CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I-NOTIUNEA CASATORIEI

1.1.Definire sociologica
1.2.Definire religioasa
1.3.Definire juridica
CAPITOLUL II-INCHEIEREA CASATORIEI
2.1.Consideratii generale din prunct de vedere juridic,religios si de drept comparat
2.2.Conditiile incheierii casatoriei
2.3.Efectele incheierii casatoriei
2.4. Anularea casatoriei
CAPITOLUL III-INCETAREA SI DESFACEREA CASATORIEI
3.1.Consideratii generale privind incetarea casatoriei din punct de vedere
juridic,religios si de drept comparat
3.2.Efectele incetarii casatoriei
3.3. Consideratii generale privind desfacerea casatoriei din punct de vedere
juridic,religios si de drept comparat
3.4.Formele si modalitatile divortului
3.5.Efectele divortului
CAPITOLUL IV STUDIU DE CAZ
CONCLUZII
ANEXE
BIBLIOGRAFIE

1
 INTRODUCERE:

„Este extrem de puţin ceea ce se ştie despre

dragoste. Şi această incultură scandaloasă
este o cauză indubitabilă a multor perturbări şi nelinişti ale lumii
contemporane.” (Ortega Y Gasset, Jose,
1991, 35)

Într-o societate aflată în permanentă transformare, instituţia căsătoriei a dăinuit de-a

lungul timpului păstrându-şi menirea de a fi piatra de temelie a societăţii civile.
Statul apara interesele mamei şi copilului şi manifesta deosebită grijă pentru creşterea
şi educarea tinerei generaţii.
Familia, unitatea socială de bază care însoţeşte omul în întreaga lui existenţă şi
dezvoltare, „este o entitate dinamică, în continuă prefacere, corespunzător schimbărilor
desfăşurate în societate. Este cutia de rezonanţă în care se resimt toate armoniile sau
dizarmoniile societăţii ca organism viu”(Maria Ciobanu-Băcanu, 1995, 455).
În relaţiile dintre soţi, precum şi în exercitarea drepturilor faţă de copii, bărbatul şi
femeia au drepturi egale.
Drepturile părinteşti se exercita numai în interesul copiilor.
Căsătoria şi familia pot fi privite ori cercetate de diferite discipline, cum ar fi Dreptul
sau Sociologia. Lucrarea de faţă, deşi are caracter juridic şi deci prezintă aspectele privind
căsătoria din acest punct de vedere, ignoră, însă, şi aspectele nejuridice referitoare la căsătorie
şi familie, încercând să prezinte o viziune cât mai complexă asupra acestui fenomen.
În cadrul acestei lucrări am analizat instituţia căsătoriei, doar din perspectiva
condiţiilor de fond şi de formă impuse de lege pentru încheierea acesteia încercând totodată să
evidenţiem, printr-un studiu al practicii judiciare, care sunt sancţiunile aplicate pentru
nerespectarea acestor condiţii. Am considerat acest subiect foarte important şi demn de interes
deoarece de el depinde întemeierea unor familii trainice, sănătoase, atât din punct de vedere
fizic cât şi moral, care să-şi poată îndeplini funcţiile ce-i revin în cadrul societăţii noastre. în
acest sens suntem de părere că autorităţile administrative sunt cele care trebuie să asigure
integritatea acestei instituţii, deoarece serviciile de stare civilă din fiecare localitate sunt
primele care verifică îndeplinirea tuturor condiţiilor legale de căsătorie.
Materia lucrării este structurată pe patru capitole şi debutează cu prezentarea noţiunilor
de familie şi căsătorie, urmând apoi o succintă trecere în revistă a evoluţiei instituţiei

2
căsătoriei de-a lungul timpului propunând un studiu comparativ între diferite sisteme de drept
ca în continuare urmând să facem o analiză detaliată a condiţiilor de fond şi de formă impuse
la căsătorie şi încheind cu o prezentare a soluţiilor practicii judiciare în domeniu. Lucrarea se
completează cu unele anexe referitoare la acte normative, jurisprudenţă şi formulare privind
căsătoria.
Pentru elaborarea lucrării s-a avut în vedere legislaţia existentă, care se modifică ori se
adaptează transformărilor sociale din ţara noastră.
Aspectele teoretice prezentate în lucrare se concretizează ori se clarifică prin studiul
efectuat la sfârşitul lucrării şi prin anexele pe care le cuprinde, ceea ce îi conferă un caracter
ori conţinut teoretic şi practic.

3
 CAPITOLUL I-NOTIUNEA CASATORIEI

1.1.Definire sociologica

Familia este o formă de relaţii sociale dintre oameni legaţi între ei prin căsătorie sau
rudenie. Din familie fac parte soţii, părinţii şi copiii, precum şi, uneori, alte persoane între
care există relaţii de rudenie. De asemenea, soţii singuri, fără copii, formează o familie.
Noţiunea de familie comportă discuţii, putând fi privită atât din punct de vedere
sociologic, cât şi juridic. În sens sociologic, familia, ca formă specifică de comunitate umană,
desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, care se
caracterizează prin comunitate de viaţă, interese sau întrajutorare, relaţiile de familie având
un caracter de complexitate pe care nu-l găsim la alte categorii de relaţii sociale.
În mod obişnuit, familia dă naştere următoarelor raporturi:
a) de căsătorie, ce constituie baza familiei;
b) cele dintre soţi, ce constituie efectele căsătoriei;
c) cele dintre părinţi şi copii, ce sunt rezultatul raporturilor dintre soţi; d) cele dintre
alte persoane, ce mai fac parte din familie.
În ce priveşte dimensiunile familiei, acestea au variat în timp, evoluţia fiind de
restrângere a numărului membrilor ei.

Trecerea spre familia conjugală sau restrânsă din epoca modernă, - aşa-numita
„familie biologică", „nucleară" sau „primară", alcătuită numai din părinţi şi copii minori - a
cunoscut o formă intermediară, în care copiii părăsesc casa părintească după căsătorie,

4
rămânând aici doar unul care moşteneşte şi căminul şi prezentând faţă de sistemul anterior
avantajul proprietăţii private şi faţă de cel ulterior stabilitatea şi menţinerea tradiţiei.1

Complexitatea acestei forme de comunitate umană, determinată de multitudinea şi

varietatea de relaţii care se stabilesc între cei care o compun, precum şi între familie, ca
entitate distinctă şi societate, la care se adaugă evoluţia în timp a trăsăturilor sale
caracteristice, face dificilă încercarea de a defini familia într-o formulă cuprinzătoare. Familia
- s-a spus - este o realitate biologică, prin uniunea ce se realizează între bărbat şi femeie şi
prin procreare; este o realitate socială, fiindcă prin ea se realizează o comunitate de viaţă între
cei care o compun; este o realitate juridică, fiindcă societatea reglementează prin norme
juridice cele mai importante relaţii din cadrul ei.
În sens sociologic, familia ca formă specifică de comunitate umană - desemnează
grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, care se caracterizează prin
comunitate de viaţă, interese şi întrajutorare. în acest înţeles se poate spune că familia este o
realitate socială prin comunitatea de viaţă dintre soţi, dintre părinţi şi copii, precum şi dintre
alte rude. în cadrul relaţiilor de familie apar aspecte morale, psihologice, fiziologice şi
economice între cei care formează comunitatea de viaţă şi interese. Relaţiile de familie au un
caracter de comlexitate pe care nu-l găsim la alte categorii sociale. Avându-se în vedere un
anumit aspect al relaţiilor de familie, am mai spus că familia este o realitate biologică prin
uniunea dintre bărbat şi femeie şi prin procreaţie. Luând naştere prin căsătorie, familia începe
prin a fi formată din soţi. Familia tipică este aceea careeste formată din părinţi şi copii. în mod
obişnuit familia dă naştere următoarelor raporturi:
-de căsătorie, care constituie baza familiei
-cele dintre soţi, care costituie efectele căsătoriei
-cele dintre părinţi şi copii, care sunt rezultatul raporturilor dintre soţi
-dintre alte persoane care mai fac parte din familie
Sociologii disting familia simplă sau nucleară, formată din părinţi şi copiii lor
necăsătoriţi, şi familia extinsă sau largă, formată şi din alte persoane decât în primul caz. în
sens restrâns, familia, ca nucleu social elementar, cuprinde pe soţi şi pe descendenţii
necăsătoriţi ai acestora. Această familie structurată pe două generaţii a luat locul familiei
tradiţionale, structurată pe mai multe generaţii, extinsă în societăţile cu o economie
nedezvoltată, rurală.2
1
Dan Lupascu,Nicoleta Cristus,Ioana Padurariu Dreptul familiei, Editura Universul Juridic ISBN 978-973-127-
411-9 Numar pagini 494 Format 17x24 An aparitie 2010
2
Adrian Pricopi, Dreptul Familiei, Editura Fundatiei Romania De maine, Bucuresti, 2007

5
 Din perspectivă juridică, familia a fost definită ca formă de organizare a vieţii în
comun a grupului de persoane între care există drepturi şi obligaţii izvorâte din căsătorie,
rudenie (inclusiv adopţie) precum şi alte raporturi asimilate sub unele aspecte relaţiilor de
familie. Familia ne apare astfel, ca formă jurdiceste recunoscută de convieţuire a unor
persoane între care s-au stabilit relaţii de ordin personal, nepatrimonial, cât şi relaţii de ordin
patrimonial.
In lipsa unei definiţii, în cuprinsul diferitelor reglementări noţiunea de familie apare în
accepţiuni diferite. După cum am mai precizat familia tipică este compusă din părinţi şi copii.
Codul Familiei vizează cel mai adesea acest sens, restrâns, al noţiunii (art. 1 - 44, 45,46 /
Codul Familiei), adopţie (art. 75,76 / Codul Familiei), obligaţia de întreţinere (art. 86 / Codul
Familiei) etc, aceleiaşi noţiuni I se atribuie un înţeles mai larg, familia reunind soţii, precum şi
persoanele care descind unele din altele sau dintr-un autor comun între care există deci, o
comunitate dfe sânge. Alături de familia de drept comun, în sensul Codului Familiei, în
legislaţia extrinsecă, acelaşi concept dobândeşte sensuri speciale; astfel, potrivit Legii
fondului funciar nr. 18 / 1991, prin familie se înţeleg soţii şi copiii necăsătoriţi, dacă
gospodăresc împreună cu părinţii lor (art. 8, al. 2);3 din punct de vedere al legislaţiei locative,
din familie fac parte soţii, copiii, precum şi părinţii soţilor întreţinuţi de aceştia (art. 15 din
H.G. nr. 5 / 1973); în sensul legislaţiei civile sunt chemaţi la moştenire ca făcând parte din
familie descendenţii, ascendenţii, rudele colaterale până la gradul al iv-lea inclusiv şi
soţul supravieţuitor (art. 659, 669-676 / Codul de procedură civilă).
Aflată la temelia familiei, căsătoria generează raporturi multiple şi complexe între
membrii ei: între soţi iau naştere relaţii personale şi patrimoniale, de asemenea între soţi şi
copiii rezultaţi din căsătorie, părinţii fiind datori să crească copiii, îngrijind de sănătatea,
dezvoltarea lor fizică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a
acestora (art. 101 / Codul Familiei), dintre aceste raporturi, numai unele fac obiectul
reglementării juridice, raporturile de natură morală, etic»-s pi rituală sunt lăsate la aprecierea
soţilor, care-şi vor pune asupra lor amprenta propriei personalităţi. Art. 2 / Codul Familiei,
sintetizând principiile care stau la baza familiei, prevede că, relaţiile de familie se bazează pe
prietenie şi afecţiune reciprocă "între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia
sprijin moral şi material", creând astfel cadrul pentru o minimă organizare juridică a
raporturilor personale dintre membrii familiei. Majoritatea reglementărilor cuprinse în Codul

3
Dan LUPASCU,Nicoleta Cristus,Ioana Padurariu Dreptul familiei, Editura Universul Juridic ISBN 978-973-
127-411-9 Numar pagini 494 Format 17x24 An aparitie 2010

6
Familiei sunt dedicate raporturilor patrimoniale, în special celor dintre soţi, acestea prin
natura lor fiind mai susceptibile de a fi cuprinse în norme juridice.
Fiind un fenomen social, familia s-a dezvoltat odată cu dezvoltarea societăţii, având
astfel un caracter istoric.
Familia romană era organizată pe baze patriarhale, axându-se în jurul şefului de
familie (pater familias), a cărui autoritate unică şi nelimitată se extindea asupra tuturor
membrilor familiei. Făceau parte din această familie soţia, copiii, nepoţii, dar şi sclavii şi toate
persoanele a căror existenţă era asigurată în cadrul familiei, precum şi bunurile familiale.
Această familie era monogamă.
Familia feudală grupa toate forţele de muncă aflate sub aceiaşi acoperiş. Căsătoria
începe să devină un mijloc de sporire a averii constituind principalul mobil al întemeierii
familiei. Familia avea funcţie religioasă, iar orice căsătorie care nu fusese oficiată religios era
considerată concubinaj. în ceea ce priveşte funcţia pedagogică, în familiile înstărite educaţia
copiilor era încredinţată persoanlului casnic. Dată fiind stratificarea socială, familia
feudaluluiera diferită de cea a ţăranului iobag. Tot astfel, familia burgheză era diferită de cea
proletară. Bărbatul avea puterea maritală şi puterea părintească.
Familia feudală era adaptată acestei perioade, astfel încât abia în secolul al XX -lea
familia a devenit egala bărbatului în căsătorie.
Modelele de familie s-au diversificat treptat, pe lângă familia clasică fiind cunoscută
monoparentală, formată din mama necăsătorită şi copiii ei. De asemenea, este întâlnită familia
sociologică, alcătuită din tată, mamă şi copiii lor, care nu are la bază căsătoria. Unele legislaţii
au recunoscut şi căsătoria între persoane de acelaşi sex.
Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea, dreptul ţi
îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor (art. 44, punctul 1
din Constituţia României). Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din
căsătorie (art.44,punctul 3 din Constituţia României). Persoanele handicapate se bucură de
protecţie specială (art. 46, punctul 1 din Constituţia României). Părinţii au dreptul de a
asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine
(art.29, punctul 6 din Constituţia României). Rezultă că familia, ca celulă de bază a societăţii,
este o instituţie care se bucură de protecţia constituţională. Mai multe constituţii ale statelor
europene au prevăzut protecţia familiei ca un obiectiv important al ordinii constituţionale. De
asemenea, diferite acte internaţionale se referă la ocrotirea familiei4.

4
Dan LUPASCU,Nicoleta Cristus,Ioana Padurariu Dreptul familiei, Editura Universul Juridic ISBN 978-973-
127-411-9 Numar pagini 494 Format 17x24 An aparitie 2010

7
 Noţiunea sociologică şi cea juridică de familie, în mod obişnuit, coincid, se suprapun.
Sunt însă situaţii în care această corespondenţă nu există. Astfel, de exemplu, în cazul
desfacerii căsătoriei prin divorţ, relaţiile de fapt, în sens sociologic, încetează între soţi,
deoarece nu există între ei o comunitate de viaţă şi de interese. Dar unele drepturi şi obligaţii,
deci relaţii de familie în sens juridic continuă să existe (cele privitoare la întreţinere, dreptul la
nume, la bunurile comune dacă acestea nu au fost împărţite la desfacerea căsătoriei).
După cum am arătat mai sus, modelelel familiale s-au diversificat. Rezultă că trebuie
distinse raporturile faptice, sociologice de familie şi raporturile de familie juridice. Existenţa
acestora din urmă nu înseamnă dovada, întotdeauna a primilor. Codul Familiei se referă şi la
familia restrânsă, formată numai din soţi sau din aceştia şi copii. Se poate spune că există o
noţiune juridică a familiei de drept comun, în sensul "Codului Familiei" şi noţiuni speciale, în
diferite domenii, la care se referă legile speciale.

Funcţiile familiei
Funcţia demografică
Avându-se în vedere, mai ales, funcţia biologică a familiei, s-a spus că familia este o
realitate biologică, prin uniunea dintre bărbat şi femeie şi prin procreaţie. Această funcţie
asigură reproducerea populaţiei, deoarece, fără perpetuarea speciei umane societatea este de
neconceput. Atracţia către sexul opus este inerentă naturii umane, după cum tot astfel este
nevoia de a avea şi creşte copii. Dar, condiţiile naturale de dezvoltare a familiei trebuie să fie
privite în strânsă legătură cu relaţiile sociale, atât din cadrul familiei, cât şi din societate.
Copii constituie, în cadrul familiei, un important factor de coeziune, de echilibru moral şi
juridic, de potenţare a sentimentelor, de bucurie şi încredere în viitor. Creşterea populaţiei
depinde, în mod nemijlocit, de structura diferitelor organisme sociale şi de politica societăţii
privind natalitatea. în acesta privinţă, unele ţări promovează o politică de stimulare a
natalităţii, iar altele de frânare a sporului populaţiei.
Sprijinirea şi stimularea creşterii natalităţii se realizează, în bună măsură, prin mijloace
juridic5

5
Dan LUPASCU,Nicoleta Cristus,Ioana Padurariu Dreptul familiei, Editura Universul Juridic ISBN 978-973-
127-411-9 Numar pagini 494 Format 17x24 An aparitie 2010

8
 Funcţia economică
Funcţia economică a familiei îşi găseşte expresia în ducerea în comun a gospodăriei
casnice şi comunitatea de bunuri a soţilor, precum şi în ajutorul acordat membrilor ei aflaţi în
nevoie din cauza incapacităţii de a munci. Funcţia economică a familiei se exprimă şi prin
caracterul de unitate de producţie pe care-l are aceasta. De exemplu, familia din mediul rural,
familia meşteşugarilor, a întreprinzătorilor economici.

Funcţia educativă
Familia a avut în toate timpurile un rol important în educaţia copiilor. Desigur, funcţia
educativă a familiei a suferit schimbări determinate de evoluţia societăţii. Educaţia în familie
are ca scop formarea unui om cu o dezvoltare armonioasă.
Părinţii sunt datori să crească copilul, îngrijind de sănătatea lui fizică, de educarea,
învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui (art. 101, alin. 2/
Codul Familiei). Tot astfel, art. 29 punctul 6 din Constituţia României arată că părinţii au
dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere
le revine. Există o unitate între educaţia în familie şi educaţia în societate. Statul dictează
norme juridice şi stabileşte atribuţii anumitor organe de stat, în vederea asigurării desfăşurării
corespunzătoare a procesului educativ în familie.
Statul sprijină dezvoltarea şi consolidarea familiei prin măsuri economice şi sociale.
După cum am menţionat, ocrotirea căsătoriei şi a familiei se realizează nu numai cu ajutorul
normelor "Dreptului familiei", ci şi cu ajutorul altor norme juridice, ceea ce le conferă statutul
de instituţie. Codul reglementează condiţiile încheierii căsătoriei, drepturile şi obligaţiile
personale şi patrimoniale ale soţilor şi desfacerea acesteia prin divorţ.
Ocrotirea căsătoriei se realizează totodată prin egalitatea dintre soţi şi raporturilor lor
cu copiii şi prin obligaţia de întreţinere pe care soţii o au unul faţă de celălalt.6

1.2.Definire religioasa

Instituţia căsătoriei este paradisiacă. Pentru că în chiar sânul raiului pământesc, în

sânul naturii pe atunci neschimbătoare şi netrecătoare, Dumnezeu a spus: „nu este bine să fie
omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el"(Facere 2, 18). Atunci Dumnezeu a luat din
coasta lui Adam şi, dintr-un singur trup, a făcut două fiinţe. Porunca divină a căsătoriei e
6
D. Gherasim-“Buna credinta in raporturile juridice civile” Ed. Academiei, Bucuresti 1981, pag.69-70

9
situată, aşadar, dincolo de bariera păcatului, prin care omul s-a rupt definitiv de paradisul
terestru. ,,De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi
amândoi un trup" (Facere 2, 24) — sunt cuvinte rostite înainte de cădere. La fel, şi porunca
dată de către Dumnezeu lui Adam şi Evei, de a creşte şi de a se înmulţi (Facere 1,28), e tot o
poruncă paradisiacă.
Prin adâncimea sa, căsnicia poate depăşi sabia de flacără vâlvâitoare ridicată de
heruvimii care păzesc drumul spre Eden. În experienţa mistică din căsnicie, din sânul
rugăciunii împreună mai ales, poate izvorî adesea amintirea unirii paradisiace dintre Adam şi
Eva. Unirea dintre Adam şi Eva, înainte de cădere, nu era umbrită de carne, de trup, ci era
desăvârşită prin însuşi principiul unităţii sale, adică prin Dumnezeu. Tradiţia ortodoxă arată că
Adam şi Eva erau înveşmântaţi cu necreată lumină, lumină pe care au pierdut-o prin mândrie
şi nesupunere, primind în schimb îmbrăcăminte de piele.
Adam şi Eva au pierdut lumina şi au primit trupul, în Edenul din care au fost alungaţi.
Totuşi, făgăduinţa că din sămânţa lor va veni Mântuitorul sfinţeşte nunta. Iată că Hristos, deja,
consfinţeşte căsătoria post-edenică.
Taina Căsătoriei, săvârşită după bună rânduială, deţine şi se bazează chiar pe taina
unităţii totale dintre om şi Dumnezeu, unitate cu rădăcini adânci, care ajung până la
comuniunea dintre Adam şi Dumnezeu dinainte de cădere, comuniune deplin restabilită prin
întruparea lui Hristos, noul Adam. Astfel, dacă bărbatul şi femeia adâncesc, conlucrând cu
iubirea harică dobândită prin Taina Cununiei, legătura lor cu Hristos, redescoperă unitatea
ontologică a cuplului dinainte de păcatul strămoşesc. Atunci apare, mai întâi, o nostalgie plină
de nădejde într-o viaţă nouă, fundamental diferită.
Cuplul care îşi lucrează, mai ales prin rugăciunea împreună, unirea cu Hristos,
regăseşte amintirea acestei comuniunii ancestrale. În ei se sălăşluiesc pacea şi mângâierea
izvorâte din iubirea divină şi le împreună inimile. De aici, soţii sînt purtaţi în întâmpinarea
împărăţiei lui Dumnezeu, a noului Eden. Relaţia lor se spiritualizează în întregime şi este cu
totul iradiată de lumina necreată. Simt în ei înşişi, vii, lucrările luminii lui Hristos şi, pentru
un timp, simt anticipat negrăitul gust al învierii. „Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se
mărită, ci sînt ca îngerii lui Dumnezeu în cer" (Matei 22, 30). Atunci, fiecare vede în celălalt
chipul lui Hristos.Căsnicia este unul dintre marii paşi înainte pe drumul alegerii conştiente a
ceea ce ni s-a dat deja: este opţiunea de a fi aproape de Dumnezeu sub forma unei relaţii de
apropiere cu altă persoană. Este alegerea deliberată a apropierii în defavoarea depărtării, a
tovărăşiei în defavoarea izolării, a legăturii în defavoarea singurătăţii, a iubirii în defavoarea
indiferenţei, în ultimă instanţă a vieţii în defavoarea morţii.

10
 În familie, dispare egoismul, sentimentul „eului propriu", născându-se şi întărindu-se
conştiinţa solidarităţii la bine şi la greu, a soţilor. În familie, se unesc două persoane, de pe
traiectorii diferite, croind împreună un drum nou, comun, al familiei lor.
Înaintând pe această cale a iubirii şi în această lume a dăruirii, soţii se apropie, de fapt,
de scopul familiei creştine, mântuirea. Căci, din punct de vedere creştin, scopul general al
familiei, în afară de iubirea şi dăruirea deplină faţă de soţ şi copii, îl constituie mântuirea
unuia prin celălalt şi a tuturor împreună.
Răspunderea celor doi soţi nu se mărgineşte numai la persoana lor, ci se extinde şi
asupra generaţiilor următoare. În actul de iubire prin care cei doi soţi se voiesc, se confirmă şi
răspund unul pentru altul într-un spirit total de devotament reciproc. Ei voiesc, confirmă şi îşi
asumă răspunderea în acelaşi timp şi pentru toţi urmaşii lor. Ceea ce înseamnă că iubirea
conjugală implică nu numai jertfa unui soţ faţă de celălalt, ci şi jertfa amândurora în favoarea
urmaşilor. A acelor urmaşi pe care părinţi îi vor mai buni, mai înzestraţi, mai desăvârşiţi decât
au fost ei.
„În familie şi în legătura adevărată şi normală dintre soţ şi soţie, se descoperă în toată
amploarea taina minunată a trupului. Corpul acela de care se apropie bărbatul devine ca şi
cum ar fi trup din trupul lui, provoacă în el nu numai o stare de atenţie delicată, de iubire
adâncă, ci şi un sentiment de pietate în care se presimte taina naşterii unei vieţi noi, ca urmare
a apropierii trupeşti”.
În Biserica Ortodoxă, împreunarea trupească dintre bărbat şi femeie e, cu totul, parte
integrantă, a Tainei Căsătoriei: „Dă-le lor [. . . ] bună înţelegere sufletească şi trupească" — se
roagă lui Dumnezeu, preotul, chiar în timpul săvârşirii Sfintei Taine. Unirea trupească o
pecetluieşte pe cea sufletească pentru care cel mai adesea, e ca o oglindă vorbitoare. Acelaşi
lucru îl lasă Apostolul să se înţeleagă şi atunci când scrie: „cinstită să fie nunta întru toate şi
patul nespurcat. Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu"(Evrei 13, 4). Cuvintele Apostolului
subliniază sfinţenia absolută a căsătoriei, în care afirmă că patul — în termeni simbolici fiind
chiar unirea trupească — e nespurcat, fără pată şi cast, în sine. După învăţătura Bisericii
Ortodoxe, unirea trupească dintre bărbat şi femeie face parte în mod firesc din Taina Sfântă.
„Nici pe departe nu este, aşa cum unii în mod ipocrit au putut să gândească, partea ruşinoasă a
căsătoriei!”.
Soţii, dacă vor să descopere taina aceasta mare, pe care o reprezintă familia, trebuie
„să vegheze să nu se lase stăpâniţi de plăcere, să nu i se asocieze şi chiar să nu o caute şi, în
sfârşit, să ajungă să nu mai aibă pentru ea nici un fel de atracţie". Aceasta nu înseamnă, însă,
refuzul şi excluderea plăcerii naturale, fireşti, legată de unirea lor trupească, ci detaşarea de

11
ea, refuzul de a o considera ceva absolut, de a face din ea totul sau singurul lucru care îi arată
a fi soţi şi uniţi. Plăcerea nu trebuie să fie mobilul sau scopul principal al unirii, ci rod al ei,
subordonat celorlalte esenţiale: iubirea şi procreaţia.
Iubirea trupească, exprimare a iubirii duhovniceşti, trebuie să fie treaptă spre deplina
unire a soţilor, în Hristos. Practic, în celălalt, trebuie să descifrăm îndemnul şi chemarea
Mântuitorului la iubire, iar iubirea noastră trebuie să se spiritualizeze, să se înduhovnicească
neîncetat, până la stadiul de iubire duhovnicească desăvârşită, după modelul iubirii treimice.
Prin aceasta, dorinţa trupească este transformată în avânt şi dor de viaţă duhovnicească
îmbunătăţită, iar iubirea duhovnicească ia locul celei trupeşti, mult inferioare, oricât de
altruistă ar fi ea.
Istoria lui Tobie exprimă foarte bine această realitate a vieţii spirituale din căsnicie.
Sara, logodnica lui Tobie, mai fusese peţită înaintea lui de şapte bărbaţi, care muriseră cu toţii
în noaptea nunţii, îndată ce au intrat la ea. Dar îngerul Rafael îi descoperise lui Tobie că era
vorba despre lucrarea unui demon, Asmodeu, ce-i ispitea pe bărbaţii care veneau la Sara, să
nu caute decât plăcerile trupeşti. Astfel, aceştia voiau să se unească mai întâi trupeşte cu Sara
şi de abia apoi sufleteşte. Rafael îl sfătuieşte deci pe Tobie să înceapă printr-o rugăciune
împreună şi prin sfinţirea camerei cu inima şi ficatul peştelui, arse liturgic. Tobie ascultă şi,
după ce săvârşeşte sfinţirea camerei, se roagă împreună cu Sara: „Binecuvântat eşti Tu,
Dumnezeul părinţilor noştri, şi binecuvântat este numele Tău cel sfânt şi slăvit întru toţi vecii!
Să te binecuvânteze pe Tine cerul şi toate făpturile Tale! Tu ai făcut pe Adam şi Tu ai făcut pe
Eva, femeia lui, pentru a-i fi ajutor şi sprijin, şi din ei s-a născut neamul omenesc. Tu ai zis:
«Nu este bine să fie omul singur; să-i facem un ajutor asemenea lui». Şi acum, Doamne, nu
plăcerea o caut, luând pe sora mea, ci o fac cu inimă curată. Binevoieşte deci a avea milă de
ea şi de mine şi a ne duce împreună până la bătrâneţe. Şi a zis şi ea cu el: Amin". Astfel, Tobie
aşează comuniunea spirituală înaintea celei trupeşti, care doar o pecetluieşte pe cea dintâi.
Rugăciunea care precede unirea intimă (şi pe care bărbaţii dinaintea lui Tobie nu o săvârşiseră
încă din prima noapte) arată clar necesitatea de a fi unit spiritual, de a fi re-născut împreună
din Duhul Sfânt, pentru a dobândi o relaţie intimă dreaptă, care să depăşească nivelul sim-
plelor pofte trupeşti. Tobie şi soţia lui aşteaptă să fie uniţi spiritual, înainte de a se cunoaşte
trupeşte, prin rugăciune şi prin har. Trupul nu trebuie lăsat să tiranizeze sufletul, ci trebuie
supus acestuia.
Aşadar, recomandarea făcută soţilor creştini de către literatura duhovnicească ortodoxă
este aceea de a nu se uni în vederea plăcerii simţuale şi de a nu face din aceasta scopul şi
obiectul esenţial al legăturii lor. Ei trebuie să vegheze să nu se lase stăpâniţi de plăcere, să nu-

12
şi lipească inima de ea, să nu o caute, pentru ca pe măsura înduhovnicirii trupului şi a
facultăţilor lui, să ajungă să nu mai fie atraşi de aceasta. Faptul acesta nu înseamnă refuzul şi
excluderea plăcerii legate în mod firesc de legătura trupească, ci nealipirea de ea, refuzul de a
face din ea un absolut al vieţii conjugale. Plăcerea nu trebuie să fie scopul, ci urmarea firească
a legăturii de iubire dintre soţi.
Cât de importantă este această atmosferă de rugăciune, de iubire respectuoasă şi
jertfitoare, pentru viaţa unei familii, nu poate să o ştie decât cei care trăiesc în orizontul ei.
Experienţa istorică ne demonstrează că rugăciunea personală, unită cu rugăciunea liturgică a
întregii Biserici, reprezintă pentru soţii creştini un sprijin real prin care iubirea lor devine mai
altruistă şi mai responsabilă.
A iubi duhovniceşte nu înseamnă a abstractiza sau a nega dimensiunile concrete, reale,
ale iubirii, ci a le sesiza şi însuşi deplin. Iubind duhovniceşte, iubim ceea ce este mai durabil
şi statornic în viaţa cuiva, dincolo de momentele de efemeră bucurie, procurate de iubirea
pasională. Viaţa transformă, inevitabil, iubirea pasiune în iubire sufletească. Dacă nu reuşeşte
acest lucru, este semn al neputinţei şi lipsei ei de profunzime. Cine iubeşte doar cu trupul sau
un trup, nu iubeşte cu adevărat, ci posedă sau profanează.
Fiinţă raţională, omul are chemarea de a spiritualiza iubirea sa, de a o curăţi de
elementele grosiere şi de trăirile inferioare, instinctuale, spre descoperirea bogăţiei ei mult
mai înalte, spirituale. Am văzut că asceza ortodoxă nu vizează anihilarea sau tăgăduirea
trupului, ci profeţeşte ridicarea, prin intermediul acestuia, la o treaptă superioară lui de
existenţă şi lucrare, la viaţă sufletească.

