate a
dreptului de proprietate care aparţine persoanelor fizice. Proprietatea comună în devălmăşie sînt
toate bunurile dobîndite de către soţi în timpul căsătoriei. Un bun este comun dacă el este dobîndit
de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei şi nu face parte din categoria bunurilor personale. Avînd în
vedere că, în majoritatea cazurilor bunurile sînt dobîndite în timpul căsătoriei prin contribuţia
ambilor soţi, se instituie prezumţia relativă de comunitate, calitatea de bun comun nu trebuie
dovedită. Deci, orice bun dobîndit în timpul căsătoriei se consideră comun atîta timp cît nu se face
dovadă că este un bun personal al unuia dintre soţi. Dobîndirea înseamnă a deveni titular unui drept
real sau de creanţă prin intermediul unor acte sau fapte juridice ori în puterea legii.
Potrivit regimului proprietăţii comune în devălmăşie, soţii au două categorii de bunuri:
comune ambilor soţi şi proprii fiecăruia dintre ei. În patrimoniul fiecăruia dintre soţi există atît
grupul bunurilor comune, cît şi grupul bunurilor personale, ceea ce asigură egalitatea soţilor în
drepturi şi interesele fiecăruia dintre ei, inclusiv şi în cazul cînd unul dintre soţi a intrat în căsătorie
cu bunuri valoroase.
Soţii au drepturi egale în relaţiile patrimoniale, fără a face vreo deosebire între bărbat şi
femeie. Dreptul de proprietate devălmaşă le aparţine ambilor soţi, indiferent de faptul care dintre ei
a dobîndit acest bun şi pe numele căruia dintre ei acest bun este procurat, depus sau înregistrat.
Soţul care nu a avut un venit propriu, fiind ocupat cu gospodăria casnică, cu educaţia copiilor sau
din alte motive temeinice, are acelaşi drept de proprietate asupra bunurilor dobîndite în timpul
căsătoriei ca şi celălalt soţ (art. 20 alin. 4 Codul Familiei). Norma dată este îndreptată spre ocrotirea
drepturilor legale ale femeii care nu lucrează, ocupîndu-se de gospodăria casnică şi creşterea
copiilor. Aceasta se întemeiază pe principiul egalităţii sexelor şi principiul potrivit căruia membrii

42
familiei sînt datori să-şi acorde sprijin moral şi material, cît şi pe regulile de morală care ridică
munca femeii depusă în gospodărie şi pentru creşterea copiilor la nivelul oricărei alte munci.
Conform art. 20 Codul Familiei, sînt proprietate în devălmăşie bunurile procurate din contul:
a. veniturilor obţinute de fiecare dintre soţi din activitatea de muncă, activitatea de
întreprinzător, activitatea intelectuală;
b. premiilor, îndemnizaţiilor şi altor plăţi, cu excepţia celor care au un caracter de
compensare (ajutor material, despăgubire pentru vătămarea sănătăţii etc.);
c. alte mijloace comune, cum ar fi, de exemplu, pensiile pentru invaliditate sau limită
de vîrstă primite de unul sau ambii soţi din sistemul asigurărilor sociale de stat sau din alte
fonduri nestatale.
Acelaşi articol al Codului Familiei concretizează şi obiectele posibile a fi proprietate comună
în devălmăşie şi anume:
a) bunurile mobile şi imobile (construcţii, terenuri de pămînt, mijloace de transport,
mobilă, covoare, tehnică de uz casnic etc.);
b) valorile mobiliare, depunerile şi cotele de participaţie în capitalul social din
instituţiile financiare sau societăţile comerciale;
c) alte bunuri dobîndite în timpul căsătoriei din contul mijloacelor comune.
Noţiunea de bunuri utilizată în art. 20 Codul Familiei şi în alte articole ale Codului Familiei
cuprinde atît lucrurile care pot fi obiect de drepturi şi obligaţii patrimoniale, cît şi drepturile
patrimoniale şi acţiunile privind lucrurile şi drepturile patrimoniale. Drepturile patrimoniale sînt
drepturile reale, principale sau accesorii, privind imobilile şi mobilile, precum şi drepturile de
creanţă, iar acţiunile sînt cele privind drepturile reale şi cele privind drepturile de creanţă.
Un rol important în determinarea proprietăţii comune în devălmăşie îl are data de la care
veniturile soţilor devin proprietate comună devălmaşă. La acest capitol în doctrină întîlnim mai
multe opinii.
Într-o opinie se consideră că veniturile soţilor sînt comune din momentul calculării lor.
Conform legislaţiei muncii şi protecţiei sociale, dreptul de a primi salariul, pensia sau îndemnizaţia
o are salariatul, pensionarul sau cel îndreptăţit să primească îndemnizaţia şi nicidecum soţul. Tot la
fel şi în cazurile cînd unuia dintre soţi îi aparţine o cotă-parte în capitalul social al unei societăţi
comerciale, numai el poate primi dividendele şi veniturile din activitatea de antreprenoriat.
Într-o altă opinie s-a expus că veniturile soţilor devin comune din momentul cînd au fost
aduse în familie. Deseori veniturile nu sînt aduse acasă, fiind transferate pe contul unuia dintre soţi
într-o instituţie financiară sau servind drept mijloc de plată pentru procurarea unor obiecte sau
prestarea unor servicii. În acest caz ar putea să apară neclarităţi în privinţa acestor venituri, ele fiind

43
considerate proprietate personală a unuia dintre soţi, ceea ce nu corespunde esenţei regimului
comunităţii de bunuri a soţilor.
În a treia opinie, care este şi cea mai accesibilă, fiind împărtăşită de mai mulţi autori şi la care
ne alăturăm, s-a expus că veniturile devin proprietate comună în devălmăşie a soţilor din momentul
în care ele au fost primite de soţul îndreptăţit.
Temei pentru apariţia proprietăţii comune în devălmăşie este căsătoria încheiată în forma
prevăzută de lege, adică înregistrată la oficiul de stare civilă. Concubinajul, indiferent de durata lui,
nu serveşte drept temei pentru apariţia proprietăţii în devălmăşie. Raporturile patrimoniale între
concubini sînt reglementate de Codul Civil.
Încetarea căsătoriei duce la încetarea proprietăţii comune în devălmăşie. Căsătoria poate
înceta prin decesul unuia dintre soţi, prin divorţ sau prin declararea nulităţii acesteia. În cazul
decesului, bunurile dobîndite de soţi vor fi comune pînă la data decesului unuia dintre ei, iar cele
dobîndite după această dată de soţul supravieţuitor îi vor aparţine cu drept de proprietate personală.
În cazul divorţului, bunurile se vor considera comune pînă la data cînd oficiul de stare civilă a
desfăcut căsătoria în temeiul art. 36 Codul Familiei sau pînă la data cînd hotărîrea instanţei de
judecată privind desfacerea căsătoriei în temeiul art. 37 Codul Familiei a rămas definitivă.
Dacă căsătoria a fost declarată nulă, se consideră că comunitatea bunurilor între soţi nu a
existat niciodată, cu excepţia prevăzută în art. 44 alin. 3 lit. “a” Codul Familiei. Bunurile dobîndite
în căsătoria nulă aparţin persoanelor din căsătoria nulă cu drept de proprietate comună pe cote-părţi
şi este reglementat de Codul Civil.
Codul Familiei (art. 20 alin. 5) prevede că instanţa judecătorească este în drept să declare
bunurile dobîndite de unul dintre soţi în perioada separaţiei de fapt a soţilor proprietate a soţului
care le-a dobîndit. Aceasta poate avea loc în următoarele condiţii:
– cererea a fost înaintată de soţul care nu este vinovat de desfacerea căsătoriei;
– soţii au fost separaţi de fapt şi au dus gospodării separate;
– bunurile au fost dobîndite de soţul nevinovat anume în această perioadă.
Această prevedere înlătură, ca excepţie, principiul comunităţii de bunuri a soţilor care începe
la data încheierii căsătoriei şi încetează odată cu încetarea ei.
În conformitate cu art. 21 Codul Familiei soţii, de comun acord, posedă, folosesc şi dispun de
bunurile comune în condiţii de perfectă egalitate.
Convenţiile prin care soţii dispun de bunurile comune (vînzare-cumpărare, donaţie, schimb
etc.) pot fi încheiate de ambii soţi sau de fiecare în parte. Dacă convenţia se încheie de către unul
dintre soţi, atunci acordul celuilalt se prezumă. Astfel, cel care încheie convenţia cu unul dintre soţi
reiese din prezumţia că celălalt soţ este de acord şi trebuie să controleze această prezumţie şi cu atît
mai mult să ceară confirmarea acordului prin documente. Dar se poate întîmpla că acordul celuilalt
44
soţ lipseşte. În acest caz soţul care nu şi-a dat acordul la încheierea convenţiei poate înainta o
acţiune în instanţa judecătorească pentru a cere declararea convenţiei nule. Cererea reclamantului
poate fi satisfăcută doar în cazul în care se va dovedi că cealaltă parte a convenţiei a ştiut sau
trebuia să fi ştiut că al doilea soţ este împotriva încheierii convenţiei respective. Această prevedere
reiese din regulile generale ale dreptului civil care apără interesele părţii de bună credinţă la
încheierea actelor juridice şi este îndreptată spre simplificarea intereselor circuitului civil.
Pentru acţiunea de nulitate a convenţiei încheiate de unul dintre soţi fără acordul celuilalt art.
21 alin. 4 Codul Familiei stabileşte un termen de prescripţie de 3 ani din momentul cînd celălalt soţ
a aflat sau trebuia să fi aflat despre încheierea acesteia.
Regula privind prezumţia consimţămîntului unuia dintre soţi pentru dreptul celuilalt soţ de a
dispune de bunurile comune nu se extinde asupra convenţiilor care au ca obiect bunuri imobile.
Astfel, unul dintre soţi nu poate, fără consimţămîntul expres al celuilalt, să rezilieze contractul de
închiriere a spaţiului de locuit, să înstrăineze casa sau apartamentul ori să limiteze prin acte juridice
dreptul la locuinţă al celuilalt soţ. Deci, la încheierea de către un soţ a contractului de vînzare a
casei de locuit, apartamentului, vilei, terenului de pămînt, contractului de ipotecă, contractului de
rentă, contractului de donaţie a imobilului etc. se cere în mod obligatoriu consimţămîntul celuilalt
soţ, exprimat în scris şi autentificat notarial.
2.2. Proprietatea personală a soţilor
Regimul legal al bunurilor soţilor presupune că soţii au în proprietate nu numai bunuri
comune, dar şi bunuri personale. Proprietate personală este aceea care aparţine numai unuia
dintre soţi şi care dispune de ea independent de celălalt soţ.
Conform art. 22 Codul Familiei, sînt proprietate personală:
a) bunurile care au aparţinut fiecăruia dintre soţi pînă la încheierea căsătoriei;
b) bunurile primite în dar, obţinute prin moştenire sau în baza altor convenţii gratuite de către
unul dintre soţi în timpul căsătoriei;
c) lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea, încălţămintea şi alte obiecte), cu excepţia
bijuteriilor de preţ şi a altor obiecte de lux.
a). Pentru determinarea unui bun ca fiind proprietate personală a unuia dintre soţi în
primul caz urmează ca să fie concretizată data la care a fost dobîndit bunul. Dacă
această dată este anterioară datei la care a fost încheiată căsătoria, acest bun va acea
calitatea de bun personal. În poprietatea personală a unui soţ pot fi: casă de locuit,
apartament, teren de pămînt, bani la cec, titluri de valoare, cote-părţi în capitalul social
al unor societăţi comerciale şi alte bunuri admise de lege. Important este că există o
dovadă că aceste bunuri au fost dobîndite pînă la încheierea căsătoriei. Tot proprietate
personală a unuia dintre soţi vor fi şi bunurile procurate de unul dintre ei în timpul
45
 căsătoriei pe banii care i-au aparţinut sau care i-a dobîndit din realizarea unui bun
personal.
b). Bunurile primite în dar sînt proprietate personală în cazurile cînd au fost primite de
unul dintre soţi în baza unui contract de donaţie sau în calitate de dar de la diferite
instituţii pentru meritele deosebite în activitatea de muncă ştiinţifică, literară, obştească
etc. (de exemplu premii de stat, premii internaţionale, obiecte de preţ). Proprietatea
moştenită va aparţine soţului care a avut vocaţia succesorală la momentul deschiderii
ei, indiferent de faptul că el era căsătorit. Excepţie de la această regulă poate fi
succesiunea testamentară, dacă în testament au fost indicaţi ambii soţi.
Sub alte convenţii gratuite la momentul actual putem menţiona privatizarea gratuită a
unei locuinţe de către unul dintre soţi.
c). Sînt proprietate personală lucrurile de uz personal, indiferent de modul de dobîndire şi
timpul dobîndirii lor. Din aceste lucruri fac parte: îmbrăcămintea, încălţămintea,
lucrurile de igienă personală, unele obiecte care ţin de exercitarea profesiei, cum ar fi
literatura de specialitate a medicului, juristului, instrumentele strungarului,
electricianului, medicului, aparatul de fotografiat al unui jurnalist, vopselele şi pînzele
unui pictor. În opinia unor autori 64, obiectele care ţin de exercitarea profesiei de către
unul dintre soţi cum ar fi computerul, instrumentele muzicale dobîndite în timpul
căsătoriei din mijloace comune nu sînt recunoscute ca fiind proprietate personală.
Faptul se lămureşte prin aceea că pentru procurarea lor se cheltuie sume considerabile
din bugetul familiei şi atribuirea lor la proprietatea personală a unuia dintre soţi ar leza
interesele celuilalt soţ. Excepţie fac bijuteriile de preţ şi alte obiecte de lux. Aceste
lucruri sînt proprietate comună în devălmăşie, indiferent de faptul că numai unul dintre
soţi se foloseşte de ele. Bijuterii de preţ sînt considerate: obiectele fabricate din aur,
argint, platină şi metale ale acestei grupe; pietrele scumpe ca mărgăritarul, diamantul,
safirul, rubinul, alexandritul. În lege nu este determinată noţiunea de obiecte de lux,
deoarece aceasta se determină în fiecare caz concret, în dependenţă de nivelul de trai al
societăţii şi asigurarea materială a familiei. De regulă, acestea sînt colecţii de tablouri,
monede, arme, icoane vechi şi altele.
Conform art. 23 Codul Familiei, bunurile ce aparţin unuia dintre soţi pot fi recunoscute ca
fiind bunuri comune de către instanţa judecătorească. Aceasta poate fi, dacă se va constata că în
timpul căsătoriei, din contul mijloacelor comune ale soţilor sau al mijloacelor unuia dintre soţi ori în
urma muncii numai a unuia dintre soţi, valoarea acestor bunuri a sporit simţitor (reparaţie capitală,
reconstrucţie, reutilare, reamenajare etc.). Instanţa judecătorească trebuie să constate că
64
Антокольская М. В. Семейное право. – Москва: Юристъ, 1996, p. 158.
46
îmbunătăţirile sau reparaţiile capitale, efectuate în timpul căsătoriei, au dus la transformarea bunului
şi la sporirea valorii lui esenţial. Dacă reparaţia bunului personal s-a facut ca urmare a uzurii
normale determinate de folosirea lui în comun, cheltuiala nu reprezintă bun comun, deoarece a fost
necesară şi obişnuită în căsătorie şi nu reprezintă o creştere a valorii bunului. Deşi art. 23 Codul
Familiei foloseşte expresia “bunurile pot fi recunoscute proprietate în devălmăşie”, de fapt comun
devine numai sporul de valoare calculat prin diferenţa dintre costul bunului la intrarea în căsătorie
şi costul bunului la momentul părtăjării patrimoniului soţilor 65. În practica judiciară prevederile art.
23 Codul Familiei se aplică, de regulă, faţă de bunurile imobile, deoarece ele servesc o perioadă
îndelungată şi dau posibilitatea de apreciere a costului lor în orice perioadă.

§ 3. Împărţirea proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor

Proprietatea comună în devălmăşie a soţilor poate fi împărţită:

– în timpul căsătoriei;
– după desfacerea căsătoriei la cererea oricăruia dintre soţi;
– la cererea creditorilor soţilor.
Împărţirea bunurilor comune se poate face pe cale convenţională prin încheierea unui acord
între soţi sau prin hotărîrea instanţei judecătoreşti. Se pot împărţi în întregime sau parţial bunurile
existente la momentul în care se face partajul.
În cazul împărţirii bunurilor comune în timpul căsătoriei, dobîndirea proprietăţii comune în
devălmăşie nu încetează şi după împărţeală. Bunurile dobîndite de fiecare dintre soţi din mijloacele
indicate în art. 20 Codul Familiei sînt comune. Excepţie este cazul cînd soţii încheie un contract
matrimonial imediat după împărţirea bunurilor proprietate comună în devălmăşie.
Atît în timpul căsătoriei, cît şi după desfacerea ei patrimoniul soţilor se poate împărţi în baza
unui acord. Legislaţia în vigoare nu prevede expres forma acordului încheiat de soţi în vederea
împărţirii bunurilor comune. Deci, el poate fi încheiat verbal, în formă scrisă sau în formă scrisă şi
autentificată notarial. Dacă se împart bunuri imobile, atunci acordul trebuie să fie încheiat în formă
scrisă şi autentificat notarial. Conform prevederilor Codului Civil, un astfel de contract, pentru a fi
recunoscut valabil, urmează să fie înregistrat la organul teritorial cadastral.
În cazul apariţiei unui litigiu, împărţirea bunurilor proprietate comună în devălmăşie a soţilor
se face de către instanţa judecătorească la cererea unuia sau a ambilor soţi. După desfacerea
căsătoriei, pentru acţiunea de împărţire a bunurilor proprietate în devălmăşie a foştilor soţi, se
65
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a
legislaţiei în cauzele de desfacere a căsătoriei din 15 noiembrie 1993 nr. 10 cu modificările introduse prin Hotărîrea
Plenului nr. 38 din 20 decembrie 1999 şi nr. 29 din 16 septembrie 2002, nr.26 din 28 iunie 2004, nr.10 din
22.decembrie2008, nr.12 din 16 decembrie 2013 Culegere de hotărîri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (1974 –
2002). – Chişinău, 2003, p. 160-165.
47
stabileşte un termen de prescripţie de trei ani. Acest termen are tendinţa de a acorda foştilor soţi
posibilitatea de a-şi realiza drepturile patrimoniale în cea mai mare măsură. În această materie nu
există o opinie unică privind data de la care începe a curge termenul de prescripţie.
Unii autori consideră că termenul de prescripţie începe să curgă de la data desfacerii
căsătoriei, alţii, şi aceştea sînt în majoritate – de la data cînd soţul care cere partajul averii a aflat
sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului de proprietate.66
Practica judiciară în Republica Moldova este unică, fiind exprimată în Hotărîrea Plenului
Curţii Supreme de Justiţie nr. 10 din 15 noiembrie 1993 cu privire la practica aplicării de către
instanţele judecătoreşti a legislaţiei în cauzele de desfacere a căsătoriei care stipulează că “curgerea
termenului de prescripţie de 3 ani stabilit pentru cerinţele de partaj a averii comune a soţilor începe
nu din momentul încetării căsătoriei, dar de cînd persoana a aflat sau trebuia să afle despre lezarea
dreptului ei” (p. 27).
La împărţirea proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor şi determinarea cotelor-părţi din
aceasta, instanţa judecătorească reiese din principiul egalităţii dintre bărbat şi femeie şi consideră că
părţile soţilor sînt egale (art. 26 Codul Familiei).
Conform alineatului doi al aceluiaşi articol, instanţa judecătorească este în drept să
diferenţieze cotele-părţi în proprietatea devălmaşă a soţilor, ţinînd cont de interesele unuia dintre
soţi şi de interesele copiilor minori; ori numai de interesele unuia dintre soţi; ori numai de interesele
copiilor minori. Legislaţia în vigoare nu stabileşte care sînt aceste interese de care va ţine cont
instanţa judecătorească. Astfel problema rămîne să fie hotărîtă în fiecare caz concret de către
instanţa judecătorească.
Majorarea cotei-părţi a unuia dintre soţi poate avea loc în cazul cînd prin împărţirea
patrimoniului în părţi egale interesele copiilor minori pot fi lezate. De exemplu, dacă doi sau mai
mulţi copii vor locui după divorţul părinţilor cu unul dintre ei, căruia i se va atribui o cotă egală cu a
celuilalt în casa de locuit, copiilor, respectiv, li se vor înrăutăţi condiţiile de trai în comparaţie cu
cele avute pînă la divorţul părinţilor. Respectiv, instanţa judecătorească la împărţirea casei de locuit
sau a apartamentului trebuie să ia în consideraţie acest lucru şi să majoreze cota-parte a soţului care
va locui cu copiii şi să o micşoreze pe a celuilalt. În scopul ocrotirii intereselor copiilor minori sînt
şi prevederile art. 25 alin. 5 Codul Familiei, care stipulează că bunurile procurate pentru copiii
minori: îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite şcolare, instrumente muzicale, jucării, cărţi şi alte
lucruri pentru copii se transmit gratuit soţului împreună cu care locuiesc copiii. Acelaşi scop este
urmărit şi de alin. 6 al articolului 25 Codul Familiei, care stabileşte că depunerile făcute de soţi pe
numele copiilor lor minori sînt proprietate a copiilor şi nu se iau în consideraţie la partaj.

66
Антокольская М. В. Семейное право. – Москва: Юристъ, 1996, p. 160.
48
 Articolul 57 alin. 3 Codul Familiei prevede că copilul nu are drept de proprietate asupra
bunurilor părinţilor, adică la partajarea bunurilor comune copiii minori nu participă. Totodată, art.
25 alin. 5 şi 6 Codul Familiei prin prevederile sale reglementează concret soarta bunurilor procurate
pentru copii şi depunerile băneşti făcute pe numele copiilor comuni, ceea ce duce la concluzia că
acestea, prin acordul comun al soţilor, au fost exluse din bunurile comune şi transmise în proprietate
copiilor lor.
Temei pentru majorarea sau micşorarea cotei-părţi a unuia dintre soţi pot servi interesele
unuia dintre soţi care merită atenţie. Astfel de interese pot fi: incapacitatea de muncă a unuia dintre
soţi şi reducerea veniturilor curente; unul dintre soţi se eschiva de la munca social utilă sau cheltuia
bunuri comune în dauna intereselor familiei (băuturi alcoolice, droguri, jocuri de hazard). Motivele
care stau la baza majorării sau micşorării cotei-părţi a unuia dintre soţi trebuie să fie indicate în
hotărîrea instanţei judecătoreşti.
După determinarea cotelor-părţi a fiecăruia dintre soţi în valoare ideală (¼, ½ etc.) bunurile
soţilor se impart la concret. Patrimoniul se împarte în ordinea următoare:
– se determină bunurile personale ale fiecăruia dintre soţi şi se exclud din componenţa
bunurilor comune. La aplicarea art. 23 Codul Familiei (recunoaşterea proprietăţii
personale a unuia dintre soţi ca fiind comună), instanţa judecătorească va ţine cont de
mijloacele depuse de către unul dintre soţi pînă la încheierea căsătoriei şi, respectiv, va
spori cota acestuia;
– stabileşte componenţa bunurilor comune şi expresia ei în valoare bănească. Valoarea
bunurilor se stabileşte reieşind din preţurile care sînt în vigoare la ziua pronunţării
hotărîrii, ţinîndu-se cont de procentul de uzură a bunurilor;
– se împarte cui şi ce obiect îi revine. Dacă unuia dintre soţi îi sînt transmise bunuri care
după costul lor depăşesc cota ce-i revine, celuilalt soţ i se poate stabili o compensaţie
bănească sau de altă natură (art. 25 alin. 4 Codul Familiei). Prin compensaţie de altă
natură se înţelege orice mod de achitare a sumei respective (achitarea unei datorii terţei
personae, prestarea unui serviciu, transmiterea unui bun etc.).
Obiectul de împărţire al patrimoniului soţilor îl constituie bunurile existente la momentul
partajului. Dacă s-a constatat faptul că unul dintre soţi intenţionat a înstrăinat careva bunuri ca să
micşoreze averea comună, preţul acestor bunuri se restituie de către soţul vinovat celuilalt. În cazul
cînd înstrăinarea bunului a fost făcută de către unul dintre soţi pentru întreţinerea copiilor minori
sau în caz de boală a acestuia, din motivul că celălalt soţ nu acordă sprijin material, la împărţire
costul acestui bun nu se va lua în consideraţie.
Împărţirea unor bunuri, proprietate comună în devălmăşie a soţilor, prezintă unele
particularităţi. Astfel, banii depuşi la cec în timpul căsătoriei în instituţiile financiare pe numele
49
unuia dintre soţi aparţin ambilor soţi şi urmează a fi împărţiţi indiferent de regulile bancare care
ocrotesc secretul depunerilor.
Prezintă interes împărţirea locuinţelor comune. Regula generală este că acestea pot fi
împărţite în natură numai în cazurile cînd fiecăruia dintre soţi i se poate atribui o odaie de locuit şi
toate condiţiile sanitare separate, în caz contrar locuinţa trebuie să i se atribuie unuia dintre soţi,
celuilalt atribuindui-se o compensaţie bănească. Cu regret, de cele mai multe ori acest bun este cel
mai preţios din bunurile care le au soţii şi el formează obiectul litigiului ce nu poate fi soluţionat în
modul menţionat mai sus. Instanţa judecătorească este nevoită să determine cotele ideale şi fiecare
dintre soţi are dreptul de folosinţă, posesie şi dispoziţie a locuinţei conform cotei determinate.
Soţilor poate să le aparţină cote de participaţiune în capitalul social al societăţilor comerciale.
Împărţirea acestei cote în natură nu întotdeauna este posibilă. În această situaţie sînt posibile două
variante67:
a) plata unei compensaţii băneşti soţului care nu este membru al societăţii comerciale;
b) ieşirea soţului membru al societăţii comerciale din rîndurile acestora şi înstrăinarea
cotei-părţi terţei persoane în conformitate cu documentele de constituire a persoanei
juridice şi împărţirea între soţi a banilor dobîndiţi din această înstrăinare.
Cu dreptul soţilor la proprietatea comună în devălmăşie şi cea personală este strîns legată şi
noţiunea de datorii ale soţilor faţă de terţele personae. Articolul 26 alin. 3 Codul Familiei prevede că
la împărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor datoriile comune se împart între ei proporţional
cotelor-părţi ce le-au fost repartizate.

§ 4. Răspunderea obligaţională a soţilor

Condiţiile şi ordinea răspunderii soţilor pentru datoriile (obligaţiile) lor sînt determinate de
regimul juridic al bunurilor soţilor şi de felul obligaţiei. Datoriile soţilor pot fi personale sau
comune. Ele pot apărea din cauzarea de daune de către soţi sau copiii lor minori, restanţa la pensia
de întreţinere, obligaţiile născute din raporturile de muncă, raporturile civile (împrumut bancar, gaj)
etc.
Datorii personale sînt considerate acele datorii care au apărut pînă la căsătorie sau în timpul
căsătoriei, dar în legătură cu proprietatea personală a unuia dintre soţi şi nu sînt presupuse pentru a
fi folosite în interesul celuilalt soţ sau al întregii familii. Pot fi considerate ca datorii personale
obligaţiile care şi le-a asumat unul dintre soţi pentru reparaţia casei ce-i aparţine cu drept de
proprietate personală şi în care soţii nu locuiesc, împrumutul luat de unul dintre soţi pentru reparaţia
maşinii personale, a vilei sau a altor construcţii, pentru jocuri de hazard, folosirea drogurilor,
67
Антокольская М. В. Семейное право. – Москва: Юристъ, 1996, p. 165.
50
acoperirea unei pagube materiale la serviciu etc. Personale sînt şi obligaţiile patrimoniale care au un
caracter personal şi nu pot fi transmise, de exemplu, datorii la plata pensiei de întreţinere pentru
membrii minori sau inapţi de muncă ai familiei, obligaţia de reparare a daunei pricinuite sănătăţii
sau averii unei persoane.
Conform art. 24 Codul Familiei, fiecare soţ răspunde pentru datoriile proprii cu bunurile
proprietate personală a lui. În cazul că bunurile personale ale soţului debitor nu sînt suficiente
pentru acoperirea integrală a creanţelor, creditorii lui pot cere împărţirea bunurilor comune şi
satisfacerea creanţelor din contul cotei-părţi care i-a fost determinată soţului debitor de către
instanţa judecătorească. Soţii pot şi singuri să-şi împartă patrimoniul comun printr-un acord încheiat
în scris şi autentificat notarial. Dacă creditorii soţului debitor nu sînt de acord cu această împărţire,
avînd bănuieli că nu e prea corectă, ei sînt în drept să se adreseze instanţei judecătoreşti pentru o
nouă împărţire.
Datoriile soţilor se consideră comune atunci cînd ele au apărut în timpul căsătoriei din aceeaşi
bază juridică. Acestea pot fi datoriile apărute dintr-o convenţie încheiată de ambii soţi în puterea
căreia soţii şi-au asumat obligaţiuni patrimoniale. Nu are nici o importanţă dacă convenţia a fost
semnată de ambii soţi sau numai de unul din ei, celălalt participînd prin reprezentare, este ea oare
legată cu căsnicia sau nu, este ea divizibilă sau solidară. Principalul e că în puterea acestui act
juridic soţii şi-au asumat împreună obligaţia (de exemplu, soţii au luat un credit bancar pentru
reconstrucţia casei de locuit).
Comună este şi obligaţia care rezultă din cauzarea de daune în comun de soţi şi cea care
rezultă din dobîndirea nelegitimă a averii de către ambii soţi din contul terţelor persoane.
Pentru datoriile comune soţii răspund cu bunurile care constituie proprietate comună în
devălmăşie a lor, iar dacă acestea nu acoperă creanţele, soţii răspund în mod solidar cu bunurile care
le aparţin cu drept de proprietate personală fiecăruia dintre ei.
Conform art. 24 alin. 2 Codul Familiei, soţii răspund cu întreg patrimoniul lor pentru
obligaţiile care au fost asumate în interesul familiei, fie şi numai de unul dintre ei, precum şi pentru
repararea prejudiciului cauzat ca urmare a săvîrşirii de către ei a unei infracţiuni, dacă prin aceasta
au sporit bunurile comune ale soţilor. Pentru ca obligaţia contractată de unul dintre soţi să fie
comună, trebuie să fie dovedit că ea a fost asumată de unul dintre soţi în interesul celuilalt soţ, a
întregii familii, pentru ducerea gospodăriei comune sau administrarea patrimoniului comun.
La repararea prejudiciului cauzat ca urmare a săvîrşirii de către un soţ a unei infracţiuni,
trebuie ca printr-o sentinţă penală să fie stabilit că cu banii dobîndiţi din această infracţiune au
sporit bunurile comune ale soţilor. Aici deosebim două cazuri:
1. urmărirea bunurilor pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o infracţiune;
2. confiscarea averii ca pedeapsă pentru săvîrşirea unei infracţiuni.
51
 În primul caz veniturile dobîndite din infracţiune au dus la majorarea patrimoniului soţilor şi
deci este şi legitim de a-l folosi la restituirea daunei pricinuite. Obiect al urmăririi pot fi bunurile
procurate, sumele de bani ale soţilor şi alte valori.
Confiscarea averii se aplică ca sancţiune pentru săvîrşirea unei infracţiuni şi nu întotdeauna se
extinde asupra cotei-părţi a celuilalt soţ. Dacă instanţa judecătorească va dovedi că bunurile
personale, precum şi partea din proprietatea comună în devălmăşie a soţului nevinovat au fost
procurate din alte surse decît cele provenite din infracţiunea săvîrşită de celălalt soţ, vor fi
confiscate doar bunurile personale şi cota-parte din proprietatea în devălmăşie a soţului condamnat.
Principiile răspunderii obligaţionale a soţilor prevăzute de legislaţie în cazul existenţei
regimului leglal al bunurilor soţilor se aplică şi în cazul încheierii de către soţi a unui contract
matrimonial. Pentru datoriile personale soţii răspund cu proprietatea personală, iar pentru datoriile
comune – cu proprietatea comună în devălmăşie sau pe cote-părţi (reieşind din regimul juridic al
bunurilor stabilit de contractul matrimonial), dacă prevederile contractului matrimonial nu stabilesc
o altă modalitate.
Terţele persoane cu care contractează soţii ce au încheiat un contract matrimonial trebuie să
cunoască faptul că există un astfel de contract şi care este proprietatea fiecăruia dintre soţi în baza
regimului ales de ei. Pentru asigurarea drepturilor creditorilor art. 32 Codul Familiei prevede că
fiecare dintre soţi este obligat să înştiinţeze creditorii săi despre încheierea, modificarea sau
rezilierea contractului matrimonial. În cazul neexecutării acestei obligaţii, soţul debitor răspunde
pentru obligaţiile sale indiferent de conţinutul contractului.
Această prevedere este o garanţie a drepturilor creditorilor fiecăruia dintre soţi, cît şi a
ambilor, deoarece prin încheierea contractului matrimonial soţii schimbă regimul juridic al
bunurilor lor şi aceasta, într-un mod sau altul, duce la atingerea intereselor creditorilor. Informarea
creditorilor trebuie să aibă loc şi la momentul contractării obligaţiei (deoarece dacă nu-i sînt
convenabile condiţiile, el poate refuza încheierea actului juridic) şi ulterior, cînd obligaţia există şi
soţii modifică sau reziliază contractul matrimonial, chiar şi în cazurile cînd prin modificarea
contractului matrimonial creditorul primeşte o garanţie mai mare a executării obligaţiei. Dacă
creditorii soţilor nu sînt informaţi şi drepturile şi interesele lor legitime sînt lezate, ei pot cere
modificarea sau rezilierea contractului matrimonial în temeiurile prevăzute de Codul Civil.

§ 5. Regimul contractual al bunurilor soţilor

Noul Cod al Familiei a înlocuit normele imperative care reglementau proprietatea comună a
soţilor cu norme dispozitive ce prevăd că regimul legal al bunurilor soţilor acţionează în măsura în
care nu este modificat de contractul matrimonial.
52
 Prin introducerea în legislaţie a contractului matrimonial, soţilor li s-a acordat o libertate în
reglementarea relaţiilor patrimoniale dintre ei, bazate pe principiul egalităţii în drepturi şi obligaţii a
soţilor, sprijin şi ajutor reciproc moral şi material şi în dependenţă de starea lor materială de pînă la
căsătorie şi în timpul acesteia.
5.1. Noţiunea, forma şi conţinutul contractului matrimonial
Conform art. 27 Codul Familiei, contractul matrimonial este convenţia încheiată benevol
între persoanele care doresc să se căsătorească sau între soţi, în care se determină
drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale acestora în timpul căsătoriei şi/sau în caz de
divorţ.
În sens juridic, convenţia este o înţelegere între două sau mai multe persoane privind
apariţia, modificarea sau încetarea relaţiilor juridice civile sau, după expresia savantului
O. S. Ioffe, “… uneori prin contract se înţelege însăşi obligaţia ce apare dintr-o astfel de
convenţie, iar în unele cazuri acest termen înseamnă documentul, actul ce fixează apariţia
obligaţiei conform voinţei tuturor participanţilor lui”.68
Contractul matrimonial, fiind una din varietăţile contractelor juridice civile, are şi unele
particularităţi, cum ar fi: componenţa specială a subiectelor, conţinutul şi obiectul
contractului. Totodată, contractul matrimonial trebuie să corespundă cerinţelor de bază
referitoare la contractele juridice civile, atît după forma încheierii, cît şi după conţinutul şi
libertatea manifestării voinţei părţilor. Astfel, contractul matrimonial este o înţelegere la
baza căruia se află voinţa comună a soţilor sau a viitorilor soţi69. Această înţelegere se
bazează pe libertatea încheierii căsătoriei şi principiul egalităţii în drepturi a soţilor în
familie.
Doctrina românească defineşte contractul matrimonial ca fiind “convenţia prin care
viitorii soţi reglementează regimul lor matrimonial, condiţia bunurilor lor prezente şi
viitoare, în raporturile pecuniare ce izvorăsc din căsătorie70” sau “actul convenţional prin
care viitorii soţi, uzînd de libertate conferită de legiuitor, îşi stabilesc regimul matrimonial
propriu sau îşi modifică, în timpul căsătoriei, regimul matrimonial sub care s-au
căsătorit71”.
Contractul matrimonial are următoarele caractere juridice:
– este un contract solemn, deoarece intră în vigoare din momentul cînd părţile s-au
înţeles în privinţa tuturor clauzelor şi această înţelegere a fost semnată în formă
scrisă şi autentificată notarial. Dacă contractul a fost încheiat de persoanele care vor
să se căsătorească el va fi valabil din momentul încheierii căsătoriei;
– considerăm că este un act juridic personal, deoarece durata contractului
matrimonial este dependentă de căsătorie, iar raporturile pe care le generează, fiind
complexe şi ample, vin să corespundă ideilor şi mentalităţilor soţilor despre ce ar
trebui să fie căsătoria şi efectele sale patrimoniale. Această concluzie este dedusă şi
din coraborarea art. 27 şi art. 92 din Codul Familiei. Totuşi, datorită specificului său
68
Иоффе О. С. Обязательственное право. – Москва: Юридическая литература, 1975, p. 26.
69
Сосипатрова Н. Е. Брачный договор: Правовая природа, содержание, прекращение // Государство и право,
1999, Nr. 3, p. 76.
70
Hamangiu C., Băicoianu Al., Bălănescu Rosetti. Tratat de drept civil român. Vol. 3. – Bucureşti: ALL Educational
S. A. 1998, p. 4.
71
Crăciunescu C. M. Regimuri matrimoniale. – Bucureşti: ALL BECK, 2000, p. 11.
53
 patrimonial am putea admite că încheierea contractului matrimonial să fie posibilă
şi prin mandatar;
– este un act juridic cu caracter public care, în lipsa unui registru unic pentru
înregistrare, încă nu este pe deplin realizat. Publicitatea, de regulă, se adresează cu
precădere celor străini de încheierea contractului în scopul opozabilităţii, ceea ce
reiese din art. 32 alin. 1 Codul Familiei;
– este un act juridic sinalagmatic, deoarece părţile se obligă reciproc, neexistînd
posibilitatea ca toate obligaţiile să fie puse pe seama doar a unuia dintre soţi. Chiar
dacă soţii nu se obligă atît unul faţă de altul, ci faţă de familie, care nu este nici terţ,
nici persoană, nici obiect al contractului matrimonial, acest caracter reiese din
esenţa căsătoriei pe care au încheiat-o soţii şi, în virtutea căreia, s-au obligat să
suporte împreună sarcinile sale;
– este un contract cu titlu oneros, deoarece instituţia căsătoriei şi specificul susţinerii
sarcinilor familiei de către fiecare dintre soţi exclud ca de plano contractul
matrimonial să fie un act juridic gratuit şi unilateral.
Scopul încheierii contractului matrimonial este de a modifica regimul patrimonial al
soţilor, pentru ca el să satisfacă necesităţile lor. Motivul acestor acţiuni poate fi diferit, de
la dorinţa soţului de a păstra capitalul societăţii comerciale care îi aparţine, în caz de
divorţ, pînă la tendinţele femeii de a obţine egalitate cu soţul în toate domeniile. Oricare ar
fi motivul încheierii contractului, el nu are importanţă juridică în conţinutul acestuia.
Subiecte ale contractului matrimonial pot fi persoanele care doresc să se căsătorească sau
soţii. Conform legislaţiei în vigoare, soţi sînt persoanele care au încheiat căsătorie în
modul prevăzut de lege. În ceea ce priveşte persoanele care doresc să se căsătorească, legea
nu stabileşte expres din ce moment persoana este atribuită la categoria dată. Reieşind din
art. 10 Codul Familiei, acestea pot fi persoanele care au depus declaraţia de căsătorie la
organul de înregistrare a actelor de stare civilă. Pentru persoanele care nu au depus
această declaraţie, intenţia de a înregistra căsătoria nu este determinată şi deci contractul
încheiat în aşa mod va fi lipsit de importanţă.
Cei ce doresc să încheie contractul matrimonial, trebuie să aibă capacitatea juridică ce
presupune prezenţa capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu. Adică, aptitudinea persoanelor
fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile şi aptitudinea persoanlelor fizice de a-şi dobîndi,
prin acţiunile sale, drepturi şi obligaţii.
Nu pot încheia contractul matrimonial persoanele majore incapabile, precum şi minorii
care încă nu au calitatea de soţi.
O altă condiţie pentru încheierea contractului matrimonial este consimţămîntul, adică
exteriorizarea voinţei juridice. Validitatea convenţiei presupune coincidenţa voinţei
lăuntrice cu cea externă72.
Pentru a fi valabil, consimţămîntul trebuie să provină de la persoana cu discernămînt; să
fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; să fie exteriorizat; să nu fie viciat.

72
Baieş Sergiu. Drept civil. – Chişinău: Tipografia Centrală, 1997, p. 65.
54
 Conform prevederilor art. 28 alin. 3 Codul Familiei, contractul matrimonial se încheie în
formă scrisă şi se autentifică notarial. Nerespectarea acestor prevederi atrage nulitatea
contractului.
Obiectul contractului matrimonial se constituie din statutul patrimonial pe care soţii
înţeleg să-l aplice în raporturile dintre ei. Prin intermediul contractului matrimonial soţii
îşi realizează dreptul de a modifica regimul legal al proprietăţii commune în devălmăşie
prevăzut la art. 20 Codul Familiei.
Conţinutul contractului matrimonial reprezintă condiţiile cu ajutorul cărora soţii sau
viitorii soţi stabilesc regimul matrimonial al bunurilor prezente şi viitoare.73
Persoanele care doresc să se căsătorească, de obicei, nu au bunuri comune, însă ei pot
prevedea în contractul matrimonial cine şi în ce mărime va suporta cheltuielile pentru
nuntă, care va fi soarta bunurilor transmise soţilor în calitate de daruri de către părinţi,
rude, prieteni.
Persoanele căsătorite au posibilitatea în orice moment să prevadă regimul juridic al
patrimoniului care îl au la dispoziţie şi pe care-l vor procura în timpul căsătoriei.
Elementul esenţial al conţinutului contractului matrimonial este stabilirea regimului
juridic al bunurilor soţilor. Astfel, contractul matrimonial poate stabili regimul comun,
separat sau pe cote ale patrimoniului asupra tuturor bunurilor soţilor, asupra unor
categorii de bunuri sau asupra bunurilor fiecărui soţ în parte. Soţii ar putea lua ca bază
regimul legal, modificîndu-l şi completîndu-l cu o prevedere sau alta.
În cazul stabilirii regimului proprietăţii comune asupra tuturor bunurilor soţilor, orice
obiect, cu excepţia celor ce aparţineau unuia dintre soţi, înainte de încheierea căsătoriei,
devine proprietate comună, deoarece conform art. 29 alin. 3 Codul Familiei contractul
matrimonial încheiat în timpul căsătoriei nu are acţiune retroactivă.
Regimul proprietăţii comune poate fi stabilit în privinţa mai multor bunuri sau a unuia.
Acest fapt este raţional a fi indicat în privinţa bunurilor primite de unul din soţi în dar sau
prin moştenire.
Conform art. 29 alin. 2 Codul Familiei, soţii sînt în drept să stabilească regimul separării
de bunuri. Acest regim presupune că între soţi nu există nici un fel de proprietate comună.
Fiecare dintre soţi îşi procură bunuri pentru el însuşi care îi vor aparţine cu drept de
proprietate personală. Regimul separării este binevenit pentru familia unde ambii soţi au
un venit de sine stătător, împart egal obligaţiile casnice şi educă copiii. Totodată, acest
regim necesită a determina în ce măsură fiecare dintre soţi va participa cu venitul său la
administrarea gospodăriei comune.
Regimul proprietăţii pe cote-părţi presupune trecerea proprietăţii fiecăruia dintre soţi în
proprietatea comună pe cote-părţi. Acest regim se stabileşte în privinţa bunurilor comune
şi celor personale şi, de regulă, se determină mărimea cotei fiecăruia dintre soţi. Dacă nu
este indicată mărimea cotei, atunci cotele vor fi determinate prin evidenţa investiţiilor şi
cheltuielilor fiecărui soţ în proprietatea comună.
În baza principiului disponibilităţii, soţii sau cei care vor să se căsătorească pot stabili un
regim mixt, cum ar fi, de exemplu, domiciliului i se atribuie statutul proprietăţii comune în
devălmăşie, iar oricărui alt bun imobil procurat în timpul căsătoriei i se va atribui statutul
proprietăţii separate.
Conform art. 29 alin. 4 Codul Familiei, în contractul matrimonial soţii au dreptul să
stipuleze obligaţia de întreţinere reciprocă. În cazul soţului inapt de muncă, care are
dreptul la întreţinere conform legislaţiei în vigoare, condiţiile acestei întreţineri pot fi
73
Vasilescu Paul. Regimuri matrimoniale. Parte generală. – Bucureşti: Rosetti, 2003, p. 216.
55
 numai îmbunătăţite şi în nici un caz defavorizate. În contract poate fi stabilit şi dreptul la
întreţinere a unuia dintre soţi care după lege nu beneficiază de acest drept. Toate
prevederile ce se referă la întreţinere nu pot fi inferioare celor prevăzute de lege.
Părţile sînt în drept să stabilească în contractul matrimonial ordinea împărţirii patrimoniului,
în cazul desfacerii căsătoriei. Acest fapt este important atunci cînd unul dintre soţi se ocupă cu
gospodăria casnică şi îngrijirea copiilor, renunţînd la interesele profesionale pentru binele familiei.74
În prezenţa regimului separării de bunuri stabilit în contractul matrimonial soţii pot prevedea
ordinea de participare la veniturile reciproce. Acesta este cazul cînd fiecare dintre soţi are surse
proprii de venit. De exemplu, soţul se obligă să transmită soţiei o jumătate din veniturile sale din
activitatea de antreprenor, iar soţia soţului – o treime din salariul primit de ea. În cazul regimului
comun sau pe cote-părţi, soţii oricum participă la veniturile comune sau pe cote-părţi, dar modul de
participare la un anumit tip de venit poate fi schimbat. Participarea soţilor la veniturile individuale
trebuie să fie reciproce, pentru a nu pune pe unul dintre ei într-o situaţie nefavorabilă. Această
participare nu presupune a fi întotdeauna echivalentă.
Cheltuielile familiale, fiind o noţiune complexă, sînt compuse din diferite tipuri de cheltuieli,
în dependenţă de cerinţele, posibilităţile sau starea naterială a familiei. De aceea soţii pot prevedea
în contractul matrimonial ordinea de participare a fiecăruia la cheltuielile comune. Cheltuielile
familiale le putem grupa în modul următor:
a) cheltuieli necesare precum plata chiriei şi a serviciilor comunale, plata pentru
transport, alimentare cît şi cheltuielile privind întreţinerea automobilului (benzină,
parcarea, reparaţie);
b) cheltuieli legate de achitarea studiilor, asistenţei medicale, tratamentul staţionar;
c) cheltuieli pentru odihnă şi călătorii;
d) aşa-zisele “cheltuieli de buzunar”, de care soţii dispun după bunul lor plac.
Această grupare dă posibilitate soţilor să se orienteze mai bine în varietatea cheltuielilor şi să
formuleze corect conţinutul contractului matrimonial.
Conform legii cheltuielile familiale sînt suportate de ambii soţi. În prezenţa regimului pe cote-
părţi cheltuielile vor fi suportate în dependenţă de cota-parte a fiecăruia dintre soţi. La stabilirea
regimului separat temeiurile de stabilire a cheltuielilor comune dispar, de aceea apare necesitatea de
a stabili modul de suportare a cheltuielilor. Soţii pot stabili limitele în care fiecare soţ trebuie să
contribuie la cheltuielile familiale. De exemplu, soţii pot conveni că cheltuielile legate de plata
domiciliului comun le suportă soţia, iar de procurarea alimentelor – soţul. Soţii pot conveni nu
numai asupra cheltuielilor comune, dar şi asupra celor personale. În cazul dat trebuie indicat la care
anume cheltuieli şi în ce condiţii sînt gata să paricipe, deoarece în caz contrar vor fi nevoiţi să
participe la toate cheltuielile individuale.
74
Зайцева Т. И., Галеева Р. Ф., Ярков В. В., …Op. сit., p. 17.
56
 Contractul matrimonial poate prevedea clauze atît pentru durata căsătoriei, cît şi în caz de
divorţ. Pentru cazul divorţului şi partajării patrimoniului soţii vor stabili bunurile ce vor fi
transmise fiecăruia dintre ei. În contractul matrimonial această prevedere este una din cele mai
importante, deoarece soţii stabilesc concret bunurile ce vor aparţine fiecăruia din ei în caz de
desfacere a căsătoriei. Prin aceasta sînt înlăturate temeiurile litigiilor ulterioare. De exemplu, în
baza contractului matrimonial, după divorţ, apartamentul va trece în proprietatea soţiei, iar vila şi
maşina – soţului. Trebuie de subliniat că soţii pot indica în contract drepturile asupra unui bun
anume în caz de divorţ, nu în caz de survenire a acestuia în urma morţii. Aceasta este important prin
aceea că prin contractul matrimonial nu se pot face dispoziţii pentru caz de deces. În cazul prezenţei
regimului comun sau pe cote-părţi pot fi enumerate bunurile ce în mod obligatoriu vor fi transmise
atît în limitele cotelor stabilite, cît şi indiferent de ele. Celelalte bunuri vor fi împărţite proporţional
cu cotele fiecăruia.
În cazul regimului separat poate fi vorba de obiecte concrete, care vor fi transmise în
proprietatea unui soţ, indiferent de faptul cui i-au aparţinut în timpul căsătoriei. Această transmitere
poate fi atît oneroasă, de exemplu vînzare-cumpărare, cît şi gratuită, cum ar fi donaţia.
Articolul 29 alin. 4 Codul Familiei prevede posibilitatea stabilirii unor sancţiuni pentru soţul
culpabil de desfacerea căsătoriei. De exemplu, dacă motivul desfacerii căsătoriei va fi
comportamentul nedemn al unuia dintre soţi, partajul averii dobîndite în timpul căsătoriei se va
efectua după cum rezultă din regimul pe cote-părţi, iar partea soţului vinovat va fi micşorată.
În contractul matrimonial pot fi incluse şi alte clauze referitoare la relaţiile patrimoniale
dintre soţi. Numărul clauzelor ce pot fi stabilite în contractul matrimonial nu este limitat, deoarece
legiuitorul permite pe lîngă clauzele enumerate includerea unor alte prevederi privind relaţiile
patrimoniale. Aceste prevederi se pot referi, de exemplu, la convenţiile patrimoniale dintre soţi, la
dreptul de posesie, folosinţă, dispoziţie a proprietăţii celuilalt soţ. Contractul poate prevedea
obligaţia soţului de a procura, într-un termen anumit, celuilalt soţ un bun, de exemplu automobil,
vilă, etc., în dependenţă de starea materială a familiei date.
Legislaţia enumără şi clauzele care nu pot fi prevăzute în contractul matrimonial (art. 29 alin.
6 Codul Familiei).
În primul rind, contractul matrimonial nu poate afecta capacitatea juridică a soţilor. Astfel, în
contract nu poate fi prevăzută interdicţia unui soţ de a se ocupa de o anumită activitate sau
interdicţia de a încheia un anumit tip de convenţie, de exemplu, contract de donaţie. După cum
vedem, contractul matrimonial nu poate conţine lezări totale sau parţiale ale capacităţii de exerciţiu
şi folosinţă.

57
 În al doilea rînd, în baza contractului matrimonial nu poate fi lezat dreptul soţilor de a se
adresa în judecată, deoarece acest drept este expres prevăzut de art. 26 al Constituţiei Republicii
Moldova şi este un principiu al dreptului familiei.
În al treilea rînd, contractul matrimonial nu poate reglementa relaţiile personale
nepatrimoniale dintre soţi. Drepturile nepatrimoniale sînt stabilite de lege şi, după regula generală,
nu pot fi modificate la voinţa părţilor. În contractul matrimonial nu pot fi incluse clauze cum ar fi
afecţiunea şi stima reciprocă, deoarece acestea fac parte din relaţiile morale ale familiei şi se
formează în afara dreptului. Acest fapt se datorează imprevizibilităţii psihologice a relaţiilor
familiale.
În al patrulea rînd, drepturile şi obligaţiile dintre soţi şi copiii lor nu pot forma conţinutul
contractului matrimonial, deoarece relaţiile dintre părinţi şi copii formează o altă instituţie a
dreptului familiei. Relaţiile dintre soţi privind copiii sînt subordonate relaţiilor părinteşti, avînd un
caracter nepatrimonial şi sînt reglementate de normele imperative ale legii.
În al cincilea rînd, contractul matrimonial nu poate limita dreptul soţului inapt de muncă la
întreţinere (art. 82-83 Codul Familiei). După cum am menţionat, contractul matrimonial poate
conţine prevederi privind întreţinerea, dar nu în defavoarea soţilor. Contractul matrimonial poate
prevedea garanţii mai mari în acest sens decît legea, astfel că aceste prevederi ar trebui să aibă efect.
De exemplu, dacă legea stabileşte pentru soţul inapt de muncă suma de 500 lei, iar contractul
matrimonial 2000 lei, această prevedere ar trebui să aibă prioritate faţă de cea legală. Cu atît mai
mult că statul nu poate acorda această sumă, iar soţul a fost de acord cu ea prin încheierea
contractului.
În fine, contractul matrimonial nu poate prevedea condiţii care ar leza drepturile şi interesele
legitime ale soţilor sau contravin principiilor şi naturii relaţiilor familiale (art. 29 alin. 6 Codul
Familiei).
5.2. Modificarea şi rezilierea contractului matrimonial
În conformitate cu legislaţia familială, contractul matrimonial poate fi modificat sau
reziliat în orice moment, în baza acordului dintre soţi. Acordul privind modificarea sau
rezilierea contractului matrimonial se întocmeşte în scris şi se autentifică notarial (art. 30
Codul Familiei). La modificarea contractului drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale
soţilor se menţin, însă în formă schimbată, iar la reziliere încetează din momentul
autentificării notariale pentru viitor. În lipsa contractului matrimonial, raporturile
patrimoniale dintre soţi vor fi reglementate de normele regimului legal al bunurilor soţilor
şi obligaţia de întreţinere dintre soţi şi foştii soţi.
Atunci cînd unul dintre soţi refuză să modifice sau să rezilieze contractul matrimonial,
celălalt se poate adresa în instanţa de judecată cu o cerere pentru a-şi apăra dreptul pe
care el îl consideră lezat.
Modificarea şi rezilierea contractului matrimonial poate fi efectuată de către instanţa
judecătorească în modul şi temeiurile prevăzute de legislaţia civilă.