1.3.Definire juridica

Termenul de căsătorie este utilizat în accepţiunea Codului familiei în două înţelesuri:

în sens de act juridic, prin care viitorii soţi consimt să se căsătorească în condiţiile şi formele
prevăzute de lege (art. 3-18, privind încheierea căsătoriei), şi în înţelesul de situaţie juridică,
adică de statut legal al soţilor (art. 26-36, referitor la raporturilor personale şi patrimoniale
dintre soţi).
Cuvântul „căsătorie" mai este însă folosit şi în alte două înţelesuri: în sens de
instituţie juridică a Dreptului familiei, adică de totalitate a normelor juridice ce

13
reglementează atât actul juridic al căsătoriei, cât şi starea legală de căsătorie, şi în înţelesul de
ceremonie ce are loc cu ocazia încheierii căsătoriei.
În sistemul Dreptului nostru pozitiv, actul căsătoriei este un act juridic bilateral, prin
care viitorii soţi consimt în mod liber şi pe deplin egali să se supună statutului legal al
căsătoriei. Ca atare, actul căsătoriei este numai izvorul juridic al stării de căsătorie, necesar
pentru dobândirea situaţiei legale de persoană căsătorită.
Privit în general, actul căsătoriei se aseamănă cu contractul prin aceea că este tot un
act juridic bilateral, precum şi prin aceea că încheierea căsătoriei este liberă în înţelesul
contractual, că orice persoană are libertatea neîngrădită de a se căsători sau de a nu se
căsători, iar la încheiere, viitorii soţi sunt egali în sensul contractual de Drept civil general, că
viitorii soţi consimt la căsătorie în condiţii de egalitate juridică şi nu de subordonare a unuia
faţă de celălalt, ca la actele juridice administrative. Actul juridic al căsătoriei se deosebeşte
însă de contract prin scopul său limitat la exprimarea
consimţământului viitorilor soţi de a li se aplica statutul legal al căsătoriei, el nu
poate fi afectat de modalităţi, de condiţie sau termen şi nu poate fi rezolvit.
Argumentele optează pentru teza potrivit căreia căsătoria este un act juridic şi nu un
contract, având mai multe caracteristici:
a) căsătoria este o uniune dintre un bărbat şi o femeie, uniune ce se întemeiază prin
consimţământul celor ce se căsătoresc şi, odată încheiată, este reglementată de normele legale
devenite aplicabile prin asemenea consimţământ;
b) căsătoria este liber consimţită, exprimarea consimţământului liber al celor ce se
căsătoresc fiind garantată prin dispoziţiile legale existente (Constituţie, Codul familiei etc.);
c) căsătoria este monogamă, caracter ce decurge în mod firesc din fundamentul
căsătoriei, şi anume, afecţiunea reciprocă a soţilor, garantată de dispoziţiile legale;
d) căsătoria se încheie în formele prevăzute de lege şi are deci un caracter solemn,
caracter ce se exprimă, printre altele, prin aceea că se încheie numai într-un anumit loc, în faţa
unei autorităţi de stat, într-o zi înainte fixată şi în prezenţa efectivă şi concomitentă a ambilor
viitori soţi, cu posibilitatea pentru public de a asista;
e) căsătoria are caracter civil, încheierea şi înregistrarea căsătoriei fiind de
competenţa exclusivă a autorităţii de stat. Soţii au posibilitatea să procedeze şi la celebrarea
religioasă a căsătoriei, dar aceasta numai după încheierea căsătoriei în faţa autorităţii de stat.
Această celebrare religioasă nu produce nici un efect juridic; tot astfel, uniunea încheiată numai
religios nu are valoare juridică;

14
 f) căsătoria se încheie pe viaţă. În principiu, legătura căsătoriei fiind menită să existe
între soţi pe tot timpul vieţii lor, ea se desface, însă, pentru motive temeinice, prin divorţ;
g) căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi dintre bărbat şi femeie,
egalitate ce se referă atât la condiţiile în care se încheie căsătoria, cât şi la relaţiile dintre soţi
sau dintre aceştia şi copiii lor; egalitatea dintre bărbat şi femeie se manifestă ca principiu în
toate domeniile vieţii sociale;
h) căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii, ea fiind ocrotită de lege tocmai
pentru că alcătuieşte baza familiei; întemeierea relaţiilor de familie constituie conţinutul
căsătoriei, cauza necesară şi determinantă a acesteia (I. Filipescu). În România statul ocroteşte
căsătoria şi familia; el sprijină, prin măsuri economice şi sociale, dezvoltarea şi consolidarea
familiei.

15
 CAPITOLUL II-INCHEIEREA CASATORIEI

2.1.Consideratii generale din prunct de vedere juridic,religios si de drept

comparat

A. Din punct de vedere juridic

Notiunea de familie este folosita in mod curent in limbajul cotidian. Desi aflata in uzul
cotidian, din perspectiva juridica notiunea de familie este greu de definit , ea aflandu-se in
cercetarea multor stiinte precum sociologia, psihologia, medicina, stiintele istorice, dreptul,
etc., fiecare punand in lumina aspectele caracteristice fiecarei stiinte.

Casatoria constituie izvorul de capetenie al legaturilor dintre membrii unei familii, sub
aspect juridic, notiunea de familie putand fi definita ca o forma de relatii sociale intre
persoane apropiate prin legaturi bazate, in principal, pe casatorie sau rudenie (inclusiv
adoptia). Familiile sunt constituite din soti, parinti si copii, precum si din alte persoane intre
care exista relatii de rudenie. Dar, in sens restrans, notiunea de familie desemneaza sotii si
copiii lor minori cat timp acestia se afla sub ocrotirea parinteasca (notiunea de drept comun),
in sens larg, potrivit doctrinei , pe langa parinti si copii alaturandu-se si alte categorii de
persoane. Dreptul familiei din Romania reglementeaza relatiile de familie, relatii care se
intemeiaza pe prietenie si iubire in primul rand, iar nu pe lege , in cazul concubinajului, chiar
daca exista o iubire reciproca si o viata comuna, neputandu-se vorbi de existenta unei familii.

Familia, fiind un mod de viata in societate, este in egala masura atat un fenomen
social, cat si o institutie juridica. In societate, familia se manifesta ca un grup natural, ca
realitate sociologica, economica si juridica . Pe parcursul istoriei, unitatea familiei este
regasita in toate societatile, chiar daca grupul familial a fost mai putin structurat. Astazi, in
societatile moderne, importanta familiei ramane considerabila. Sub aspect sociologic, familia
se afirma ca o forma specifica de comunitate umana, ea unind persoane prin casatorie, filiatie
sau rudenie, constituind o comunitate de viata, interese si intrajutorare . Importanta familiei
reiese si din aspectul vietii economice, constituind o unitate de productie, dupa doctrina
juridica. Desi aceasta unitate economica (puternica in societatile primitive) este mai putin

16
vizibila, totusi ea nu a disparut in contextul profesiilor salarizate, ajutorul familial ramanand
in continuare de prima importanta. Colaborarea in sanul familiei este un fapt real, des intalnit
sub aspect economic.

Desi grupul familial este recunoscut, totusi nu i s-a acordat personalitate juridica,
familia nefiind un subiect de drept, legea conferind familiei diferite drepturi, fara sa i se
recunoasca in acelasi timp si personalitatea juridica autonoma. Impedimentul principal reiese
tocmai din schimbarile frecvente care apar in componenta familiei.

Doctrina juridica subliniaza importanta familiei, intemeind pe aceasta nevoia unei

reglementari speciale. O astfel de reglementare riguroasa s-a impus datorita importantei si
complexitatii relatiilor de familie care fac obiect de cercetare pentru multe stiinte. Retinem in
doctrina trei functii ale familiei: functia de perpetuare a speciei, functia educativa si cea
economica , formularea acestora fiind influentata de conceptiile celorlalte stiinte (sociologia,
pedagogia, psihologia, etc.) .

Actualmente, Codul familiei din Romania nu defineste casatoria , dar acest termen este
folosit in doua sensuri : ca act juridic incheiat intre cei ce se casatoresc, fiind un act bilateral
si ca situatie juridica a celor ce se casatoresc . Doctrina a definit casatoria ca o uniune dintre
un barbat si o femeie , intemeiata pe consimtamantul celor ce se casatoresc, cu scopul de a
intemeia o familie si reglementata prin norme legale, aplicabile pe temeiul consimtamantului.
O astfel de definitie o gasim in dictionarul de dreptul familiei . Pe baza acestei definitii
mentionam caracterele casatoriei : casatoria este o uniune dintre un barbat si o femeie;
casatoria este liber consimtita; casatoria este monogama; casatoria se incheie in formele
cerute de lege; casatoria are un caracter civil ; casatoria se incheie pe viata; casatoria se
intemeiaza pe deplina egalitate in drepturi dintre barbat si femeie; casatoria se incheie in
scopul intemeierii unei familii

In secolul al XX-lea, unii autori au definit casatoria ca fiind "un contract solemn, prin
care barbatul si femeia stabilesc intre ei o uniune sanctionata de lege, cu scopul de a trai
impreuna", definitie care a fost acceptata drept completa prin generalitatea termenilor folositi .
Dar, privind natura juridica a casatoriei, putem afirma ca actul juridic prin care se incheie
casatoria nu poate fi numit contract civil, ci este un act juridic bilateral prin care viitorii soti
consimt liber si deplin egali sa se supuna statutului legal al casatoriei, in acelasi timp existand
deosebiri intre contract si actul juridic al casatoriei , mentionate de Profesorul Ion Filipescu.

17
Dupa acest autor, al carui Tratat de dreptul familiei este de referinta in literatura de
specialitate din Romania, deosebirile intre contract si actul juridic al casatoriei sunt
urmatoarele:

1. daca in cazul contractului cele doua parti au scopuri diferite, in cazul casatoriei
ambele parti au un scop comun, adica intemeierea unei familii;

2. efectele contractului sunt determinate de parti, in anumite limite legale, pe cand

efectele casatoriei sunt prestabilite de lege;

3. in principiu, un contract poate fi susceptibil de modalitati, casatoria nefiind afectata

de astfel de modalitati;

4. contractul fiind stabilit mutuus consensus, poate inceta prin vointa comuna a
contractantilor, pe cand casatoria nu poate inceta prin acordul de vointa al sotilor;

5. in cazul contractului, daca una dintre parti nu-si executa obligatiile, cealalta parte
poate cere rezolutiunea, pe cand casatoria poate fi desfacuta prin divort in conditii legale;

6. diferentele sunt vizibile si in ceea ce priveste nulitatile.

Studiind aceste aspecte ale dreptului familiei din Romania privind actul juridic al
casatoriei, putem constata neimplicarea factorului religios, laicismul fiind bine determinat
intr-o lume secularizata, iar contradictiile sunt vizibile mai ales cu privire la dimensiunea
morala a familiei , sustinuta numai formal in legea de stat, precum si privind modalitatea de
procedura a reglementarii incheierii casatoriei si a vietii de familie. Astfel, vom pune in
evidenta unele dintre slabiciunile actualei legislatii privind dreptul familiei din Romania,
uneori si prin concurenta legislatiei internationale in materie (unele deja mentionate mai
inainte), pentru a sesiza consecintele aplicarii legislative si pentru a avansa unele mijloace
care pot influenta pozitiv perspectivele familiei crestine in contextul actual.

Facem mentiunea inca de la inceput ca in dreptul familiei se vorbeste foarte putin de

iubire, ca prima conditie pentru incheierea casatoriei si cu atat mai putin de obligatia de
fidelitate a sotilor. De aici si lipsa de precizare in chip pozitiv a obligatiei de coabitare pentru
soti, toate acestea avand ca efect incurajarea concubinajului care nu este incriminat de legea
penala, actualul cod penal nemaiincriminand adulterul. Astfel, infidelitatea sotilor sta la baza

18
destramarii familiei si a sporirii divorturilor. Este de apreciat faptul ca exista si specialisti in
domeniul dreptului care, observand lipsa acestor prevederi in Codul familiei, au subliniat
importanta obligatiei de coabitare, de fidelitate si de sprijin moral si material, sustinand in
acelasi timp ca lipsa sau ignorarea lor de catre soti "genereaza imprejurarile ce se vor
circumscrie institutiei divortului . Daca sotii, pe baza iubirii reciproce si a consimtamantului
liber au dorit intemeierea unei familii bazate pe casatorie, acestia in mod obligatoriu trebuie sa
convietuiasca, altfel ar fi in contradictie cu scopurile casatoriei si cu caracterul ei de uniune
intre soti, mentionate chiar de legea civila. Cu toate acestea, Codul familiei nu are o prevedere
expresa pentru aceasta, invocandu-se ca acest fapt se desprinde indirect din dispozitiile
articolului 26: "Sotii hotarasc de comun acord in tot ceea ce priveste casatoria", implicit
asupra locuintei . Asadar, sotii au obligatia de coabitare, cu exceptia cazurilor speciale , numai
asa se pot implini indatoririle reciproce intre soti.

Legat de obligatia de coabitare se afla si obligatia sotilor la fidelitate reciproca,

obligatie care asigura consolidarea familiei. Codul familiei actual nu face vreo mentiune
expresa privind fidelitatea, asa cum se gasea in Codul civil din 1865: "sotii isi datoresc unul
altuia credinta" (art. 194, C. civ.). Dar, caracteristicile casatoriei sustin obligatia de fidelitate,
insa aceasta se deduce, nu se si reglementeaza pozitiv, explicatia fiind ca este o obligatie
morala a sotilor si aceasta tine de propria constiinta a lor.

Constitutia Romaniei a consacrat egalitatea deplina intre barbat si femeie (art. 48,
alin. 1), aceasta implicand si obligatia la fidelitate, atat pentru barbat, cat si pentru femeie. O
consecinta fireasca era articolul 304 din Codul penal care incrimina adulterul sotilor: "Fapta
persoanei casatorite de a avea relatii sexuale afara de casatorie se pedepseste cu inchisoare de
la o luna la sase luni, sau cu amenda". In noul Cod penal acest articol a fost abrogat, in
contradictie cu reglementarea constitutionala in materie, fiind inca un motiv in plus pentru
divort si pentru distrugerea familiei, omul aflandu-se intr-o societate romaneasca in deruta sub
aspectul moralitatii ei si care sta cu ochii indreptati spre "imbelsugarea" lumii occidentale, de
fapt prospera material, dar saracita spiritual. In plus, Codul familiei face unele precizari
importante: "copilul nascut in timpul casatoriei are ca tata pe sotul mamei" (art. 53, alin. 1) si
"copilul conceput in timpul casatoriei, are ca tata pe fostul sot al mamei, daca nasterea sa a
avut loc inainte ca mama sa fi intrat intr-o noua casatorie" (art. 53, alin. 2). Asadar,
prezumtiile legale de paternitate isi au originea in obligatia de fidelitate, presupunandu-se ca

19
sotii si-au indeplinit datoriile fizice in timpul casatoriei, in timpul legal de conceptie a
copilului si ca sotia a fost fidela sotului sau .

Influentele occidentale sunt vizibile, mai ales acum cand Romania este membra cu
drepturi depline a Uniunii Europene, profilandu-se si la noi cu tarie institutia concubinajului si
uniunile de lesbiene si de homosexuali care-si cer in mod inevitabil drepturile la casatorie si
aceasta ca o urmare "fireasca" a abrogarii articolului 200 din Codul penal, acum prezenta
acestor cupluri fiind licita.

Facem aici unele precizari privind concubinajul, institutie consolidata astazi prin
indiferentismul religios al omului aflat intr-o societate secularizata, dar si din cauza unei
legislatii ingaduitoare din ratiuni politice, precizari deosebit de importante in contextul
incercarii noastre de a reconsidera institutia casatoriei din perspectiva legislatiei bisericesti
intemeiate pe normele religios-morale. Astfel, uniunea liberala sau concubinajul se intalneste
frecvent in societatea contemporana, acesta asemanandu-se in anumite aspecte statutului legal
al casatoriei (existenta sentimentelor, a iubirii reciproce si a solidaritatii morale si materiale),
fara sa i se aplice prin analogie normele juridice care guverneaza casatoria. Desi concubinajul
se deosebeste esential de casatoria reglementata legal, totusi el se infatiseaza aparent apropiat
de casatorie, fiind prezentat uneori chiar ca o alternativa cu efecte similare. Din pacate, o
astfel de uniune liberala nu este interzisa de lege, dezvoltandu-se chiar unele curente care
incurajeaza un statut juridic pentru aceasta stare de fapt si recunoasterea unor anumite efecte
juridice. Statisticile actuale arata o amploare a concubinajului in dauna institutiei casatoriei,
generand o modificare a raportului concubinajului cu ordinea publica. Importanta acordata
concubinajului in unele state a determinat aparitia unor modificari legislative, cum ar fi asa-
zisele pacte de solidaritate sau clauza de acrescamant, care au dus la o liberalizare a
moravurilor cu consecinte grave nebanuite la nivelul moralitatii in societate.

In prezent, in tara noastra, intre concubini nu exista drepturi si obligatii asa cum exista
intre soti: "numai casatoria incheiata in fata delegatului de stare civila da nastere drepturilor si
obligatiilor de soti" (cf. art. 3, C. fam.). In schimb, statutul copilului nascut in afara casatoriei
este egal cu cel al copilului din casatorie. Pentru a se putea discuta de concubinaj, trebuie sa
fie vorba de o legatura stabila si fara existenta impedimentelor pe care legea le mentioneaza
pentru casatorie, casatoria fiind posibila numai prin exprimarea vointei celor doi. Precizam
aici ca in conceptia Curtii Europene a Drepturilor Omului, concubinajul poate produce efecte
juridice, chiar in concurenta cu casatoriile incheiate formal. Referindu-se la anumite cazuri cu

20
privire la incalcarea articolului 8 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a
libertatilor fundamentale: "Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private si de
familie, a domiciliului si a corespondentei sale", Curtea a precizat notiunea de "viata de
familie", intelegandu-se prin aceasta nu numai relatiile bazate pe casatorie, dar si "alte legaturi
de familie" de facto, atunci cand persoanele convietuiesc in afara casatoriei. Prin urmare,
convietuirea in concubinaj, precum si alti factori, pot fi suficienti pentru ca aceasta relatie sa
creeze "legaturi de familie" de facto . Insa, concubinajul nu se confunda cu casatoria,
concubinii neavand obligatiile si drepturile specifice sotilor, cei ce se invoiesc sa traiasca intr-
o asemenea stare de pacat, cu mare usurinta nu-si datoreaza fidelitate si nici sprijin moral si
material, neavand nici vocatie succesorala.

In zilele noastre, prin actuala legislatie din Romania, concubinajul nu este interzis, dar
exista toate premisele necesare ca aceasta stare de desfrau sa fie legalizata ca o stare paralela
institutiei casatoriei. Ar trebui sa privim situatia concubinajului in alte tari ale Uniunii
Europene si nu numai. Numeroase state europene au legiferat concubinajul si aceasta mai ales
din cauza numarului mare de copii nascuti din cupluri necasatorite. Pe primul loc se afla
Islanda cu 65% dintre copii proveniti din relatii de concubinaj, urmata de Danemarca si
Suedia cu 55%, iar in Marea Britanie proportia este de 40%. Si in Romania, desi aceasta
proportie este mai scazuta datorita mentalitatilor si educatiei religios-morale, totusi din ce in
ce mai multi tineri romani prefera concubinajul din cauza conditiilor economice si socio-
culturale, multi preferand sa evite responsabilitatile pe care le presupune viata de familie.

Varsta legala la casatorie (varsta matrimoniala)

Prin varsta legala la casatorie sau varsta matrimoniala se intelege varsta minima de la
care se poate incheia o casatorie in mod valid . In toate legislatiile, din trecut si din prezent,
se constata existenta unor dispozitii prohibitive, care impiedica incheierea unei casatorii
inaintea implinirii unei anumite varste si aceasta pe baza unor considerente de ordin biologic,
psihic, moral etc .

Din punct de vedere biologic, viitorii soti trebuie sa aiba capacitatea fizica de a se
casatori, ei trebuind sa ajunga la varsta pubertatii. Numai persoanele pubere au dreptul de a
incheia o casatorie legal, considerandu-se ca la aceasta varsta ele pot procrea copii sanatosi si
normali, in acelasi timp avandu-se in vedere si sanatatea personala a sotilor . Pentru faptul ca
varsta pubertatii difera intre persoane, s-a stabilit o varsta minima pentru casatorie, superioara

21
varstei pubertatii reale . In dreptul roman , daca pentru fata s-a stabilit varsta de 12 ani, pentru
stabilirea varstei barbatului au existat controverse intre sabinieni si proculieni, primii avand in
vedere dezvoltarea fizica a tanarului, iar ultimii stabilind-o la 14 ani, aceasta varsta
impunandu-se si in dreptul lui Justinian.

In tara noastra, in vechiul drept romanesc, s-a pastrat aceasta varsta (art. 70, Codul
Calimach) , impunandu-se ulterior prin Codul civil roman (art. 127) varsta de 15 ani pentru
femeie si 18 ani impliniti pentru barbat, fara a se aplica maxima "annus inceptus pro completo
habetur". Din punct de vedere moral si psihic, viitorii soti trebuie sa dispuna de capacitatea de
a constientiza insemnatatea unei casatorii si sa-si poata asuma drepturile si obligatiile ce
decurg din casatorie. In acelasi timp, varsta minima pentru casatorie este determinata si de
"consideratii privind comuniunea spirituala care trebuie sa existe intre soti" [180], fiind
impusa si in scopul asigurarii consimtamantului constient, liber si personal al viitorilor soti.

Prin urmare, legea civila din Romania a stabilit varsta de 18 ani impliniti pentru barbat
si de 16 ani impliniti pentru femeie: "barbatul se poate casatori numai daca a implinit varsta
de optsprezece ani, iar femeia numai daca a implinit saisprezece ani" (art. 4 alin. 1, C. fam.),
existand astazi propuneri la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii de a se scadea varsta
casatoriei pana la 16 ani pentru minori in noul Cod al familiei, dar numai cu aprobari si pentru
"motive temeinice". De fapt, Conventia O.N.U. privind consimtamantul la casatorie, varsta
minima pentru casatorie si inregistrarea casatoriilor, adoptata de Adunarea generala a
Organizatiei Natiunilor Unite la New York in data de 10 decembrie 1962 si ratificata de
Romania prin Legea nr. 116/1992 mentioneaza in articolul 2 ca: "Statele-parti la prezenta
conventie vor lua masurile legislative necesare, spre a specifica o varsta minima pentru
casatorie. Nu vor putea incheia legal casatoria persoanele care nu vor fi implinit aceasta
varsta, in afara unei dispense de varsta, incuviintata de autoritatea competenta, si anume
pentru motive grave si in interesul viitorilor soti" . In tarile in care s-a introdus sistemul
casatoriei civile, aceasta varsta variaza mai mult in functie de natura, decat de legislatia civila,
adica in raport cu locul, tara, clima etc. Astfel, in tarile Orientului, acolo unde clima este mult
mai calda, iar maturizarea precoce, casatoriile sunt incheiate la varste mult mai fragede, 12 si
chiar 9 ani pentru tanara, care la aceasta varsta poate fi si mama .

In Romania, femeia care nu a implinit varsta de 16 ani poate obtine dispensa pentru
incheierea casatoriei (art. 4 alin. 2, C. fam.), fie de la primarul general al municipiului
Bucuresti, fie de la presedintele consiliului judetean unde locuieste femeia, bineinteles daca

22
sunt indeplinite anumite conditii, cum ar fi: varsta de 15 ani impliniti; existenta unor motive
temeinice (ex. graviditatea, boala) sau prezentarea unui aviz din partea medicului oficial.
Daca aceasta casatorie ar urma sa se incheie intre cetateni romani pe o nava romana in afara
granitelor, dispensa este acordata de comandantul navei .

De remarcat este faptul ca legea civila nu impune o varsta maxima pana la care sa se
poata incheia casatorii. Astfel, se pot incheia casatorii pana la extrema batranete, chiar in
extremis vitae, in cele mai multe cazuri pentru a se legaliza o stare de fapt preexistenta. Se
poate observa aici o contradictie intre scopurile casatoriei mentionate de legea civila si lipsa
unei mentiuni privind varsta maxima la casatorie, fiind de le sine inteles ca o persoana aflata
la o varsta foarte inaintata nu mai poate sa implineasca toate conditiile cerute pentru
incheierea valida a unei casatorii. Cu privire la diferenta de varsta maxima intre viitorii soti,
legea nu stabileste o astfel de diferenta, putandu-se incheia casatorii civile indiferent de
existenta unei diferente foarte mari de varsta. Totusi, existenta unei astfel de diferente poate fi
un indiciu ca se doreste incheierea unei casatorii fictive, pentru anumite interese, bineinteles
total straine de scopurile casatoriei. Iata si aici o noua contradictie intre cele doua realitati
(scopurile casatoriei in legislatia civila si inexistenta unei diferente de varsta maxima la
casatorie in legea de stat).

B. Din punct de vedere religios

Revolutia franceza din 1789 a marcat triumful secularizarii casatoriei, legislatia

revolutionara franceza inscriindu-se de fapt intr-o vasta miscare de secularizare care, incepand
cu secolul al XIV-lea, a castigat tot mai mult teren in Europa, asa cum afirma Profesorul Jean
Gaudemet. Revolutia franceza din 1789 a adus un nou spirit, laic, ostil Bisericii si ideilor
religioase. Un astfel de spirit rationalist, sustinut si de Renastere, a dus la laicizarea tuturor
institutiilor, inclusiv a institutiilor traditionale ale Bisericii intre care si casatoria . Lucrand "in
numele progresului", al democratiei, al stiintei, al pacii sociale si al fraternitatii umane",
dorindu-se eliberarea de toate regulile si de toate confesiunile crestine, s-a ajuns la alterarea
esentei divine a casatoriei, indisolubilitatea, promovandu-se divortul, in acelasi timp fiind
restranse si impedimentele la casatorie. Astfel, in Franta, inca din anul 1787 spiritul rationalist
care incepuse sa domine acele vremuri, a condus la legiferarea casatoriei civile pentru
protestanti, dar si a divortului care era acceptat cu mult mai mare usurinta. De fapt, in Franta,
incepand cu secolul al XVI-lea, statul a legiferat in materie matrimoniala, incalcand, astfel,
dreptul traditional al Bisericii, iar tribunalele civile s-au implicat in cauze matrimoniale din

23
secolul al XIV-lea , casatoria devenind contract civil pentru prima data in Franta. In timp,
Biserica Romano-Catolica a actionat tot mai restrans in materie matrimoniala, pronuntandu-se
numai cu privire la anularea casatoriilor.

Influenta franceza s-a facut prezenta si in alte tari occidentale, precum Elvetia, Spania,
Belgia, Olanda, Anglia, Austria s.a. Astfel, in Elvetia, casatoria-contract s-a introdus pentru
prima data in cantonul Geneva pe 24 decembrie 1874, pentru cei ce nu apartineau
confesiunilor recunoscute de stat. In 1653 in Anglia, Cromwell a substituit casatoria civila in
casatorie religioasa, motivand cu lupta contra clandestinitatii, masurile sale fiind abrogate in
1660, dispozitiile seculare facandu-si din nou prezenta. Mai tarziu s-a ajuns la o formula de
conciliere, in 1836, astfel incat, cele doua casatorii, civila si religioasa, produceau efecte
civile valabile, dar casatoria religioasa trebuia sa fie celebrata in prezenta ofiterului de stare
civila. Prin urmare, cei ce doreau sa se casatoreasca puteau sa aleaga intre casatoria religioasa
si cea civila. In Austria, casatoria era celebrata dupa dreptul canonic al Bisericii Romano-
Catolice, respectandu-se deciziile Conciliului Tridentin (1545-1563), dar aceasta numai pana
la sfarsitul secolului al XVIII-lea, cand imparatul Iosif al II-lea printr-o Ehepatent din 16
ianuarie 1783, reconsiderand casatoria-contract, a scos-o de sub jurisdictia Bisericii.
Legislatia de stat reglementa contractul civil al casatoriei, iar tribunalelor civile li s-a
recunoscut dreptul de a judeca toate cauzele matrimoniale. Printr-o noua Patent din 6 martie
1786 s-a incercat armonizarea traditiilor canonice cu noile tendinte, casatoria catolicilor fiind
celebrata inaintea preotului, recunoscandu-se insa si pastorului dreptul de a interveni in cazul
casatoriilor mixte. Fiind recunoscuta indisolubilitatea casatoriei catolice, divortul a fost totusi
acceptat pentru unele motive precum adulterul, atentatul la viata sotului s.a. Dispozitiile
imparatului Iosif al II-lea au fost abrogate in 1791 de fratele sau, Leopold al II-lea, care s-a
aratat mult mai respectuos fata de dreptul canonic catolic, recunoscandu-se validitatea
casatoriilor mixte numai prin celebrarea lor de catre un preot catolic. Insa, la putin timp, prin
legea din 1811 preotul confesional trebuia sa participe la casatorie in mod obligatoriu pentru
validitate, fiind observate dispozitiile canonice romano-catolice.

Spre deosebire de situatia matrimoniala din tarile mentionate mai sus, in Italia, tara de
resedinta a Vaticanului, Biserica a pastrat toate drepturile sale asupra institutiei casatoriei si
aceasta in virtutea bunelor raporturi intre Biserica si Stat. Si aici au fost influente galicane,
aparand chiar lucrari care incurajau si afirmau autoritatea civila asupra casatoriei, amintind
Tractatio de coniugiorum iuribus al profesorului de la Torino, J. B. Bono (1784). Desi initial

24
papalitatea s-a aratat rezervata, in ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea s-a ridicat
impotriva acestor pozitii, papa Pius al VI-lea chiar amintind ca Biserica este singura care
poate determina impedimentele dirimante si de a judeca toate cauzele matrimoniale.
Catolicismul fiind recunoscut de stat ca singura confesiune, a pastrat toate drepturile in
materie matrimoniala, intelegand aici si dreptul de anulare a casatoriilor prin tribunalele
bisericesti. Tribunalele civile au pastrat in competenta lor numai cazurile de separare de pat si
de masa. In Italia, s-a introdus casatoria civila pentru cei ce nu apartineau ca membri ai
Bisericii Romano-Catolice inca din 1866.

In Spania, tara majoritara catolica, s-a pastrat traditia catolica in materie, dispozitiile
canonice si deciziile Conciliului Tridentin, casatoria fiind celebrata inaintea preotului catolic,
ca martor calificat. Prin introducerea casatoriei civile pentru cei ce nu erau catolici in 1870, se
aplica legislatia bisericeasca pentru casatoria religioasa si legislatia civila pentru casatoria
civila. Sub influenta franceza, casatoria civila a fost introdusa si in alte tari, urmandu-se
sisteme diferite: in Norvegia (1845); in Portugalia (sistem asemanator celui din Spania -
1868); in Germania (legea din 1874); in Ungaria (1894); in Danemarca (sistem asemanator
celui din Anglia - 1851); in Islanda (1886); in Finlanda (1896) .

Casatoria civila a fost introdusa nu numai in vestul catolic al Europei, ci si in Europa

de Est ortodoxa, in tari precum: Rusia (numai pentru cei ce apartineau sectelor rationaliste si
mistice - 1874); Bulgaria (1880); Grecia (casatoria civila devine obligatorie pentru toate
confesiunile, putandu-se incheia legal si casatorii mixte, neacceptate de legislatia
bisericeasca).

In Romania, tara majoritar ortodoxa , casatoria civila a fost introdusa prin Codul civil
din 1864, intrat in vigoare la 1 decembrie 1865, ca efect al actiunii protestante, dorindu-se sa
se legifereze libertatea de constiinta protestanta. Casatoria civila din Romania este o copie a
casatoriei civile dupa Codul civil francez napoleonian, construit pe principiile Revolutiei
franceze. O astfel de casatorie a fost introdusa prin legislatia din perioada lui Alexandru Ioan
Cuza, legislatie prin care el a incercat sa-si mareasca propria autoritate fata de institutiile
autonome si implicit asupra Bisericii. Fiind un partizan al statului secular, Cuza a hotarat sa
puna Biserica sub supravegherea completa a statului, cu exceptia unor probleme de ordin
strict religios. Ca urmare a unei asemenea legislatii, rolul Bisericii s-a diminuat cu privire la
aspectele civile, iar statul si-a intarit dominatia in structura administrativa a acesteia. Astfel,
prin Codul civil din 4 decembrie 1864, divorturile au trecut din competenta tribunalelor

25
bisericesti sub jurisdictia tribunalelor civile, casatoria civila a devenit obligatorie, iar gradele
de rudenie, incepand cu gradul IV, nemaiconstituind impedimente la casatorie .

Asadar in Romania, ca si in alte tari, casatoria civila s-a introdus, distinct de casatoria
religioasa, fara sa prezinte pentru Biserica o importanta de drept bisericesc. O consecinta a
existentei in paralel a celor doua casatorii, civila si religioasa, a fost aceea ca Biserica si-a
pastrat propriile registre de evidenta bisericeasca, ofiterii de stare civila avand registre civile
specifice. De fapt, inca din timpul lui Leon Filosoful, Biserica pastra registrele de stare civila
bisericeasca si ca acte de stare civila ale statului. O asemenea atributie a indeplinit si Biserica
Ortodoxa Romana pana la introducerea Codului civil din 1864, iar in unele zone pana in 1928.
Astazi, actele de stare civila ale statului sunt incheiate de ofiterii de stare civila, in acelasi
timp Biserica pastrand documentele sale de stare civila care pot servi in unele situatii
organelor de stat. Conform legislatiei civile, pastrarea de catre culte a propriilor registre de
stare civila este optionala, fiind la dispozitia tuturor cultelor recunoscute de stat, nefiind o
obligatie civila, ci numai o optiune a fiecarui cult si fara sa prezinte importanta pentru stat.
Totusi, cultele religioase din Romania nu pot incheia acte religioase privind starea civila a
persoanei, decat pe baza certificatului eliberat de catre ofiterul de stare civila.