58
 Codul Civil al Republicii Moldova prevede mai multe temeiuri de modificare sau reziliere
a contractelor şi întrucît Codul Familiei face expres trimitere la legislaţia civilă, putem
aplica aceste temeiuri şi pentru contractul matrimonial. Un temei pentru modificarea
contractului matrimonial este schimbarea esenţială a condiţiilor de la care părţile au pornit
în momentul încheierii lui. Esenţiale sînt recunoscute acele schimbări care, dacă părţile ar
fi putut presupune că ele vor avea loc contractul ar fi fost încheiat cu alte clauze sau nu ar
fi fost încheiat deloc.
Modificarea contractului prin hotărîrea instanţei de judecată în baza schimbării esenţiale
a circumstanţelor se permite ca excepţie în cazurile cînd rezilierea contractului contravine
intereselor obşteşti sau cu mult depăşeşte cheltuielile necesare pentru executarea
contractului în condiţii modificate.
Temei pentru modificarea contractului matrimonial poate servi şi faptul că unul dintre
soţi refuză să-şi execute obligaţiile ce îi revin. În acest caz instanţa de judecată trebuie să
stabilească că neexecutarea este intenţionată sau din culpă gravă şi că neexecutarea dă
temei soţului cointeresat să presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a
contractului.
Cu dreptul soţilor de proprietate este strîns legată noţiunea de datorii ale soţilor faţă de
terţele persoane, adică faţă de creditori. Datoriile pot fi personale sau comune. Pentru
datoriile personale soţii răspund cu proprietatea personală şi cu cota-parte din
proprietatea în devălmăşie, iar pentru cele comune – cu toată averea personală şi comună.
Această regulă este aplicată în cazul cînd soţii se supun regimului legal al bunurilor şi în
cazul cînd între ei este încheiat un contract matrimonial. Fiecare dintre soţi este obligat să
înştiinţeze creditorii săi despre încheierea, modificarea sau rezilierea contractului
matrimonial. Dacă soţul debitor nu a anunţat creditorul, el răspunde pentru datoriile sale
indiferent de conţinutul contractului. Asta înseamnă că bunurile debitorului pot fi
urmărite, deşi conform contractului matrimonial ele au fost cedate celuilalt soţ sau au
devenit proprietate comună în devălmăşie. În aşa mod legislatorul garantează apărarea
drepturilor creditorilor care sînt ocrotite de lege. O altă garanţie a drepturilor creditorilor
este că aceştea pot cere modificarea sau rezilierea contractului matrimonial prin instanţa
de judecată. Examinînd o astfel de cerere, instanţa de judecată va reieşi din aceleaşi
motive care au fost menţionate mai sus pentru modificarea sau rezilierea contractului
matrimonial la cererea unuia dintre soţi şi, respectiv, vor fi examinate probele dacă într-
adevăr interesele creditorului ocrotite de lege au fost lezate.
Modificarea clauzelor contractuale sau rezilierea contractului matrimonial la cererea
creditorilor poate îmbrăca diferite aspecte, de exemplu, achitarea datoriei înainte de timp,
prezentarea unei garanţii adăugătoare, a unui gaj etc.
Contractul matrimonial poate fi modificat sau reziliat şi în baza altor clauze prevăzute de soţi
la încheierea contractului (boala unuia dintre soţi, invaliditatea, pierderea venitului etc.).
5.3. Încetarea şi declararea nulităţii contractului matrimonial
Conform art. 31 Codul Familiei, clauzele contractului matrimonial se sting din momentul
încetării căsătoriei, cu excepţia celor care au fost stipulate pentru perioada de după încetarea
căsătoriei. Deci, la decesul unuia dintre soţi încetează căsătoria şi, respectiv, încetează şi contractul
matrimonial. Căsătoria mai poate înceta prin divorţ în baza cererii unuia sau a ambilor soţi şi în
aceste cazuri contractul matrimonial încetează o dată cu căsătoria din momentul indicat în art. 39
Codul Familiei. Excepţie de la regula generală este că pot rămîne în vigoare clauze ce au fost
59
prevăzute pentru perioada de după încetarea căsătoriei. De exemplu, obligaţia unuia dintre soţi de a-
l întreţine pe celălalt sau dreptul unuia dintre soţi de a folosi bunul celuilalt şi după desfacerea
căsătoriei.
După cum este prevăzut în art. 31 alin. 2 Codul Familiei, contractul matrimonial poate fi
declarat nul total sau parţial de către instanţa judecătorească în baza temeiurilor prevăzute de Codul
Civil. Faţă de contractul matrimonial putem aplica următoarele temeiuri, prevăzute de legislaţia
civilă şi care pot duce la nulitatea contractului:
a) încheierea contractului matrimonial cu o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină
într-un moment în care ea nu putea să conştientizeze acţiunile sale ori să le dirijeze .
Astfel poate fi starea de ebrietate, influenţa drogurilor, stresul puternic etc.;
b) contractul matrimonial a fost încheiat în baza unei erori considerabile ;
c) contractul matrimonial încheiat prin dol, violenţă sau din cauza unui concurs de
împrejurări grele de care a profitat cealaltă parte ;
d) contractul matrimonial a fost încheiat cu o persoană în privința căreia a fost
instituită o măsură de ocrotire judiciară și lipsește acordul ocrotitorului legal ;
e) contractul matrimonial încheiat fictiv (care nu a avut intenţia de a produce efecte
juridice) sau simulat (cu intenţia de a ascunde un alt act juridic).
Conform art. 31 alin. 3 Codul Familiei, contractul matrimonial poate fi declarat nul la cererea
unuia dintre soţi sau a procurorului în cazul cînd el conţine clauze care lezează drepturile şi
interesele unuia dintre soţi, ale copiilor minori ori ale altor persoane ocrotite prin lege. Este de
menţionat faptul că în acest caz contractul poate fi declarat nul total sau parţial, adică nulitatea se
aplică numai în privinţa clauzelor care contravin legislaţiei.
Nulitatea căsătoriei declarată de către instanţa judecătorească în temeiul art. 41 Codul
Familiei duce la nulitatea contractului matrimonial. Excepţie poate exista în cazul cînd unul dintre
soţi a fost de bună credinţă (art. 44 alin. 3 Codul Familiei), adică nu a ştiut şi nici nu putea să ştie
despre existenţa impedimentelor la căsătorie.
Contractul matrimonial poate fi declarat nul de către instanţa judecătorească la cererea soţului
a cărui interese au fost încălcate prin încheierea acestui contract, sau la cererea tutorelui soţului
incapabil, sau la cererea procurorului.
Contractul matrimonial declarat de instanţa judecătorească nul este nul din momentul
încheierii lui şi nu produce efectele juridice care au fost stipulate în conţinutul lui.

Capitolul VI. Încetarea căsătoriei

60
 §1. Noţiunea şi temeiurile încetării căsătoriei. §2. Desfacerea căsătoriei la organele
de înregistrare a actelor de stare civilă. §3. Desfacerea căsătoriei de către instanţa
judecătorească. §4. Momentul încetării căsătoriei în urma desfacerii ei. Efectele
juridice ale încetării căsătoriei

§ 1. Noţiunea şi temeiurile încetării căsătoriei

Prin încetarea căsătoriei înţelegem încetarea raporturilor juridice dintre soţi

izvorîte din căsătoria legală în urma survenirii anumitor fapte juridice.75
Conform art. 33 Codul Familiei aceste fapte juridice sînt:
a) decesul unuia dintre soţi;
b) declararea pe cale judecătorească a decesului unuia dintre soţi;
c) desfacerea căsătoriei prin divorţ.
În cazul decesului unuia dintre soţi sau declarării decesului unuia dintre soţi, nu
apare necesitatea săvîrşirii unor acţiuni în vederea încetării căsătoriei. Căsătoria se
consideră încetată din ziua decesului soţului sau din ziua cînd hotărîrea instanţei de
judecată despre declararea persoanei ca fiind decedată a rămas definitivă, dacă în
hotărâre nu este indicată o altă dată a morţii prezumate. Documentul ce serveşte ca
dovadă a încetării căsătoriei este certificatul de deces eliberat de oficiul de stare civilă
în temeiul art. 58 din Legea privind actele de stare civilă.
Temeiurile şi ordinea declarării persoanei ca fiind decedată sunt reglementate de
Codul Civil şi Codul de Procedură Civilă.
Persoana poate fi declarată decedată printr-o hotărâre a instanţei de judecată
dacă timp de 3 ani la domiciliul său lipsesc ştiri despre locul unde se află sau după 6
luni dacă a dispărut în împrejurări ce prezentau o primejdie de moarte sau care dau
temei a presupune că a decedat în urma unui anumit accident. Un militar sau o altă
persoană dispărută fără veste în legătură cu acţiuni militare poate fi declarată
decedată numai după expirarea a 2 ani de la încetarea acţiunilor militare. Declararea
75
Советское семейное право / Под. Ред. В. А. Рясенцева – Москва: Юридичская литература 1982 р. 115.
61
persoanei ca fiind decedată se face de către instanţa judecătorească de la domiciliul
persoanei care a depus cererea.
Prin încetarea căsătoriei se modifică starea civilă a soţului rămas în viaţă, acesta
devenind văduv sau văduvă.
Declararea de către instanţa judecătorească a unei persoane ca fiind decedată sau
dispărută se bazează pe prezumţia că persoana a decedat sau se constată faptul
imposibilităţii de a hotărî problema dacă este vie sau moartă. Aceasta nu exclude
faptul reapariţiei persoanei care a fost declarată printr-o hotărâre a instanţei
judecătoreşti şi ca fiind decedată sau dispărută. Conform art. 40 Codul Familiei, în
cazul apariţiei soţului declarat, în modul stabilit de lege, decedat sau dispărut
hotărîrea instanţei judecătoreşti şi înscrierea făcută în actele de stare civilă se
anulează. Soţul se restabileşte în toate drepturile civile. Căsătoria se restabileşte în
baza cererii ambilor soţi depusă la organele de înregistrare a actelor de stare civilă.
Aşadar, este necesară voinţa ambilor soţi pentru a restabili căsătoria şi a prelungi
relaţiile de familie. Căsătoria nu poate fi restabilită, chiar şi în cazul cînd ambii soţi
îşi manifestă acordul de voinţă, dacă celălalt soţ a încheiat o nouă căsătorie. În acest
caz soţului, care fusese declarat decedat sau dispărut, i se eliberează de către organele
de stare civilă un certificat despre desfacerea căsătoriei.
În cazul restabilirii căsătoriei, se consideră că aceasta nu a fost întreruptă.
Bunurile dobândite în perioada de absenţă a unuia dintre soţi aparţin soţului care le-a
dobândit.
O altă modalitate de încetare a căsătoriei este desfacerea ei prin divorţ.
Legislaţia în vigoare nu ne dă noţiunea divorţului, aceasta făcînd-o doctrina: „Prin
divorţ înţelegem un act juridic de desfacere a căsătoriei printr-o hotărâre
judecătorească, la cererea oricăruia dintre soţi, atunci cînd continuarea acesteia a
devenit imposibilă din motive temeinice, pentru cel care cere desfacerea”76.
Termenii „desfacerea căsătoriei” şi „divorţul” sînt utilizaţi atît de legislaţie, cît şi
de practica judiciară ca sinonime şi înseamnă încetarea căsătoriei legale în timpul
vieţii soţilor.
76
Ion Albu. Dreptul familiei. – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1965, p. 108.
62
 Divorţul poate fi cerut de unul sau ambii soţi, iar în cazul declarării unuia dintre
soţi ca fiind incapabil – de către tutorele acestuia.
Aşa după cum pentru încheierea căsătoriei este necesar consimţămîntul liber al
soţilor, tot astfel voinţa acestora trebuie să fie luată în considerare atunci cînd ea se
manifestă în sensul desfacerii căsătoriei. Oricare dintre soţi trebuie să aibă dreptul să
ceară desfacerea căsătoriei a cărei continuare, datorită unor motive temeinice care au
vătămat grav şi iremediabil raporturile dintre soţi, a devenit cu neputinţă pentru el 77.
Dreptul de a cere desfacerea căsătoriei îl are fiecare dintre soţi, cu excepţia cazului
indicat în art. 34 Codul Familiei. Articolul 34 Codul Familiei conţine interdicţia
pentru soţ de a cere desfacerea căsătoriei fără acordul soţiei în timpul gravidităţii ei şi
timp de un an după naşterea copilului. Scopul acestei interdicţii constă în ocrotirea
femeii gravide de emoţiile negative care pot apărea în legătură cu divorţul şi ulterior
ocrotirii sănătăţii mamei şi a copilului. Codul Familiei nu concretizează dacă copilul
care se va naşte sau s-a născut deja trebuie să fie comun. Deci, şi în cazul cînd soţul
nu este tatăl copilului, la fel, el nu poate depune o cerere de desfacere a căsătoriei fără
acordul soţiei. În cazul acordului soţiei, cererea de desfacere a căsătoriei trebuie să fie
depusă în instanţa de judecată de către ambii soţi.
Doctrina cuprinde mai multe concepţii juridice despre divorţ, avînd la bază
natura motivelor care au dus la desfacerea căsătoriei. Acestea sunt:
a) concepţia divorţului-sancţiune;
b) concepţia divorţului-remediu;
c) concepţia mixtă.
a). Autorii concepţiei divorţului-sancţiune susţin că divorţul se pronunţă la
cererea unuia dintre soţi ca o sancţiune pentru conduita culpabilă
necorespunzătoare vieţii de familie a celuilalt soţ. Aşadar, divorţul apare
ca o pedeapsă civilă sau de dreptul familiei.
b). Concepţia divorţului-remediu are un caracter mai liberal şi reflectă o
adevărată necesitate socială, ceea ce înseamnă că el se produce pentru a

77
Ion Filipescu. Tratat de dreptul familiei. – Bucureşti: ALL, 1996, p. 205.
63
 dezlega o situaţie imposibilă de menţinut şi este o mare uşurare atît pentru
soţi, cît şi pentru copiii lor.
c). Concepţia mixtă distinge două variante: 1) divorţul este o sancţiune şi
numai prin excepţie poate fi un remediu, şi 2) divorţul este întodeauna un
remediu, dar de cele mai multe ori el presupune culpa unuia sau ambilor
soţi78.
Avînd în vedere importanţa familiei în societate, desfacerea căsătoriei s-a
petrecut şi se petrece sub controlul statului. Atitudinea societăţii faţă de divorţ
întotdeauna a fost negativă, el s-a considerat ca ceva amoral, deoarece destrămarea
familiei nu era de dorit pentru societate. Pînă în anii ’70 ai sec. XX, doctrina juridică
exprima şi ea opinia societăţii şi considera divorţul ca o sancţiune pentru culpa unuia
sau a ambilor soţi.
Schimbările care s-au produs în legislaţia ţărilor străine, inclusiv şi în ţara
noastră, manifestau tendinţa de a pune pe prim plan ocrotirea omului ca personalitate
şi, respectiv, dreptul de a cere desfacerea căsătoriei. Cît de negativă nu ar fi atitudinea
faţă de el, acesta trebuie recunoscut ca un drept fundamental al omului. Am putea
spune că de la concepţia că divorţul este o sancţiune, omenirea a trecut treptat la
concepţia că divorţul este un remediu pentru o situaţie imposibilă de menţinut. În
acest sens, doctrina franceză susţine că „divorţul este un rău necesar, deoarece el
pune capăt unui rău şi mai grav”79.
Legislaţia în vigoare, în art. 35 Codul Familiei, reglementează desfacerea
căsătoriei sub controlul statului prin două modalităţi:
1. judiciară – prin instanţa judecătorească;
2. administrativă – prin intermediul organelor de înregistrare a
actelor de stare civilă și la notar.

§ 2. Desfacerea căsătoriei pe cale administrativă:

a) de către organul de înregistrare a actelor de stare civilă;
78
Gabriela Lupşan. Dreptul familiei. – Iaşi: Editura Fundaţiei Chemarea, 1996, p. 56.
79
Jean Carbonnier. Droit Civil. La famille. L´enfant, le cuple. – 209 edition Paris, Presses Universităires de France,
1999, p. 509.
64
b) de către notar.
La organele de înregistrare a actelor de stare civilă căsătoria poate fi desfăcută la
cererea unuia sau a ambilor soţi.
Desfacerea căsătoriei la organele de înregistrare a actelor de stare civilă este o
procedură simplificată faţă de procedura juridică. Esenţa ei constă în faptul de a le
uşura soţilor desfacerea căsătoriei în cazurile cînd destrămarea ei este atît de vădită că
viaţa în continuare a devenit imposibilă pentru ei, totodată ei sunt în prezenţa unor
circumstanţe care îi scuteşte de unele obligaţii familiale.
2.1. Desfacerea căsătoriei la cererea ambilor soţi
În conformitate cu art. 36 alin. 1 Codul Familiei, desfacerea familiei la organele
de înregistrare a actelor de stare civilă poate fi efectuată la cererea ambilor soţi, dacă
sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) soţii şi-au exprimat reciproc acordul pentru desfacerea căsătoriei;
b) între soţi nu există litigii referitoare la domiciliul copiilor minori, la
partajarea bunurilor proprietate comună în devălmăşie a lor sau la plata
întreţinerii pentru copii sau/și soţul inapt de muncă şi care are nevoie de
ajutor.
Acordul reciproc al soţilor se exprimă prin depunerea unei declaraţii comune la
oficiul de stare civilă de la domiciliul ambilor, a unuia dintre soţi ori la oficiul de
stare civilă unde a fost înregistrată căsătoria (art. 42 din Legea privind actele de stare
civilă). Dacă unul dintre soţi nu se poate prezenta personal la oficiul de stare civilă
pentru a depune declaraţia de divorţ (art. 43 p.3 din Legea privind actele de stare
civilă, nu indică motivele lipsei, dar acestea pot fi diferite, de exemplu, boală gravă,
deplasarea de lungă durată în altă ţară, domiciliu în altă localitate a ţării etc.), acordul
lui poate fi perfectat printr-o declaraţie separată. Semnătura soţului trebuie să fie
autentificată notarial sau de şeful oficiului de stare civilă de la locul aflării lui.
Organele de înregistrare a actelor de stare civilă nu sunt împuternicite de a
rezolva careva litigii, ce apar între soţi la desfacerea căsătoriei. De aici şi condiţia
prevăzută de legislaţie că între soţii care cer desfacerea căsătoriei la oficiul de stare
civilă să nu existe litigii privind domiciliul copiilor minori, plata pensiei de întreținere
65
pentru aceștea, împărţirea bunurilor care sunt proprietate comună în devălmăşie sau
litigii privind obligaţia unui soţ de a plăti întreţinerea celuilalt, care este inapt de
muncă şi are nevoie de ajutor (art. 82 Codul Familiei). Aceste litigii nu trebuie să
existe la momentul depunerii declaraţiei de desfacere a căsătoriei, dar nu se exclude
faptul că ele pot apărea mai tîrziu. De aceea art. 36 alin. 5 Codul Familiei stipulează
că, dacă după desfacerea căsătoriei de către oficiul de stare civilă între soţi apar litigii
referitoare la copii, la partaj sau la întreţinerea soţului inapt de muncă, acestea se vor
soluţiona pe cale judecătorească.
Înregistrarea la oficiul de stare civilă are loc în prezenţa ambilor sau a unuia
dintre soţi, în ordinea stabilită de lege pentru înregistrarea actelor de stare civilă.
Oficiul de stare civilă nu este obligat să cerceteze motivele pentru care se
desface căsătoria şi nici să ia măsuri în vederea împăcării soţilor. Totuşi, reieşind din
importanţa familiei în societate şi fiecare persoană în parte, cît şi în scopul de a ocroti
interesele soţilor şi a exclude acţiunile care poate nu au fost bine gîndite, divorţul este
înregistrat la expirarea termenului de o lună de la data depunerii declaraţiei. Acest
termen stabilit pentru înregistrarea divorţului şi eliberarea certificatului de divorţ nu
poate fi nici majorat şi nici micşorat.
2.2. Desfacerea căsătoriei la cererea unuia dintre soţi
În conformitate cu art. 36 alin. 2 Codul Familiei, desfacerea căsătoriei la
organele de stare civilă poate fi efectuată în baza cererii unuia dintre soţi indiferent de
faptul dacă au sau nu au copii comuni minori atunci cînd celălalt soţ:
a) este supus unei măsuri de ocrotire judiciare;
b) a fost declarat dispărut;
c) a fost condamnat la privaţiune de libertate pe un termen mai mare de 3 ani.
O persoană poate fi pusă sub ocrotire judiciară în temeiurile prevăzute de Codul
Civil. Conform acestor prevederi, instanţa de judecată poate pune sub ocrotire
judiciară persoana care nu dispune de discernământ și nu poate conştientiza sau
dirija acţiunile sale. Asupra ei se instituie tutela, iar autoritatea tutelară numeşte un
tutore care îi va reprezenta interesele.

66
 Conform art. 165 Codul Civil, dispărută fără veste poate fi declarată persoana
care lipseşte de la domiciliu şi a trecut cel puţin un an din ziua primirii ultimelor ştiri
despre locul aflării ei. Ordinea declarării dispariţiei fără veste este reglementată de
Codul de Procedură Civilă.
Pentru desfacerea căsătoriei la cererea unuia dintre soţi nu se cere acordul
soţului declarat incapabil sau a soţului condamnat pe un termen mai mare de 3 ani.
Prezenţa copiilor minori comuni nu este un impediment pentru desfacerea căsătoriei
la oficiul de stare civilă.
La declaraţia de divorţ depusă de către unul dintre soţi se anexează hotărîrea
instanţei de judecată despre declararea celuilalt soţ ca fiind pus sub ocrotire judiciară
sau dispărut sau sentinţa despre condamnarea celuilalt soţ pe un termen mai mare de
3 ani şi certificatul de căsătorie al soţilor (art. 44 p. 3 din Legea privind actele de stare
civilă).
Oficiul de stare civilă este obligat în termen de 3 zile de la data primirii
declaraţiei să comunice tutorelui soţului incapabil, tutorelui averii soţului declarat
dispărut fără veste sau a soţului condamnat despre declaraţia depusă şi data numită
pentru înregistrarea de stat a divorţului. Dacă asupra averii soţului declarat dispărut
fără veste nu este numit un tutore, oficiul de stare civilă va comunica despre
declaraţia depusă autorităţii tutelare. În comunicarea făcută tutorelui soţului incapabil
şi soţului care îşi ispăşeşte pedeapsa, oficiul de stare civilă va solicita opinia lor
privind împărţirea proprietăţii comune în devălmăşie stabilind termenul răspunsului.
Dacă răspunsul nu indică prezenţa unui litigiu privind împărţirea averii sau plata
pensiei de întreţinere pentru soţul inapt de muncă şi care are nevoie de ajutor, litigiu
cu privire la copiii minori sau în cazul cînd răspunsul nu va urma din motive de
neglijare a demersului, oficiul de stare civilă va înregistra divorţul la expirarea
termenului de o lună de la data depunerii declaraţiei de divorţ.
Conform art. 36 alin. 4 Codul Familiei, în cazul apariţiei litigiilor între soţi cu
privire la copii, la partaj sau la întreţinerea soţului inapt de muncă şi care necesită
sprijin material, desfacerea căsătoriei se face pe cale judecătorească.

67
 Pentru desfacerea căsătoriei, la oficiul de stare civilă în temeiurile prevăzute de
art. 36 p. 1 şi p. 2 se plăteşte o taxă de stat în conformitate cu Legea taxei de stat.
Prin Legea privind procedura notarială nr.246 din 15.11.2018, întrată în vigoare
la 01.03.2019 a fost permisă desfacerea căsătoriei de către notar prin acordul soților.
Cererea poate fi depusă de ambii soți la oricare notar.
Articolul 41. Desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor
(1) Cererea de desfacere a căsătoriei prin acordul soţilor poate fi depusă la
oricare notar în baza acordului soţilor şi în prezenţa ambilor soţi sau în prezenţa unuia
dintre soţi dacă anterior notarului i-a fost comunicat acordul autentic al celuilalt soţ
de desfacere a căsătoriei şi de examinare a cererii în absenţa sa.
(2) Cererea de desfacere a căsătoriei se întocmeşte în scris. Modelul cererii de
desfacere a căsătoriei se aprobă de către Ministerul Justiţiei. Cererea şi, dacă există,
acordul autentic prevăzut la alin.(1) trebuie să vizeze, după caz, modul de participare
a părinţilor la educaţia, întreţinerea copiilor minori comuni, stabilirea domiciliului
acestora, plata pensiei de întreţinere a soţului/soţiei sau partajul averii comune
dobîndite în perioada căsătoriei. În acest scop, părţile declară notarului pe proprie
răspundere despre existenţa copiilor minori sau concepuţi, iar în cazul în care soţii au
copii minori, concomitent cu desfacerea căsătoriei, se va autentifica acordul soţilor cu
privire la stabilirea pensiei de întreţinere a copiilor minori şi la stabilirea domiciliului
copiilor minori după desfacerea căsătoriei.
(3) La cererea de desfacere a căsătoriei se anexează copiile certificatelor de
naştere ale soţilor şi ale copiilor minori existenţi, copiile actelor de identitate ale
soţilor, certificatul de căsătorie emis de autorităţile competente ale Republicii
Moldova în original şi o copie legalizată a acestuia.
(4) Notarul explică părţilor consecinţele juridice ale desfacerii căsătoriei,
drepturile şi obligaţiile părinţilor, regimul patrimonial al bunurilor comune.
(5) La momentul înregistrării cererii, notarul acordă soţilor, potrivit prevederilor
Codului familiei, un termen de 30 de zile pentru eventuala retragere a cererii de
desfacere a căsătoriei. Termenul pentru retragerea cererii de desfacere a căsătoriei
poate fi prelungit cu acordul soţilor cu maximum 30 de zile.
(6) La expirarea termenului prevăzut la alin.(5), dacă soţii şi-au exprimat
consimţămîntul liber şi neviciat şi sînt îndeplinite, cumulativ, şi celelalte condiţii
legale prevăzute de Codul familiei pentru desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor,
notarul emite încheierea de desfacere a căsătoriei prin acordul soţilor, în care
consemnează data desfacerii căsătoriei, numele de familie pe care foştii soţi le vor
purta după divorţ şi, după caz, menţiunile privind acordul parental referitor la plata
pensiei de întreţinere a copiilor minori, stabilirea domiciliului minorilor, modalitatea
de partajare a bunurilor comune, plata pensiei de întreţinere a soţului/soţiei.
Încheierea de desfacere a căsătoriei se emite în 5 exemplare şi produce efectul juridic
al unui act de stare civilă de desfacere a căsătoriei (divorţ).
(7) În termen de 3 zile de la data emiterii încheierii de desfacere a căsătoriei prin
acordul soţilor, notarul transmite organului de stare civilă teritorial, pentru efectuarea
68
înregistrării actului de stare civilă, împreună cu dovada achitării taxei de stat pentru
înregistrarea actelor de stare civilă, două originale ale încheierii şi originalul
certificatului de căsătorie. Cîte un original al încheierii se eliberează părţilor şi un
original al încheierii se reţine de notar în arhiva sa.
 
Articolul 42. Respingerea cererii de desfacere a căsătoriei
(1) Notarul emite o încheiere de respingere a cererii de desfacere a căsătoriei în
situaţiile în care nu sînt îndeplinite, cumulativ, condiţiile legale prevăzute de Codul
familiei pentru desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, precum şi în unul dintre
următoarele cazuri:
a) unul dintre soţi nu îşi poate exprima consimţămîntul liber şi neviciat;
b) cererea nu este semnată de ambii soţi în prezenţa notarului, dacă anterior
notarului nu i-a fost comunicat acordul autentic al celuilalt soţ de desfacere a
căsătoriei şi de examinare a cererii în absenţa sa, iar soţul prezent insistă să fie
înregistrată cererea;
c) soţii refuză sa dea declaraţiile prevăzute de lege;
d) soţii nu prezintă, la depunerea cererii, actele necesare prevăzute la art.41 alin.
(3);
e) în cazul în care există copii minori sau concepuţi şi, la expirarea termenului
prevăzut la art.41 alin.(5), unul dintre soţi nu se prezintă în faţa notarului, nu-şi
exprimă consimţămîntul pentru desfacerea căsătoriei sau soţii refuză de a încheia
acordul referitor la plata pensiei de întreţinere şi la stabilirea domiciliului copiilor
minori, sau acordul încheiat contravine intereselor minorilor;
f) cel puţin unul dintre soţi nu s-a prezentat în faţa notarului la expirarea
termenului prevăzut la art.41 alin.(5);
g) cererea a rămas fără obiect întrucît căsătoria dintre soţi a fost desfăcută, fie de
către o altă autoritate competentă, fie încetată din cauza decesului unuia dintre soţi;
h) dacă soţii se împacă şi unul dintre soţi îşi retrage cererea de desfacere a
căsătoriei.
(2) În cazul respingerii cererii de desfacere a căsătoriei, notarul emite o
încheiere de respingere în 3 exemplare, dintre care unul se păstrează în arhiva
notarului, iar celelalte se transmit fiecăruia dintre soţi. La respingerea cererii de
desfacere a căsătoriei, originalul certificatului de căsătorie se restituie persoanei care l-a depus la
notar.
 
§ 3. Desfacerea căsătoriei de către instanţa judecătorească

Desfacerea căsătoriei în instanţa judecătorească are loc în cazurile prevăzute de

art. 37 Codul Familiei:
a) unul dintre soţi nu este de acord să desfacă căsătoria;

69
 b) au copii minori comuni și nu au ajuns la un acord privind întreținerea,
educația și domiciliul acestora;
c) există acordul ambilor soţi pentru desfacerea căsătoriei însă unul din ei
refuză să se prezinte la oficiul de stare civilă pentru soluţionarea problemei.
Acţiunea de desfacere a căsătoriei se intentează la instanţa de judecată de la
locul de trai al soţilor. În cazul cînd soţii locuiesc separat acţiunea se intentează la
locul de trai al soţului pîrît, iar în cazul în care cu reclamantul se află copiii minori
sau deplasarea la locul de trai al pîrîtului este dificilă pentru el din cauza stării
sănătăţii – la instanţa judecătorească a domiciliului reclamantului.
Primind cererea de desfacere a căsătoriei, judecătorul îi cheamă pe unul sau pe
ambii soţi la o convorbire, pentru a clarifica caracterul relaţiilor care s-au creat între
ei şi atitudinea acestora faţă de desfacerea căsătoriei. Legislaţia în vigoare (art. 37
alin. 3 Codul Familiei) prevede că desfacerea căsătoriei poate avea loc dacă se va
constata:
a) existenţa unor motive temeinice;
b) acestea au vătămat grav raporturile dintre soţi;
c) convieţuirea soţilor şi păstrarea familiei în continuare sunt imposibile.
Acordul soţilor pentru divorţ poate fi considerat un motiv temeinic pentru
desfacerea căsătoriei. În acest caz, instanţa judecătorească reiese din faptul că
raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea vieţii de familie a devenit
pentru ei imposibilă. Dacă soţii au încheiat un acord în care este reglementat cu care
dintre ei vor locui copiii minori, cine şi în ce mărime va plăti întreţinerea pentru copii
sau pentru soţul care o necesită, cît şi partajul bunurilor comune, atunci căsătoria
poate fi desfăcută fără ca soţilor să li se acorde un termen pentru împăcare. Dar asta
nu înseamnă că soţii pot cere divorţul în ziua depunerii cererii. Instanţele
judecătoreşti, reieşind din sarcinile consolidării familiei, ocrotirii drepturilor şi
intereselor legale ale soţilor şi copiilor, nu trebuie să admită cazuri de pronunţare
pripită a hotărîrilor de desfacere a căsătoriei. Cu atît mai mult că chiar şi în cazul
desfacerii căsătoriei la oficiul de stare civilă desfacerea căsătoriei are loc după
expirarea termenului de o lună din ziua depunerii cererii de divorţ. Deci, şi în cazul
70
desfacerii căsătoriei prin instanţa judecătorească a soţilor care au copii minori şi s-au
înţeles în privinţa problemelor litigioase, căsătoria poate fi desfăcută la expirarea
termenului de o lună de zile de la data depunerii cererii de divorţ.
Instanţa de judecată depune străduinţă pentru a cunoaşte realitatea motivelor de
divorţ, fără a se limita la ceea ce se invocă în acţiune.
În practica judiciară au fost considerate motive temeinice de divorţ:
– infidelitatea unuia dintre soţi sub forma adulterului;
– atitudinea necorespunzătoare a unuia dintre soţi, care se exprimă în actele de
violenţă şi alte asemenea manifestări;
– alcoolismul cronic al unuia dintre soţi, care a dus la degradarea personalităţii
lui;
– existenţa unor nepotriviri de ordin fiziologic, care afectează raporturile
conjugale;
– existenţa unei boli grave, incurabile, de care suferă unul dintre soţi şi
necunoscută de celălalt soţ decât ulterior încheierii căsătoriei;
– rele purtări de ordin moral, concretizate în fapte concrete de destrămare a
vieţii de familie;
– interesele contradictorii ale soţilor de ordin intelectual, financiar şi alte
contradicţii care fac imposibilă continuare vieţii de familie.80
Toate motivele sînt examinate de judecătorul care, de regulă, cheamă la
convorbire soţii, clarifică caracterul relaţiilor ce s-au stabilit între ei, atitudinea lor
faţă de desfacerea căsătoriei şi ia măsuri în vederea împăcării soţilor. Dacă din
circumstanţele constatate rezultă că este posibilă menţinerea familiei şi dacă unul
dintre soţi nu-şi dă acordul la divorţ, instanţa judecătorească va amîna examinarea
cauzei, stabilind un termen de împăcare de la o lună până la şase luni (art. 37 alin. 4
Codul Familiei). Amînarea examinării cauzei în vederea împăcării soţilor în limita
termenului de şase luni poate fi dispusă în repetate rînduri.
Încheierea instanţei judecătoreşti cu privire la amînarea judecării pricinii se
pronunţă în camera de deliberare după ascultarea explicaţiilor părţilor şi cercetarea
80
Filipescu I. Tratat de dreptul familiei, p. 208.
71
altor probe. Ea nu poate fi atacată în ordine de apel şi recurs. Dacă în perioada în care
le-a fost stabilită pentru împăcare soţilor ei se împacă, acţiunea de divorţ se stinge.
Încetarea procesului din motivul împăcării nu-i lipseşte pe soţi de dreptul de a depune
o acţiune repetată în vederea desfacerii căsătoriei.
Căsătoria se desface, dacă instanţa stabileşte că viaţa comună de mai departe a
soţilor şi menţinerea familiei au devenit imposibile. Codul Familiei nu prevede
expres că instanţa judecătorească poate refuza desfacerea căsătoriei.
Hotărîrea Plenului CSJ nr. 10 din 15.11.1993 cu modificările introduse prin
hotărîrile Plenului din 20.12.1999 , nr. 16.09.2002,nr.26 din28.06.2004 șinr.10din
22.12.2008 cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a
legislaţiei în cauzele de desfacere a căsătoriei în p. 13 prevede că, în cazul lipsei
temeiurilor pentru desfacerea căsătoriei instanţa judecătorească nu admite acţiunea,
neamînînd judecarea pricinii şi nefixînd soţilor un termen pentru împăcare.
Credem că această practică a aplicării legislaţiei familiale este depăşită,
deoarece libertatea încheierii căsătoriei prevede şi libertatea desfacerii ei, atunci cînd
pentru ambii sau pentru unul dintre soţi viaţa de familie a devenit imposibilă.
Instanţa judecătorească, de regulă, examinează cererea despre desfacerea
căsătoriei în prezenţa ambilor soţi. Dar în cazurile cînd unul dintre soţi nu se poate
prezenta la şedinţă din motive întemeiate (boală gravă, privaţiune de libertate, unul
dintre soţi are reşedinţa în străinătate etc.), desfacerea căsătoriei poate avea loc şi în
lipsa acestuia.
În procesul de desfacere a căsătoriei, instanţa judecătorească este obligată să
soluţioneze şi problemele litigioase care pot apărea între soţi:
a) să stabilească cu cine dintre părinţi vor locui copiii minori;
b) să determine care dintre părinţi va plăti pensia de întreţinere pentru copiii
minori sau pentru soţul inapt de muncă şi care necesită spijin material şi
mărimea acestuia;
c) să împartă la cererea soţilor sau a unuia din ei bunurile lor proprietate în
devălmăşie.

72
 Aceste probleme importante soţii pot să le soluţioneze în comun prin încheierea
unui acord din interesele copiilor şi a fiecăruia dintre soţi. Acest acord poate fi
prezentat instanţei de judecată care va controla dacă sunt respectate prevederile
legislaţiei privind ocrotirea drepturilor copiilor minori şi a fiecăruia dintre soţi.
Dacă un astfel de acord lipseşte, instanţa judecătorească va soluţiona problema
privind locul de trai al copiilor minori, reieşind din interesul copiilor şi posibilităţile
fiecăruia dintre părinţi de a le acorda condiţiile necesare pentru creşterea şi educaţia
lor. În caz că copilul a împlinit vîrsta de 10 ani, se va ţine cont de opinia lui, de
relaţiile dintre el şi fiecare dintre părinţi, cît şi ataşamentul reciproc. Mărimea pensiei
de întreţinere pentru copiii minori se determină de către instanţa de judecată în
conformitate cu art. 75-76 Codul Familiei, iar pentru soţul inapt de muncă şi care
necesită sprijin material – în conformitate cu art. 82-83 Codul Familiei. Partajarea
bunurilor soţilor se face la cererea unuia sau ambilor soţi în conformitate cu art. 25-
26 Codul Familiei. Dacă la împărţirea bunurilor proprietate în devălmăşie a soţilor
vor fi atinse interesele persoanelor terţe, instanţa judecătorească va dispune
examinarea cererii respective într-un proces aparte (art. 38 alin. 4 Codul Familiei).
În procesul de divorţ mai poate fi examinată acţiunea soţului de contestare a
paternităţii. Această cerere se examinează în procesul de divorţ, deoarece, deseori,
motivul divorţului este infidelitatea conjugală a soţului sau a soţiei şi, respectiv, se
pune la îndoială provenienţa copilului născut în această căsătorie de la soţul mamei.
Tăgăduirea paternităţii urmează a fi soluţionată în procesul de divorţ şi din motivul că
din acest litigiu reiese obligaţia tatălui de a plăti întreţinerea în caz că copilul va locui
cu mama.
Alte litigii decât cele expuse mai sus nu pot fi soluţionate în procesul de
desfacere a căsătoriei (art. 38 alin. 3 Codul Familiei).

§ 4. Momentul încetării căsătoriei în urma desfacerii ei. Efectele

juridice ale încetării căsătoriei

73
 4.1. Momentul încetării căsătoriei
Momentul încetării căsătoriei are o importanţă juridică, deoarece anume de la
această dată încetează raporturile personale şi patrimoniale apărute între soţi în urma
încheierii căsătoriei.
Acest moment este în dependenţă de modalitatea desfacerii căsătoriei. În cazul
desfacerii căsătoriei la organul de de stare civilă,la notar aceasta încetează din ziua
înregistrării divorţului (art. 39 alin. 1 Codul Familiei).
Dacă căsătoria a fost desfăcută pe cale judecătorească, ea încetează din ziua
cînd hotărîrea instanţei judecătoreşti a rămas definitivă (art. 39 alin. 1 Codul
Familiei).
Codul Căsătoriei şi Familiei din 1969 prevedea că căsătoria se consideră încetată
din momentul înregistrării desfacerii căsătoriei la organele de înregistrare a actelor de
stare civilă la cererea ambilor sau a unui singur soţ. Articolul 166 alin. 6 din Codul
Familiei în vigoare a menţinut această dispoziţie pentru căsătoriile desfăcute până la
26 aprilie 2001 şi anume „căsătoria desfăcută pe cale judecătorească până la intrarea
în vigoare a prezentului cod se consideră desfăcută de la data înregistrării divorţului
la oficiul de stare civilă”.
Instanţa judecătorească care a soluţionat problema divorţului este obligată să
transmită, în termen de 3 zile de la data cînd hotărîrea privind desfacerea căsătoriei a
rămas definitivă, o copie a acesteia oficiului de stare civilă din raza ei teritorială (art.
39 alin. 3 Codul Familiei). Primind hotărîrea instanţei judecătoreşti privind
desfacerea căsătoriei, oficiul de stare civilă întocmeşte actul de divorţ. La cererea
soţilor lor li se eliberează certificatul de divorţ şi pe buletinele de identitate ale
foştilor soţi se face menţiunea despre desfacerea căsătoriei. Deşi căsătoria se
consideră încetată din ziua cînd hotărîrea instanţei judecătoreşti a rămas definitivă,
foştii soţi nu pot încheia o nouă căsătorie până la obţinerea certificatului de divorţ de
la oficiul de stare civilă.
4.2. Efectele juridice ale încetării căsătoriei
Divorţul produce efecte juridice pentru viitor. Efectele ţin de relaţiile personale
şi patrimoniale dintre soţi şi cele dintre părinţi şi copii. În urma desfacerii căsătoriei
74
dispare calitatea de soţi şi fiecare soţ divorţat se poate recăsători. Foştii soţi nu mai au
obligaţia de sprijin moral şi fidelitate conjugală. Conform art. 46 din Legea privind
actele de stare civilă, soţul care şi-a schimbat numele de familie la încheierea
căsătoriei, luînd numele de familie al celuilalt soţ sau un nume de familie dublu prin
conexare, are dreptul să-şi menţină acest nume şi după desfacerea căsătoriei sau să
revină la numele de familie de până la căsătorie. Decizia sa el o va comunica în ziua
întocmirii sau completării actului de divorţ. Aceasta se face fără acordul celuilalt soţ.
În cazul în care divorţul are loc mai înainte de împlinirea vîrstei de 18 ani de
către unul dintre soţi, capacitatea deplină de exerciţiu dobîndită prin încheierea
căsătoriei de soţul minor se menţine (art. 20 alin. 2 Codul Civil). Între soţi încetează
obligaţia de sprijin material reciproc, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege.
Astfel, conform art. 83 Codul Familiei, soţul inapt de muncă şi care necesită sprijin
material poate pretinde întreţinerea de la celălalt soţ dacă el a devenit inapt de muncă
în timpul căsătoriei sau în timp de un an după desfacerea acesteia.
Efectele divorţului cu privire la proprietatea comună în devălmăşie sunt:
– soţii împart bunurile în procesul de divorţ printr-o hotărâre a instanţei
judecătoreşti sau printr-un acord întocmit în scris şi autentificat de notar şi
proprietatea comună în devălmăşie încetează. Bunurile împărţite devin
proprii sau proprietate pe cote-părţi. Regimul matrimonial al comunităţii de
bunuri încetează o dată cu desfacerea căsătoriei;
– soţii nu împart bunurile comune dobîndite în timpul căsătoriei şi acestora li se
aplică regimul proprietăţii comune în devălmăşie, transformarea ei în
proprietate personală sau pe cote-părţi. Pentru acţiunea de împărţire a
bunurilor proprietate comună în devălmăşie a soţilor divorţaţi se aplică
termenul de prescripţie de 3 ani. Termenul de prescripţie se calculează de la
data de cînd unul dintre soţi a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea
dreptului de proprietate.
Fostul soţ supravieţuitor nu are drept de moştenire asupra bunurilor rămase la
moartea celuilalt soţ, dreptul de a primi pensie pentru pierderea întreţinătorului
reglementat de Legea privind pensiile de asigurări sociale de stat.
75
 Desfacerea căsătoriei nu afectează situaţia juridică a copiilor născuţi în această
căsătorie. Părinţii sunt în drept şi obligaţi să-şi exercite drepturile părinteşti cu privire
la persoana şi bunurile copilului. Ei au aceleaşi obligaţii ca şi până la desfacerea
căsătoriei, să contribuie la cheltuielile de creştere, educare , învăţătură şi pregătire
profesională a copiilor, să-l reprezinte şi să-i administreze bunurile. De comun acord
părinţii rezolvă toate problemele legate de creşterea şi educarea copiilor. În cazul
apariţiei litigiilor între părinţi, acestea sunt soluţionate de autoritatea tutelară.
Deciziile autorităţii tutelare pot fi atacate în instanţa judecătorească.

Relaţiile juridice dintre părinţi şi copii

Capitolul VIII. Atestarea provenienţei copiilor

§ 1. Stabilirea filiaţiei faţă de mamă. § 2. Stabilirea filiaţiei faţă de tată.

§ 3. Contestarea maternităţii şi paternităţii

§ 1. Stabilirea filiaţiei faţă de mamă

Un eveniment important în viaţa fiecărei familii este naşterea copilului. Relaţiile care se
stabilesc între bărbat, femee şi copilul născut de ea sînt foarte complexe, dar inevitabil este prezent
caracterul care ţine de drept, ceea ce duce la guvernarea legislativă asupra acestor relaţii.
Conform art. 46 Codul Familiei, drepturile şi obligaţiile reciproce ale părinţilor şi copiilor
rezultă din provenienţa copiilor, atestată în modul stabilit de lege. Provenienţa copiilor de la anumiţi
părinţi se numeşte filiaţie. Filiaţia este raportul de descendenţă dintre un copil şi fiecare din părinţii
lui. Filiaţia faţă de mamă se numeşte maternitate, iar cea faţă de tată se numeşte paternitate.
Filiaţia faţă de mamă reprezintă legătura de descendenţă rezultată din faptul naşterii copilului
de către femeia care este considerată mama acestuia. Aceasta înseamnă că temeiul filiaţiei faţă de
mamă îl constituie simplul fapt al naşterii copilului.
Stabilirea filiaţiei faţă de mamă este un drept fundamental al mamei şi copilului realizat
imediat după naşterea copilului fără nici o discriminare bazată pe împrejurarea că mama este
căsătorită ori celibatară.

76
 Acest principiu este de ordine publică, întrucît priveşte însăşi starea civilă a persoanei, astfel
încât, chiar în absenţa unui text de lege, trebuie să se admită că orice convenţie care ar avea ca
obiect stabilirea maternităţii copilului faţă de o altă femeie decât aceea care l-a născut, este
lovită de nulitate absolută. Desigur, dreptul nu poate face abstracţie de ultimele progrese în
materia procreaţiei asistate medical, care permit să fie folosită aşa-numita „maternitate de
substituţie”, prin fecundarea unei femei – „mama de substituţie” sau „surogată” – recurgând la
tehnicile de procreaţie artificială. În astfel de cazuri trebuie să se ţină seama de anumite principii
fundamentale, precum:
– orice convenţie sau acord între „mama de substituţie” şi persoana sau cuplul
pentru care se va naşte copilul nu poate fi invocat în drept ca izvor de obligaţii;
– „mama de substituţie” nu poate primi nici un fel de foloase sau avantaje
materiale de pe urma intervenţiei;
– „mama de substituţie” poate să opteze la naşterea copilului să-l păstreze.
Ar rezulta că, în toate cazurile, chiar în condiţiile progresului biologic şi medical, din punct de
vedere juridic, la data naşterii copilului filiaţia faţă de mamă se bazează pe faptul naşterii, orice
înţelegere prealabilă naşterii copilului neputînd afecta aplicabilitatea acestui principiu. Dreptul
poate însă să reglementeze că, ulterior naşterii copilului să se treacă de la „maternitatea
biologică” la „maternitatea juridică”, de exemplu, prin adopţie sau printr-o altă operaţiune
juridică, astfel încât să se transfere filiaţia de la „mama de substituţie” la „mama substituită”.
Conform art. 22 alin. 4 din Legea privind actele de stare civilă, la declararea naşterii copilului
născut în urma implantării embrionului unei alte femei, soţii vor depune, împreună cu actul
medical constatator al naşterii, şi actul eliberat de unitatea sanitară din care să rezulte acordul
lăuzei (femeia care a născut) pentru înscrierea lor în calitate de părinţi.
Dovada maternităţii presupune stabilirea, în condiţiile legii, a două elemente distincte:
– împrejurarea că femeia indicată drept mama copilului a născut;
– identitatea copilului născut cu cel despre a cărei filiaţie este vorba.
Filiaţia faţă de mamă se stabileşte prin actul medical constatator al naşterii, eliberat de

unitatea sanitară în care a avut loc naşterea. Deşi actul medical constatator al naşterii este

documentul de bază în temeiul căruia se stabileşte filiaţia faţă de mamă, sunt situaţii în care acest

act medical lipseşte. Dovada filiaţiei faţă de mamă în acest caz se face în baza certificatului

medical de naştere eliberat de unitatea sanitară privată, de medicul care a asistat naşterea sau la care

s-a adresat mama după naştere (cînd naşterea s-a produs în afara unităţii sanitare) ori de un medic

privat care a asistat naşterea.

Stabilirea filiaţiei faţă de mamă se efectuează prin înregistrarea naşterii copilului, pe baza
declaraţiei de naştere depusă la organul de stare civilă în a cărei rază teritorială s-a produs naşterea
sau îşi au domiciliul părinţii copilului (art. 21
alin. 1 Legea privind actele de stare civilă). Declaraţia de naştere a copilului o pot face:

77
 – părinţii sau unul dintre ei;
– rudele părinţilor;
– persoana împuternicită de părinţi;
– administraţia unităţii sanitare în care s-a produs naşterea sau în care se află
copilul;
– autoritatea tutelară;
– alte persoane care dispun de actele şi informaţiile necesare.
Declararea naşterii trebuie făcută în termenul prevăzut de lege, respectiv cel mult 3 luni pentru
copilul născut viu şi 3 zile pentru copilul născut mort. Dacă copilul născut viu a decedat în
prima săptămână după naştere, se înregistrează naşterea şi decesul, eliberându-se numai
certificatul de deces.
Dacă aceste termene nu au fost respectate, legea reglementează două situaţii:
– cînd declaraţia este făcută înăuntrul unui termen de un an de la naşterea
copilului, întocmirea actului de naştere se face de către oficiul stare civilă cu acordul
şefului acestuia;
– cînd declaraţia a fost făcută după trecerea unui an de la naşterea copilului,
întocmirea actului corespunzător se face la oficiul stare civilă pe baza avizului, privind
înregistrarea tardivă a naşterii copilului, fiind cercetate cauzele încălcării termenelor
stabilite şi exceptată o eventuală dublare a înregistrării naşterii respective.
În caz de necesitate, oficiul stare civilă solicită poliţiei verificările corespunzătoare, precum şi
avizul medicului legist cu privire la vârsta şi sexul copilului a cărui naştere urmează a fi înregistrată
(art. 26 alin. 3 din Legea privind actele de stare civilă).
Prin urmare, filiaţia faţă de mamă se poate stabili o dată cu înregistrarea naşterii copilului,
indiferent de aceasta se face în termenul prevăzut de lege ori este o înregistrare tardivă.85
Stabilirea filiaţiei faţă de mamă se poate face prin recunoaştere în două cazuri:
– naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă. Recunoaşterea se
poate face în toate situaţiile în care naşterea nu a fost înregistrată, afară de cazul în care
lipsa înregistrării se datorează omisiunii funcţionarului de stare civilă. Într-adevăr, în
această ipoteză, dat fiind că, deşi s-a făcut declaraţia de naştere potrivit legii şi au fost
depuse actele necesare înregistrării naşterii, din vina funcţionarului de stare civilă naşterea
nu a fost înregistrată, este posibilă întocmirea ulterioară a actului de naştere;
– copilul a fost înregistrat ca fiind născut din părinţi necunoscuţi. Este vorba de
copilul găsit şi de copilul abandonat de mamă la spital, cînd nu a fost stabilită identitatea
mamei şi înregistrarea se face potrivit legii.
Aici apar situaţii în care se pot pune probleme practice privind posibilitatea mamei de a
85
Avram M. Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională. – Bucureşti: ALL Beck, 2001, p. 38.
78
recunoaşte copilul86. Astfel, copilul are certificat de naştere în care este stabilită filiaţia faţă de
mamă, dar aceasta îl părăseşte şi reţine certificatul de naştere, ulterior copilul fiind înregistrat ca
născut din părinţi necunoscuţi. Dacă, după o perioadă de timp, mama copilului reapare şi prezintă
certificatul de naştere, nu se mai pune problema unei recunoaşteri, deoarece filiaţia faţă de mamă
este legal stabilită, astfel încât actul de naştere prin care copilul a fost înregistrat din părinţi
necunoscuţi se va anula, prin menţiune despre aceasta pe actul respectiv.
Soluţia este aceeaşi şi în ipoteza în care copilul a fost adoptat după înregistrarea lui ca născut
din părinţi necunoscuţi, dar mai înainte ca mama să prezinte certificatul de naştere. Adopţia însă
rămâne valabil încheiată.
Tot astfel, dacă copilul a fost între timp recunoscut de o altă femeie decât mama lui, nu se mai
pune problema recunoaşterii şi se va anula actul de naştere prin care copilul a fost înregistrat din
părinţi necunoscuţi şi pe care s-a făcut înscrierea despre recunoaştere.
Din analiza acestor situaţii, rezultă că, practic, problema recunoaşterii se pune în cazurile în
care copilul este găsit şi înregistrat ca născut din părinţi necunoscuţi, fără ca naşterea lui să fi fost în
prealabil, înregistrată potrivit legii, prin completarea rubricii privind numele mamei.
În sfârşit, s-a pus problema dacă poate fi recunoscută de către mamă copilul care şi-a stabilit
filiaţia mai întâi faţă de tată. Este adevărat că, în acest caz, condiţia prevăzută de art. 25 alin. 5 din
Legea privind actele de stare civilă pare că nu mai este îndeplinită, din moment ce copilul nu mai
este înregistrat ca născut „din părinţi necunoscuţi” , ci doar mama este necunoscută.
Codul familiei permite ca filiaţia copilului să fie stabilită mai întâi în baza declaraţiei tatălui,
în cazurile cînd mama este decedată, declarată decedată, incapabilă sau dispărută ori cînd nu i se
cunoaşte locul aflării, precum şi în cazul decăderii ei din drepturile părinteşti.
Dacă într-o asemenea situaţie filiaţia faţă de mamă poate fi stabilită printr-o hotărâre
judecătorească, ar trebui să admitem şi că este posibilă recunoaşterea. Faptul că art. 25 alin.5 din
Legea privind actele de stare civilă prevede rubrica „părinţii necunoscuţi”, nu înseamnă că nu poate
fi necunoscută numai mama.
Prin urmare, mama poate recunoaşte un copil după ce s-a stabilit mai întâi paternitatea faţă de
el.
Dovada filiaţiei faţă de mamă se poate face în faţa instanţei judecătoreşti în cazul lipsei:
– actului medical constatator al naşterii, eliberat de unitatea sanitară în care a
avut loc naşterea;
– certificatul medical de naştere, eliberat de unitatea sanitară privată, de
medicul care a asistat naşterea sau la care s-a adresat mama după naştere, ori de un medic
privat care a asistat naşterea. Acţiunea în justiţie se introduce numai dacă nu există o altă
86
Popescu T. R. Dreptul familiei. Tratat. Vol. I. – Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică, 1965, p. 405.
79
 posibilitate de a proba filiaţia faţă de mamă. Dacă însă este vorba de un caz în care s-ar
putea face reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actului de naştere ori dacă sunt
îndeplinite condiţiile pentru a se face înregistrarea tardivă a naşterii, se va recurge la
procedura prevăzută de Legea privind actele de stare civilă.
Dacă copilul a fost înregistrat ca fiind născut din părinţi necunoscuţi, ori nu s-a înregistrat
naşterea copilului din alte cauze decât omisiunea funcţionarului de stare civilă şi există refuzul
organelor de stare civilă privind înregistrarea, se poate porni acţiune în stabilirea filiaţiei faţă de
mamă.87
În instanţa de judecată dovada filiaţiei faţă de mamă se poate face cu orice mijloace de probă,
respectiv înscrisuri, martori şi prezumţii. Un rol deosebit, în prezent, îl are expertiza medico-
legală a filiaţiei, ca formă a expertizei judiciare. Prin hotărârea instanţei de judecată se stabileşte
faptul naşterii copilului de către o femeie concretă şi aceasta serveşte temei pentru întocmirea
actului de naştere de către oficiul de stare civilă. În baza actului de stare civilă se eliberează
certificatul de naştere al copilului. Fiind un act autentic, actul de naştere şi, respectiv, certificatul
de naştere face dovadă a provenienţei copilului de la femeia concretă pînă la dovada contrară.