Prin urmare, in prezent, gasim in unele tari, atat casatoria religioasa, cat si casatoria
civila, intelegand prin aceasta din urma acea casatorie reglementata de legile de Stat si
incheiata inaintea autoritatii civile. Institutia casatoriei civile a fost consecinta laicismului de
Stat. Intr-o lume secularizata, Statele moderne "se declara straine de ordinea supranaturala si
nu pot recunoaste notiunea de sacrament" . Statele si-au supus cetatenii, fara distinctie de
religie, la obligatia casatoriei civile, crestinii putand celebra casatoria religioasa dupa propria
vointa, fiind numai facultativa. In Romania, dupa 1989, constatam ca se constientizeaza din ce
in ce mai mult importanta primirii Sfintei Taine a Cununiei, desi ea este lasata de actuala
legislatie de stat la latitudinea convingerilor religioase personale.

2.2.Conditiile incheierii casatoriei

În ceea ce priveşte căsătoria, în general, noua reglementare nu este fundamental

deosebită de cea actuală. Se constată însă o alunecare spre aplicarea teoriei contractualiste a
căsătoriei, prin introducerea posibilităţii încheierii unei convenţii matrimoniale, prin care
viitorii soţi, sau soţii, în cazul încheierii acesteia în timpul căsătoriei, îşi pot alege regimul

26
matrimonial aplicabil sau pot include clauze de preciput, nemaifiind nevoiţi ca, prin
încheierea căsătoriei, să supună unor norme legale imperative şi unice toate aspectele
organizării vieţii lor de familie.

Cu privire la dreptul de a încheia o căsătorie, în noul Cod civil se precizează, în mod

expres, condiţia diferenţei de sex, căsătoria putându-se încheia doar între bărbat şi femeie.
Mai mult chiar, în art. 277 din noul Cod civil, nici căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex
încheiate sau contractate în străinătate, fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini, nu sunt
recunoscute în România. Considerăm că această reglementare va putea genera un contencios
interesant în ceea ce priveşte unele efecte patrimoniale, pe care le-ar putea produce totuşi, pe
teritoriul României, o astfel de căsătorie nerecunoscută de legea noastră.

Este o reacţie fermă a legiuitorului român faţă de tendinţa internaţională de extindere a

căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, pe care le apreciez ca fiind destul de dăunătoare
educaţiei copiilor care sunt crescuţi în astfel de căsnicii.

Condiţiile de fond care trebuie îndeplinite pentru încheierea căsătoriei prevăzute de

noul act normativ sunt asemănătoare cu cele din dreptul românesc actual.

Cu privire la numele viitorilor soţi, va exista şi posibilitatea ca unul dintre ei să-şi

păstreze numele dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite (art. 282 din
proiectul noului Cod civil).

Prin noul Cod civil român se reglementează mai clar şi mai complet drepturile şi
îndatoririle personale ale soţilor, prin reinstituirea anumitor valori morale ale familiei, în
sensul că sunt precizate expres obligaţiile personale ale soţilor privind respectul reciproc,
fidelitatea şi sprijinul moral, dar, în acelaşi timp, este ocrotită şi independenţa acestora, prin
interdicţiile privind cenzurarea corespondenţei, a relaţiilor sociale sau a alegerii profesiei
celuilalt soţ.

O reglementare nouă şi novatoare este dată şi drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale

ale soţilor, în Capitolul VI din Titlul II, Cartea a II-a a acestui act normativ.

Prin noua reglementare, soţii au posibilitatea să îşi organizeze aspectele patrimoniale

ale convieţuirii lor potrivit situaţiei şi stilurilor de viaţă ale fiecărei familii, în limitele stabilite
de lege.

27
 In acest sens, legea prevede o serie de reguli generale, aplicabile oricărei familii,
indiferent de regimul matrimonial pe care soţii îl aleg, reglementate sub titlul “Drepturile şi
obligaţiile patrimoniale ale soţilor”.

Denumit „regim primar imperativ”, „statut imperativ de bază”, „statut matrimonial de

bază” , „regim matrimonial primar”, „efectele căsătoriei, acest set de reguli constituie, cum
afirma Paul Vasilescu , numitorul comun cel mai mic faţă de pluralitatea regimurilor
matrimoniale aplicabile într-un sistem de drept naţional. Acelaşi autor îl defineşte, numindu-l
„regim primar imperativ”, ca fiind „ un set de norme imperative şi esenţiale, norme de
aplicare imediată, indiferent de regimul matrimonial concret al soţilor” 7.

Este, cu alte cuvinte, un set de reguli fundamentale şi imperative, aplicabile indiferent

de regimul matrimonial care guvernează raporturile patrimoniale dintre soţi.

Acesta nu poate fi considerat un regim matrimonial suficient pentru a organiza

raporturile patrimoniale dintre soţi sau dintre aceştia şi terţi; este vorba doar despre normele
fundamentale care guvernează aceste raporturi, care se aplică în mod obligatoriu tuturor celor
căsătoriţi .

Este vorba, prin urmare, de un regim general, ce constituie structura de bază a relaţiilor
patrimoniale ale soţilor, cuprinzând efectele directe ale căsătoriei.

În reglementarea noului Cod civil român, aceste dispoziţii sunt împărţite în trei
paragrafe, primul referindu-se la regimul matrimonial în general, al doilea având drept obiect
locuinţa familiei, iar al treilea cheltuielile căsătoriei.

Primul paragraf se referă la posibilităţile pe care viitorii soţi sau soţii le au în privinţa
alegerii regimului matrimonial, perioada în care regimul matrimonial ales îşi produce efectele,
mandatul între soţi, independenţa patrimonială a soţilor şi dreptul acestora la informare. Tot în
cadrul acestor norme, legea prevede acţiunea în justiţie pe care o are la dispoziţie unul dintre
soţi în situaţia în care celălalt face unele acte de dispoziţie care pun în pericol grav interesele
familiei.

Cu privire la mandatul între soţi, noul Cod civil oferă două posibilităţi, respectiv
mandatul convenţional şi mandatul judiciar, eliminându-se clasicul mandat tacit prezumat al

7
P. Vasilescu – „Regimuri matrimoniale. Partea generală”, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 33

28
soţilor. În timp ce mandatul convenţional al soţilor nu se bucură de o reglementare specială,
acesta aflându-se sub incidenţa dreptului comun cu privire la contractul de mandat, pentru
mandatul judiciar se prevăd, în mod concret, situaţia în care poate fi solicitat, respectiv atunci
când unul dintre soţi se află în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa, competenţa de
soluţionare a cererii, care aparţine instanţei de tutelă, precum şi soluţia pe care o poate da
instanţa, respectiv încuviinţarea ca celălalt soţ să îl reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe
care le are potrivit regimului matrimonial, instanţa stabilind, totodată, condiţiile, limitele şi
perioada de valabilitate a acestui mandat.

Şi cu privire la exercitarea dreptului de dispoziţie al soţilor cu privire la bunurile lor,

noua reglementare aduce noutăţi, în sensul că, în principiu, fiecare soţ poate să încheie orice
acte juridice cu celălalt soţ sau cu terţe persoane, fiind înlăturate unele interdicţii, cum ar fi
aceea a vânzării între soţi, existentă în dreptul actual al familiei.

Totodată, legea prevede expres posibilitatea fiecăruia dintre soţi de a face, fără
consimţământul celuilalt, depozite bancare, precum şi orice alte operaţiuni în legătură cu
acestea, soţul titular al contului având, în raport cu societatea bancară, dreptul de a dispune de
fondurile depuse, dacă prin hotărâre judecătorească executorie nu s-a decis altfel. Acest drept
aparţine soţului deponent chiar după desfacerea sau încetarea căsătoriei. Sunt prevederi
generate de evoluţia vieţii sociale, care impune fiecăruia dintre noi efectuarea unor operaţiuni
bancare foarte frecvente, libertatea acestora condiţionând desfăşurarea normală a vieţii de zi
cu zi. Consecinţa unor astfel de prevederi legale se concretizează într-o mai mare
independenţă a soţilor, fiecare acţionând, astfel, fără a avea nevoie nici măcar de
consimţământul prezumat al celuilalt, consimţământ care ar fi presupus cel puţin o informare
a acestuia din urmă cu privire la actele curente încheiate în legătură cu fondurile depuse în
conturi bancare.

Din acest motiv, legiuitorul a reglementat, în art. 318 al noului Cod civil, dreptul la
informare al fiecăruia dintre soţi cu privire la bunurile, veniturile şi datoriile celuilalt soţ, la
cerere. Cel refuzat se poate adresa instanţei de tutelă pentru obligarea soţului său, sau a
oricărui terţ deţinător al informaţiilor cerute, să i le furnizeze. Legea prevede că, în cadrul
unor astfel de acţiuni, terţii pot refuza furnizarea informaţiilor numai atunci când sunt ţinuţi de
păstrarea secretului profesional, sau când solicitarea informaţiilor respective poate fi făcută,
potrivit legii, numai de celălalt soţ (de exemplu, soţul titular al contului bancar), în această din

29
urmă situaţie refuzul soţului pârât de a solicita informaţiile dând naştere prezumţiei relative că
susţinerile soţului reclamant sunt adevărate.

Apreciem că soţii vor recurge la astfel de acţiuni, în principal, în situaţiile limită în

care unul dintre aceştia are indicii care îi pot naşte temerea că actele încheiate de soţul său cu
privire la veniturile acestuia, ori cu privire la oricare din bunurile comune, ar putea pune în
pericol grav interesele familiei, doar în acest caz putându-şi justifica o necesitate stringentă de
informare, în vederea solicitării aplicării dispoziţiilor art. 316 din noul Cod civil, care să
impună încheierea anumitor acte de dispoziţie numai cu consimţământul expres al soţului
reclamant. Nu este exclus, însă, ca rolul instanţei de tutelă să fie încărcat cu astfel de acţiuni
introduse de soţi pentru refuzul de informare şi în situaţii obişnuite, care nu comportă vreun
risc de pericol pentru interesele familiei.

Tot în acest prim paragraf al primei secţiuni a Capitolului VI, se reglementează, după
cum arătam mai sus, posibilităţile pe care viitorii soţi sau soţii le au în privinţa alegerii
regimului matrimonial, precum şi perioada în care regimul matrimonial ales îşi produce
efectele.

Potrivit dispoziţiilor art. 312 din noul Cod civil, viitorii soţi îşi pot alege unul dintre
cele trei regimuri matrimoniale reglementate de acest act normativ, respectiv: comunitatea
legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională.

Pentru claritatea prezentării, considerăm că se impun câteva precizări cu privire la

noţiunea de „regim matrimonial”.

Aşa cum a fost definit în doctrină, orice regim matrimonial este constituit dintr-un
ansamblu de reguli care guvernează bunurile soţilor.

Obiectul regimului matrimonial poate fi definit în sensul material şi în sensul juridic al

termenului.

În sens material, regimul matrimonial reprezintă normele legale aplicabile ansamblului

bunurilor soţilor, indiferent de data şi modul de dobândire a acestora. Prin urmare, obiectul
reglementării îl formează toate bunurile pe care soţii le aveau în momentul încheierii
căsătoriei, precum şi cele dobândite de ei în timpul căsătoriei, împreună sau separat, cu titlu
oneros sau cu titlu gratuit. Este vorba, în general, aşa cum arătau Stettler şi Waelti [8], despre

30
ansamblul drepturilor pecuniare aparţinând unei persoane, acestea fiind, în special, drepturile
reale asupra bunurilor mobile şi imobile, drepturile de proprietate intelectuală, drepturile
pecuniare legate de calitatea de acţionar într-o societate anonimă sau de membru într-o
societate de persoane, ca şi drepturile decurgând din creanţe de orice natură.

În sens juridic, regimul matrimonial supune bunurile soţilor unor reguli având un
obiect propriu, dar formând împreună un tot coerent.

O parte dintre aceste reguli se referă la proprietatea asupra bunurilor, ele guvernând
separaţia bunurilor sau compunerea patrimoniului fiecăruia dintre soţi.

Cu ajutorul lor se poate stabili dacă anumite bunuri pe care soţii le-au avut în
momentul încheierii căsătoriei sau le-au dobândit ulterior, în timpul căsătoriei, rămân proprii
fiecăruia sau intră, în totalitate sau în parte, în masa bunurilor comune. În acelaşi timp, aceste
reguli guvernează repartizarea pasivului patrimonial al fiecăruia dintre soţi.

Modul de repartiţie a bunurilor, a activului şi a pasivului, este specific fiecărui regim

matrimonial şi depinde de importanţa care se acordă spiritului comunitar faţă de cel separatist.
De altfel, în mod tradiţional, influenţa franceză a mers către spiritul comunitar, potrivit căruia
căsătoria este concepută în sensul că uniunea personală determină o asociere patrimonială, în
timp ce concepţia separatistă, de origine anglo-saxonă, a refuzat ideea că asocierea
patrimonială ar decurge în mod necesar din uniunea personală .

O altă parte dintre regulile specifice oricărui regim matrimonial se referă la modul de
dispoziţie şi administrare a acestor bunuri. Este vorba aici, în principal, despre a şti dacă
fiecare dintre soţi îşi poate gestiona singur bunurile din patrimoniul său, ori dacă drepturile de
dispoziţie şi administrare sunt concentrate doar în mâinile unuia dintre soţi, sau acestea sunt
împărţite între soţ şi soţie.

Aşadar, după cum doctrina a mai afirmat , la aceste două aspecte se rezumă esenţa
raporturilor juridice care definesc regimurile matrimoniale.

31
 2.3.Efectele incheierii casatoriei

Revenind la dispoziţiile noului Cod civil, menţionăm că acestea reglementează

perioada aplicării regimului matrimonial, care poate corespunde duratei căsătoriei, sau poate
fi mai scurtă, în cazul modificării regimului matrimonial, în condiţiile legii. Se face
deosebirea, de asemenea, între data de la care regimul matrimonial produce efecte între soţi şi
data de la care acesta produce efecte faţă de terţi. În acest sens, menţionăm că între soţi
regimul matrimonial adoptat produce efecte din ziua încheierii căsătoriei, iar atunci când este
adoptat în timpul căsătoriei, prin modificarea altui regim matrimonial, de la data prevăzută de
părţi sau, în lipsă, de la data încheierii convenţiei matrimoniale. Faţă de terţi, regimul
matrimonial adoptat este opozabil numai de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate
prevăzute de lege, afară de cazul în care aceştia l-au cunoscut pe altă cale.

Al doilea paragraf al aceleiaşi secţiuni cuprinde dispoziţii prin care este protejată
locuinţa familiei.

Şi astfel de dispoziţii constituie noutăţi absolute pentru dreptul românesc al familiei.

Locuinţa familiei este definită ca fiind „locuinţa comună a soţilor sau, în lipsă,
locuinţa soţului la care se află copiii”. Această locuinţă se bucură de un regim special de
protecţie dacă a fost astfel notată în cartea funciară, în condiţiile legii.

Dispoziţiile legale privind protecţia locuinţei familiei sunt prezente şi în alte sisteme
de drept. În dreptul francez, de exemplu, ca şi în alte sisteme de drept în care funcţionează un
regim primar, este vizat chiar dreptul de proprietate, în sensul că soţul proprietar al imobilului
declarat locuinţă familială renunţă, prin simplul fapt al acestei afectări, la o parte din
prerogativele sale, el neputând înstrăina acest bun fără consimţământul consortului său care
nu este proprietar, deşi, în principiu, fiecare soţ este liber să înstrăineze singur bunurile sale
proprii. Acelaşi regim juridic se aplică şi bunurilor mobile care mobilează locuinţa familiei,
legea nefăcând deosebire între cele care folosesc la întrebuinţarea locuinţei şi cele de
ornament.

Raţiunea unor astfel de constrângeri o constituie protecţia locuinţei familiei, pe toată

durata căsătoriei, împotriva efectelor unor acte imprudente, sau chiar răutăcioase, ale unuia
dintre soţi.

32
 Prin aceste dispoziţii, legea franceză impune o cogestionare forţată, ce poate afecta
atât drepturile reale cât şi pe cele personale care privesc locuinţa familiei. Sunt vizate actele
de dispoziţie, în special cele de vânzare, ipotecă, uzufruct, gaj, renunţarea la drept, etc. [12].

În dreptul elveţian, niciunul dintre soţi nu poate, fără consimţământul celuilalt, nici să
rezilieze contractul de închiriere, nici să înstrăineze imobilul şi nici să restrângă prin acte
juridice drepturile care ţin de locuinţa familiei.

Mai mult chiar, în dreptul Quebecului locuinţa familiei face parte din patrimoniul
familial, supus altor reguli decât cele specifice regimului matrimonial care guvernează
căsătoria, nu doar în ceea ce priveşte dispoziţia, administrarea şi folosirea bunurilor care îl
compun, dar chiar şi în ceea ce priveşte lichidarea sa .

Regimul protectiv din noua noastră reglementare se concretizează într-o serie de

dispoziţii, cuprinse în art. 321-324 din noul Cod civil, prin care se stabilesc limitele şi
condiţiile exercitării drepturilor soţilor cu privire la imobilul care constituie locuinţa familiei
şi la bunurile care îl mobilează sau îl decorează.

Printr-o derogare a legii de la drepturile fiecăruia dintre soţi cu privire la bunurile

proprii, nici măcar soţul care este proprietar exclusiv nu poate dispune, fără consimţământul
scris al celuilalt soţ, cu privire la drepturile asupra locuinţei familiei şi nici nu poate, fără
respectarea aceleiaşi condiţii, să deplaseze din locuinţă bunurile care o mobilează sau o
decorează, ori să dispună de acestea.

Având în vedere faptul că, pentru o mare parte dintre persoanele căsătorite din
România, cel puţin în prezent, casa în care acestea locuiesc, cu mobilierul şi decoraţiunile
interioare, constituie cea mai mare parte a averii lor, indiferent de regimul matrimonial pe
care îl vor adopta, exercitarea dreptului de dispoziţie cu privire la bunurile lor va fi afectat de
această condiţie, a obţinerii consimţământului expres al celuilalt. Acest inconvenient
constituie preţul plătit de fiecare dintre soţi pentru a se asigura familiei o minimă stabilitate în
privinţa condiţiilor de locuit şi a protejării mediului în care se desfăşoară viaţa cotidiană,
împotriva actelor abuzive ale unuia dintre soţi.

Pentru a se preveni săvârşirea unor abuzuri, a fost prevăzută şi posibilitatea oricăruia

dintre soţi de a sesiza instanţa de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului

33
atunci când consimţământul este refuzat de celălalt soţ fără un motiv legitim (art. 322 alin. (3)
din noul Cod civil).

Sancţiunea încheierii unor acte juridice cu privire la locuinţa familiei ori la bunurile
care o mobilează sau o decorează, de către unul dintre soţi fără consimţământul celuilalt, este
nulitatea relativă a actului, care poate fi cerută în termen de un an de la data la care soţul
neparticipant a luat cunoştinţă despre aceasta, dar nu mai târziu de un an de la încetarea
regimului matrimonial.

Apreciem că acest termen limită este prevăzut pentru a nu se prelungi prea mult, cu
posibile consecinţe negative, chiar şicanatorii, spectrul posibilităţii introducerii unei acţiuni în
anularea actului, mai ales faţă de terţii contractanţi de bună credinţă, care se bazează pe
publicitatea făcută potrivit legii, publicitate prevăzută în scopul de a proteja siguranţa
circuitului civil.

Sancţiunea nulităţii relative a actului nu se poate aplica atunci când locuinţa familiei
nu a fost notată ca atare în cartea funciară, situaţie în care soţul respectiv nu poate obţine
decât daune-interese de la consortul său, în afara cazului în care terţul dobânditor a cunoscut,
pe altă cale, calitatea de locuinţă a familiei a imobilului în cauză (art. 322 alin. (5) din noul
Cod civil).

Putem deduce de aici faptul că această formă de publicitate, care constă în înscrierea
imobilului respectiv ca locuinţă a familiei, are drept scop doar protecţia terţilor contractanţi, în
relaţiile dintre soţi imobilului în care aceştia locuiesc aplicându-i-se oricum dispoziţiile
privind locuinţa familiei, însă cu alte consecinţe.

Noul Cod civil mai cuprinde unele prevederi privind situaţia în care locuinţa familiei
este un imobil deţinut în baza unui contract de închiriere, situaţie în care fiecare soţ are un
drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titular al contractului respectiv.

Interesantă este şi reglementarea atribuirii beneficiului contractului de închiriere la

desfacerea căsătoriei, atât prin prevederea criteriilor care vor fi avute în vedere, respectiv
interesul superior al copiilor minori şi culpa în desfacerea căsătoriei, cât şi introducerea
indemnizaţiei pentru acoperirea cheltuielilor de instalare, pe care soţul căruia i s-a atribuit
beneficiul contractului va trebui să o plătească celuilalt (art. 324 alin. (2) din noul Cod civil).

34
 Considerăm că este neclar şi va rămâne în sarcina jurisprudenţei să decidă în ce
condiţii se va aplica ultima dispoziţie din acelaşi alin. (2) al art. 324 din noul Cod civil,
potrivit căreia “dacă există bunuri comune, indemnizaţia se poate imputa, la partaj, asupra
cotei cuvenite soţului căruia i s-a atribuit beneficiul închirierii”. Practica judiciară va hotărî,
de exemplu, dacă deducerea acestei indemnizaţii din lotul soţului care a primit-o de la celălalt
se va face ori de câte ori există mijloace îndestulătoare, ori, indiferent de mijloace, se va
acorda având în vedere şi culpa în desfacerea căsătoriei, atunci când lichidarea regimului
matrimonial se realizează ca urmare a divorţului.

Un alt aspect al vieţii patrimoniale a familiei cuprins în aceste dispoziţii obligatorii şi

general aplicabile se referă la contribuţia soţilor la cheltuielile gospodăriei, care rămâne să se
stabilească la fel ca şi în prezent, în raport cu mijloacele fiecăruia (art. 325 alin. (2) din noul
Cod civil).

În noua reglementare este prevăzut, în mod expres, faptul că munca oricăruia dintre
soţi în gospodărie şi pentru creşterea copiilor reprezintă o contribuţie la cheltuielile
gospodăriei, ceea ce şi în prezent se aplică în cadrul partajului bunurilor comune ale soţilor,
deşi nu este prevăzut expres de lege.

Existenţa acestei obligaţii este consolidată prin considerarea ca fiind nescrisă a oricărei
convenţii care prevede că sarcinile şi cheltuielile gospodăriei sunt suportate doar de unul
dintre soţi (art. 325 alin. (3) din noul Cod civil).

Alte dispoziţii de generală aplicare se referă la libertatea fiecăruia dintre soţi de a

exercita o profesie şi de a dispune de veniturile încasate, cu respectarea obligaţiilor ce îi revin
privind cheltuielile căsătoriei.

În acest context, se introduce şi în dreptul nostru noţiunea de compensaţie, în sensul de

sumă datorată de soţul ajutat efectiv de celălalt în activitatea sa profesională peste limitele
obligaţiei de sprijin material ori de contribuţie la cheltuielile gospodăriei, în măsura
îmbogăţirii sale, soţului său (art. 328 din noul Cod civil). Nu se precizează însă momentul în
care se poate exercita dreptul la această compensaţie, dacă ar putea fi solicitată şi în timpul
căsătoriei, sau doar la lichidarea regimului matrimonial.

Al patrulea şi ultimul paragraf al secţiunii cuprinzând dispoziţii comune se referă la

alegerea regimului matrimonial.
35
 Legea precizează că alegerea oricărui alt regim matrimonial în afara celui al
comunităţii legale se face prin încheierea unei convenţii matrimoniale. Nu se precizează, însă,
dacă în cazul alegerii regimului matrimonial al comunităţii legale, viitorii soţi, sau soţii, pot
încheia astfel de convenţii. În tăcerea legii, considerăm că şi persoanele care îşi aleg regimul
matrimonial al comunităţii legale pot încheia convenţii matrimoniale, în caz contrar acestea
fiind lipsite de posibilitatea prevederii unor clauze de preciput, care pot fi incluse în astfel de
convenţii, ajungându-se la situaţii discriminatorii.

Pentru a elimina această discriminare, s-ar putea interpreta prevederile art. 329,
potrivit căruia „ Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale se face
prin încheierea unei convenţii matrimoniale” ca o prevedere expresă a situaţiilor în care
viitorii soţi au obligaţia de a încheia o astfel de convenţie, fără a exclude însă posibilitatea ca
soţii care optează pentru regimul comunităţii legale să poată, la rândul lor, să încheie o
convenţie matrimonială în care să prevadă şi asemenea clauze.

Inexistentă în dreptul nostru actual, noţiunea de „convenţie matrimonială” desemnează

actul juridic prin care viitorii soţi, uzând de libertatea conferită de legiuitor, îşi stabilesc
regimul matrimonial propriu, sau îşi modifică, în timpul căsătoriei, regimul matrimonial sub
care s-au căsătorit. Această noţiune a mai fost definită ca fiind acea convenţie prin care viitorii
soţi stabilesc regimul matrimonial căruia se supun .

În dreptul românesc anterior intrării în vigoare a Codului familiei, convenţia

matrimonială a fost asimilată noţiunilor de “contract matrimonial”, “constituire de dotă”,
“foaie dotală”, „contract de căsătorie”, şi definită ca fiind „convenţia prin care viitorii soţi
reglementează regimul lor matrimonial, altfel spus, condiţia bunurilor lor prezente şi viitoare,
în raporturile pecuniare ce izvorăsc din căsătorie” .

Noul Cod civil român nu face nici o referire la noţiunea de „contract de căsătorie”,
existentă în alte sisteme de drept, care, deşi în mod obişnuit este folosită şi cu sensul de
„convenţie matrimonială”, în alte ţări denumeşte un act juridic care poate să conţină, pe lângă
convenţia matrimonială propriu-zisă, şi alte prevederi, cum ar fi recunoaşterea unui copil,
donaţii făcute de alte persoane soţilor sau unuia dintre aceştia, donaţii pe care soţii şi le fac
între ei, etc. Este aici o relaţie de la parte la întreg, convenţia matrimonială constituind o parte
din întregul reprezentat de contractul de căsătorie.

36
 În condiţiile noii noastre reglementări, considerăm că actul notarial prin care soţii îşi
vor stabili regimul matrimonial aplicabil va fi numit convenţie matrimonială şi va putea
include doar dispoziţii privind regimul matrimonial ales şi, eventual, clauze de preciput
(prevăzute de art. 333 din noul Cod civil).

In acest sens, art. 333 din noul Cod civil prevede posibilitatea includerii în convenţia
matrimonială a unei clauze de preciput, în baza căreia soţul supravieţuitor va putea să preia,
fără plată, înainte de împărţeala succesorală, unul sau mai multe din bunurile comune,
deţinute în devălmăşie sau în coproprietate.

Fiind vorba de un contract încheiat de viitorii soţi, sau, în timpul căsătoriei, de către
soţi, condiţiile privitoare la capacitatea părţilor sunt similare cu cele necesare pentru
încheierea căsătoriei.

Astfel, capacitatea viitorilor soţi este cerută de lege în aceleaşi condiţii ca şi pentru
încheierea căsătoriei, conform principiului “Habilis ad nuptias, habilis ad pacta nuptialia”,
regula fiind astăzi generală în sistemele de drept din familia romano-germanică[18]. Noul Cod
civil român stabileşte şi condiţiile în care minorul care a împlinit vârsta matrimonială poate
încheia sau modifica o convenţie matrimonială în art. 337; pentru încheierea unei convenţii
matrimoniale în timpul minorităţii, este necesar ca aceasta să capete încuviinţarea
ocrotitorului legal al viitorului soţ, precum şi autorizarea instanţei de tutelă, lipsa încuviinţării
sau autorizării fiind sancţionată cu nulitatea relativă, care poate fi invocată în termen de 1 an
de la încheierea căsătoriei.

Apreciem că este vorba doar despre situaţia în care minorul încheie sau modifică o
convenţie matrimonială înainte de încheierea căsătoriei, întrucât în cazul încheierii sau
modificării convenţiei matrimoniale în timpul căsătoriei el nu se mai poate considera minor,
chiar dacă nu a împlinit vârsta majoratului, deoarece prin căsătorie a dobândit capacitatea
deplină de exerciţiu.

Având în vedere că vârsta minimă stabilită pentru încheierea căsătoriei este aceea de
18 ani, considerăm că expresia “minorul care a împlinit vârsta matrimonială” se referă la
minorul de 16 ani, care se poate căsători cu în situaţia excepţională prevăzută de art. 272 alin.
(2) din noul Cod civil, adică atunci când există motive temeinice şi avizul medical prevăzut de

37
lege, precum şi încuviinţarea părinţilor şi autorizarea instanţei de tutelă. Doar în aceste
condiţii minorul, femeie sau bărbat, poate încheia o căsătorie valabilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 337 din noul Cod civil, minorul care se căsătoreşte în astfel de
condiţii, va putea să încheie o convenţie matrimonială numai cu încuviinţarea ocrotitorului
său legal şi autorizarea instanţei de tutelă, în lipsa cărora convenţia matrimonială încheiată de
minor va putea fi anulată.

Este vorba, în fapt, despre respectarea aceloraşi condiţii ca şi pentru încheierea

căsătoriei de către minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, astfel încât, lipsa încuviinţării
părinţilor sau a ocrotitorului legal al minorului, ori a autorizării instanţei de tutelă conduce la
nulitatea căsătoriei însăşi.

Prin urmare, minorul de 16 ani are nevoie de câte o încuviinţare şi o autorizare

distincte pentru a se căsători şi pentru a încheia o convenţie matrimonială.

2.4. Anularea casatoriei

Răspunsul este dat de art. 338 din noul Cod civil, care arată că, în cazul în care
convenţia matrimonială este lovită de nulitate, între soţi se aplică regimul comunităţii legale,
fără a fi afectate drepturile dobândite de terţi.

Consimţământul personal al viitorilor soţi este, de asemenea, necesar la încheierea

convenţiei matrimoniale, acesta constituind o condiţie a cărei îndeplinire este esenţială pentru
încheierea convenţiei matrimoniale.

În principiu, consimţământul celor doi soţi este suficient, cu excepţia situaţiei

viitorului soţ minor, despre care am vorbit mai sus.

Încheierea convenţiei matrimoniale este supusă unor formalităţi de publicitate care

constau în înscrierea în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, care au drept
scop protecţia terţilor care vor încheia diferite contracte cu soţii.

38
 In ceea ce priveşte reglementarea fiecăruia dintre cele trei regimuri matrimoniale pe
care soţii le au la dispoziţie potrivit noului Cod civil, putem spune că ele oferă soluţii pentru
organizarea relaţiilor patrimoniale în cadrul fiecărei familii potrivit specificului acesteia.

Regimul matrimonial legal, care se aplică tuturor celor care nu şi-au ales un regim
convenţional, rămâne unul de comunitate, astfel cum întâlnim în majoritatea sistemelor
europene de drept.

Regimul comunităţii legale, reglementat în detaliu în noul Cod civil, este destul de
asemănător actualului regim al comunităţii bunurilor, în ceea ce priveşte alcătuirea maselor de
bunuri ale soţilor, însă drepturile de dispoziţie, administrare şi folosinţă ale acestora în cadrul
lui sunt destul de diferite de cele existente în prezent. Introducerea principiului cogestiunii,
care guvernează drepturile soţilor cu privire la bunurile lor comune în noul regim
matrimonial, în locul mandatului tacit reciproc al soţilor, în baza căruia se încheie majoritatea
actelor cu privire la bunurile soţilor în prezent, apreciem că nu poate conduce decât la o
creştere a independenţei soţilor în relaţiile lor patrimoniale. Este, de altfel, o tendinţă generală
care se observă în evoluţia dreptului familiei în prezent, la nivel european şi nu numai.

Cel de-al doilea regim matrimonial reglementat de noul Cod civil, respectiv regimul
separaţiei de bunuri, oferă soţilor maximul de independenţă posibil în condiţiile unei căsătorii.

Este un regim matrimonial în care nu există bunuri comune în devălmăşie ale soţilor,
toate bunurile fiind proprii ale soţului sau ale soţiei, de care soţul proprietar poate dispune
liber, aşa cum doreşte. Bunurile pe care soţii le vor achiziţiona totuşi împreună în cadrul
acestui regim matrimonial vor fi bunuri comune aflate în proprietate comună pe cote-părţi,
aplicându-li-se dreptul comun în materie de coproprietate.

Al treilea regim matrimonial este cel al comunităţii convenţionale, pe care soţii îl pot
adopta prin derogarea de la dispoziţiile privind regimul comunităţii legale, în condiţiile art.
366-368 din noul Cod civil. Aspectele cu privire la care soţii care adoptă acest regim
matrimonial pot conveni sunt enumerate limitativ în art. 367 al noului act normativ. Observăm
că derogările posibile cuprind multiple aspecte, atât în privinţa întinderii masei bunurilor
comune, care poate fi extinsă ori restrânsă, cât şi în privinţa regulilor administrare a bunurilor
comune ori a modalităţilor de lichidare a comunităţii convenţionale. Se acordă soţilor, astfel,

39
posibilitatea organizării unui regim matrimonial cu reguli cât mai echitabile şi mai adaptate
specificului şi situaţiei concrete a fiecărei familii.