§ 2. Stabilirea filiaţiei faţă de tată

Filiaţia faţă de tată reprezintă legătura juridică între un copil şi bărbatul care e considerat, în
condiţiile legii, tatăl acestuia. Stabilirea paternităţii este în legătură directă cu starea civilă a
mamei care a născut copilul, adică este ea oare căsătorită sau nu.
Paternitatea copilului din căsătorie se stabileşte prin prezumţia de paternitate. Conform art. 47
alin. 3 Codul Familiei, copilul născut din părinţi căsătoriţi are ca tată pe soţul mamei. Paternitatea se
stabileşte în baza certificatului de căsătorie a mamei copilului cu soţul ei. Alte acte nu sunt necesare
pentru dovada paternităţii. Această regulă este valabilă şi în cazul cînd copilul s-a născut în timp de
300 de zile din momentul desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesului soţului
mamei copilului, dacă nu a fost stabilit contrariul.
În conformitate cu art. 23 din Legea privind actele de stare civilă, tatăl şi mama copilului care
sunt căsătoriţi între ei se înscriu în calitate de părinţi la cererea oricăruia dintre ei. Desigur, în afară
de cerere este necesar să fie prezentate actul medical constatator al naşterii copilului, documentele
de identitate ale părinţilor şi certificatul de căsătorie al părinţilor.
Codul Familiei admite aplicarea prezumţiei de paternitate care îşi găseşte fundamentul în
principiul ocrotirii interesului copilului şi al familiei. Chiar dacă admitem că soţul mamei nu este
tatăl copilului, faptul încheierii căsătoriei posterior concepţiei copilului, de către bărbatul care a
cunoscut sarcina viitoarei soţii, este considerat de legiuitor şi asimilat în acelaşi timp cu o
recunoaştere tacită a paternităţii copilului. Rezultă că, în dreptul nostru, prezumţia de paternitate

87
Bacaci Al., Dumitrachi V., Hagianu C. Dreptul familiei. – Bucureşti: ALL Beck, 2001, p. 231.
80
este acel mijloc legal de stabilire a filiaţiei faţă de tată care indică drept tată pe soţul mamei din
căsătoria în timpul căreia copilul a fost conceput sau născut.
Prezumţia de paternitate a soţului sau a fostului soţ (este cazul divorţului, nulităţii căsătoriei
sau decesului soţului) poate fi înlăturată printr-o declaraţie a soţilor (foştilor soţi) depusă personal la
oficiul de stare civilă. Dacă unul dintre soţi nu se poate prezenta la oficiul de stare civilă, art. 47
alin. 4 Codul Familiei prevede că declaraţia privind înlăturarea prezumţiei de paternitate se
autentifică notarial şi se expediază la organul de stare civilă.
Filiaţia faţă de tată a copilului născut din afara căsătoriei se poate stabili prin recunoaşterea
benevolă sau prin acţiunea în justiţie pentru stabilirea paternităţii.

2.1. Recunoaşterea benevolă a paternităţii

Articolul 47 alin. 5 Codul Familiei prevede că paternitatea copilului născut în afara căsătoriei
poate fi recunoscută de către tatăl său printr-o declaraţie comună a acestuia şi a mamei copilului,
depusă la organul de stare civilă.
Declaraţia comună a părinţilor în vederea stabilirii paternităţii nu înseamnă că mama îşi
exprimă şi ea voinţa, ea doar îşi dă acordul ca bărbatul dat să fie recunoscut drept tatăl copilului
născut de ea şi cu care ea se află deja în raporturi juridice.
Recunoaşterea paternităţii poate avea loc şi fără acordul mamei copilului, dar numai în cazurile
expres prevăzute de lege, şi anume:
– decesul mamei;
– recunoaşterea ei de către instanţa judecătorească ca fiind incapabilă;
– nu se cunoaşte locul aflării ei;
– mama a fost decăzută din drepturile părinteşti în baza unei hotărâri a instanţei
judecătoreşti.
Recunoaşterea de paternitate în cazurile enumerate se face în baza declaraţiei tatălui cu acordul

scris al autorităţii tutelare. Recunoaşterea de paternitate este actul prin care un bărbat declară că

un anumit copil este al său. Autoritatea tutelară înainte de a-şi da acordul sau refuzul pentru

stabilirea paternităţii urmează să efectueze un control în vederea concretizării chipului moral al

persoanei în cauză şi a legăturii biologice posibile dintre el şi copil. Se iau în vedere datele

privind concubinajul mamei copilului cu presupusul tată, diferite date medicale din care reiese

legătura lui cu copilul, fotografii comune, scrisori etc. Dacă autoritatea tutelară refuză de a-şi da

acordul pentru stabilirea paternităţii, bărbatul se poate adresa în instanţa judecătorească (art. 47

alin. 6 Codul Familiei).

81
 În practică pot să apară situaţii în care un bărbat să facă recunoaşterea unui copil din căsătorie.
Această recunoaştere nu are nici un efect dacă nu este înlăturată prezumţia de paternitate a soţului
mamei. Dacă prezumţia de paternitate este înlăturată conform prevederilor legale, copilul devine din
afara căsătoriei cu paternitatea stabilită faţă de bărbatul care l-a recunoscut.
Poate fi recunoscut orice copil care este din afara căsătoriei, inclusiv şi copilul major. În lipsa
unui text expres în Codul Familiei, putem deduce că recunoaşterea paternităţii faţă de un copil
major se poate face doar cu acordul acestuia (art. 69 alin. 2 lit. „d” din Legea privind actele de stare
civilă).
De regulă, este recunoscut copilul care s-a născut. Conform art. 47 alin. 7 Codul Familiei, se
admite că poate fi recunoscut şi copilul conceput, dar încă nenăscut. În acest scop, mama şi tatăl
copilului depun o declaraţie comună privind paternitatea la oficiul de stare civilă până la naşterea
copilului. Aceasta se aplică în cazurile cînd viitorii părinţi presupun că depunerea declaraţiei
comune după naşterea copilului poate fi imposibilă din diferite motive.
Declaraţia de recunoaştere a paternităţii poate fi depusă atît în momentul înregistrării naşterii
copilului la oficiul de stare civilă, cît şi ulterior.
Recunoaşterea de paternitate este un act juridic unilateral care are un caracter personal, ceea
ce implică imposibilitatea transmiterii drepturilor de recunoaştere terţelor persoane; este un act cu
caracter declarativ care produce efecte retroactive de la naşterea copilului; este un act juridic
nesusceptibil de modalităţi.
Legea nu prevede pentru cel ce vrea să-şi recunoască paternitatea o anumită vârstă. În
conformitate cu art. 59 alin. 2 Codul Familiei, părinţii minori necunoscuţi pot recunoaşte şi contesta
paternitatea şi maternitatea în baze generale. Recunoaşterea de paternitate de către minorul care are
capacitate de exerciţiu restrânsă nu cere acordul părinţilor, adaptatorilor sau al curatorilor.
2.2. Stabilirea paternităţii în instanţa judecătorească
Stabilirea paternităţii este acţiunea de justiţie care are ca scop determinarea legăturii de filiaţie
dintre copilul născut în afara căsătoriei şi tatăl său.
Recunoaşterea paternităţii duce la apariţia drepturilor şi obligaţiilor între copil şi tată şi rudele
acestuia. O bună parte dintre copii născuţi în afara căsătoriei sunt recunoscuţi de către tată. Dar
sunt situaţii în care filiaţia faţă de tată a copilului născut în afara căsătoriei nu este stabilită la
organele de stare civilă. În astfel de cazuri art. 48 Codul Familiei permite stabilirea paternităţii
în instanţa judecătorească. Din prevederile acestui articol reiese că acţiunea în stabilirea
paternităţii poate fi pornită în următoarele cazuri:
– copilul e născut din părinţi necunoscuţi;
– lipseşte declaraţia comună a părinţilor sau a tatălui copilului în organele de
stare civilă;
– lipseşte acordul autorităţii tutelare pentru stabilirea paternităţii în baza
declaraţiei tatălui atunci cînd mama copilului est decedată, dispărută, nu se cunoaşte locul
82
 aflării ei, este declarată incapabilă sau decăzută din drepturile părinteşti (art. 47 alin. 6
Codul Familiei).
Cererea în vederea stabilirii paternităţii o pot depune:
– unul dintre părinţi;
– tutorele (curatorul) copilului;
– copilul la atingerea majoratului.
La cerere se anexează certificatul de naştere al copilului în care rubrica „tatăl copilului” este
completată cu numele de familie al mamei, iar prenumele tatălui este înscris la indicarea mamei,
sau această rubrică a rămas necompletată, ceea ce este o dovadă că filiaţia a fost stabilită numai
faţă de mamă. De cele mai dese ori cererea privind stabilirea paternităţii este depusă de mama
copilului. Mama este deja în raporturi juridice cu copilul şi prin înaintarea cererii de stabilire a
paternităţii ea ocroteşte interesele copilului care are dreptul să-şi cunoască părinţii şi să
beneficieze de grija lor.
Tutorele şi curatorul copilului pot înainta şi ei o acţiune în instanţa judecătorească în privinţa
stabilirii paternităţii. În cazul dat poate fi urmărit atît în scopul stabilirii provenienţei copilului
de la un anumit bărbat, cît şi asigurarea intereselor copilului prin posibilitatea încasării pensiei
de întreţinere pentru copilul minor.
Tatăl copilului poate depune în instanţa judecătorească cererea de stabilire a paternităţii atunci
cînd mama copilului refuză să depună o declaraţie comună de recunoaştere a paternităţii la
oficiul de stare civilă, sau atunci cînd lipseşte acordul autorităţii tutelare cerut de art. 47 alin. 6
Codul Familiei.
Părinţii minori care nu au atins vârsta de 16 ani pot cere stabilirea paternităţii pe cale
judecătorească (art. 59 Codul Familiei). Acţiunea în stabilirea paternităţii în acest caz se depune
de către mama sau tatăl minor de sine stătător, fără încuviinţarea reprezentantului legal.
Acţiunea de stabilire a paternităţii este imprescriptibilă, ceea ce înseamnă că adresarea în
instanţa judecătorească poate fi făcută indiferent de timpul care s-a scurs din momentul naşterii
copilului.
Instanţele judecătoreşti nu au dreptul să aprobe tranzacţii de împăcare în cauzele de stabilire a
paternităţii, deoarece stabilirea paternităţii este reglementată de normele imperative ale legii.
Dacă în timpul pregătirii pricinii pentru examinarea sau în şedinţa judiciară pîrîtul recunoaşte
paternitatea faţă de copil, instanţa judecătorească fixează un termen pentru mama şi tatăl
copilului să depună o declaraţie comună de recunoaştere benevolă a paternităţii la oficiul de
stare civilă de la domiciliul lor. La prezentarea certificatului nou de naştere a copilului procesul
încetează.
Legislaţia anterioară (Codul Căsătoriei şi Familiei din 1969) prevedea ca pentru stabilirea
paternităţii în instanţa judecătorească trebuiau să existe astfel de fapte juridice cum ar fi: traiul
în comun al mamei copilului şi a prezumatului tată şi ducerea gospodăriei comune până la
naşterea copilului sau educarea în comun ori întreţinerea de către el a copilului, precum şi alte
probe care confirmă cu certitudine recunoaşterea paternităţii de către reclamat.
Codul Familiei în vigoare a consacrat principiul libertăţii depline în examinarea cauzei privind
stabilirea pe cale judecătorească a paternităţii copilului din afara căsătoriei.
La stabilirea filiaţiei faţă de tată instanţa judecătorească va examina toate probele care pot
confirma provenienţa copilului de la pîrît. Acestea pot fi:
– convieţuirea mamei copilului cu pretinsul tată;
– pretinsul tată a acordat benevol întreţinerea copilului;
83
 – mama şi pretinsul tată au educat împreună copilul;
– expertiza medico-legală;
– alte probe care pot confirma cu certitudine paternitatea.
Convieţuirea mamei copilului cu pretinsul tată poate fi confirmată prin prezenţa circumstanţelor
caracteristice relaţiilor de familie: locuinţa comună, procurarea alimentelor de către ambii,
pregătirea hranei în comun, grija reciprocă a unuia faţă de altul, procurarea bunurilor necesare
gospodăriei în comun, reparaţii etc. Legea nu stabileşte durata acestor relaţii şi nici nu este
obligatoriu ca ele să prelungească până la naşterea copilului. Important este ca relaţiile de
familie să nu fi încetat până la concepţia copilului. Nu se exclude faptul că mama copilului nu
locuia împreună cu pretinsul tată, în lipsa de spaţiu locativ comun, dar între ei s-au creat relaţii
de familie stabile. Relaţiile de familie de facto sunt un concubinaj, care în multe ţări este
reglementat de lege şi poate produce efecte juridice.
Acordarea întreţinerii de către pretinsul tată trebuie să aibă un caracter benevol şi de
continuitate pentru a satisface nevoile copilului. Întreţinerea poate fi acordată personal de
pretinsul tată sau de către rudele lui apropiate (părinţii, fraţii, surorile). Dovada se poate face cu
documentele de plată, cu martori etc.
Educarea în comun a copilului de către mamă şi pretinsul tată are loc, de regulă, atunci cînd ei
locuiesc împreună, sau petrec împreună zilele libere, zilele de vacanţă sau acordă ajutor la
pregătirea sistematică a lecţiilor, este la curent cu viaţa personală a copilului şi participă la toate
activităţile părinţilor în şcoală etc.
Drept dovadă a paternităţii pot servi diferite scrisori, anchete, cereri la locul de muncă sau în
organele de stat, în care pretinsul tată cere ajutor material pentru copil sau femeia gravidă, grija
deosebită faţă de viitoarea mamă, vizitele la medic etc. Aceste probe pot confirma direct sau
indirect paternitatea.
În cazurile necesare pentru a stabili cu certitudine paternitatea pîrîtului în scopul aflării
adevărului şi evitării greşelilor, instanţa judecătorească la cererea părţilor poate dispune
efectuarea unei expertize medico-legală (art. 148 alin. 1 Codul de Procedură Civilă). O
importanţă mai mare în litigiile din această categorie o are expertiza biologică a sîngelui,
expertiza capacităţii de procreare şi expertiza de determinare a perioadei de concepere a
copilului. Expertiza biologică a sîngelui copilului, mamei şi pîrîtului, în perioada actuală,
permite de a stabili cu o probabilitate foarte mare legătura biologică dintre copil ţi tată.
Totodată, rezultatul acestei expertize este una dintre dovezile care urmează să fie examinate de
către instanţa judecătorească. Deoarece nici un fel de dovezi nu au forţă probantă dinainte
stabilită, nici concluzia expertului nu este obligatorie pentru instanţa judecătorească şi sunt
supuse aprecierii în ansamblu toate circumstanţele. Astfel, expertiza este numită în cazul cînd
filiaţia faţă de tată nu a putut fi stabilită prin alte probe şi părţile insistă la efectuarea ei. Dacă o
parte refuză să se prezinte pentru expertiză, aceasta nu serveşte drept dovadă a paternităţii sau
lipsă a dovezii. Problema se hotărăşte de către instanţa judecătorească, reieşind din alte probe
prezente şi avînduse în vedere motivul din care partea nu s-a prezentat pentru expertiză.
În lipsa unui text expres în Codul Familiei, Codul de Procedură Civilă (art. 281) prevede că
instanţa judecătorească constată faptele de care depinde apariţia, modificarea sau încetarea
drepturilor personale sau patrimoniale ale persoanelor fizice. Între aceste fapte care urmează a fi
constatate este indicată paternitatea. Deci, aşa cum a prevăzut legislaţia anterioară (art. 51 Codul
Căsătoriei şi Familiei din 1969) şi în prezent este posibilă stabilirea faptului recunoaşterii
paternităţii în caz de deces al tatălui prezumtiv al copilului născut de persoane necăsătorite.
Faptul recunoaşterii paternităţii are importanţă juridică şi este temei pentru apariţia dreptului de
succesiune, dreptului de a primi o pensie de urmaşi şi alte drepturi atît personale cît şi
patrimoniale.
84
 În privinţa copiilor care s-au născut până la 1 octombrie 1968, în caz de deces al tatălui lor real,
poate fi stabilit faptul recunoaşterii paternităţii. Instanţa judecătorească nu e în drept să refuze
primirea cererii despre stabilirea faptului de recunoaştere a paternităţii de persoana care a
decedat după această dată.
Acest fapt poate fi stabilit de către instanţa judecătorească în cazul în care copilul era întreţinut
de persoana respectivă la momentul decesului ei, precum şi anterior, dacă această persoană a
recunoscut paternitatea sa faţă de copil.
Luând în consideraţie circumstanţele concrete, acest fapt poate fi stabilit şi în privinţa copilului
născut după decesul persoanei care în timpul gravidităţii mamei recunoştea paternitatea sa faţă
de viitorul copil.
Drept probe de recunoaştere a paternităţii pot fi luate în consideraţie toate probele care confirmă
cu certitudine faptul recunoaşterii paternităţii de către tatăl prezumat. De exemplu, scrisorile
decedatului, anchetele, alte date reale din perioada gravidităţii mamei, exprimarea dorinţei de a
avea copil, grija faţă de mama viitorului copil, cît şi după naşterea copilului. Pricina se
examinează în procedura specială prevăzută de art. 281-285 Codul de Procedură Civilă. Dacă la
examinarea pricinii în procedura specială se constată un litigiu de drept ce ţine de competenţa
instanţelor judecătoreşti, instanţa scoate cererea de pe rol printr-o încheiere şi explică
persoanelor interesate dreptul lor de a soluţiona litigiul în procedură de acţiune civilă (art. 280
alin. 3 Codul de Procedură Civilă).
Paternitatea poate fi stabilită şi în cazul cînd copilul s-a născut în urma săvîrşirii unui viol.
Hotărârea instanţei judecătoreşti privind stabilirea paternităţii se transmite organului de stare
civilă pentru a se efectua rectificările şi completările respective în actul de naştere al copilului
(art. 69 alin. 2 lit. c din Legea privind actele de stare civilă).

§ 3. Contestarea maternităţii şi paternităţii

Conform art. 49 Codul Familiei, contestarea maternităţii sau paternităţii poate fi efectuată numai
pe cale judecătorească de către persoanele înscrise drept mamă sau tată sau de către persoanele
care sunt mamă sau tatăl firesc al copilului, de către copil la atingerea majoratului, de către
tutorele (curatorul) copilului sau tutorele părintelui declarat incapabil.
Cererea privind contestarea maternităţii sau paternităţii poate fi depusă timp de un an din
momentul cînd una din persoanele enumerate mai sus a aflat sau trebuia să afle despre înscrierea
privind maternitatea sau paternitatea sau din momentul atingerii majoratului, în cazul unui minor.
Potrivit jurisprudenţei CEDO (hotărîrea din 24 noiembrie 2005 în cauza Shofman contra
Rusiei), acţiunea privind contestarea paternităţii (maternităţii) este imprescriptibilă, din care
considerente sunt inaplicabile dispoziţiile art. 49 alin.2 Codul Familiei cu privire la termenul de
prescripţie de un an de zile.
Alineatul 3 al art. 49 Codul Familiei prevede că, nu au dreptul să conteste paternitatea:
– soţul care şi-a dat acordul scris la fecundarea artificială sau implantarea
embrionului soţiei;

85
 – persoana care a fost înscrisă drept tată al copilului în baza declaraţiei comune
a acestuia şi a mamei copilului sau în baza declaraţiei proprii, dacă în momentul depunerii
acesteia ştia că nu este tatăl firesc al copilului.
Contestarea maternităţii poate fi efectuată rezultând din certificatul de naştere eliberat pe
baza înregistrării naşterii.
Starea civilă se dovedeşte cu certificatele de stare civilă eliberate în baza actelor de stare
civilă în modul prevăzut de lege. Datele înscrise în certificatele de naştere se prezumă absolute
(iuris de iure), deci şi filiaţia faţă de mamă este absolută. Această prezumţie reprezintă „o garanţie
puternică pentru liniştirea familiilor şi pentru ocrotirea moralei publice; ea se întemeiază pe
capacitatea consecinţei trase din întrunirea conformităţi actului de naştere”88.
Dar nu este exclus faptul că prezumţia nu corespunde realităţii, să zicem în cazul cînd în
maternitate copiii născuţi de mame diferite au fost substituiţi înainte de întocmirea actului de
naştere. Se poate întâmpla cazul cînd copilul care a fost născut de o mamă necăsătorită să fi fost
înregistrat la oficiul de stare civilă cu ştirea mamei ca copilul surorii căsătorite. În primul caz,
termenul de prescripţie pentru contestarea maternităţii este de un an de zile de la data cînd mama
biologică sau cea care a fost înscrisă ca mamă au aflat despre substituirea la maternitate. În cel de-al
doilea caz, termenul de prescripţie se calculează de la data întocmirii actului de naştere de către
starea civilă.
Contestarea paternităţii este posibilă în acele cazuri cînd în registrul de înregistrare a
naşterilor nu este înscris tatăl care este de fapt. Contestarea paternităţii se întâlneşte în practica
judiciară mai des decît contestarea maternităţii. Aceasta se întâmplă atunci cînd se pune problema
forţei juridice a prezumţiei de paternitate şi a concordanţei acesteia cu realitatea.
Prezumţia de paternitate nu are caracter absolut, pentru că legea permite să se facă dovadă
contrară acestei prezumţii. Legea nu stabileşte expres cazurile în care soţul mamei, persoana
înscrisă ca tatăl copilului sau tatăl biologic, pot contesta paternitatea, ci enunţă doar o regulă
generală, urmând ca instanţa să decidă de la caz la caz. Imposibilitatea ca persoanele indicate să fie
tatăl copilului poate fi de natură fizică (lipseşte capacitatea de procreare adeverită medical), socială
(imposibilitatea de coabitare a soţilor sau a concubinilor datorită unei privaţiuni de libertate, unei
dispariţii, unei misiuni în străinătate) ori morală (conflicte grave între soţi sau concubini în timpul
legal al concepţiunii copilului). Pentru a răsturna prezumţia de paternitate, este necesar ca instanţa
judecătorească să recurgă la probele care pot fi aplicate pentru dovada paternităţii precum şi la alte
probe ştiinţifice în scopul aflării adevărului. Faptul că mama copilului recunoaşte că soţul nu este
tatăl, nu poate conduce automat la admiterea acţiunii în contestarea paternităţii, deoarece legea
impune să se facă dovadă că soţul mamei nu poate fi tatăl copilului.
88
Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu A. Tratat de drept civil român Vol. I. – Bucureşti, 1928, p. 288.
86
 Dacă instanţa judecătorească va constata că tatăl sau mama copilului sunt alte persoane decât
cele indicate în actul de naştere al copilului, se va pronunţa o hotărâre care urmează să fie expediată
la oficiul de stare civilă unde s-a înregistrat naşterea copilului pentru a se efectua modificările
necesare.

Capitolul IX. Drepturile copiilor minori

§ 1. Numele şi prenumele copilului. § 2.Dreptul copilului de a fi educat în

familie. § 3. Dreptul copilului la exprimarea opiniei. § 4. Drepturile
patrimoniale ale copilului. § 5. Apărarea drepturilor copilului

§ 1. Numele şi prenumele copilului

Drepturile personale şi patrimoniale ale copilului sunt reglementate de

Convenţia ONU privind drepturile copilului din 20 noiembrie 1989, ratificată de
Republica Moldova prin hotărîrea Parlamentului nr. 408-XII din 12.12.1990 şi intrată
în vigoare pentru Republica Moldova din 25 februarie 1993, Constituţia Republicii
Moldova , Legea privind drepturile copilului nr. 338 –XIII din 15.12.1994, Codul
Familiei (capitolul X) şi alte acte normative.
Legislaţia familială anterioară nu conţinea reglementări separate privind
drepturile copilului, dar aderarea la Convenţia privind drepturile copilului a obligat
Republica Moldova să respecte prevederile acesteia şi respectiv în Codul Familiei a
fost introdus capitolul zece care reglementează cele mai importante drepturi ale
copilului. Acestea sunt drepturile personal nepatrimoniale ale copilului din care fac
parte dreptul la nume şi prenume, dreptul de a locui şi a fi educat în familie, dreptul
de a comunica cu părinţii şi alte rude, dreptul de a fi protejat, dreptul la exprimarea
opiniei şi drepturile patrimoniale.
Actele normative menţionate subliniază că copilul se consideră persoana sub
vârsta de 18 ani care dispune de anumite drepturi pe care le poate realiza parţial de

87
sine stătător şi care are nevoie de protecţie. Stabilirea unei vîrste pentru dobîdinrea
unor drepturi sau pierderea unor privilegii este o problemă complexă. Copilul este
privit ca o fiinţă ce se bucură de anumite drepturi şi ale cărui însuşiri trebuie
respectate, ţinîndu-se seama de evoluţia lui, fapt ce implică şi obligaţia părinţilor şi a
statului de a-l proteja.
Articolul 50 Codul Familiei prevede că copii născuţi în afara căsătoriei au
aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de părinţi şi rudele lor ca şi cei născuţi de la
persoane căsătorite.
Copilul este înregistrat imediat după naşterea sa şi are la această dată dreptul la
un nume, dreptul de a dobîndi o cetăţenie şi, în măsura posibilului, dreptul de a-şi
cunoaşte părinţii şi de a fi crescut de aceştia (art. 7 Convenţia ONU privind drepturile
copilului).
Înregistrarea copiilor este importantă din mai multe motive.
În primul rînd, înregistrarea este prima recunoaştere oficială a existenţei
copilului; ea reprezintă recunoaşterea de către stat a importanţei fiecărui copil luat în
sine şi a statutului legal al acestuia. Acolo unde copii nu sunt înregistraţi, ei devin
cetăţeni mai puţin vizibili, iar uneori cetăţeni de mîna a doua. Neînregistrarea
generală a tuturor copiilor la naştere înseamnă nerecunoaşterea acestor copii în faţa
legii, ceea ce afectează gradul de exercitate a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
În al doilea rînd, înregistrarea naşterii este un moment esenţial al statisticilor şi
planificărilor referitoare la copii, adică a bazei demografice pe care pot fi elaborate
diferite strategii.
În al treilea rînd, înregistrarea la naştere este un mijloc de a se garanta celelalte
drepturi ale copiilor, cum ar fi identificarea lor în caz de calamităţi, abandonare sau
răpire, beneficierea de facilităţi acordate de stat, prevenirea diferitor crime împotriva
copiilor.
Numele de familie determină legătura copilului cu o anumită familie. Prenumele
identifică o persoană în raport cu ceilalţi membri ai aceleiaşi familii.
Astfel, din momentul naşterii copilul are dreptul la nume, ce constă din numele
de familie şi prenume şi care se înregistrează în ordinea prevăzută de art. 55 Codul
88
Familiei. Copilul, în toate cazurile, are dreptul la numele de familie al părinţilor săi.
Dacă părinţii poartă nume de familie diferite, copilul va lua numele de familie al
tatălui sau al mamei, în baza acordului comun al acestora. Potrivit doleanţei
părinţilor, copilului i se dă un prenume simplu sau unul compus din două prenume.
În caz de litigiu între părinţi privind numele de familie şi/sau prenumele
copilului, decide autoritatea tutelară, reieşind din interesele copilului. Pot fi luaţi în
vedere diferiţi factori, cum ar fi pronunţarea numelor, popularitatea numelui unuia
dintre părinţi în societate, faptul că în familia mamei nu sunt alţi copii care ar purta în
viitor numele ei etc. Organul de stat civil poate refuza înscrierea unor prenume care
sunt formate din cuvinte indecente ori ridicole (art. 24 alin. 2 din Legea privind actele
de stare civilă). Dacă copilul este născut în afara căsătoriei şi paternitatea nu este
stabilită, copilul va avea numele de familie al mamei.
În cazul unui copil găsit, dacă nu se cunosc numele de familie şi prenumele
copilului, acestea se stabilesc de către oficiul de stare civilă care înregistrează
naşterea.
Codul Familiei reglementează şi schimbarea numelui de familie şi prenumelui
copilului. Poate fi schimbat numele de familie al copilului şi prenumele sau numai
numele de familie sau numai prenumele copilului. Conform art. 56 alin. 1 Codul
Familiei, schimbarea numelui de familie al copilului poate fi efectuată în baza cererii
ambilor părinţi depusă la oficiul de stare civilă din raza domiciliului lor până la
împlinirea de către copil a vîrstei de 16 ani. Dacă între părinţi nu există un acord în
vederea schimbării numelui de familie al copilului, se va sesiza autoritatea tutelară,
care va prezenta un aviz, ţinând cont, în exclusivitate, de interesele copilului. De cele
mai dese ori aceste interese sunt legate de divorţul părinţilor şi de faptul că copilul,
locuind cu un părinte, poartă numele de familie al celuilalt. Legislaţia în vigoare nu
stipulează care pot fi cauzele cînd autoritatea tutelară trebuie să dea un aviz
favorabil, dar, desigur, acestea pot fi cazurile cînd părintele, a cărui nume îl poartă
copilul, este dispărut fără veste, nu participă la creşterea şi educarea copilului fără
motive întemeiate, se eschivează de la plata întreţinerii pentru copil, este condamnat

89
la privaţiune de libertate pentru o infracţiune gravă contra vieţii şi sănătăţii membrilor
familiei etc.
În unele cazuri poate apărea situaţia cînd ambii părinţi îşi schimbă numele de
familie, fie că şi-au stabilit originea adevărată, fie din alte motive. Schimbarea
numelui de familie a ambilor părinţi atrage după sine schimbarea numelui de familie
al copilului. Dar dacă numai unul dintre părinţi îşi schimbă numele de familie,
numele copilului poate fi schimbat în baza acordului comun al părinţilor, iar în lipsa
unui atare acord – în baza avizului autorităţii tutelare.
Schimbarea numelui de familie şi a prenumelui copilului care a atins vîrsta de
10 ani se face, în toate cazurile, cu acordul acestuia (art. 56 alin. 4 Codul Familiei).
Persoana care a împlinit vîrsta de 16 ani dar nu a atins majoratul are dreptul să-şi
schimbe numele şi/sau prenumele în baza unei cereri depuse personal la oficiul de
stare civilă cu acordul părinţilor. Cel care a dobândit în modul prevăzut de lege
capacitatea deplină de exerciţiu până la vîrsta de 18 ani poate să-şi schimbe numele
de familie şi prenumele de sine stătător în baza unei cereri depuse la oficiul de stare
civilă. Situaţia legală a copilului se mai caracterizează şi prin cetăţenia copilului care
este reglementată de Legea cetăţeniei Republicii Moldova89. Articolul 11 al Legii
cetăţeniei prevede că este considerat cetăţean al Republicii Moldova copilul:
a) născut din părinţi ambii sau unul dintre care, la momentul naşterii copilului,
este cetăţean al Republicii Moldova;
b) născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi apatrizi;
c) născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi care au cetăţenia unui alt
stat sau unul dintre care este apatrid, iar celălalt cetăţean străin dacă statul
acela nu acordă copilului cetăţenie. Copilul găsit pe teritoriul Republicii
Moldova este considerat cetăţean al ei, atît timp cît nu este dovedit contrariul.

§ 2. Dreptul copilului de a fi educat în familie

89
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2000. – Nr. 98-101.
90
 Dreptul copilului de a locui şi a fi educat în familie este unul dintre cele mai
importante drepturi ale copilului. Anume abitaţia şi educaţia în familie îi oferă
garanţia dezvoltării fizice normală, spirituală, intelectuală şi socială a copilului ca el
să devină o personalitate.
Pentru dezvoltarea deplină şi armonioasă a personalităţii copilului, el are nevoie
de dragoste şi înţelegere în familie. Oriunde este posibil, el va creşte sub grija şi
răspunderea părinţilor săi şi într-o atmosferă de afecţiune şi securitate morală şi
materială. În preambulul Convenţiei privind drepturile copilului se subliniază că
familia este unitatea fundamentală a societăţii şi mediul natural pentru creşterea şi
bunăstarea tuturor membrilor săi şi, în mod deosebit, a copiilor.
Fiecare copil are dreptul să locuiască în familie, să-şi cunoască părinţii, să
beneficieze de grija lor, să coabiteze cu aceştea, cu excepţia cazurilor în care
despărţirea de un părinte sau de ambii părinţi este necesară în interesul copilului (art.
51 alin. 2 Codul Familiei). Copilul poate fi luat de la părinţi numai prin hotărîrea
judecătorească şi numai în cazul cînd o cer interesele lui.
Problema domiciliului copilului este reglementată de art. 40 al Codului Civil,
care prevede că domiciliul minorilor în vîrsta de până la 14 ani este la părinţii săi sau
la acel părinte la care locuieşte permanent. În cazul în care părinţii locuiesc separat,
domiciliul copilului care nu a atins vîrsta de 14 ani se determină prin acordul
părinţilor.
În cazul lipsei unui asemenea acord, problema domiciliului copilului minor se
hotărăşte de către instanţa judecătorească. Copilul lipsit de grija părintească şi care se
află sub tutelă sau curatelă va locui împreună cu reprezentantul său legal cu unele
excepţii prevăzute de lege (art.146 alin. 7 Codul Familiei).
Copilul are dreptul de a primi o educaţie, care să fie gratuită şi obligatorie, cel
puţin în stadiile elementare. Educaţia primită va promova cultura sa generală şi îi va
da putinţă să-şi dezvolte, în condiţii egale, aptitudinile, judecata individuală şi simţul
răspunderii morale şi sociale şi să devină un membru util al societăţii. Dreptul
copilului la educaţie este asigurat prin faptul că legislaţia impune părinţilor acest

91
drept ca o obligaţie, iar în cazul lipsei părinţilor dreptul la educaţie este asigurat de
către autoritatea tutelară.
Cu dreptul la abitaţie şi educaţie în familie indisolubil este legat dreptul
copilului de a comunica cu ambii părinţi, bunei, fraţi, surori şi alte rude care oferă
educaţia deplină copilului.
Copilul are dreptul de comunicare cu rudele ambilor părinţi, inclusiv buneii de
pe linia tatălui cît şi cei ai mamei. Codul Familiei nu prevede expres categoriile de
rude care au dreptul de a comunica cu copilul , ceea ce oferă posibilitatea de a include
în această categorie nu doar rudele apropiate din partea ambilor părinţi, dar şi pe cele
mai îndepărtate.
Formele comunicării sunt diferite în dependenţă de vîrsta copilului, locul de trai
al copilului şi al rudei, prietenia între familia copilului şi familia rudei şi alte
împrejurări. O influenţă deosebită în realizarea de către copil a dreptului de
comunicare o are morala familiei, a societăţii şi tradiţiile locale. De exemplu, în ţara
noastră s-a păstrat tradiţia ca copiii în vacanţa de vară să meargă la bunei şi să rămînă
acolo pe un timp îndelungat. Dacă părinţii copilului locuiesc separat, copilul are
dreptul să comunice cu fiecare dintre ei concomitent sau separat.
Copilul aflat în situaţii extreme (arest, reţinere, boală gravă cu spitalizare
obligatorie etc.) are dreptul să ia legătura cu părinţii sau cu alte rude apropiate în
modul stabilit. Dacă nu este posibil de a contacta părinţii sau rudele copilului, va fi
anunţată autoritatea tutelară. Atragerea copilului la răspundere administrativă sau
penală determină situaţia extrem de necesară de comunicare a copilului cu părinţii
sau rudele apropiate. Ordinea şi forma comunicării este determinată de lege în fiecare
caz concret. În particular, Codul Contravenţional al Republicii Moldova 90 prevede
dreptul părinţilor să apere drepturile şi interesele copilului său minor, în baza faptelor
căruia se duce cazul cu privire la contravenţia administrativă. De aceea ei neapărat
trebuie să fie informaţi despre reţinerea administrativă a minorilor.
Formele realizării dreptului copilului de a comunica cu părinţii şi rudele în
situaţiile extreme pot fi diferite, spre exemplu, vizita copilului bolnav în instituţiile
90
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, Nr. 3-6/15.
92
medicale, întrevederile cu copiii ţinuţi în locurile de arest preventiv sau în instituţiile
penitenciare sau în instituţiile de educaţie pentru minori etc. Comunicarea poate fi
prin vizită sau prin convorbiri telefonice, prin scrisori etc., principalul este ca să fie
respectată legislaţia în vigoare atît în privinţa copiilor cît şi a ordinii publice.
Dreptul copilului la exprimarea opiniei

Articolul 32 alin. 1 din Constituţia RM prevede că oricărui cetăţean îi este

garantată libertatea gîndirii, a opiniei, precum şi libertatea exprimării în public.
Această prevedere constituţională este dezvoltată în art. 8 alin. 1 al Legii privind
drepturile copilului, care prevede că dreptul la libertatea gîndirii, la opinie, precum şi
la confesiune nu pot fi încălcate sub nici o formă. Alineatul doi al aceluiaşi articol
stipulează că statul garantează copilului, capabil să-şi formuleze opiniile, dreptul de
a-şi exprima liber aceste opinii asupra oricărei probleme care îl priveşte.
Articolul 54 Codul Familiei concretizează şi mai mult această prevedere şi
anume, copilul are dreptul să-şi exprime opinia la soluţionarea în familie a
problemelor care îi ating interesele şi să fie audiat în cursul dezbaterilor judiciare sau
administrative.
Din prevederile constituţionale, concretizate în legislaţie, reiese că copilul este
în drept să se expună în privinţa tuturor problemelor care îi ating interesele de la orice
vîrstă, atunci cînd el îşi poate formula o opinie proprie. Desigur, exprimarea opiniei
bine formulate cere o anumită dezvoltare intelectuală a copilului, care intervine la o
anumită vîrstă. De aceea legiuitorul a stabilit în art. 54 Codul Familiei că de opinia
copilului care a atins vîrsta de 10 ani se va ţine cont în mod obligatoriu, dacă aceasta
nu contrazice intereselor lui.
Dacă în urma desfacerii căsătoriei sau alte motive părinţii nu locuiesc împreună,
de înţelegerea lor depinde cu cine trebuie să locuiască copiii minori.
În caz că un atare acord lipseşte, domiciliul minorului se stabileşte de către
instanţă judecătorească, ţinîndu-se cont de interesele şi părerea copilului care a atins
vîrsta se 10 ani. Desigur, în aceste cazuri interesul copilului se va determina reieşind

93
din relaţiile care s-au stabilit între copil şi fiecare din părinţi, ataşamentul copilului
faţă de fraţi, surori, calităţile morale ale părinţilor, posibilităţile lor de a crea condiţii
adecvate pentru educaţia şi dezvoltarea copilului etc. (art. 63 Codul Familiei).
De opinia copilului care a împlinit vîrsta de 10 ani se va ţine cont şi la stabilirea
tutelei sau curatelei asupra lui în caz că el este lipsit de grija părintească (art. 143
alin. 3 Codul Familiei), cît şi la plasarea lui într-o casă de copii de tip familial
(art. 152 alin. 4 Codul Familiei). Copilul orfan sau lipsit de grija părintească care a
atins vîrsta de 10 ani poate fi adoptat numai cu acordul lui exprimat în instanţa
judecătorească (art. 26 alin. 4 Legea nr. 99/2010).
Acordul copilului care a împlinit vîrsta de 10 ani este necesar în cazul
schimbării numelui de familie şi a prenumelui copilului de către părinţi (art. 56 Codul
Familiei), la schimbarea numelui şi prenumelui copilului adoptat (art. 31 alin. 4,lit.d
Legea nr. 99/2010).
Opinia copilului poate fi exprimată direct de el sau de o persoană potrivită. De
cele mai dese ori aceştea urmează a fi profesioniştii care lucrează cu copii: judecători,
pedagogii oferiţi de poliţie, lucrători sociali, reprezentanţi ai autorităţii tutelare.
La exprimarea opiniei în dezbaterile judiciare sau administrative pot fi întîlnite
greutăţi de ordin psihologic legate de persoana copilului (este timid, nu poate
conştientiza bine acţiunile care se petrec în jurul lui şi urmările acestora din cauza
stresului etc.) care împiedică exprimarea liberă a opiniei. În aceste cazuri, autoritatea
tutelară urmează în prealabil să constate opinia copilului şi să concretizeze dacă
prezenţa lui la examinarea cazului nu va influenţa negativ asupra copilului. Spre
exemplu, dacă se examinează restabilirea părinţilor în drepturile părinteşti (art. 70
alin. 3 Codul Familiei), atunci instanţa judecătorească va ţine cont în mod obligatoriu
de opinia copilului care a împlinit vîrsta de 10 ani. Această opinie poate fi prezentată
de către reprezentantul autorităţii tutelare, care a aflat-o înainte de examinarea cauzei,
în scopul protecţiei copilului în caz că cererea părinţilor privind restabilirea în
drepturile părinteşti va fi refuzată.
Dreptul copilului la examinarea opiniei trebuie să fie privit în context cu familia
sa şi în afara ei, ţinîndu-se cont de problemele privind: viaţa de familie, viaţa şcolară,
94
justiţia juvenilă, plasamentul şi viaţa în instituţie şi alte forme de îngrijire, în
procedura de acordare a timpului de joacă în toate procedurile judiciare, la audienţe
de judecată, divorţ, tutelă, curatelă, adopţie, schimb de nume, procese penale şi alte
drepturi care nu sunt reglementate de legislaţia statului nostru.
În acest sens, trebuie indicată interogarea copilului ca metodă accesibilă, dar
foarte rezervată, pentru a stabili drepturile şi posibilităţile de a-şi exprima opinia.
Familia este uniunea principală de păstrare a drepturilor umane, de creare a
respectului pentru drepturile şi valorile umane, moştenirile culturale şi alte valori ale
civilizaţiei. În plan practic, trebuie să se ia măsuri corecte pentru a realiza o corelaţie
între autoritatea părintească şi realizarea dreptului copilului la libertatea de expresie.
Libertatea de opinie este dreptul care poate fi considerat cel mai uşor de realizat şi
aceasta în cazul în care înţelegem acest drept numai cu acordarea posibilităţii de
exprimare. Convenţia privind drepturile copilului însă prevede că libertatea de
exprimare a opiniilor este insuficientă, dacă nu va exista obligaţia ca această opinie să
fie luată în consideraţie. Domeniile de participare a copilului care-l privesc sînt
expres indicate în legislaţie, dar Convenţia indică asupra necesităţii participării
copilului la toate deciziile vieţii de familie.

§ 4. Drepturile patrimoniale ale copilului

Fiecare copil are dreptul la un nivel de viaţă suficient pentru dezvoltarea sa

fizică, mintală, spirituală, morală şi socială care necesită cheltuieli materiale.
Asigurarea acestor cheltuieli este pusă pe seama părinţilor, care au obligaţia de
întreţinere, reglementată de legislaţie. În mod obişnuit, părinţii asigură copiii în limita
mijloacelor financiare de care dispun în mod benevol. În caz că întreţinerea nu este
prestată benevol, părinţii sunt impuşi la plata întreţinerii.
În esenţă, acesta este cel mai principal drept patrimonial al copilului – dreptul
de a primi întreţinerea de la părinţii săi, iar în cazul lipsei acestora – de la surorile,
fraţii majori apţi de muncă sau de la bunei.

95
 Un alt drept patrimonial al copilului este dreptul de proprietate asupra
veniturilor obţinute, al bunurilor primite în dar, moştenite sau dobîndite într-un alt
mod şi asupra tuturor bunurilor procurate din mijloacele lui (art. 57 alin. 1 Codul
Familiei). Patrimonial este şi dreptul copilului de posesie şi folosinţă a bunurilor
părinţilor, în cazul cînd ei locuiesc împreună (art. 57 alin. 3 Codul Familiei).
Dreptul copilului de a primi întreţinerea de la părinţi este reglementată de art.
74-79 Codul Familiei. Dreptul de proprietate al copilului este realizat în modul
stabilit de Codul Civil. Conform acestor prevederi, copilul poate avea în proprietate
orice bun care nu este exclus din circuitul civil. Acestea sunt bunurile primite în dar,
moştenite, cît şi cele dobîndite din sursele de venit propriu al copilului (bursa,
salariul, alimente primite de la unul sau ambii părinţi etc.). La fel copiii pot dobîndi
împreună cu părinţii sau unul dintre ei dreptul de proprietate în urma privatizării
locuinţei, conform Legii privatizării fondului de locuinţe nr. 1324-XII din
10.03.199391. În acest caz, proprietatea este comună, iar dreptul de posesie, de
folosinţă şi dispoziţie al copilului şi părinţilor sunt reglementate de legislaţia civilă
(art. 57 alin. 4 Codul Familiei). Conform prevederilor legale, în numele minorilor
care nu au atins vîrsta de 14 ani acţionează părinţii sau reprezentanţii legii (tutorii).
Minorii în vîrsta de la 14 ani până la 18 ani acţionează cu acordul reprezentanţilor
legali. În cazul cînd în numele copiilor minori acţionează părinţii, legislaţia nu
stipulează careva îngrădiri cu unele mici excepţii. Astfel, art. 15 alin. 2 din Legea
privatizării fondului de locuinţe prevede că „vînzarea locuinţei după privatizare la
care au participat indirect copii minori poate fi efectuată numai cu consimţămîntul
autorităţilor tutelare”.
Dacă minorii se află sub tutelă sau curatelă, pentru încheierea de acte juridice
care duc la micşorarea averii copilului sau renunţarea la drepturile lui patrimoniale se
cere permisiunea prealabilă a autorităţilor tutelare . Copiii minori care sunt angajaţi în
câmpul muncii pot deschide conturi pe numele lor în instituţiile financiare. Conturile
deschise pe numele copiilor minori de către părinţii lor aparţin copiilor cu drept de

91
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2000. – Nr. 5-7.
96
proprietate personală. Ei pot dispune de banii aflaţi în instituţiile financiare în ordinea
generală, în dependenţă de capacitatea de exerciţiu, în baza art. 27 Codul Civil.
În caz de divorţ al părinţilor şi împărţirea proprietăţii comune în devălmăşie a
lor (art. 25 Codul Familiei), bunurile procurate pentru copiii minori se transmit
gratuit soţului împreună cu care locuiesc copiii. Legea nu prevede că aceste bunuri se
transmit în proprietatea copilului, dar întrucît în această categorie sunt incluse doar
bunurile care au fost procurate pentru copii şi servesc copiilor se presupune că ele
sunt dăruite lor şi deci devin proprietate a copiilor.
La partajarea bunurilor comune ale soţilor, instanţa judecătorească poate să
diferenţieze cotele-părţi, ţinînd cont de interesele copiilor minori (art. 26 alin. 2
Codul Familiei). Diferenţa dintre cotele-părţi ale soţilor nu devine proprietate a
copiilor, dar asigură dreptul de posesie şi folosinţă a copiilor care vor locui cu
părintele căruia i s-a majorat cota-parte.
Dreptul de autor şi inventator constituie elemente ale proprietăţii intelectuale a
copilului. Legea nu înaintează careva restricţii pentru apariţia dreptului de autor,
legate de vîrsta subiectului sau capacitatea de exerciţiu, de aceea copilul poate avea
drepturi de autor şi inventator în cazul cînd a creat o operă de artă, literatură şi ştiinţă
sau a efectuat o invenţie. Statutul juridic al autorului ce nu a atins vîrsta majoratului
este reglementat de legislaţia civilă. Autorul cu vîrsta între14-18 ani îşi realizează
drepturile sale de autor de sine stătător: încheie contracte, îşi modifică operele sau
autorizează modificarea lor, primeşte remunerare de autor.
Minorul în vîrsta de 14 – 18 ani poate fi limitat de instanţa judecătorească în
dreptul de a dispune de salariu, bursă sau alte venituri realizate din activităţi proprii
sau de a-şi exercita dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă,
asupra unei invenţii sau a unui alt rezultat al activităţii intelectuale. Limitarea se face
la cererea părinţilor, adoptatorilor, a curatorilor ori a autorităţii tutelare şi numai
pentru motive temeinice. Astfel de motive pot fi folosirea abuzivă de alcool, droguri,
substanţe stupefiante, finanţarea activităţii criminale, jocuri interzise de lege etc.
Un drept patrimonial al copilului este şi dreptul la succesiune, reglementat de
Codul Civil. Conform prevederilor legale, copilul are dreptul la moştenirea
97
patrimoniului părinţilor săi ca moştenitor legal de clasa I chiar din momentul cînd
este conceput. În scopul ocrotirii drepturilor succesorale ale copiilor minori, legislaţia
stabileşte că aceştea au dreptul la moştenirea patrimoniului părinţilor săi chiar şi în
cazul succesiunii testamentare .
Printre drepturile patrimoniale ale copilului legislaţia prevede dreptul copilului
la securitate socială, care este reglementat de un şir de acte normative ce prevăd
mecanismul de acordare a diferitelor tipuri de plăţi (pensii, îndemnizaţii, ajutoare)
prin sistemul de securitate socială. Principiul de acordare a dreptului de a beneficia de
securitatea socială este principiul contributiv al adulţilor care au în îngrijire copii.

§ 5. Apărarea drepturilor copilului

Preambulul Convenţiei ONU privind drepturile copilului prevede că copilul, din

cauza lipsei de maturitate fizică şi intelectuală, are nevoie de o protecţie specială şi de
îngrijire specială şi mai ales de o protecţie juridică, înainte şi după naştere.
Articolul 53 alin. 1 Codul Familiei dispune că copilului i se garantează apărarea
drepturilor şi intereselor sale legitime. Drepturi şi interese ale copilului sunt multe şi
din totalitatea lor urmează să fie alese cele mai importante.
Convenţia privind drepturile copilului subliniază (art. 16, 19, 32-34, 37) că
copilul urmează să fie protejat împotriva următoarelor primejdii şi ameninţări:
 amestecul arbitrar sau ilegal în viaţa privată şi atacuri ilegale la onoare şi
reputaţie;
 toate formele de maltratare, violenţă fizică şi psihică, abuzurile din partea
părinţilor sau a altor persoane răspunzătoare de copil;
 exploatarea economică a copilului şi angajarea într-o muncă ce constituie
pericol pentru sănătatea, educaţia sau dezvoltarea lui;
 folosirea substanţelor psihotrope şi a narcoticelor şi implicarea în producţia şi
distribuţia lor;
 toate formele de exploatare sexuală şi abuz sexual;

98
  tratamente sau pedepse crude, torturi, pedepse capitale şi alte tratamente
inumane sau degradante.
Apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale copilului se asigură de părinţi sau
de persoanele care îi înlocuiesc, iar în cazurile prevăzute de lege – de procuror,
autoritatea tutelară sau alte organe abilitate. Drepturile şi interesele legitime ale
copilului care este întreţinut şi educat într-o instituţie de stat sunt apărate de
administraţia acestei instituţii.
Minorul care a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu până la atingerea
majoratului îşi apără drepturile şi interesele legitime de sine stătător (art. 58 alin. 3
Codul de Procedură Civilă). Conform art. 26 Codul Civil, minorul dobîndeşte
capacitatea deplină de exerciţiu la încheierea căsătoriei şi în caz de emancipare.
Emancipat poate fi declarat minorul care a împlinit vîrsta de 16 ani, lucrează în baza
unui contract de muncă sau practică cu acordul părinţilor, activitatea de
întreprinzător. Atribuirea capacităţii depline de exerciţiu se efectuează prin hotărîrea
autorităţii tutelare, cu acordul ambilor părinţi, a adoptatorului sau curatorului, iar în
lipsa unui astfel de acord – prin hotărîrea judecătorească.
Statul asigură protecţia drepturilor copilului prin diferite strategii şi politici
prevăzute de acte normative speciale, care au ca scop asigurarea dezvoltării şi
realizării politicii de protecţie socială a copilului şi familiei la nivel naţional şi local,
cît şi armonizarea cadrului legal în domeniu de protecţie a copilului şi familiei şi
asigurarea implementării depline a Convenţiei ONU şi a altor acte normative
naţionale şi internaţionale în acest domeniu.
Ca organe guvernamentale menite să asigure elaborarea şi implementarea
politicilor de protecţie a drepturilor copilului şi familiei la nivel central şi local sunt
Consiliul Naţional pentru protecţia drepturilor copilului instituit prin Hotărîrea
Guvernului Republicii Moldova nr. 1001 din 30.09.200550 şi Ministerul Muncii
Protecţiei Sociale şi Familiei.
Codul Familiei (art. 53 alin.4) prevede că copilul are dreptul la protecţie contra
abuzurilor din partea părinţilor sau a persoanelor care îi înlocuiesc. Aceasta este
50
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2005. – Nr. 132-134.
99
posibil atunci cînd părinţii fac abuz de drepturile lor sau nu-şi îndeplinesc ori
îndeplinesc necorespunzător obligaţiile pe care le au în puterea legii, faţă de copii. În
astfel de cazuri, copilul este în drept să se adreseze autorităţii tutelare, iar de la vîrsta
de 16 ani – instanţei judecătoreşti. Autoritatea tutelară este obligată să controleze
faptele şi să aplice sancţiunile prevăzute de Codul contravenţional (avertisment,
amendă) sau să înainteze o acţiune în instanţa judecătorească despre decăderea din
drepturile părinteşti.
O garanţie a protecţiei drepturilor copilului este şi prevederea alineatului 6 al art.
53 Codul Familiei, care impune persoanelor cu funcţii de răspundere şi altor cetăţeni
care ştiu despre existenţa unui pericol pentru viaţa sau sănătatea copilului, despre
încălcarea drepturilor şi intereselor lui legitime, obligaţia să comunice acest fapt
autorităţii tutelare de la locul de aflare a copilului. Concomitent ei sînt obligaţi să facă
tot posibilul pentru a proteja drepturile şi interesele legitime ale copilului. Persoane
cu funcţii de răspundere sunt: funcţionarii de stat din organele administraţiei publice,
pedagogii din şcoli şi licee, educatorii şi şefii de grădiniţă etc. Autoritatea tutelară are
dreptul să viziteze familiile cu copii, fixînd situaţia reală şi să ia măsuri în vederea
protecţiei copilului.