Este posibilă, de asemenea, includerea în convenţia matrimonială a clauzei de

preciput.

În concluzie, noua reglementare aduce, în dreptul românesc al familiei, o adaptare

foarte necesară la evoluţia vieţii sociale, la condiţiile actuale în care familiile convieţuiesc şi o
flexibilitate care nu poate fi decât benefică în contextul societăţii contemporane româneşti şi
europene.

40
 CAPITOLUL III-INCETAREA SI DESFACEREA CASATORIEI

3.1.Consideratii generale privind incetarea casatoriei din punct de vedere

juridic,religios si de drept comparat

Noţiune

Încetarea căsătoriei poate fi definită ca fiind oprirea (definitivă) de drept a căsătoriei,

care intervine în cazurile determinate limitativ de lege.
Există două cazuri de încetare a căsătoriei, şi anume:
1) moartea unuia dintre soţi;
2) declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi.

Analiza

Căsătoria fiind încheiată intuitu personae, moartea (constată fizic) unuia dintre soţi
conduce la încetarea ei; aceeaşi consecinţă apare şi în cazul declarării judecătoreşti a
decesului unuia dintre soţi, data morţii fiind cea stabilită prin hotărârea irevocabilă declarativă
de moarte; în cazul declarării morţii prin hotărâre judecătorească, dacă soţul persoanei
declarată moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, soţul declarat mort reapare şi anulează
hotărârea declarativă de moarte, noua căsătorie rămâne valabilă, iar căsătoria veche este
considerată că a încetat pe data încheierii noii căsătorii.
Aceeaşi soluţie este valabilă şi în cazul în care, după recăsătorirea soţului declarat
judecătoreşte mort, se rectifică data morţii, noua dată fiind ulterioară recăsătorim.
Dacă soţul care s-a recăsătorit a fost de rea credinţă, ştiind că persoana declarată
moartă se află în viaţă, noua căsătorie se consideră încheiată prin fraudă, fiind lovită de
nulitate absolută.

41
 3.2.Efectele incetarii casatoriei
Încetarea căsătoriei se produce de drept şi are efecte doar pentru viitor (ex nunc).
Acestea sunt următoarele:
- soţul supravieţuitor care, în timpul căsătoriei, a purtat numele soţului decedat,
poate purta acest nume şi după încetarea căsătoriei. El poate să poarte acest nume şi după
recăsătorirea sa, chiar împreună cu noul soţ;
- dacă soţul supravieţuitor nu împlinise vârsta de 18 ani la încetarea căsătoriei, îşi
menţine capacitatea deplină de exerciţiu dobândită prin căsătorie;
- comunitatea de bunuri încetează;
- ocrotirea părintească se exercită numai de către părintele rămas în viaţă;
- obligaţia de întreţinere între soţi încetează;
- dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor se naşte la moartea celuilalt soţ.

3.3. Consideratii generale privind desfacerea casatoriei din punct de vedere

juridic,religios si de drept comparat

În doctrina juridică, noţiunea de căsătorie este desemnată ca fiind totalitatea normelor

legale care reglementează încheierea actului juridic al căsătoriei , precum şi starea legală de
căsătorie, fiind, aşadar, o instituţie juridică a dreptului familiei , cu obiect propriu de
reglementare , respectiv raporturile de căsătorie , care descriu relaţiile sociale referitoare la
căsătorie cu referire la încheierea , efectele , desfacerea şi încetarea căsătoriei .
Dreptul familiei ca ramură a sistemului de drept, reprezintă ansamblul normelor
juridice care reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale – personale – ce
izvorăsc din căsătorie şi rudenie – de sânge şi civilă – şi raporturile asimilate de lege , sub
anumite aspecte , cu raporturile de familie pe care societatea apreciază că trebuie reglementate
prin norme juridice .
Obiectul de reglementare a normelor dreptului familiei îl formează raporturile de
familie .
Raporturile de familie sunt :
Raporturile de căsătorie ;
Raporturile care rezultă din rudenia de sânge ;

42
 Raporturile care rezultă din adopţie – rudenia civilă;
Unele raporturi care sunt asimilate de lege, sub anumite aspecte cu raporturile de
familie . Astfel: unele raporturi dintre un soţ si copiii celuilalt soţ şi copilul îndreptăţit la
întreţinere ; unele relatii între foştii soţi .
Condiţiile materiale de existenţă care generează normele acestei ramuri de drept: -
având ca obiect raporturile de familie din care fac parte intrinsecă raporturile de căsătorie –
precum şi formele specifice de exprimare a normelor dreptului familiei sunt date de izvoarele
de drept: izvoarele materiale şi izvoarele formale . Izvoarele formale se clasifică în: izvoare
scrise şi izvoare nescrise . Izvoarele formale scrise sunt: izvoare formale scrise interne şi
izvoare formale scrise internaţionale. Izvoarele formale nescrise sunt : jurisprudenţa (practica
judecătorească ), doctrina, cutuma .
În România, izvoarele formale nescrise nu constituie izvor de drept pentru dreptul
familiei.
Totuşi , ţinând seama de caracterul abstract şi general al normelor de dreptul familiei :
jurisprudenţa, deşi nu este un izvor de drept, joacă un rol semnificativ în aplicarea şi
explicarea acestora ;
doctrina poate influenţa jurisprudenţa şi legislaţia, fiind folosită cu prilejul pregătirii
unor proiecte de acte normative .
Dreptul pozitiv românesc – adică totalitatea actelor normative în vigoare – prevede
pentru dreptul familiei şi în subsidiar pentru instituţia căsătoriei izvoare formale scrise interne
între care enuntam urmatoarele :
CONSTITUŢIA ROMÂNIEI, constituie izvor al dreptului familiei. Unele principii
constitutionale au devenit principii generale ale dreptului familiei, precum protecţia vieţii de
familie, căsătoria liber consimţită, egalitatea soţilor, dreptul şi îndatorirea părinţilor de a
asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor, protecţia şi asistenţa copiilor în realizarea
drepturilor lor.
Deoarece dreptul familiei se completează cu legislaţia civilă, în scopul delimitării unei
distincţii eficiente între încetarea şi desfacerea căsătoriei, este necesară cunoaşterea
principiilor generale ale dreptului familiei. Cunoaşterea acestor principii ajută la aplicarea
unei soluţii adecvate în acele materii în care legislaţia nu este îndeajuns de explicită sau nu
conţine nici o reglementare , precum şi la determinarea măsurii în care dreptul familiei
interferează cu legislaţia civilă .
Principiile generale ale dreptului familiei sunt :
-Principiul ocrotirii cãsãtoriei si familiei.

43
 Statul ocroteşte căsătoria şi familia . Principiul este prevăzut de art.1, Codul familiei ,
în care se arată că statul sprijină dezvoltarea şi consolidarea familiei prin măsuri economice şi
sociale.
- Principiul ocrotirii intereselor mamei si copilului.
Acest principiu este prevăzut în art . 1 , alin. 2 din Codul familiei
- Principiul cãsãtoriei liber consimtite între sot.i
Codul familiei prevede în art . 1 , alin . 3 , că familia are la bază căsătoria liber
consimţită între soţi. În acest sens art. 48 alin . 1 teza 1 din CONSTITUŢIA republicată,
prevede că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi . În sensul legii ,
oamenii trebuie să se îndrepte spre căsătorie numai datorită afecţiunii şi înclinaţiei lor
reciproce . Potrivit art. 48 alin. 2, căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria
civilă .
-Principiul egalitãtii în drepturi si obligatii între soti.
Acest principiu depăşeşte sfera limitelor relaţiilor de familie , pentru a se aplica
întregului domeniu al relaţiilor sociale, Codul familiei se referă expres la egalitatea femeii cu
bărbatul în mai multe texte: art . 1 alin . 4 , art . 25 , art . 97 alin . 1 .
Conform acestui principiu , exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti se face
numai în interesul copiilor , indiferent dacă aceştia sunt din căsătorie , din afara căsătoriei sau
adoptaţi , ambii părinţi fiind responsabili pentru creşterea copiilor lor , pentru a asigura
bunăstarea materială şi spirituală a copiilor lor .
- Principiul potrivit cãruia membrii familiei sunt datori sã-si acorde unul altuia sprijin
material si moral.
Principiul este statut prin art . 2 din Codul familiei .
Deoarece relaţiile de familie trebuie să se întemeieze pe prietenie şi afecţiune
reciprocă, între membrii familiei este necesar să existe o comunitate de interese materiale şi
spirituale care să fie în concordanţă cu interesele societăţii. Codul familiei reglementează
amplu obligaţia de întreţinere între anumiţi membri ai familiei .
- Principiul monogamiei.
Monogamia este o consecinţă firească a dragostei, ca fundament al căsătoriei .
Astfel şi Codul familiei, dispune prin art. 5 , că este oprit să se căsătorească bărbatul
căsătorit sau femeia căsătorită .
Nerespectarea acestui principiu este sancţionată în plan civil cu nulitate absolută iar
potrivit codului penal , încheierea unei noi căsătorii de către o persoană deja căsătorită ,
constituie infracţiunea de bigamie şi se pedepseşte cu închisoare sau amendă .

44
 Poligamia (căsătoria unui bărbat cu mai multe femei) şi poliandria (căsătoria unei
femei cu mai mulţi bărbaţi) nu este îngăduită în dreptul actual român .
- Principiul protectiei copilului si tinerilor; îndatorirea pãrintilor de a asigura cresterea,
educatia si instruirea copiilor.
- Principiul egalitãtii în drepturi a copiilor si dreptul acestora în stabilirea identitãtii.
Principiul asimilării depline a condiţiei juridice a copilului din afara căsătoriei cu cea a
copilului firesc, precum şi dreptul la identitate a copilului, rezultă din mai multe texte legale:
Legiuitorul român este permanenţă atent la variile aspecte , faţete ale căsătoriei , la evoluţia
acestei instituţii juridice , astfel încât să fie în armonie continuă cu evoluţia societăţii în
general .
Astfel :
În vechea redactare din Codul familiei – înainte de modificarea adusă prin Decretul nr.
779 / 1966 – nu se făcea o distincţie riguroasă între încetarea şi desfacerea căsătoriei.
Conform art. 37 alin. 1 ,, Căsătoria se desface prin moartea unuia dintre soţi, declararea
judecătorească a morţii unuia dintre soţi sau prin divorţ ” . Articolul 37 alin. 2 dispunea: ,,
Căsătoria se poate desface în cazuri excepţionale prin divorţ ” .
După modificarea adusă prin Decretul nr. 779/1966 , se corectează aceste aspecte, dar
nu deajuns de riguros, rigurozitatea şi claritatea introducându- se abia cu modificarea făcută
prin Legea nr. 59 / 1993 , care distinge fără echivoc între ,, încetarea căsătoriei ” şi ,,
desfacerea căsătoriei ” .
Codul familiei, ca izvor de drept principal pentru dreptul familiei, în ceea ce priveşte
încetarea şi desfacerea căsătoriei, distinge în fapt două situaţii juridice deosebite .
Distincţia între încetarea căsătoriei şi desfacerea căsătoriei se realizează prin criterii
privind noţiunea acestor situaţii juridice, prin cazuri de încetare a căsătoriei şi desfacere a
căsătoriei, prin efecte juridice , prin elemente de stare civilă şi prin doctrină .
Făcând o paralelă între încetarea căsătoriei şi desfacerea căsătoriei se constată
asemănări şi deosebiri , după cum urmează :

1. Noţiunea - criteriu de distincţie între încetarea căsătoriei şi desfacerea căsătoriei :

Încetarea căsătoriei poate fi definită ca fiind oprirea definitivă, de drept, a căsătoriei,
care intervine în cazurile determinate limitativ de lege .
Desfacerea căsătoriei poate fi definită ca reprezentând măsura judecătorească de
separare definitivă a soţilor, pronunţată în condiţiile legii .
Legiuitorul deosebeşte ,, încetarea căsătoriei ” – art . 37 alin. 1 din Codul familiei, de

45
 ,, desfacerea căsătoriei ” care se realizează prin divorţ , potrivit art . 37 alin . 2 şi art .
38 din Codul familiei .
Spre deosebire de ,, încetarea căsătoriei ” care are la bază cause naturale şi obiective –
moartea sau declararea judecătotească a morţii unuia dintre soţi - ,, desfacerea căsătoriei prin
divorţ ” se produce numai în timpul vieţii soţilor, în anumite condiţii pe care legiuitorul le - a
stabilit în art. 37 şi art . 38 din Codul familiei.
Divorţul nu se poate realiza decât pe cale judecătorească .
2. Cauze de încetare a căsătoriei şi cazuri de desfacere a căsătoriei prin divorţ :
Din analiza prevederilor stipulate de art . 22 şi art . 37 alin . 1 din Codul familiei,
rezultă că există trei cazuri de ,, încetare a căsătoriei ” şi anume8 :
moartea unuia dintre soţi – art . 37 alin . 1 ;
declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi – art . 37 alin . 1 ;
recăsătorirea soţului celui ce fusese declarat mort prin hotărâre judecatorească - art .
22 .
Codul familiei prin prevederile stipulate în art. 38 , stipulează ,,desfacerea căsătoriei
prin divorţ ” în următoarele condiţii :
divorţul poate fi pronunţat când datorită unor motive temeinice raporturile
dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă conform
art . 38 alin . 1 ;
divorţul poate fi pronunţat şi numai pe baza acordului (consimţământului) ambilor
soţi, dacă sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii: să fi trecut cel puţin un an de la
încheierea căsătoriei şi să nu existe copii rezultaţi din căsătorie – art . 38 alin . 2 ;
oricare dintre soţi poate cere divorţul atunci când starea sănătăţii sale face imposibilă
continuarea căsătoriei – art. 38 alin . 3 .
Intenţia legii care reglementează divorţul a fost aceea de a limita ,, abuzul divorţului ”
care ar putea duce la consecinţe foarte grave în ceea ce priveşte familia .
Dacă ,, încetarea căsătoriei ” se datorează unor cauze obiective şi naturale
independente de voinţa persoanelor participante la căsătorie, ,,desfacerea căsătoriei prin divorţ
” este de natură a produce urmări ireparabile, mai cu seamă în privinţa viitorului copiilor .
Astfel încât legea nu admite pronunţarea divorţului decât pentru cauze determinate în mod
limitativ a căror existenţă va trebui dovedită pentru a obţine desfacerea căsătoriei .
8
Dan Lupascu,Nicoleta Cristus,Ioana Padurariu Dreptul familiei, Editura Universul
Juridic ,An aparitie 2010,pag.117

46
 Toate aceste cauze sunt întemeiate pe ideea de a pedepsi pe soţul vinovat sau de a
ocroti pe cel nevinovat .
Chiar şi în cazul divorţului pe baza acordului ambilor soţi , acesta este limitat în sensul
de a fi îndeplinite anumite condiţii cumulative, iar consimţământul soţilor de a se despărţi
presupune, însă, existenţa unei cauze reale care îi sileşte să renunţe la viaţa în comun .
Se observă că şi cazurile de ,, desfacere a căsătoriei ” sunt determinate , dar acestea
reprezintă exprimarea logică ca urmare a unui eveniment imprevizibil şi ireversibil – decesul
unuia dintre soţi .

3.4.Formele si modalitatile divortului

Hotărârea de divorţ se distinge de actul final de dispoziţie din alte materii prin câteva
menţiuni particulare pe care trebuie să le cuprindă . Astfel :
1. Înainte de toate , hotărârea de divorţ va cuprinde o statuare privind soarta
căsătoriei , fie în sensul respingerii cererii de divorţ, fie în sensul admiterii acesteia.
Soluţia de respingere a cererii principale , de desfacere a căsătoriei , împiedică
soluţionarea cererilor accesorii divorţului ; rămasă irevocabilă , hotărârea înseamnă
menţinerea căsătoriei împreună cu toate efectele sale ;
2. Hotărârea de admitere a desfacerii căsătoriei va indica culpa soţului sau a soţilor în
disoluţia căsătoriei :
a) dacă desfacerea căsătoriei a fost cerută pe baza unor motive temeinice care au şi
fost dovedite , divorţul va fi pronunţat din vina exclusivă a soţului pârât ;
b) Dacă soţul pârât a formulat cerere reconvenţională, desfacerea căsătoriei este
posibilă atât din vina ambilor soţi, cât şi din vina exclusivă a soţului reclamat , în funcţie de
cele constatate de instanţă în urma administrării probelor .
3. Legislaţia noastră permite însă şi desfacerea căsătoriei fără indicarea vinovăţiei
unuia sau ambilor soţi în următoarele cazuri :
a) divorţul prin acordul soţilor, conform art . 617 din Codul de procedură civilă , cu
referire la art . 38 alin . 2 din Codul familiei ;
b ) divorţul datorat stării de sănătate a unuia dintre soţi, stare de sănătate care nu mai
face posibilă continuarea căsătoriei, conform art . 38 alin . 3 din Codul familiei ;
c ) şi în cazul declarării pe cale judecătorească a dispariţiei pârâtului .
4. La solicitarea ambelor părţi , instanţa nu va motiva hotărârea prin care pronunţă
divorţul, dar nu şi a considerentelor care au justificat soluţia de admitere în cererile accesorii
divorţului ;

47
 5. Cât priveşte divorţul prin consimţământul ambilor soţi , hotărârea va fi deasemenea
nemotivată, dar fără vreo manifestare de voinţă a părţilor , ţinând seama de temeiul acestui tip
de divorţ .
Cu privire la nemotivarea hotărârii de divorţ, se impun următoarele precizări :
a) numai hotărârile judecătoreşti de admitere a cererii de divorţ pot fi nemotivate ;
b) în caz de neprimire a cererii de divorţ, soluţiile de respingere se vor motiva în toate
cazurile ;
c) cererea ambelor părţi de a nu fi motivată hotărârea nu are nici o inrurire asupra
instanţei de a statua cu privire la culpa soţilor, ori de câte ori, desfacerea căsătoriei s-a cerut
pentru motive de natură subiectivă .
6. Admiterea cererii de divorţ implică de regulă rezolvarea cererilor accesorii
obligatorii sau/şi facultative, practic aplicarea de către instanţă a schiţei efectelor desfacerii
căsătoriei în :
- raporturile dintre soţi ;
- în raporturile dintre soţi şi copii ,
la situaţia de fapt , concretă dedusă judecăţii .
7. Soluţionarea capătului de cerere privitor la încredinţarea copiilor se face cu :
a) Ascultarea obligatorie a părinţilor ;
În rezolvarea acestei cereri accesorii obligatorii criteriul fundamental este interesul
superior al copilului , deşi nu poate fi negat interesul fiecăruia dintre părţi de a-i fi încredinţat
copilul . Soţii se pot învoi cu privire la încredinţarea copilului lor , cu precizarea că o astfel de
înţelegere va fi producătoare de efecte numai dacă ea este ratificată de instanţă . Rolul
încuviinţării prin hotărâre judecătorească este acela de a verifica în ce măsură cele convenite
de părinţi corespund cu adevărat intereselor minorului . De aceea învoiala părinţilor nu este
obligatorie pentru instanţă . Se va avea în vedere ataşamentul şi preocuparea manifestată de
către fiecare dintre părinţi , legăturile afective statornicite între părinţi şi copii , mijloacele
materiale şi condiţiile de locuit de care dispun fiecare dintre părinţi , evitându-se pe cât posibil
separarea fraţilor .
Sub acest aspect , culpa soţilor în desfacerea căsătoriei este în principiu irelevantă ,
copiii sau copilul , pot fi încredinţaţi părintelui vinovat exclusive , afară numai dacă faptele a
căror realitate a fost dovedită , sunt prin natura lor, veritabile,, contradicţii “ , astfel :
alcoolismul asociat cu acte de violenţă ;

48
 sau în cazul divorţului ,, fără culpă ” , boala gravă a unuia dintre soţi , riscă să
pericliteze în vreun fel starea sănătăţii copilului sau să afecteze posibilităţile de exerciţiu ale
drepturilor şi îndatoririle părinteşti .
b) Ascultarea autorităţii tutelare.
Legea nu impune în mod expres prezenţa autorităţii tutelare în instanţă, ci numai
ascultarea ei, în acest scop urmând a fi citată şi solicitându-i-se concluzii9.
Neîndeplinirea acestei cerinţe referitoare la ascultarea autorităţii tutelare , atrage
nelegalitatea hotărârii judecătoreşti cu privire la încredinţarea copiilor .
Concluziile autorităţii tutelare formulate în urma investigaţiilor făcute la domiciliul
fiecăruia dintre soţi , rămân la aprecierea instanţei .
c) Ascultarea copiilor care au împlinit vârsta de 10 ani.
Opţiunea copilului cu vârsta de peste 10 ani de a fi încredinţat unuia sau altuia dintre
părinţi sau unei terţe persoane nu este nici ea , decisivă .
Ascultarea copilului este obligatorie , dar alegerea sa nu obligă instanţa . Dorinţa
exprimată de minor va fi analizată şi apreciată în raport de celelalte probe administrate în
cauză , mai cu seamă în acele situaţii în care , dată fiind vârsta sau gradul de maturitate ,
există suspiciunea că nu ar fi în măsură să-şi evalueze corect interesul .
Hotărârea de divorţ desfiinţează în mod implicit eventualele măsuri luate anterior cu
privire la încredinţarea şi întreţinerea minorilor .
8. La desfacerea căsătoriei, instanţa urmează să lămurească şi chestiunea numelui după
divorţ.Soluţiile posibile sunt cuprinse în art.40 din Codul familiei:
- soţii se învoiesc în sensul păstrării numelui de către acela dintre ei care l-a dobândit
prin efectul încheierii căsătoriei ;
- în lipsa învoielii soţilor , chiar în condiţiile opunerii unuia dintre ei , la cererea
soţului interesat şi sub rezerva temeiniciei motivelor invocate , instanţa poate încuviinţa
continuarea purtării numelui comun din căsătorie ;
- dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea , fiecare dintre
soţi va relua numele avut la data încheierii căsătoriei tocmai desfăcute .
Se impune precizarea că numai instanţa de divorţ este indrituită să hotărască păstrarea
numelui comun din căsătorie, o cerere ulterioarã în acest sens pe cale principialã este
inadmisibilã. Cel interesat poate urma numai procedura specifică schimbării numelui pe cale
administrativă .

9
M. Enache „Poziţia procesualã” a autoritãţii tutelare în cazurile în care urmeazã a fi ascultatã” în
„Revista românã de drept” nr. 4, 1985, p. 30-32
49
 9. Asupra dreptului la întreţinere al fostului soţ , instanţa se va pronunţa numai la
cerere .
Interesează obligaţia legală de întreţinere în relaţia dintre foştii soţi, prioritară, dată
fiind ordinea imperativă în care se datorează aceasta. Conform art. 41 din Codul familiei ,
poate beneficia de pensie de întreţinere numai fostul soţ aflat în stare de nevoie din cauza
incapacităţii de muncă survenită :
înainte de căsătorie ;
în timpul căsătoriei ;
sau în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, incapacitate derivată dintr-o
împrejurare în legătură cu căsătoria .
Obligaţia fostului soţ de a acorda întreţinere nu este înlăturată prin recăsătorirea sa.
În toate cazurile, dreptul la dreptul la întretinere înceteazã prin recãsãtorirea sotului
îndreptãtit sã o primeascã.
10. Atribuirea locuinţei comune şi partajarea bunurilor comune dobândite în timpul
căsătoriei vor fi abordate de instanţa de divorţ numai în prezenţa cererii părţii .
Aceste pretenţii vor putea fi valorificate şi separat, în cadrul unui nou proces .
11. Instanţa se va pronunţa la cerere cu privire la repartizarea cheltuielilor de judecată ,
astfel :
- soţul găsit în culpă exclusivă poate fi obligat la restituirea tuturor cheltuielilor făcute
de celălalt soţ în legătură cu cererea principală – desfacerea căsătoriei – şi va suporta propriile
cheltuieli de judecată .
- divorţul pronunţat din culpa ambilor soţi sau fără a fi reţinută culpa vreunuia dintre ei
, se va reflecta în distribuirea cheltuielilor judiciare , care urmează a fi compensate .
Deşi în procesul de divorţ, repartizarea cheltuielilor de judecată urmează în principiu ,
regulile de drept comun în materie, nu vor fi incidente dispoziţiile cuprinse în art . 275 din
Codul de procedură civilă, conform cărora este exonerat de la plata cheltuielilor de judecată,
pârâtul care în prima zi de înfăţişare recunoaşte pretenţiile reclamantului .
Această particularitate este dată de faptul că declaraţia soţului pârât de achiesare la
pretenţiile soţului reclamat nu atrage prin ea însăşi soluţia de admitere a cererii reclamantului,
respectiv desfacerea căsătoriei .
12. Căile de atac exercitate împotriva hotărârii judecătoreşti de divorţ , prezintă
particularităţi consacrate prin art . 619 din Codul de procedură civilă, astfel :
a)- termenul de apel ca şi cel de recurs este de 30 zile socotite de la data comunicării ,
dublu faţă de cel alocat de drept comun acestor căi de atac ;

50
 b)- dat fiind caracterul unitar al hotărârii , durata termenului este aceeaşi , deci 30 de
zile , chiar dacă prin apelul sau recursul părţii nu se critică decât modul de rezolvare a
cererilor accesorii. Dacă însă aceleaşi cereri accesorii – de exemplu partajul bunurilor comune
ale soţilor făcut obiectul unui proces distinct, hotărârea va fi apelabilă recurabilă în termenul
general de 15 zile de la comunicare ;
c)- dacă la soluţionarea apelului sau după caz a recursului se prezintă numai soţul
pârât , iar soţul reclamat lipseşte , acesta va fi respins ca nesusţinut ;
d)- apelul sau recursul pârâtului se va judeca, însă , chiar dacă se preyintă numai
reclamantul ;
e)- hotărârea dată în materie de divorţ nu este supusă revizuirii . Această dispoziţie
legală nu se referă şi la partea din hotărâre referitoare la capetele accesorii de cerere care vor
putea fi supuse revizuirii ;
f)- hotărârea pronunţată pe temeiul acordului ambilor soţi este definitivă şi
irevocabilă , ceea ce înseamnă că vor putea fi atacate cu apel şi apoi cu recurs, numai soluţiile
date în cererile accesorii divorţului, nu şi în cererea principală, care practic , nu este altceva
decât un acord al soţilor omologat de instanţă ;
g)- decesul unuia dintre soţi survenit anterior rămânerii irevocabile a hotărârii
împiedică desfacerea căsătoriei, instanţa investită procedând la închiderea dosarului , potrivit
art . 37 din Codul familiei .

3.5.Efectele divortului

La desfacerea căsătoriei , soţii devin foşti soţi , independenţi în ceea ce priveşte

statutul lor familial . Ei se pot recăsători fiecare cu altă persoană sau chiar împreună . Ca
urmare a divorţului , între soţi încetează toate raporturile rezultate din căsătorie , cu excepţia
unor drepturi şi îndatoriri anume prevăzute de lege .
Divorţul produce efecte numai pentru viitor , nu şi pentru trecut . În privinţa acestor
efecte deosebim după cum este vorba de relaţiile dintre soţi sau de cele dintre părinţi – soţi şi
copii .
Acestea sunt efecte personal – nepatrimoniale , dar şi patrimoniale .

A. Efecte cu privire la relatiile personale dintre soti.

1 . Efectele cu privire la calitatea de soţ

51
 Din momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii de
divorţ încetează calitatea de soţ .
Fiecare soţ divorţat se poate recăsători cu o altă persoană , după cum foştii soţi se pot
recăsători între ei .

B. Efectele privind numele

În legătură cu numele pe care urmează să-l poarte foştii soţi divorţaţi , există
următoarele alternative :
soţii pot să se învoiască ca soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al
celuilalt soţ , să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei . Învoiala soţilor va fi
aprobată de instanţă prin hotărârea de divorţ ;
în lipsa unei învoieli între soţi, instanţa poate încuviinţa pentru motive temeinice,
cererea soţului care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să poarte
acest nume şi după divorţ. Pot fi invocate ca motive temeinice : interesul copiilor minori ,
faptul că soţul s-a făcut cunoscut sub acest nume într-un domeniu de activitate publică . În
general se consideră că reprezintă ,,motiv temeinic“, existenţa unui interes, legitim, care ar
putea fi vătămat prin schimbarea numelui ;
în lipsa învoielii soţilor, sau după caz, a încuviinţării de către instanţă, fiecare dintre
soţi va purta numele ce-l avea înainte de căsătorie ;
o altă problemă care se pune este în legătură cu numele soţilor recăsătoriţi, şi , apoi din
nou , divorţaţi :
I. în această ipoteză , la desfacerea celei de-a doua căsătorii a femeii care a mai fost
căsătorită , aceasta va recăpăta de drept numele de familie a primului soţ , atunci când prima
căsătorie a încetat prin decesul soţului , conform art . 27 si art. 40 din Codul familiei ;
II. dacă soţia a divorţat în a doua căsătorie , ea va dobândi numele pe care îl purtase
înainte de încheierea primei căsătorii , dacă prin hotărârea de desfacere a căsătoriei celei
dintâi , instanţa a dispus revenirea la numele avut anterior .

Obligaţia de sprijin moral, obligaţia de fidelitate şi obligaţia de a locui împreună

Odată cu pierderea calităţii de soţ, încetează drepturile şi obligaţiile personale
reciproce dintre soţi .
Prin urmare, foştii soţi nu mai sunt ţinuţi să-şi acorde sprijin moral, se sting
îndatoririle de fidelitate, de coabitare , precum şi cele conjugale .
Divorţul nu are nici o influenţă asupra cetăţeniei soţilor .

52
Capacitatea de exxerciţiu
Dacă la data desfacerii căsătoriei soţia nu are 18 ani împliniţi, îşi păstrează capacitatea
deplină de exerciţiu dobândită prin încheierea căsătoriei . Aceasta, deoarece pierderea
capacităţii de exerciţiu are loc expres numai în condiţiile prevăzute de lege şi nicăieri
legiuitorul nu a menţionat această ipoteză.

C. Efecte cu privire la relatiile patrimoniale între soti.

1 . Comunitatea de bunuri
a ) din momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ , nu mai operează
prezumţia de comunitate ;
b) ca urmare , bunurile dobândite ulterior acestui moment de către foştii soţi constituie
:
- bunuri proprii ale acestora ;
- după caz , devin bunuri aflate în coproprietatea soţilor .
c) masa bunurilor comune poate fi supusă împărţelii fie concomitent cu pronunţarea
divorţului , fie ulterior acestei date .
2 . Împărţirea bunurilor comune
Împărţirea bunurilor comune se poate face astfel :
prin învoiala soţilor ;
prin hotărâre judecătorească, conform art . 36 alin . 1 din Codul familiei, acţiunea fiind
imprescriptibilă .
3 . Atribuirea locuinţei comune
În cadrul divorţului se poate cere;
- atribuirea locuinţei comune deţinută în contract de închiriere; sau atribuirea folosinţei
provizorie a locuinţei proprietate comună a soţilor, până la partajarea bunurilor comune .
La atribuirea folosinţei instanţa va ţine seama de interesele copiilor , de starea sănătăţii
părinţilor şi de posibilităţile lor materiale de a-şi asigura o altă locuinţă .
Atribuirea locuinţei unuia dintre soţi cu ocazia divorţului nu poate să aducă stingere
dreptului la locuinţă al copilului rezultat din căsătorie şi devenit major , care locuieşte în
acelaşi imobil – apartament . S-a statuat în practica judiciară că trebuie admisă cererea de
intervenţie în interes propriu , formulată de copilul major în cadrul acţiunii de divorţ a
părinţilor săi , pentru a i se atribui lui beneficiul contractului de închiriere asupra locuinţei ,
dacă nici unul dintre cei doi soţi nu mai locuiesc în acel imobil .
4 . Obligaţia de a suporta cheltuielile căsniciei şi obligaţia de sprijin material

53
 Aceste obligaţii încetează din momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de admitere
a acţiunii de divorţ .
5 . Dreptul la moştenire
Ca efect al divorţului , foştii soţi pierd dreptul la moştenire conferit de Legea nr . 319 /
1944 .
6 . Obligaţia legală de întreţinere
La divorţ încetează obligaţia de întreţinere între soţi .
În condiţiile prevăzute de lege se naşte obligaţia de întreţinere între foştii soţi .
6 . Efectele divorţului cu privire la bunurile comune

Noţiunea de bunuri , folosită de Codul familiei este acea din dreptul civil , în sensul că
ea cuprinde bunurile corporale – imobile şi mobile – precum şi toate drepturile reale –
principale şi accesorii – şi drepturile de creanţă , adică tot ceea ce se află în circuitul civil .
Art . 30 din Codul familiei, dispune că bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de
oricare dintre soţi, sunt – de la data dobândirii lor – bunuri comune ale soţilor, iar art . 31
determină limitativ categoriile de bunuri proprii ale fiecărui soţ .
În temeiul acestor dispoziţii legale, un bun este comun, dacă sunt îndeplinite , în mod
cumulativ , următoarele condiţii :
a ) este dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei ;
b ) nu face parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră bunuri proprii .
Bunurile dobândite de oricare dintre soţi sunt considerate comune , în condiţiile arătate
, deoarece legea presupune că ambii soţi au avut o contribuţie la această dobândire.
Contribuţia poate fi directă , constând în munca sau mijloacele ambilor soţi , ori indirectă prin
economisirea unor mijloace comune, ca în cazul muncii depuse de femeie în gospodărie şi
pentru creşterea copiilor .
Comunitatea de bunuri este un efect legal al căsătoriei şi deci dobândit de oricare
dintre soţi , în condiţiile precizate , este comun chiar dacă numai unul dintre ei a contribuit
efectiv la acea dobândire . Prin urmare contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor comune este
presupusă de lege dar nu este o conditie pentru considerarea bunurilor ca fiind comune. De
această contribuţie se ţine seama pentru determinarea părţilor ce se cuvin soţilor în cazul
împărţirii bunurilor comune .
Prin noţiunea de ,, în timpul căsătoriei ” legiuitorul a avut în vedere perioada în care
dobânditorul unui bun are calitate de soţ . Aşa cum se ştie , căsătoria durează între momentul
încheierii sale şi momentul desfacerii sau încetării căsătoriei .