Capitolul X. Drepturile şi obligaţiile părinţilor

§ 1. Caracteristica generală a drepturilor şi obligaţiilor părinteşti. § 2. Litigiile privind

educaţia copiilor. § 3. Decăderea din drepturile părinteşti şi restabilirea în drepturile
părinteşti. § 4. luarea copilului fără decăderea din drepturile părinteşti

§ 1. Caracteristica generală a drepturilor şi obligaţiilor părinteşti

Raportul juridic dintre părinţi şi copii apărut o dată cu atestarea provenienţei copilului în
modul stabilit de lege, dă naştere la drepturi şi obligaţii părinteşti. Acestea sunt drepturile
100
şi obligaţiile părinţilor cu privire la bunurile copilului şi cele cu privire la persoana
copilului, sau după cum le determină legislaţia: patrimoniale şi nepatrimoniale.
Independenţa patrimonială în raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori, în sensul că
părinţii nu au nici un drept asupra bunurilor copiilor şi nici aceştia asupra bunurilor
părinţilor, a opus reglementării juridice doar dreptul la moştenire şi dreptul la
întreţinere. Raporturile nepatrimoniale sînt mult mai vaste şi se bazează pe următoarele
principii:
– părinţii trebuie să-şi exercite drepturile şi să-şi îndeplinească obligaţiile lor
părinteşti numai în interesul copilului. Noţiunea de interes al copilului include un
interes superior obştesc, căci părinţii sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de
sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educaţia, instruirea şi pregătirea profesională a
acestuia, în conformitate cu capacităţile copilului şi posibilităţilor părinţilor;
– exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti se fac sub
îndrumarea şi controlul continuu al autorităţii tutelare. Aceasta urmăreşte scopul
asigurării unei ocrotiri mai depline a minorului;
– drepturile şi obligaţiile părinteşti sînt limitate în timp, acţionînd numai pe
perioada minorităţii copiilor. O dată cu împlinirea majoratului, drepturile şi
obligaţiile părinţilor încetează;
– conţinutul ocrotirii părinteşti nu diferă după cum copilul este din căsătorie sau
din afara căsătoriei. Acest principiu este o consecinţă a asimilării depline a situaţiei
legale a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie;
– egalitatea părinţilor privitor la drepturile şi obligaţiile faţă de copilul minor,
care este un aspect al egalităţii în drepturi dintre femeie şi bărbat.
Conform capitolului XI din Codul Familiei, drepturile personale ale părinţilor sînt:
– la educaţia şi instruirea copilului;
– de a stabili domiciliul copilului;
– de a reprezenta copilul şi a-i apăra drepturile şi interesele legitime ale acestuia;
– de a-i stabili un nume şi prenume copilului;
– la apărarea drepturilor sale.
Drepturile şi obligaţiile părinţilor au un caracter personal, fiind legate de titularul lor şi
nu pot fi transmise sau cedate. Refuzul părinţilor de la drepturile sale şi acordul pentru
adopţia copiilor poate fi efectuat doar în ordinea stabilită de lege . Lipsirea de drepturile
părinteşti sau limitarea în aceste drepturi poate fi efectuată doar de instanţa
judecătorească pentru motive expres prevăzute de lege (art. 67, 71 Codul Familiei).
Acordînd părinţilor drepturi în privinţa copiilor, legislaţia impune totodată şi obligaţii,
inclusiv şi obligaţia de a-şi exercita drepturile în interesul copilului şi a societăţii. În acest
sens, putem spune că drepturile părinţilor sunt în acelaşi timp şi obligaţiile lor.
Cel mai important drept al părinţilor este dreptul la educaţia copilului.
Educaţia este o anumită acţiune sistematică asupra psihologiei copilului pentru a-i forma
deprinderi şi calităţi dorite de educator. Dreptul la educaţie permite de a lua hotărâri şi a
efectua măsuri pentru formarea personalităţii copilului. Educaţia copiilor cuprinde şi
grija părinţilor faţă de sănătatea copiilor, de dezvoltarea fizică şi cea morală, de instruirea
lor, de pregătirea pentru viaţa de sine stătător.

101
Codul Familiei nu prevede expres formele concrete ale educaţiei, acestea fiind lăsate la
alegerea părinţilor. Părinţii, la rîndul lor, vor educa copiii în conformitate cu morala
societăţii, cu strategiile şi politicile statului în acest domeniu. Ei sunt acei care aleg forma
de instruire a copilului şi instituţia de învăţămînt luînd în consideraţie aptitudinile şi
opinia copilului. Totodată părinţii sunt oblugaţi să asigure frecventarea de către copil a
şcolii până la sfîrşitul anului de învăţămînt în care acesta atinge vîrsta de 16 ani. Deci,
părinţii sunt obligaţi să respecte atît prevederile Codul Familiei, cît şi prevederile Codului
Educației, care impune învăţămîntul obligatoriu de nouă clase pentru toţi copiii.
Dreptul şi obligaţia de a-şi educa copilul include şi dreptul părinţilor de a comunica cu el,
de a-l controla, de a acţiona asupra lui în conformitate cu propriile convingeri.
Problemele educaţiei copilului aparţin ambilor părinţi în egală măsură, chiar şi atunci
cînd părinţii locuiesc separat. Părintele care locuieşte separat nu numai are dreptul, dar şi
este obligat să participe la educaţia copilului. Părintele care locuieşte cu copilul nu este în
drept să-l împiedice pe celălalt să comunice cu copilul şi să participe la educaţia acestuia.
În caz de apariţie a unor litigii privind educaţia şi instruirea copilului, acestea se
soluţionează de autoritatea tutelară, decizia căreia poate fi atacată în instanţa
judecătorească (art. 60 alin. 4 Codul Familiei).
Exercitîndu-şi drepturile, părinţii trebuie să excludă:
– comportamentul abuziv. Acesta se poate exprima în diferite forme, de exemplu,
copilul este impus la o muncă forţată care nu coincide vîrstei şi stării sănătăţii sau la
alegerea instituţiei de învăţămînt şi a formei de instruire nu s-a luat în considerare
opinia copilului şi aptitudinile şi, ca rezultat, el este nevoit să se ocupe de o activitate
care-i provoacă nervozitate sau dăunează psihicului;
– insultele şi maltratările de orice fel, discriminarea. Aceste acţiuni folosite de
părinţi duc la formarea unei persoane cu deficienţe care ulterior se pot manifesta
prin agresivitate, cruzime, laşitate etc.;
– violenţa fizică şi psihică care poate duce la îmbolnăvirea copilului. Bolile pot fi
fizice sau psihice şi se pot manifesta atît în copilărie cît şi la maturitate;
– antrenarea în acţiuni criminale. În afară de faptul că aceasta se pedepseşte de
legea penală, societatea nu permite ca copiii, care sunt viitorul naţiunii, să fie educaţi
într-un astfel de mediu;
– consumul de băuturi alcoolice, folosirea substanţelor stupefiante şi psihotrope,
deoarece aceasta este o acţiune negativă asupra sănătăţii copilului şi asupra
psihologiei lui care duce la degradarea personalităţii, îmbolnăvirea copilului şi poate
provoca chiar moartea;
– practicarea jocului de noroc, cerşitul şi alte acte ilicite. Prin aceste acţiuni
copilul este lipsit de posibilitatea de a-şi dezvolta aptitudini pozitive care l-ar ajuta
să ducă un mod decent de viaţă.
Părinţii poartă răspundere pentru exercitarea drepturilor părinteşti în detrimentul
intereselor copilului. Răspunderea se naşte ca urmare a unei fapte ilicite, a unei neglijenţe
sau a unei imprudenţe.
Principalul însă nu este răspunderea părinţilor, dar preîntîmpinarea indiferenţei
neglijenţei, abuzului faţă de creşterea şi educarea copiilor. De aceea statul, prin diferite

102
 metode, controlează cum se efectuează creşterea şi educaţia copiilor în familie. Metodele
pot fi diferite, în dependenţă de caracterul relaţiilor care se stabilesc între părinţi şi copii,
tutori, curatori sau alţi educatori şi copii. Controlul educaţiei în familie poate fi efectuat
de autorităţile tutelare, acestea la rîndul lor folosind informaţiile grădiniţelor, şcolilor,
liceelor, instituţiilor curative, cetăţenilor etc. Controlul din partea statului are ca scop nu
numai tragerea la răspundere a părinţilor, dar şi ajutorul în problemele dificile privind
educaţia copiilor.
Părinţii au dreptul de a stabili domiciliul copilului de la naştere şi până la majorat. Astfel,
conform art. 40 Codul Civil şi art. 63 Codul Familiei, domiciliul copilului în vîrsta de până
la 14 ani este la părinţii săi. Trecînd de această vîrstă, copilul poate locui separat, cu
condiţia că aceasta nu influenţează negativ asupra educaţiei lui. Desigur, pentru locuirea
separată de părinţi a minorului care a împlinit vîrsta de 14 ani trebuie să existe motive
temeinice (de exemplu, îşi face studiile în altă localitate). Dacă părinţii copilului locuiesc
separat, domiciliul acestuia este determinat prin acordul părinţilor. În lipsa acordului
între părinţi, domiciliul se stabileşte de instanţa judecătorească, ţinîndu-se cont de
interesele copilului.
Conform art. 61 alin. 2 Codul Familiei, părinţii sînt reprezentanţii legali ai copiilor şi
acţionează în numele lor în relaţiile cu toate persoanele fizice şi juridice, inclusiv în
autorităţile administrative publice şi instanţele judecătoreşti, fără a avea nevoie de
împuterniciri speciale.
Legislaţia prevede că părinţii, fiind reprezentanţi legali ai copiilor, sunt împuterniciţi să
apere drepturile şi interesele legitime ale copiilor. Acestea pot fi drepturile şi interesele ce
reies din raporturile juridice familiale, civile, de muncă, administrative, penale etc.
Dreptul de a reprezenta copiii aparţine ambilor părinţi şi poate fi realizat de mamă sau de
tată sau de ambii.
În unele cazuri, legislaţia impune ca părinţii să acţioneze împreună. Astfel, Legea cu
privire la ieşirea şi intrarea în Republica Moldova nr. 269-XII din 09.11.199496 prevede că
copiii în vîrsta de până la 18 ani pot beneficia de dreptul de a ieşi şi intra în Republica
Moldova în temeiul cererii reprezentanţilor lor legali. În cazul în care unul dintre părinţi
nu acceptă ieşirea copiilor din ţară, refuzul poate fi contestat în instanţa judecătorească
(art. 3 alin. 2 şi 5).
Reprezentarea minorilor este direct legată de capacitatea lor de exerciţiu reglementată de
Codul Civil. Minorii care s-au căsătorit sau au dobândit capacitatea de exerciţiu deplină la
vîrsta de 16 ani îşi apără drepturile şi interesele legitime de sine stătător.
Minorii în vîrsta de până la 14 ani sunt reprezentanţi de părinţi în toate raporturile
juridice. Cei care sunt în vîrsta de la 14 la 18 ani îşi apără personal în judecată drepturile,
libertăţile şi interesele legitime. Instanţa constată necesitatea introducerii în proces a
reprezentantului legal al minorului în vîrsta de la 14 la 18 ani (ar. 58 alin. 4 şi 5 Codul de
Procedură Civilă).
Reprezentarea minorilor de către părinţi trebuie să fie numai în interesele copilului. În
caz că există un conflict de interese între părinţi şi copii, autoritatea tutelară este obligată

96
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1995. – Nr.6.
103
să numească un reprezentant pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale
copilului. Aceasta, spre deosebire de părinţi, care reprezintă copilul fără careva
împuterniciri speciale, are nevoie de o procură eliberată de autoritatea tutelară (art. 61
alin. 3 Codul Familiei).
Legislaţia în vigoare nu reglementează dreptul părinţilor minori necăsătoriţi de a
reprezenta copilul său. Conform art. 59 Codul Familiei, părinţii minori necăsătoriţi au
dreptul să locuiască împreună cu copilul lor, să participe la educaţia lui, să recunoască şi
să conteste paternitatea şi maternitatea, dar nu pot să-şi reprezinte copilul.
Părinţii au dreptul să-i stabilească copilului numele de familie comun, sau dacă ei au nume
diferite – numele mamei sau al tatălui la acordul comun al lor.
Părinţii îi aleg copilului un prenume simplu sau unul format din două prenume care după
înregistrarea la oficiul de stare civilă este elementul principal ce îl deosebeşte pe copil de
ceilalţi membri ai familiei. Prenumele, la fel ca şi numele de familie, poate fi schimbat în
ordinea prevăzută de art. 56 Codul Familiei.
Părinţii au dreptul la apărarea drepturilor sale. Fiind un drept personal, dreptul
părinţilor de a creşte şi a educa copilul presupune că părintele trebuie să locuiască
împreună cu copilul. Asta nu exclude faptul că copilul poate fi plasat temporar într-o
instituţie curativă pentru lecuire, într-o instituţie educativă pentru instruire, la rude
pentru îngrijire personală. Plasamentul temporar se face la iniţiativa şi cu acordul
părintelui şi numai în interesul copilului. Dar poate fi cazul cînd copilul a fost luat fără
voia părinţilor, sau chiar a fost furat, sau, deşi a fost plasat la altă persoană sau în altă
instituţie cu acordul părinţilor, el nu este întors acestora. De aceea legea ocroteşte
drepturile părinteşti. Şi anume, art. 66 Codul Familiei prevede că părinţii au dreptul să
ceară înapoierea copilului de la orice persoană care îl reţine fără un temei legal. În caz de
litigiu, părinţii se vor adresa instanţei judecătoreşti. La examinarea cauzei va fi atrasă
autoritatea tutelară, care urmează să facă un aviz în baza controlului efectuat pe
marginea condiţiilor de trai ale părinţilor şi a cauzei refuzului înapoierii copilului de către
persoanele care îl reţin fără temei legal. Dacă instanţa judecătorească va stabili că
înapoierea copilului contravine intereselor acestuia, ea va refuza înapoierea copilului şi va
respinge acţiunea. Totodată instanţa judecătorească este obligată să hotărască soarta
copilului, fie că el rămâne la persoanele care l-au reţinut, fie că este transmis unei instituţii
de stat, în cazul cînd persoanele nu sunt în stare să-i asigure întreţinerea şi educaţia
respectivă.

§ 2. Litigiile privind educaţia copiilor

Litigiile privind educaţia copilului pot apărea între părinţi şi alţi membri ai familiei
privind locul de trai al copilului şi exercitarea dreptului la educaţia lui.
Litigiul privind determinarea locului de trai al copilului în cazul cînd părinţii locuiesc
separat apare, de regulă, în cazul divorţului părinţilor. Articolul 38 Codul Familiei
prevede că în cazul lipsei unui acord între soţi privind determinarea locului de trai al

104
copiilor minori comuni instanţa judecătorească este obligată să stabilească cu cine dintre
părinţi vor locui copiii minori după divorţ.
La determinarea locului de trai al copiilor minori instanţa judecătorească va ţine cont de
egalitatea în drepturi şi obligaţiile mamei şi ale tatălui precum şi de opinia şi interesele
copiilor. Articolul 63 alin. 2 Codul Familiei menţionează că la soluţionarea unui astfel de
litigiu se va ţine cont:
– de ataşamentul copilului faţă de fiecare dintre părinţi, faţă de fraţi, surori;
– de vîrsta copilului;
– de calităţile morale ale părinţilor;
– de relaţiile existente între fiecare părinte şi copil;
– de posibilităţile părinţilor de a crea condiţii adecvate pentru educaţia şi
dezvoltarea copilului (îndeletnicirile şi regimul de lucru, condiţiile de trai etc.).
La determinarea domiciliului copilului minor instanţa judecătorească va cere avizul
autorităţii tutelare. Acest aviz se pregăteşte în baza procesului întocmit de autoritatea
tutelară la domiciliul fiecăruia dintre părinţi în care se vor elucida condiţiile de trai ale
acestora, aspectele psihologice ale relaţiilor dintre părinte şi copil, prezenţa altor rude şi
relaţiile acestora cu copilul, faptul dacă părintele şi-a creat o nouă familie, dorinţa
copilului de a locui cu mama sau cu tata şi alte momente importante.
La examinarea cauzei autoritatea tutelară va participa în mod obligatoriu pentru a susţine
avizul şi a-şi expune opinia privind determinarea locului de trai al copilului minor. Copilul
care a împlinit vîrsta de 10 ani va fi audiat de instanţa judecătorească şi se va ţine cont de
opinia acestuia, dacă ea nu contravine intereselor lui.
Practica judiciară demonstrează că la soluţionarea litigiilor privind determinarea locului
de trai al copilului în cazul divorţului părinţilor, de cele mai multe ori copiii se transmit
spre educaţie mamei şi locuiesc împreună cu ea. Nu există nici o argumentare în acest
domeniu. Şi aici am menţiona că este corectă expresia psihologului A. Eghides, care
afirma că, dacă mamele tinere nu ar fi încrezute la suta de procente că, plecînd de la soţ,
vor lua cu ele şi copilul, lor mult mai rar le-ar veni gîndul despre posibilitatea divorţului.
Legislaţia în vigoare prevede egalitatea în drepturi şi obligaţii a părinţilor faţă de copii,
astfel practica judiciară trebuie să ţină cont de acest principiu la determinarea locului de
trai al copilului, cu atît mai mult că viaţa dovedeşte că bărbaţii nu cedează femeilor în ceea
ce priveşte creşterea şi educaţia copiilor.
Hotărîrea instanţei judecătoreşti privind determinarea locului de trai al copilului poate fi
modificată la cererea oricărui dintre părinţi. De exemplu, dacă părintele care locuieşte
separat îşi îmbunătăţeşte condiţiile de trai şi manifestă o grijă mai activă faţă de creşterea
şi educaţia copilului, el se poate adresa în instanţa judecătorească cu o cerere despre
transmiterea copilului lui. Tot la fel şi în cazul cînd părintele cu care locuieşte copilul nu-şi
onorează obligaţiile. Cererea privind schimbarea locului de trai al copilului poate fi
depusă şi de părintele cu care locuieşte copilul în cazul cînd acesta, din motive obiective,
nu poate să crească şi să educe mai departe copilul (boală gravă, necesitatea plecării într-o
deplasare de lungă durată etc.). Refuzul de a creşte şi a educa copilul fără motive
temeinice poate duce la decăderea părintelui din drepturile părinteşti. Schimbarea

105
hotărîrii instanţei judecătoreşti este posibilă, deoarece ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi
obligaţii faţă de copii, indiferent de faptul dacă locuiesc împreună sau separat de copil.
În mod obişnuit, părintele care locuieşte separat participă la educaţia şi întreţinerea
copilului în baza acordului cu celălalt părinte. Dar, nu rareori, părintele care locuieşte cu
copilul împiedică contactul dintre copil şi celălalt părinte.
Litigiul privind exercitarea drepturilor părinteşti în cazul cînd părinţii locuiesc separat se
soluţionează de către autoritatea tutelară, iar decizia acesteia poate fi atacată în instanţa
judecătorească, care va emite hotărîrea respectivă (art. 64 alin. 2 Codul Familiei).
Părintele care locuieşte separat de copil are aceleaşi drepturi ca şi părintele care locuieşte
cu copilul. El poate comunica cu copilul, poate participa la educaţia şi instruirea lui, poate
primi informaţiile necesare de la toate instituţiile educative, curative, de asistenţă socială.
Totodată el are obligaţiile prevăzute de lege, inclusiv obligaţia de a întreţine copilul, de a
participa la cheltuielile suplimentare cauzate de circumstanţe excepţionale şi poartă
răspundere pentru prejudiciul cauzat de copilul minor .
În cazul apariţiei litigiului, părintele ale cărui drepturi au fost încălcate se poate adresa la
autoritatea tutelară din raza domiciliului copilului. Autoritatea tutelară în prezenţa
ambilor părinţi scoate la iveală cauza neînţelegerii şi, reieşind din interesul copilului,
stabileşte un orar care să satisfacă cerinţele ambilor părinţi şi să acorde părintelui care
locuieşte separat posibilitatea de a-şi exercita drepturile părinteşti. În caz că părintele care
locuieşte cu copilul împiedică mai departe exercitarea drepturilor de către celălalt faţă de
el, poate fi aplicată sancţiunea prevăzută de art. 64 Codul contravenţional . În caz de
încălcare repetată, la cererea părintelui ale cărui drepturi sînt încălcate, litigiul va fi
soluţionat de instanţa judecătorească. Instanţa judecătorească poate refuza acţiunea dacă
va constata că: comportamentul părintelui este în detrimentul copilului (beţie,
narcomanie, atragere în activitatea antisocială sau criminală etc.) sau că acesta prezintă
pericol pentru viaţa şi sănătatea copilului (copilul nu este hrănit, îngrijit, tratat, în caz de
boală etc.).
În lipsa acestor temeiuri, instanţa judecătorească hotărăşte ordinea de participare la
educaţia copilului a părintelui care locuieşte separat. În caz că hotărîrea instanţei
judecătoreşti se încalcă, faţă de părintele vinovat se va aplica sancţiuni prevăzute de
legislaţia procesuală civilă. Dacă încălcările vor avea un caracter repetat, la cererea
părintelui care locuieşte separat de copil, instanţa judecătorească poate să-i transmită
acestuia copilul spre creştere şi educare. Desigur, schimbarea locului de trai al copilului de
la un părinte la celălalt se va face numai respectînd interesele copilului, iar dacă acesta a
împlinit vîrsta de 10 ani, se va ţine cont şi de opinia lui. La examinarea cauzei va fi atrasă
şi autoritatea tutelară, care trebuie să-şi exprime opinia privind interesul copilului
reieşind din studierea condiţiilor de trai, a personalităţii şi posibilităţilor educaţiei
părinţilor etc.
Litigiul privind educarea copiilor pot apărea nu numai între părinţi, dar şi între părinţi şi alte
rude. Articolul 65 Codul Familiei prevede că bunicii, fraţii şi surorile copilului au dreptul
să comunice cu acesta. Dacă părinţii copilului sau numai unul dintre ei refuză acest drept,
litigiul este soluţionat de autoritatea tutelară. Aceasta din urmă poate, printr-o hotărâre a
sa, obliga părinţii să permită rudelor comunicarea cu copilul. Dacă hotărîrea autorităţii
106
 tutelare este neglijată, faţă de părinţi vor fi aplicate prevederile art. 64 Codul
Contravenţional. În caz că aplicarea sancţiunilor nu aduc rezultatele dorite, la cererea
bunicilor, fraţilor şi surorilor litigiul va fi soluţionat de instanţa judecătorească.
Acţiunea privind înlăturarea impedimentelor de comunicare cu copilul a bunicilor,
fraţilor şi surorilor poate fi respinsă numai în cazul existenţei unui pericol pentru viaţa şi
sănătatea copilului, pentru dezvoltarea lui spirituală.

§ 3. Decăderea din drepturile părinteşti şi restabilirea în drepturile părinteşti

Decăderea din drepturile părinteşti este o sancţiune care poate fi aplicată faţă de părinţii care
din culpă gravă nu-şi îndeplinesc obligaţiunile faţă de copii sau fac abuz de drepturile lor
părinteşti. Sancţiunea dată are o destinaţie triplă: în primul rînd, şi asta este scopul ei
principal, de a proteja sănătatea fizică şi psihică a copilului şi de a-i crea condiţii normale
de viaţă; în al doilea rînd, de a pedepsi părinţii pentru comportamentul lor antisocial
dăunător; în al treilea rînd, prin aplicarea acestei sancţiuni faţă de părinţii concreţi a
influenţa asupra altor părinţi pentru a preîntîmpina comportamentul lor negativ faţă de
copii97.
Decăderea din drepturile părinteşti se face numai pentru motivele şi în ordinea prevăzută
de legislaţie. Este o sancţiune foarte severă, însă nu este absolută, deoarece legislaţia
permite în anumite condiţii restabilirea drepturilor părinteşti.
Articolul 67 Codul Familiei prevede că părinţii pot fi decăzuţi din drepturile părinteşti
dacă:
a) se eschivează de la exercitarea obligaţiilor părinteşti, inclusiv de la plata pensiei de
întreţinere. Aceasta include acţiunile sau inacţiunile care pun în primejdie sănătatea
fizică şi psihică a copilului, dezvoltarea lui morală, asigurarea condiţiilor de trai şi
materiale, învăţătură şi instruirea copilului. Dacă părinţii se eschivează sistematic de
la plata pensiei de întreţinere pentru copii, ei la fel pun în primejdie asigurarea unui
nivel decent de viaţă a copilului. Aici trebuie de luat în vedere faptul că dacă
părintele nu plăteşte pensia de întreţinere din motive obiective, decăderea din
drepturile părinteşti nu poate fi efectuată în baza acestei prevederi;
b) refuză să ia copilul din maternitate sau dintr-o altă instituţie curativă, educativă
dintr-o instituţie de asistenţă socială sau alta similară. Din aceste prevederi pot face
excepţie cazurile cînd copilul are un handicap vădit şi la cererea părinţilor sau cu
acordul lor el este plasat într-o instituţie curativă din sistemul organelor de asistenţă
socială pentru copii invalizi. Nu se va considera refuz şi acordul părintelui (care a
plasat copilul într-o instituţie de stat pentru creştere şi întreţinere neavînd el însuşi
mijloace de întreţinere) dat pentru adopţia copilului în ordinea prevăzută de lege;
c) fac abuz de drepturile părinteşti, ceea ce include folosirea drepturilor pentru a
impune copilul la cerşit, consumul alcoolului, a drogurilor, implicarea în activitatea
criminală, interdicţia de a frecventa şcoala, cheltuirea mijloacelor destinate pentru
creşterea şi îngrijirea copilului în scopuri contrare. Aceste acţiuni de regulă sunt
97
Советское семейное право / Под ред. В. А. Рясенцева. – Москва: Юридическая литература, 1982, р. 168.
107
 săvîrşite repetat şi respectiv dăunează sănătăţii fizice şi dezvoltării morale a
copilului. Primejdia abuzului de drepturile părinteşti constă în faptul că copilul are
încredere deplină în părinţi şi ei folosesc neputinţa lui de a se împotrivi, ceea ce duce
la încălcarea directă a drepturilor copilului şi dauna pricinuită nu întodeauna poate
fi recuperată;
d) se comportă cu cruzime faţă de copil, aplicînd violenţa fizică sau psihică, atentează la
inviolabilitatea sexuală a copilului. Cruzimea poate fi exprimată prin violenţă
psihică sau fizică faţă de copil, violenţa psihică se poate exprima în insuflarea
spaimei, prin diferite ameninţări care înlătură împotrivirea copilului şi duc la
supunerea oarbă la toate indicaţiile părintelui, violenţa fizică, bătăi, schingiuiri,
pricinuirea durerii fizice prin diferite modalităţi, inclusiv exploatarea copilului la
muncă peste puterile lui şi lipsirea de hrană şi apă. Atentarea la inviolabilitatea
sexuală a copilului este temei pentru intentarea unui dosar penal împotriva
părintelui (părinţilor), deoarece în aceste cazuri este prezentă componenţa unei
infracţiuni prevăzută la art. 171-175 Codul Penal;
e) prin comportarea amorală, influenţează negativ asupra copilului, ceea ce înseamnă că
părinţii încalcă normele de convieţuire existente în societate în aşa măsură că faptul
traumează psihologia copilului sau îl pune într-o situaţie grea, cum ar fi participarea
de către părinte (părinţi) la unele activităţi criminale, la prostituţie, la
transformarea domiciliului comun în casă de toleranţă;
f) suferă de alcoolism cronic sau de narcomanie. Alcoolismul cronic şi narcomania sînt
nişte boli care duc la degradarea persoanelor, pericolul lor constă în faptul că, de
regulă, părinţii nu-şi dau seama de acţiunile care le săvîrşesc, sunt agresivi sau,
chiar dacă nu, oricum ei prezintă primejdie pentru copii, deoarece sunt lipsiţi de
grija părintească deseori sunt flămînzi, neîngrijiţi, suferă de diferite boli sau sunt
lăsaţi fără supraveghere, suferă moral şi fizic. Se consideră cronic alcoolismul şi
narcomania atunci cînd există concluzia medicală în această privinţă. Pentru
aplicarea sancţiunii nu trebuie numaidecît să fie prezente acţiunile părintelui
împotriva copilului, deoarece însuşi faptul că ei suferă de alcoolism sau narcomanie
prezintă primejdie pentru copilul care poate avea urmări ereditare, fiind născut din
aceiaşi părinţi şi la care se şi mai educă modul de viaţă cu alcool şi droguri. În cazul
dat poate şi să nu fie constatată culpa părinţilor la moment, dar avînd în vedere
faptul că ei sunt vinovaţi de situaţia la care au ajuns, decăderea din drepturile
părinteşti poate avea loc. Dacă instanţa judecătorească va constata că nu există
culpa părinţilor, oricum în scopul ocrotirii intereselor copilului minor el trebuie luat
de la părinţi şi transmis autorităţii tutelare;
g) au săvîrşit infracţiuni premeditate contra vieţii şi sănătăţii copiilor sau a soţului. Acest
temei poate fi invocat în cazul cînd există o sentinţă a instanţei judecătoreşti care a
constatat acţiunile premeditate ale părintelui îndreptate la săvîrşirea infracţiunilor
împotriva copiilor săi minori – atentarea la viaţa copiilor, determinare şi sinucidere,
vătămarea intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii, lăsarea în primejdie a
copilului, contaminarea cu maladia HIV/SIDA. Traumează copilul atît fizic cît şi
psihic nu numai acţiunile criminale împotriva lui, dar şi cele care sunt îndreptate
împotriva soţului, adică a celuilalt părinte al copilului. Părintele poate fi decăzut din
drepturile părinteşti atît în cazul cînd crima a fost săvîrşită în prezenţa copilului, cît

108
 şi în lipsa lui, deoarece tragedia care s-a întîmplat în familie oricum acţionează
negativ asupra copilului;
h) în alte cazuri, cînd aceasta o cer interesele copilului. Alte cazuri pot fi atunci cînd sînt
încălcate drepturile şi interesele legitime ale copilului, dar aceste încălcări nu pot fi
integrate în motivele enumerate mai sus. La examinarea acestei cauze instanţa
judecătorească trebuie să examineze foarte minuţios toate problemele care dovedesc
încălcarea drepturilor copilului, culpa părinţilor şi faptul că lipsirea părinţilor de
drepturi este în interesul copilului. Spre deosebire de legislaţia altor state (art. 508
Codul Civil al României, art. 63 Codul Familiei Federaţiei Ruse, art. 378 Codul
Civil al Franţei), prin introducerea acestui punct în art. 67 Codul Familiei motivele
pentru decăderea din drepturile părinteşti nu mai sunt limitativ prevăzute de lege şi
textul nu mai este de strictă interpretare.
Articolul 68 Codul Familiei prevede că decăderea din drepturile părinteşti se face numai
pe cale judecătorească. Alte organe nu pot examina această problemă. Acţiunea privind
decăderea din drepturile părinteşti poate fi pornită de:
a) unul din părinţi (în cazul lipsei părinţilor - tutorele
copilului);
b) autoritatea tutelară;
Alte persoane decât cele indicate la art. 68 alin. 2 Codul Familiei nu sînt în drept de a se
adresa în instanţa de judecată cu o cerere privind decăderea părinţilor din drepturile
părinteşti. În calitate de pîrît poate fi un părinte sau ambii. Constatînd că acţiunea despre
decăderea din drepturile părinteşti este înaintată la cererea unuia dintre părinţi, instanţa
judecătorească este obligată în fiecare caz separat să stabilească locul aflării celuilalt
părinte, să pună în discuţie chestiunea privind atragerea lui la dezbaterile judiciare şi
posibilitatea transmiterii copilului pentru educaţie în caz de solicitare a unor astfel de
cerinţe.
Cererea privind decăderea din drepturile părinteşti se examinează cu participarea
obligatorie a autorităţii tutelare. Aceasta, la rîndul ei, trebuie să prezinte actul de
cercetare în care să elucideze circumstanţele constatate şi avizul privind opinia asupra
decăderii din drepturile părinteşti a unuia sau a ambilor părinţi.
În şedinţa de examinare a cererii privind decăderea din drepturile părinteşti instanţa
judecătorească este obligată să soluţioneze chestiunea despre încasarea pensiei de
întreţinere de la părinţi, deoarece ei nu sunt scutiţi de obligaţia de întreţinere a copilului
în privinţa căruia sînt lipsiţi de drepturi. Plata întreţinerii se va efectua indiferent de
faptul dacă, după intrarea în vigoare a hotărîrilor instanţei judecătoreşti, copilul va fi
plasat într-o familie sau într-o instituţie de stat.
Instanţa judecătorească este obligată să anunţe procurorul despre faptele infracţionale în
privinţa copiilor, dacă acestea au fost constatate. Încă o garanţie pentru ocrotirea
drepturilor personale şi patrimoniale ale copilului este obligaţia instanţei judecătoreşti
prevăzută în alin. 4 art. 68 Codul Familiei, de a transmite în termen de trei zile, de la data
cînd hotărîrea privind decăderea din drepturile părinteşti a rămas definitivă, o copie a
acesteia oficiului de stare civilă din raza teritorială a instanţei. Acesta, la rîndul lui, înscrie
menţiunile respective pe actul de naştere al copilului (art. 69 din Legea privind actele de
stare civilă). Conform alin. 3 art.8 Legea privind actele de stare civilă, părinţii care au fost
109
decăzuţi din drepturile părinteşti nu pot primi duplicate ale certificatului de naştere al
copilului.
Decăderea din drepturile părinteşti, fiind o măsură de ocrotire a copiilor minori şi o
sancţiune gravă pentru părinţi, are şi efectele sale juridice, acestea fiind reglementate de
art. 70 Codul Familiei. Părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti pierd toate drepturile
părinteşti cu privire la persoana şi bunurile minorului precum şi îndatoririle părinteşti, cu
excepţia îndatoririi de a întreţine copilul şi anume:
1) dreptul de a educa copilul. Autoritatea tutelară poate da încuviinţare părinţilor
decăzuţi din drepturile părinteşti de a avea întrevederi cu copilul dacă, prin
asemenea întrevederi, creşterea, educaţia, învăţătura sau pregătirea profesională a
acestuia nu sunt în primejdie;
2) dreptul de a apăra şi a reprezenta copilul în relaţiile lui cu toate persoanele fizice şi
juridice;
3) dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl reţine fără temei
legal;
4) dreptul de a primi pensiile, indemnizaţiile şi alte plăţi ce i se cuvin copilului. Acestea
vor fi primite de persoanele la care se va afla copilul în continuare;
5) dreptul de a primi întreţinerea de la copilul major apt de muncă;
6) dreptul la moştenire asupra patrimoniului copilului în cazul decesului acestuia;
7) dreptul de a da consimţămîntul pentru adopţia copilului, emanciparea lui;
8) dreptul de a primi pensie pentru pierderea întreţinătorului, în cazul decesului
copilului major;
9) dreptul la înlesnirile prevăzute de legislaţia muncii pentru femeile care au copii
minori până la anumite vîrste etc.
Pierderea de către părinţi a drepturilor enumerate mai sus are loc numai în privinţa
copiilor care sunt indicaţi în hotărîrea instanţei judecătoreşti despre decăderea din
drepturile părinteşti. Dacă în familie mai există şi alţi copii sau ei se nasc după
pronunţarea hotărîrii, părinţii au, în privinţa acestor copii, toate drepturile şi obligaţiile
prevăzute de legislaţie.
Părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti pierd nu numai drepturile bazate pe faptul
rudeniei cu copilul, dar şi posibilitatea dobîndirii anumitor drepturi personale familiale
subiective, ca dreptul de a fi: adoptator (art. 12 Legea nr. 99/2010), tutore sau curator
(art. 143 Codul Familiei), părinţi-educatori.
Copilul ai cărui părinţi sunt decăzuţi din drepturile părinteşti păstrează dreptul de
folosinţă asupra spaţiului locativ şi toate drepturile patrimoniale bazate pe rudenie cu
părinţii şi rudele fireşti, inclusiv dreptul la succesiune.
Decăderea din drepturile părinteşti presupune izolarea copilului de părinţi în scopul
ocrotirii sănătăţii fizice şi psihice a lui, cît şi asigurarea unor condiţii favorabile pentru
creştere şi educare. În practică, menţinerea dreptului de folosinţă asupra spaţiului locativ
de către copil este problematic.
Avînd în vedere legislaţia locativă, sînt posibile mai multe situaţii:
1) familia locuieşte într-un apartament de stat – părinţii pot fi evacuaţi fără a li se
propune alt spaţiu locativ;
110
 2) casa sau apartamentul îi aparţine cu drept de proprietate personală părintelui care
nu a fost decăzut din drepturile părinteşti – cel ce a fost decăzut din drepturile
părinteşti poate fi evacuat fără ca să i se propună alt spaţiu locativ;
3) locuinţa aparţine părinţilor cu drept de proprietate comună în devălmăşie sau
părintelui care a fost decăzut din drepturile părinteşti cu drept de proprietate
personală – acest părinte nu poate fi evacuat deoarece el nu a fost lipsit de dreptul
de proprietate.
Dacă din drepturile părinteşti a fost decăzut un părinte, copilul, reieşind din interesele lui,
se transmite spre creştere şi educare celuilalt părinte.
În cazul cînd ambii părinţi au fost decăzuţi din drepturile părinteşti, copilul se transmite
autorităţii tutelare pentru ca aceasta să-l ia la evidenţă ca pe un copil lipsit de grija
părintească şi să-i aleagă una din formele de educaţie potrivită. Copilul lipsit de ocrotirea
părintească poate fi plasat sub tutelă (curatelă), propus spre adopţie, plasat într-o casă de
copii de tip familial sau într-o instituţie de stat educativă ori curativă.
Conform art. 70 Codul Familiei, părinţii pot fi restabiliţi în drepturile părinteşti dacă:
1) au încetat împrejurările care au condus la decăderea lor din aceste drepturi;
2) dacă restabilirea în drepturile părinteşti este în interesul copilului;
3) dacă copilul nu este adoptat.
Restabilirea în drepturile părinteşti se face numai pe cale judecătorească la cererea
persoanei decăzute din aceste drepturi şi cu participarea obligatorie a autorităţii tutelare.
La depunerea cererii părintele trebuie să anexeze toate probele care dovedesc că el şi-a
schimbat modul de viaţă, are un venit stabil, un spaţiu locativ şi este în stare să crească şi
să educe copilul respectîndu-i drepturile şi interesele legitime. De exemplu, pot fi cazuri
cînd acesta s-a tratat de alcoolism cronic sau narcomanie şi o perioadă îndelungată duce
un mod normal de viaţă. Autoritatea tutelară va da un aviz în vederea posibilităţilor
părinţilor de a educa copilul, bazat pe un control riguros al condiţiilor de trai ale acestora.
La fel, autoritatea tutelară se va expune dacă restabilirea părinţilor în drepturi coincide
interesului copilului. Copilul care a împlinit vîrsta de 10 ani va fi audiat personal pentru a
afla opinia lui privind restabilirea părintelui în drepturi.
În cazul cînd copilul a cărui părinţi au fost decăzuţi din drepturile părinteşti a fost adoptat
şi adopţia nu a fost desfăcută, restabilirea în drepturi nu poate avea loc, deoarece nu este
în interesul copilului de a-l despărţi de adoptatori, pe care el îi consideră părinţi care îi
asigură o copilărie fericită.

§ 4. Luarea copilului fără decăderea din drepturile părinteşti

O altă sancţiune aplicată în cazul neîndeplinirii obligaţiilor părinteşti şi încălcărilor grave

ale drepturilor copilului este luarea copilului fără decăderea din drepturile părinteşti
reglementată de art. 71 Codul Familiei.
Luarea copilului înseamnă limitarea drepturilor părinteşti în scopul ocrotirii intereselor
copilului minor. Această măsură de ocrotire a copilului, spre deosebire de decăderea din

111
drepturile părinteşti, are un caracter temporar. Deşi Codul Familiei nu indică termenul
pentru care copilul este luat de la părinţi, în esenţă luarea este temporară, deoarece se
prezumă că părintele sau părinţii au un comportament neadecvat, iar societatea şi statul îi
consideră temporar inapţi de a-şi exercita drepturile şi îndeplini obligaţiile părinteşti în
interesul copilului.
Spre deosebire de decăderea din drepturile părinteşti, care se aplică în toate cazurile cînd
este prezentă culpa părinţilor, luarea copilului poate avea loc şi în cazul cînd părintele nu
conştientizează acţiunile sale şi deci nu poate fi stabilită vinovăţia lui.
Conform art. 71 Codul Familiei, copilul poate fi luat de la părinţi la cererea autorităţii
tutelare în baza hotărîrii judecătoreşti.
Unicul temei pentru luarea copilului este că aflarea copilului împreună cu părinţii prezintă
pericol pentru viaţa şi sănătatea lui. De regulă, acestea sunt cazurile cînd părinţii sau unicul
părinte care educă copilul se îmbolnăveşte psihic şi, respectiv, nu poate creşte şi educa
copilul. Desigur, pot fi şi alte motive, dar legislaţia nu le enumeră. Se poate întîmpla cazul
cînd copilul este luat de la ambii părinţi, deoarece nici unul dintre ei nu este în stare să
aibă grijă de copil, şi transmis bunicilor spre educare.
Articolul 71 alin. 2 Codul Familiei prevede că în cazuri excepţionale, dacă există un pericol
iminent pentru viaţa şi sănătatea copilului, autoritatea tutelară poate decide luarea
copilului de la părinţi. În acest caz autoritatea tutelară este obligată:
– să anunţe procurorul timp de 24 ore;
– să pornească în termen de cel mult 3 zile lucrătoare o acţiune în instanţa
judecătorească privind luarea copilului de la părinţi sau decăderea părinţilor din
drepturile părinteşti.
Instanţa judecătorească va examina cauza şi, dacă va lua hotărîea privind luarea
copilului de la părinţi, acestuia i se va asigura un plasament într-o instituţie educativă sau
curativă sau sub tutelă (curatelă); dacă instanţa va constata că pericolul pentru care a fost
luat copilul a decăzut, se va pronunţa o hotărâre despre înapoierea copilului părinţilor.
Copilul va fi înapoiat şi în cazul cînd autoritatea tutelară nu va respecta termenul de 3 zile
lucrătoare pentru adresarea în instanţa judecătorească.
În urma luării copilului de la părinţi, aceştia pierd dreptul de a comunica cu copilul, de a
participa personal la educaţia lui şi de a-i reprezenta interesele. Conform art. 72 alin. 2
Codul Familiei, în unele cazuri părinţilor li se poate permite de către autoritatea tutelară
întrevederea cu copilul. Desigur, aceste întrevederi nu trebuie să influenţeze negativ
asupra copilului.
Dacă după o oarecare perioadă părinţii se tratează şi sunt conştienţi de comportamentul
lor faţă de copil, ei pot depune o cerere în instanţa judecătorească despre înapoierea
copilului (art. 71 alin. 5 Codul Familiei). Cererea va fi examinată de către instanţa de
judecată cu participarea obligatorie a autorităţii tutelare care va examina condiţiile de
trai ale copilului şi ale persoanei care pretinde la educaţia copilului şi va prezenta avizul
respectiv. Acest aviz este foarte important, dar întrucît nici o probă nu poate avea putere
doveditoare instanţa va lua în consideraţie toate probele în ansamblu. Dacă hotărîrea
instanţei judecătoreşti este contrară avizului autorităţii tutelare, ea trebuie să conţină
motivaţia respectivă.
112
 Capitolul XI. Obligaţia de întreţinere dintre membrii familiei

§ 1. Noţiunea şi caracterele juridice ale obligaţiei de întreţinere.

§ 2. Obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii. § 3. Obligaţia de întreţinere dintre soţi şi foştii
soţi. § 4. Obligaţia de întreţinere dintre alţi membri ai familiei

§ 1. Noţiunea şi caracterele juridice ale obligaţiei de întreţinere

Obligaţia legală de întreţinere este îndatorirea impusă de lege unei persoane de a acorda altei
persoane mijloace necesare traiului, inclusiv satisfacerea nevoilor spirituale şi – în cazul obligaţiei
de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor minori – mijloacele pentru educarea, învăţătura şi
pregătirea lor profesională98.
Obligaţia de întreţinere mai poate lua naştere şi ca urmare a unei donaţii cu sarcini sau a unui
legat cu sarcină, sau a unui contract de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă. Deci,
nu trebuie confundată obligaţia legală de întreţinere reglementată de Codul Familiei cu obligaţia de
întreţinere ce ia naştere în urma încheierii unui act juridic şi care este reglementată de Codul Civil.
Obligaţia legală de întreţinere apare ca efect al:
– rudeniei;
– căsătoriei;
– unor relaţii asimilate de lege cu relaţii de familie.
Baza obligaţiei de întreţinere este afecţiunea şi prietenia care există între membrii familiei, cît
şi regulile de convieţuire socială. Ea realizează un scop personal prin ajutarea celui aflat în nevoie
din cauza incapacităţii de a munci şi un scop social, deoarece societatea nu poate lăsa în voia soartei
persoanele care necesită ajutor material şi susţine îndeplinirea obligaţiei de întreţinere de către
membrii familiei.
Ca relaţie juridică obligaţia de întreţinere ia naştere în baza unui acord dintre părţi sau în baza
hotărîrii instanţei judecătoreşti conform căreia unii membri ai familiei sunt îndreptăţiţi să primească
întreţinerea, iar alţii sunt datori să o presteze.
Din scopul şi din reglementarea obligaţiei de întreţinere se desprind anumite caractere ce sunt
specifice acestei obligaţii şi care o deosebesc de alte obligaţii. Acestea sunt următoarele:
– caracterul strict personal, care reiese din faptul că există o legătură strînsă a persoanei care
beneficiază de pensia de întreţinere, precum şi a persoanei obligate să o presteze cu însăşi

98
Filipescu Ion P., Filipescu Andrei I. Tratat de dreptul familiei. – Bucureşti: ALL, 2001, p. 443.
113
 obligaţia. Ea nu poate fi transmisă prin moştenire, nu poate fi obiect al contractelor, nu
poate fi cedată de creditor unor terţe persoane, iar debitorul nu poate trece datoria sa la
alţii;
– obligaţia de întreţinere, de regulă, este reciprocă. Asta nu înseamnă că acest caracter se
realizează întodeauna. Este posibil cazul cînd părinţii, care au întreţinut copii minori, să
nu aibă nevoie de întreţinerea copiilor la o vîrstă înaintată. Dar prevederile legale în marea
majoritate stabilesc întreţinerea reciprocă între membrii familiei. Există şi excepţii, de
exemplu, obligaţia copiilor vitregi de a plăti întreţinerea părinţilor vitregi (art. 89 Codul
Familiei) sau obligaţia copiilor de a plăti întreţinerea educatorilor care i-au educat (art. 90
Codul Familiei). Aşadar, caracterul reciproc nu este prevăzut în relaţiile asimilate de lege
cu relaţiile de familie;
– are un caracter îndelungat sau succesiv. Aceasta se manifestă prin faptul că din momentul
naşterii obligaţiei şi pînă la încetarea ei se scurge un timp destul de îndelungat (de
exemplu, părinţii plătesc întreţinerea pentru copii până la vîrsta de 18 ani, soţul plăteşte
întreţinerea celuilalt soţ pe viaţă sau pe tot timpul cît celălalt este inapt de muncă şi
necesită spijin material);
– temeiurile naşterii obligaţiei de întreţinere sunt stabilite de lege, ceea ce înseamnă că ea
este o îndatorire ce se impune pe tot timpul cît creditorul se află în nevoie din cauza
incapacităţii de a munci, ceea ce fac părţile să n-o poată înlătura sau restrînge anticipat
prin acte juridice.
Obligaţia de întreţinere ia naştere în baza faptelor juridice expres prevăzute de legislaţia în
vigoare:
– existenţa dintre subiectele raportului juridic de întreţinere a relaţiilor de familie la
momentul încasării pensiei de întreţinere sau pînă la încasare (foştii soţi);
– existenţa condiţiilor prevăzute de lege pentru apariţia obligaţiei de întreţinere
(incapacitatea de muncă, starea de nevoie, mijloace suficiente pentru plată etc.);
– hotărîrea instanţei de judecată sau contractul privind plata pensiei de întreţinere.
1. Una dintre condiţiile necesare naşterii raportului juridic de
întreţinere este existenţa relaţiilor de familie, сare se exprimă prin rudenie, căsătorie,
afinitate, creşterea şi educarea unui copil în familie. Obligaţia de întreţinere există
numai între rudele în linie dreaptă de gradul I (părinţi-copii), gradul II (bunici-nepoţi),
în linie colaterală de gradul II (fraţi-surori), între afini (părinţi vitregi-copii vitregi) şi
între educatorii care au întreţinut şi educat copii minori, adică între persoanele care au
avut relaţii asimilate de lege cu relaţiile de familie.

114
 2. Pentru ca o persoană să poată cere întreţinere, ea trebuie să
îndeplinească în mod cumulativ două condiţii, şi anume: să fie inaptă de muncă şi să
necesite spijin material, adică să fie în stare de nevoie.
Inaptă de muncă persoana se consideră atunci cînd ea nu are posibilitatea de a realiza un
cîştig din motive obiective. Acestea pot fi: minoritatea, invaliditatea de gradul I, II, III, bătrîneţea,
adică vîrsta de pensionare prevăzută de lege (57 ani femei, 62 ani bărbaţi), starea de graviditate a
femeii şi atunci cînd unul dintre soţi îngrijeşte un copil comun până la o anumită vîrstă.
Necesitatea sprijinului material sau starea de nevoie este atunci cînd persoana nu are
mijloace materiale pentru a-şi procura cele necesare traiului şi îngrijirii sănătăţii (alimente, locuinţă,
îmbrăcăminte, medicamente etc.). Se află în nevoie persoana care nu are venituri – fie dobândite
prin muncă, fie produse de bunurile sale ori alte bunuri de valoare care depăşesc ceea ce îi este
necesar existenţei, care, eventual, ar putea fi vîndute pentru a-şi procura cele necesare întreţinerii. În
doctrină se consideră că persoana care nu are venituri suficiente, dar care are economii sau bunuri
de valoare (lucruri de preţ, obiecte de lux, colecţii de artă, imobile pe care nu le foloseşte personal
etc.) ce nu-i sunt necesare şi pe care le-ar putea vinde, ca astfel să-şi poată asigura în mod curent
întreţinerea pe un anumit timp, nu poate fi considerată în tot acest timp ca fiind în stare de nevoie.
Pentru ca o persoană să fie obligată la plata întreţinerii, ea trebuie să aibă mijloace suficiente.
Prin mijloace suficiente înţelegem toate posibilităţile materiale de care dispune debitorul întreţinerii,
de exemplu:
– mijloacele băneşti cu caracter permanent de continuitate (salariu,
activitate de întreprinzător, din gospodăria de pe lîngă casă, gospodăria de fermier,
activitatea intelectuală);
– economiile şi bunurile debitorului care pot fi vîndute în scopul
asigurării prestării întreţinerii;
– orice alte venituri;
– aptitudinea de a munci a debitorului obligaţiei de întreţinere, care este
izvorul obţinerii mijloacelor materiale.
În cazul cînd părinţii datorează întreţinerea copiilor minori, cît şi în cazul cînd adoptatorul
datorează întreţinerea copilului adoptat, legislaţia nu impune îndeplinirea condiţiei ca părintele şi
adoptatorul să dispună de mijloace suficiente.
Legiuitorul nu precizează în ce constă obiectul obligaţiei de întreţinere. A întreţine o persoană
înseamnă a-i asigura existenţa. Obligaţia de întreţinere are ca obiect prestarea a tot ceea ce este

115
necesar traiului: alimente, locuinţă, îmbrăcăminte, medicamente, îngrijirea sănătăţii, care toate la un
loc formează cuprinsul noţiunii de întreţinere în înţelesul ei general99.
În obiectul întreţinerii intră şi îngrijirea sănătăţii persoanei întreţinute. Cheltuielile
corespunzătoare obişnuite se au în vedere la stabilirea întinderii obligaţiei. În cazul în care, într-o
anumită perioadă, o boală gravă generează cheltuieli suplimentare, sumele necesare spre a se putea
face faţă acestor cheltuieli se pot cere în mod separat conform art. 79 şi 81 Codul Familiei.
Conţinutul obligaţiei de întreţinere constă în obligaţia plătitorului de a achita şi dreptul
beneficiarului de a o primi.
Obligaţia de întreţinere poate fi stabilită pe un termen ( până la împlinirea de către copil a
vîrstei de 3 ani, a vîrstei de 18 ani) sau fără termen (obligaţia unui soţ de a-l întreţine pe celălalt
care este inapt de muncă şi necesită sprijin material pe viaţă).
Totodată trebuie de menţionat că obligaţia de întreţinere este susceptibilă de modalităţi.
Articolul 110 Codul Familiei prevede că, în cazul cînd starea materială şi familială a uneia dintre
părţi s-a schimbat, instanţa judecătorească poate să modifice cuantumul pensiei de întreţinere sau
să-l scutească pe debitor de plată. Modificarea se efectuează la cererea oricăreia dintre părţi,
avîndu-se în vedere nu numai starea materială şi familială a părţilor, dar şi alte circumstanţe
importante (de exemplu, comportamentul amoral al celui care necesită întreţinerea, violenţa faţă de
membrii familiei ca rezultat al abuzului de alcool sau droguri, săvîrşirea unei crime faţă de soţ sau
copii etc.).
Temeiurile generale de stingere a obligaţiei de întreţinere sunt prevăzute în art. 111 Codul
Familiei. Dacă obligaţia de întreţinere a luat naştere în baza acordului dintre plătitor şi beneficiarul
obligaţiei de întreţinere, ea se stinge la expirarea termenului acţiunii contractului, la decesul uneia
dintre părţi sau în baza altor temeiuri prevăzute de acest contract.
Dacă pensia de întreţinere este încasată în baza hotărîrii instanţei de judecată, obligaţia se
stinge o dată cu decesul plătitorului sau al beneficiarului pensiei de întreţinere. Plata pensiei de
întreţinere pentru copiii minori se stinge din momentul atingerii majoratului sau obţinerii capacităţii
de exerciţiu sub vîrsta de 18 ani în rezultatul încheierii căsătoriei sau emancipării. Obligaţia de
întreţinere faţă de copiii minori de asemenea încetează din momentul adopţiei copilului.
Obligaţia de întreţinere care se plăteşte în baza hotărîrii instanţei judecătoreşti persoanelor
inapte de muncă şi care necesită sprijin material încetează din momentul restabilirii capacităţii de
muncă sau îmbunătăţirii situaţiei materiale.