54
 Drepturile soţilor asupra bunurilor comune sunt circumscrise de prevederile art . 35
din Codul familiei, potrivit cu care ,, soţii administrează şi folosesc împreună bunurile
comune şi dispun astfel de ele ” .
Dispoziţiile art. 35 din Codul familiei consacră şi în această materie egalitatea soţilor
în ceea ce priveşte administrarea şi folosinţa bunurilor comune . Dar pentru că , nu toate
actele pot fi exercitate de soţi împreună , legiuitorul a reglementat mandatul tacit , prezumând
că fiecare soţ , atunci când exercită singur drepturile precizate mai sus , are şi consimţământul
tacit al celuilalt soţ. Sfera drepturilor exercitate de soţi asupra bunurilor este dată de totalitatea
următoarelor acte: de administrare, de folosinţă , de dispoziţie şi de conservare.
Potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. 1 din Codul familiei, de altfel singurul text referitor la
soarta juridică a bunurilor comune ale soţilor în caz de divorţ , la desfacerea căsătoriei ,,
bunurile comune se împart între soţi , potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc
asupra bunurilor comune, va hotărâ instanţa judecătorească ” .
În aplicarea acestei dispoziţii legale, cuvintele ,,se împart” au fost interpretate în
sensul de ,, se pot împărţi ” .
Aşa fiind împărţirea bunurilor comune ale soţilor poate avea loc :
cu ocazia divorţului, odată cu soluţionarea cererii de desfacere a căsătoriei ;
oricând, după desfacerea căsătoriei .
Deci , la desfacerea căsătoriei :
încetează comunitatea matrimonială ; ea însoţeşte căsătoria ca o umbră , ia naştere
odată cu ea şi nu-i poate supravieţui ca regim ;
lichidarea comunităţii are loc prin partaj , fie voluntar , fie judiciar ;
tehnic , împărţeala propriu – zisă este însoţită de stabilirea masei partajabile şi mai
apoi a părţii contributive a fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune ;
determinarea a ceea ce este de împărţit , presupune separarea bunurilor comune de
cele proprii prin evocarea regulilor care , în timpul căsătoriei alimentau după caz,
patrimoniul comunitar sau cel propriu ;
comunitatea post – matrimonială se compune din activ şi pasiv patrimonial ca orice
universalitate de drepturi şi obligaţii ;
datoriile comune se includ în masa partajabilă , deoarece în raporturile dintre foştii soţi
acestea nu se divid de plin drept .

Împărţirea bunurilor comune prin învoiala soţilor

1. Învoiala soţilor poate avea loc :

55
 a. concomitent cu intervenirea hotărârii de divorţ ;
b. în cursul procesului de divorţ , fie că învoiala se face în faţa instanţei , fie printr-un
act întocmit în faţa notarului,
Învoiala intervenită după introducerea acţiunii de divorţ nu are nimic ilicit, dat fiind
situaţia în care au ajuns soţii şi nu-şi produce efectele decât dacă se desface căsătoria .
Instanţa de judecată potrivit principiului ei activ, este datoare de a verifica învoiala prezentată
cu privire la împărţeala bunurilor comune, pentru ca aceasta să nu ascundă scopuri ilicite ,
uşurarea divorţului, fraudarea drepturilor creditorilor. Astfel constituie o fraudă, împărţirea
bunurilor comune făcută în scopul micşorării volumului bunurilor comune, supuse executării
silite , ca urmare a condamnării unui soţ pentru delapidare .
c. în perioada imediat următoare a rămânerii definitive a hotărârii de divorţ , deoarece
în acest caz nu mai există vreo suspiciune în privinţa soluţionării acţiunii de divorţ,
d. după înregistrarea hotărârii de divorţ pe marginea actului de căsătorie .
2. Obiectul învoielii soţilor
Învoiala soţilor poate avea ca obiect fie numai stabilirea întinderii drepturilor fiecăruia
dintre soţi asupra bunurilor comune, fie determinarea în natură a lucrurilor pe care urmează să
le primească fiecare. În prima situaţie, împărţirea în fapt a bunurilor se va face potrivit cotelor
stabilite prin învoială, iar în caz de neînţelegere prin instanţa judecătorească, potrivit aceloraşi
cote Soţii pot conveni să împartă fie toate bunurile , fie numai o parte din ele .
3. Forma învoielii soţilor
Sub aspectul cerinţelor de formă, în lipsa unor dispoziţii speciale , vor fi aplicabile
regulile dreptului comun . Deci partajul voluntar este valabil încheiat chiar dacă nu a fost
întocmit înscrisul constatator al convenţiei . Cerinţa formei scrise, vizează în cazul unei
tranzacţii, numai dovada acesteia nu şi valabilitatea ei . Totuşi , dacă tranzacţia cuprinde un
contract, pentru care legea prevedea validitatam o anumită formă, sub sancţiunea nulităţii
absolute, tranzacţia foştilor soţi va trebui să îmbrace această formă .
Împărţirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorască
Dacă şi în măsura în care nu s-a reuşit împărţirea prin bună învoială a bunurilor
comune dobândite în timpul căsătoriei , oricare dintre copărtaşi se poate adresa instanţei de
judecată , în temeiul art . 36 alin . 1 din Codul familiei .
Cererea având ca obiect partajarea bunurilor comunitare poate fi promovată pe cale
principală, sau în cadrul soluţionării procesului, pe cale accesorie , sau pe cale incidentă – prin
cerere reconvenţională .
Instanţa competentă este judecătoria .

56
 1.Determinarea instanţei competentă din punct de vedere teritorial are loc în funcţie de
calea procedurală aleasă de parte :
în cazul cererii principale de partaj , competenţa revine :
fie instanţei de la domiciliul pârâtului , conform art . 5 din Codul de procedură civilă –
când masa de împărţit cuprinde numai bunuri mobile ;
fie instanţei de la locul situării imobilului – când în masa supusă împărţelii se cuprinde
şi un imobil, conform art. 13 din codul de procedură civilă .
în cazul cererii de partaj accesorie desfacerii căsătoriei este competentă instanţa de
divorţ
2. Judecata are loc potrivit dispoziţiilor cuprinse în Codul de procedură civilă ,
Capitolul VII ,, Procedura împărţelii juridice “ , art . 673 1 - 673 14 .
Dreptul recunoscut fiecăruia dintre foştii soţi de a sesiza instanţa , nefiind prescriptibil
extinctive , este valorificabil oricând .
Împăţeala judiciară a bunurilor commune este statuată tot prin prevederile Codului de
procedură civilă , art . 673 şi următoarele .
3. Cererea de chemare în judecată: indiferent de izvorul proprietăţii commune ,
reclamantul este obligat să arate în cererea sa , persoanele între care urmează a avea loc
împărţeala , titlul în baza căreia se cere împărţeala , toate bunurile supuse împărţelii ,
evaluarea lor , locul unde sunt situate , persoanele care le deţin sau administrează .
Reclamantul va indica şi cota sa de participare la dobândirea bunurilor commune. Dacă părţile
s-au învoit cu privire la întinderea drepturilor cuvenite, această chestiune nu va constitui
obiect de dezbatere .
4. Procedura de judecată : procesul de partaj , parcurge de regulă două etape :
admiterea în principiu şi partajul propriu – zis .
Pentru a înlesni rezolvarea cauzei şi a clarifica cât mai mult , raporturile dintre soţi ,
stabilindu-se de la început cadrul procesual , legea prevede ca la prima zi de înfăţişare , dacă
soţii sunt prezenţi , instanţa va lua din oficiu interogatoriu părţilor în ceea ce priveşte obiectul
partajului . Se va cere părţilor să facă declaraţii cu privire la fiecare din bunurile supuse
împărţelii şi va lua act , când este cazul , de recunoaşterile şi acordul cu privire la existenţa
bunurilor , situarea lor şi valoarea lor . De asemenea , instanţa fiind obligată prin lege , va
stărui în tot cursul procesului ca părţile să împartă bunurile prin bună învoială .
5.Admiterea în principiu : dacă se constată că pentru formarea loturilor sunt necesare
operaţii de măsurătoare , evaluare şi altele asemenea pentru care instanţa nu are date

57
suficiente , aceasta va da ,, încheiere “ prin care va admite cererea în principiu şi va dispune
efectuarea unei expertise pentru formarea loturilor .
Încheierea va trebui să cuprindă :
a. bunurile mobile şi immobile supuse împărţelii ;
b. calitatea de coproprietari a soţilor ;
c. cota parte ce se cuvine fiecăruia şi creanţele născute din starea de ,, coproprietate în
devălmăşie “ pe care coproprietarii le au unii faţă de alţii .
Expertiza : raportul de expertiză dispus de instanţă va trebui să arate evaluarea
bunurilor şi criteriile avute în vedere la stabilirea acesteia, adicã valoarea lor, să indice dacă
bunurile sunt comod partajabile în natură şi în ce mod anume , propunând loturile care
urmează să fie atribuite.
6. Împărţeala propriu – zisă : dacă soţii nu se învoiesc , instanţa va stabili bunurile
supuse împărţelii , calitatea de proprietar , cota parte ce se cuvine fiecăruia şi creanţele
născute din starea de proprietate comună pe care soţii le au unii faţă de alţii .
Modalităţile de realizare a împărţelii sunt în număr de trei :
împărţeala în natură,
atribuirea întregului bun unui coproprietar,
vânzarea bunurilor .
Regula este împărţeala în natură .
Codul familiei ne aratã în mod expres cum trebuie sã se facã împãrteala bunurilor
comune, anume în pãrti egale sau pãrti variabile.
Literatura juridicã si practica judiciarã s-au stabilit în sensul potrivit cãruia, cotã-parte
ce se cuvine fiecãruia dintre soti se stabileste în raport cu contributia sa la dobândirea si
conservarea bunurilor comune. Solutia se impune pentru a nu se ajunge la situatii inechitabile,
cãci sotul care a contribuit mai mult la dobândirea bunurilor comune nu poate fi tratat la fel cu
celãlalt, ceea ce ar duce la stabilirea simtului de rãspundere fatã de sarcinile cãsãtoriei.
De aceea cotele-pãrti ale sotilor pot fi neegale, dacã aportul acestora la dobândirea
bunurilor comune este diferit.
Stabilirea contributiei fiecãrui sot la dobândirea bunurilor comune, se poate face prin
orice mijloc de probã, deoarece este vorba de de dovedirea unei situatii de fapt.
Când nu se poate determina contributia fiecãrui sot la dobândirea bunirilor comune,
atunci instanta poate împãrti bunurile comune în pãrti egale între soti.
a. Împărţeala în natură : la formarea şi atribuirea loturilor se va avea în vedere
eventualul acord al soţilor privind bunurile ce vor fi atribuite fiecăruia , mărimea cotei – părţi

58
ce se cuvine acestora din masa de împărţit , natura bunurilor , domiciliul şi ocupaţia părţilor ,
faptul că unul dintre coproprietar a făcut înainte de a se cere împărţeala , construcţii , lucrări
de îmbunătăţiri. În cazul în care loturile nu sunt egale ca valoare ele se întregesc printr-o sumă
de bani , numită sultă .
b. Atribuirea bunului unui soţ : are caracter subsidiar , ea intervine în situaţia în care
împărţeala în natură nu este posibilă sau neeconomică .
Potrivit legii , atribuirea bunului se face , de regulă în două faze : atribuirea provizorie
şi atribuirea definitivă .
c. Vânzarea bunului : reprezintă modalitatea extremă de lichidare a stării de
devălmăşie la care se poate recurge numai la măsura în care împărţeala nu se poate realize
prin celelalte două modalităţi , fie pentru că ele nu pot fi împărţite în natură sau atribuite unui
soţ , deoarece nu a solicitat ori refuză acest lucru , fie pentru că aceştia solicită să se recurgă la
această modalitate .
Hotărârea de partaj . Efecte şi executare
Urmare a împărţelii bunurile comune devin proprii .
Hotărârea de împărţeală rămasă definitivă şi irevocabilă constituie titlu executoriu
dacă este investită cu formulă executorie , putând fi executată silit în termenul general de
prescripţie, 3 ani prevăzut de Decretul nr . 167 / 1958 . În cazul titlurilor emise în materia
acţiunilor reale imobiliare , termenul de prescripţie este de 10 ani .
Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere
executarea silită . Prin împlinirea termenului de prescripţie orice titlu executoriu îşi pierde
puterea executorie .
Dacă partea nu a executat hotărârea în termenul de prescripţie prevăzut de lege , ea
pierde dreptul de a mai executa dar nu şi dreptul de proprietate asupra bunurilor atribuite ,
fiindcă acest drept – recunoscut cu efect declarativ prin hotărârea instanţei – nu se pierde prin
neuz .
Cât priveşte efectele propriu – zise ale împărţelii , hotărârea prin care s-a dispus
împărţirea bunurilor are efect declarativ , iar nu translativ . Prin împărţeală nu se realizează un
transfer de drepturi între copărtaşi , ci se constată şi se recunosc , cu efect retroactiv , drepturi
preexistente .
CAPITOLUL IV STUDIU DE CAZ

59
 În lucrarea de faţă voi recurge, ca metodă de cercetare, la ancheta sociologică. Ancheta
este o metoda care „caută de obicei să furnizeze date empirice adunate dintr-o populaţie de
subiecţi asupra unui număr întreg de probleme sau teme” (Traian.Rotariu, Petru.Iluţ,1997,
pp.47-52). Ancheta sociologică se particularizează în universul cercetărilor sociologice
concrete prin aceea că utilizează cu precădere chestionarul şi interviul pentru culegerea
informaţiilor.” (S.Chelcea, 2004, 178).
Tehnica de cercetare pe care o voi folosi este interviul, iar instrumentul de cercetare
folosit este ghidul de interviu. Interviul are ca scop ilustrarea opţiunilor pe care cuplurile de
studenţi le fac cu privire la uniunea liberă: stil de viaţă sau etapă premergătoare căsătoriei şi
punerea în evidenţă a motivaţiilor care se află în spatele acestor opţiuni.

Interviul ca tehnică de cercetare:

Interviul este încercarea de a obţine informaţii de la alte persoane prin întrebări şi
răspunsuri în cadrul unei convorbiri. Este o tehnică de cercetare şi colectare a opiniilor,
convingerilor şi motivaţiilor oamenilor, o modalitate directă de investigare a cunoştinţelor,
ideilor oamenilor privind fenomenul supus cercetării, şi, în acelaşi timp este o relaţie care se
stabileşte între operatorul de teren şi subiectul investigat. Unii teoreticieni metodologici
consideră interviul ca fiind o metodă de cercetare, iar alţii sunt de părere că interviul
sociologic este o tehnică subordonată anchetei sociologice.
Traian Rotariu şi Petru Iluţ (2001, 47) plasează interviul în rândul metodelor folosite
în ştiinţele umane. „Interviul şi ancheta se constituie ca metode în cercetarea socialului
datorită particularităţii că realitatea respectivă conţine elemente-indivizi umani-cu care
cercetătorul poate intra în relaţie de comunicare directă prin limbaj.”
Septimiu Chelcea (2004, 297) defineşte interviul ca „tehnică de obţinere, prin întrebări
şi răspunsuri, a informaţiilor verbale de la indivizi şi grupuri umane în vederea verificării
ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socio-umane.”
Ancheta prin interviu este metoda cel mai frecvent utilizată de sociologi în cercetările
lor. Interviul a fost considerat de disciplinele socioumane ca metodă principală de cercetare
deoarece prin el se ajunge direct la subiectivitatea umană, pentru că permite explorarea
trăirilor indivizilor umani.
Tipuri de interviu:„Clasificarea tipurilor de interviu cuprinde patru principale
categorii: interviurile informale, interviurile nestructurate, interviurile semi-structurate şi
interviurile structurate.”(V. Marinescu, 2004, 79, apud A.Asa Berger, 2000, pp.111-112).

60
 Interviurile informale-se caracterizeză prin: grad mare de libertate a răspunsurilor;
controlul situaţiei de interviu este minim; obţinerea de informaţii despre fapte cunoscute
foarte bine de persoana intervievată; lipsa centrării pe obţinerea de informaţii legate de o
anumită problemă. Despre interviurile nestructurate se poate spune că: urmăresc opţinerea de
informaţii referitoare la o anumită problemă; cercetătorul nu exercită control asupra
răspunsurilor indivizilor intervievaţi; folosesc ca punct de plecare o listă cu principalele teme
ce trebuiesc atinse în timpul discuţiei; permit exprimarea personalităţii individului.
Interviurile semi-structurate se deosebesc de celelalte tipuri de interviuri prin câteva
caracteristici: cercetătărul este interesat de aprofundarea unui anumit domeniu; ghidul de
interviu cuprinde o serie de întrebări specifice definite dinainte; ordinea de adresare a
întrebărilor nu este prestabilită; controlul situaţiei de interviu este mediu. Printre
caracteristicile interviului structurat se numără: situaţia de intervievare este controlată de către
cercetător; grila de intervievare seamănă cu cea a chestionarului precodificat; cercetătorul
urmăreşte obţinerea de informaţii despre o anumită problemă clar delimitată.
În această cercetare voi utiliza interviul faţă în faţă, structurat. Am optat pentru
interviul structurat deoarece fenomenele studiate de mine privesc în mod deosebit
subiectivitatea, iar decizile luate de indivizi ţin de logica internă a acestora, de interesele,
motivaţiile şi aspiraţiile lor.
Desfăşurarea interviului: Realizarea efectivă a oricărui interviu este nu este o acţiune
simplă cum s-ar putea crede de cei neavizaţi. Orice precizare privind desfăşurarea unui
interviu trebuie să pornească de la cerinţele practice ale pregătirii interviului: stabilirea datei şi
locului; atitudinea celui care realizează interviul, explicaţiile care trebuie date persoanelor
intervievate, realizarea înţelegerii reciproce între cele două părţi , captarea atenţiei şi păstrarea
acesteia. Alte probleme ale realizării interviului privesc actul conducerii dialogului de către
intervievator; alegerea modului de comunicare; prezentarea celui care realizeză interviul şi
amorsarea dialogului. Reuşita interviului este condiţionată de: respectarea regulilor, de
calităţile operatorului de teren, ale realizatorului cercetării, de relaţia care se stabileşte între
cercetător şi cercetat.
Avantajele şi dezavantajele utilizării interviului: Printre avantaje se numără:
posibilitatea de observare a comportamentelor nonverbale ceea ce ajută la îmbunătăţirea
calităţii informaţiilor; strângerea de răspunsuri spontane; prin interviul faţă în faţă se realizeză
un control mai bun asupra succesiunii întrebărilor; posibilitatea studierii unor probleme mai
complexe prin intermediul folosirii unui număr mai mare de întrebări; obţinerea unui număr
mai mare de răspunsuri deoarece acum au posibilitatea să răspundă şi cei care nu stiu să

61
citească şi să scrie, ori cei care se simt mai protejaţi dacă vorbesc, decât să scrie; etc. Interviul
are şi o serie de dezavantaje: pentru a obţine informaţiile necesare este nevoie de o cantitate
mare de resurse financiare; fiecare etapă indispensabilă realizării interviului se realizează pe
parcursul a mai multor ore, zile şi chiar săptămâni; datorită faptului că pentru a ajunge la nişte
date reale, reprezentative şi fidele trebuie să fie intervievaţi mai mulţi subiecţi, ceea ce
implică utilizarea mai multor operatori de interviu. Astfel, pot să apară o serie de erori
datorate operatorilor. Un alt dezavantaj al interviului este şi faptul că respondentul nu-şi poate
păstra anonomatul; datorită lipsei de standardizare, informaţiile culese sunt cu greu
comparate. Ca şi chestionarul, interviul întâlneşte dificultăţi în procesul de intervievare a celor
selectaţi în eşantion.
Construirea instrumentului de cercetare: Chiar dacă, în general, într-un interviu grila
de cercetare nu este proietată în detaliu înainte, totuşi, nici un operator de interviu nu poate
pleca pe teren, fără a avea la dispoziţie măcar un număr minim de teme/ întrebări pe care
trebuie şă le abordeze în discuţia sa cu subiecţii.
Ghidurile de interviu cunosc o mare varietate de forme: de la cele cu un număr minim
de întrebări până la cele care conţin un număr mare de întrebări specifice. Forma ghidul de
interviu depinde: de populaţia de investigat; de gradul de familiaritate al cercetătorului cu
tema investigată; de metodologia de cercetare cu care trebuie să fie în concordanţă; de
paradigma, conceptele şi teoriile de la care s-a plecat. Astfel, ghidul de interviu poate fi unul
laborios ori sumar,însă nu superficial.
În cadrul acestei cercetări am optat pentru un ghid de interviu laborios care este
structurat pe mai multe secţiuni. Prima întrebare, cu scop introductiv, are drept finalitate
realizarea atmosferei necesare comunicării şi încurajarea subiecţilor să vorbească liber despre
aspecte, elemente şi evenimente importante din viaţa lor. Cea de-a doua întrebare are rolul de
a determina motivele care au stat la baza deciziei subiecţilor de a coabita. Întrebările numărul
3, 4, 5, 6, 9 se referă la căsătorie şi la uniunea consensuală aşa cum apar ele în viziunea
cuplurilor care coabitează. Percepţia subiecţilor asupra evoluţiei fireşti a unei relaţii este
redată de întrebările 7 şi 8 din ghidul de interviu. Cea de-a 10-a întrebare are drept scop
desprinderea modului în care cuplurile investigate privesc căsătoria şi uniunea consensuală
din punctul de vedere al siguranţei financiare şi afective pe care acestea o oferă. În continuare,
am elaborat un set de întrebări (întrebările 11,12,13) pentru a desprinde semnificaţiei pe care
subiecţii o acordă legalizării uniunii consensuale şi rolul pe care legalizarea acestui tip de
relaţie l-ar putea juca în viaţa tinerilor. Întrebările 14 şi 15 se referă la influenţa statutului
marital al individului asupra realizărilor pe care acesta le are. Următoarele 3 întrebări (16,

62
17,18) care au ca finalitate desprinderea modului în care familia şi prietenii subiecţilor
intervievaţi privesc concubinajul. Prin întrebările 19, 20, 21, 22 am încercat să culeg cât mai
multe date care fac referire la modul în care partenerii percep relaţia părinţilor lor pentru a
putem conchide dacă aceasta influenţează în vreun fel opţiunile tinerilor care coabitează.
Ultimele întrebări (23, 24, 25, 26, 27) cuprinse în ghidul de interviu sunt cele de identificare.
Acest ghid de interviu a fost aplicat de mine împreună cu un prieten. Am discutat cu
respondenţii faţă în faţă, iar răspunsurile lor au fost culese de noi în scris deoarece nu am avut
la dispoziţie un reportofon.

1 Analiza datelor:

Scopul analizei datelor este să organizeze interviurile în vederea descrierii motivaţiilor

care stau la baza comportamentelor subiecţilor şi evidenţierea opţiunilor studenţilor cu privire
la viitorul relaţiei lor. Astfel, prin intermediul acestei cercetări de factură calitativă încerc să
ilustrez opţiunile cuplurilor care coabiteză atunci când sunt puse să aleagă între: uniune
consensuală ca etapă premergătoare căsătoriei sau uniune consensuală ca stil de viaţă.
Pentru a nu exista confuzii în ceea ce priveşte subiecţii de la care am cules datelor, am
decis să realizez de la început un scurt profil al respondenţilor. Astfel, întrebările de
identificare plasate la sfârşitul ghidului de interviu, au pornit de la următoarele variabile
demografice: vârsta subiecţilor, mediul de rezidenţă al subiecţilor înainte de a veni la
facultate, numărul de membri ai familiei, ocupaţia (dacă este cazul), facultatea, profilul
acesteia şi anul de studiu. Astfel, respondenţii mei au vârste cuprinse între 19 şi 25 de ani,
provin din oraşele Alba-Iulia, Bucureşti, Buzău, Bacău, Băicoi, Câmpina, Iaşi, Ploieşti,
Râmnicu Vâlcea, Târgovişte şi din localitatea Dumbrava, judeţul Prahova. Majoritatea fac
parte din familii cu 4-5 membri. În ceea ce priveşte facultatea la care studiază, pot spune că
distribuţia acestora este eterogenă, adică, aceştia provin de la facultăţi şi specializări diferite:
Facultatea de Sociologie, Litere, Jurnalism, Psihologie, Istorie, Drept, Matematică, Asistenţă
Socială, Geografie, Pedagogie, Biologie, Chimie. De asemenea, aceştia se distibuie pe tot
continuumul în ceea ce priveşte anii de studiu, adică am discutat cu studenţi din toţi anii: 12
de anul 4, 3 din anul 5, 3 din primul an, 5 din anul 2 şi 7 de anul 3.
Prima întrebare pe care am adresat-o respondenţilor este: Pentru început v-aş ruga să-
mi spuneţi când şi în ce împrejurări v-aţi cunoscut? care are drept finalitate realizarea

63
atmosferei necesare comunicării şi încurajarea subiecţilor să vorbească liber despre aspecte,
elemente şi evenimente importante din viaţa lor.
Primul pas în formarea oricărui cuplu îl constituie întâlnirea partenerului, cunoaşterea
acelei persoane care corespunde tuturor aşteptărilor şi standardelor individului.De aceea, m-
am oprit la această întrebare introductivă. Chiar dacă a fost folosită pentru a destinde
atmosfera, am recurs totuşi la o trecere în revistă a răspunsurilor.
Analiza răspunsurilor oferite de subiecţi arată că apropierea spaţială este factorul
determinant în găsirea partenerului. Cele mai multe cupluri s-au format în timpul şcolii, al
facultăţii. Iată câteva răspunsuri care sunt semnificative şi care evidenţiază rolul pe care îl
joacă apropierea spaţială în formarea unui cuplu. Un subiect afirmă „Ne-am cunoscut în clasa
a 9. Am fost colegi de clasă. Însă, nu ne am cuplat din clasa a 9-a ci abia în clasa a XI-a. De
atunci suntem tot împreună.” Alt respondent, în acelaşi ton, spune: „În noiembrie 1999 ne-am
cunoscut. El locuia cu un amic de al meu în aceeaşi cameră şi mergând în vizită pe acolo ne-
am împrietenit, iar după vreun an am început să ieşim împreună.”

De ce uniune consensuală?
După stabilirea punţii de comunicare, a urmat întrebarea: Cine a luat hotărârea de a
realiza o uniune consensuală? Pentru a realiza standardizarea am oferit acceaşi sugestie cheie
tuturor respondenţilor: Aţi putea indica motivele care au stat la baza acestei decizii/ hotărâri?
Scopul introducerii acestei întrebări ajutătoare este să obţin de la respondenţi informaţii care
să mă conducă la identificarea motivelor care au stat la baza deciziei de a coabita. Analiza
răspunsurilor la această întrebare a condus la distribuţia subiecţilor în trei clase ale variabilei
studiate-motivaţia: motivaţia intrinsecă, motivaţia extrinsecă şi o combinare a acestor două
tipuri de motivaţie. Voi ilustra pe rând răspunsuri care se încadrează în fiecare dintre cele trei
clase motivaţionale.
În ceea ce priveşte latura intrinsecă, iată ce spune o respondentă:” Nu s-a pus
problema să locuim împreună sau nu, deci nu a fost exercitată o presiune asupra mea, nu m-a
împins nimeni să fac pasul ăsta şi nici nu s-a opus nimeni. A fost alegerea mea pentru că este
o etapă firească într-o relaţie.”
Motivaţia bine interiorizată a deciziei de a locui împreună se identifică în mod diferit
de la un respondent la altul. Astfel, un student afirmă: “Pot să spun că am fost eu însumi
convins că este util să locuim o perioadă împreună.” Un altul afirmă:”Am luat decizia de a trăi
împreună pentru mine, pentru a putea să-mi dau seama dacă ne potrivim. În plus, avem o

64
vârstă care ne permite să ne petrecem mult timp împreună şi să ne distrăm, iar faptul că
locuim împreună ne ajută foarte mult.”
Determinarea internă o regăsim şi în răspunsurile următorilor respondenţi: “În primul
rând pentru că îmi doresc şi mi-am dorit foarte mult să fac ceva pentru mine, pentru noi.
Faptul că locuim împreună îmi oferă posibilitatea să mă manifest aşa cum îmi doresc, nu am
nici o reţinere în ceea ce priveşte relaţia noastră. Concubinajul îmi oferă şansa să îl cunosc
mai bine pe Mircea, să îmi dau seama dacă relaţia noastră are un viitor, dacă ne potrivim şi,
eventual, îmi oferă şansa să schimb ceea ce scârţâie astfel încât relaţia nostră să meargă foarte
bine şi să avem un viitor împreună.”
Relaţiile interpersonale ale individului joacă un rol important în comportamentul
decizional al fiecărei persoane. În acest sens, cercetarea mea încearcă să evidenţieze că
factorii motivaţionli extrinseci au si ei importanţă în decizia luată de respondenţii. De
exemplu, sunt indivizi care afirmă că relaţia lor este acceptată şi susţinută de familie şi mai
ales de prieteni. Aceste afirmaţii sunt susţinute de următoarele răspunsuri:” Familia îmi
acceptă relaţia şi se simt confortabil în ceea ce priveşte relaţia noastră. Toţi prietenii părinţilor
mei au copii care trăiesc în concubinaj sau care au trăit înainte de căsătorie şi de aceea nu sunt
afectaţi, ca alţi părinţi, că relaţia noastră poate să dăuneze imaginii lor. În plus, au mare
încredere în George şi stiu că el si-ar dat şi viaţa pentru mine, de aceea nu au de ce să se
îngrijoreze.”
Un subiect ai cărui părinţi sunt divorţaţi afirmă: “Părinţii au încurajat mult relaţia
noastră pentru că spun ei aşa putem să ne plicitsim unul de celalat si să ne dam seama la timp
astfel încat sa nu trecem prin ceea ce au trecut ei, printr-un divort.”
În aceeaşi notă se înscriu şi următoarele răspunsuri:” Am o sora mai mare care
locuieşte tot în concubinaj şi de aceea pot spune că părinţii s-au obişnuit cu ideea. Motivul
pentru care familia mea este de acord cu relaţia noastră este faptul că mă stiu în sigurantă, că
are cine sa aibă grijă de mine si că ne iubim mult.”şi” Trebuia să ne aranjăm cu cazarea şi un
prieten ne-a sugerat că ar fi cel mai bine să ne luăm o garsonieră împreună. Ne încantat ideea
şi imediat am pus-o în aplicare. Aşa am ajuns ca de aproximativ 6 luni să locuim împreună.”
După cum se observă din exemplificările prezentate mai sus, influenţele externe se
îmbină cu cele interne. Un exemplu edificator în acest sens este:”Hotărârea finală am luat-o
eu, însă mi-a fost sugerată de multe persoane: sora mea, un prieten foarte bun.”
Pe lângă aceste motivaţii se mai poate remarca influenţa factorilor economici,
situaţionali ori sociali. În acest sens, un student spune: “A fost ceva nepremeditat. Stăteam
împreună în cămin , când la unul când la altul şi am hotărât să ne stabilim într-un loc să nu ne

65
mai mutam de colo-colo. Aşa că am hotarat de comun acord. Nu pot să spun că aveam alt
motiv decât că doream să petrecem cât mai mult timp împreună.” Alţi respondenţi afirmă: “N-
a fost o hotărâre propriu-zisă, totul s-a întâmplat de la sine. Eram amândoi studenţi şi din
cauza faptului că doar eu am primit loc în cămin, am decis că ar fi mai bine să stăm împreună
pe acelaşi loc.”sau “Asta a fost conjunctura. La un an după ce ne am cunoscut am intrat
amândoi la facultate aici în Bucureşti.”
O motivaţie diferită o găsim la o respondentă: “A fost o decizie comună. Într-o seară
am văzut un film cu un cuplu care trăia în concubinaj. Atunci am zis că nu e rău să facem şi
noi acest pas. Eu am fost cu ideea la început, însă el a facut toate aranjamentele necesare.
Eram deja de 2 ani împreuna când ne-am mutat împreună.”
Din răspunsurile oferite de subiecţi putem conchide că, dintre factorii exteriori
individului, cei mai importanţi sunt cei situaţionali. Mulţi subiecţi atunci când sunt întrebaţi
care au fost motivele care au stat la baza hotărârii de a locui împreună afirmă că nu a fost o
decizie premeditată, ci situaţia i-a determinat să ia această decizie. În acest sens, cred că
merită să aduc în atenţie un exemplu pe care îl consider edificator: “Nu a fost o decizie mult
discutată. Poate şi conjunctura a fost de vina. Nu am spus niciodată de mâine ne mutăm
împreună.Pe parcursul trecerii timpului ne-am mutat. Locuim în cămin-acesta cred că a fost
factorul principal care a determinat sau mai bine spus care ne-a permis acest lucru.”

Căsătoria şi uniunea consensuală în viziunea cuplurilor care coabitează:

Orice persoană, mai ales cele implicate într-o relaţie stabilă, îşi reprezintă într-un fel
sau altul instituţia căsătoriei. Pentru cercetarea mea este indispensabilă cunoşterea acestei
reprezentări, de aceea interviul cuprinde 5 întrebări care fac referire la această problemă.
Cea de-a treia întrebare cuprinsă în ghidul de interviu Aţi putea să-mi spuneţi câteva
cuvinte cheie prin care aţi defini căsătoria, susţinută de alte două întrebări cu rol ajutător V-aş
ruga să detaliaţi puţin semnificaţia pe care o acordaţi dvs căsătoriei. Descrieţi ce reprezintă
pentru dvs căsătoria încearcă să surprindă concepţia persoanelor aflate în uniune consensuală
cu privire la căsătorie. În încercarea de a ilustra modul în care cuplurile de studenţi care
coabiteză îşi reprezintă căsătoria, am plecat de la 2 ipoteze. Prima ipoteză sună astfel:
alegerea indivizilor cu privire la uniunea consensuală (etapă premergătoare căsătoriei sau stil
de viaţă) v-a depinde de modul în care aceştia privesc căsătoria şi concubinajul. Cea de-a
doua ipoteză este: O creştere a importanţei căsătoriei duce la un nivel mai ridicat al opiniilor
în favoarea concubinajului ca etapă premergătoare căsătoriei.

66
 Atunci când definesc căsătoria, toţi respondenţii subliniază existenţa iubirii şi a
respectului care se află la baza oricărei căsătorii. ” Căsătoria este un fel de contract care are la
bază iubirea şi respectul.”spune un respondent. Un alt răspuns este: “Căsătoria se poate defini
prin dragoste, respect şi ajutor reciproc. Căsătoria reprezintă finalitatea unei relaţii. Consider
că o relaţie nu se schimbă prea mult în urma căsătoriei, aceasta fiind totuşi necesară pentru a
evolua pe plan social şi în cazul apariţiei unui copil”
Un răspuns un pic diferit, dar care se înscrie în acceaşi notă este: “Cuvintele cheie
pentru căsătorie sunt respect, dragoste, compatibilitate. Căsătoria reprezintă, în primul rând,
oficializarea unei relaţii şi nu în ultimul rand un următor pas în relaţia dintre două persoane.
Pentru mine căsătoria este un lucru foarte important. Nu reprezintă neapărat sentimente mai
puternice, ci este un lucru firesc.”
Opiniile nu diferă prea mult de aceea o să selectez doar răspunsurile semnificative. O
să fac o trecere de la stilul narativ al argumentării pe care l-am abordat până acum la cel
comprehensiv, prezentând totul sub formă grafică.

Figura nr.1: Cuvintele cheie pe care subiecţiile le alocă căsătoriei:

Cuvinte cheie pentru căsătorie

Iubire
Înţelegere Responsabilităţi

Sprijin
reciproc Compatibilitate Respect

Încredere

O importanţă deosebită o are cunoşterea percepţiei asupra uniunii consensuale. Astfel,

cea de-a patra întrebare se referă la uniunea consensuală şi la semnificaţia pe care indivizii o
acordă acesteia: Aţi putea să-mi spuneţi câteva cuvinte cheie prin care aţi defini concubinajul.
În plus, ca şi la întrebarea precedentă ce facea referire la căsătorie, am adăugat o serie de
sugestii cheie care le-a cerut intervievaţilor să vorbească despre semnificaţia pe care ei o
acordă uniunii consensuale.
În urma analizei datelor pe care le-am colectat cu ajutorul ghidului de interviu am
identificat câteva variabile care definesc uniunea consensuală: etapă premergătoare căsătoriei,
libertate, dragoste, sprijin reciproc, lipsa obligaţiilor, nonconformism, perioadă de probă. Cea

67
mai generală constatare din interpretarea acestei întrebări confirmă ideea că uniunea
consensuală reprezintă o etapă premergătoare căsătoriei al cărui scop este testarea
compatibilităţii partenerilor. Subiecţii au exprimat în răspunsurile lor, în mod direct sau
indirect, că acest tip de uniune familială reprezintă o etapă firească în orice relaţie:
“Concubinajul pentru mine reprezintă o etapă înăintea căsătoriei, în care doi parteneri se
adaptează vieţii de cuplu, în care îşi asumă anumite responsabilităţi şi iau decizii
împreună.”Un alt subiect afirmă: „Din punctul meu de vedere, concubinajul reprezintă o etapă
premerătoare căsătoriei, o etapă firească de acomodare şi de profunzime a sentimentelor faţă
de partenerul meu.”
Astfel, uniunea consensuală este văzută de 24 subiecţi din cei 30 intervievaţi ca o
etapă premergătoare căsătoriei. Restul de 6 respondenţi se limitează la a defini concubinajul,
fără a aminti de perioada în care acesta este benefic.
Din răspunsurile oferite mai putem observa că, uniunea consensuală este percepută ca
o etapă premergătoare căsătoriei din dorinţa indivizilor de a nu mai fi blamaţi de societatea
care respinge coabitarea consensuală:”uniunii consensuale îi lipseşte recunoaşterea publică
care îţi oferă mai multă încredere în tine şi în cel de lângă tine ”; „ în comparaţie cu
concubinajul căsătoria oferă ceva în plus, oferă o poziţie în societate.În viaţa de zi cu zi se
întâlnesc multe obstacole care determină indivizii să pună capăt realţiei şi să se căsătorească”.
O respondentă care pune mai mare accent pe partea financiară afirmă:”nu poţi opţine credit
pentru o casa dacă trăieşti în concubinaj chiar dacă ai un salariu bun, însă dacă esti căsătorit
poti beneficia de acest credit.Acesta poate fi un bun motiv să te căsătoreşti”
Astfel de răspunsuri exprimă de fapt fenomenul mobilităţii sociale, sau mai bine spus
mobilităţii maritale, trecerea de la un status marital la altul sub presiunea unor factori
interni,dar şi externi.
Alături de această dimensiune a percepţiei coabitării consensuale, putem remarca
faptul că multe răspunsuri fac referire la posibilitate testării compatibilităţii pe care o oferă
acest tip de relaţie: „Concubinajul reprezinta pentru mine o buna posibilitate de a te cunoste
mai bine cu persoana iubita”; „Este un fel de test in care lucrurile pot merge bine sau nu.
Consider aceasta etapă foarte importantă, pentru că în cazul în care această relaţie nu
functionează la acest nivel, căsătoria nu va fi una reusită.”
Concubinajul reprezintă etapa dinăintea căsătoriei, o perioadă de probă în care poţi
testa dacă între tine şi partenerul tău există o compatibilitate, dacă există potrivirea necesară
care să asigure o căsnicie fericită. Dintre cei 24 de respondenţi care văd uniunea consensuală
ca o etapă premergătoare căsătoriei, 20 afirmă că în spatele deciziei de coabitare stă dorinţa

68
 lor de a-şi testa relaţia. Răspunsurile oferite de majoritatea respondenţilor, cu referire la
această dimensiune, confirmă una dintre ipotezele înăintate de mine încă de la începutul
cercetării: principala funcţie a concubinajului în interiorul cuplului va fi cea de “testare a
compatiblităţii”.
În conţinutul răspunsurilor participanţilor am constatat că aceştia aşeză pe poziţie de
egalitate concubinajul şi căsătoria în ceea ce priveşte iubirea şi susţinerea reciproacă. Astfel,
majoritatea respondenţilor defineşte uniunea consensuală ca o relaţie bazată pe dragoste şi
sprijin reciproc: “Cuvintele cheie prin care aş defini căsătoria, dar totodata şi uniunea liberă
sunt: înţelegere, dragoste, sprijin moral şi material.” O altă variabilă identificată pe măsura
analizei răspunsurilor este libertatea oferită de acest tip de uniune familială, care este amintită
de un număr mare de respondenţi.
Cuvintele cheie prin care un subiect defineşte uniunea consensuală sunt:” Iubire,
respect, dar si libertate.” Un alt respondent afirmă:”Partenerii au liberatate de manifestare
sexuală în concubinaj.”
Atunci când sunt rugaţi să enumere cuvintele prin care ar defini concubinajul unii
dintre respondenţi amintesc de lipsa obligaţiilor: “ un termen specific uniunii consensuale este
lipsa obligaţiilor”; “dragoste, libertate, nici o obligaţie” sau “în concubinaj obligaţiile sunt
minore faţă de cele din căsătorie”.
O singură persoană foloseşte cuvântul “nonconformism” în definirea uniunii
consensuale:”după părerea mea persoanele care coabitează sunt nonconformiste, nu ţin cont
de societate atunci când este vorba despre viaţa lor.O relaţie în care sunt implicate două
fiinţew nonconformiste este la rândul ei nonconformistă.”
Cele afirmate până acum despre concubinaj pot fi reprezentate grafic astfel:

Figura nr.2:Cuvinte cheie pentru concubiaj:

Cuvinte cheie pentru concubinaj

Etapa premergatoare
casatoriei
Dragoste Libertate

Conconformism
Perioadă de probă Sprijin reciproc
Pentru a întări şi îmbogăţi informaţiile colectate
despre percepţia subiecţilor cu privire la căsătorie şi concubinaj,

69
aceştia au fost întrebaţi: Spuneţi-mi, vă rog, care credeţi că sunt avantajele şi dezavantajele
căsătoriei? Dar pentru uniunea consensuală?
În ceea ce priveşte avantajele pe care subiecţii le acordă căsătoriei, redau câteva
răspunsuri semnificative. Acestea se referă la modul diferit în care sunt valorizate şi
recunoscute avantajele căsătoriei. Iată ce spune un respondent: ”Avantaje pentru căsătorie:
poţi să iei credite mai mari; copii nu or să aibă probleme din pricina faptului că un părinte se
numeşte într-un fel iar celălat în alt fel”. Un alt subiect afirmă: “avantajele principale ale
căsătorie sunt:sprijin din partea partenerului, iar copiii vor fi in legalitate”.
Analiza răspunsurilor a determinat selectarea a 5 concepte care reprezintă avantajele
căsătoriei: drepturile juridice, status social, siguranţă, ajutor reciproc, avantaje de natură
financiară. Cu ajutorul acestei clasificări am elaborat următorul tabel de frecvenţă care
reprezintă distribuţia subiecţilor după modul în care percep aceste avantajele.

Tabel nr.1: Distribuţia eşantionului după avantajele pe care subiecţii le oferă

căsătoriei:
Avantaje Drepturile Status Siguranţă Ajutor Avantaje de Total
juridice reciproc natură
social financiară
Frecvenţe 9 3 10 5 3 30

Toţi subiecţii au răspuns la această întrebare astfel încât fiecare subiect şi-a găsit locul
în cele cinci clase stabilite în urma analizei răspunsurilor oferite. Astfel, din cei 30 de
respondenţi 9 consideră ca principalul avantaj al căsătoriei îl reprezintă drepturile juridice pe
care le oferă statutul de persoană căsătorită, doar 3 indivizi consideră important faptul că,
căsătoria îţi oferă o poziţie socială înaltă, recunoscută şi acceptată de societate. 10 respondenţi
amintesc printre avantaje şi siguranţa pe care ţi-o oferă căsătoria şi numai 5 spun că un
avantaj semnificativ al căsătoriei este ajutorul reciproc pe care şi-l oferă şoţii. În fine, 3
persoane evidenţiază avantaje de natură financiară, de exemplu, posibilitatea de a obţine
credite mai mari.
În cercetarea mea am constatat că subiecţii pun mai uşor în evidenţă avantajele decât
dezavantajele căsătoriei. Dintre cei 30 de respondenţi doar 26 au enumerat măcar un
dezavantaj al căsătoriei. Aceştia spun acest lucru astfel: “Dezavantajele căsătoriei: nu poţi
pleca oricând nu mai merge căsnicia, este nevoie de divorţ care creează mari probleme; sunt
necesare o serie de formalităţi care îţi ocupă timp.” sau ” o rupere a relaţiei finalizată printr-un

70
 divorţ ar însemna formalităţi, timp , bani” La fel ca şi în cazul avantajelor enumerate de
respondenţi am elaborat următorul tabel de frecvenţă care reprezintă distribuţia subiecţilor
după modul în care percep dezavantajele căsătoriei.

Tabel nr.2: Distribuţia eşantionului după dezavantajele căsătoriei:

Dezavantaje Divorţ Formalităţi Intervenţia Suprimarea Timp Nu vede Total
costisitor costisitoare rutinei libertăţii redus dezavan
la întemeierea taje
relaţiei
Frecvenţe 15 2 1 6 2 4 30

O parte din subiecţi (15) consideră ca principal dezavantaj al căsătoriei posibilitatea ca

timpul să ducă la erodarea relaţiei şi să intervină divorţul. Dintre aceştia 12 văd divorţul ca un
dezavantaj din perspectiva timpului pe care un individ trebuie să îl piardă până la finalizarea
tuturor formalităţilor. Toţi respondenţii consideră că, pe lângă pagubele de natură emoţională,
morală pe care le lasă în urmă un divorţ, acesta mai implică şi cheltuieli de natură financiară.
Doi dintre subiecţi consideră că un dezavantaj real al căsătoriei sunt formalităţile
necesare la întemeiere: “sunt necesare o serie de formalităţi care îţi ocupă timp”ori “ orice
persoană care doreşte să se căsătorească trebuie să îndeplinească anumite formalităţi înainte
de a face marele pas. Acestea au o influentă negativă asupra psihicului individului deoarece
sunt foarte obositoare şi necesită voinţă şi timp.” Un singur individ din tot eşantionul atunci
când este întrebat despre dezavantajele căsătoriei afirmă:”Cred că cel mai mare dezavantaj al
unei căsnicii este faptul că, după un număr de ani, intervine rutina care poate duce chiar la
despărţire.” În conţinutul răspunsurilor a 6 subiecţi am constatat că aceştia, atunci când fac
referire la dezavantajele căsătoriei, pun accent pe faptul că o astfel de uniune familială îţi
limitează liberatatea. Dintre aceste răspunsuri cel ami semnificativ este următorul:” pentru
mine cel mai mare dezavantaj al unei căsnicii este faptul că ai mai puţină liberate decât în
orice altă relaţie.”
Facând referire tot la îngrădirea unor libertăţi, doi respondenţi spun că, căsătoria îţi
reduce timpul pe care ţi-l aloci ţie ca persoană pentru nevoi personale. Restul respondenţilor
afirmă că nu cunosc nici un dezavantaj al căsătoriei: “nu găsesc nici un dezavantaj al
căsătoriei. Depinde de persoanele care sunt implicate în relaţie, nu de tipul relaţiei.”
Întrebarii Spuneţi-mi, vă rog, care credeţi că sunt avantajele şi dezavantajele
căsătoriei? îi urmează o alta formulată în acceaşi notă, numai că se face trecerea de la

71
căsătorie la uniunea consensuală. Prin întrebarea Dar pentru uniunea consensuală/
concubinaj? încerc să desprind concepţia studenţilor despre uniunea consensuală privită ca stil
de viaţă, ca o relaţie de durată mare.
Printre avantajele uniunii consensuale se numără: poţi pleca oricând consideri că nu
mai poţi continua; angajarea într-o astfel de uniune nu necesită nici un fel de acte; totul se
face împreună; libertatea sexuală; îţi oferă posibilitatea de a te cunoaşte mai bine cu
partenerul, de a vedea dacă există compatibilitate.
Un adevărat laitmotiv în răspunsurile respondenţilor mei este problema “testării
compatibilităţii”, formulată astfel de unul dintre ei: “Concubinajul pentru mine reprezinta o
etapa înăintea casatoriei, în care doi parteneri se adaptează vieţii de cuplu, în care îşi asumă
anumite responsabilităţi şi iau decizii împreună. Este un fel de test în care lucrurile pot merge
bine sau nu. Consider această etapă foarte importantă, pentru că în cazul în care această relaţie
nu functionează la acest nivel, căsătoria nu va fi una reuşită”sau “concubinajul îmi oferă
posibiliatea să-l cunosc pe iubitul meu mai bine, să îmi dau seama care sunt asemănările, dar
şi deosebirile dintre noi, ce ne va ajuta în viitor dacă respectăm sau ce ne va dăuna într.o
eventuală căsnicie.”
O studentă care locuieşte cu prietenul ei de numai 6 luni spune:”nimic nu este mai
folositor pentru o relaţie decât să ai şansa să îţi dai seama cu adevărat cine este cel de lângă
tine, dacă acesta corespunde standardelor tale înainte de pasul decisiv-căsătoria.” Un alt
individ afirmă: “să ai şansa şă încerci viaţa în doi cred eu că este foarte important pentru
viitorul oricărei relaţii. Traiul în comun te poate face să vezi partenerul aşa cum este el în
realitate, să vrei să continuui relaţia sau să-i pui capăt imediat deoarece nu este ceea ce îţi
doreai. O astfel de perioadă este mană cerească cum se spune în popor. Este extrem de
important să vezi dacă există aceea legătura între tine şi partener care să ducă la succes în ceea
ce priveşte viaţa de familie.”
Un alt avantaj invocat de subiecţi care ar putea constitui încă un laitmotiv este uşurinţa
cu care poţi ieşii din această relaţie. „Concubinajul este mai benefic deoarece partenerii se
despart atunci când consideră că nu se mai potrivesc sau că nu se mai iubesc nu trebuie să o
facă pe cale legală”. Un student care trăieşte împreună cu prietena lui de 3 ani spune: „poti să
te desparţi de partener oricând dacă relaţia nu mai merge. Asta cred eu că poate fi considerat
avantajul major al uniunii consensuale”.sau “faptul că angajarea într-o astfel de uniune nu
necesită nici un fel de acte este un avantaj important. Acest lucru îţi permite să pui capăt
relaţie dacă nu mai merge cu mai mare uşurinţă pentru că nu este nimic legal, cu acte.”

72
 “Spre deosebire de căsătorie, această relaţie oferă după părerea mea mai multă
libertate” spune un respondent. În acceaşi notă un subiect zice:”Partenerii au liberatate de
manifestare sexuala si se pot cunoaste mai bine si pe acest plan.”
Ca orice relaţie interumană, uniunea consensuală are şi o serie de dezavantaje care
sunt mai mult sau mai puţin cunoscute de respondenţi. Datorită faptului că eşantionul meu
este format chiar din indivizi care coabitează, nu voi reuşi să surpind dezavantajele uniunii
consensuale într-o manieră obiectivă. Acest fapt se datorează faptului că aceştia privesc relaţia
lor ca pe ceva fără mari dezavantaje ori neajunsuri. Conform analizei mele, dezavantajele
amintite de respondenţi sunt: lipsa actelor care să ateste relaţia; concepţia societăţii care încă
condamnă concubinajul; nu există nici o lege care să ofere protecţie partenerilor. Un exemplu
edificator în acest sens este răspunsul oferit de o respondentă: “Dezavantajele uniunii
consensuale cred că ţin mai mult de faptul că noţiunea de concubinaj prin tot ce înseamnă ea
atrage prejudecăţile unei societăţi învechite şi tradiţionale care condamnă o astfel de
convieţuire. Paradoxal, aşa cum căsătoria înseamnă o aparentă stabilitate, siguranţă,
concubinajul poate aduce o aparentă nesiguranţă şi instabilitate.” Pe de altă parte, un alt
subiect spune:” faptul că nu există nici o lege care să ofere protecţie partenerilor reprezintă un
dezavantaj. În faţa societăţii lipsa actelor care să reglementeze relaţia este un neajuns.”
La întrebarea Există caracteristici comune între căsătorie şi concubinaj? 10 dintre
respondenţi au început răspunsul lor prin a afirma că “nu există diferenţe majore între
căsătorie şi concubinaj” şi că “la baza lor se află dragostea neîncetată a partenerilor”.
O întrebarea adiţională a cerut subiecţilor să răspundă:” Care ar fi acelea?”. Această
întrebare a determinat respondenţii să precizeze:”ambele implică noţiunea de cuplu”ori
“prima caracteristică comună este cea a locuirii în comun.Atât cei căsătoriţi cât şi cei
necăsătoriţi locuiesc împreună, trăiesc şi se comportă ca un cuplu, manifestând sentimente de
dragoste unul pentru celelălalt.”
O altă întrebare cu rol în standardizarea răspunsurilor este: Ce anume le diferenţiază?
Majoritatea răspunsurilor a afirmat aceleaşi distincţie:” diferenţele sunt mai mult de ordin
legal decât sentimental.”
Un răspuns exemplar care ilusterează diferenţele care se înregistrează între cele două
tipuri de uniuni familiale este următorul: “spre deosebire de uniunea consensuală în cazul
căsătoriei purtăm aceelaşi nume şi sunt necesare nişte acte.”
Ultima întrebare a generat o serie de răspunsuri pe care le voi pune în evidenţă cu
ajutorul unei construcţii grafice.

73
 Figura nr.3: Diferenţe între căsătorie şi uniunea consensuală:

Diferenţe între uniunea

consensuală şi căsătorie

Aspectul Numele
Desfacerea purtat Percepţia
legal
legăturii societăţii

Toţi respondenţii amintesc faptul că pentru a coabita nu este nevoie de acte, pe când
acestea sunt indispensabile în căsătorie. Dintre cei 30 de respondenţi, doar 2 amintesc ca
diferenţă numele pe care îl poartă partenerii:”În concubinaj cei doi nu îsi schimbă numele. În
cazul căsătoriei, de obicei, soţia ia numele soţului.” Alţi 7 respondenţi amintesc în cazul
diferenţelor, pe lângă susţinerea legală, şi modul cum este percepută fiecare uniune familială
în parte: “concubinajul este dezaprobat de societate, căsătoria este dorită şi încurajată”; “o
persoană căsătorită beneficiază de mai multe avantaje din partea societăţii decât una care are o
relaţie stabilă, dar, pentru moment, nu este încă căsătorită.Când fac această afirmaţie, mă refer
în primul rând la posibilitatea de a lua un credit.În cazul unui concubine acesata este extreme
de redusă. Sistemul din ţara noastră şi populaţia nu aşează pe picior de egalitate un individ
care este căsătorit şi unul care coabitează.”
Foarte multe persoane amintesc ca diferenţă majoră între cele două modul de
desfacere a legăturii:”Concubinajul se termină imediat, dar desfacerea căsătoriei implică un
divorş lung şi costisitor”.
Pentru a putea realiza o evaluare obiectivă şi corectă a percepţiei studenţilor asupra
căsătoriei şi uniunii consensuale, aceştia au fost puşi şi în situaţia de a menţiona 3 condiţii în
care uniunea consensuală poate fi o alternativă la căsătorie.
Analiza datelor a scos în evidenţă o varietate mare a răspunsurilor la această întrebare.
Astfel, uniunea consensuală este o alternativă la căsătorie atunci când: lipsesc acte;
sunt absenţi copii (absenţă temporară sau definitivă); aspecul legal este neimportant; indivizii
au ca scop testarea a relaţiei; căsnicia afecteză cariera; partenerii vor mai multă libertate; unul
dintre parteneri (sau ambii) a mai fost căsătorit; condiţiile materiale sunt o piedică; există
neîncredere în instituţia căsătoriei.

74
 La această întrebare nici un respondent nu aminteşte faptul că, uniunea consensuală ar
putea înlocui mariajul pentru tot restul vieţii ceea ce este un aspect extrem de important pentru
cercetarea mea.
Datorită faptului că respondenţii nu iau în calcul şi această posibilitate, se diminuează
şansele ca aceştia să prefere uniunea consensuală ca stil de viaţă. Dar, putem observa că
subiecţii amintesc ca alternativă neîncrederea în insituţia căsătoriei.Acesta este un aspect
foarte important de care trebuie să ţin seama pentru a ajunge la nişte rezultate corecte. Însă, se
observă din analiza răspunsurilor că nici un respondent nu face referire la persoana sa când
face această afirmaţie. Întâlnim doar generalizări cu privire la această problemă: „ neîncrderea
în instituţia căsătoriei ar putea determina unii indivizi să locuiască în concubinaj pentru tot
restul vieţii.” sau „ am prieteni care nu cred în căsătorie şi nu vor să facă acest pas deşi trăiesc
de mulţi ani împreună.”

Percepţia subiecţilor asupra evoluţiei fireşti a unei relaţii:

Am plecat de la ipoteza că principala funcţie a concubinajului în interiorul cuplului va
fi cea de “testare a compatiblităţii, ipoteză susţinută de prezenţa a două întrebări în ghidul de
interviu: Care sunt în viziunea dvs etapele evoluţiei fireşti a unei relaţii? Motivaţi răspunsul şi
întrebarea Aţi putea să-mi spuneţi pe ce perioadă credeţi că este benefică pentru dvs şi
partenerul/-a dvs uniunea consensuală?Motivaţi raspunsul.
Analiza răspunsurilor a creat posibilitatea construirii unei exemplificări schematice ale
cărei părţi sunt etapele pe care toţi respondenţii le amintesc în răspunsurile lor:

1.o perioada de cunoaştere reciprocă caracterizată prin întâlniri regulate ori sporadice
2. mutarea în comun sau despărtirea în cazul în care cei doi nu sunt compatibili
3. convieţuirea în uniune consensuală
4.căsătoria.

Ceea ce mi se pare că reprezintă un aspect foarte important şi care trebuie evidenţiat

deoarece are o importanţă mare pentru rezultatele finale ale cercetării este că nici un subiect
nu a sărit peste etapa traiului în comun atunci când au enumerate etapele evoluţiei fireşti ale
unei relaţii. De exemplu, o respondentă afirmă: “In primul rând, cei doi vor fi prieteni, vor
petrece din ce în ce mai mult timp împreună, vor deveni iubiţi, se vor muta împreună şi după
caţiva ani, dacă există compatibilitate şi întelegere, urmează căsătoria.” Un alt subiect

75
enumeră aceleaşi etape, chiar dacă cuvintele folosite sunt altele: “Cunoaştere-prietenie-
perioada de trai în comun pentru ca persoanele să se cunoasca mai bine-căsătorie-naşterea
copiiilor-ajungerea la bătrâneţe tot împreună”
După cum am afirmat şi în paragraful anterior, toţi respondenţii amintesc uniunea
consensuală, traiul în comun, ca o etapă nelipsită dintr-o relaţie în care îţi testezi gradul de
potrivire cu partenerul, ceea ce confirmă ipoteza pe care am formulat-o cu privire la această
problemă, şi anume: principala funcţie a concubinajului în interiorul cuplului va fi cea de
testare a compatiblităţii.
În ghidul de interviu apare şi o întrebare referitoare la perioada de timp pentru care
subiecţii optează să coabiteze: Aţi putea să-mi spuneţi pe ce perioadă credeţi că este benefică
pentru dvs şi partenerul/-a dvs uniunea consensuală? Motivaţi raspunsul.
Următoarea reţea semantică prezintă clasele care au rezultat în urma analizei datelor
culese despre această problemă.

Figura nr.4: Perioada în care uniunea consensuală este benefică pentru parteneri:
Perioada

Cât este necesar

Pana terminam
facultatea Până ne consolidăm
relaţia Pana vom avea
Nu pot sa stabilite financiara
avea
dau o exacta
perioada Sper ca,
masurata in coabitarea Avem nevoie
numar de ani dar noastră să ia de timp să ne
consolidăm În studenţie nu am
cred ca este bine sfârşit
relaţia, să avut prea multe
sa te casatoresti odată cu
vedem dacă ocazii să câstigăm
sau sa inchei terminarea
suntem făcuţi o mulţime de bani
uniunea libera studiilor. Până
unul pentru astfel încât să ne
atunci cand atunci o să ne
celălalt.Apoi asigurăm
consideri ca bucurăm de
probabil ne viitorul.Până nu
acesta este cel această
căsătorim, vom avea o
mai bun lucru perioadă
acum punem la situaşie financiară
pentru tine si minunată şi,
încercare stabilă nu o să
pentru partenerul spun eu,
iubirea dintre facem pasul
tau. necesară.
noi. următor oricât de
mult ne–am dori.

76
 25 din cei 30 de subiecţi au dat răspunsuri care corespund acestei reţele semantice.În
cazul celorlalţi 5 respondenţi am avut parte de indecizie sau nonrăspunsuri: 4 au spus: “Nu
stiu. Nu m-am gândit niciodată la asta. Atunci când o să fie cazul să trecem la etapa
următoare, o să ne dăm seama” şi doar un subiect nu a oferit nici un fel de răspuns.
Analiza răspunsurilor mi-a permis să-mi dau seama că importanţa acestei întrebări nu
este atât de mare pe cât credeam eu la începutul cercetării. Chiar dacă nu este de o importanţă
majoră, aceasta îmi permite să trag unele concluzii care să întregească informaţiile culese
despre percepţia subiecţilor asupra evoluţiei unei relaţii. Astfel, şi de această dată, subiecţii au
amintit de rolul uniunii consensuale: ”perioadă nu o pot prezice.Va dura până ne vom
consolida relaţia şi ne vom da seama de ceea ce dorim.”
Opiniile culese cu ajutorul acestei întrebări susţin confirmarea ipotezei: principala
funcţie a concubinajului în interiorul cuplului va fi cea de testare a compatiblităţii.

Siguranţa financiară şi afectivă în căsătorie şi concubinaj:

Următoarea întrebare are ca scop compararea celor două forme de uniune familială în
ceea ce priveşte siguranţa financiară şi afectivă pe care acestea o oferă: V-aş ruga să-mi
spuneţi cum priviţi căsătoria şi uniunea consensuală din punctul de vedere al siguranţei
financiare oferite? Dar din punctul de vedere al siguranţei afective? Da-ţi, vă rog, câteva
exemple care să întărească spusele dvs.

77
 Evaluarea de către subiecţi a siguranţei financiară pe care le-o oferă uniunea
consensuală şi căsătoria mi-a oferit posibilitatea să alcătuiesc o scală ordinală cu trei trepte.
Am analizat mai întâi răspunsurile care fac referire la căsătorie şi apoi cele în care se vorbeşte
de uniunea consensulă. Pentru exemplificare o să selectez numai răspunsurile care sunt
relevante.
Un singur respondent susţine că, căsătoria îţi oferă siguranţă financiară scăzută. 4
subiecţi amintesc de vulnerabilitatea financiară care se instalează într-o căsnicie în cazul
apariţiei unui copil, şi afirmă că siguranţa financiară este medie.
8 dintre respondenţi consideră siguranţa financiară ca un atu al căsătoriei. Aceştia
tratează foarte personal problema financiară. Ei amintesc de creditele mari pe care le poţi lua
numai dacă eşti căsătorit, de unirea veniturilor care este principala sursă de siguranţă, de
joburile, de funcţiile înalte în care sunt aleşi doar cei care au familie, funcţii care sunt asociate
cu venituri foarte mari şi, în consecinţă, cu siguranţă financiară. Ceilalţi 17 se rezumă doar la
a afirma că, şi căsătoria şi concubinajul oferă aceeaşi siguranţă şi nu fac nici o precizare cu
privire la intensitatea acesteia.

Figura nr.5: Siguranţa financiară pe care o oferă căsnicia:

Siguranţa financiară oferită de căsătorie

scăzută
mare
Siguranţa financiară
ţine de indivizii care
alcătuiesc relaţia şi nu
de relaţia în sine.
Căsătoria consider eu
că îţi oferă cea mai
puţină siguranţă
financiară deoarece nu
mai exisă o motivaţie
puternica ca atunci
când trebuia să-ţi
convingi partenerul că
merită să fie cu tine că
îi poţi oferi totul.
medie Căsătoria îţi oferă avantaje fiscale:
rate, credite. De aceea consider că este
Căsătoria te protejează
relaţia care îţi oferă cea mai mare
oarecum din punct de
siguranţă finainciară.
vedere financiar. Acum
veniturile se cumulează,
Veniturile partenerilor devin un bun
însă, în majoritatea
comun si asta dă siguranţă.
familiilor apar copii si
asta face ca, căsnicia să
Soţii se ajută reciproc din toate
fie vulnerabilă din punct
punctele de vedere.Atunci, când unul
de vedere financiar.
dintre ei are probleme finainciare îl
susţine celălalt şi tot aşa.când unul nu
aduc evenit aduce celalat,etc.Asta este
siguranţa oferită.