99
Eugen A. Barasch, Aurelian Ionaşcu, Petre Anca, Virgil Economu, Ion Nestor, Ion Rucăreanu, Savelly Zilberstein.
Rudenia în dreptul Republicii Socialiste România. – Bucureşti, 1966, p. 265.
116
 La fel obligaţia de întreţinere încetează în caz că cel obligat să plătească, avînd mijloacele
suficiente, pierde aceste mijloace, înrăutăţindu-şi starea materială întru atît că nu mai este în stare
mai departe să-şi îndeplinească obligaţia.
Obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi se stinge în caz că soţul beneficiar a încheiat o nouă
căsătorie.
Unele temeiuri enumerate (de exemplu, decesul plătitorului sau al beneficiarului, atingerea
majoratului de către copil) duc la stingerea obligaţiei de întreţinere fără a fi nevoie de hotărîrea
instanţei de judecată.
Ca raport juridic concret, obligaţia de întreţinere se stinge în mod obişnuit, prin executare,
adică prin plată, aşa cum îndeobşte se sting şi celelalte obligaţii100.
Dar existenţa unor circumstanţe, cum ar fi îmbunătăţirea stării materiale a beneficiarului sau
micşorarea bruscă a mijloacelor necesare ale plătitorului, trebuie neapărat să fie stabilite prin
instanţa judecătorească, care va pronunţa o hotărâre ce va stinge obligaţia de întreţinere dintre părţi.
Codul Familiei a clasificat, după subiecte, obligaţia de întreţinere în trei grupe:
1) obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii;
2) obligaţia de întreţinere dintre soţi şi foştii soţi;
3) obligaţia de întreţinere dintre alţi membri ai familiei.

§ 2. Obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii

2.1. Dreptul copiilor minori de a primi întreţinerea de la părinţi

Părinţii sunt obligaţi să-şi întreţină copiii minori şi copiii majori inapţi de muncă care
necesită sprijin material (art. 74 alin.1Codul Familiei). Această obligaţie aparţine în egală măsură
atît mamei, cît şi tatălui copilului care sunt indicaţi în certificatul de naştere al copilului.
Obligaţia de întreţinere, de regulă, este înfăptuită fără nici un amestec în viaţa familiei. În caz
că familia se destramă şi părinţii nu mai locuiesc împreună, ei pot încheia un contract privind modul
de plată şi cuantumul mijloacelor pentru întreţinerea copilului. Dacă întreţinerea nu se plăteşte în
mod benevol şi nici nu există un contract privind plata întreţinerii pentru copii, pensia de întreţinere
se încasează în baza unei hotărâri a instanţei judecătoreşti.
Întreţinerea pentru copii minori se achită din momentul naşterii copilului şi pînă la atingerea
majoratului de către acesta, adică până la vîrsta de 18 ani. Chiar dacă copiii îşi continuă studiile
după această vîrstă, pensia de întreţinere nu poate fi încasată.
Legislaţia în vigoare prevede o excepţie de la regula stabilită în conformitate cu care obligaţia
de întreţinere a părinţilor faţă de copilul minor se stinge la momentul dobîndirii de către acesta a
100
Albu I. Dreptul familiei. – Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică, 1975, p. 318.
117
capacităţii depline de exerciţiu sub vîrsta de 18 ani (art. 111 alin. 2 lit. „a” şi lit. „c” Codul
Familiei). Acesta este cazul cînd minorul se căsătoreşte în condiţiile prevăzute de lege şi dobîndeşte
capacitatea deplină de exerciţiu sau este declarat de autoritatea tutelară sau instanţa judecătorească
ca fiind emancipat, adică dobîndeşte capacitatea deplină de exerciţiu la vîrsta de 16 ani. Dobîndirea
capacităţii depline de exerciţiu la vîrsta de 16 ani nu duce la recunoaşterea copilului ca fiind major,
dar aceasta presupune că copilul devine economic de sine stătător.
Obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copil apare ca rezultat al legăturii de rudenie dintre
copil şi fiecare din părinţi stabilită în modul prevăzut de lege. Dacă provenienţa copilului este
stabilită numai de la mamă, copilul poate pretinde întreţinerea numai de la ea. Locuirea împreună cu
tatăl biologic nu duce la naşterea obligaţiei de întreţinere, dacă nu este dovedită legătura de rudenie
dintre copil şi tată prin actul de stare civilă. Poate pretinde întreţinerea copilul minor, care nu a
împlinit vîrsta de 18 ani, cu excepţiile arătate mai sus, deoarece el este considerat inapt de muncă pe
tot parcursul minorităţii sale. Dreptul de a cere întreţinerea de la părinţi este un drept subiectiv al
copilului, indiferent de faptul că cererea este depusă de unul dintre părinţi, tutorele copilului sau
autoritatea tutelară. Dacă copilul nu ar fi subiect al dreptului la întreţinere, atunci în caz de deces al
reprezentantului legal care a depus cererea ar fi necesară o nouă acţiune în instanţa judecătorească
pentru stabilirea cuantumului întreţinerii.
Aşadar, creditorul obligaţiei de întreţinere este copilul minor, fără a face deosebire între cel
născut din căsătorie sau din afara căsătoriei. De asemenea, are dreptul la întreţinere adoptatul minor.
Debitorii obligaţiei de întreţinere sînt părinţii ori adoptatorii.
Obligaţia de a plăti întreţinerea pentru copiii minori apare indiferent de faptul dacă părinţii au
sau nu au mijloacele suficiente, sînt minori sau majori, au capacitatea deplină de exerciţiu sau sînt
limitaţi în ea, sînt apţi sau inapţi de muncă şi indiferent de faptul dacă copiii minori au sau nu au
nevoie de pensia de întreţinere.
Legislaţia în vigoare a stabilit încasarea pensiei de întreţinere pentru copiii minori în trei
forme:
1) pe cote-părţi din veniturile părinţilor;
2) într-o sumă bănească fixă;
3) în cumularea acestor două forme de plată.
De regulă, plata pensiei de întreţinere se stabileşte în cote-părţi aşa cum prevede art. 75
Codul Familiei, reieşind din numărul copiilor care urmează a fi întreţinuţi şi anume;
pentru un copil – ¼, pentru 2 copii – 1/3 şi pentru 3 şi mai mulţi – ½ din salariul sau
veniturile părinţilor.
Utilizarea acestei forme de plată a pensiei de întreţinere pentru copiii minori este optimă,
deoarece satisface interesele copiilor minori şi a părinţilor care sînt obligaţi la plată.
Totodată această formă acordă instanţei judecătoreşti posibilitatea de a soluţiona cauzele
cu privire la cuantumul pensiei de întreţinere ce urmează a fi încasate din venitul
118
 părinţilor pentru copiii minori, bazîndu-se pe un principiu unic care, concomitent,
micşorează numărul adresărilor privind modificarea cuantumului întreţinerii în legătură
cu micşorarea sau majorarea veniturilor plătitorului. Din norma juridică prevăzută la
articolul menţionat reiese că cotele stabilite nu sunt fixe, ci doar plafonate.
Încasarea pensiei de întreţinere se face din salariu şi din toate tipurile de venituri ale
părintelui după ce acestea au fost impozitate în ordinea stabilită de legislaţia fiscală. Se iau în
consideraţie toate tipurile de retribuire a muncii asupra cărora se aplică cotele de asigurare de stat,
atît la locul de muncă de bază, cît şi la locul de muncă prin cumul, primite de părţi fie în valută
naţională, străină sau în natură. La fel se consideră venituri cele dobîndite de pe cotele de pămînt,
cît şi de pe terenul de pămînt de pe lîngă casă. Se încasează pensia de întreţinere pentru copiii
minori şi din pensiile pentru muncă şi invaliditate plătite din sistemul asigurărilor de stat, din
bursele studenţilor, masteranzilor şi doctoranzilor. De la militari încasarea pensiei de întreţinere se
face din soldă şi din toate adausurile calculate la ea.
Încasarea pensiei de întreţinere la persoanele care îşi ispăşesc pedeapsa în privaţiune de
libertate sau se află la tratament în instituţiile de tratare a alcoolismlui sau narcomanismului se face
din veniturile pe care le au părinţii pentru munca depusă în aceste instituţii.
Copiii, ai căror părinţi fiind obligaţi să plătească pensia de întreţinere sînt urmăriţi de către
organele afacerilor interne în baza deciziilor instanţei de judecată şi a organelor de anchetă în
legătură cu eschivarea lor de la plata pensiei de întreţinere sau cu urmărirea penală pentru săvîrşirea
infracţiunilor sau îşi ispăşesc pedeapsa în instituţiile penitenciare sau se află la tratament fără a
primi salariu sau îndemnizaţii pentru asigurarea socială, sau dacă din alte motive încasarea pensiei
de întreţinere este imposibilă, beneficiază de îndemnizaţii stabilite pentru familiile cu copii în
conformitate cu Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 769 din 25.11.1992 privind măsurile
de ameliorare a situaţiei materiale a minorilor, ai căror părinţi se eschivează de la achitarea pensiei
alimentare101.
Articolul 75 alin. 2 Codul Familiei prevede că, instanţa judecătorească poate micşora sau
majora cuantumul cotelor pensiei de întreţinere stabilite pentru copiii minori de la alineatul întîi al
acestui articol, ţinînd cont de starea materială şi familială a părinţilor şi de alte circumstanţe
importante.
De regulă, micşorarea cuantumului se poate face numai în cazuri cînd există careva motive
temeinice, spre exemplu:
a) părintele obligat să plătească întreţinerea are gradul I sau II de invaliditate şi ca
rezultat nu mai poate activa în cîmpul muncii, ceea ce a dus la micşorarea veniturilor lui;

101
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1992. – Nr. 11.
119
 b) debitorul are mai mulţi copii sau alte persoane (părinţi, soţ) care este obligat să le
întreţină şi ei sînt mai puţin asiguraţi decît copilul care primeşte întreţinerea în cuantumul
stabilit iniţial. Aceste circumstanţe au intervenit mai tîrziu decît data stabilirii întreţinerii;
c) copilul care primeşte întreţinerea s-a angajat în cîmpul muncii şi are un venit
suficient pentru întreţinere, iar părintele obligat este şomer sau starea sănătăţii nu-i
permite să practice o muncă mai bine plătită;
d) părintele cu care copilul locuieşte este asigurat foarte bine, iar cel care plăteşte
întreţinerea se află într-o situaţie materială grea. Pot fi luate în consideraţie şi alte
circumstanţe pe care instanţa judecătorească le va considera întemeiate pentru micşorarea
cuantumului întreţinerii încasate pentru copilul minor.
Cuantumul pensiei de întreţinere pentru copiii minori poate fi majorat pentru motive
întemeiate, cum ar fi boala copilului şi necesitatea învăţămîntului special pentru el, tratament
îndelungat sau îngrijire permanentă etc. Cazurile de majorare a pensiei de întreţinere se întîlnesc
mai rar în practica judiciară, deoarece legislaţia prevede atragerea părintelui debitor la cheltuielile
suplimentare (art. 79 Codul Familiei) care vor fi examinate în continuare.
Pensia de întreţinere pentru copiii minori poate fi stabilită şi într-o sumă bănească fixă (art.
76 Codul Familiei), în cazurile cînd părintele care datorează întreţinerea:
– are un salariu şi (sau) alte venituri neregulate sau fluctuabile, ceea ce
este caracteristic pentru perioada economică actuală, cînd cetăţenii ocupaţi cu activitatea
de întreprinzător nu-şi pot asigura venituri stabile;
– primeşte salariu şi (sau) alte venituri total sau parţial în natură.
Aceasta poate fi producţie agricolă sau de alt ordin, cu care el, la înţelegerea cu creditorul,
ar putea achita pensia de întreţinere;
– nu are salariu şi (sau) alte venituri. În cazul dat pensia de întreţinere ar
putea fi încasată din bunurile debitorului, ceea ce presupune că trebuie să se cunoască
mărimea întreţinerii;
– alte cazuri, cînd încasarea pensiei de întreţinere sub forma unei cote
din salariu şi (sau) alte venituri este imposibilă, dificilă sau lezează substanţial interesele
uneia dintre părţi. Aici se poate întîmpla că debitorul se eschivează de la plată, deoarece
nu lucrează, dar de fapt are avere considerabilă. La stabilirea întreţinerii într-o sumă
bănească fixă se va calcula venitul anual al debitorului, situaţia materială şi familială a
părţilor şi, reieşind din acestea, se va stabili mărimea pensiei de întreţinere pentru copiii
minori, avîndu-se în vedere, pe cît este posibil, nivelul anterior de asigurare materială a
copilului.

120
 Această metodă de încasare a întreţinerii este mai puţin frecventă, deoarece plata întreţinerii
este îndelungată şi schimbările care au loc în situaţia materială şi familială a părţilor, cît şi inflaţia
economică impune adresarea periodică a părţilor în instanţa judecătorească pentru a modifica suma
bănească fixă.
Instanţa judecătorească poate stabili plata pensiei de întreţinere şi în cumularea acestor două
forme de plată. Se aplică metoda dată în cazul în care unii copii locuiesc cu un părinte, iar alţii cu
celălalt. De exemplu, un copil va locui cu tatăl, iar 2 copii – cu mama. Tatăl trebuie să plătească 1/3
din toate veniturile sale pentru cei doi copii care locuiesc cu mama, iar aceasta la rîndul ei trebuie să
plătească ¼ din veniturile copilului care locuieşte cu tata. Conform art. 75 alin. 3 Codul Familiei,
plata se va efectua într-o sumă bănească fixă în favoarea părintelui mai puţin asigurat care şi este
diferenţa dintre cotele calculate iniţial pentru plata întreţinerii celor 3 copii de către părinţii lor.
Această metodă mai poate fi folosită şi la încasarea întreţinerii pentru copiii minori de la părintele
care are o parte din venituri în bani, iar alta în natură (de pe lotul de pămînt de lîngă casă, o altă cotă
de pămînt sau produse care se produc la locul de muncă şi achitarea salariului se face în natură,
remunerarea muncii în gospodăria ţărănească etc.).
Pentru copiii care au rămas fără ocrotire părintească din cauza că părinţii au fost decăzuţi din
drepturile părinteşti, limitaţi în aceste drepturi, declaraţi incapabili, au abandonat copiii etc., pensia
de întreţinere se stabileşte în aceeaşi mărime, conform regulilor examinate mai sus şi se plăteşte
tutorelui sau curatorului copilului (art. 77 alin. 1 Codul Familiei).
Copilul rămas fără ocrotire părintească poate fi plasat într-o instituţie educativă, curativă, de
asistenţă socială sau altă instituţie similară pentru ca să-i fie asigurată o îngrijire şi educaţie
respectivă. Aflarea copilului în aceste instituţii nu-i eliberează pe părinţi de plata pensiei de
întreţinere chiar şi dacă copilul este la întreţinerea deplină a statului.
Conform art. 77 alin. 2 Codul Familiei, cincizeci la sută din pensia de întreţinere încasată de
la părinţi se transferă pe contul instituţiei respective şi se ţine evidenţa pentru fiecare copil în parte,
depunerile folosindu-se pentru întreţinerea copilului. Restul de cincizeci la sută se transferă pe un
cont deschis pe numele copilului la o instituţie financiară.
2.2. Dreptul copiilor majori inapţi de muncă de a primi întreţinerea de la părinţi
Obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copiii minori se stinge o dată cu împlinirea de către
copil a vîrstei de 18 ani.
La prezenţa unor condiţii, dreptul de a primi întreţinerea de la părinţi o au şi copiii majori care
au împlinit vîrsta de 18 ani.
Conform art. 78 alin. 1 Codul Familiei, părinţii sunt obligaţi să-şi întreţină copiii majori inapţi
de muncă care necesită sprijin material. Se consideră inapt de muncă copilul major care şi-a pierdut
capacitatea de muncă, fiind încadrat în unul dintre gradele de invaliditate stabilite de lege (gradul I,
121
II sau III). La stabilirea gradului se iau în vedere natura, graviditatea, particularităţile şi evoluţia
bolii, precum şi influenţa acesteia asupra capacităţii de muncă, posibilitatea de recuperare a
acesteia.
Pentru gradul I de invaliditate este caracteristică pierderea totală a capacităţii de orice muncă
cu necesitatea îngrijirii şi supravegherii permanente din partea altei persoane.
Gradul II de invaliditate implică o pierdere totală a capacităţii de muncă, dar cu posibilitatea
îngrijirii personale.
În gradul III de invaliditate se încadrează persoana care şi-a pierdut cel puţin jumătate din
capacitatea de muncă şi poate desfăşura o activitate cu program redus de lucru.
Numai incapacitatea de muncă a copilului major nu serveşte temei pentru a încasa întreţinerea
de la părinţi. Trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ ambele condiţii, necesitatea sprijinului
material care se datorează incapacităţii de muncă. Cuantumul întreţinerii pentru copiii majori
inapţi de muncă se stabileşte nu ca pentru copiii minori în cote-părţi, dar într-o sumă bănească fixă,
care se determină reieşind din situaţia materială şi familială a părinţilor şi copiilor care necesită
ajutor material.
La stabilirea cuantumului întreţinerii pentru copilul major inapt de muncă instanţa
judecătorească poate ţine cont şi de alte circumstanţe importante, cum ar fi:
– necesitatea copilului major inapt de muncă într-o alimentare
adăugătoare, într-un tratament costisitor sau periodic, în îngrijire din partea altor
persoane;
– existenţa nu numai a veniturilor, dar şi a bunurilor;
– existenţa altor persoane care sunt obligate de a le acorda întreţinerea;
– dacă există alte persoane cărora copilul major le este obligat plata
întreţinerii etc.
De asemenea, trebuie de avut în vedere că primirea de către copilul major inapt de muncă a
pensiei, a îndemnizaţiilor sau a altor venituri nu-i scuteşte pe părinţi de obligaţia de a plăti pensia de
întreţinere, dacă instanţa judecătorească va constata că sumele primite nu sunt destule pentru
asigurarea lui. La fel şi faptul că copilul major inapt de muncă şi care necesită ajutor material este
căsătorit nu serveşte temei pentru refuzul de a încasa pensia de întreţinere de la părinţi. Astfel, dacă
fiul major inapt de muncă este căsătorit şi soţia sa lucrează, avînd obligaţia legală de a-l întreţine,
instanţa judecătorească va stabili cuantumul întreţinerii de la părinţi, ţinînd cont de aceste fapte. Şi
în cazul cînd copilul major inapt de muncă care pretinde întreţinerea de la părinţii săi are copii
majori, se va proceda la fel.
Aşadar, legislaţia în vigoare nu stabileşte ordinea în care membrii familiei sunt obligaţi la
plata pensiei de întreţinere, de aceea copilul major inapt de muncă şi care necesită ajutor material
122
poate înainta în instanţa judecătorească o cerere privind încasarea pensiei de întreţinere şi atunci
cînd copilul inapt de muncă este căsătorit sau are copii majori.
2.3. Participarea părinţilor la cheltuielile suplimentare în favoarea copiilor
Legislaţia în vigoare reglementează obligaţia părinţilor de a participa la cheltuielile
suplimentare generate de circumstanţe excepţionale în favoarea copiilor (art. 79 Codul Familiei).
Mijloacele acordate de către părinţi pentru cheltuielile suplimentare sunt considerate o
particularitate a pensiei de întreţinere. Părinţii sunt obligaţi să participe la cheltuielile suplimentare
atît pentru copiii minori, cît şi pentru cei majori, care necesită sprijin material adăugător. Temeiul
prevăzut de legislaţie pentru încasarea mijloacelor suplimentare sunt circumstanţele excepţionale la
care pot fi atribuite boala gravă a copilului, mutilarea copilului minor sau a celui major inapt de
muncă, necesitatea achitării cheltuielilor privind îngrijirea acestora etc. Principalul este că aceste
circumstanţe necesită cheltuieli suplimentare pentru întreţinerea copilului, astfel ca plata pentru
lecuire, protezare, îngrijire personală din partea altei persoane, învăţămînt special etc.
La cheltuielile suplimentare participă ambii părinţi prin modalitatea indicată de instanţa
judecătorească, ţinîndu-se cont de starea materială şi familială a părinţilor şi copiilor şi alte
circumstanţe importante.
Din această prevedere rezultă că instanţa judecătorească poate determina participarea
părinţilor la cheltuielile suplimentare în mod egal, dar poate şi să se abată de la această egalitate.
Cuantumul cheltuielilor suplimentare se stabileşte într-o sumă bănească fixă, care se achită lunar,
indiferent de faptul dacă copiii primesc pensia de întreţinere, adică aceste două tipuri de întreţinere
sunt achitate concomitent.
Instanţa judecătorească poate obliga părinţii să participe la cheltuielile suplimentare deja
făcute, precum şi la viitoarele cheltuieli suplimentare (art. 79 alin. 3 Codul Familiei). Cheltuielile
viitoare pot fi: operaţia medicală care urmează a fi efectuată în alt oraş; plecarea copilului împreună
cu părintele care îngrijeşte de el la un sanatoriu; protezarea etc. Părintele care s-a adresat în instanţa
judecătorească pentru încasarea cheltuielilor suplimentare trebuie să prezinte probe ce ar confirma
cheltuielile deja făcute sau calculele pentru cheltuielile viitoare confirmate prin orice probă admisă
de lege.
Codul Familiei prevede că, cheltuielile suplimentare, fiind stabilite într-o sumă bănească fixă,
se achită lunar. Practica judiciară în domeniu şi anume Hotărîrea PCSJ nr. 4 din 15.04.2013 prevede
că, participarea debitorului pensiei de întreţinere la cheltuielile în viitor se determină într-o sumă
bănească fixă, care este încasată lunar până la ameliorarea stării sănătăţii,şi situaţiei materiale a
copiilor.
2.4. Obligaţia copiilor majori de a-şi întreţine părinţii

123
 Constituţia Republicii Moldova în art. 48 alin. 4 a stabilit un principiu de bază conform căruia
copiii sunt obligaţi să aibă grijă de părinţi şi să le acorde ajutor. Această prevedere constituţională
este detalizată în art. 80 alin. 1 Codul Familiei care concretizează că, copii majori apţi de muncă
sunt obligaţi să-şi întreţină şi să-şi îngrijească părinţii inapţi de muncă care necesită sprijin
material.
Grija copiilor majori presupune acordarea ajutorului multilateral, susţinere şi atenţie faţă de
părinţi.
Relaţiile familiale dintre părinţi şi copii, desigur, se bazează pe afecţiune, prietenie,
bunăvoinţă în acordarea ajutorului şi susţinerii reciproce morale şi materiale. În caz contrar copii
sunt impuşi prin lege de a avea grijă şi a acorda ajutor material părinţilor. Deci, obligaţia copiilor
majori apţi de muncă de a-şi întreţine şi de a îngriji de părinţii săi este, în primul rînd, o datorie şi o
obligaţie morală şi numai în ultimul rînd o obligaţie legală executarea căreia este posibilă prin
intermediul constrîngerii de stat.
Pentru ca obligaţia legală de întreţinere să se nască, este necesar să fie îndeplinite următoarele
condiţii:
– legătura de rudenie dintre părinţi şi copii să fie dovedită prin actele de
stare civilă;
– copilul să fie major (18 ani) şi să fie apt de muncă. Copiii care au
dobîndit capacitatea de exerciţiu sub vîrsta de 18 ani nu pot fi impuşi la plata întreţinerii;
– părinţii să fie inapţi de muncă, adică invalizi de gradele I, II, III sau să
aibă vîrsta generală de pensionare (57 ani – femei, 62 ani – bărbaţi);
– părinţii să necesite sprijin material, ceea ce înseamnă că ei nu au
posibilitatea să-şi asigure existenţa şi traiul său din cauza că nu primesc pensie
(îndemnizaţie) sau din cauza că acestea sunt mici, precum şi din cauza lipsei altor surse de
venit. Stabilirea necesităţii în sprijin material se examinează în instanţa judecătorească de
la caz la caz, fiind comparate veniturile părinţilor şi necesităţile lor (alimentarea,
tratamentul, procurarea îmbrăcămintei, a bunurilor de uz casnic etc.).
Legea nu prevede expres ca copiii majori să aibă mijloace suficiente pentru întreţinere. Astfel,
copiii majori sunt obligaţi să-şi întreţină părinţii, indiferent de faptul dacă au mijloace suficiente sau
nu. De aceea obligaţia de întreţinere ia naştere chiar şi atunci cînd copiii majori apţi de muncă se
află într-o situaţie materială grea. Desigur, de această situaţie se va ţine cont la stabilirea
cuantumului pensiei de întreţinere.
Conform art. 80 alin. 3 Codul Familiei, cuantumul pensiei de întreţinere se stabileşte de
instanţa judecătorească într-o sumă bănească fixă plătită lunar, ţinîndu-se cont de starea materială şi
familială a părinţilor şi a copiilor, de alte circumstanţe importante.
124
 Părinţii sunt în drept să pretindă pensia de întreţinere de la unul sau de la toţi copiii majori
apţi de muncă. Dacă părinţii înaintează acţiunea către unul dintre copiii majori, instanţa
judecătorească este în drept să atragă la examinarea cauzei şi stabilirea cuantumului pensiei de
întreţinere pe toţi copiii majori apţi de muncă şi să încaseze întreţinerea de la toţi, ţinînd cont de
situaţia materială şi familială a părţilor. În caz că părinţii nu doresc ca pensia de întreţinere să fie
încasată de la toţi copiii, instanţa judecătorească poate obliga la plată numai pe unul dintre copii, dar
la stabilirea cuantumului se va lua în vedere că ceilalţi copii acordă întreţinerea în mod benevol.
Obligaţia de întreţinere a copiilor faţă de părinţi nu este o obligaţie solidară, deoarece
legislaţia nu prevede răspunderea solidară a persoanelor obligate la plată concomitent. Fiecare
debitor este obligat să plătească cuantumul stabilit de instanţa judecătorească pentru el indiferent de
ceilalţi copii. Obligaţia de întreţinere apare între fiecare copil şi părinţii săi, deci, este o obligaţie
separată a fiecăruia dintre copii şi cuantumul este determinat de instanţa judecătorească pentru el.
De aceea nu se admite încasarea integrală a pensiei de întreţinere de la un copil ca ulterior acesta să
înainteze o acţiune privind încasarea sumelor plătite de la fraţii şi surorile sale.
Copiii sunt obligaţi să-şi întreţină părinţii indiferent de faptul dacă aceştia au locuit sau nu
împreună cu ei pe tot parcursul minorităţii, i-au întreţinut total sau parţial. Chiar dacă copiii au
crescut la bunici, obligaţia de întreţinere faţă de părinţii inapţi de muncă şi care necesită sprijin
material există. Sînt însă cazuri cînd părinţii nu şi-au onorat obligaţiile de părinte din motive
neîntemeiate; s-au eschivat de la plata pensiei de întreţinere; de la educarea copilului, nu i-au
asigurat instruirea şi locuinţa abandonîndu-l etc. Codul Familiei în art. 80 alin. 5 prevede că, în
astfel de cazuri copilul poate fi eliberat de plata întreţinerii pentru părinţi, dacă la examinarea cauzei
de către instanţa judecătorească aceste fapte au fost dovedite prin probe admise de lege.
În cazul cînd părinţii au fost decăzuţi din drepturile părinteşti printr-o hotărâre a instanţei
judecătoreşti, ei nu pot pretinde plata pensiei de întreţinere de la copiii în privinţa cărora şi-au
pierdut drepturile.
Copiii majori sunt obligaţi nu numai să-şi întreţină părinţii, dar şi să-i îngrijească, adică să le
acorde sprijin moral, îngrijire în caz de boală, ajutor pentru a primi asistenţa medicală atunci cînd ei
nu se pot deplasa până la unitatea sanitară, să le procure alimente, să-i viziteze şi alte acte de
îngrijire prevăzute de normele morale. Obligaţia de îngrijire prevăzută în art. 80 alin. 1 Codul
Familiei nu prevede nici o modalitate de a impune copiii să o îndeplinească şi respectiv nici o
răspundere juridică în afară de sancţionarea morală.
Pentru unele cazuri excepţionale art. 81 Codul Familiei prevede că, copiii majori apţi de
muncă pot fi obligaţi de către instanţa judecătorească să participe la cheltuielile suplimentare pentru
părinţi.

125
 Temei pentru cheltuielile suplimentare pot fi mai multe circumstanţe excepţionale, printre
care: boala gravă, mutilarea sau alt viciu al părintelui, necesitatea îngrijirii permanente a părintelui
invalid de către alte persoane; necesitatea protezării; a unei operaţii costisitoare etc.
Modul de participare a copiilor majori la cheltuielile suplimentare în favoarea părinţilor şi
cuantumului acestor cheltuieli se determină ca şi în cazul stabilirii pensiei de întreţinere, adică de la
fiecare copil în parte, ţinîndu-se cont de situaţia lui materială şi familială.
Instanţa judecătorească este în drept să elibereze copiii majori de participarea la cheltuielile
suplimentare în favoarea părinţilor, dacă se va stabili că aceştia s-au eschivat de la îndeplinirea
obligaţiilor părinteşti faţă de aceşti copii, chiar în cazul cînd copiii plătesc pensia de întreţinere.

§ 3. Obligaţia de întreţinere dintre soţi şi foştii soţi

3.1. Obligaţia soţilor de a se întreţine reciproc

Legislaţia familială prevede că soţii îşi datorează întreţinerea materială reciprocă. Această
obligaţie între soţi, în timpul căsătoriei, se realizează prin ducerea gospodăriei casnice comune,
participarea la cheltuielile casnice fie cu mijloacele dobîndite de fiecare dintre soţi din activitatea de
muncă, antreprenoriat, intelectuală, etc., fie cu munca proprie în gospodărie şi pentru educarea
copiilor. Soţii pot să-şi acorde unul altuia sprijin material indiferent de faptul dacă sînt sau nu sînt
apţi de muncă. De regulă, soţii nu încheie nici un acord în această materie, cu rarele excepţii cînd ei
au încheiat un contract matrimonial în care este reglementată ordinea de acordare a întreţinerii de
către un soţ celuilalt.
În caz că un soţ se eschivează de la plata întreţinerii sau nu îndeplineşte prevederile
contractului matrimonial privind acordarea întreţinerii şi între soţi nu există un contract privind
plata pensiei de întreţinere, unul dintre soţi este în drept să pornească o acţiune în instanţa
judecătorească.
Cererea soţului privind plata pensiei de întreţinere poate fi satisfăcută dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
1) soţii sunt în căsătorie legală;
2) soţul care cere întreţinerea este inapt de muncă şi necesită sprijin material sau este expres
prevăzut în lege ca cel ce poate pretinde întreţinerea;
3) soţul care datorează întreţinerea dispune de mijloace materiale suficiente pentru plata
întreţinerii celuilalt soţ.
Neputinţa de a munci şi starea de nevoie se determină ca şi în cazul altor obligaţii de
întreţinere.
126
 Inapt de muncă se consideră soţul care a împlinit vîrsta de pensionare (57 ani – femei, 62 ani
– bărbaţi) şi invaliditatea de gradul I, II, III. Nu are nici o importanţă cînd soţul a devenit inapt de
muncă, pînă la căsătorie sau în timpul căsătoriei.
Articolul 82 Codul Familiei acordă dreptul de a cere întreţinerea soţiei în timpul gravidităţii şi
soţului care îngrijeşte copilul comun: pînă la vîrsta de 3 ani, invalid pînă la vîrstă de 18 ani sau
invalid de gradul I din copilărie.
Starea de nevoie a soţului inapt de muncă se determină de către instanţa judecătorească în
fiecare caz concret. Persoana care primeşte pensie pentru limita de vîrstă sau invaliditate se poate
afla în stare de nevoie parţială, ceea ce nu îl lipseşte de dreptul la întreţinere. Aprecierea stării de
nevoie se face în raport cu nivelul de trai al fostului soţ, avut în timpul căsătoriei, fără însă a fi
obligatorie asigurarea unui asemenea nivel de trai.
În cazul soţiei gravide şi care îngrijeşte de copilul comun până la vîrsta de 3 ani de zile,
legiuitorul nu invocă cerinţele de neputinţă de a munci şi a stării de nevoie.
Graviditatea femeii duce la micşorarea potenţialului ei de a munci şi uneori la imposibilitatea
totală de a munci, ceea ce atrage după sine lipsa mijloacelor necesare întreţinerii. Chiar şi în
cazurile cînd femeia gravidă este angajată şi primeşte salariul de mai înainte, oricum ea are dreptul
la întreţinere, deoarece în perioada gravidităţii, cît şi după naşterea copilului apare necesitatea
cheltuielilor adăugătoare, cum ar fi: hrană, îmbrăcăminte specială, odihnă, proceduri speciale etc.
Şi, desigur, aceste cheltuieli trebuie să fie suportate de ambii soţi. În cazul cînd soţul refuză
acordarea întreţinerii, legislaţia familială reglementează condiţiile de impunere la plata acesteia.
În majoritatea cazurilor îngrijirea copilului nou-născut pînă la 3 ani de zile este asigurată de
mama copilului, dar poate fi cazul cînd ea, avînd un serviciu bine plătit, cedează acest drept soţului,
care urmează a fi susţinut material. Deci, din prevederile legale (art. 82 p. 2 lit. „c” Codul Familiei),
dreptul de a primi întreţinerea în timpul îngrijirii copilului comun până la vîrsta de 3 ani la rînd cu
femeia îl are şi bărbatul.
Dreptul de a primi întreţinerea de la soţ îl are soţul care îngrijeşte pînă la vîrsta de 18 ani un
copil comun invalid sau care îngrijeşte un copil comun invalid de gradul I din copilărie. Dreptul
acestui soţ de a primi întreţinerea de la celălalt soţ nu este dependent de neputinţa lui de a munci.
Invalizii de gradul I din copilărie necesită îngrijire personală şi de aceea soţul care îngrijeşte de el
nu lucrează sau lucrează cu o zi de muncă redusă, respectiv veniturile lui sunt mici sau lipsesc.
Întrucît ambii părinţi au obligaţii egale faţă de copiii lor, atunci cînd un soţ îngrijeşte de copilul
comun invalid de gradul I din copilărie, aflîndu-se în stare de nevoie, celălalt are obligaţia de a-l
întreţine.
O condiţie obligatorie pentru realizarea dreptului la întreţinere a unuia dintre soţi este ca
celălalt soţ să dispună de mijloace materiale suficiente. Pentru determinarea acestora se ţine seama
127
de veniturile din muncă, activitatea de antreprenor, activitatea intelectuală şi alte bunuri ale soţului
debitor, precum şi de obligaţiile de întreţinere faţă de alţi membri ai familiei acestuia.

3.2. Obligaţia foştilor soţi de a se întreţine reciproc

Dreptul de a pretinde întreţinerea de la fostul soţ pe cale judecătorească îl are:

a) fosta soţie în timpul gravidităţii. Dreptul la întreţinere apare dacă graviditatea soţiei a
început până la desfacerea căsătoriei;
b) fostul soţ, care necesită sprijin material, ocupat cu îngrijirea copilului comun timp de
3 ani după naşterea acestuia;
c) fostul soţ, care necesită sprijin material, ocupat cu îngrijirea copilului comun invalid
până la vîrsta de 18 ani sau a copilului comun invalid de gradul I din copilărie;
d) fostul soţ, care necesită sprijin material, devenit inapt de muncă în timpul căsătoriei
sau timp de un an după desfacerea acesteia. Cauza din care fostul soţ a devenit inapt de
muncă nu are nici o importanţă, este important numai momentul care stabileşte cînd fostul
soţ a devenit invalid sau a atins vîrsta de pensionare;
e) fostul soţ, care necesită sprijin material şi a atins vîrsta de pensionare, în termen de
cel mult 5 ani din momentul desfacerii căsătoriei, dacă soţii au fost căsătoriţi cel puţin 15
ani. Norma dată este prevăzută în scopul ocrotirii intereselor soţului care nu a lucrat în
timpul căsătoriei şi s-a ocupat de ducerea gospodăriei casnice şi educarea copiilor.
Respectiv, el nu a putut acumula vechime în muncă pentru a pretinde o pensie pentru
limita de vîrstă. Conform Legii privind asigurarea cu pensii de stat pentru a avea dreptul la
o pensie de stat pentru muncă este necesar o vechime în muncă de cel puţin 5 ani, iar în
cazul cînd unul dintre soţi nu a lucrat 5 ani, el nu are dreptul la pensie pentru limita de
vîrstă nici chiar cu o vechime de muncă incompletă.
Aşadar, pentru ca să se nască obligaţia de întreţinere între foştii soţi, este necesar ca unul
dintre ei să se afle în condiţiile enumerate mai sus (art. 83 Codul Familiei).
A doua condiţie: soţul care pretinde întreţinerea să fie inapt de muncă şi să necesite sprijin
material neavînd un venit propriu suficient. Această regulă nu se aplică în cazul fostei soţii care este
gravidă. Starea de nevoie a soţului care pretinde întreţinerea se stabileşte de către instanţa
judecătorească în fiecare caz concret.
A treia condiţie: soţul obligat la plata întreţinerii trebuie să aibă mijloace suficiente pentru
întreţinerea sa şi pentru plata întreţinerii atît fostului soţ, cît şi altor membri ai familiei. Articolul 84
Codul Familiei prevede că, cuantumul pensiei de întreţinere pentru soţ sau fostul soţ se stabileşte de

128
către instanţa judecătorească într-o sumă bănească fixă plătită lunar, ţinîndu-se cont de situaţia
materială şi familială a soţilor (foştilor soţi), de alte circumstanţe importante.

3.3. Scutirea soţului (fostului soţ) de obligaţia de întreţinere sau limitarea în termen a acestei
obligaţii

Conform art. 85 Codul Familiei, instanţa judecătorească este în drept să-l elibereze pe unul
dintre soţi (foştii soţi) de obligaţia de întreţinere sau să limiteze această obligaţie la un anumit
termen dacă:
a) incapacitatea de muncă a soţului (fostului soţ) inapt de muncă, care necesită sprijin
material, este rezultatul abuzului de băuturi alcoolice sau substanţe stupefiante ori al unei
infracţiuni premeditate. Acest temei a eliberării de obligaţia de întreţinere are un suport
juridic bazat pe morală. Ar fi incorect de a asigura din mijloacele băneşti ale familiei pe
acela care prin comportamentul şi atitudinea sa nedostoinică n-a contribuit la păstrarea
familiei sau din culpa sa şi-a creat situaţia de incapacitate de a munci şi a se afla într-o
situaţie materială grea;
b) soţul (fostului soţ), care necesită sprijin material, a avut o comportare amorală în
familie. Prin comportament amoral se înţeleg purtările rele ale fostului soţ faţă de celălalt
sau alţi membri ai familiei, manifestate prin acte de grosolănie, cruzime, încălcarea sau
neîndeplinirea obligaţiilor părinteşti, infidelitatea conjugală, violenţa etc. Se poate
considera comportament amoral şi neîndeplinirea de către unul dintre soţi a obligaţiilor de
întreţinere şi educaţie a copiilor, încălcarea drepturilor şi intereselor lor. Este important
faptul că comportamentul amoral să fi avut loc în timpul căsătoriei sau după desfacerea ei.
Nu poate fi luat în consideraţie comportamentul amoral al soţului sau al fostului soţ care a
avut loc înainte de încheierea căsătoriei şi celălalt soţ a cunoscut acest fapt;
c) soţii (foştii soţi) s-au aflat în relaţii de căsătorie cel mult 5 ani. O astfel de căsătorie,
fiind de o durată neîndelungată, nu poate duce la stabilirea unor relaţii familiale trainice şi,
respectiv, la obligaţia unuia dintre soţi de a plăti întreţinerea care poate fi pentru toată
viaţa;
d) s-a dovedit pe cale judecătorească că căsătoria a fost desfăcută din culpa fostului soţ
care necesită sprijin material.
Instanţa judecătorească este în drept, dar nu obligată, de a elibera pe unul dintre soţi de plata
pensiei de întreţinere sau limitarea ei la un anumit termen. Deci, este important dovada motivelor
stipulate în art. 85 Codul Familiei prin probe incontestabile, analizate de instanţa judecătorească în
fiecare caz concret. Sunt luate în consideraţie oricare probe admise de lege care pot cu certitudine
129
dovedi că soţul (fostul soţ) a avut un comportament amoral, a devenit inapt de muncă din cauza
abuzului de alcool sau droguri sau în urma săvârşirii unei infracţiuni premeditate (în acest caz
trebuie să existe o sentinţă a instanţei judecătoreşti), ori căsătoria a fost desfăcută din culpa lui.
Deoarece la desfacerea căsătoriei instanţa judecătorească nu stabileşte vinovăţia soţilor, faptul poate
fi dovedit la examinarea cererii soţului debitor privind eliberarea sau limitarea plăţii pensiei de
întreţinere.
Obligaţia de întreţinere dintre soţi se stinge dacă au dispărut condiţiile prevăzute în art. 82-83
Codul Familiei sau soţul beneficiar s-a recăsătorit.

§ 4. Obligaţia de întreţinere dintre alţi membri ai familiei

Părinţii şi copii, precum şi soţii sunt cei mai apropiaţi membri ai familiei care au obligaţia de
a se întreţine reciproc. Legislaţia în vigoare, pentru unele cazuri cînd încasarea pensiei de întreţinere
de la părinţi, copii, soţi este imposibilă, impune această obligaţie altor membri ai familiei. Aceşti
alţi membri ai familiei sunt fraţii şi surorile minore şi majore inapte de muncă, bunicii, nepoţii
minori şi majori inapţi de muncă, părinţii vitregi inapţi de muncă şi persoanele inapte de muncă care
au întreţinut şi educat copii minori (numiţi educatori).
Obligaţia de întreţinere dintre membrii familiei ia naştere numai atunci cînd nu există
posibilitatea de a primi întreţinerea de la soţi, părinţi şi copii majori şi, deci, este o obligaţie
subsidiară.
Raportul juridic de întreţinere se bazează, în unele cazuri, pe relaţiile de rudenie dintre
creditor şi debitor; fraţi şi surori, bunei şi nepoţi – rude de gradul II în linie colaterală şi în linie
dreaptă.
În alte cazuri, obligaţia de întreţinere se bazează pe relaţiile de afinitate şi întreţinere
anterioară a plătitorului, cum ar fi obligaţia copiilor vitregi de a-şi întreţine părinţii vitregi.
În al treilea caz, obligaţia apare între persoane care nu au nici o legătură juridică nici de
rudenie, nici de afinitate, dar relaţiile dintre care sunt asimilate de lege cu relaţiile de familie. Aşa
sunt educatorii, care în trecut au întreţinut şi educat copii minori.
Articolul 86 alin. 1 Codul Familiei prevede că, fraţii şi surorile minore au dreptul de a primi
întreţinerea de la fraţii şi surorile majore apte de muncă dacă îndeplinesc următoarele condiţii:
– necesită sprijin material, adică fraţii şi surorile minore nu au nici un
fel de venituri sau veniturile de care dispun sunt insuficiente;
– fraţii şi surorile minore sunt în imposibilitatea de a primi întreţinerea
de la părinţi din cauza că aceştea au decedat, sunt declaraţi dispăruţi , sunt grav bolnavi, se
eschivează de la plata întreţinerii etc.
130
 Obligaţia de întreţinere poate fi impusă numai surorilor şi fraţilor majori, apţi de muncă şi
care dispun de mijloacele suficiente pentru a plăti întreţinerea.
Este de menţionat faptul că obligaţia dată de întreţinere are loc atît între fraţii şi surorile care
au ambii părinţi comuni, cît şi între cei care au numai un părinte comun. Obligaţia se impune tuturor
fraţilor şi surorilor majore ale celui care necesită sprijin material.
De asemenea, conform art. 86 alin. 2 Codul Familiei, surorile şi fraţii majori apţi de muncă
sunt obligaţi să-şi întreţină surorile şi fraţii majori dacă aceştia:
– sunt inapţi de muncă (invalizi de gradul I, II, III sau au atins vîrstă de
pensionare);
– necesită sprijin material, adică nu au venituri;
– nu au posibilitatea de a primi întreţinerea de la persoanele obligate la
plata în primul rînd (părinţi, copii majori, soţ sau fost soţ).
Surorile şi fraţii obligaţi la plată trebuie să fie majori apţi de muncă şi să posede mijloace
suficiente. Nu are nici o importanţă faptul că fraţii sau surorile inapte de muncă au participat ori n-
au participat în trecut la educarea şi întreţinerea surorilor şi fraţilor minori de la care în prezent cer
întreţinerea, important este faptul rudeniei de sînge.
Dispoziţia art. 87 Codul Familiei prevede obligaţia bunicilor de a-şi întreţine nepoţii. Această
obligaţie a bunicilor apare faţă de nepoţii minori care necesită sprijin material şi sunt în
imposibilitatea de a primi întreţinerea de la părinţi. Faţă de nepoţii majori inapţi de muncă, obligaţia
ia naştere atunci cînd aceştia din urmă necesită sprijin material pe care nu-l pot primi de la soţ,
fostul soţ, copii majori sau părinţi. Pentru ca buneii să fie impuşi la plata întreţinerii, ei trebuie să
dispună de mijloace suficiente. Capacitatea lor de muncă nu are importanţă la determinarea apariţiei
obligaţiei de întreţinere, deoarece buneii pot fi impuşi la plată chiar şi în cazul cînd sunt pensionari,
dar dispun de mijloace suficiente pentru întreţinerea lor şi a nepoţilor.
Obligaţia nepoţilor de a-şi întreţine bunicii este prevăzută de art. 88 Codul Familiei, conform
căruia ei pot pretinde întreţinerea de la nepoţii majori apţi de muncă care dispun de mijloace
suficiente în cazul cînd:
– sunt inapţi de muncă din cauza invalidităţii sau a vîrstei generale de
pensionare;
– necesită sprijin material neavînd mijloace care le-ar asigura un nivel
de trai decent;
– sunt în imposibilitatea de a primi pensia de întreţinere de la copiii
majori apţi de muncă, de la soţ sau fostul soţ.
În acest caz trebuie de menţionat că, dacă instanţa judecătorească le-a refuzat bunicilor
încasarea pensiei de întreţinere de la fii şi fiice din motivul că ei nu şi-au îndeplinit în modul cuvenit
131
îndatoriile părinteşti, atunci şi nepoţii nu pot fi impuşi la plata pensiei de întreţinere pentru aceşti
bunici. Obligaţia de întreţinere apare între nepoţi şi bunici din partea mamei, cît şi din partea tatălui
în egală măsură.
O altă obligaţie prevăzută de legislaţie şi atribuită la categoria obligaţiilor de întreţinere dintre
alţi membri ai familiei este cea stabilită de art. 89 Codul Familiei şi anume – obligaţia copiilor
vitregi de a-şi întreţine părinţii vitregi.
Părinţilor vitregi li se acordă dreptul de a pretinde plata pensiei de întreţinere de la copiii
vitregi în următoarele cazuri:
– nu au posibilitatea să primească întreţinerea de la copiii lor fireşti,
majori apţi de muncă sau de la soţi sau foştii soţi;
– sunt inapţi de muncă avînd un grad de invaliditate sau au atins vîrsta
de pensionare şi necesită sprijin material;
– copiii vitregi majori apţi de muncă dispun de mijloace suficiente
pentru plata pensiei de întreţinere.
Instanţa judecătorească este în drept să scutească copiii vitregi de obligaţia de a-şi întreţine
părinţii vitregi dacă aceştia i-au întreţinut şi educat mai puţin de 5 ani sau nu şi-au onorat obligaţiile
de educare şi întreţinere a copiilor vitregi. Acesta este un drept al instanţei de judecată şi nu o
obligaţie, de aceea la examinarea cauzei se iau în vedere astfel de circumstanţe ca: din ce motive
părinţii vitregi n-au participat la creşterea şi educarea copiilor şi sînt sau nu ele oare întemeiate, au
avut ei oare un comportament părintesc faţă de copii, i-au întreţinut şi după majorat au săvîrşit
abuzuri faţă de copii, se eschivau de la întreţinerea lor etc.
Articolul 90 Codul Familiei reglementează relaţii asimilate de lege cu relaţiile de familie,
avînd în vedere creşterea, educarea şi întreţinerea copiilor de către persoane care nu au întocmit acte
privind tutela, curatela sau adopţia copilului. Aceste persoane, denumite educatori, au educat şi
întreţinut unul sau mai mulţi copii în familia sa şi ca rezultat între ei s-au creat raporturi
asemănătoare cu raporturile dintre părinţi şi copii. Dacă între copii şi persoanele care i-au educat şi
întreţinut au fost întocmite acte privind instituirea tutelei, curatelei, sau plasarea în casele de copii
de tip familial, obligaţia de întreţinere nu apare (art. 90 alin. 3 Codul Familiei).
Aceste relaţii, apărute în mod benevol, nu duc la încetarea raporturilor dintre copii şi părinţi şi
alte rude ale copilului. Obligaţia copilului care a fost educat şi întreţinut de educator ia naştere
indiferent de faptul că el are părinţi sau alte rude cărora le poate datora întreţinerea.
Conform legislaţiei, dreptul educatorilor de a primi întreţinerea de la copiii educaţi şi
întreţinuţi de ei apare în următoarele condiţii:
– educatorul este inapt de muncă;
– el necesită sprijin material;
132
 – s-a stabilit imposibilitatea întreţinerii educatorului de către proprii
copii majori apţi de muncă sau de către soţ, fostul soţ.
Copiii educaţi pot fi impuşi la plata pensiei de întreţinere dacă sunt majori apţi de muncă şi
dispun de mijloace suficiente pentru a plăti întreţinerea.
Tot la fel, ca şi în cazul părinţilor vitregi, art. 90 alin. 2 Codul Familiei prevede că instanţa
judecătorească este în drept să scutească copiii de obligaţia de a-şi întreţine educatorii dacă aceştea
i-au întreţinut şi educat mai puţin de 5 ani sau nu şi-au onorat obligaţiile.
Cuantumul pensiei de întreţinere dintre alţi membri ai familiei (fraţi şi surori, bunici şi
nepoţi, părinţi vitregi şi copii vitregi, educatori şi copii) se stabileşte într-o sumă bănească
fixă, plătită lunar, ţinîndu-se cont de starea materială şi familială a persoanei care
datorează întreţinerea precum şi de alte circumstanţe importante
(art. 91 Codul Familiei).
Prin starea materială înţelegem prezenţa sau lipsa salariului, pensiei şi a altor venituri,
mărimea lor, prezenţa bunurilor care aduc venit, capacitatea de muncă a persoanei, prezenţa sau
lipsa ajutorului material din partea altor membri ai familiei.
Prin starea familială se înţelege starea civilă – căsătorit, divorţat, celibatar, văduv, prezenţa
sau lipsa copiilor biologici, adoptaţi sau a altor membri ai familiei.
Dacă un membru ai familiei are dreptul de a primi întreţinerea concomitent de la mai multe
persoane, instanţa judecătorească este în drept să ia în considerare toate persoanele, indiferent de
faptul dacă acţiunea a fost pornită faţă de una, cîteva sau toate persoanele în cauză. De exemplu, un
copil minor care nu are părinţi poate pretinde întreţinerea de la doi fraţi majori care îi are şi de la
bunicul din partea mamei şi bunicul din partea tatălui. Aceştea vor fi impuşi la plata întreţinerii dacă
posedă mijloace suficiente, cuantumul întreţinerii fiind determinat pentru fiecare, ţinîndu-se cont de
starea lor materială şi familială. În caz că acţiunea este înaintată şi susţinută numai faţă de un
membru ai familiei, cuantumul se va stabili ţinîndu-se cont de faptul că minorul poate pretinde plata
întreţinerii şi de la ceilalţi membri ai familiei şi, deci, cuantumul obligaţiei de întreţinere va fi mai
mic.

Modul de plată şi încasare a pensiei de întreţinere

§ 1. Contractul privind plata pensiei de întreţinere. § 2. Încasarea pensiei de întreţinere în baza

hotărîrii instanţei judecătoreşti. § 3. Restanţa la pensia de întreţinere. § 4. Răspunderea pentru
nerespectarea termenelor de plată a pensiei de întreţinere. § 5. Plata pensiei de întreţinere în cazul
cînd debitorul întreţinerii îşi stabileşte domiciliul în străinătate

§ 1. Contractul privind plata pensiei de întreţinere

133
 Contractul privind plata întreţinerii pensiei de întreţinere este o noţiune nouă, care a apărut

pentru prima dată în legislaţia familială a Republicii Moldova o dată cu intrarea în vigoare la

26.04.2001 a Codului Familiei. Plata pensiei de întreţinere putea fi efectuată în mod benevol şi pînă

la intrarea în vigoare a Codului Familiei, dar neavînd o reglementare juridică, respectiv, nu avea

nici protecţie juridică. În caz că o parte refuza plata în continuare, cealaltă nu-l putea impune. La fel

nu puteau fi efectuate modificări ale contractului de plată la iniţiativa unei părţi. Debitorul

întreţinerii nu putea fi impus la plata întreţinerii, stipulată în contract, în mod forţat. Deşi contractul

privind plata întreţinerii încheiat la acordul benevol al părţilor se executa, oricum, fiecare parte se

putea adresa în instanţa judecătorească cu o cerere privind plata pensiei de întreţinere şi aceasta era

examinată ca şi cum între ei nu ar fi fost încheiat nici un contract.

Prin legiferarea contractului privind plata pensiei de întreţinere, normele imperative ale
legislaţiei au fost înlocuite cu norme dispozitive. În prezent relaţiile sunt reglementate de subiectele
raporturilor de întreţinere cu ajutorul contractelor şi numai în cazul lipsei acestora, rezilierii sau
declarării nulităţii lor intră în vigoare normele dispozitive. Astfel contractele primesc o protecţie
juridică respectivă şi devin contracte în înţelesul juridic deplin102.
O garanţie a stabilităţii contractului privind plata pensiei de întreţinere este faptul că, dacă
există un astfel de contract, instanţa judecătorească nu va soluţiona cererea privind plata întreţinerii
în baza hotărîrii judecătoreşti (art. 97 Codul Familiei), dar va obliga debitorul la plată conform
prevederilor contractului.
Contractul privind plata pensiei de întreţinere, după cum reiese din art. 92 Codul Familiei,
poate fi încheiat între persoana care datorează întreţinere (debitorul întreţinerii) şi persoana care are
dreptul la întreţinere (creditorul întreţinerii), adică între persoanele care au obligaţia de a se întreţine
reciproc conform prevederilor legale. În doctrină se menţionează că contractul privind plata pensiei
de întreţinere poate fi încheiat şi între membrii familiei care nu au dreptul de a pretinde întreţinerea
printr-o hotărîre a instanţei judecătoreşti, deoarece nu întrunesc condiţiile necesare pentru apariţia
raportului juridic de întreţinere şi fiindcă este vorba de o obligaţie benevolă pe care şi-o asumă
membrii familiei. Cetăţenii sunt liberi să dispună de drepturile familiale după cum doresc,
realizîndu-le conform voinţei şi intereselor sale, şi, deci, sunt în drept să încheie un contract privind
plata întreţinerii chiar şi în cazul cînd nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de legislaţie pentru plata

102
Антокольская М. В. Семейное право. – Москва: Юрисъ, 1996, р. 252.
134
întreţinerii. De exemplu, părinţii şi copiii majori pot încheia un contract privind plata întreţinerii
pentru copiii majori apţi de muncă, dar care necesită sprijin material fiindcă îşi continuă studiile.
Conform art. 94 alin. 1 Codul Familiei, contractul privind plata pensiei de întreţinere se
încheie, se execută, se modifică, se reziliază şi se declară nul în conformitate cu normele
Codului Civil. Aşadar, după natura juridică acest contract poate fi considerat unul din
multiplele contracte civile, deoarece posedă toate atributele unui contract civil.
Contractul privind plata pensiei de întreţienere este caracterizat ca un contract bilateral,
adică se încheie între două părţi: persoana care datorează întreţinerea, acesta fiind
denumit debitorul întreţinerii şi persoana care are dreptul la întreţinere, acesta fiind
denumit creditorul întreţinerii.
Subiecte ale contractului pot fi numai persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu. În
cazul cînd creditorul întreţinerii este un minor sub vîrsta de 14 ani, contractul va fi
încheiat în numele minorului de către părinţi, adoptatori sau tutori. În cazul minorilor
între 14–18 ani, contractul va fi încheiat de însuşi minorul cu consimţămîntul părinţilor,
adoptatorilor sau curatorilor.
Dacă debitorul şi/sau creditorul întreţinerii sînt declaraţi incapabili, contractul este
încheiat de către reprezentanţii legali ai acestor persoane. Persoanele cu capacitatea
limitată de exerciţiu încheie contractul cu acordul curatorului (art. 92 Codul Familiei).
Contractul privind plata pensiei de întreţinere este un contract uniobligaţional, adică
numai una din părţi şi anume debitorul întreţinerii îşi asumă obligaţia de întreţinere,
cealaltă parte – creditorul întreţinerii – nu are obligaţii în baza acestui contract.
Un alt atribut al contractului privind plata pensiei de întreţinere este titlul gratuit,
deoarece debitorul se obligă să plătească întreţinerea în mărimea şi modul la care au
convenit părţile şi nu presupune careva obligaţii pentru creditorul întreţinerii.
În opinia unor savanţi, contractul privind plata pensiei de întreţinere este un contract
consensual, în sensul că obligaţia debitorului de a plăti pensia de întreţinere apare în
momentul încheierii contractului cu creditorul (reprezentantul legal al acestuia)103.
Din prevederile legale reiese că contractul privind plata pensiei de întreţinere are un
caracter solemn. Pentru ca contractul privind plata pensiei de întreţinere să fie valabil,
este necesar, în primul rînd, să fie acordul de voinţă al părţilor, în al doilea rînd, să fie
respectate prevederile legii la general şi, în particular, cele care se referă la forma
contractului.
Forma contractului este expres prevăzută de art. 93 Codul Familiei, conform căruia forma
scrisă şi autentificată notarial este obligatorie. Nerespectarea acestor prevederi atrage
nulitatea contractului. Autentificarea notarială a contractului măreşte nivelul garanţiei
drepturilor părţilor şi, în primul rînd, ale creditorului întreţinerii104.
Forma scrisă şi autentificată notarial a contractului privind plata pensiei de întreţinere este

necesară pentru a asigura interesele esenţiale ale părţilor ce reies din obligaţia persoanei îndatorate

să plătească întreţinerea faţă de persoana îndreptăţită să o primească. Ea este o posibilitate garantată

de executare silită a obligaţiei de întreţinere. Contractul privind plata pensiei de întreţinere

103
Гражданское право. Учебник. Часть 3. / Под ред. Сергеева А. П. и Толстого Ю. К. – Москва: Проспект, 1999,
p. 451.
104
Комментарий к Семейному кодексу Российской Федерации. / Под общей ред. Крашенинникова П. В. и
Седугина П. И. – Москва, 1997, p. 206.
135
autentificat notarial are aceeaşi putere ca şi titlul executoriu eliberat de instanţa judecătorească în

baza unei hotărîri privind încasarea pensiei de întreţinere şi urmează a fi executat în aceeaşi ordine.

De la această regulă există şi excepţii. Astfel, art. 213 alin. 2 Codul Civil prevede că, dacă una

dintre părţi a executat totul sau parţial actul juridic pentru care se cere forma autentică, iar cealaltă

parte se eschivează de la autentificarea lui notarială, instanţa de judecată are dreptul, la cererea

părţii care a executat total sau parţial actul juridic, să-l declare valabil dacă el nu conţine elemente

care contravin legii. În acest caz nu se cere autentificarea notarială ulterioară a actului juridic.

În acest sens putem menţiona că, dacă din prevederile legale reiese că contractul privind plata

pensiei de întreţinere este un contract civil, atunci faţă de el pot fi aplicate dispoziţiile art. 324 alin.

2 Codul Civil, adică, dacă contractul a fost deja executat în timp ce cealaltă parte s-a eschivat de la

autentificare, nu se cere autentificarea notarială ulterioară. De exemplu, unul dintre părinţi care a

plecat din familie a încheiat un contract cu celălalt privind plata întreţinerii pentru copilul minor

prin transmiterea unei sume mari de bani care a şi fost transmisă, depusă într-o instituţie financiară

prin deschiderea unui cont pe numele copilului şi procurarea bunurilor. Contractul nu a fost

autentificat, deoarece mama copilului se eschiva de la prezentarea la notar. La cererea debitorului

întreţinerii, instanţa de judecată poate recunoaşte un astfel de contract ca fiind valabil.

Conţinutul contractului privind plata pensiei de întreţinere constă în stabilirea

cuantumului şi a modului de plată a pensiei de întreţinere. Conform art. 95 Codul
Familiei, cuantumul pensiei de întreţinere stabilite prin contract se determină de către
părţi la încheierea contractului. Părţile reies din situaţia materială şi familială a
debitorului întreţinerii, cît şi din necesităţile creditorului. La fel pot fi luate în consideraţie
şi alte circumstanţe, referitoare la o situaţie sau alta. De exemplu, dacă pensia de
întreţinere se acordă de către un soţ celuilalt soţ-invalid de gradul III, poate fi luat în
vedere faptul că creditorul întreţinerii, fiind inapt de muncă parţial, prestează o muncă la
domiciliu avînd careva venituri, sau are o rudă care periodic îi acordă ajutor material,
însă acestea sînt insuficiente pentru a-i asigura nivelul decent de viaţă.
Deşi părţile sînt libere în stabilirea mărimii pensiei de întreţinere, conform art. 95 alin. 2
Codul Familiei în cazul copiilor minori această mărime nu poate fi mai mică decît cea
staiblită în art. 75 Codul Familiei, adică ¼ – pentru un copil; 1/3 – pentru doi copii; ½ –
pentru trei şi mai mulţi copii din salariu sau alte venituri ale părinţilor.

136
 În opinia unor savanţi105, nici pentru copiii majori inapţi de muncă părţile nu pot să
prevadă un cuantum mai mic decît cel pe care copilul major inapt de muncă putea să-l
primească la încasarea pensiei de întreţinere în baza hotărîrii instanţei judecătoreşti.
Această limitare la stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere atît pentru copiii minori,
cît şi pentru cei majori nu este o garanţie suplimentară pentru protecţia intereselor
copiilor, deoarece contractele privind plata pensiei de întreţinere nu sînt încuviinţate de
către instanţele judecătoreşti.
Subiectele contractului pot stabili cuantumul pensiei de întreţinere pe cote-părţi; în
procente faţă de veniturile debitorului întreţinerii; într-o sumă bănească fixă plătită lunar,
indiferent de faptul ce fel de venituri are debitorul (permanente, periodice, stabile,
neregulate, în valută străină etc.); prin plata sumei totale o singură dată; prin
transmiterea unor bunuri creditorului întreţinerii sau printr-o altă modalitate
convenabilă ambelor părţi (de exemplu, achitarea unei datorii apărute între părţi).
Modul de plată a pensiei de întreţinere la fel poate fi stabilit de către părţi: prin achitarea
personală de către debitorul întreţinerii; prin achitarea de către debitor prin intermediul
unei persoane terţe; prin transfer poştal pe adresa de la domiciliu sau o altă adresă
indicată de către cealaltă parte; prin virament pe contul creditorului în bancă. Dacă
lipseşte prevederea contractului referitor la ordinea achitării pensiei de întreţinere,
contractul poate fi prezentat la locul de muncă al debitorului. Patronul este obligat să
reţină mărimea indicată în contract şi să o transmită sau să o transfere creditorului
întreţinerii într-un termen de cel mult 3 zile de la data fixată pentru plata salariului.
Cheltuielile pentru transfer vor fi acoperite din contul debitorului.
În contract poate fi prevăzută clauza privind posibilitatea indexării pensiei de întreţinere.
Prevederea dată are o importanţă majoră, aşa cum în condiţiile inflaţiei mărimea pensiei
de întreţinere se devalorează şi nu corespunde cheltuielilor efectuate pentru întreţinerea
creditorului. Inovaţia dată a legislaţiei familiale poate aduce la minimalizarea acţiunilor
judiciare cu privire la stabilirea, recalcularea şi incasarea pensiei de întreţinere.
Contractul privind plata pensiei de întreţinere poate fi modificat sau reziliat în orice
moment în baza acordului dintre părţi. Conform art. 94 alin. 2 Codul Familiei,
modificarea sau rezilierea contractului se perfectează în scris şi se autentifică notarial.
Necesitatea modificării contractului poate fi diferită şi poate surveni în orice moment, de
exemplu, atunci cînd s-au schimbat veniturile debitorului sau creditorului, s-a mai născut
un copil care necesită întreţinere, s-a îmbunătăţit starea sănătăţii sau cea materială a
creditorului etc.
Legislaţia în vigoare nu admite modificarea şi rezilierea contractului privind plata pensiei
de întreţinere în mod unilateral. Totodată art. 94 alin. 4 Codul Familiei stipulează că “…
partea interesată poate porni în instanţa judecătorească o acţiune privind modificarea sau
rezilierea acestuia”. Temei pentru intentarea acţiunii pot fi: circumstanţele indicate în
Codul Familiei, de exemplu, schimbarea esenţială a situaţiei materiale sau familiale a
părţilor şi ca rezultat neexecutarea obligaţiilor de către debitor, ceea ce lezează substanţial
creditorul. Se consideră motiv întemeiat pentru rezilierea contractului privind plata
pensiei de întreţinere atunci cînd, luîndu-se în consideraţie toate împrejurările cazului şi
interesele ambelor părţi, nu se poate pretinde nici uneia dintre ele continuarea
raporturilor contractuale.
Prin reziliere forţa juridică a contractului încetează pentru viitor şi sumele întreţinerii
plătite nu se restituie. Altele sînt consecinţele în urma declarării nulităţii contractului
privind plata pensiei de întreţinere.
105
Антокольская М. В. Семейное право, p. 257.
137
 Contractul privind plata pensiei de întreţinere poate fi declarat nul total sau parţial de către

instanţa judecătorească în baza temeiurilor prevăzute de legislaţia civilă. Aceste temeiuri pot fi:

încheierea contractului cu o persoană fără capacitate de exerciţiu (art. 335 Codul Civil); cu un

minor în vîrsta de la 14 la 18 ani fără acordul reprezentantului lui legal (art. 339-344 Codul Civil).

În prezenţa acestor temeiuri contractul privind plata pensiei de întreţinere poate fi lovit de nulitate

absolută sau relativă. Încheierea contractului cu o persoană lipsită de capacitatea de exerciţiu este o

nulitate absolută, iar încheierea contractului cu un minor între 14-18 ani fără acordul

reprezentantului legal este o nulitate relativă, deoarece poate fi acoperită prin acordul

reprezentantului legal al minorului.

Declararea contractului privind plata pensiei de întreţinere ca fiind nul, înseamnă că el nu

produce efectele juridice spre care a fost îndreptat. Totodată trebuie de menţionat că sumele
întreţinerii plătite creditorului nu se reîncasează, cu excepţia prevăzută în art. 107 alin. 1 lit. „b”
Codul Familiei şi anume în cazul declarării nulităţii contractului privind plata pensiei de întreţinere
încheiat ca urmare a constrîngerii fizice sau morale din partea creditorului întreţinerii.
Articolul 94 alin. 5 Codul Familiei prevede şi cazuri speciale de declarare a nulităţii
contractului privind plata pensiei de întreţinere care reies din principiile de bază ale legislaţiei
familiale, îndreptate spre ocrotirea intereselor membrilor minori ai familiei şi ai celor inapţi de
muncă. Astfel, va fi declarat nul contractul privind plata pensiei de întreţinere care contravine
intereselor copilului minor sau major incapabil, ceea ce se stabileşte de către instanţa judecătorească
în fiecare caz concret. Nulitatea contractului în aceste cazuri poate fi cerută de reprezentaţii legali ai
copilului, ai autorităţii tutelare şi ai procurorului.
În contract pot fi prevăzute clauzele privind indexarea cuantumului pensiei de întreţinere,
răspunderea părţilor în caz de încălcare a termenilor de plată etc.
Clauzele contractului privind plata pensiei de întreţinere se sting la expirarea duratei acestuia
sau în urma decesului uneia dintre părţi.

§ 2. Încasarea pensiei de întreţinere în baza hotărârii instanţei judecătoreşti

În lipsa unui acord privind plata pensiei de întreţinere, membrii familiei care pretind

întreţinerea pot porni în instanţa judecătorească o acţiune privind încasarea pensiei de întreţinere.

Acţiunea o poate porni una din persoanele care, conform Codului Familiei, are dreptul de a primi
138
întreţinerea de la alţi membri ai familiei chiar şi în cazul cînd plata se efectuează în mod benevol,

dar fără încheierea contractului privind plata pensiei de întreţinere (art. 97 Codul Familiei).

Obligaţia de întreţinere este imprescriptibilă, de aceea persoana care pretinde plata întreţinerii
se poate adresa în instanţa judecătorească, în orice moment, indiferent de termenul care a trecut de
la apariţia dreptului respectiv. Important este ca dreptul la întreţinere să existe la momentul adresării
(art. 98 Codul Familiei).
Întreţinerea se stabileşte pentru viitor de la data adresării persoanei îndreptăţite de a o primi
(creditorul) în instanţa judecătorească. Articolul 98 alin. 2 Codul Familiei permite încasarea
întreţinerii pentru perioada anterioară adresării, fără a fi indicată această perioadă în următoarele
cazuri:
a) cel îndreptăţit să primească întreţinerea a întreprins măsuri de acordare a întreţinerii
ca, de exemplu, încercarea de a încheia un contract privind plata întreţinerii, de a stabili
locul de trai, de muncă, veniturile lui etc.;
b) cel obligat să plătească s-a eschivat de la plata întreţinerii, cum ar fi nedorinţa de a
încheia un contract privind plata întreţinerii cu toate că a promis, schimbarea locului de
trai, a locului de muncă şi ascunderea acestor fapte de creditorul întreţinerii.
Întrucît în articolul respectiv nu este indicat nici un termen, pensia de întreţinere poate fi
stabilită de la o dată anterioară, ţinîndu-se cont doar de cele două condiţii numite mai sus. Această
prevedere nu poate fi aplicată în cazul cînd instanţa judecătoreasă a stabilit paternitatea debitorului
faţă de copilul căruia îi datorează întreţinerea.
Pensia de întreţinere pentru membrii familiei se încasează în baza hotărîrii instanţei

judecătoreşti care, conform art. 256 Codul de Procedură Civilă, urmează a fi executată imediat. În

cazurile cînd încasarea pensiei de întreţinere pentru copilul minor nu necesită examinarea cu

atragerea unor alte persoane interesate, nu necesită stabilirea paternităţii, nu este contestată

paternitatea sau maternitatea judecătorul într-un termen de 5 zile de la data depunerii cererii, emite

o ordonanţă în temeiul art. 345 Codul de Procedură Civilă.

În scopul asigurării plăţii pensiei de întreţinere, legislaţia în vigoare impune patronului la care

este angajat debitorul următoarele obligaţii:

a) să reţină lunar în baza titlului executoriu, a contractului privind plata pensiei de

întreţinere sau în baza cererii salariatului pensia de întreţinere din salariu şi alte plăţi ale
debitorului. Veniturile din care poate fi reţinută pensia de întreţinere sunt: salariul,
139
 sporurile şi adausurile la el, recompensa anuală primită în rezultatul activităţii anuale a
unităţii, plăţi de stimulare, etc. Reţinerile nu pot depăşi 50 la sută din salariu sau alte
venituri ale debitorului. În cazul reţinerii în baza contractului privind plata pensiei de
întreţinere, cît şi în cazul reţinerii pensiei de întreţinere pentru copii minori în baza
hotărîrii instanţei judecătoreşti (art. 101 Codul Familiei) suma poate depăşi 50 la sută dar
nu mai mult de 70 la sută din salariul care i se cuvine salariatului . Reţinerile din salariu şi
venituri se efectuează după ce acestea au fost impozitate;
b) să plătească sau să transfere creditorului întreţinerii sumele reţinute într-un termen
de cel mult 3 zile de la data fixată pentru plata salariului. În cazul transferului cheltuielile
vor fi acoperite din contul debitorului;
c) în caz de concediere a salariatului, să comunice în termen de 3 zile instanţei
judecătoreşti despre concedierea debitorului şi încetarea reţinerilor, cît şi data până la care
au fost efectuate acestea.
Codul Familiei (art. 102 alin. 2) impune debitorului obligaţia de a comunica, în termen de 3

zile, instanţei judecătoreşti despre schimbarea locului de muncă şi a domiciliului. Încălcarea

prevederilor legale de către persoanele cu funcţii de răspundere (conducătorul, contabilul unităţii

unde este angajat debitorul), cît şi de însuşi debitor duce la aplicarea faţă de persoanele culpabile a

răspunderii în modul stabilit de legislaţie (amendă, penalitate, recuperarea daunei materiale, etc.).

Tragerea la răspundere a persoanelor indicate în lege nu scuteşte debitorul de plata pensiei de

întreţinere.

Regulile prevăzute în art. 100-102 Codul Familiei sînt prevăzute pentru debitorii angajaţi în

câmpul muncii. Pentru persoanele care practică o activitate de antreprenoriat sau nu sînt angajaţi în

cîmpul muncii nu este prevăzută de legislaţie modalitatea de încasare a pensiei de întreţinere. Dar

totuşi, ca să fie protejaţi membrii familiei minori sau inapţi de muncă şi care au nevoie de sprijin

material Codul Familiei a introdus o prevedere nouă care, într-o oarecare măsură, este o siguranţă

pentru creditor (art. 103 Codul Familiei). Conform acestor prevederi, în caz că debitorul întreţinerii

nu are salariu sau alte venituri sau acestea sunt insuficiente pentru a-şi onora obligaţia, pensia de

întreţinere se va încasa:

140
 – din mijloacele băneşti depuse de către debitor în instituţiile financiare
sau transmise organizaţiilor comerciale. Excepţie este cazul cînd aceste mijloace le-au
fost transmise în proprietate;
– dacă debitorul nu dispune de mijloace băneşti sau acestea sunt
insuficiente pentru a-şi onora obligaţia, pensia de întreţinere se va încasa din contul
bunurilor mobile şi imobile care, conform legislaţiei procesuale civile, pot fi urmărite. De
exemplu, cotele de participaţiune în cooperativă pot fi urmărite pentru datorii personale în
cazul insuficienţei unui patrimoniu al membrului cooperativei (art. 288 alin. 7 Codul
Civil). Urmărirea poate fi pornită şi asupra cotei-părţi care-i aparţine debitorului în
proprietatea comună. Creditorul poate cere împărţirea proprietăţii comune pe cote-părţi în
baza art. 553 Codul Civil.
Urmărirea bunurilor debitorului se face în ordinea prevăzută de Codul de Executare, care

constă în sechestrarea lor silită. Sumele încasate sînt transmise creditorului pentru achitarea pensiei

de întreţinere. Nu pot fi urmărite bunurile strict necesare debitorului şi enumerate de Codul de

Executare.

§ 3. Restanţa la pensia de întreţinere

Pensia de întreţinere se încasează nu de la data prezentării titlului executoriu sau a

contractului privind plata pensiei de întreţinere, dar de la data indicată în titlul executoriu în
conformitate cu hotărîrea instanţei judecătoreşti sau de la data stipulată în contract. De regulă,
aceste date nu coincid şi pentru perioada cînd plata pensiei de întreţinere pentru membrii familiei nu
s-a încasat, se formează restanţă. Deci, restanţa la pensia de întreţinere se formează numai după
pronunţarea hotărârii instanţei judecătoreşti privind încasarea întreţinerii sau încheierea contractului
privind plata pensiei de întreţinere. Prin aceasta urmează să delimităm noţiunea de restanţă la pensia
de întreţinere de încasarea pensiei de întreţinere pentru perioada anterioară prevăzută în art. 98 alin.
3 Codul Familiei.
Conform art. 104 alin. 1 Codul Familiei, pensia de întreţinere se încasează pentru perioada
anterioară în baza contractului privind plata pensiei de întreţinere sau a titlului executoriu, în
limitele a cel mult 3 ani din momentul prezentării contractului sau titlului executoriu respectiv.
Acest termen este unul dintre termenele de prescripţie aplicate în dreptul familiei ca excepţie.
Prescripţia acţionează numai în cazurile cînd plata nu s-a efectuat din motive obiective (reţinerea

141
salariului de către patronul la care lucrează debitorul, adresa greşită a creditorului şi ca rezultat
sumele transferate prin poştă erau returnate, plecarea din ţară a creditorului etc.) şi nu este culpa
celui obligat să plătească întreţinerea.
Dacă pensia de întreţinere nu s-a încasat din culpa debitorului întreţinerii (schimbarea locului
de trai, a locului de muncă şi ascunderea acestui fapt, ascunderea veniturilor etc.), restanţa ei se
încasează pentru toată perioada anterioară, indiferent de termenul care s-a scurs de la data cînd
trebuia să fie plătită pensia de întreţinere. Suma restanţei la pensia de întreţinere se va achita chiar şi
în cazul cînd copiii minori au împlinit vîrsta de 18 ani.
Restanţa la pensia de întreţinere se determină de executorul judecătoresc. La calcularea sumei
acesta se va conduce de cuantumul pensiei de întreţinere stabilit de instanţa judecătorească sau de
contractul privind plata pensiei de întreţinere.
Dacă pensia de întreţinere este stabilită într-o sumă bănească fixă, calcularea restanţei nu
prezintă dificultăţi, deoarece suma lunară se înmulţeşte la numărul de luni în care nu a fost efectuată
plata şi se obţine suma totală a restanţei.
În cazul copiilor minori, cînd cuantumul întreţinerii a fost stabilit în cote-părţi din veniturile
debitorului, restanţa se va calcula pornindu-se de la acestea. Se iau în vedere toate veniturile pe care
le-a avut debitorul în perioada cît nu a fost plătită pensia de întreţinere. Dacă debitorul întreţinerii
nu a lucrat în perioada pentru care s-a format restanţa sau nu a prezentat actele ce confirmă salariul
său şi alte venituri ale sale, suma restanţei la pensia de întreţinere se determină de către instanţa
judecătorească.
Legea nr. 64-XVI din 30.03.2006 (M.O. nr. 66-69) prevede calcularea cuantumului restanţei
din salariul mediu pe ţară la momentul calculării restanţei. Suma restanţei la pensia de întreţinere
poate fi contestată atît de debitorul, cît şi de creditorul întreţinerii (art. 104 alin. 6 Codul Familiei).
Conform art. 105 Codul Familiei, debitorul care plăteşte întreţinerea în baza contractului privind
plata pensiei de întreţinere poate fi scutit de plata restanţei la pensia de întreţinere sau această
restanţă poate fi micşorată, cu excepţia cazurilor cînd pensia se plăteşte copiilor minori.
Alineatul doi al aceluiaşi articol prevede că scutirea de restanţă la pensia de întreţinere sau
micşorarea acesteia poate fi efectuată de instanţa judecătorească dacă:
– restanţa s-a format din motive întemeiate, cum ar fi salariul foarte mic
al debitorului şi existenţa altor copii minori la întreţinere, boala gravă a lui, scăderea
bruscă a veniturilor, calamităţi naturale în localitatea unde locuieşte şi activează;
– la data examinării cererii este imposibilă lichidarea restanţei la pensia
de întreţinere, reieşind din situaţia materială şi familială a debitorului.
Instanţa judecătorească este în drept să-l elibereze pe debitor de plata restanţei respective sau
s-o micşoreze atunci cînd aceste două condiţii sunt îndeplinite cumulativ. Dacă copilul pentru care

142
se plăteşte întreţinerea s-a stabilit cu traiul la debitor, acesta la fel poate fi scutit de plata restanţei
celuilalt părinte sau a ocrotitorului legal al copilului.
În caz de deces al debitorului întreţinerii, restanţa la pensia de întreţinere poate fi încasată din
patrimoniul succesoral.

§ 4. Răspunderea pentru nerespectarea termenelor de plată a pensiei de întreţinere

Codul Familiei (art. 106) diferenţiază răspunderea debitorului întreţinerii pentru nerespectarea

termenelor în dependenţă de forma de plată a pensiei de întreţinere.

Astfel, dacă pensia de întreţinere se plăteşte în baza unui contract încheiat între părţi,
răspunderea va fi aplicată în conformitate cu prevederile contractului privind plata pensiei de
întreţinere. Acestea pot fi diferite: penalităţi în anumite mărimi sau în formă de amendă,
transmiterea unui bun în contul restanţei etc. Dacă contractul privind plata pensiei de întreţinere nu
conţine prevederi privind răspunderea, se aplică prevederile Codului Civil privind răspunderea
pentru neexecutarea obligaţiilor.
Dacă cel obligat să plătească întreţinerea plăteşte în baza unei hotărâri a instanţei judecătoreşti
şi restanţa la pensia de întreţinere a rezultat din culpa lui, persoana în cauză va plăti creditorului
întreţinerii o penalitate în mărime de 0,1 la sută din suma restanţei pentru fiecare zi de întârziere.
Creditorul întreţinerii este în drept să ceară repararea daunei cauzate prin întârzierea executării
obligaţiei de întreţinere din culpa debitorului, dacă aceasta nu a fost acoperită prin plata de
penalităţi. De exemplu, creditorul, pentru a-şi asigura întreţinerea, a fost nevoit să împrumute în
baza unui contract de împrumut o anumită sumă de bani care urma să-i întoarcă cu dobîndă.
Ulterior, cînd i s-a achitat pensia de întreţinere, el a întors împrumutul, dar penalitatea nu a acoperit
suma dobînzii. Deci, el poate cere repararea daunei în mărimea în care aceasta nu a fost acoperită de
penalitate. Spre deosebire de dreptul civil, în dreptul familiei creditorul poate cere doar repararea
daunei reale pricinuite prin încălcarea termenelor de plată a pensiei de întreţinere dar nu şi a
venitului ratat. Aceasta se lămureşte prin faptul că întreţinerea se plăteşte persoanei care necesită
sprijin material din cauza incapacităţii de muncă pentru a-i asigura traiul, tratamentul şi alte
necesităţi vitale.
Urmează să menţionăm faptul că, concomitent cu plata pensiei de întreţinere, debitorul care s-
a eschivat cu rea-voinţă de la plata mijloacelor stabilite prin hotărîrea instanţei judecătoreşti pentru
copiii minori sau părinţi, soţi inapţi de muncă pot fi atraşi la răspunderea penală conform Codului
Penal. Pentru aplicarea răspunderii penale trebuie să fie prezente două condiţii:
a) sustragerea de la plata pensiei de întreţinere cu rea-voinţă;
143
 b) pensia de întreţinere să fie plătită în baza unei hotărâri a instanţei judecătoreşti.
Sustragerea de la plata pensiei de întreţinere se poate manifesta prin refuzul direct de a executa

hotărîrea instanţei judecătoreşti sau ascunderea venitului real, prin schimbarea locului de trai

sau de muncă etc.

O garanţie a respectării intereselor celui îndreptăţit să primească întreţinerea este şi art. 107
Codul Familiei care prevede că, nu se admite compensarea sau reîncasarea pensiei de întreţinere
deja plătită. Chiar şi în cazul cînd instanţa judecătorească modifică cuantumul pensiei de întreţinere,
plăţile anterioare sau cele excedentare nu se restituie debitorului. De la această regulă există doar
cîteva excepţii şi anume:
a) anulare a hotărârii instanţei judecătoreşti privind încasarea pensiei de întreţinere
adoptate în baza actelor sau dovezilor false prezentate de creditor;
b) declarare a nulităţii contractului privind plata pensiei de întreţinere încheiat ca
urmare a constrângerii fizice sau morale din partea creditorului întreţinerii;
c) stabilire a faptului de falsificare a hotărîrii instanţei judecătoreşti, a contractului
privind plata pensiei de întreţinere sau a titlului executoriu în baza cărora a fost plătită
pensia.
Sumele pensiei de întreţinere deja plătite nu se reîncasează, deoarece ele sînt cheltuite pentru

întreţinerea persoanei care este creditorul întreţinerii şi care are nevoie de aceste surse ca să-şi

asigure traiul. Excepţiile prevăzute la art. 107 Codul Familiei prevăd posibilitatea reîncasării pensiei

de întreţinere deja plătite doar atunci cînd există culpa celui care primeşte întreţinerea, stabilită de

instanţa judecătorească şi care s-a manifestat prin prezentarea actelor false, aplicarea violenţei fizice

sau morale faţă de debitorul întreţinerii, ceea ce l-a determinat să încheie contractul, falsificarea

documentelor în baza cărora s-a plătit pensia de întreţinere.

Dacă acţiunile indicate care duc la posibilitatea compensării sau reîncasării pensiei de întreţinere
au fost săvîrşite de către reprezentantul copilului minor sau al persanei incapabile care primea
pensia de întreţinere, atunci pensia nu se reîncasează, deoarece ar putea fi grav lezate drepturile
minorului sau ale persoanei incapabile. Dar debitorul este în drept să înainteze în instanţa
judecătorească o acţiune prin care să ceară recuperarea sumelor plătite de la reprezentantul
vinovat.

§ 5. Plata pensiei de întreţinere în cazul cînd debitorul întreţinerii îşi stabileşte domiciliul în
străinătate

144
 Problema de plată a pensiei de întreţinere în cazul în care cel obligat să plătească întreţinerea
intenţionează să plece din ţară şi să se stabilească cu domiciliul în altă ţară a devenit destul de
actuală în ultimii ani, în legătură cu migraţia intensivă a populaţiei ţării noastre. Pentru prima dată
ea şi-a găsit o reglementare în Codul Familiei. Totodată este de menţionat faptul că Legea cu privire
la ieşirea şi intrarea în Republica Moldova nr. 269-XIII din 09.11.1994107 în art. 11 prevede că,
cetăţenii Republicii Moldova, apatrizii şi refugiaţii domiciliaţi în Republica Moldova, care vor să se
domicilieze în alte ţări, obţin paşaportul sau documentul de călătorie după ce şi-au onorat obligaţiile
patrimoniale faţă de alte persoane fizice şi juridice, în conformitate cu legislaţia în vigoare. Între
aceste alte obligaţiuni patrimoniale este şi obligaţia de întreţinere a unui membru al familiei faţă de
alţii. Până la intrarea în vigoare a Codului Familiei problema era soluţionată în mod arbitrar în
fiecare caz concret, neavînd o reglementare specială.
Conform art. 109 Codul Familiei, debitorul întreţinerii care îşi stabileşte domiciliul în
străinătate este în drept să încheie cu creditorul întreţinerii un contract privind plata pensiei de
întreţinere. Contractul autentificat notarial poate prevedea diferite modalităţi de plată, cum ar fi:
achitarea pensiei de întreţinere printr-o singură plată, transmiterea unui bun în proprietatea
creditorului, transferarea de sume băneşti din străinătate etc. În ce ţară pleacă debitorul întreţinerii şi
are sau nu RM încheiat un acord privind asistenţa juridică şi ajutorul juridic în relaţiile civile,
familiale şi penale cu ţara dată nu valorează.
În cazul în care părţile nu ajung la un acord, art. 109 alin. 2 Codul Familiei prevede că,
persoana interesată poate porni în instanţa judecătorească o acţiune privind:
– stabilirea cuantumului pensiei într-o sumă bănească fixă şi achitarea
acesteia printr-o plată unică;
– transmiterea unor bunuri în contul pensiei de întreţinere (cota-parte din casa
de locuit, apartamentul, automobilul, vila şi alte bunuri preţioase);
– determinarea unui alt mod de plată a pensiei de întreţinere (cedarea
dividendelor care urmează a fi plătite debitorului, a dobînzii de la contul bancar, achitarea
unei datorii a creditorului întreţinerii etc.).
la stabilirea întreţinerii, instanţa judecătorească va ţine cont de situaţia materială şi familială a

părţilor şi alte circumstanţe care merită atenţie. La perfectarea actelor de plecare este important

faptul în care ţară pleacă debitorul întreţinerii ca să se stabilească cu traiul permanent. Dacă ţara

respectivă face parte din ţările CSI sau altă ţară cu care Republica Moldova are încheiat un

acord privind asistenţa juridică şi ajutorul juridic în raporturile civile, familiale şi penale,

107
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1995. – Nr. 6.
145
 plecarea poate fi permisă chiar şi atunci cînd nu este încheiat un contract privind plata pensiei de

întreţinere şi nici o hotărâre a instanţei judecătoreşti privind plata pensiei de întreţinere. În

aceste cazuri hotărîrea instanţei judecătoreşti poate fi expediată la locul de trai şi ea va fi

executată, deoarece acordul dintre state prevede recunoaşterea şi executarea hotărîrilor

judecătoreşti privind plata pensiei de întreţinere pentru membrii familiei. În ce priveşte plecarea

debitorului în ţările cu care Republica Moldova nu a încheiat un acord privind asistenţa juridică

şi ajutorul juridic reciproc în raporturile civile, familiale şi penale, ea poate fi reţinută temporar,

până cînd părţile vor ajunge la o înţelegere privind modalitatea de plată a pensiei de întreţinere.

Capitolul XIV. Tutela şi curatela minorilor

§ 1. Noţiunea şi ordinea de instituire a tutelei şi curatelei asupra minorilor.

§ 2. Drepturile şi obligaţiile tutorilor şi curatorilor. § 3. Drepturile copilului minor
aflat sub tutelă sau curatelă. § 4. Încetarea tutelei şi curatelei

§ 1. Noţiunea şi ordinea de instituire a tutelei şi curatelei asupra minorilor

Tutela şi curatela minorilor este una din formele de ocrotire a copiilor prin
care se asigură educaţia în familie, apărarea drepturilor şi intereselor personale şi
patrimoniale cu ajutorul tutorilor sau curatorilor139.
Savantul I. Filipescu defineşte tutela ca “ansamblu dispoziţiilor legale prin care
se înfăptuieşte ocrotirea minorului când acesta este lipsit de ocrotirea părintească “ 140.
Tutela şi curatela poate fi examinată în mai multe accepţiuni:
– ca instituţie juridică prin care se înţelege totalitatea normelor juridice ce
reglementează o anumită categorie de relaţii sociale;

139
Рясенцев В. А. Семейное право. – Москва: Юридическая литература, 1971, р. 279.
140
Filipescu I. Tratat de dreptul familiei, 1996, p. 525.
146
 – ca activitate a autorităţilor tutelare, a tutorilor şi curatorilor pentru educarea
minorilor, apărarea drepturilor şi intereselor lor;
– ca raport de familie, care se stabileşte în baza celor două accepţiuni indicate
mai sus, între tutore şi curator şi minorul de sub tutelă sau curatelă.
Tutela şi curatela ca instituţie juridică, la rîndul ei, are o natură complexă. Ea
reprezintă o instituţie juridică a dreptului civil, fiind o categorie a asistenţei juridice
care poate fi acordată persoanelor fizice în scopul completării capacităţii de exerciţiu
a lor.
Totodată ea reprezintă şi o instituţie juridică a dreptului familiei, fiind o formă
de plasament a copiilor rămaşi fără ocrotire părintească.
Unele reglementări ale instituţiei tutelei şi curatelei pot fi considerate ca fiind de
drept administrativ şi anume, termenul şi ordinea de instituire, acordul autorităţii
tutelare pentru încheierea de acte juridice de către tutore în numele celui tutelat etc.
Tutela se instituie asupra minorilor lipsiţi de ocrotirea părintească pînă la
împlinirea de către aceştea a vîrstei de 14 ani.
Curatela se instituie asupra minorilor lipsiţi de ocrotirea părintească în vîrstă de
la 14 ani la 18 ani.
Scopul tutelei şi curatelei este de a acorda copiilor lipsiţi de ocrotirea părintească
o familie în care ei să fie educaţi în condiţii apropiate celor din familia de origine.
Tutela şi curatela este o sarcină de încredere, deoarece între tutore, curator şi
minorul de sub tutelă, curatelă se stabilesc relaţii de familie în urma cărora minorul
dobîndeşte un mediu familial necesar dezvoltării lui şi ocrotirii drepturilor şi
intereselor sale legitime. În domeniul educaţiei, atît tutorele cît şi curatorul are
aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părintele.
Tutela şi curatela este o sarcină personală, deoarece tutorele şi curatorul trebuie
personal să-şi exercite drepturile şi să-şi îndeplinească obligaţiile fără a avea
posibilitatea de a le transmite altor persoane. Atunci când tutorele sau curatorul se
află în imposibilitatea de a-şi îndeplini obligaţiile, ei pot fi eliberaţi din funcţie printr-
o hotărîre a organului administraţiei publice locale şi, dacă est necesar, va fi numită o
altă persoană care să asigure ocrotirea minorului în continuare.
147
 De regulă, tutela şi curatela este o sarcină gratuită (art. 147 Codul Familiei).
Excepţie poate fi atunci când minorului îi aparţine bunuri de valoare care necesită
administrare permanentă. În acest caz, autoritatea tutelară încheie cu un administrator
pe care l-a desemnat un contract de administrare fiduciară ce poate avea un caracter
oneros.
Importanţa pe care o acordă statul şi societatea ocrotirii minorilor se reflectă prin
faptul că tutela şi curatela urmează să fie instituită în termen de o lună de zile de la
data primirii informaţiei despre necesitatea instituirii. Numirea tutorelui sau
curatorului se face de către organul administraţiei publice locale cu acordul persoanei
care pretinde a fi numit şi acordul scris al autorităţii tutelare. Acest din urmă acord
trebuie să decurgă din rezultatele controlului condiţiilor de trai ale copilului,
condiţiilor de trai şi calităţilor morale ale persoanei care doreşte să exercite tutela sau
curatela asupra minorului. Poate fi tutore sau curator persoana majoră şi capabilă care
dispune de calităţile morale şi starea sănătăţii ce îi permit să educe copilul şi să-i
apere drepturile şi interesele legale. Poate fi numit un tutore (curator) sau mai mulţi
(soţ şi soţie, fraţi, surori).
La numirea tutorelui (curatorului) se vor lua în consideraţie relaţiile copilului cu
cel ce pretinde ocrotirea minorului şi cu familia acestuia, cît şi dorinţa copilului de a
fi plasat în familia candidatului. Dacă copilul a împlinit vîrsta de 10 ani, se va ţine
cont în mod obligatoriu de opinia acestuia, dacă ea nu contravine intereselor lui.
Nu poate fi numit tutore sau curator:
– persoana decăzută din drepturile părinteşti;
– fost tutore curator înlăturat de la îndeplinirea obligaţiilor din culpa lui;
– fost adoptator şi adopţia desfăcută din culpa lui;
– persoana care nu are domiciliu pe teritoriul Republicii Moldova;
– cel înlăturat prin act autentic sau prin testament de către părintele care
exercita singur, la momentul morţii, ocrotirea părintească;
– cel care se află în relaţii de muncă cu instituţia în care este internat minorul
(art. 143 Codul Familiei şi art. 55 Codul Civil).

148
 Respectarea cerinţelor prevăzute de legislaţie permite numirea unui tutore şi curator care să-şi

exercite obligaţiile în interesul minorului, să-l ocrotească de abuzuri din partea terţelor persoane, să

nu admită el însuşi şi membrii familiei lui abuzuri de orice ordin faţă de minorul de sub tutelă sau

curatelă.

De regulă, tutori şi curatori se desemnează persoane care sunt rude ale copilului
(bunici, unchi, mătuşi, veri etc.), iar în lipsa acestora şi persoane străine. Părinţii care
din motive temeinice (deplasare de lungă durată peste hotare, boală gravă etc.) nu pot
să-şi îndeplinească obligaţiile părinteşti, se pot adresa la autoritatea tutelară cu o
cerere de a plasa copilul sub tutela sau curatela unei persoane concrete.
Tutela şi curatela nu se stabileşte asupra copiilor lipsiţi de ocrotirea părintească
care sunt întreţinuţi şi educaţi în instituţiile de stat. Exercitarea obligaţiilor tutorelui
sau curatorului în aceste cazuri este înfăptuită de administraţia instituţiei respective
(art. 144 Codul Familiei).
Regula dată nu se aplică în cazurile cînd copilul care se află sub tutelă (curatelă)
este plasat temporar într-o astfel de instituţie de stat.

§ 2. Drepturile şi obligaţiile tutorilor şi curatorilor

Potrivit art. 142 Codul Familiei, tutela şi curatela se instituie în scopul educaţiei şi instruirii

copiilor lipsiţi de ocrotire părintească, precum şi al apărării drepturilor şi intereselor lor legitime.

Din acest scop pot fi determinate drepturile şi obligaţiile tutorilor şi curatorilor.

Formularea obligaţiilor tutorilor şi curatorilor asupra minorului reiese din

conţinutul instituţiei tutelei şi curatelei ca formă de plasament familial şi în mare
măsură coincid cu prevederile art. 60, 62 Codul Familiei în care se vorbeşte despre
obligaţiile părinţilor de a-şi educa copiii.
Totodată trebuie de menţionat că drepturile şi obligaţiile părinţilor privind
educaţia copiilor şi cele ale tutorilor şi curatorilor asupra minorilor sunt nişte

149
fenomene diferite, deoarece primele apar în baza rudeniei de sînge, iar cele din urmă
– în baza actelor administrative.
Tutorele şi curatorul are dreptul şi este obligat să educe (art. 146 alin. 1 şi 2
Codul Familiei) copilul aflat sub tutelă sau curatelă. Educaţia include grija de
sănătate şi dezvoltare fizică, psihică, spirituală şi morală a copilului. În dependenţă de
vîrsta copilului, tutorele (curatorul) trebuie să creeze condiţii sanitaro-igienice, hrană,
medicamente ce ar asigura dezvoltarea normală a celui pus sub tutelă (curatelă).
Tutorele (curatorul) determină de sine stătător procedeele şi mijloacele de
educaţie a copilului aflat sub tutelă (curatelă), ţinînd cont de opinia copilului, luînd în
consideraţie recomandările autorităţii tutelare şi respectând prevederile art. 62 alin. 2
Codul Familiei. Metodele de educaţie a copilului vor exclude şi maltratările de orice
fel, discriminarea, violenţa fizică şi psihică, exploatarea copilului. Exercitarea
drepturilor tutorilor sau curatorilor nu trebuie să contravină intereselor copilului.
Tutorele (curatorul) este obligat să informeze autoritatea tutelară despre starea
sănătăţii copilului şi, în caz de necesitate, să ceară plasamentul copilului într-o
instituţie curativă sau sanatorială.
Conform art. 46 alin. 3 Codul Muncii, se permite încadrarea în muncă a
minorilor care au împlinit vîrsta de 15 ani cu acordul scris al curatorului, dacă nu va fi
periclitată sănătatea, dezvoltarea, instruirea şi pregătirea profesională a acestuia. În caz contrar
curatorul poate cere rezilierea contractului individual de muncă.
Tutorele şi curatorul este obligat să asigure învăţământul obligatoriu al copilului aflat sub
tutelă sau curatelă (art. 146 alin. 3 Codul Familiei). Tutorele şi curatorul poate alege instituţia de
învăţământ şi forma de studii pe care le va urma copilul. Astfel, ţinînd cont de opinia şi vîrsta
copilului, el poate fi plasat în grădiniţa pentru copii, şcoala generală, şcoala de muzică, de sport etc.,
principalul este ca copilul aflat sub tutelă, curatelă să absolvească învăţământul obligatoriu de nouă
clase, prevăzut de legea învăţământului Republicii Moldova. Desigur, dacă copilul are capacităţile
necesare şi dorinţa de a învăţa, tutorele şi curatorul trebuie să-l ajute ca el să urmeze studiile în
continuare.
Obligaţia tutorelui şi curatorului de a educa copilul, de a-l supraveghea îşi are suportul în
răspunderea administrativă a tutorelui sau curatorului pentru neîndeplinirea cu rea voinţă sau
îndeplinirea necorespunzătoare a acestei obligaţii (art. 63 Codul Contravenţional) şi răspunderea
juridică civilă pentru prejudiciul cauzat de minori (art. 2008, 2009 Codul Civil).
150
 Îndeplinirea de către tutore sau curator a obligaţiei de educaţie a copilului nu poate fi
efectuată atunci cînd ei locuiesc separat, de aceea legislaţia impune tutorele şi curatorul să
locuiască împreună cu copilul aflat sub tutela sa (art. 146 alin. 7 Codul Familiei). Curatorul şi
minorul aflat sub curatelă care a împlinit vîrsta de 14 ani pot locui separat doar cu permisiunea
autorităţii tutelare, dacă aceasta nu influenţează negativ asupra educaţiei copilului. Domiciliul
comun poate fi atît la locul de trai al tutorelui (curatorului), în locuinţa acestuia, cît şi la locul de trai
al copilului.
La momentul instituirii tutelei (curatelei), de regulă, se cunoaşte domiciliul copilului şi al
tutorelui (curatorului). Deoarece tutela (curatela) este o îndatorire care durează pe parcursul
minorităţii copilului, în problema domiciliului pot interveni diferite schimbări. De exemplu, tutorele
sau curatorul îşi procură altă locuinţă, sau o schimbă în alt sector al municipiului, adică îşi
realizează dreptul de a-şi alege liber domiciliul. Legislaţia în vigoare, respectînd dreptul tutorelui
(curatorului) la libertatea alegerii domiciliului, stipulează că el este obligat să comunice autorităţii
tutelare informaţia privind schimbarea domiciliului (art. 146 alin. 8 Codul Familiei). Comunicarea
despre noul domiciliu al copilului aflat sub tutelă sau curatelă face posibil exercitarea de către
autoritatea tutelară a controlului continuu asupra felului cum tutorii şi curatorii îşi exercită
drepturile şi execută obligaţiile.
Tutorele şi curatorul nu este în drept să împiedice contactele copilului cu rudele lui, cu
excepţia cazurilor în care contactele respective contravin intereselor acestuia (art. 146 alin. 5 Codul
Familiei).
Tutorele şi curatorul este în drept să ceară pe cale judecătorească de la orice persoană,
inclusiv rudele apropiate, înapoierea copilului pe care acestea îl reţin fără temei legal (art. 146
alin. 4 Codul Familiei). Legea oferă acest drept tutorelui (curatorului) ca un mijloc de apărare atît a
intereselor tutorelui (curatorului), cît şi a intereselor copilului aflat sub tutelă (curatelă). Cererea de
înapoiere se va examina de către instanţa judecătorească cu participarea obligatorie a autorităţii
tutelare, care va da un aviz pe marginea litigiului apărut între tutore (curator) şi terţe persoane
(bunei, fraţi, surori sau persoane străine). Dacă la examinarea cauzei instanţa judecătorească va
stabili că înapoierea copilului tutorelui (curatorului) contravine intereselor lui, ea va obliga
autoritatea tutelară să înlocuiască tutorele (curatorul) cu o altă persoană sau să schimbe forma de
plasament a copilului.
Drepturile şi obligaţiile tutorelui şi curatorilor sunt cele privind persoana minorului, care sunt
reglementate de legislaţia familială şi cele privind bunurile minorului, care sunt reglementate de
legislaţia civilă (art. 50- 64 Codul Civil).

151
 Tutorele (curatorul) este reprezentantul legal al minorului şi apără drepturile şi interesele
copilului în relaţiile cu persoane fizice şi juridice, inclusiv în instanţa de judecată fără mandat
special.
În cazurile prevăzute de lege, în pricinile ce se nasc din raporturi juridice civile, matrimoniale,
familiale, de muncă şi din alte raporturi juridice, minorii îşi apără personal în judecată drepturile,
libertăţile şi interesele legitime. În aceste cazuri necesitatea introducerii în proces a reprezentantului
legal al minorului este constatată de instanţa judecătorească (art. 58 Codul de Procedură Civilă).
Tutorele minorului în vîrsta de la 14 ani încheie în numele şi în interesul lui actele juridice
necesare în conformitate cu prevederile Codului civil.
Curatorul minorului în vîrsta de la 14 ani la 18 ani îşi dă consimţământul la încheierea
actelor juridice pe care cel aflat sub curatelă nu este în drept să le încheie de sine stătător. Totodată
curatorul ajută minorul în realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor şi îl protejează împotriva
abuzurilor unor terţi.
Actele juridice pe care tutorele le poate încheia în calitate de reprezentant legal al minorului în

vîrstă de pînă la 14 ani pot fi clasificate în trei grupe:

– acte pe care tutorele le poate încheia singur, fără încuviinţarea în prealabil a autorităţii
tutelare. Din ele fac parte convenţiile care asigură întreţinerea minorului (hrana,
îmbrăcămintea, plata pentru instruirea copilului, odihna, tratamentul etc.);
– acte pe care tutorele le poate încheia doar cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.
Din ele fac parte convenţiile prin care se renunţă la drepturile patrimoniale ale copilului,
convenţiile de înstrăinare a bunurilor, de micşorare a averii, de partajare a bunurilor
minorului etc;
– acte pe care tutorele nu le poate încheia nici chiar cu încuviinţarea autorităţii tutelare.
Acestea sunt actele juridice cu titlul gratuit prin care minorul se obligă sau renunţă la
drepturi, cum ar fi de exemplu renunţarea la succesiune.
Aceste prevederi ale legislaţiei civile se aplică şi curatorului copilului în vîrsta de la 14 la 18

ani în cazurile când el trebuie să încuviinţeze convenţiile încheiate de minorul pus sub curatela lui.

Conform Codului Civil, tutorele şi curatorul, soţul şi rudele acestora de pînă la gradul al

patrulea inclusiv nu au dreptul să încheie convenţii cu minorul pus sub tutelă sau curatelă. Ca

excepţie pot fi încheiate convenţiile prin care către persoana tutelată se transmit bunuri prin donaţie

sau în folosinţă gratuită, adică convenţii ce nu pot să-i pricinuiască vreun prejudiciu. Interdicţia de a

152
încheia acte juridice cu soţul sau rudele apropiate ale tutorelui şi curatorului se bazează pe

prezumţia că apare un conflict de interese între părţile contractante, iar tutorele şi curatorul este cel

care trebuie să ocrotească interesele minorului şi nicidecum ale celeilalte părţi.

Tutorele şi curatorul nu pot reprezenta minorul tutelat în instanţa judecătorească dacă cealaltă

parte în proces este soţul sau rudă pînă la gradul al patrulea cu el. În aceste cazuri autoritatea

tutelară desemnează un reprezentant pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale copilului.