78
 Aspectele legate de latura financiară în cadrul uniunii consensuale sunt tratate de
subiecţi în paralel cu cele prezente într-o căsnicie. Astfel, ei compară cele două forme de
uniune familială şi ajung la următoarele concluzii:
1.căsătoria este mai sigură din punct de vedere financiar decât concubinajul
(9respondenţi): ” Căsătoria oferă unele avantaje fiscale (credite, rate) “; “Veniturile
partenerilor devin un bun comun si asta dă siguranţă.”;” consider că din punct de vedere
psihologic siguranţa financiară este mai mare în căsătorie”.
2.uniunea consensuală oferă mai multă siguranţă financiară (6 respondenţi):”am citit
într-o revistă că succesele financiare sunt mult mai mari la cuplurile care coabiteză. Am
reflectat puţin şi mi-am dat seama că acel articol descrie o relalitate de care am si eu parte.
Cred că partenerii fiind tineri se stimulează foarte mult reciproc şi asta conduce la realizarea
idealurilor şi la performanţe mai mari.”; “de când trăiesc în concubinaj am avut foarte multe
împliniri pe plan professional. Am reuşit, prin susţinerea şi cu ajutorul iubitei, să mă angajez
cu un salariu foarte bun. Mereu ne vom susţine şi ne vom îndruma astfel încât să avem parte
doar de succese. Asta numesc eu siguranţă financiară. Iar concubinajul mi-o oferă.”
3.cele două sunt aproximativ egale din acest punct de vedere ( 14 respondenţi): “Dacă
relaţia este bazată pe respect reciproc nu există diferenţe între cele două situaţii în ceea ce
priveste siguranţa financiară.”; “Din punct de vedere financiar şi căsătoria şi uniunea
consensuală oferă aceeaşi siguranţă.”;” Nu găsesc nici o diferenţă între căsătorie şi uniunea
consensuală din punctul de vedere al aspectului financiar, pentru că în opinia mea, actul
casatoriei nu schimbă în nici un fel situaţia financiară a unui cuplu.”; “
4.siguranţa financiară ţine de parteneri şi nu de relaţia în sine ( 1respondent):
“Siguranţa financiară ţine de indivizii care alcătuiesc relaţia şi nu de relaţia în sine.”;”
Pentru a cunoaşte percepţia studenţilor asupra căsătoriei şi uniunii consensuale din
punctul de vedere al siguranţei afective pe care acestea o oferă celor implicaţi am formulat
următoarea întrebare: Dar din punctul de vedere al siguranţei afective?.
Analiza răspunsurilor culese a scos în evidenţă faptul că tinerii acordă o încredere
mare uniunii consensuale în ceea ce priveşte siguranţa afectivă. Ei motivează prin faptul că
relaţia durează doar atât cât cei doi parteneri se iubesc. Iată câteva răspunsuri semnificative:
“În ceea ce priveste siguranţa afectivă cred că, concubinajul este mai benefic deoarece
partenerii se despart atunci când consideră că nu se mai potrivesc sau că nu se mai iubesc,
însă, în căsătorie, sub presiunea actelor, partenerii sunt tentaţi să mai încerce, se complac în
situaţia lor, ceea ce nu conferă o aşa mare stabilitatre afectivă pentru nici unul dintre

79
parteneri.”sau “Părerea mea este că, cu sau fără căsătorie, poate exista sau nu un echilibru
afectiv.”
Cu toate că, consideră ei, concubinajul îţi poate aduce mai multe împliniri pe plan
afectiv, aceştia nu abandonează ideea căsătoriei:”Chiar dacă concubinajul se bucură de un
avantaj real pe plan afectiv, eu cred în căsătorie, şi nu pentru că aceasta mi-ar oferi vreo
siguranţă în viitor, ci pentru că sunt de părere că omenirea trebuie să urmeze un anumit curs”.
La această întrebare codarea răspunsurilor a determinat formarea a 4 clase de
răspunsuri:
Uniunea consensuală oferă siguranţă afectivă mai mare sunt de părere10 respondenţi;
10 subiecţi cred că în căsătorie ai parte de mai multă siguranţă afectivă;
Concubinajul şi uniunea consensuală sunt egale în ceea ce priveşte latura afectivă-9
respondenţi.
1 respondent spune că asigurarea siguranţei afective ţine de partener şi nu de relaţie.
Un subiect afirmă: „uniunea consensuala îţi oferă o dovadă mai mare că partenerul stă
cu tine pentru că reprezinţi persoana ideala pentru el, că te iubeste. Nu este ţinut lângă tine de
nici un act.Este voinţa sa.”
„Căsătoria îţi oferă mai multă siguranţă afectivă pentru că limitează libertatea
indivizilor” spune o studentă. Un alt respondent nu vede diferenţe între cele două:”Atât una şi
celalată creează pentru parteneri, din punct de vedere moral, obligaţii, astfel că conferă acelaşi
grad de siguranţă financiară şi afectivă.”
Un singur individ din întreg eşantionul este de părere că:” Nu căsătoria sau uniunea
consensuala îmi oferă siguranţă, ci Alina prin ajutorul dat, prin susţinerea ei, prin împărtăşirea
visurilor. Nu ştiu dacă există diferenţe între acestea deoarece siguranţa se află în strânsă
legătură cu partenerul, cu relaţia pe care o ai cu acesta şi nu cu statutul marital.”
Percepţia studenţilor cu privire la siguranţa financiară şi afectivă se află în strânsă
legătură cu propriile realizări, de aceea am adresat subiecţilor următorul set de întrebări.
Prin întrebarea Puteţi să-mi spuneţi dacă, de când trăiţi în concubinaj aţi avut realizări,
succese care s-ar putea datora statutului dvs marital? Dar partenerul dvs? susţinută de sugestia
Care este motivul acestui fapt? Daţi câteva exemple relevante pentru a confirma spusele dvs
am încercat să obţin de la respondenţi informaţii care să mă ajute să identific ceea ce se află în
spatele succeselor şi realizărilor tinerilor care trăiesc în concubinaj.
În urma analizei răspunsurilor primite la această întrebare am reuşit să construiesc
următoarea reţea semantică care prin evidenţierea relaţiilor dintre concepte încearcă să explice
succesul/realizările:

80
 Ajutor reciproc Iubirea

SUCCESE

Susţinerea financiară Concurenţa dintre parteneri

Majoritatea respondenţilor susţine că legătura dintre realizările lor şi statutul marital se
face prin ajutorul pe care partenerii şi-l oferă permanent: “Da. Toate realizările mele se
datorează lui George. El m-a sustinut, cu el m-am sfătuit în tot ceea ce am facut şi cel mai
important el m-a susţinut zi de zi în tot ceea ce am facut. El mi-a transferat uneori şi voinţa
sau putere lui.Tot am împărţit şi de aceea spun că realizările mele se datorează lui.”
Un alt respondent afirmă: “Da, susţinerea Alinei m-a ajutat si mi-a dat putere în tot
ceea ce am făcut. Am reuşit să-mi iau carnetul de şoferi. Fără Alina nu aş fi putut. Ea a învăţat
şi zi şi noapte cu mine. Mergea permanent la ore cu mine deoarece am avut o spaimă de şofat
pentru ca la 7 ani am avut un accident de maşină. Îmi trebuia carnet pentru la serviciu şi de
aceea am facut acest pas. Şi Alina spun eu că a fost influenţată pozitiv în realizările ei de
relaţia noastră.”
“Susţinerea financiară de care am avut parte este foarte importantă pentru toate
realizările mele. Când eu am fost prinsă cu facultatea cel care m-a susţinut financiar a fost
prietenul meu. Când el a urmat un curs de limbi moderne şi nu a mai avut timp şi de lucru, am
muncit eu şi l-am ajutat şi pe el”spune o studentă.
La baza realizărilor tinerilor se mai găseşte şi competiţia care se poate instala între cei
doi parteneri:”parcă există o concurenţă între noi pentru tot.Acest lucru ne a ajutat.Aşa am
reuşit să realizăm multe. Ne–am ambiţionat şi am opţinut mai mult decât am sperat”
Nu statutul marital în sine are o influenţă asupra realizărilor indivizilor, ci iubirea
dintre cei doi sunt de părere unii respondenţi:”toate succesele noastre se datorează faptului că
ne iubim mult. Asta le implică pe toate. Dacă există iubire, există şi susţinere, şi înţelegere şi
ajutor reciproc.”
Toate aceste răspunsuri ne conduc către confirmarea ipotezei: susţinerea din partea
partenerului corelează pozitiv cu realizările individului.

Legalizarea relaţiei:

81
 Prin intermediul următoarelor întrebări am încercat să identific locul pe care
legalizarea relaţiei îl ocupă în viaţa tinerilor care coabiteză. În acest sens, respondenţii a fost
puşi să răspundă la o serie de întrebări: Aţi putea să-mi spuneţi care este importanţa legalizării
unei relaţii?; Ce rol ar trebui să joace legalizarea într-o relaţie consolidată?; Care este rolul pe
care l-a jucat legalizarea unei relaţii şi îl joacă în prezent şi cum credeţi că se va schimba acest
rol în viitorul apropiat?.
O trecere în revistă a răspunsurilor îmi dă posibilitatea să elaborez unele concluzii cu
privire la ipotezele enunţate de mine la începutul cercetării cu privire la efectele legalizării
uniunii consensuale. Până atunci însă, consider că este necesar să amintesc câteva dinre cele
mai importante răspunsuri pe care le consider relevante.
Un subiect spune: “Importanţa legalizării unei relaţii depinde de fiecare persoană în
parte. Pentru mine este un lucru pe care mi-l doresc. Nu ştiu dacă se poate vorbi de un anumit
rol în consolidarea unei relaţii, pentru mine reprezintă, nu o necesitate, ci o tradiţie, un comun
acord între două persoane. In trecut nu ştiu dacă se putea vorbi despre un asemenea rol, pentru
că ştim foarte bine că oficializarea unei relaţii pe vremea bunicilor noştri, era un lucru firesc,
fără prea multe întrebări. În prezent este o liberă alegere, tinerii sunt foarte independenţi, şi se
simt foarte bine într-o uniune consensuală.”
O respondentă afirmă:”Legalizarea unei relaţii nu are din punctul meu de vedere o
importanţă anume. Are rolul de a contribui la schimbarea percepţiei societăţii asupra acestei
am relaţii. Însă, acest rol se estompează din ce în ce mai mult dat fiind că, concubinajul este
din ce în ce mai răspândit şi acceptat mai uşor de oamenii din jurul celor doi parteneri.
Probabil că la un moment dat va ajunge să fie şi consacrat legislativ, lucru care se întampla
deja în alte ţării.”
Un alt răspuns cules este: “Consider că legalizarea unei relaţii este importantă în cazul
apariţiei unui copil, pentru a nu-i complica acestuia adaptarea în societate. Rolul jucat de
căsătorie a fost şi este de a face ca relaţia să devina legitima în ochii societăţii. În viitor, odata
cu maturizarea societăţii, uniunea consensuala va fi privită precum căsătoria şi va avea
aceleaşi drepturi legale.”
Datorită faptului că răspunsurile subiecţilor alcătuiesc o paletă variată de opinii,
consider că este mai util să alcătuiesc o reţea semantică care să redea toate opiniile, decât să
enumăr cele mai importante şi mai semnificative răspunsuri.

Figura 6: Legalizarea relaţiei:

82
 LEGALIZAREA RELAŢIEI
Importanta
pentru
individ

Este un lucru necesar

Importanta pentru mine să îmi
daca apare un legalizez relaţia, dar
copil consider că încă nu
este momentul.
Neimportanta
Consider că
Importanta pentru
legalizarea unei Ofera
relaţii este societate
drepturi,
importantă în cazul
apariţiei unui copil, Încă nu ştiu dacă avantaje
pentru a nu-i legalizarea are o
complica acestuia Consider că
legalizarea relaţiei importanţă mare.Eu Legalizarea
adaptarea în
este mai uneie relaţii
societate trăiesc de 3 ani cu
importantă pentru înseamnă
modul în care te prietenul meu fără a implicit
raportezi la restul drepturi,
oamenilor. avea o relaţie avantaje şi
Legalizarea este, legalizată şi nu am atrage după
mai importantă sine
pentru societate întampinat nici o simpatiile si
Oferă siguranţă decât pentru aprobarea
dificultate din aceasta
cupluri. semenilor.
cauză. Sunt foarte
Pentru unele persoane, cu increzatoare în relaţia
preponderenţă femei,
căsătoria oferă o siguranţă, noastră şi ştiu că nu ar
mai ales în momentul în care exista nici o diferenţă
cuplul are deja un copil. De
accea consider importantă dacă am legaliza-o şi
legalizarea relaţiei. de aceea nu dau
importanţă mare
legalizarii.

Pentru a obţine răspunsuri cât mai închegate de la toţi respondenţii, am optat pentru o
întrebare cu rol de întărire: Este bine sau nu ca o relaţie să fie legalizată? De ce? Răspunsurile
primite la această întrebare sunt, de asemenea, variate, dar şi asemănătoare cu cele de la
întrebările precedente.
De exemplu, o studentă spune:”Este bine ca o relaţie să fie legalizată nu doar pentru
cei doi parteneri, ci şi pentru potenţialii copii ai acestora.” Un alt intervivat este tot pentru
legalizare: “o relaţie trebuie să se supună legii deoarece altfel cuplul atrage spre sine blamarea
societăţii care este împotriva unei astfel de legături.”
Un aspect important, consider eu, este faptul că asemănările sunt exprimate prin
corelaţii pozitive între răspunsurile subiecţilor la întrebarea: Aţi putea să-mi spuneţi care este

83
importanţa legalizării unei relaţii? cu cele de la întrebarea: Este bine sau nu ca o relaţie să fie
legalizată?. Acest lucru mi-a oferit posibilitatea să verific, într-o manieră nu tocmai
sociologică, validitatea demersului meu.
Pentru aceasta trebuie ca respondenţii care au afirmat la întrebarea precedentă că
“Legalizarea unei relaţii o importanţă anume.” să spună la cea de-a doua întrebare menţionată
că “Este bine din anumite puncte de vedere ca relaţia să fie legalizată”. Din analiza
răspunsurilor primite am observat că există corelaţia pozitivă între răspunsurile subiecţilor la
cele doauă întrebări. Nu am întâlnit nici un caz în care un respondent să spună la prima
întrebare că legalizarea relaţiei are importanţă, iar la cea de a doua întrebare să afirme exact
contrariul. Astfel, putem conchide că cercetarea mea este validă.
Am considerat că acesta întrebăre va aduce un plus de informaţii utile studiului meu,
ceea ce s-a şi întâmplat. Astfel, am avut ocazia să constat că, deşi aceste cupluri formează o
uniune consensuală de câţiva ani, ele acordă, totuşi, o mare importanţă legalizării relaţiei.
Spun că relaţia lor este “o amânare a legalizării”.
Puţine sunt cazurile în care am primit răspunsuri negative în ceea ce priveşte
importanţa legalizării. Cele afirmate reies din următorul table în care realizez o codare a
răspunsurilor astfel încât fiecare răspuns să poată fi cuprins într-o categorie.

Table nr.4: Importanţa legalizării relaţiei (clasificare pe indivizi, nu pe cupluri):

Importantă Important Importantă Importantă Importantă Neimportant
pentru ă pentru pentru pentru dacă apare ă
individ individ individ societate un copil
Oferă Oferă Oferă Din prisma Binele Nici pentru
drepturi, siguranţă recunoaşter respectării copilului= individ, nici
avantaje e publică tradiţiei legalizare pentru
societate
Legalizare 8rsponden 4 5responden 3responden 5responden 4respondenţ
a relaţiei ţi responenţ ţi ţi ţi i
i

După cum se poate observa şi din tabelul de mai sus, la această întrebare am obţinut şi
un nonrăspuns.Unul din cei 30 de subiecţi a răspuns”Nu ştiu”.
8 respondenţi acordă importanţă legalizării pentru că aceasta oferă drepturi si avantaje
cuplului, 4 subiecţi spun că relaţia legalizată oferă siguranţă, iar 5 respondenţi cred că
importanţa legalizării relaţiei unui cuplu constă de fapt în efectele acestei acţiuni, în faptul că
84
cei căsătoriţi au parte de recunoaştere din partea societăţii, pe când cei care coabitează
întâmpină o serie de probleme, se lovesc de dezaprobarea semenilor.
Din eşantionul folosit, 3 indivizi spun că legalizarea relaţiei este mai importantă pentru
societate decât pentru indivizi, 5 respondenţi consideră că este benefică doar dacă în relaţie
intervine un copil. Am întâlnit şi subiecţi care spun că se simt confortabil în relaţia lor aşa
cum este ea, fără să beneficieze de reglementări legale, de avantajele şi drepturile pe care un
contract le-ar fi oferit.
Cuplurile au mai fost rugate să-şi dea părerea în ceea ce priveşte o situaţie potenţială,
viitoare: recunoaşterea prin lege a uniunii consensuale.
Introducând în ghidul de interviu întrebările Ce credeţi că s-ar întâmpla dacă, în
România, uniunea consensuală ar fi recunoscută prin lege, dacă persoanele care trăiesc în
astfel de uniuni ar avea anumite drepturi şi obligaţii reglementate prin lege? Ce efecte ar avea
aceste reglementări asupra cuplurilor tinerele? Motivaţi răspunsul. Am încercat să determin
subiecţii să se transpună în acea situaţie şi să îmi ofere răspunsuri care să fie valabile în
primul rând pentru relaţia lor.
Răspunsurile primite se distribuie la doi poli opuşi:
recunoaşterea uniunii consensuale din punct de vedere juridic va determina o creştere
a numărului celor care coabiteză
nu va avea nici o influenţă.
Cele mai multe răspunsuri se grupează în jurul polului “cu influenţă” şi doar 2 indivizi
dau răspunsuri pe care trebuie să le aşezăm la celălat pol, al “lipsei influenţei”.
“Efectul ar fi acela că ar scădea numărul căsătoriilor, însă este vorba de un efect pe
termen lung nu unul pe termen scurt, căci mentalitatea este mai importantă şi ea poate înclina
balanţa în favoarea unei sau alteia şi numai timpul şi educatia poate aduce schimbarea
mentalitatii.” este de părere un respondent.
Efectul susţinerii juridice a concubianjului la noi în ţară, în viziunea respondenţilor
mei, se mai poate desprinde şi din următoarele răspunsuri:
Probabil ar scădea numărul căsătoriilor, în schimb, în timp s-ar schimba percepţia
societăţii asupra concubinajului.
Probabil ar creşte procentul şi motivaţiile celor care ar dori să trăiască în concubinaj
pentru că ar fi mai simplu şi mai uşor.
La polul opus am înregistrat următoarele răspunsuri:”Nu cred ca ar fi vreo diferenţă
deoarece oamenii care vor legalizare pot opta pentru căsătorie.” sau “Nu s-ar schimba nimic.

85
Românul nu s-ar duce să-si facă acte pe relaţia sa dacă nu ar fi cumva pedepsit prin lege.
Drepturi vrem toţi, însa nu şi obligaţii.”
Astfel, prin această întrebare am reuşit să adun de la respondenţi opinii despre posibila
situaţie, însă nu am reuşit să determin respondenţii să se transpună într-o uniune consensuală
susţinută din punct de vedere juridic. Am încercat să văd dacă reglementarea acestei uniuni
familiale ar determina subiecţii să afirme că ei ar adopta ca stil de viaţă uniunea liberă dacă
aceasta ar beneficia de susţinere legală, însă subiecţii mi-au oferit numai opinii în general şi
nimic despre sau cu referire la relaţia lor.
Ipoteza-Recunoaşterea prin lege a uniunii consensuale, acordarea de drepturi
concubinilor, coreleză pozitiv cu creşterea numărului cuplurilor care coabitează este
confirmată de răspunsurile culese la întrebarea Ce credeţi că s-ar întâmpla dacă, în România,
uniunea consensuală ar fi recunoscută prin lege, dacă persoanele care trăiesc în astfel de
uniuni ar avea anumite drepturi şi obligaţii reglementate prin lege?
Despre cealaltă ipoteză- un nivel mai ridicat al opiniilor în favoarea legalizării relaţiei
duce la/produce o creştere a numărului celor care se căsătoresc putem spune că se confirmă
numai dacă ne uităm şi la răspunsurile oferite la întrebarea Care sunt în viziunea dvs etapele
evoluţiei fireşti a unei relaţii? Motivaţi răspunsul.
Din analiza răspunsurilor primite la ultima întrebare am aflat că, cuplurile
intenţionează să se căsătorească atunci când consideră că uniunea consensuală nu mai este
benefică pentru ei sau când trec de anumite probleme. Dacă adăugăm al aceste răspunsuri şi
pe cele în care majoritatea subiecţilor acordă importanţă legalizării, atunci putem spune cu
certitudine ca ipoteza este confirmată.

Percepţia familiei cuplului asupra concubinajului:

Relaţiile pe care orice individ le are cu familia, cu grupul din care face parte, joacă un
rol important în alegerile pe care acesta le face. În acest sens, cercetarea mea încearcă să
evidenţieze că factorii motivaţionali extrinseci au o pondere importantă în decizia pe care
subiecţii o iau cu privire la viitorul relaţiei lor de cuplu.
Din procesul de analiză a răspunsurilor a rezultat faptul că nici un subiect nu a evitat
să vorbească despre cum percepe familia sa legătura în care este implicat.
Pentru a evalua percepţia familiei asupra concubinajului, am pus respondenţilor
următorul set de întrebări: Vorbiti-mi acum de concubinaj aşa cum este el perceput de familia
dvs. Daţi-mi un exemplu recent din care să rezulte ce aţi afirmat anterior/ de ce spuneţi asta.
Care credeţi că ar fi motivele pentru care familia dvs percepe în acest fel concubinajul.

86
 Din majoritatea răspunsurilor primite putem conchide că părinţii nu condamnă
concubinajul, dar nici nu îl încurajează. Aceştia încearcă să-şi înţeleagă copiii, însă permanent
se resimte influenţa concepţiilor societăţii, vremurilor în care au trăit.
Un subiect spune: “Familia mea accepta decizia mea de a ma afla într-o uniune
consensuală, deşi nu agrează pe deplin ideea. Acest lucru se datorează influenţei mentalităţii
societăţii în care au trăit şi care condamnă această practică.” Un alt respondent vorbeşte în
felul următor: “Familia mea nu are mari nemulţumiri în legatură cu concubinajul deşi şi
parinţii mei ar dori ca să fiu căsătorită. Am o sora mai mare care locuieşte tot în concubinaj şi
de aceea pot spune că s-au obişnuit cu ideea. Motivul pentru care familia mea este de acord cu
concubinajul este faptul că mă ştiu în siguranţă, că are cine să aibă grijă de mine şi că ne
iubim mult.”
Aceelaşi lucru îl putem surprinde şi din răspunsurile următoare: “Familia mea acceptă
concubinajul ca un mod de viaţă practicat de generaţia tânără, ca o perioadă de tranziţie spre
căsătorie. Nu vede însa concubinajul ca un mod de viaţă permanent. Parinti mei consideră că
starea normala este căsătoria şi nu uniunea liberă datorită mentalităţii pe care o au şi care este
răspândită la întreaga generaţie.” sau “Părinţii noştri au trăit alte timpuri, în care se punea
mare accent pe valoarea morala ( deşi existau şi atunci persoane care nu confirmau acest
lucru). Spre exemplu, părintii mei nu au fost de acord cu decizia mea de a locui împreuna cu
persoana cu care am o relaţie. Însa au înţeles că vremurile s-au schimbat, şi cunoaşterea
prealabilă a persoanei de lângă tine, va constitui un atu într-o viitoare căsătorie. Ei consideră
probabil că această schimbare ar putea influenţa în mod negativ mersul unei persoane, de
exemplu, ar scădea eficienţa ca şi student sau elev, s-ar pierde din vechile obiceiuri deprinse
acasă alături de ei.”
Au existat şi cazuri în care subiecţii afirmă că persoanele care i-au încurajat să facă
acest pas şi să trăiască alături de partener sunt părinţii: “Datorită faptului că, căsătoria
părinţilor mei a fost un eşec, părinţii sunt multumiti dacă eu sunt fericit indiferent de tipul de
relaţie în care sunt implicat.Au încurajat mult relaţia noastră pentru că, spun ei, aşa putem să
ne plicitisim unul de celălat şi să ne dăm seama la timp astfel încat să nu trecem prin ceea ce
au trecut ei, printr-un divorţ.” ; “atunci când Iulian mi-a propus să ne mutăm împreună eram
tare indecisă. Mama a fost cea care m-a încurajat să fac acest pas.Mereu îmi spune că este
bine să-ţi cunoşti partenerul înainte de căsătorie pentru a nu avea probleme aşa cum au avut ei
la un moment dat când credeau că de fapt nu se potrivesc.”
Din răspunsurile oferite de o altă categorie de subiecţi aflăm că, de fapt, familia se
împotriveşte unei asemenea relaţii. “Părinţii nici nu au vrut să audă de aşa ceva”, spune o

87
respondentă. O altă studentă zice: “ştiam că ai mei nu or să fie de acord cu relaţia noastră,
totuşi le-am spus pentru că nu îmi place să ma ascund de ei. De atunci sunt supăraţi pe mine,
relaţia noastră s-a răcit.” O altă voce spune: “Familia mea nu o să fie de acord niciodată cu
uniunea consensuală deoarece la noi în neam este o tradiţie să te căsătoreşti.”
Familiile altor respondenţi nici nu cunosc relaţia copiilor lor. “Familia mea nu ştie că
trăim împreună. Nu ştiu care ar fi reacţia lor şi de aceea am preferat să ascund acest
lucru.”spune o respondentă care locuieşte împreună cu prietenul ei de numai 6 luni.
Analiza răspunsurilor primite mi-a dat posibilitatea să alcătuiesc următoarea schemă
care relevă categoriile de răspunsuri primite la această întrebare şi numărul respondenţilor
pentru fiecare categorie.
Tabel nr.5: Percepţia familiei subiectului asupra uniunii consensuale:
Nu condamnă, dar Încurajează Se Familia nu
nici nu încurajeză o uniunea liberă împotriveşte cunoşte
astfel de relaţie acesteia relaţia
Percepţia
familiei 18respondenţi 4 5respondenţi 3
asupra respondenţi respondenţi
uniunii
libere

Dacă ne uităm un pic asupra răspunsurilor primite de la cei doi parteneri care
formează un cuplu observăm că situaţia este puţin diferită în sensul că, de exemplu, familia
băiatului acceptă relaţia, dar părinţii fetei se împotrivesc. De aceea se impune o altă
clasificare, şi anume:
Familia băiatului acceptă relaţia, dar familia fetei nu- 5 cupluri;
Familia fetei acceptă relaţia, dar nu şi cea a băiatului- 0 cupluri;
Ambele familii sunt de acord cu relaţia-7 cupluri;
Ambele familii nu sunt de acord cu relaţia- 0cupluri;
Familia fetei nu ştie despre această relaţie- 3 cupluri
Familia băiatului nu ştie despre această relaţie- 0 cupluri.
Ambele familii nu ştiu de relaţie- 0 cupluri.

Toată această analiză a răspunsurilor pe care mi le.au furnizat subiecţii la această

întrebare îmi permite să mai trag încă o concluzie referitoare la ipotezele de la care am plecat

88
atunci când am început cercetarea. Astfel, primele două ipotezele care fac referire la percepţia
familiei subiecţilor asupra uniunii consensuale se confirmă.
Prima ipoteză ( Studenţii ai căror părinţi sunt divorţaţi sunt mai dispuşi să opteze
pentru concubinaj ca stil de viaţă decât ceilalţi.) este susţinută şi confirmată de răspunsuri
precum: “Datorită faptului că, căsătoria părinţilor mei a fost un eşec, părinţii sunt multumiti
dacă eu sunt fericit indiferent de tipul de relaţie în care sunt implicat.Au încurajat mult relaţia
noastră pentru că, spun ei, aşa putem să ne plicitisim unul de celălat şi să ne dăm seama la
timp astfel încat să nu trecem prin ceea ce au trecut ei, printr-un divorţ.”
Confirmarea ipotezei: părinţii de băieţi acceptă mai uşor o astfel de relaţie decât
părinţii de fete reiese din clasificarea pe care am făcut-o cu privire la măsura în care familiile
partenerilor acceptă această relaţie.
Despre cea de-a treia ipoteză nu pot spune nici că este confirmată, nici că este
infirmată deoarece respondenţii nu au precizat dacă părinţiilor au experimentat şi ei
concubinajul.
La întrebarea “Ce credeţi că ar fi necesar să faceţi pentru a evita apariţia de discuţii
contradictorii cu familia dvs legate de relaţia dvs?” toţi cei intervievaţi au răspuns “să ne
căsătorim”. Pe lângă acest răspuns unanim, unii dintre subiecţi au adăugat: “să ne iubim în
continuare la fel”,“să nu facem copii”sau “să nu vorbim prea mult despre relaţia noastră în
rezenţa lor.”
O altă întrebare care se referă la percepţia familiei asupra uniunii consensuale este:
Care apreciaţi că ar fi reacţia familiei dvs în cazul în care dvs aţi dori să rămâneţi pentru tot
restul vieţii într-o formă de uniune familială nesusţinută juridic, cum este uniunea
consensuală?
Din această întrebare se desprinde cel mai bine influenţa factorilor motivaţionli
extrinseci, adică a familiei şi grupului de prieteni. Această afirmaţie o susţin cu următoarele
răspunsuri: „Reactia ar fi dezaprobatoare. Probabil că ar încerca să mă convingă că nu este un
lucru bun. Majoritatea rudelor şi cunoştiintelor mele consideră căsătoria un pas obligatoriu
mai devreme sau mai tarziu.”şi „Familia nu ar fi încantată de această perspectivă, datorită
faptului că au fost educaţi după alte criterii şi consideră uniunea consensuală prelungită o
lipsa de implicare şi fugă de responsabilităţi.”
Astfel, de aici putem conchide că influenţa familiei cântăreşte mai mult în opţiunea
cuplului pentru uniunea consensuală ca etapă premegătoare căsătoriei, decât ca stil de viaţă

Percepţia grupului de prieteni asupra relaţiei de coabitare a partenerilor:

89
 Datorită faptului că răspunsurile subiecţilor la setul următor de întrebări (Vorbiti-mi
acum de concubinaj aşa cum este el perceput de grupul dvs de prieteni. Daţi-mi un exemplu
recent din care să rezulte ce aţi afirmat anterior/ de ce spuneţi asta. Care credeţi că ar fi
motivele pentru care prietenii dvs percep în acest fel concubinajul.) se aseamănă foarte mult
nu am întâmpinat probleme în analiza datelor culese. Din interpretarea răspunsurilor am reuşit
să desprind următoarele concluzii:
1. majoritatea prietenilor cuplului se află într-o relaţie de coabitare: “Majoritatea
prietenilor mei locuieşte în concubinaj”; “Este perceput ca un lucru firesc şi practic.
Majoriteatea trăieşte într-o uniune liberă, însă nu îl percep ca pe o situaţie permanentă, astfel
că cei mai mulţi se vor căsători în ani ce vin, iar unii dintre ei au facut-o deja. Un bun
exemplu ar fi faptul că nişte prieteni care au trăit 10 ani în aceasta stare se vor căsători anul
viitor deşi nimic nu-i obligă să faca acest pas , având deja bunuri cumparate în comun (casă,
maşină, mobilă, aparate electrocasnice, etc.) şi neavând vreun alt impediment de a continua
uniunea consesuală.”
2. cei care nu coabitează nu resping ideea uninii consensuale: ”cei care nu locuiesc ş-
ar dori, dar nu au condiţii încă.”; “am prieteni care sunt de foarte mult timp împreună, se
iubesc foarte mult, dar din mai multe motive nu locuiesc împreună.Însă ei nu resping această
relaţie. Ştiu că, ca orice relaţie are avantaje şi dezavantaje. Adesea spun că trebuie să ne
bucurăm cât de mult putem de această relaţie că merită.”
3. prietenii au constituit un model: “pot spune că este o modă în ziua de azi să trăieşti
în concubinaj în tinereţe”;” toţi prietenii mei locuiesc în afara familiei cu prietena/-ul. Nu se
putea ca noi să fim altfel.”; “când eram la liceu eram oarecum invidioasă pe nişte prieteni de
ai mei care erau la facultate şi care locuiau împreună.Tot timpul le spuneam că atunci când o
sa am un prieten stabil o să vreau si eu să locuim împreună.”
Din aceste întrebări, ca şi în cazul familiei, putem desprinde influenţa pe care grupul
de prieteni o exercită, direct sau indirect, asupra tânărului cuplu. În aceste sens un respondent
afirmă: “Prietenii probabil ar accepta decizia noastră, dar în cazul apariţiei unui copil ar fi
îngrijoraţi datorită statutului acestuia în societate.” Tot în acceaşi notă un alt subiect adaugă: ”
probabil că ar fi de acord deoarece cunosc avantajele uniunii consensuale, dar asta în cazul în
care în relaţie am fi implicaşi doar noi doi şi nu si o atreia persoană-un copil.”
Din răspunsurile la întrebarea ” Care apreciaţi că ar fi reacţia prietenilor dvs în cazul în
care dvs aţi dori să rămâneţi pentru tot restul vieţii într-o formă de uniune familială
nesusţinută juridic, cum este uniunea consensuală?” putem conchide că, mai degrabă prietenii
susţin adoptarea uniunii consensuale ca stil de viaţă decât familia. Motivele care reies din

90
analiza datelor culese în teren cu privire la ceea ce am afirmat mai sus sunt: prietenii fac parte
din acceaşi generaţie ca şi cuplul care a primit o educaţie modernă şi astfel, au şi o mentalitate
modernă; majoritatea prietenilor cuplului trăieşte sau a trăit în concubinaj;
Ipoteza elaborată (Creşterea numărului prietenilor care coabitează ai cuplului conduce
la adoptarea concubinajului ca stil de viaţă.) se confirmă.

Percepţia subiecţilor asupra relaţiei părinţilor:

Am plecat de la ipoteza că diferenţele existente la nivelul familiilor de origine ale
partenerilor (fam închegate, fără probleme majore ori divorţate sau cu probleme majore) se
vor manifesta prin aprecieri variate ale uniunii consensuale ( cei proveniţi din familii
închegate folosesc concubinajul, mai des, ca etapă premergătoare căsătoriei; studenţii care fac
parte din famiilii dezorganizate vor opta mai frecvent pentru concubinaj ca stil de viaţă). Setul
de întrebări care corespunde acestei ipoteze sună astfel: Puteţi să-mi spuneţi-aproximativ-de
când sunt căsătoriţi părinţii dvs? Cum apreciaţi relaţia părinţilor dvs? Ce părere aveţi despre
aceasta?.
La aceste întrebări, nu am obţinut nici un nonrăspuns.Nici un subiect nu a răspuns ”nu
stiu de câţi ani sunt căsătoriţi părinţii mei”. De aici, putem conchide că, subiecţii manifestă
respect şi admiraţie faţă de căsnicia părinţilor.
Atunci când subiecţii sunt puşi să definească căsnicia părinţilor lor prin atributele
cheie care o caracterizează aceştia amintesc următoarele cuvinte:

Figura nr.7: Percepţia subiecţilor asupra căsniciei părinţilor lor:

91
 CĂSNICIA PĂRINŢILOR

iubire
Căsnicia are la
bază multă
iubire
Respect reciproc încredere
Relatia lor siguranţă
Încrederea este
este una
obişnuinţă bazata pe sprijin principalul atu al
părinţilor mei. În Preietenii
respect Părinţii mei îşi relaţia lor, pe lângă părinţilor
Cuvântul care reciproc, desi oferă în iubire, există foarte când spun
defineşte cel sunt convins permanenţă multă încredere. familia Toma
mai bine relaţia ca fiecare sprijin unul
dintre ei a altuia şi cred că spun
părinţilor mei siguranţă. Aşa
este obişnuinţa trebuit sa faca acest fapt a
mentalitate o serie de determinat este
.Se vede că se caracterizată
cunosc foarte compromisuri consolidarea
învechită de-a lungul pe bună
bine şi că se relaţiei lor.
casniciei. dreptate
înţeleg din O relaţie tipică căsnicia
priviri şi asta mentalităţii în care au părinţilor
pentru că s-au trăit în sensul că există mei. Se vede
obişnuit unul cu suişuri şi coborâşuri că se iubesc
altul. .Tata consideră că mult şi că îşi
fiind barbat nu trebuie doresc
să facă o serie de protecţie unul
chestii care intră în pentru altul.
atribuţiile femeii, iar
mama l-a obişnuit aşa.
În rest există sprijin
material, moral şi
multă iubire.

Următoare întrebare se referă tot la percepţia respondenţilor asupra căsniciei părinţilor,

numai că aria de referinţă s-a lărgit. Acum ei sunt puşi să facă o scurtă comparaţie între relaţia
părinţilor şi cea a altor cupluri care fac parte din acceaşi generaţie: Ce ne puteţi spune despre
căsătoria părinţilor dvs comparativ cu cea a altor cupluri din acceaşi generaţie pe care le
cunoşteţi? Există aspecte distincte? Care ar fi acestea? Exemplificaţi. Scopul acestei întrebări,
ca şi a celor precedente, este să reflecte influenţa modelului familiei de origine asupra
tânărului cuplu.

92
 La această întrebare am strâns următoarele răspunsuri: „Aspecte distincte există în
fiecare relaţie, însa acestea nu sunt exacerbate în comparaţie cu celelalte cupluri pe care le
cunosc eu din aceeaşi generaţie.”; „Fiecare căsătorie are aspectele ei distincte, dar în linii
generale căsătoria părinţilor mei se aseamănă cu cele din generaţia lor. Căsătoriile din acea
perioadă se termină mai rar cu un divorţ decat cele din zilele noastre datorită educaţiei. Ei
erau convinţi că trebuie să îndure mai multe din partea partenerului de dragul integrităţii
familiei şi a copiilor.”
Nu există nici un răspuns care să difere în mod semnificativ de acestea. Tot la această
întrebare am înregistrat şi 3 nonrăspunsuri.
Şi de această dată ipoteza se confirmă. Subiecţii fac parte din familii închegate, cu
respect pentru căsătorie. Din analiza răspunsurilor la întrebările precedente am aflat că
respondenţii percep uniunea consensuală ca etapă înăintea căsătoriei. Deci, influenţa familiei
de origine se resimte în răspunsurile şi comportamentul subiecţilor.

CONCLUZIILE CERCETĂRII:

93
 Societatea contemporană este martoră la schimbările ce se petrec în concepţiile
tinerilor care optează pentru coabitare, în defavoarea căsătoriei, uniunile consensuale
reprezentând un model foarte răspândit de asociere. Convieţuirea în afara căsătoriei a devenit
o caracteristică a vieţii moderne, înlocuind mariajul. Astfel, demersul meu doreşte să ilusteze
opţiunile cuplurilor care coabiteză atunci când sunt puse să aleagă între: uniune consensuală
ca etapă premergătoare căsătoriei sau uniune consensuală ca stil de viaţă şi să descrie
motivaţiilor care stau la baza comportamentelor subiecţilor.
Ideile majore prezentate în fiecare secţiune a procesului analitic au contribuit la
confirmarea ipotezelor elaborate la începutul studiului, la dezvăluirea concepţiei despre
căsătorie şi uniune consensuală pe care o au studenţii care coabiteză.
Scopul acestei scurte prezentări este să accentueze ideile creionate pe parcursul
analizei datelor culese. În următoarele paragrafe voi prezenta principalele concluzii pe fiecare
secţiune cuprinsă în ghidul de interviu.
De ce uniune consensuală?
Astfel, încercând să surpind motivele care au stat la baza deciziei de a coabita, am
constatat că, cuplurile sunt motivaţe şi intrinsec, şi extrinsec în alegerile făcute cu privire la
viitorul relaţiei lor. De asemenea, comportamentul decizional al subiecţilor este determinat şi
de o combinare a celor două tipuri de motivaţie. Majoritatea respondenţilor sunt motivaţi
intrinsec, însă relaţiile interpersonale ale acestora joacă un rol destul de important în
comportamentul decisional
Căsătoria şi uniunea consensuală în viziunea cuplurilor care coabitează:
În urma analizei setului de întrebări care face referire la modul în care cuplurile
consensuale percep căsătoria şi uniunea consensuală, pot conchide că, studenţii care
coabitează de mai mult timp privesc mai degrabă decât ceilalţi uniunea consensuală ca o etapă
premergatoare căsătoriei. Aceeaşi concluzie se poate desprinde şi în ceea ce priveşte anul de
studiu în care este subiectul. Astfel, respondenţii din ani terminali vorbesc mai mult despre
căsătorie şi beneficiile aduse de o perioadă de probă.
Ipotezele înăintate de mine cu privire la această problematică (Alegerea indivizilor cu
privire la uniunea consensuală [etapă premergătoare căsătoriei sau stil de viaţă] va depinde de
modul în care aceştia privesc căsătoria şi concubinajul şi O creştere a importanţei căsătoriei
duce la un nivel mai ridicat al opiniilor în favoarea concubinajului ca etapă premergătoare
căsătoriei) se confirmă.
Percepţia subiecţilor asupra evoluţiei fireşti a unei relaţii:

94
 Analiza răspunsurilor culese mi-a oferit posibilitatea să trag următoarele concluzii:
respondenţii care sunt studenţi în anul 1 şi 2 nu văd foarte clar finalitatea perioadei de
coabitare, în timp ce, cei care se află în anii terminali au o cu totul altă percepţie asupra
duratei coabitării. Aceştia afirmă că este nevoie de o siguranţă financiară ori de terminarea
studiilor pentru a putea trece la o altă etapă a relaţiei lor, căsnicia. Astfel, ei ilustrează mai
accentuat funcţia de testare a compatibilităţii a uniunii consensuale decât cei aflaţi la începutul
studiilor universitare. Deci, persoanele care sunt ceva mai înăintate în vârstă manifestă o
dorinţă mai accentuată de a se căsători. Acelaşi lucru îl pot spune şi despre indivizii care au un
loc de muncă stabil. Datorită faptului că nici un subiect nu uită să amintească perioada traiului
în comun atunci când face referire la etapele fireşti ale unei relaţii şi pentru că între avantajele
uniunii consensuale amintite anterior posibilitatea testării relaţiei ocupă un loc însemnat, se
poate conchide că ipoteza (Principala funcţie a concubinajului în interiorul cuplului va fi cea
de “testare a compatiblităţii”) este confirmată cu succes.
Siguranţa financiară şi afectivă în căsătorie şi concubinaj:
Părerile respondenţilor cu privire la posibilităţile celor două forme de uniuni familiale
de a oferi siguranţă financiară sunt împărţite. 8 subiecţi susţin că, căsătoria îţi oferă cea mai
mare stabilitate financiară, 4 subiecţi amintesc de vulnerabilitatea financiară care se instalează
într-o căsnicie în cazul apariţiei unui copil, iar restul de 17 respondenţi aşează pe poziţie de
egalitate cele două uniuni familiale. Analiza răspunsurilor îmi mai oferă posibilitatea să fac
următoarele precizări: subiecţii care sunt de părere că, căsătoria îţi oferă cea mai mare
siguranţă financiară sunt cei care nu au avut niciodată un loc de muncă; respondenţii care au
locuri de muncă stabile susţin exact contrariul, şi anume, că uniunea consensuală este cea care
oferă o siguranţă financiară mai ridicată.
Astfel, şi de această dată, ipoteza (Indivizii care au realizări mari în concubinaj
consideră că acesta oferă o siguranţă financiară mai mare decât căsătoria)se confirmă.
În ceea ce priveşte siguranţa afectivă, analiza răspunsurilor culese a scos în evidenţă
faptul că tinerii acordă o încredere mare uniunii consensuale în ceea ce priveşte siguranţa
afectivă. Percepţia studenţilor cu privire la siguranţa financiară şi afectivă se află în strânsă
legătură cu propriile realizări. Majoritatea respondenţilor susţine că legătura dintre realizările
lor şi statutul marital se face prin ajutorul pe care partenerii şi-l oferă permanent. Toate aceste
răspunsuri ne conduc către confirmarea ipotezei: susţinerea din partea partenerului corelează
pozitiv cu realizările individului.
Legalizarea relaţiei:

95
 După cum am arătat şi în analiza datelor, ipotezele înăintate cu privire la legalizarea
uniunii consensuale se confirmă. Răspunsurile primite se distribuie la doi poli opuşi:
recunoaşterea uniunii consensuale din punct de vedere juridic va determina o creştere a
numărului celor care coabiteză; nu va avea nici o influenţă. Nu putem spune că, de exemplu,
studenţii din ani terminali sunt pentru legalizarea relaţiei, iar cei care sunt abia la începutul
facultăţii sunt împortivă; că cei care au un loc de muncă acceptă mai uşor aspectele juridice,
iar ceilalţi nu, etc. Aşadar, la fiecare pol se întâlnesc tipuri diferite de subiecţi.
Percepţia familiei cuplului ;i a grupului de prieteni asupra concubinajului:
Relaţiile pe care orice individ le are cu familia, cu grupul din care face parte, joacă un
rol important în alegerile pe care acesta le face.Datorită faptului că nici un subiect nu a evitat
să vorbească despre cum percepe familia sa legătura în care este implicat am putut să desprind
influenţa factorilor motivaţionali extrinseci asupr adeciziilor subiecţilor.
În cazurile în care părinţii au luat la cunoştinţă despre relaţia copiilor, nu condamnă
concubinajul, dar nici nu îl încurajează. În urma analizei datelor culese în teren am avut
posibilitatea să constat că există şi părinţi care încurajează o relaţie de coabitare. În societatea
românească se întâlnesc foarte puţine astfel de cazuri, însă, ele există. În demersul meu un
singur subiect a afirmat că, cei care l-au încurajat să facă acest pas au fost părinţii care sunt
divorţaţi.
De aici putem desprinde următoarele concluzii:
majoritatea familiilor închegate care nu se confruntă cu probleme grave şi care pun
mare accent pe valorile familiale, nu sunt de acord cu perioada de coabitare, însă aceştia nici
nu se împotrivesc relaţiei atâta timp cât este doar o etapă premergătoare căsătoriei;
familiile destrămate, care au trecut printr-un divorţ ori care se confruntă cu probleme
grave îşi îndrumă copiii spre o astfel de relaţie din dorinţa de a nu face şi aceştia acceaşi
greşeală.
Astfel, de aici putem conchide că influenţa familiei cântăreşte mai mult în opţiunea
cuplului pentru uniunea consensuală ca etapă premegătoare căsătoriei, decât ca stil de viaţă
Partenerii sunt influenţaţi în alegerile lor, într-o măsură mai mică sau mai mare, şi de
grupul de prieteni din care fac parte. Majoritatea prietenilor cuplului se află implicaţi într-o
relaţie de coabitare şi sunt de acord cu aceasta, iar cei care nu coabitează nu resping ideea
uninii consensuale.Prietenii reprezintă adesea un model demn de urmat pentru mulţi tinerii
care doresc şi ei „să intre în rândul lumii”.
Ipoteza elaborată (Creşterea numărului prietenilor care coabitează ai cuplului conduce
la adoptarea concubinajului ca stil de viaţă.) se confirmă.

96
 Percepţia subiecţilor asupra relaţiei părinţilor:
În încercarea de a desprinde modul în care subiecţii percep relaţia părinţiilor lor,am
plecat de la ipoteza că diferenţele existente la nivelul familiilor de origine ale partenerilor
(fam închegate, fără probleme majore ori divorţate sau cu probleme majore) se vor manifesta
prin aprecieri variate ale uniunii consensuale ( cei proveniţi din familii închegate folosesc
concubinajul, mai des, ca etapă premergătoare căsătoriei; studenţii care fac parte din famiilii
dezorganizate vor opta mai frecvent pentru concubinaj ca stil de viaţă). Şi de această dată
ipoteza se confirmă. Din analiza răspunsurilor la întrebările precedente am aflat că
respondenţii percep uniunea consensuală ca etapă premergătoare căsătoriei. Deci, influenţa
familiei de origine se resimte în răspunsurile şi comportamentul subiecţilor. Astfel, familiile
închegate, fără probleme îndrumă, mai degrabă, cuplul către căsătorie decât famiile
destrămate.
Concluzia generală a studiului este că, sub influenţa factorilor motivaţionali intrinseci
şi extrinseci, studenţii optează, la început, pentru uniunea consensuală ca etapă premergătoare
căsătoriei, ca apoi să se îndrepte către căsătorie şi întemeierea unei familii susţinută din punct
de vedere legal.

97
 ANEXA NR 1
GHID DE INTERVIU

Acesta este un studiu prin care se urmăreşte culegerea cât mai multor informaţii de la
studenţi privind uniunea consensuală/concubinajul. De aceea, te rog, să răspunzi la
aceste întrebări.Te asigur că răspunsurile oferite vor rămâne confidenţiale. Nu există
răspunsuri corecte sau greşite la aceste întrebări.
Este foarte important pentru calitatea cercetării, să detaliezi fiecare răspuns oferit. În
acest sens, fii liber să notezi tot ceea ce consideri important despre subiectul întrebării.
Îţi mulţumesc pentru ajutorul acordat!

1.Pentru început v-aş ruga să-mi spuneţi când şi în ce împrejurări v-aţi cunoscut?

2. Cine a luat hotărârea de a realiza o uniune consensuală? Aţi putea indica motivele
care au stat la baza acestei decizii/ hotărâri?

3. Aţi putea să-mi spuneţi câteva cuvinte cheie prin care aţi defini căsătoria. V-aş ruga
să detaliaţi puţin semnificaţia pe care o acordaţi dvs căsătoriei. Descrieţi ce reprezintă pentru
dvs căsătoria.

4. Aţi putea să-mi spuneţi câteva cuvinte cheie prin care aţi defini concubinajul. V-aş
ruga să detaliaţi puţin semnificaţia pe care o acordaţi dvs uniunii consensuale. Descrieţi ce
reprezintă pentru dvs concubinajul/ uniunea consensuală.

5. Spuneţi-mi, vă rog, care credeţi că sunt avantajele şi dezavantajele căsătoriei? Dar

pentru uniunea consensuală/ concubinaj?

6. Există caracteristici comune între căsătorie şi concubinaj? ( Dacă “Da”) Care ar fi

acelea? Ce anume le diferenţiază?

7. Care sunt în viziunea dvs etapele evoluţiei fireşti a unei relaţii? Motivaţi răspunsul.

8.Ati putea să-mi spuneţi pe ce perioadă credeţi că este benefică pentru dvs şi
partenerul/-a dvs uniunea consensuală? Motivaţi raspunsul.

98
 9.Menţionaţi vă rog 3 condiţii în care uniunea consensuală poate fi o alternativă la
căsătorie.

10. V-aş ruga să-mi spuneţi cum priviţi căsătoria şi uniunea consensuală din punctual
de vedere al siguranţei financiare oferite? Dar din punctul de vedere al siguranţei afective?
Da-ţi, vă rog, câteva exemple care să întărească spusele dvs.
11. Aţi putea să-mi spuneţi care este importanţa legalizării unei relaţii? Ce rol ar trebui
să joace legalizarea într-o relaţie consolidată? Care este rolul pe care l-a jucat legalizarea unei
relaţii şi îl joacă în present şi cum credeţi că se va schimba acest rol în viitorul apropiat?

12. Este bine sau nu ca o relaţie să fie legalizată? De ce?

13.Ce credeţi că s-ar întâmpla dacă, în România, uniunea consensuală ar fi

recunoscută prin lege, dacă persoanele care trăiesc în astfel de uniuni ar avea anumite drepturi
şi obligaţii reglementate prin lege? Ce efecte ar avea aceste reglementări asupra cuplurilor
tinerele? Motivaţi răspunsul.

14.Puteţi să-mi spuneţi dacă, de când trăiţi în concubinaj aţi avut realizări, succese
care s-ar putea datora statutului dvs marital? Dar partenerul dvs? Care este motivul acestui
fapt? Daţi câteva exemple relevante pentru a confirma spusele dvs.

15. Ati putea să-mi spuneţi care apeciaţi că este influenţa exercitată de statutul dvs
marital( membru al unei uniuni consensuale) asupra realizărilor dvs? Prietenii v-au povestit şi
ei situaţii asemănătoare? Care ar fi acestea?

16.Vorbiti-mi acum de concubinaj aşa cum este el perceput de familia dvs. Daţi-mi un
exemplu recent din care să rezulte ce aţi afirmat anterior/ de ce spuneţi asta. Care credeţi că ar
fi motivele pentru care familia dvs percepe în acest fel concubinajul.

17. Ce credeţi că ar fi necesar să faceţi pentru a evita apariţia de discuţii contradictorii

cu familia dvs legate de relaţia dvs?

99
 18. Vorbiti-mi acum de concubinaj aşa cum este el perceput de grupul dvs de prieteni.
Daţi-mi un exemplu recent din care să rezulte ce aţi afirmat anterior/ de ce spuneţi asta. Care
credeţi că ar fi motivele pentru care prietenii dvs percep în acest fel concubinajul.

19. Care apreciaţi că ar fi reacţia familiei dvs în cazul în care dvs aţi dori să rămâneţi
pentru tot restul vieţii într-o relaţie/formă de uniune familie nesusţinută juridic, cum este
uniunea consensuală? Dar a prietenilor dvs? Motivaţi răspunsul.

20. Puteţi să-mi spuneţi-aproximativ-de când sunt căsătoriţi părinţii dvs? Cum
apreciaţi realţia părinţilor dvs? Ce părere aveţi despre aceasta?

21.Menţionaţi câteva cuvinte cheie prin care aţi defini căsătoria părinţilor dvs.

22.Ce ne puteţi spune despre căsătoria părinţilor dvs comparativ cu cea a altor cupluri
din acceaşi generaţie pe care le cunoşteţi? Există aspecte distincte? Care ar fi acestea?
Exemplificaţi.

23.Spuneţi-mi, vă rog, la ce faculate sunteţi student/-ă şi în ce an.

24. Dacă aveţi un loc de muncă pe timpul studiilor universitare, atunci vă rog să îmi
vorbiţi despre acest lucru. În ce activitatea desfăşurată? Ce reprezintă pentru dumneavoastră
locul de muncă din punct de vedere al împlinirii personale de ordin material, spiritual,
afectiv?

25. Aţi putea să-mi spuneţi ce vârstă aveţi?

26. Care este localitatea în care aţi locuit înainte de a veni la facultate?

27. În familia dvs de origine câti membri sunt? Mai aveţi fraţi, surori?

100
 ANEXA NR.2

ÎNTREBĂRI IPOTEZE
1.Pentru început v-aş ruga să-mi spuneţi
când şi în ce împrejurări v-aţi cunoscut?
2. Cine a luat hotărârea de a realiza o La persoanele mai uşor influenţabile se
uniune consensuală? Aţi putea indica întâlneşte mai degrabă motivaţia
motivele care au stat la baza acestei extrinsecă decât la persoanele care nu ţin
decizii/ hotărâri? cont de părerile celor din jur.
3. Aţi putea să-mi spuneţi câteva cuvinte Alegerea indivizilor cu privire la uniunea
cheie prin care aţi defini căsătoria. V-aş consensuală (etapă premergătoare
ruga să detaliaţi puţin semnificaţia pe căsătoriei sau stil de viaţă) va depinde de
care o acordaţi dvs căsătoriei. Descrieţi modul în care aceştia privesc căsătoria şi
ce reprezintă pentru dvs căsătoria concubinajul.
4. Aţi putea să-mi spuneţi câteva cuvinte
cheie prin care aţi defini concubinajul. V-
aş ruga să detaliaţi puţin semnificaţia pe
care o acordaţi dvs uniunii consensuale.
Descrieţi ce reprezintă pentru dvs
concubinajul/ uniunea consensuală.
5. Spuneţi-mi, vă rog, care credeţi că sunt O creştere a importanţei căsătoriei duce la
avantajele şi dezavantajele căsătoriei? un nivel mai ridicat al opiniilor în
Dar pentru uniunea consensuală/ favoarea concubinajului ca etapă
concubinaj? premergătoare căsătoriei
6. Există caracteristici comune între
căsătorie şi concubinaj? ( Dacă “Da”)
Care ar fi acelea? Ce anume le
diferenţiază?
7. Menţionaţi vă rog 3 condiţii în care
uniunea consensuală poate fi o alternativă
la căsătorie.
8.Ati putea să-mi spuneţi pe ce perioadă Principala funcţie a concubinajului în
credeţi că este benefică pentru dvs şi interiorul cuplului va fi cea de “testare a
partenerul/-a dvs uniunea consensuală? compatiblităţii”.
Motivaţi raspunsul.
9. Care sunt în viziunea dvs etapele

101
evoluţiei fireşti a unei relaţii? Motivaţi
răspunsul.
10. V-aş ruga să-mi spuneţi cum priviţi Indivizii care au realizări mari în
căsătoria şi uniunea consensuală din concubinaj consideră că acesta oferă o
punctul de vedere al siguranţei financiare siguranţă financiară mai mare decât
oferite? Dar din punctul de vedere al căsătoria.
siguranţei afective? Da-ţi, vă rog, câteva
exemple care să întărească spusele dvs.
11. Aţi putea să-mi spuneţi care este Un nivel mai ridicat al opiniilor în
importanţa legalizării unei relaţii? Ce rol favoarea legalizării relaţiei duce
ar trebui să joace legalizarea într-o relaţie la/produce o creştere a numărului celor
consolidată? Care este rolul pe care l-a care se căsătoresc
jucat legalizarea unei relaţii şi îl joacă în
present şi cum credeţi că se va schimba
acest rol în viitorul apropiat?
12. Este bine sau nu ca o relaţie să fie
legalizată? De ce?
13.Ce credeţi că s-ar întâmpla dacă, în
România, uniunea consensuală ar fi Recunoaşterea prin lege a uniunii
recunoscută prin lege, dacă persoanele consensuale, acordarea de drepturi
care trăiesc în astfel de uniuni ar avea concubinilor, coreleză pozitiv cu creşterea
anumite drepturi şi obligaţii reglementate numărului cuplurilor care coabitează.
prin lege? Ce efecte ar avea aceste
reglementări asupra cuplurilor tinerele?
Motivaţi răspunsul.
14.Puteţi să-mi spuneţi dacă, de când
trăiţi în concubinaj aţi avut realizări,
succese care s-ar putea datora statutului
dvs marital? Dar partenerul dvs? Care Susţinerea din partea partenerului
este motivul acestui fapt? Daţi câteva corelează pozitiv cu realizările individului
exemple relevante pentru a confirma
spusele dvs.
15. Ati putea să-mi spuneţi care apeciaţi Nivelul realizărilor individuale va
că este influenţa exercitată de statutul dvs depinde de susţinerea de care se bucură
marital( membru al unei uniuni individul din partea partenerului.

102
consensuale) asupra realizărilor dvs?
Prietenii v-au povestit şi ei situaţii
asemănătoare? Care ar fi acestea?
16.Vorbiti-mi acum de concubinaj aşa
cum este el perceput de familia dvs.
Daţi-mi un exemplu recent din care să
rezulte ce aţi afirmat anterior/ de ce
spuneţi asta. Care credeţi că ar fi
motivele pentru care familia dvs percepe
în acest fel concubinajul.
17. Ce credeţi că ar fi necesar să faceţi
pentru a evita apariţia de discuţii
contradictorii cu familia dvs legate de
relaţia dvs?
18. Vorbiti-mi acum de concubinaj aşa
cum este el perceput de grupul dvs de
prieteni. Daţi-mi un exemplu recent din
care să rezulte ce aţi afirmat anterior/ de
ce spuneţi asta. Care credeţi că ar fi
motivele pentru care prietenii dvs percep
în acest fel concubinajul.
19.Care apreciaţi că ar fi reacţia familiei
dvs în cazul în care dvs aţi dori să
rămâneţi pentru tot restul vieţii într-o
relaţie/formă de uniune familie
nesusţinută juridic, cum este uniunea
consensuală? Dar a prietenilor dvs?
Motivaţi răspunsul.
20. Puteţi să-mi spuneţi-aproximativ-de
când sunt căsătoriţi părinţii dvs? Cum
103
Studentii ai căror părinţi sunt divorţaţi
sunt mai dispuşi să opteze pentru
concubinaj ca stil de viaţă.( decât ceilalţi)
Părinţii de băieţi acceptă mai uşor o
astfel de relaţie decât părinţii de fete.
Studentii care provin din familii care au
experimentat concubinajul sunt mai
dispusi sa îl considere ca pe un lucru
natural.
Tendinţa spre modernizare implică şi
acceptarea concubinajului de către familie
şi grupul de prieteni.( de către societate).
Creşterea numărului prietenilor care
coabitează ai cuplului conduce la
adoptarea concubinajului ca stil de viaţă.
Părinţii de băieţi acceptă mai uşor relaţia
de coabitare/ concubinajul decât părinţii
de fete.
Prietenii cuplului care trăiesc în uniune
consensuală acceptă mai usor întemeierea
unei uniuni familiale nesusţinute juridic
pentru tot restul vieţii (decât ceilalţi.)
Familiile de origine ale cuplurilor care
sunt dezorganizate( divorturi, probleme
majore în cuplu) acceptă mai usor
implicarea copiilor într-o uniune
consensuală pentru tot restul vieţii.
Diferenţele existente la nivelul familiilor
de origine ale partenerilor(fam închegate,
apreciaţi relaţia părinţilor dvs? Ce părere
aveţi despre aceasta?
21.Menţionaţi câteva cuvinte cheie prin
care aţi defini căsătoria părinţilor dvs.
22.Ce ne puteţi spune despre căsătoria
părinţilor dvs comparativ cu cea a altor
cupluri din acceaşi generaţie pe care le
cunoşteţi? Există aspecte distincte? Care
ar fi acestea? Exemplificaţi.
23.Spuneţi-mi, vă rog, la ce faculate
sunteţi student/-ă şi în ce an.
24. Dacă aveţi un loc de muncă pe timpul
studiilor universitare, atunci vă rog să îmi
vorbiţi despre acest lucru. În ce constă
activitatea desfăşurată? Ce reprezintă
pentru dumneavoastră locul de muncă din familii.
punctual de vedere al împlinirii
personale de ordin material, spiritual,
afectiv?
25. Aţi putea să-mi spuneţi ce vârstă
aveţi?
26. Care este localitatea în care aţi locuit
înainte de a veni la facultate?
27. În familia dvs de origine câti membri
sunt? Mai aveţi fraţi, surori?
104
fără probleme majore ori divorţate sau cu
probleme majore) se vor manifesta prin
aprecieri variate ale uniunii
consensuale( cei proveniti din familii
închegate folosesc concubinajul, mai des,
ca etapă premergătoare căsătoriei;
studenţii care fac parte din famiilii
dezorganizate vor opta mai frecvent
pentru concubinaj ca stil de viaţă).
Studenţii din anii terminali sunt mai
înclinaţi către căsătorie decât cei din
primii ani de studiu.
Studenţii care lucrează pe parcursul
studiilor universitare sunt mai înclinaţi
către căsătorie, către formarea unei
Vârsta înăintată corelează pozitiv cu
adoptarea concubinajului ca stil de viaţă.
Tinerii care provin din mediul urban sunt
mai dispuşi să opteze pentru concubinaj
ca stil de viaţă decât tinerii care provin
din mediul rural.
Cuplurile care provin din familii extinse
sunt mai înclinate către căsătorie decât
cele care provin din familii nucleare.
 BIBLIOGRAFIE

1. Adrian Pricopi, Dreptul Familiei, Editura Fundatiei Romania De maine, Bucuresti,

2007
2. Băran-Pescaru, Adina (2004), Familia azi. O perspectivă sociopedagogică. Editura
Aramis, Bucureşti.
3. Chelaru, Ioan (2002), Căsătoria şi divorţul. Aspecte juridice, civile, religioase şi de
drept comparat, Editura A92Acteon, Iaşi, pp.45-47.

105
4. Chelcea, Septimiu(2004) [2001], Metodologia cercetării sociologice.Metode
cantitative şi calitative (ediţia a2-a), Editura Economică, Bucureşti.
5. Ciupercă, Cristian (2000), Cuplul modern între emancipare şi disoluţie, Editura
Tipoalex, Bucureşti.
6. Ciupercă, Cristian (2001), Familia între tradiţie şi schimbare, Psihologia,1, pp.3-5,
Editura Ştiinţifică şi Tehnică, Bucureşti
7. Cobianu-Băcanu, Maria (1994), Norme sociale şi valori familiale ale traziţiei,
Sociologie Românească, 5, Editura Academiei Române, Bucureşti.
8. Dan Lupascu,Nicoleta Cristus,Ioana Padurariu Dreptul familiei, Editura Universul
Juridic ISBN 978-973-127-411-9 Numar pagini 494 Format 17x24 An aparitie 2010
9. Ghebrea, Georgeta şi Tessier, Roger (1994), Cuplul şi familia românească: menţinerea
precară a familiei tradiţionale, Sociologie Românească, 5, 1994, Editura Academiei
Române, Bucureşti.
10. Gherasim-“Buna credinta in raporturile juridice civile” Ed. Academiei, Bucuresti
1981, pag.69-70
11. M. Enache „Poziţia procesualã” a autoritãţii tutelare în cazurile în care urmeazã a fi
ascultatã” în „Revista românã de drept” nr. 4, 1985, p. 30-32
12. Mihăilescu, Ioan (1999), Familia în societăţile europene, Editura Universitatii din
Bucureşti.
13. Mihăilescu, Ioan (2000), De la familie la familii, în Ioan Mihăilescu (coord.), Un
deceniu de traziţie.Situaţia copilului şi a familiei în România, UNICEF, Bucureşti.
14. Mitrofan, Iolanda şi Mitrofan Nicolae (1991), Familia de la A la Z.Mic dicţionar al
vieţii de familie,Editura Ştiinţifică,Bucureşti.
15. P. Vasilescu – „Regimuri matrimoniale. Partea generală”, Ed. Rosetti, Bucureşti,
2003, p. 33
16. Revista Română de Statistică, 1, 2012, Comisia Naţională pentru Statistică, p.88,
Bucureşti

106