Tutorele şi curatorul nu este obligat să întreţină minorul din mijloacele proprii, ci trebuie să

asigure întreţinerea lui din mijloacele primite pentru el. Acestea pot fi pensiile pentru pierderea

întreţinătorului, diferite îndemnizaţii, pensia de întreţinere de la părinţi, de la rude apropiate,

veniturile primite din administrarea eficientă a bunurilor, înstrăinarea unor bunuri cu acordul

autorităţii tutelare.

Veniturile primite de către tutore (curator) urmează să fie cheltuite numai în interesul

minorului şi pentru întreţinerea lui. Deseori tutorele (curatorul) întreţine minorul din mijloace

proprii, deşi, neavînd această obligaţie, el o consideră obligaţie morală care există în relaţiile de

familie.

Autoritatea tutelară efectuează sistematic urmărirea educaţiei şi a condiţiilor de trai ale

copiilor plasaţi spre educare în familii sub tutelă sau curatelă şi acordă ajutoarele posibile la

educarea acestor copii. Controlul obligatoriu se efectuează o dată în an sau, după caz, de mai multe

ori, cînd apare necesitatea de a lucra cu copilul şi familia. După fiecare control se întocmeşte un

proces-verbal care se păstrează în dosarul copilului. Tutorele şi curatorul este obligat să ducă

evidenţa sumelor de bani primite şi cheltuite pentru minor, cît şi a bunurilor ce i-au fost transmise

spre administrare şi să prezinte autorităţii tutelare dări de seamă anuale care să conţină informaţiile

privind starea sănătăţii, îngrijirea şi educaţia minorului. După un control riguros, raportul tutorelui

(curatorului) este confirmat de conducătorul autorităţii tutelare sau, după caz, sunt cerute informaţii

adăugătoare. Tutorele (curatorul) poate primi ajutor sub formă de recomandări privind educarea

153
copilului. În caz de depistare a unor încălcări considerabile, tutorele (curatorul) poate fi înlăturat de

la exercitarea în continuare a drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor sale.

§ 3. Drepturile copilului minor aflat sub tutelă sau curatelă

În preambulul Convenţiei cu privire la drepturile copilului din 1989 se accentuează că copiii

din cauza vulnerabilităţii lor necesită îngrijire şi protecţie specială pentru care este responsabilă

familia. Iată de ce în cazul copiilor lipsiţi de ocrotirea părintească legislaţia acordă o atenţie

deosebită drepturilor copiilor aflaţi sub tutelă sau curatelă. Aceşti copii au aceleaşi drepturi ca şi toţi

copiii minori, drepturi reglementate de capitolul X Codul Familiei. Reglementarea separată în art.

145 Codul Familiei a drepturilor copiilor aflaţi sub tutelă (curatelă) are drept scop garanţia

asigurării respectării drepturilor şi intereselor legitime ale acestor copii.

Dreptul copilului de a locui împreună cu tutorele (curatorul) lui de a benificia de grija lui, de
a fi educat de el se bazează pe art. 51 Codul Familiei care reglementează dreptul copilului la abitaţie
şi educaţie în familie şi coincide cu prevederile legislaţiei civile. Conform art. 40 Codul Civil,
domiciliul minorului, în cazul în care el se află sub tutelă, este la reprezentantul legal, adică la tutore
sau curator. Desigur, asta nu exclude faptul că copilul, ţinîndu-se cont de interesele lui, poate să fie
plasat temporar într-o instituţie curativă sau educativă.
Prin domiciliul comun al copilului cu tutorele (curatorul) se face posibil realizarea scopului
principal al tutelei şi curatelei, educaţia copilului în familie, ceea ce este posibil prin comunicarea
lor permanentă şi supravegherea copilului de către tutore (curator).
Autoritatea tutelară duce evidenţa copiilor lipsiţi de ocrotirea părintească la locul de trai
permanent şi la locul de trai temporar, de aceea pentru tutore (curator) există obligaţia de a
comunica autorităţii tutelare despre orice schimbare a domiciliului.
Cu dreptul copilului aflat sub tutelă (curatelă) de a locui în familie este strîns legat dreptul
copilului la condiţii normale de întreţinere, educaţie şi instruire. Acest drept îşi are suportul în
obligaţia tutorelui de a avea grijă de întreţinerea minorului. Pentru îndeplinirea acestei obligaţii,
tutorele (curatorul) dispune de sumele primite pentru copilul minor în aşa mod ca acesta să fie
asigurat cu hrană, medicamente, îmbrăcăminte, manuale, rechizite şcolare, condiţii de trai, ocupaţie,
etc. El poate plasa copilul în instituţii preşcolare (creşe, grădiniţe), diferite instituţii sportive (tabere

154
de vară) ori instituţii de alt gen pentru perioade scurte. La atingerea vîrstei de 7 ani tutorele este
obligat să înscrie copilul la şcoală, pentru ca acesta să primească instruirea obligatorie.
Statul, la rîndul său, acordă ajutoarele necesare tutorilor (curatorilor) prin plata
îndemnizaţiilor din sistemul asigurărilor sociale de stat, acordă diferite facilităţi pentru odihna de
vacanţă a copiilor. Autoritatea tutelară supraveghează educarea copiilor aflaţi sub tutelă şi curatelă,
dă recomandări necesare tutorilor şi curatorilor, iar în caz de necesitate ia măsuri concrete cu
tutorele sau curatorul care nu-şi îndeplineşte obligaţiile puse pe seama lui.
Dreptul copilului la dezvoltarea multilaterală şi la respectarea demnităţii umane corespunde
obligaţiei tutorelui (curatorului) de a educa copilul folosind mijloacele ce ar exclude insultele şi
maltratările de orice fel, discriminarea, violenţa psihică şi fizică şi respectarea principiului că
copilul este o personalitate din momentul naşterii şi la educaţia lui urmează să-i fie respectată
demnitatea umană.
Dreptul copilului la pensia de întreţinere şi la alte plăţi sociale stipulat în art. 145 Codul
Familiei este reglementat de un şir de acte normative. Astfel, Legea privind pensiile de asigurări
sociale de stat nr. 156/1998 prevede că, copiilor, ai căror părinţi au decedat, li se poate stabili o
pensie de urmaşi pentru muncă şi plata se va efectua tutorilor (curatorilor) în îngrijirea cărora se află
copiii. În caz că părintele decedat nu a avut vechimea de muncă necesară pentru stabilirea pensiei,
copilului i se poate stabili o alocaţie socială de stat în conformitate cu Legea privind alocaţiile
sociale de stat pentru unele categorii de cetăţeni nr. 499/1999. Copilul aflat sub tutelă (curatelă)
poate benificia şi de alte îndemnizaţii şi compensaţii care se plătesc familiilor cu copii pentru
ameliorare situaţiei vulnerabile. De exemplu, dacă este plasat sub tutelă un copil în vîrsta de pînă la
3 ani, tutorele poate primi îndemnizaţia pentru îngrijirea copilului pînă la această vîrstă. Copilul
aflat sub tutelă (curatelă) are dreptul să primească pensia de întreţinere de la părinţii săi, dacă
aceştia sînt în viaţă, chiar şi în cazul când părinţii au fost decăzuţi din drepturile părinteşti. Faptul că
copilul se află sub tutelă (curatelă) nu-i scuteşte pe părinţi de obligaţia de a-şi întreţine copiii
minori. Pensia de întreţinere urmează să fie plătită tutorelui (curatorului), care reprezintă copilul şi
îi apără interesele.
Copilul aflat sub tutelă (curatelă) are dreptul la spaţiul locativ ocupat anterior de părinţii lui
sau la asigurarea cu spaţiu locativ în modul stabilit.
Dacă locuinţa ocupată anterior de părinţii care au decedat le-a aparţinut cu drept de
proprietate privată, copilul are dreptul la moştenire şi, deci, ea devine proprietatea lui, pe care o
administrează tutorele (curatorul). Chiar dacă minorul nu locuieşte în spaţiul locativ anterior,
dreptul de proprietate se păstrează. Tutorele (curatorul) nu poate încheia acte juridice privind
locuinţa celui de sub tutelă (curatelă) fără permisiunea autorităţii tutelare.

155
 În caz că locuinţa nu era proprietatea părinţilor, ea poate fi privatizată conform Legii
privatizării fondului de locuinţe nr. 1324/1993. Conform art. 12 alin. 3 al Legii indicate,
privatizarea apartamentelor (caselor) în care locuiesc copii minori orfani se efectuează în numele lor
de tutore (curator) în temeiul autorizaţiei scrise a autorităţii tutelare cu indicarea în contractul de
vînzare-cumpărare, transmitere-primire a apartamentului (casei) a numelui de familie, a prenumelui
şi a patronimicului tuturor copiilor minori care locuiesc sau au dreptul de a locui în acest apartament
(casă). Înstrăinarea ulterioară a apartamentului (casei) privatizat în numele copiilor minori se poate
efectua numai la atingerea de către aceştea a majoratului.
Dacă copiii aflaţi sub tutelă (curatelă) nu au avut anterior un spaţiu locativ, la împlinirea
majoratului ei urmează să fie asiguraţi cu spaţiu locativ conform legislaţiei în vigoare în afara
rîndului.
Un drept important al copilului aflat sub tutelă (curatelă) este dreptul la apărarea drepturilor
lui în modul stabilit. Această prevedere îşi are rădăcinile în art. 19 al Convenţiei cu privire la
drepturile copilului din 1989 şi art. 53 Codul Familiei, care stipulează obligaţia statului de a proteja
copiii de toate formele de maltratare săvârşită de părinţi sau alte persoane răspunzătoare de
îngrijirea copiilor. Protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale copilului în aceste cazuri este
efectuată de către autoritatea tutelară sau instanţa judecătorească. Temei pentru luarea măsurilor
necesare poate servi adresarea copilului la autoritatea tutelară de la orice vîrstă, cînd el îşi
conştientizează acţiunile, despre comportamentul abuziv al tutorelui (curatorului), cît şi informaţia
comunicată de persoane cu funcţii de răspundere sau cetăţeni ce dispun de date concrete în privinţa
încălcării drepturilor minorilor.
De la vîrsta de 14 ani minorul aflat sub curatelă se poate adresa de sine stătător în instanţa
judecătorească cu o cerere pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime. În caz că faptele
abuzului din partea tutorelui (curatorului) se confirmă, acesta poate fi înlăturat de la îndeplinirea
obligaţiilor de tutore (curator).
Copiii care se află sub tutelă (curatelă) nu întodeauna sînt orfani. Legislaţia prevede dreptul
copilului la comunicare cu părinţii şi rudele. Tutorele (curatorul) trebuie să asigure comunicarea
copilului cu părinţii, dacă aceştea nu au fost decăzuţi din drepturile părinteşti sau limitaţi în aceste
drepturi. În cazurile cînd există o hotărîre a instanţei judecătoreşti despre decăderea din drepturile
părinteşti sau luarea copilului fără decăderea din drepturile părinteşti, întrevederea copilului cu
părinţii săi poate avea loc doar cu permisiunea autorităţii tutelare şi dacă contractul părinţilor cu
copilul nu influenţează negativ asupra copilului. Copilul minor poate comunica cu rudele sale
indiferent de gradul de rudenie, dacă această comunicare nu influenţează negativ asupra copilului.
Copilul aflat sub tutelă (curatelă) este în drept să-şi exprime opinia proprie la soluţionarea
tuturor problemelor care îi ating drepturile şi interesele legitime. Opinia copilului care a împlinit
156
vîrsta de 10 ani este obligatorie, cu excepţia cazurilor când aceasta contravine intereselor lui (art. 54
Codul Familiei). Legislaţia familială reglementează mai multe situaţii în care opinia copilului este
hotărîtoare şi fără ea nu poate avea loc actul juridic. Opinia copilului care a împlinit vîrsta de 10 ani
este obligatorie la schimbarea numelui de familie şi a prenumelui, la adopţie, la stabilirea tutelei
(curatelei), la plasarea copilului în casa de copii de tip familial, la restabilirea în drepturile
părinteşti.

§ 4. Încetarea tutelei şi curatelei

Tutela încetează la atingerea de către minor a vîrstei de 14 ani şi tutorele devine curator al
minorului între 14 şi 18 ani fără o hotărîre a autorităţii tutelare în acest sens.
Curatela încetează la împlinirea de către minor a vîrstei de 18 ani fără o decizie specială a
autorităţii tutelare.
Tutela şi curatela pot înceta şi înainte de termenul indicat în legislaţie, dacă există careva
temeiuri juridice. Aceste temeiuri pot fi:
– copilul este înapoiat părinţilor (părintelui) pentru educaţia şi întreţinerea de mai departe;
– copilul este adoptat;
– copilul este plasat într-o casă de copii de tip familial sau într-o instituţie educativă sau
curativă la întreţinerea deplină a statului şi obligaţiile tutorelui (curatorului) sunt exercitate
de conducătorul acestei instituţii;
– copilul care se află sub curatelă s-a căsătorit la împlinirea vîrstei de 16 ani şi a dobîndit
capacitatea deplină de exerciţiu;
– copilul care a împlinit vîrsta de 16 ani şi lucrează în baza unui contract de muncă a fost
declarat de autoritatea tutelară sau instanţa judecătorească ca fiind emancipat, adică a
dobîndit capacitatea de exerciţiu deplină şi poate singur să-şi realizeze toate drepturile şi
să-şi îndeplinească obligaţiile;
– la cererea tutorelui sau curatorului dacă cererea este întemeiată;
– în cazul decesului tutorelui (curatorului) sau a minorului aflat sub tutelă (curatelă);
– ca rezultat al îndepărtării tutorelui sau curatorului de la îndeplinirea obligaţiilor sale, dacă
nu şi le îndeplineşte în modul corespunzător, a săvîrşit un abuz, o neglijenţă gravă sau
fapte care-l fac nevrednic de a fi tutore sau curator.
Pentru încetarea tutelei (curatelei) în unele cazuri se cere hotărîrea autorităţii tutelare, iar în

altele aceasta încetează în urma faptului juridic care a avut loc. De exemplu, dacă minorul a încheiat

157
o căsătorie, curatela încetează prin înregistrarea căsătoriei de către el în condiţiile prevăzute de lege.

Tot la fel înregistrarea hotărîrii instanţei de judecată privind adopţia copilului serveşte temei pentru

încetarea tutelei (curatelei) la care tutorele (curatorul) a consimţit. Înregistrarea decesului tutorelui

(curatorului) sau a minorului tutelat serveşte temei pentru încetarea tutelei (curatelei).

Încetarea tutelei (curatelei) la cererea tutorelui (curatorului) urmează să fie examinată de către
autoritatea tutelară, analizînd minuţios motivele refuzului de a-şi îndeplini obligaţiile puse pe seama
lui şi numai după aceasta se ia hotărîrea respectivă. De regulă, cererea este admisă cînd există
motive întemeiate (boală gravă, schimbarea domiciliului, imposibilitatea de a educa copilul în
continuare etc.).
O atenţie deosebită se acordă cazului când tutela (curatela) încetează din culpa tutorelui
(curatorului). Autoritatea tutelară face un control prin care se dovedeşte că tutorele (curatorul) a
săvîrşit un abuz, o neglijenţă gravă, nu-şi îndeplineşte obligaţiile faţă de minor sau le îndeplineşte
nu în modul cuvenit, lăsînd copilul neîngrijit, în primejdie sau îi prejudiciază sănătatea. În baza
acestor fapte se pronunţă o hotărîre despre îndepărtarea tutorelui (curatorului) de la îndeplinirea
sarcinei puse pe seama lui. Dacă tutorele (curatorul) foloseşte tutela (curatela) în scopurile sale
personale în dauna intereselor minorului, precum şi în cazul când cel pus sub tutelă (curatelă) este
lăsat fără supraveghere şi fără ajutorul material necesar, autoritatea tutelară ia măsurile necesare
pentru ca tutorele (curatorul) să fie tras la răspundere şi să recupereze paguba materială pricinuită în
modul stabilit de legislaţie. Îndepărtarea tutorilor (curatorilor) de la îndeplinirea obligaţiilor lor este
o sancţiune care atrage după sine urmări negative. Astfel, persoana pentru viitor nu poate fi
adoptator, tutore (curator) sau părinte educator.

Capitolul XIII. Adopţia

§ 1. Depistarea şi plasamentul copiilor rămaşi fără ocrotire părintească. § 2. Noţiunea şi

importanţa adopţiei. § 3. Condiţiile de fond la adopţie. § 4. Procedura adopţiei. § 5. Efectele
adopţiei. § 6. Încetarea adopţiei

158
 § 1. Depistarea şi plasamentul copiilor rămaşi fără ocrotire părintească

Copiii minori pot rămîne fără ocrotire părintească din diferite motive, cum ar fi:
– decesul părinţilor;
– decăderea părinţilor din drepturile părinteşti în baza unei decizii a instanţei judecătoreşti;
– copilul minor nu locuieşte cu părinţii şi ei nu vor să ia copilul la educaţie şi întreţinere din
motive neîntemeiate;
– copilul a fost luat de la părinţi în baza unei hotărîri judecătoreşti fără decăderea din
drepturile părinteşti;
– părinţii au fost recunoscuţi în modul stabilit de lege ca fiind incapabili sau avînd
capacitate restrînsă;
– în caz de boală sau absenţă îndelungată a părinţilor;
– în cazul refuzului părinţilor de a lua copilul din instituţiile curative sau educative;
– alte cazuri de lipsă a grijii părinteşti.
Condiţiile social-economice din ţară (nestabilitatea economiei, plecarea populaţiei în
străinătate, creşterea criminalităţii etc.) au dus la majorarea numărului de minori lipsiţi de grija
părintească. Prin faptul că copiii sînt lipsiţi de grija părintească, lor li se încalcă unul dintre cele mai
importante drepturi – dreptul de a locui şi a fi educat în familie.
Ocrotirea minorilor rămaşi, din diferite motive, fără grija părintească constituie în Republica
Moldova o preocupare politică, socială şi economică de prim ordin.
Reglementarea juridică a ocrotirii copiilor abandonaţi şi orfani este expres prevăzută în art. 49
din Constituţia Republicii Moldova, în art. 20 alin. 1 din Convenţia privind drepturile copilului, în
art. 22 alin. 1 din Legea privind drepturile copilului, în Legea privind protecţia specială a copiilor
aflaţi în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi şi alte acte normative.
Preocuparea de problemele minorilor rămaşi fără grija părintească se pune în sarcina
autorităţilor tutelare. Conform art. 3 din Legea 140/2013 şi art. 35 Codul Civil, autorităţi tutelare
sînt organele administraţiei publice locale.
Autoritate centrală pentru protecţia copilului sunt Consiliul Naţional pentru Protecţia
Drepturilor Copilului, Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei, Comisia pentru protecţia
copilului aflat în dificultate. Consiliul Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului.
Autorităţile tutelare sînt obligate să depisteze şi să ducă evidenţa tuturor copiilor care sînt
lipsiţi, din diferite motive, de grija părintească. Această obligaţie presupune culegerea informaţiei
privind copiii rămaşi, din diferite motive, fără grija părintească, cît şi controalele efectuate în
instituţiile educative, curative, locurile unde se adună copiii, case părăsite, locuinţe unde lipsesc
maturii etc. din raza teritorială a autorităţilor tutelare respective. Această obligaţie a autorităţilor
159
tutelare este totodată şi un drept absolut, deoarece altor organe, persoanelor fizice şi juridice le sînt
interzise activităţile de depistare şi de plasament al copiilor rămaşi fără ocrotire părintească .
Regula menţionată are scopul de a proteja interesele copiilor orfani şi ale celor abandonaţi şi
de a exclude folosirea copiilor în scopuri antiumane.
Totodată, art. 53 alin.6 Codul Familiei impune persoanelor cu funcţii de răspundere din
instituţiile de instruire, curative, de asistenţă socială şi din altele similare, precum şi tuturor
persoanelor care dispun de informaţii despre copiii abandonaţi sau orfani obligaţia de a comunica
această informaţie, autorităţii tutelare de la locul aflării copilului, făcînd tot posibilul pentru a
proteja drepturile şi interesele legitime ale copilului.
Primind informaţia despre copilul rămas fără ocrotire părintească, autoritatea tutelară este
obligată, imediat, să efectueze un control al condiţiilor de trai ale copilului în scopul confirmării
faptului că copilul este într-adevăr lipsit de ocrotirea părintească. Autoritatea tutelară, concretizînd
cauza din care minorul este lipsit de grija părintească, controlează dacă copilul are rude, locul aflării
lor, dorinţa şi posibilitatea de a lua copilul pentru a-l educa. În lipsa rudelor sau a imposibilităţii
luării copilului pentru îngrijire şi educaţie de către acestea, autoritatea tutelară este obligată să
asigure apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale copiilor. Aceasta, de regulă, se realizează prin
plasarea temporară a copilului într-o instituţie educativă sau curativă. Se poate întîmpla ca copilul,
lipsit de grija părintească şi care este plasat temporar, să aibă nevoie de a fi reprezentat în unele
situaţii (primirea pensiei de urmaşi, a îndemnizaţiei, administrarea bunurilor etc.). Pînă la numirea
tutorelui (curatorului), a adopţiei, copilul va fi reprezentat de către autoritatea tutelară.
Copiii, depistaţi ca fiind lipsiţi de grija părintească, sînt luaţi la evidenţă la locul lor de trai. În
scopul evidenţei unice a tuturor copiilor rămaşi fără ocrotire părintească, datele despre aceştia sînt
transmise autorităţii centrale pentru protecţia copilului.
Autoritatea tutelară este obligată, după ce a depistat şi a luat la evidenţă copiii lipsiţi de
ocrotirea părintească, să le asigure plasamentul prevăzut de legislaţia în vigoare. La alegerea formei
de plasament se va ţine cont, în mod obligatoriu, de provenienţa etnică a copilului, de apartenenţa
lui la o anumită cultură, de religie, limbă, starea sănătăţii şi dezvoltarea copilului, pentru ca acestuia
să-i fie asigurate condiţii de viaţă care ar asigura continuitatea educaţiei acestuia.
Formele plasamentului copiilor rămaşi fără ocrotire părintească sînt prevăzute de diferite acte
normative:
a) adopţia (Legea nr.99/2010);
b) tutela asupra copiilor în vîrstă de pînă la 14 ani şi curatela asupra copiilor în vîrstă de la 14
pînă la 18 ani (art.142-147 Codul Familiei şi art.32-47 Cod Civil);
c) servicii de plasament de tip rezidenţial (art.12 Legea nr.140/2013). Această formă se
aplică doar în cazurile cînd nu există alte posibilităţi de plasament familial pentru copil.
160
 Activitatea acestor instituţii este aprobată şi reglementată, în fiecare caz aparte de
organele administraţiei publice centrale sau locale.
Din toate formele de plasament cea mai reuşită este adopţia, deoarece prin adopţie copilului i
se oferă o familie în care el creşte şi se bucură de grija părintească ca un copil firesc. Totodată,
aceasta este o formă de plasament permanentă, spre deosebire de celelalte forme care sînt
temporare. Copiii sînt plasaţi temporar atunci cînd lipsa ocrotirii părinteşti este de scurtă durată sau
atunci cînd nu se poate găsi copilului orfan sau abandonat o familie care să-l adopte. Indiferent de
forma plasamentului ales, autoritatea tutelară ţine controlul asupra condiţiilor de întreţinere, creştere
şi educare a copiilor aflaţi în evidenţa ei. Familia adoptivă, de regulă, este supravegheată în primii
ani după ce copilul a fost adoptat. Dacă autoritatea tutelară s-a convins că relaţiile între adoptat şi
adoptator s-au stabilit definitiv şi educaţia decurge într-un mod normal, supravegherea încetează şi
copilul este scos de la evidenţă. În cazul plasării copilului sub tutelă (curatelă) în case de copii de
tip familial sau într-o instituţie rezidenţială pentru copii, autoritatea tutelară, în dependenţă de cauza
din care copilul este lipsit de ocrotirea părintească, controlează procesul de educare a copilului şi
acordă ajutorul necesar tutorilor, curatorilor, părinţilor-educatori sau educatorilor şi prelungeşte
căutarea unei familii potrivite pentru plasarea permanentă a copilului.

§ 2. Noţiunea şi importanţa adopţiei

Din toate formele de ocrotire a copiilor orfani şi lipsiţi de grija părintească adopţia este cea
mai reuşită, deoarece aici raporturile juridice se stabilesc nu pentru o perioadă anumită, ci pentru
totdeauna, acordîndu-i copilului o îngrijire permanentă în familie. De aceea statul contribuie la
dezvoltarea unei astfel de instituţii ca adopţia.
Doctrina conferă noţiunii de adopţie o triplă accepţiune: de act juridic, de raport juridic şi de
instituţie juridică.
Ca act juridic, noţiunea de adopţie desemnează acordul de voinţă al părţilor care participă la
încheierea sa şi care, încuviinţat de instanţa judecătorească, dă raţiune raportului juridic de adopţie.
După opinia savantului M.Antokol’skaia112, la baza apariţiei adopţiei este actul juridic al organului
competent despre încuviinţarea adopţiei – hotărîrea instanţei judecătoreşti şi acordul de voinţă al
adoptatorului.
Ca raport juridic, adopţia constă în legătura de rudenie pe care o creează între adoptat şi
descendenţii săi – pe de o parte, şi adoptator şi rudele sale – pe de altă parte.

112
Антокольская М. Семейное право, p. 312-313.
161
 Ca instituţie juridică, adopţia desemnează totalitatea normelor juridice care reglementează
condiţiile privind naşterea, efectele, nulitatea şi desfacerea ei113.
Însumînd cele trei laturi ale noţiunii, putem menţiona că adopţia poate fi definită ca actul
juridic încuviinţat de organul respectiv competent – instanţa de judecată – în rezultatul căruia între
adoptat şi descendenţii săi şi adoptator şi rudele acestuia apar drepturi şi obligaţii asimilate de
lege cu cele dintre părinţi şi copii şi încetează drepturile şi obligaţiile adoptatului faţă de rudele
sale de provenienţă.
În acte juridice vechi ale Moldovei instituţia adopţiei a fost desemnată, în decursul timpului,
prin denumiri diferite. Aşa întîlnim deopotrivă denumirile de luare de suflet, adopţiune şi înfiere.
Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg la 24 aprilie 1967,
Convenţia Organizaţiilor Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului din 20 noiembrie 1989,
Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, încheiată la 29
mai 1993 la Haga şi ratificată de Republica Moldova la 26 februarie 1998 şi Legea privind regimul
juridic al adopţiei nr.99/2010 folosesc în acest sens termenul adopţie114.
Adopţia sau înfierea îşi are rădăcinile din cele mai străvechi timpuri şi este cunoscută de toate
popoarele. Necesitatea adopţiei se baza, după opinia lui Z.Cernilovski 115, pe tradiţiile şi obiceiurile
strămoşilor care erau obligatorii după deces întru “pomenirea sufletului”. Obiceiurile urmau să fie
îndeplinite numai de către fii, şi dacă aceştia nu erau în familie, adopţia era modul cel mai natural
de a-i avea. De aceea şi denumirea instituţiei era înfierea, ceea ce însemna luarea în familie a unui
fiu. Pe parcursul istoriei, adopţia a urmărit diferite scopuri: politice, economice, de succesiune la
tron, ceea ce presupunea adopţia copiilor de gen masculin. În perioada contemporană, cînd scopul
adopţiei este de a-i oferi copilului minor, vitreg de soartă, o familie pentru a-i asigura o creştere şi
dezvoltare armonioasă, indiferent de sexul copilului, este mai completă denumirea de adopţie.
Conform legislaţiei în vigoare, sensul adopţiei constă în asigurarea intereselor şi drepturilor
copilului orfan sau lipsit de ocrotirea părintească. Scopul de bază al adopţiei constă în crearea
condiţiilor prielnice şi adecvate de dezvoltare fizică şi spirituală pentru aceşti copii. Concomitent se
face posibilă satisfacerea necesităţii vitale a unor persoane de a educa, de a-i purta grija părintească
copiilor, a-i iubi, a simţi ataşamentul reciproc, a se realiza ca părinţi. În urma adopţiei se stabilesc
relaţii de rudenie între adoptat şi adoptatori şi rudele acestora, se lărgeşte familia, devenind
completă, se înfăptuieşte un scop uman al societăţii şi fiecărei persoane în parte de a avea grijă de
copiii rămaşi orfani. La rîndul său, copiii, fiind crescuţi şi educaţi într-o atmosferă de dragoste,
stimă şi înţelegere, sînt un suport la adînci bătrîneţe pentru părinţii adoptivi.

113
Albu I. Dreptul familiei. – Bucureşti: Editura didactică şi pedagojică, 1975, p. 27-32.
114
Adoptio în limba latină înseamnă posibilitatea de a trece în altă familie devenind membru al ei.
115
Черниловский З. Лекции по римскому частному праву. – Москва: Юридическая литература, 1991, p. 76.
162
 Astfel, am putea menţiona că alături de rudenia firească, cînd filiaţia dintre părinţi şi copii,
precum şi raporturile de rudenie dintre membrii aceleiaşi familii sînt consecinţa exclusivă a
comunităţii de sînge, legislaţia Republicii Moldova, ca şi a multor altor state, reglementează şi
rudenia civilă, care ia naştere în temeiul actului juridic al adopţiei.
Legea Republicii Moldova privind drepturile copilului din 15 decembrie 1994 a consfinţit
principiul conform căruia familia constituie locul natural de dezvoltare şi de educaţie al copilului.
Articolul 16 al Legii menţionate indică că “fiecare copil are dreptul să locuiască în familie, să-şi
cunoască părinţii, să beneficieze de grija lor, să coabiteze cu aceştia, cu excepţia cazurilor în care
despărţirea de un părinte sau de ambii părinţi este necesară în interesul copilului”. Atunci cînd
copiii nu se pot bucura de ocrotirea părintească, actul juridic de adopţie are o importanţă deosebită
în realizarea acestor prevederi. Adopţia se efectuează în interesul suprem al copilului; ea este
menită să asigure copilului lipsit de grija părintească un mediu familial adecvat, o educaţie bună, un
climat de iubire, fericire, înţelegere; în persoana adoptatorului adoptatul capătă acea persoană care
trebuie să-i înlocuiască părinţii lui fireşti în plan moral, social şi material; prin adopţie copilul este
plasat în altă familie, are posibilitatea de a fi crescut şi educat în cadrul familiei.
Un alt aspect al adopţiei constă în aceea că cuplurile care nu au copii şi doresc să se realizeze
ca părinţi au această posibilitate. De obicei sînt adoptaţi copii orfani, copii abandonaţi sau părinţii
cărora au fost decăzuţi din drepturile părinteşti. Adopţia are ca scop înlăturarea pricinilor care
influenţează negativ la formarea personalităţii copilului. Actul juridic de adopţie are o însemnătate
pozitivă nu numai în cazurile cînd copilul este orfan sau lipsit de grija ambilor părinţi, dar şi în
cazul lipsei unuia din părinţi. Astăzi, în ţara noastră, ca şi în lumea întreagă, sînt destul de frecvente
divorţurile. După datele oficiale ale organelor de înregistrare a actelor de stare civilă ale Republicii
Moldova în ultimii 5 ani numărul căsătoriilor desfăcute depăşesc 44 la sută din numărul căsătoriilor
încheiate. Avînd în vedere că majoritatea soţilor care desfac căsătoria au copii, devine evident
faptul că numărul copiilor care sînt lipsiţi de ocrotirea părintească creşte. Şi aici adopţia de către
soţul părintelui îi permite copilului, care suferă cel mai mult în rezultatul divorţului, să-şi recapete
familia integră, ceea ce influenţează pozitiv procesul de educare, creştere şi formare a personalităţii
copilului.
A.Neceaeva116 consideră că la temelia adopţiei se află nu simpla transformare a relaţiilor de
familie, dar înlăturarea lacunelor în familia incompletă sau crearea unei noi familii pentru copil. De
aceea este în interesul adoptatului ca să aibă nu orice educator, dar unul care corespunde celor mai
înalte cerinţe înaintate faţă de un educator; transmiterea lui nu în orice familie, dar într-o familie
sănătoasă, unde domneşte o atmosferă de înţelegere reciprocă şi bunăvoinţă. Adopţia nu poate servi
mijloc de refugiu al unei familii în care predomină neînţelegerile. Acest criteriu a impus legislatorul
116
Нечаева А. Правовые проблемы усыновления // Советское государство и право. – 1986. – Nr. 7, p. 46.
163
să stabilească cerinţe deosebite faţă de adoptator, indiferent dacă el este soţul părintelui, rudă sau
oricare altă persoană. Cerinţele sînt cele prevăzute de lege în mod direct; vîrsta, capacitatea de
exerciţiu etc., cît şi cele care urmează a fi concretizate de autoritatea tutelară; date despre starea
sănătăţii, capacităţile morale care ar putea asigura educarea copilului în familie, condiţiile de trai
etc.
Adopţia este un act juridic complex. Încheierea lui necesită săvîrşirea a două operaţii juridice:
a) actul juridic al părţilor în vederea adopţiei; b) încuviinţarea acestui act de către instanţa
judecătorească. Fiecare dintre cele două operaţii este un element esenţial al adopţiei. Aceste două
operaţii nu numai că se săvîrşesc în momente diferite, dar au şi o natură juridică deosebită. Astfel,
prima operaţie juridică este un act de dreptul familiei, pe cînd cea de a doua operaţie este un act de
drept procesual civil.
În doctrină întîlnim mai multe opinii în ceea ce priveşte natura juridică a adopţiei. 117 Într-o
opinie se supraapreciază actul de încuviinţare şi se reduce actul de voinţă al părţilor la o condiţie
cerută de lege pentru validitatea actului adopţiei, la un act preliminar care urmează să fie ratificat
de autoritatea competentă prin încuviinţare.
Într-o altă opinie, supraapreciindu-se actul de voinţă al părţilor, s-a considerat că adopţia este
un act de dreptul familiei, care se analizează în consimţămîntul părţilor, decizia de încuviinţare a
adopţiei fiind numai o condiţie cerută de lege pentru formarea acestui act.
Fiecare din aceste din urmă păreri accentuează pe unul din cele două acte, subapreciind
însemnătatea celuilalt, deşi, aşa cum s-a arătat, ele valorează adopţie numai luate împreună.
Considerăm că adopţia este un act de dreptul familiei, deoarece el se încheie la
consimţămîntul părţilor, la constatarea faptului că copilul este adoptabil iar persoanele care s-au
adresat cu cererea de adopţie au calitatea de adoptatori şi numai după îndeplinirea tuturor condiţiilor
de fond urmează adoptarea hotărîrii de adopţie de către instanţa judecătorească. Deoarece adopţia ia
naştere din momentul cînd hotărîrea instanţei judecătoreşti devine definitivă, ea poate fi considerată
act juridic care valorează efecte juridice atunci cînd sînt îndeplinite toate cerinţele legii materiale şi
ale legii procedurale.

§ 3. Condiţiile de fond ale adopţiei

Pentru încuviinţarea adopţiei este necesară prezenţa anumitor circumstanţe pe care le prevede
legislaţia şi care pot fi clasificate în:
– condiţii de fond sau condiţii pozitive, adică acele circumstanţe care trebuie să existe
pentru încheierea actului juridic de adopţie;
117
Filipescu I. Tratat de dreptul familiei, p. 380.
164
 – impedimente sau condiţii negative – acele împrejurări de fapt sau de drept existenţa cărora
nu permite încheierea adopţiei;
– condiţii de formă sau condiţii de procedură.
Atît condiţiile de fond, cît şi impedimentele la adopţie sînt reglementate de legea materială,
iar condiţiile de formă – de legea materială (Legea nr.99 din 28 mai 2010 privind regimul juridic al
adopţiei) şi de legea de procedură civilă (Codul de procedură civilă).
Condiţiile. Articolul 10 alin. 1 Legea nr. 99/2010 stipulează că, persoana poate fi adoptată
doar pînă la împlinirea vîrstei de 18 ani. Prin derogare de la alin. 1 persoana care a dobîndit
capacitate deplină de exerciţiu pînă la vîrsta de 18 ani poate fi adoptată numai în cazul în care
adoptator este persoana sau familia care a crescut-o, dacă a conveţuit cu aceştia nu mai puţin de trei
ani pînă la depunerea cererii de adopţie.
Scopul oricărei adopţii este interesul copilului, care este şi cea mai importantă condiţie de
fond pentru efectuarea actului juridic de adopţie. Prin interesul adoptatului trebuie de înţeles că de
la adoptator se cere de a prezenta condiţiile materiale şi garanţiile morale necesare asigurării
dezvoltării armonioase a copilului. Trebuie, aşadar, avute în vedere satisfacerea intereselor
personale nepatrimoniale ale adoptatului, cît şi cele patrimoniale ale acestuia. Adoptatul trebuie să
găsească în familia adoptatorului o atmosferă de familie prielnică pentru dezvoltarea sa fizică şi
morală, pentru o educaţie satisfăcătoare.
Asigurarea intereselor copiilor în condiţiile vieţii familiale legiuitorul consideră o problemă
prioritară a adopţiei. Interesele copiilor minori diferă considerabil de interesele membrilor majori ai
familiei, deoarece copilul, fiind, totuşi, o personalitate, oricum este încă dependent de grija
părintească din cauza neputinţei sale. Interesele copilului în familie condiţionat pot fi divizate în
două grupe:
– sănătatea fizică şi psihică;
– dezvoltarea spirituală.
Prima grupă de interese a copilului este inclusă în sfera materială a familiei. Prin aceasta se
subînţelege asigurarea copilului cu condiţii de trai, de alimentare, cu îmbrăcăminte, jucării, cu
studii, ajutor medical etc.
Cea de-a doua grupă a intereselor copilului corespunde domeniului spiritual, aşa cum copilul
nu e numai un organism biologic, nu e numai o personalitate psihologică cu caracter şi calităţi
personale – copilul mai e şi un suflet viu. Stabilirea sferei spirituale a copilului are loc într-o familie
în care deja s-au creat anumite închipuiri despre moralitate, cultură, religie, în baza cărora s-a
format imaginea concretă a vieţii de familie. De aceea interesele copilului nu pot fi privite separat
de interesele familiei în întregime.

165
 Viaţa spirituală a familiei şi a copilului adoptat de această familie se bazează pe dragoste,
prietenie. Conform art. 20 pct. 3 din Convenţia O.N.U din 20 noiembrie 1989, la ocrotirea copilului,
lipsit de îngrijirea părintească, este necesar să se ţină seama în mod corespunzător de necesitatea
unei anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală
şi lingvistică.
Adopţia este posibilitatea copilului de a vieţui în familie şi anume în aceasta constă esenţialul
interes al copilului. Toate celelalte doar reies din acest interes sau corespund acestui interes.
Articolul 12 alin. 1 Legea nr. 99/2010 stipulează că în calitate de adoptatori pot fi cetăţeni de
ambele sexe, care au împlinit vîrsta de 25 de ani. Actul juridic de adopţie poate fi înfăptuit numai
cu acordul de voinţă al persoanei sau al familiei care urmează să adopte şi acest acord de voinţă
trebuie să fie exprimat de persoana (persoanele) care are capacitatea de exerciţiu şi este suficient de
matură pentru a adopta un copil. Alineatul 3 al aceluiaşi articol, prin derogare de la alin. 1 , permite
ca doar unul dintre soţi să aibă împlinită vîrsta de 25 de ani. Legislaţia în vigoare prevede o
diferenţă de vîrstă de cel puţin 18 ani, dar nu mai mare de 48 de ani. Diferenţa de vîrstă de 18 ani
poate fi micşorată, pentru motive temeinice, pînă la 16 ani.
După cum s-a mai menţionat, adoptatori pot fi persoane de ambele sexe. Aceste persoane pot
fi atît soţii căsătoriţi, cît şi bărbaţii sau femeile singure. În cazul adopţiei de către soţi copilul este
luat într-o familie deja formată, aşa cum în al doilea caz prin adopţie se formează o nouă familie
compusă din adoptator şi adoptat.
O altă cerinţă de fond a actului juridic al adopţiei – aptitudinea de a adopta a persoanei sau
familiei care doreşte să adopte – face obiectul unei verificări atente, înfăptuită în etapa
administrativă a procedurii de încuviinţare. Stabilind că nu pot adopta decît persoanele sau familiile
care prezintă garanţii morale şi materiale necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului,
legislaţia în vigoare implică candidaţilor să prezinte aceste dovezi prin intermediul organelor
tutelare. Dacă adoptatorul este soţul părintelui firesc al copilului şi el urmează a fi supus aceleiaşi
condiţii de atestare a aptitudinii de a adopta. Oricum, în fapt el exercită ocrotirea părintească faţă de
cel ce urmează a fi adoptat.
Consimţămîntul la adopţie. Încheierea actului juridic de adopţie necesită manifestarea de
voinţă a unor anumite persoane, care se manifestă după caz. Pentru a porni actul juridic de adopţie,
este nevoie de consimţămîntul celui care adoptă. Articolul 25 Legea nr. 99/2010 prevede că
adoptatorul îşi dă consimţămîntul la adopţia copilului propus de autoritatea tutelară în care confirmă
că a luat cunoştinţă şi de starea de sănătate a copilului. Consimţămîntul celui care adoptă este un
consimţămînt prioritar şi întotdeauna necesar. Este ceea ce rezultă din faptul că, în condiţiile
stabilite de lege, celelalte consimţăminte pot să lipsească ori pot fi suplinite, în timp ce
consimţămîntul adoptatorului este de neînlocuit.
166
 Sensul acestui consimţămînt reiese din aceea că adopţia, spre deosebire de tutelă, nu este o
sarcină temporară şi obligatorie al cărei scop se limitează la ocrotirea copilului pe perioada
minorităţii acestuia.
Consimţămîntul adoptatorului va trebui să îndeplinească cerinţele generale de valabilitate ale
consimţămîntului în actele juridice, ceea ce înseamnă că el trebuie să provină de la o persoană care
are discernămînt şi are aptitudinea de a adopta.
Dacă copilul este adoptat de persoane căsătorite,este obligatoriu consimţămîntul simultan al
ambilor soţi.
În caz dacă soţul va refuza să adopte împreună cu celălalt soţ sau nu va da consimţămîntul la
adopţie, atunci cererea despre încuviinţarea adopţiei va fi respinsă, deoarece pentru înfăptuirea
actului juridic de adopţie e necesar îndeplinirea tuturor cerinţelor concomitent şi nu numai a uneia
sau a unui oarecare număr din ele.
Conform art. 24 Legea nr. 99/2010, pentru adopţie se cere consimţămîntul părinţilor
biologici. Acest consimţămînt trebuie să fie exprimat printr-o declaraţie autentificată de notar sau de
autoritatea tutelară de la domiciliul copilului ori a părinţilor. Instanţa de judecată poate solicita
confirmarea consimţămîntului în procesul de adopţie asigurînd confidenţialitatea informaţiilor
despre adoptatori şi despre părinţii biologici.
Un număr mare de copii adoptaţi sînt copii din afara căsătoriei, mamele acestora fiind
persoane foarte tinere, care nu realizează efectele definitive pe care le produce consimţămîntul la
adopţie. De aceea este corect ca în aceste cazuri să fie cerut şi acordul ocrotitorilor legali ai mamei
minore care nu a împlinit vîrsta de 16 ani. După această vîrstă mama îşi exprimă personal
consimţămîntul. Consimţămîntul părinţilor la adopţie trebuie să fie dat ferm, să nu fie condiţionat, şi
nu mai devreme de cît după 45 de zile de la naştere.
Legea nr. 99/2010 (art.24 alin.3) prevede că, copilul poate fi adoptat fără acordul părinţilor în
cazurile cînd aceştia:
a) sînt decăzuţi din drepturile părinteşti;
b) sînt declaraţi de instanţa judecătorească dispăruţi sau decedaţi;
c) sînt declaraţi, în modul stabilit, incapabili;
Copilul, părinţii căruia au fost decăzuţi din drepturile părinteşti, declaraţi dispăruţi sau
incapabili, poate fi propus pentru adopţie numai atunci cînd există hotărîrea instanţei de judecată
care constată aceste fapte.
O consecinţă firească a egalităţii părinţilor în exercitarea drepturilor părinteşti este ca ei să
consimtă deopotrivă la adoptarea copilului lor minor. Această regulă se aplică fără a deosebi,
după cum părinţii locuiesc împreună, sînt despărţiţi de fapt ori divorţaţi şi, în acest din urmă caz,
fără a deosebi după cum copilul este încredinţat spre creştere şi educare unuia dintre părinţi,
unei terţe persoane sau unei instituţii de ocrotire.

167
 De asemenea, adopţia nu poate avea loc în cazul în care unul dintre părinţii fireşti dă
consimţămîntul la adopţia copilului său minor, iar celălalt părinte firesc nu consimte acest fapt.
Hotărînd problema adopţiei unui copil de către părintele vitreg, este necesar de a examina
minuţios cauzele care determină neparticiparea părintelui, mai des a tatălui, ce nu locuieşte cu
copiii, la educaţia şi întreţinerea acestora.
Respectiv, nu poate fi încuviinţată adopţia fără acordul tatălui, dacă acesta are grijă de copii, de
educaţia şi întreţinerea lor, se interesează de viaţa lor, într-un cuvînt, îşi îndeplineşte îndatoririle
părinteşti şi se foloseşte de drepturile părinteşti în conformitate cu destinaţia acestora.
Consimţămîntul părinţilor la adopţie poate fi dat pentru un adoptator concret sau fără a fi indicat
adoptatorul.
În cazurile cînd minorul se află sub tutelă, pentru adopţia lui se cere consimţămîntul tutorelui
(curatorului), exprimat în formă scrisă. Dacă părinţii minorului, aflat sub tutelă, trăiesc şi sînt
îndreptăţiţi de lege să-şi dea consimţămîntul pentru adopţie, atunci se cere şi consimţămîntul lor.
În mod excepţional, instanţa de judecată poate să nu ţină seama de refuzul părinţilor biologici
sau, după caz, de cel al tutorelui sau curatorului de a consimţi la adopţia copilului dacă se
dovedeşte prin orice mijloc de probă că aceştea refuză în mod abuziv să-şi dea consimţămîntul
la adopţie, iar instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al copilului, motivînd
expres acest fapt în hotărîrea judecătorească (art.24 alin.9 Legea nr. 99/2010).
Cel din urmă consimţămînt la adopţie, care este cerut doar în unele cazuri, este consimţămîntul
celui ce urmează a fi adoptat.
Articolul 26 Legea nr. 99/2010 prevede că, pentru adopţie se cere consimţămîntul adoptatului,
exprimat în instanţa de judecată, dacă a împlinit vîrsta de zece ani. Acest consimţămînt nu este
obligatoriu cerut la adopţia copilului ce nu a atins vîrsta de zece ani. Însă, autoritatea tutelară
solicită în toate cazurile consimţămîntul copilului ţinînd cont de vîrsta şi de gradul de maturitate,
precum şi de opiniile, dorinţele şi sentimentele lui în procesul adopţiei.
Legea nr. 99/2010 a introdus o condiţie nouă pentru adoptatori, şi anume: adopţia copilului de
către soţi este permisă numai în cazul în care căsătoria lor durează de cel puţin 3 ani pînă la
momentul depunerii cererii de adopţie.
Impedimentele. Legislaţia în vigoare stipulează că, nu pot fi adoptatori persoanele în privinţa
cărora există împrejurări de fapt sau de drept ce opresc încuviinţarea actului juridic de adopţie.
Aceste circumstanţe sau impedimente pot avea un caracter bine determinat sau pot exista ca o
posibilitate ce poate opri atingerea scopului adopţiei pentru viitor.
Articolul 12 alin 4 Legea nr. 99/2010 stipulează că, nu pot fi adoptatori persoanele decăzute
din drepturile părinteşti în baza unei hotărîri judecătoreşti, ceea ce e şi real, deoarece o
persoană decăzută din drepturile părinteşti nu poate să-i acorde copilului o viaţă şi educaţie
prielnică.
Conform art. 67 Codului Familiei, pot fi decăzute din drepturile părinteşti persoanele care se
eschivează să-şi îndeplinească îndatoririle de educare a copiilor, între care şi refuzul nemotivat de a
lua copilul de la maternitate, alte instituţii preşcolare, curativ-profilactice şi instructiv-educative sau
abuzează de drepturile lor părinteşti, se comportă cu cruzime faţă de copii, exercită o înrîurire

168
dăunătoare asupra copiilor prin purtarea lor amorală, antisocială, precum şi dacă părinţii sînt
alcoolici sau narcomani cronici. Aşadar, în baza hotărîrii definitive a instanţei de judecată persoana
dată nu are dreptul de a creşte şi educa un copil propriu, cu atît mai mult nu poate adopta un copil
străin.
Un alt impediment la adopţie prevăzut de art. 12 Legea nr. 99/2010 este prezenţa unor boli
psihice şi a altor maladii ce fac imposibilă îndeplinirea drepturilor şi a obligaţiilor părinteşti.
Persoana care adoptă trebuie să-şi exprime consimţămîntul valabil pentru încheierea adopţiei,
dar acesta nu poate fi exprimat de cît de cel cu capacitate deplină de exerciţiu. În conformitate cu
prevederile Codului Civil, punerea persoanei sub ocrotire judiciară sub forma tutelei este un
impediment pentru adopție, deoarece această măsură se aplică, de regulă, persoanelor fără
discernământ. În ce priveşte alte maladii, acestea trebuie să fie confirmate prin documente eliberate
de instituţiile medicale.
Practica judiciară a constatat că adopţia nu poate fi încuviinţată atunci cînd persoana care
doreşte să adopte suferă de una din următoarele boli:
– HIV/SIDA;
– boli psihice şi de comportament;
– narcomanie;
– alcoolism cronic;
– boli somatice cronice, cu statutul de invalid de gradul I şi II;
– boli oncologice, forme maligne;
– hepatite virale B, C, D şi alte maladii care împiedică realizarea drepturilor şi îndeplinirea
obligaţiilor de părinte.
Faptul că persoanele au fost adoptatori şi prin hotărîrea instanţei de judecată ei au fost
decăzuţi din exerciţiul acestor drepturi din cauza îndeplinirii necorespunzătoare a îndatoririlor
sau copilul a fost luat de la ei, la fel serveşte drept impediment pentru adopţie. În această
prevedere legală legiuitorul expres indică din ce cauză persoana fostă adoptator nu poate adopta
un copil. Încetarea adopţiei, în majoritatea cazurilor, este o necesitate pentru a îngrădi interesele
minorului adoptat fie din considerentele că adoptatorii n-au putut îndrăgi adoptatul că să-l
trateze ca pe un copil firesc, fie că copilul s-a dovedit a avea o boală incurabilă care cere
tratament în condiţii speciale şi despre care adoptatorii nu au fost informaţi înainte de adopţie,
fie din cauza divorţului adoptatorilor şi neînţelegerilor cu cine să locuiască copilul, fie din cauza
bolilor care au fost determinate la adoptatori etc. Este indiferent faptul că adoptatorul nu şi-a
îndeplinit îndatoririle faţă de adoptat din motive subiective sau din alte motive ce nu au fost în
dependenţă directă de el. Important este că au fost încălcate interesele minorului şi adoptatorul
nu a putut sau nu a dorit să le îngrădească.
Dreptul familiei cunoaşte şi instituţia tutelei ca fiind “ansamblul dispoziţiilor legale prin care
se înfăptuieşte ocrotirea minorului cînd acesta este lipsit de ocrotirea părintească”. Tutela, fiind o
sarcină socială, de onoare, de încredere, obligatorie, personală şi gratuită, se instituie în scopul
creşterii şi educaţiei tinerei generaţii. Atunci cînd tutorele nu corespunde scopului pentru care a fost

169
numit, el este înlăturat de la îndeplinirea funcţiei. Înlăturarea de la funcţia de tutore, din motivul că
tutorele nu şi-a îndeplinit corespunzător obligaţiile, la fel este prevăzut de legislaţie ca impediment
la adopţie (art. 12 alin. 4 Legea nr. 99/2010).
Articolul 12 alin. 5 Legea nr. 99/2010 stipulează că adoptatorii trebuie să îndeplinească
garanţiile morale şi condiţiile materiale necesare dezvoltării multilaterale şi armonioase a
personalităţii copilului. Legislaţia în vigoare nu determină noţiunea de calităţi morale. Noţiunea de
morală este dată în Dicţionarul explicativ al limbii române. Potrivit acestuia, morala este
“ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de
colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică”.
De aceea la adopţie sînt examinate calităţile personale ale viitorilor adoptatori. Corespunderea
calităţilor morale se apreciază de către instanţa de judecată în fiecare caz concret în baza actelor
prezentate, cît şi în baza avizului autorităţii tutelare. În ceea ce priveşte condiţiile materiale se va
porni de la necesităţile copilului care urmează a fi adoptat ca acesta să aibă un domiciliu stabil şi să-
i fie asigurate necesităţile vitale conforme vîrstei.
Legislaţia în vigoare stabileşte ca impediment la adopţie faptul prezentării documentelor
false de către persoanele care doresc să obţină adopţia unui copil. Prin documente false se
subînţelege orice act, document oficial, certificat prin care s-ar falsifica careva informaţie sau vreo
condiţie de fond pentru încheierea adopţiei. Dacă în cadrul examinării cauzei instanţa de judecată a
stabilit că persoana – viitorul adoptator – a prezentat documente false, atunci lui îi este refuzată
satisfacerea cererii despre încuviinţarea adopţiei în temeiul art. 12 alin. 4 lit. “f” Legea nr. 99/2010,
fapt care trebuie menţionat în hotărîre.
Nu pot adopta copii persoanele care au fost condamnate pentru săvîrşirea unor infracţiuni
contra vieţii şi sănătăţii persoanei; contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei; referitoare la
viaţa sexuală; contra familiei şi copiilor.
Conform art. 12 alin. 7 Legea nr. 99/2010 cetăţenii străini şi apatrizii cu domiciliul în
Republica Moldova pot adopta copii,conform procedurii de adopţie naţională, dacă întrunesc
condiţiile prevăzute de lege pentru cetăţenii Republicii Moldova şi dacă domiciliază în ţară de cel
puţin 3 ani pînă la depunerea cererii de adopţie.
În ce priveşte cetăţenii Republicii Moldova cu domiciliul în străinătate aceştia pot adopta
copii cetăţeni ai Republicii Moldova în condiţiile prevăzute de art. 34 Legea nr.99/2010, conform
procedurii de adopţie internaţională. Cetăţenii străini şi apatrizii aflaţi în Republica Moldova în scop
de serviciu şi cu reşedinţa pe teritoriul acesteia de cel puţin 2 ani la fel pot adopta un copil cetăţean
al Republicii Moldova în condiţiile adopţiei internaţionale. Adopţia internaţională se încuviinţează
dacă adoptatorii întrunesc condiţiile prevăzute de legislaţia Republicii Moldova şi legislaţia statului
al cărui cetăţeni sunt adoptatorii şi dacă statul primitor este parte la Convenţia de la Haga asupra
170
protecţiei copiilor şi cooperare în materia adopţiei internaţionale sau dacă are încheiat un acord
bilateral în domeniu cu Republica Moldova.

§ 4. Procedura adopţiei

Alături de îndeplinirea condiţiilor de fond şi lipsa impedimentelor, pentru valabilitatea

adopţiei se cer întrunite şi cîteva condiţii de formă. Acestea îşi iau începutul de la depunerea cererii
de adopţie de către persoana sau familia care a hotărît să adopte unul sau mai mulţi copii. Dorinţa
persoanelor de a adopta este un element al capacităţii juridice familiale şi poate fi realizat de către
orice persoană care corespunde cerinţelor legii privitor la adopţie. Ea se manifestă printr-o cerere
scrisă depusă la autoritatea tutelară de la domiciliul copilului sau al solicitantului. În ultimul caz, de
regulă, copilul locuieşte deja în familia viitorilor adoptatori. La cerere se anexează actele necesare
(buletinul de identitate, acte ce confirmă locul de trai, veniturile, starea sănătăţii a celor care doresc
să adopte etc.).
În momentul adresării, viitorii adoptatori obţin informaţii cu privire la procedura adopţiei.
Autoritatea tutelară, în cadrul unei discuţii particulare cu candidatul adoptator, află motivaţia
acţiunii de adopţie şi dă sfaturile necesare persoanelor în cauză. În baza unor investigaţii preventive
privind îndeplinirea condiţiilor de fond şi lipsa impedimentelor prevăzute de legislaţie, persoana sau
familia care pretinde să adopte este luată la evidenţă de către autoritatea tutelară în temeiul art. 13
Legea nr.99/2010, ceea ce îi dă posibilitatea de a face cunoştinţă cu copiii din instituţia de copii
respectivă propuşi spre adopţie.
Legislaţia în vigoare prevede că, autoritatea tutelară ţine evidenţa copiilor care urmează a fi
adoptaţi precum şi a persoanelor care doresc să adopte. Pot fi propuşi spre adopţie doar copii care
au statut de copil adoptabil stabilit de către autoritatea tutelară în conformitate cu art.20 Legea
nr.99/2010.
Familia sau persoana care doreşte să adopte poate fi luată la evidenţă de către autoritatea
tutelară, dacă s-a constatat existenţa condiţiilor materiale şi a garanţiilor morale necesare dezvoltării
armonioase a copilului.
Evidenţa copiilor care sînt lipsiţi de grija părintească şi, în particular, a celor care pot fi
propuşi spre adopţie, cît şi a persoanelor care doresc să adopte copii se ţine de către autorităţile
tutelare la nivel local şi de către Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei la nivel
republican. Evidenţa cetăţenilor străini şi a apatrizilor care doresc să adopte copii cetăţeni ai
Republicii Moldova se efectuează de către Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei .
Baza datelor unice privind copiii care pot fi adoptaţi şi persoanelor care doresc să primească
în familia lor unul sau mai mulţi copii pentru educare şi întreţinere facilitează procesul de a alege
171
familia potrivită pentru fiecare copil concret. Informaţia documentată privind copiii care pot fi
adoptaţi este deschisă şi accesul la ea este liber pentru persoanele care solicită adopţia. În ce
priveşte informaţia despre persoanele care doresc să adopte, trebuie de menţionat că aceasta este
confidenţială şi este ocrotită de lege.
După ce candidatul la adopţie a primit atestatul de adoptator în conformitate cu art. 17 Legea
nr.99/2010 autoritatea tutelară îi propune copilul selectat şi începe procedura de potrivire a acestora.
Dacă potrivirea adoptatorului cu copilul a avut loc autoritatea tutelară îl încredinţează adoptatorului
pentru o perioadă de 90 de zile. Încredinţarea în vederea adopţiei nu este necesară în cazul:
a)adopţiei copilului de către soţul sau soţia părintelui biologic al copilului;
b)adopţiei copilului care a dobîndit capacitate deplină de exerciţiu pînă la împlinirea vîrstei de
18 ani;
c)adopţiei copilului de către tutore sau curator,de către părintele educator sau de către
asistentul parental profesionist în cazul în care copilul s-a aflat în grija lor cel puţin 90 de zile.
Autoritatea tutelară este obligată să examineze condiţiile materiale şi garanţiile corespunzătoare
dezvoltării armonioase a copilului pe care le au adoptatorii. În acest scop, specialistul în
domeniu, căruia i-a fost repartizat cazul, analizează la domiciliul celui care a depus cererea de
adopţie următoarele aspecte:
– profilul individual al adoptatorilor;
– situaţia materială şi relaţiile actuale de muncă;
– lipsa de copii sau atitudinea faţă de copiii proprii;
– capacitatea de a fi părinte;
– descrierea fiecărui copil din cadrul familiei, dacă în familie mai sînt alţi copii;
– stilul de viaţă al familiei este o familie simplă sau lărgită;
– motivaţia şi înţelegerea actuală a sarcinilor adoptatorilor;
– aşteptări faţă de mediul de provenienţă al copilului;
– condiţiile de trai, locuinţa;
– veniturile şi vecinătatea.
Aceste aspecte nu sînt exhaustive, ele doar în linii generale pot determina capacitatea
persoanei sau a familiei de a adopta.
La încheierea procesului de potrivire a adoptatorului autoritatea tutelară întocmeşte un aviz
privind adopţia, care conţine informaţii referitor la evoluţia relaţiilor dintre copil şi adoptator, la
compatibilitatea adoptatorului cu copilul adoptabil, precum şi la corespunderea adopţiei interesului
superior al copilului.
Persoanele care şi-au ales copilul pe care vor să-l adopte depun o cerere de adopţie la
judecătoria de la domiciliul sau locul aflării copilului sau, dacă aceasta corespunde interesului
copilului, la domiciliul lor (art. 286 Codul de Procedură Civilă).
172
 La cererea de adopţie se anexează, conform art. 288 Codul de Procedură Civilă, actele care
confirmă că persoanele ce doresc să adopte îndeplinesc condiţiile de fond şi nu există impedimente
pentru ca actul juridic de adopţie să fie înfăptuit. Printre aceste acte legislaţia menţionează
adeverinţa de sănătate a adoptatorilor, declaraţia privind locul de muncă şi veniturile, acte ce
confirmă că adoptatorii au în proprietate sau folosinţă un spaţiu locativ etc.
Articolul 290 Codul de Procedură Civilă stipulează că, în cadrul pregătirii pricinii pentru
dezbaterile judiciare, judecătorul adoptă o încheiere prin care trimite copiile cererii de adopţie şi a
documentelor anexate la ea organului de tutelă şi curatelă de la domiciliul copilului şi îl obligă de a
prezenta în judecată o concluzie privind respectarea interesului copilului care urmează să fie
argumentată cu actele necesare. Prin această încheiere procesul se suspendă pînă la primirea
concluziei de la autoritatea tutelară.
Concluzia autorităţii tutelare urmează să fie prezentată în judecată cu următoarele anexe:
1) certificat privind depunerea cererii de adopţie la autoritatea tutelară de către persoanele
care doresc să adopte;
2) raport de evaluare a candidatului;
3) atestatul de adoptator;
4) decizia cu privire la luarea în evidenţă a adoptatorului;
5) certificat de participare la cursuri de instruire pentru părinţii adoptivi;
6) permisul de vizită;
7) decizia de încredinţare a copilului în familie;
8) copia certificatului de naştere al adoptatului;
9) concluzia medicală cu privire la starea sănătăţii, dezvoltarea fizică şi mintală a
adoptatului;
10) consimţămîntul în scris al copilului care a împlinit vîrsta de 10 ani referitor la adopţie, la
schimbarea numelui, prenumelui, patronimicului şi înscrierea adoptatorilor în calitate de
părinţi;
11) consimţămintul în scris la adopţie al părinţilor şi, după caz, al tutorelui, curatorului
copilului.
După primirea concluziei autorităţii tutelare instanţa de judecată printr-o încheiere dispune
reînceperea procesului şi fixează termenul de judecare a pricinii în şedinţa de judecată, cu citarea
participanţilor la proces, a procurorului, cît şi a autorităţii tutelare .
Cererea de adopţie se examinează în şedinţă secretă cu participarea obligatorie a adoptatorilor,
a procurorului, a reprezentantului autorităţii tutelare şi a copilului, dacă acesta a împlinit vîrsta de
10 ani. După caz, pot fi atrase şi alte persoane interesate, cum ar fi: instituţia de stat, tutorele sau
curatorul în întreţinerea şi educarea căruia se află copilul, unul dintre soţi, în cazul cînd el nu şi-a
173
exprimat dorinţa de a adopta copilul împreună cu soţul său; soţul solicitantului fiind pătinte firesc al
copilului.
Instanţa judecătorească poate admite sau respinge cererea de adopţie. Admiţînd cererea
solicitanţilor, instanţa va încuviinţa adopţia pentru care fapt va pronunţa o hotărîre care să
corespundă cerinţelor prevăzute de art. 292 Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova.
Hotărîrea trebuie să conţină în mod obligatoriu:
– adopţia copilului (numele de familie, prenumele, data naşterii şi cetăţenia lui) şi de către
cine este adoptat copilul (numele de familie, prenumele şi data naşterii fiecăruia dintre ei,
în cazul cetăţenilor străini se indică cetăţenia şi domiciliul adoptatorilor);
– se schimbă sau nu numele de familie, prenumele, locul naşterii adoptatului şi dacă da,
atunci ce modificări în acest sens trebuie efectuate de către organele de înregistrare a
actelor de stare civilă. În cazul adopţiei unui copil care a împlinit vîrsta de 10 ani, pentru
efectuarea acestor schimbări este nevoie de consimţămîntul copilului, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege;
– urmează sau nu a fi înregistrat adoptatorul în calitate de părinte;
– menţinerea raporturilor juridice cu unul dintre părinţi.
Împotriva hotărîrii se poate promova în termenul de 15 zile un apel. Poate fi atacată atît
hotărîrea de încuviinţare a adopţiei, cît şi hotărîrea de refuz în satisfacerea cererii de adopţie.
În cinci zile de la data rămînerii irevocabile a hotărîrii judecătoreşti privind adopţia, instanţa
trimite o copie autentificată de pe hotărîre organului de stare civilă de la locul pronunţării
hotărîrii pentru a se efectua înregistrarea de stat a adopţiei (art. 292 alin. 5 Codul de Procedură
Civilă).
Oficiul de stare civilă va executa hotărîrea judecătorească privind încuviinţarea adopţiei,
indiferent de faptul dacă există sau nu cererea adoptatorilor sau a persoanelor împuternicite de ei
pentru a efectua înregistrarea. Dacă hotărîrea instanţei judecătoreşti prevede schimbarea
numelui de familie a copilului adoptat, a prenumelui lui şi a locului de naştere pe actul de
naştere al copilului la rubrica menţiuni se vor face toate rectificările. Copilului i se poate da
numele de familie comun al adoptatorilor sau, în baza acordului lor, numele unuia dintre soţii
adoptatori.
Dacă hotărîrea instanţei judecătoreşti prevede înscrierea adoptatorilor în calitate de părinţi,
organul de înregistrare a actelor de stare civilă, după înscrierea menţiunilor pe actul de naştere al
copilului, va elibera adoptatorilor un certificat de naştere nou în care ei vor figura ca părinţi ai
copilului adoptat. În caz că ei nu sînt înscrişi ca părinţi, lor li se eliberează un certificat de
adoptatori.

§ 5. Efectele adopţiei

Adopţia ca act juridic produce efecte juridice din momentul cînd hotărîrea instanţei de judecată
rămîne definitivă, adică la expirarea termenului de 15 zile de la pronunţarea hotărîrii, dacă ea în
acest termen n-a fost atacată.

174
Rudenia creată prin adopţie este asimilată cu rudenia de sînge, deci, se nasc drepturi şi obligaţii
asimilate de lege cu cele care apar în cazul rudeniei fireşti între părinţi şi copiii lor. Astfel, în
rezultatul adopţiei apar drepturi şi obligaţii reciproce:
– între adoptat şi adoptator;
– între descendenţii adoptatului şi adoptator;
– între rudele adoptatorului şi cel adoptat;
– între descendenţii adoptatului şi rudele adoptatorului.
Este posibilă şi o altă clasificare a consecinţelor juridice ale adopţiei:
– care determină poziţia juridică a adoptatului în familia adoptatorului;
– care se referă la relaţiile de drept ale adoptatului cu părinţii şi alte rude de sînge.
Efectele juridice de prima categorie constau în apariţia noilor relaţii familiale cu participarea
adoptatului, iar efectele celei de a doua constau în încetarea parţială sau completă a relaţiilor
familiale existente anterior. Adoptatul intră în familia adoptatorului, locuieşte la el, iar acesta
este dator să-l crească şi să-l educe pentru a se putea integra în societate. De aceea este normal
ca drepturile şi îndatoririle părinteşti să treacă de la părinţii fireşti la cei adoptivi.
Legea privind regimul juridic al adopţiei stipulează că, adoptaţii şi descendenţii lor faţă de
adoptatori şi rudele acestora, iar adoptatorii şi rudele acestora faţă de adoptaţi şi descendenţii
lor au aceleaşi drepturi şi îndatoriri personale şi patrimoniale ca şi rudele de sînge. Aceste
drepturi şi obligaţii apar indiferent de faptul dacă au fost sau nu adoptatorii înscrişi în registrul
de înscriere a naşterilor în calitate de părinţi ai adoptatului.
Ocrotirea părintească a adoptatului este cîrmuită de capitolul XI din Codul Familiei şi
întitulat“Drepturile şi obligaţiile părinţilor”. Educarea copiilor este cel mai important drept şi
obligaţie a părinţilor, inclusiv şi a celor adoptivi faţă de copii. Educaţia este acţiunea sistematică
asupra psihologiei copilului pentru a-i forma deprinderi şi calităţi dorite de educator. Dreptul la
educaţie permite de a lua hotărîri şi a efectua măsuri pentru formarea personalităţii copilului.
Educaţia include şi grija de sănătatea copiilor, de dezvoltarea fizică, morală, instruirea lor,
pregătirea pentru viaţa de sine stătătoare.
Dreptul şi obligaţia de a-şi educa copilul include şi dreptul părinţilor de a comunica cu el, de a-l
controla, de a acţiona asupra lui.
Problemele educaţiei copilului aparţin ambilor părinţi în egală măsură chiar şi atunci cînd
părinţii locuiesc separat. Dacă soţii adoptatori divorţează, se aplică, în privinţa relaţiilor dintre ei
şi minorul adoptat, prin asemănare, prevederile legale cu privire la desfacerea căsătoriei pentru
cazul în care există copii minori.
În conformitate cu art. 53 p. 2 Codul Familiei, apărarea drepturilor şi intereselor copiilor
minori revine părinţilor, care sînt reprezentanţi legali ai copiilor, fără o împuternicire specială.
Ca şi părinţii fireşti, adoptatorii sînt obligaţi să întreţină adoptaţii, iar în caz de necesitate să le
plătească întreţinerea în conformitate cu Capitolul XII Codul Familiei. Copiii adoptaţi, la rîndul
lor, sînt obligaţi să întreţină părinţii lor adoptivi şi să le acorde ajutor. Întreţinerea adoptatorilor
incapabili de muncă şi care au nevoie de ajutor este o îndatorire a adoptaţilor majori apţi de
muncă.
În rezultatul adopţiei se stabilesc drepturi şi obligaţii între adoptaţi şi rudele adoptatorilor, între
descendenţii adoptaţilor şi adoptatorilor, precum şi între descendenţii adoptaţilor şi rudele
adoptatorilor. Deci, acestor relaţii de familie li se pot aplica regulile art. art. 86 – 91 din Codul
Familiei privind obligaţia de întreţinere între alţi membri ai familiei, cum sînt nepoţi şi bunei;
fraţi şi surori; copii vitregi şi părinţi vitregi.

175
 Pe lîngă consecinţele juridice, prevăzute de legislaţia cu privire la căsătorie şi familie,
legiuitorul a stabilit un şir de înlesniri pentru adoptatori.
Femeia care a adoptat un copil nemijlocit dintr-o instituţie medicală, unde s-a născut, primeşte,
ca şi mama după naşterea copilului, dreptul la concediu de maternitate plătit pentru perioada din
momentul adopţiei şi pînă la expirarea a 56 zile din ziua naşterii copilului, în caz de adopţie a
doi sau mai mulţi copii – 70 de zile; de asemenea, în conformitate cu art. 127 Codul Muncii, ea
are dreptul la concediu plătit pentru îngrijirea copilului pînă la împlinirea vîrstei de trei ani, iar
la dorinţa mamei i se acordă un concediu suplimentar, fără menţinerea salariului pînă ce copilul
va împlini vîrsta de şase ani.
Un alt efect al adopţiei priveşte numele şi prenumele adoptatului. Aici avem două probleme
specifice, care sînt în strînsă legătură cu ideea de bază a adopţiei – crearea condiţiilor mult mai
favorabile pentru viaţa şi educaţia copilului într-o familie nouă, şi anume:
– cu privire la dreptul adoptatorului de a schimba numele şi prenumele copilului adoptat ;
– cu privire la dreptul adoptatorului de a se înscrie pe sine însuşi ca părinte firesc al
adoptatului .
Articolul 44 alin. 1 Legea nr.99/2010 stipulează că copilul adoptat pierde drepturile personale
şi patrimoniale şi este scutiti de îndatoriri faţă de părinţii lui şi rudele de sînge. Aşadar, orice
legătură bazată pe faptul rudeniei de sînge încetează din momentul cînd hotărîrea instanţei de
judecată devine definitivă.
De regulă, menţinerea legăturilor juridice cu unul din părinţi se întîlneşte în cazul cînd copilul
este adoptat de soţul părintelui său (tata sau mama vitregă), adică în cazul cînd copilul este
adoptat de o persoană de sex opus părintelui. După cum am mai menţionat, adopţia imită natura,
care îi oferă copilului un tată şi o mamă, de aceea în cazul cînd copilul are numai mamă care îşi
dă consimţămîntul la adopţia copilului său de către o femeie – legăturile juridice dintre copil şi
mama biologică nu pot fi menţinute chiar şi la acordul adoptatoarei.
Drepturile succesorale ale copiilor adoptaţi sînt reglementate de legea care se aplică succesiunii
– lex rei sitae pentru succesiunea imobiliară şi legea ultimului domiciliu al defunctului în cazul
succesiunii mobiliare. În acest sens, art. 2178 Codul Civil al Republicii Moldova prevede că în
cazul succesiunii legale la clasa întîi succesorală sînt plasaţi copiii, inclusiv cei adoptaţi. Copilul
adoptat în timpul vieţii părinţilor îşi pierde drepturile succesorale asupra patrimoniului părinţilor
săi drepţi şi al rudelor, deoarece la adopţie a pierdut faţă de ei drepturile şi obligaţiile personale
şi patrimoniale, exceptînd cazul în care el a fost adoptat după decesul părinţilor.

§ 6. Încetarea adopţiei

Legislaţia Republicii Moldova prevede că încetarea adopţiei poate avea loc prin desfacere sau
declararea adopţiei nule.
Adopţia este o instituţie juridică stabilă. O dată încuviinţată, ea este ocrotită de lege. Conform
art.48 Legea nr,99/2010 adopţia se desface în cazul în care părintele sau părinţii adoptivi au
decedat, iar copilul adoptat este propus spre o nouă adopţie. Adopţia anterioară se consideră
desfăcută la data rămînerii irevocabile a hotărîrii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii dacă,
anterior, nu a fost emisă o altă hotărîre judecătorescă în acest sens.

176
 Nulitatea adopţiei este constatarea de către instanţa de judecată a invalidităţii actului de
adopţie, care are ca urmare anularea din momentul încuviinţării adopţiei a tuturor raporturilor
juridice de adopţie.
Articolul 49 Legea nr.99/2010 cuprinde temeiurile pentru declararea adopţiei nule care sînt
exhaustive:
a) hotărîrea instanţei de judecată despre adopţie s-a bazat pe documente false (certificat fals
despre decesul părinţilor, acordul la adopţie). De exemplu, în 2005 copilul B a fost adoptat de
către tata vitreg, la bază fiind acordul tatălui de provenienţă. După doi ani de zile tata
copilului s-a reîntors acasă, a aflat despre adopţia copilului său şi a înaintat în instanţa de
judecată Briceni o cerere despre declararea adopţiei nule, motivînd faptul că consimţămîntul
pentru adopţie nu este scris de el şi nici oral el nu şi-a exprimat acordul ca copilul lui să fie
adoptat. Instanţa de judecată a constatat că consimţămîntul era scris de mama copilului (fosta
soţie), care lucra la direcţia asistenţă socială şi autentificat de şeful acestei direcţii. Ca rezultat
a fost luată hotărîrea despre declararea adopţiei nule. În cazul existenţei temeiurilor pentru
declararea adopţiei nule, instanţa de judecată întotdeauna va declara adopţia nulă, deoarece
este clar că scopul adopţiei, interesul superior al copilului, nu poate fi atins;
b)adopţia s-a încuviinţat fără consimţămîntul părinţilor biologici ai copilului sau al soţului
adoptatorului, dacă acest consimţămînt era obligatoriu conform legii;
c)adopţia a fost încuviinţată cu încălcarea condiţiilor de fond sau de procedură stabilite de
legislaţie;
d) adopţia a fost solicitată şi încuviinţată fără intenţia de a produce efecte juridice
caracteristice acestei forme legale de protecţie a copilului (adopţie fictivă). Adopţia fictivă
înseamnă că ea s-a produs nu pentru satisfacerea interesului minorului – de a-i oferi o
familie, ci pentru obţinerea unor scopuri străine, fără intenţia de a educa un copil. Aceste
scopuri pot fi de diferit ordin, spre exemplu primirea ori îmbunătăţirea spaţiului locativ,
obţinerea unor avantaje pentru familiile care au copii, precum şi atunci cînd se presupune
primirea unor avantaje materiale sau foloase de alt ordin.
Declararea adopţiei nule se face pe cale judecătorească la cererea autorităţii tutelare, a
procurorului, a părinţilor biologici sau adoptivi, cît şi a copilului adoptat care a împlinit vîrsta de 14
ani.
La pregătirea dosarului pentru dezbaterile judiciare este necesar de a atrage în judecarea
cauzei autoritatea tutelară, care să prezinte actul de cercetare ce elucidează nu numai circumstanţele
constatate, dar şi opinia autorităţii tutelare, vizînd problema despre declararea adopţiei nule.
Instanţele judecătoreşti vor examina minuţios toate probele din dosar, inclusiv actul cercetării.

177
 La declararea nulităţii adopţiei, instanţa de judecată va ţine cont şi de interesul superior al
copilului. Instanţa poate respinge cererea privind nulitatea adopţiei dacă va constata că menţinerea
adopţiei este în interesul celui adoptat.
Hotărîrea instanţei de judecată despre declararea adopţiei nule rămasă definitivă este trimisă
la organele de înregistrare a actelor de stare civilă de la locul unde a fost înregistrată adopţia.
Adopţia declarată nulă produce efecte juridice din momentul când hotărîrea instanţei de
judecată privind nulitatea adopţiei a rămas definitivă. Aşadar, se recunoaşte că între adoptator,
rudele lui şi cel adoptat nu mai există nici un fel de drepturi şi obligaţii şi se restabilesc toate
drepturile şi obligaţiile copilului faţă de părinţii săi fireşti şi rudele de provenienţă.

Capitolul XVI. Reglementarea relaţiilor de căsătorie şi familie cu

elemente de extranietate

§ 1. Încheierea şi desfacerea căsătoriei cu cetăţenii străini şi apatrizi.

§ 2. Reglementarea juridică a raporturilor dintre părinţi şi copii şi alţi
membri ai familiei în cazul cetăţenilor străini şi apatrizilor.
§ 3. Reglementarea juridică a adopţiei internaţionale

§ 1. Încheierea şi desfacerea căsătoriei cu cetăţenii străini şi apatrizi

Normele materiale de drept referitor la căsătorie şi familie diferă de la stat la

stat, ceea ce duce la conflicte de legi în materia raporturilor de familie cu element
străin. La aceste conflicte duc particularităţile naţionale, religioase, economice
precum şi tradiţiile şi obiceiurile fiecărui stat.
Ţara noastră se caracterizează prin egalitatea soţilor în drepturile personale şi
patrimoniale, în problemele educaţiei copiilor, apărării intereselor membrilor minori
şi inapţi de muncă ai familiei.
În unele ţări se păstrează pînă în prezent neegalitatea în drepturi ale femeii cu

178
bărbatul, este recunoscută poligamia, se interzice căsătoria între persoanele care au
diferite religii, sau sînt de diferite rase, provenienţă etnică etc. De aceea în cazurile
raporturilor de familie cu element străin este necesară o reglementare specială.
Conform art. 154 Codul Familiei, cetăţenii străini şi apatrizii cu domiciliul pe
teritoriul Republicii Moldova, în relaţiile de familie, au aceleaşi drepturi şi obligaţii
ca şi cetăţenii Republicii Moldova.
Intensificarea proceselor de migraţiune, în urma cataclismelor sociale, politice,
în urma conflictelor etnice frecvente în sec. XX, au dus la majorarea numărului de
căsătorii încheiate între cetăţeni ai diferitor state.
Cetăţenii străini şi apatrizii se pot căsători în ţara noastră, după propria dorinţă,
cu un cetăţean străin, un cetăţean din ţara sa, un apatrid sau un cetăţean al Republicii
Moldova.
Forma şi modul de încheiere a căsătoriei sînt determinate de Codul Familiei al
Republicii Moldova şi Legea privind actele de stare civilă a Republicii Moldova.
Astfel, ca şi căsătoria între cetăţenii Republicii Moldova, căsătoria între un cetăţean
străin şi un cetăţean al Republicii Moldova, cât şi între cetăţeni străini şi apatrizi
trebuie să fie încheiată la organele de înregistrare a actelor de stare civilă, în prezenţa
persoanelor ce vor să se căsătorească, după regula generală, la expirarea termenului
de o lună de zile de la data depunerii declaraţiei de căsătorie (art. 155 alin. 1 Codul
Familiei). De la această regulă este şi o excepţie, prevăzută în art. 155 alin. 4 Codul
Familiei, care menţionează că căsătoriile încheiate la misiunile diplomatice şi oficiile
consulare străine sînt recunoscute pe teritoriul Republicii Moldova în baza
principiului reciprocităţii. Asta înseamnă că, o astfel de căsătorie se consideră
valabilă, dacă cei care s-au căsătorit la momentul încheierii căsătoriei erau cetăţeni ai
unui stat care a numit un ambasador sau un consul în Republica Moldova.
Condiţiile pentru încheierea căsătoriei pe teritoriul Republicii Moldova de
către cetăţenii străini sau apatrizi sînt determinate de legislaţia naţională. În afară de
respectarea legislaţiei naţionale pentru încheierea căsătoriei în Moldova, cetăţenii
străini trebuie să prezinte un certificat eliberat de autorităţile componente ale statului
ai cărui cetăţeni sînt, din care să rezulte că ei au dreptul la încheierea căsătoriei în
179
conformitate cu legislaţia acestui stat (art. 155 alin. 2 Codul Familiei). Apatrizii
prezintă acelaşi certificat eliberat de autorităţile competente ale statului în care îşi au
domiciliul, care confirmă că sunt respectate prevederile legislaţiei acestui stat (art.
155 alin. 3 Codul Familiei). În caz că apatridul are domiciliu permanent în Moldova,
el nu trebuie să prezinte un astfel de certificat.
Deci, la încheierea căsătoriei cu un străin sau cu un apatrid se aplică principiul
locului înregistrării căsătoriei. Condiţiile de fond şi lipsa impedimentelor la căsătorie
trebuie să coincidă prevederilor art. 11, 13, 14, 15 din Codul Familiei al Republicii
Moldova. Datoria funcţionarului de stare civilă este de a lămuri viitorilor soţi
legislaţia străină, în măsura în care aceasta este cunoscută, cu scopul de a evita
nerecunoaşterea valabilităţii căsătoriei în ţara soţului cetăţean străin. De exemplu, în
Algeria femeia de religie musulmană nu se poate căsători cu un bărbat care nu este de
aceeaşi religie sau cetăţeni din Italia, Irak, India, veniţi la învăţătură în Moldova, se
pot căsători doar dacă este un aviz special al organului competent al statului lor.
În cazul în care Republica Moldova a încheiat tratate internaţionale, legea
aplicabilă raporturilor de familie cu element de extranietate se determină în baza
acestor tratate. Astfel, conform art. 26 al Convenţiei statelor membre ale Comunităţii
Statelor Independente cu privire la asistenţa juridică în materie civilă, familială şi
penală încheiată la Minsk la 22.01.1993, condiţiile pentru încheierea căsătoriei se
determină pentru fiecare dintre viitorii soţi de legislaţia statului membru al CSI,
cetăţean al căruia el este, iar pentru apatrizi – de legislaţia statului membru al CSI
unde el îşi are domiciliul. În ceea ce priveşte lipsa impedimentelor la încheierea
căsătoriei, urmează să fie respectate prevederile legislaţiei statului membru al CSI, pe
teritoriul căruia se încheie căsătoria (de exemplu, la încheierea căsătoriei în
Republica Moldova urmează să fie respectate prevederile art. 15 Codul Familiei).
Cetăţenii Republicii Moldova care locuiesc în afara teritoriului ţării se pot
căsători la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale Republicii Moldova (art.
156 alin. 1 Codul Familiei). Căsătoria se va încheia cu aplicarea legislaţiei Republicii
Moldova. Actele de căsătorie întocmite de misiunile diplomatice sau oficiile
consulare sînt echivalente celor întocmite la oficiile de stare civilă din ţară şi nu
180
necesită transcrierea lor în registrele de stare civilă.
La fel, căsătoria între un cetăţean al Republicii Moldova şi un cetăţean străin ori
apatrid poate fi încheiată la organele competente ale statului de aflare. Condiţiile şi
forma încheierii căsătoriei, cât şi competenţa care înregistrează căsătoria este
determinată de legislaţia statului străin în care se încheie căsătoria. Astfel de căsătorii
sînt recunoscute în Republica Moldova dacă au fost respectate condiţiile de fond şi nu
au existat impedimente la momentul încheierii căsătoriei. Încălcarea condiţiilor de
formă pentru încheierea căsătoriei nu duce la nulitatea acesteia. De exemplu,
cetăţeana Republicii Moldova a încheiat căsătorie cu un cetăţean al Iranului, conform
legislaţiei acestui stat – la biserica pravoslavă cu ceremonia religioasă. O astfel de
căsătorie va fi valabilă, deoarece la încheierea ei a fost respectată legislaţia statului în
care a fost încheiat actul juridic al căsătoriei.
Actul de stare civilă care confirmă încheierea căsătoriei într-un stat străin
urmează să fie transcris în registrele de stare civilă ale Republicii Moldova în termen
de 6 luni de la întoarcerea în ţară sau de la primirea în străinătate a documentului sau
a extrasului de pe actul de stare civilă. Nerespectarea acestei reguli lipseşte actele de
stare civilă întocmite în străinătate de organele competente de putere doveditoare (art.
13 alin. 2 din Legea privind actele de stare civilă).
Desfacerea căsătoriei încheiate între cetăţeanul Republicii Moldova cu un
cetăţean străin sau apatrid, cât şi între cetăţenii străini pe teritoriul Republicii
Moldova are loc conform legislaţiei naţionale (art. 158 alin. 1 Codul Familiei).
Aşadar, la desfacerea căsătoriei se aplică prevederile capitolului VII (art. 33-40) din
Codul Familiei, şi anume căsătoria se desface la oficiul de stare civilă în cazurile
specificate în art. 36 Codul Familiei, iar în celelalte cazuri – la instanţa
judecătorească conform procedurii de divorţ generale ( motivele, pretenţiile care se
soluţionează, efectele divorţului).
Cetăţenii Republicii Moldova care locuiesc în afara ţării au dreptul la
desfacerea căsătoriei în instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova, indiferent de
cetăţenia şi domiciliul celuilalt soţ. Această regulă este stabilită în scopul ocrotirii
intereselor cetăţenilor Republicii Moldova care locuiesc într-o ţară legislaţia căreia nu
181
permite divorţul sau procedura acestuia este foarte complicată. Conform legislaţiei
naţionale, desfacerea căsătoriei poate avea loc şi în lipsa unuia dintre soţi, dacă acesta
a fost informat despre data procesului, dar nu s-a prezentat nemotivat, ceea ce nu se
admite în legislaţia altor state. În acest caz, divorţul se consideră valabil în Republica
Moldova, dar poate să nu fie recunoscut în ţara în care soţii domiciliază.
Dacă, conform legislaţiei Republicii Moldova, căsătoria poate fi desfăcută de
oficiul de stare civilă (în temeiul acordului ambilor soţi care nu au copii minori şi
litigii privind partajarea bunurilor, plata pensiei de întreţinere pentru soţul inapt de
muncă şi care necesită sprijin material; sau în baza cererii unuia dintre soţ când
celălalt a fost declarat dispărut, incapabil sau condamnat la privaţiune de libertate pe
un termen mai mare de 3 ani), această problemă poate fi soluţionată de misiunile
diplomatice sau oficiile consulare ale Republicii Moldova (art. 158 alin. 3 Codul
Familiei).
În Republica Moldova este recunoscută valabilă desfacerea căsătoriei într-un
stat străin cu condiţia că au fost respectate prevederile legislaţiei statului
corespunzător privind competenţa organelor care au adoptat hotărîrea şi privind
desfacerea căsătoriei.
Legea nu prevede careva impedimente la desfacerea căsătoriei în străinătate în
dependenţă de cetăţenia soţilor sau domiciliul lor. Astfel vor fi recunoscute valabile
divorţurile efectuate într-o ţară străină indiferent de faptul dacă ambii sau numai unul
dintre soţi este cetăţean al Republicii Moldova, dacă ambii sau numai unul dintre ei
este apatrid sau ambii sunt cetăţeni străini. Valabilitatea divorţului nu este dependentă
nici de domiciliul soţilor, spre deosebire de legislaţia anterioară care înainta această
cerinţă. Drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale ale soţilor se determină de
legislaţia statului în care îşi au domiciliul comun, iar în lipsa domiciliului comun – a
legislaţiei statului unde aceştea au avut ultimul domiciliu comun (art. 157 alin. 1
Codul Familiei). În caz că soţii nu au avut domiciliu comun niciodată, drepturile şi
obligaţiile lor personale şi patrimoniale se determină pe teritoriu Republicii Moldova
de legislaţia naţională.
Dacă soţii au încheiat un contract matrimonial şi un contract privind plata
182
pensiei de întreţinere, prevederile contractelor vor fi supuse legislaţiei statului unde
îşi are domiciliul unul dintre soţi, în baza acordului dintre ei. În lipsa unui atare
acord, contractelor menţionate li se aplică legislaţia domiciliului comun al soţilor sau,
în lipsa acestuia, - legislaţia naţională.

§ 2. Reglementarea juridică a raporturilor dintre părinţi şi copii şi alţi

membri ai familiei în cazul cetăţenilor străini şi apatrizilor

Legea aplicabilă filiaţiei copilului se determină conform art. 159 Codul Familiei.
Modul de stabilire şi contestare a paternităţii şi maternităţii se determină pe teritoriul
Republicii Moldova de legislaţia naţională, indiferent de faptul dacă este copilul
născut din cetăţeni străini, apatrizi sau el este cetăţean al Republicii Moldova. În
ultimul caz, legea naţională guvernează stabilirea şi contestarea paternităţii şi
maternităţii, indiferent de domiciliul copilului cetăţean al Republicii Moldova.
Astfel, paternitatea poate fi stabilită prin depunerea declaraţiei comune a tatălui
împreună cu mama copilului la oficiul de stare civilă sau prin instanţa judecătorească.
Dacă părinţii copilului locuiesc în străinătate, ei sînt în drept să se adreseze cu o
declaraţie privind stabilirea paternităţii sau maternităţii la misiunile diplomatice sau
oficiile consulare ale Republicii Moldova cu condiţia că măcar unul din părinţi este
cetăţean al Republicii Moldova.
Drepturile şi obligaţiile părinţilor, inclusiv obligaţia părinţilor de a-şi întreţine
copiii, sînt stabilite de legislaţia statului pe al cărui teritoriu aceştia îşi au domiciliul
comun. Această regulă permite ca la soluţionarea problemelor ce ţin de: educaţia
copiilor; comunicarea părinţilor care locuiesc separat de copii cu aceştea; intrarea şi
ieşirea din ţară a copiilor; să se ţină cont atît de interesele copiilor cât şi a părinţilor.
Aplicarea legislaţiei unui singur stat asigură mai deplin plata pensiei de întreţinere,
deoarece este posibil, într-o măsură mai mare, să fie luate în vedere necesităţile
creditorului şi posibilităţile debitorului.

183
 În lipsa domiciliului comun al părinţilor şi copiilor, drepturile şi obligaţiile
acestora sînt reglementate de legislaţia statului al cărui cetăţean este copilul.
Reglementarea relaţiilor dintre părinţi şi copii în baza legislaţiei statului al cărui
cetăţean este copilul are o prioritate în cazurile când copilul locuieşte în acest stat.
Părintele căruia i s-a încredinţat minorul sau tutorele copilului are posibilitatea de a
soluţiona toate litigiile în instanţele judecătoreşti din ţara domiciliului copilului fără
ca să se deplaseze în alt stat, ceea ce deseori necesită cheltuieli, perfectarea actelor
adăugătoare, probleme la ieşire şi intrare în altă ţară cu copilul. De exemplu, copilul
cetăţean al Republicii Moldova locuieşte în ţară cu bunica (tutorele), mama fiind
plecată la lucru în Italia. Tatăl, fiind divorţat cu mama copilului, locuieşte în Algeria
şi doreşte să ia copilul la el în ţară pentru a-l educa în continuare. Mama şi bunica
copilului sînt împotrivă. Litigiului se va soluţiona de către instanţa judecătorească a
Republicii Moldova în conformitate cu legislaţia naţională, adică legea statului al
cărui cetăţean este copilul.
Codul Familiei nu indică legea care guvernează raporturile dintre părinţi şi copii
în cazul când ei nu au domiciliul comun şi copilul locuieşte în alt stat decât cel al
cărui cetăţean el este. Acest moment este reglementat de tratatele bilaterale sau
multilaterale la care Republica Moldova este parte. Astfel, Convenţia statelor CSI cu
privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală,
încheiată la Minsk la 22.01.1993 (art. 31), prevede că raporturile juridice dintre
părinţi şi copii sînt guvernate de legea statului pe teritoriul căruia copiii domiciliază
permanent. Organul împuternicit să examineze litigiile, ce reies din raporturile
juridice dintre părinţi şi copii, este instanţa judecătorească a statului în care
domiciliază copilul, adică statul a cărei legislaţie se aplică. Executarea hotărîrilor
judecătoreşti privind educaţia copiilor sau plata pensiei de întreţinere pentru copil la
fel este supusă legislaţiei statului în care copilul are un domiciliu permanent.
Recunoaşterea şi executarea hotărîrilor judecătoriilor altor state privind plata pensiei
de întreţinere pentru copiii minori se efectuează în Republica Moldova în
conformitate cu tratatele internaţionale încheiate de Republica Moldova în acest
domeniu.
184
 Conform art. 161 Codul Familiei, obligaţiile de întreţinere ale copiilor faţă de
părinţii lor şi ale altor membri ai familiei, cu excepţia soţilor şi a foştilor soţi, se
determină de legislaţia statului unde îşi are domiciliul persoana ce pretinde
întreţinerea. Astfel, dacă creditorul întreţinerii locuieşte pe teritoriul Republicii
Moldova, se vor aplica prevederile art. 80-81, 86-91 Codul Familiei. În caz că
debitorul întreţinerii locuieşte în străinătate, realizarea dreptului de a primi
întreţinerea pentru creditorul cetăţean al Republicii Moldova poate întîlni unele
dificultăţi, deoarece prevederile legislaţiei diferitor state nu întodeauna coincid. Dacă
Republica Moldova a semnat un tratat cu ţara respectivă, se vor aplica prevederile
tratatului internaţional.
Cu introducerea în Codul Familiei a normelor ce permit încheierea unui contract
privind plata pensiei de întreţinere, multe din dificultăţile ce apar din conflictele de
legi se pot soluţiona la înţelegerea părţilor. Prevederile contractului privind plata
pensiei de întreţinere încheiat între debitor şi creditor, în modul prevăzut de legislaţia
statului unde a fost întocmit, vor guverna relaţiile de întreţinere dintre membrii
familiei.

§ 3. Reglementarea juridică a adopţiei internaţionale

Se ştie că adopţia este indiscutabil o problemă de statut personal. Diviziunea clasică existentă
între sistemele juridice supun statutul personal fie legii naţionale – lex patria (de exemplu,
Franţa, Italia, Grecia), fie legii domiciliului – lex domicili (Anglia, Danemarca, Norvegia)142.
Republica Moldova supune statutul personal legii naţionale, deoarece aceasta prezintă
avantajele certitudinii, a stabilităţii şi permanenţei, calităţi indispensabile materiei.
Analiza doctrinei şi a legislaţiei străine conduce la apariţia unei incertitudini în ceea ce priveşte
soluţia conflictului rezultat în cazul diferenţei de cetăţenie dintre adoptat şi adoptator. Dacă prin
analogie cu încheierea căsătoriei sau a unui alt act juridic condiţiile de fond la adopţie sînt
considerate ca fiind cele care privesc crearea unei legături juridice între adoptat şi adoptatori, se
înclină spre a se verifica aptitudinea celor două părţi la adopţie prin prisma legii lor naţionale.
Iată de ce pentru momentul creării legăturii de filiaţie adoptivă se aplică sistemul cumulativ al
celor două legi – legea naţională a adoptatorului şi legea naţională a adoptatului.
Legislaţia Republicii Moldova admite adopţia unui copil care este cetăţean al Republicii
Moldova de către cetăţenii străini şi apatrizi în cazuri excepţionale. Adopţia internaţională a
unui copil domiciliat pe teritoriul Republicii Moldova poate fi încuviinţată în cazul în care:
a) soţul adoptă copilul celuilalt soţ;

142
Filipescu I. Drept internaţional privat. Vol. II. – Bucureşti: Editura Proarcadia, 1994, p. 21.
185
 b) copilul este adoptat, în mod prioritar, de ruda sa de pînă la gradul IV inclusiv, cu domiciliul
în străinătate;
c) copilul adoptabil fără nevoi speciale(copil cu vîrsta de pînă la 7 ani) este adoptat de către
adoptatorul cu domiciliul în străinătate dacă nu a fost cerut în adopţie naţională ori în tutelă
sau curatelă timp de un an din momentul;
d) copilul adoptabil cu nevoi speciale (care a împlinit vîrsta de 7 ani, are unul sau mai mulţi
fraţi care au împlinit vîrsta de 7 ani, încadrat în grad de dizabilitate sau care preuintă un risc
sporit de dezvoltare ulterioară a maladiilor ereditare şi/sau o anamneză ereditară/genetică
agravată) este adoptatde către adoptatorul cu domiciliul în străinătate dacă nu a fost cerut în
adopţie naţională ori în tutelă sau curatelă timp de 6 luni din momentul luării la evidenţă drept
copil adoptabil.
Legea privind regimul juridic al adopţiei prevede că cetăţenii străini şi apatrizii care îşi au
domiciliul stabil în afara hotarelor Republicii Moldova pot fi adoptatori ai copiilor cetăţeni ai
Republicii Moldova numai dacă întrunesc condiţiile impuse de legislaţia statului cetăţeni ai
căruia sînt şi condiţiile impuse de legislaţia Republicii Moldova precum şi dacă ţara lor este
membru al Convenţiei asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei
internaţionale încheiată la Haga la 29 mai 1993143 sau, dacă în această materie există un acord
bilateral între state. O astfel de reglementare face viabilă cerinţa stipulată în art. 32 alin. 4 Legea
nr.99/2010, că adopţia de către un străin poate fi înfăptuită dacă, conform legilor ţării în care
urmează să plece, copilului i se vor asigura garanţii şi norme juridice echivalente celor de care
s-ar fi bucurat în cazul adopţiei naţionale.
Procedura adopţiei internaţionale efectuată pe teritoriul Republicii Moldova este guvernată de
legislaţia naţională. Conform art. 286 alin. 2 Codul de Procedură Civilă, cetăţenii Republicii
Moldova domiciliaţi în străinătate şi cetăţenii străini sau apatrizi care vor să adopte un copil
cetăţean al Republicii Moldova depun cererea la instanţa de judecată de la domiciliul (locul de
aflare) copilului. În afară de actele necesare pentru adopţia naţională, la cererea de încuviinţare a
adopţiei internaţionale, potrivit art.36 alin.1 din Legea nr.99/2010 se vor anexa următoarele
acte:
– raportul autorităţii centrale în domeniul adopţiei din statul primitor care confirmă
posibilitatea de a fi adoptator;
– permisiunea dată copilului de autoritatea competentă a statului respectiv de a intra şi a
locui permanent pe teritoriul său.
Actele anexate la cererea de încuviinţare a adopţiei internaţionale trebuie să fie însoţite de
traducerea lor, autentificată, în limba română, dacă tratatele internaţionale la care Republica
Moldova este parte nu prevăd altfel (art.36 alin.2 Legea nr.99/2010).
Autoritatea centrală pentru protecţia drepturilor copilului cu sprijinul misiunilor diplomatice şi a
oficiilor consulare ale Republicii Moldova, precum şi pe alte căi recunoscute de normele
internaţionale urmăreşte respectarea de către adoptatori a vieţii copilului, a educaţiei şi
întreţinerii lui. Aceasta se poate înfăptui prin primirea informaţiilor de la organul central abilitat
din ţara respectivă şi prin controale la faţa locului.
În ceea ce priveşte adopţia copiilor cetăţeni ai Republicii Moldova care locuiesc în afara
hotarelor ţării, legea stipulează că o astfel de adopţie se consideră valabilă dacă actul juridic s-a
făcut la organele statului, pe al cărui teritoriu locuieşte copilul şi pentru această adopţie s-a
obţinut în prealabil o autorizaţie din partea autorităţii centrale pentru protecţia drepturilor
copilului.
143
Tratate Internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998). Ediţie oficială. Vol. XV. – Chişinău:
Moldpres MORM, 1999. – 420 p.
186
 Convenţia de la Haga asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale
din 29 mai 1993 prevede că fiecare stat contractant desemnează o autoritate centrală care să
dirijeze activitatea statului respectiv în domeniul adopţiei internaţionale.
În afară de obligaţiile impuse de Convenţie, autoritatea centrală pentru protecţia drepturilor
copilului desfăşoară activitatea în domeniul elaborării propunerilor legislative, vizînd
perfecţionarea reglementărilor legale ce ţin de protecţia copiilor orfani şi lipsiţi de ocrotirea
părintească, ţinerea evidenţei centralizate a acestor copii, efectuarea controlului asupra
respectării legislaţiei în vigoare privind adopţia, studierea după caz, a condiţiilor materiale şi de
trai ale cetăţenilor Moldovei sau străini, pregătirea materialelor pentru adopţiile internaţionale ş.
a.
Spre deosebire de alte domenii în care au fost instituite autorităţi centrale de către Convenţia de
la Haga, cel al adopţiei este caracterizat, pe de o parte, de importanţa cantitativă a dosarelor de
adopţie şi, pe de altă parte, de varietatea şi complexitatea demersurilor în vederea realizării şi a
competenţelor pentru realizarea proiectelor de adopţie. De aceea Convenţia de la Haga prevede
deopotrivă, pe lîngă autorităţi centrale, crearea de organisme private agreate în domeniul
adopţiei internaţionale.
În acest scop, autoritatea centrală pentru protecţia drepturilor copilului este în drept să
acrediteze organizaţii străine ce îi reprezintă pe cetăţenii străini care doresc să adopte copii –
cetăţeni ai Republicii Moldova. Acestea sînt organizaţiile:
– care îndeplinesc condiţii de moralitate, de competenţă profesională, de experienţă şi de
responsabilitate cerute de lege;
– care sînt calificate prin integritatea lor morală şi prin pregătirea profesională sau
experienţa lor să acţioneze în domeniul adopţiei internaţionale.
Ordinea acreditării este prevăzută de Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 550 din 22
iulie 201151, ce enumără actele ce urmează a fi prezentate de către organizaţiile respective
autoritatea centrală pentru protecţia drepturilor copilului, care, examinîndu-le, ia decizia
respectivă. Pentru a asigura îndeplinirea scopului adopţiei – creşterea şi educarea copilului în
familie – cît şi pentru a exclude abuzurile în acest domeniu, Regulamentul cu privire la
acreditarea organizaţiilor străine cu atribuţii în domeniul adopţiei copiilor între actele ce
urmează să fie prezentate pentru acreditare include şi lista personalului care va presta servicii în
acest domeniu. Controlul prealabil al calităţilor morale a acestor persoane serveşte o garanţie
adăugătoare pentru îndeplinirea scopului adopţiei. Organizaţiei acreditate i se eliberează un
certificat de acreditare valabil pentru o perioadă de un an, ulterior, poate fi prelungit.
Certificatul include un apel adresat autorităţilor pentru ocrotirea minorilor de a susţine titularul
în conformitate cu legislaţia în vigoare. Organizaţia acreditată garantează, din numele statului pe
care îl reprezintă, respectarea drepturilor fiecărui copil adoptat conform Convenţiei
Internaţionale ONU privind drepturile copilului din 1989. Sînt acreditate organizaţii numai din
statele care au stabilit legături diplomatice cu ţara noastră.
Articolul 164 Codul Familiei prevede că normele dreptului familiei al ţărilor străine nu sînt
aplicabile pe teritoriul Republicii Moldova, dacă acestea contravin moravurilor sau ordinii
publice a Republicii Moldova, şi în acest caz se aplică legislaţia Republicii Moldova. În
literatura de specialitate52 se arată că ordinea publică poate interveni în următoarele situaţii:
– lipsa de comunitate juridică între legea forului şi legea străină;

51
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2011. – Nr. 122-127, art. 622.
52
Batiffol H., Lagarde P. Traitè de droit international privè. Ed. a 7-a, t. II. – Paris: Précis, 1983, p. 487.
187
 – legea străină este contrară unei anumite politici legislative a forului, a unui principiu
fundamental al ţării instanţei care condiţionează existenţa însăşi a dreptului privat.
Teoretic putem prezenta astfel de situaţii:
1. legea adoptorului străin este mai restrictivă în privinţa condiţiilor de fond decît
legea Republicii Moldova şi nu permite încuviinţarea adopţiei solicitate (de exemplu,
legea străină prevede că adoptatorul să nu aibă copii fireşti, legea ţării noastre nu
prevede condiţia absenţei descendenţilor adoptatorului). A înlătura legea străină în
numele ordinii publice din dreptul internaţional privat pentru a încuviinţa adopţia vine
în întîmpinarea interesului copilului. Bineînţeles, autoritatea Republicii Moldova
trebuie să se asigure că situaţia copilului va fi valabilă, ferită de surprize care ar avea
urmări dramatice pentru el. O astfel de hotărîre urmează să fie recunoscută în ţara
adoptatorului pentru a produce efectele juridice dorite;
2. legea străină a adoptatorului este mai largă, mai generoasă decît legea
moldovenească. Ea conţine dispoziţii mai favorabile în privinţa condiţiilor de fond (de
exemplu, diferenţa de vîrstă mult mai mică, adoptatorul prea tînăr pentru a putea
asigura întreţinerea şi educarea copilului);
3. prin schimbarea frauduloasă de către adoptatori a cetăţeniei pentru a se evita
aplicarea legii lor naţionale care prevedea anumite impedimente la adopţie sau condiţii
de fond pe care ei nu le îndeplinesc. Frauda de lege în dreptul internaţional privat
constă în operaţia prin care părţile unui raport juridic, uzînd de mijloace legale, îşi
creează în mod voit condiţii pentru a se sustrage de sub incidenţa legii normal
competente, recurgînd la dispoziţiile altei legi convenabile lor.
Tratatele internaţionale pot să reglementeze într-o manieră diferită soluţia conflictului de legi în
materia condiţiilor de fond ale adopţiei, înlăturînd unele sau altele din dispoziţiile legii străine
aplicabile potrivit normelor dreptului internaţional privat al Republicii Moldova.
În acest sens, art. 32 alin. 3 Legea nr. 99/2010 prevede că pe teritoriul Republicii Moldova
adopţia copiilor cetăţeni străini cu domiciliul în Republica Moldova are loc în conformitate cu
legislaţia Republicii Moldova, dacă tratatele internţionale nu prevăd altfel.
De exemplu, Convenţia ţărilor CSI din 22 ianuarie 1993 în art. 37 stipulează că adopţia sau
anularea ei se înfăptuieşte în conformitate cu legislaţia ţării a cărei cetăţean este adoptatorul în
momentul depunerii cererii de adopţie sau de desfacere a adopţiei.
Efectele adopţiei internaţionale sînt aceleaşi ca şi la adopţia naţională. În ceea ce priveşte
cetăţenia copilului cetăţean al Republicii Moldova adoptat de un cetăţean străin, legea prevede
că în Republica Moldova pluralitatea de cetăţenii se permite copiilor cetăţeni ai Republicii
Moldova care au dobîndit cetăţenia unui alt stat în urma adopţiei (art. 24 din Legea cetăţeniei).
Astfel, copilul cetăţean al Republicii Moldova îşi va menţine cetăţenia Republicii Moldova şi va
dobîndi totodată şi cetăţenia adoptatorilor.

188
189