Lucrare Concurenta

CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. NOȚIUNEA DE CONCURENȚĂ ȘI DE DREPT AL CONCURENȚEI.
1.1 Definiția noțiunii de concurență
1.2 Definiția noțiunii de drept al concurenței
1.3 Formele concurenței. Analiză comparativă
1.4 Practici anticoncurentiale
CAPITOLUL 2. EVOLUȚIA REGLEMENTĂRILOR ÎN LEGISLAȚIA NAȚIONALĂ
2.1 Reglementări naționale în economia de stat centralizată înainte de 1989
2.2 Reglementări naționale – acord asociere
2.3 Reglementări naționale – preaderare
2.4 Reglementări naționale – post aderare
2.5 Reglementări naționale – România stat membru
2.5.1 Constituția României
2.5.2 Legea concurenței nr. 21/1996
2.5.3 Ajutorul de stat – în raport cu normele concurențiale
CAPITOLUL 3. EVOLUȚIA REGLEMENTĂRILOR EUROPENE ÎN DOMENIUL
CONCURENȚEI
3.1 Tratatul stabilind Comunitatea Europeană (TCE)
3.2 Tratatul de la Maastricht 1992
3.3 Regulamente și directive – Regulamentul Consiliului 17/1962 (1/2003) privind
concurența
3.4 Tratatul de la Lisabona
CAPITOLUL 4. EVOLUȚIA REGLEMENTĂRILOR INTERNAȚIONALE ÎN DOMENIUL
CONCURENȚEI.
4.1 Legea antitrust – Sherman Act 1890
4.2 Acordul general pentru Tarife și Comerț (GATT)
4.3 Organizația Mondială a Comerțului (OMC)
4.4 Acorduri internaționale privind concurența
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
1

INTRODUCERE
”Prezentul ne oferă o lume globalizată, cu foarte multe oportunităţi economice care

permit posibilitatea unui comerţ liber, la dimensiuni internaţionale, la care întreprinderile s-au
adaptat repede, iar statele trebuie să procedeze la fel. Libertatea de a întreprinde activităţi
economice va funcţiona însă doar dacă există concurenţă pe piaţă, de esenţa unei economii de
piaţă libere, funcţionale fiind existenţa unei concurenţe nedistorsionate. În acest context, statele
sunt obligate să aplice o politică de concurenţă cât mai eficientă, fiind un element de reglare a
economiei de piaţă.”1
Concurenţa este un mod de manifestare a economiei pe piaţă, în care pentru un bun
omogen şi substitutele sale, existenţa unui singur producător devine, practic, imposibilă.
Problema concurenţei prezintă interes pentru toţi actorii pieţei: producători, consumatori,
intermediari. Fiecare firmă este preocupată să fie cât mai competitivă, iar câştigul net să fie cât
mai bun. Iar acţiunile unei firme nu depind exclusiv de aceasta, ci de acţiunile concurenţilor ei.
În absenţa concurenţilor orice firmă aflată pe piaţă ar putea să-şi stabilească liber preţurile la un
nivel ridicat.
În funcţie de numărul de concurenţi si gradul de diferenţiere al produselor întâlni
Concurenţa imperfectă este situaţia de pe piaţă în care condiţiile necesare pentru
existenţa
concurenţei perfecte nu sunt satisfăcute. Forme de concurenţă imperfectă:
Monopol – situaţie în care există un singur vânzător al unui bun economic.
Oligopol – situaţia în care există un număr redus de vânzători ai unui bun economic.
Concurenţa monopolistă – situaţie în care există mai multi vânzători de bunuri total
diferite.
Monopson – situaţie în care există un singur cumpărător al unui bun economic.
Oligopson – situaţie în care există un număr restrâns de cumpărători ai unui bun
economic.
Concurenţa imperfectă poate apărea pe anumite pieţe din cauza lipsei de informare
a cumpărătorilor si vânzătorilor despre preţuri şi despre bunurile de pe piaţă.
1
Eremia (Cucu) Cristina, Teză de doctorat, ”Protecția juridică împotriva practicilor anticoncurențiale ale
întreprinderilor”, Universitatea Nicolae Titulescu, București, 2013, www.univnt.ro, pg. 9
2
Concurenţa perfectă este un model al teoriei economice. Acest model descrie o
formă ipotetică a pieţei în care nici un producător sau consumator nu are puterea de a influenţa
preţurile de pe piaţă. Aceasta ar conduce la un rezultat eficient, ţinând cont de definiţia standard
a economiei. Analiza pieţelor perfect competitive asigură fundamental teoriei cererii si ofertei.
În cadrul pieţei, firmele pot avea în vedere satisfacerea aceloraşi nevoi de consum sau a
unor nevoi diferite, ele adresând acestora produse sau servicii identice, substituibile sau
asemănătoare. În funcţie de acestea, concurenţa poate fi variabilă:
Concurenţă directă este cea mai uşor de observat şi poate fi:
· concurenţă de marcă – ce are loc între firme ce oferă aceleaşi bunuri şi servicii
destinate satisfacerii aceloraşi nevoi. Diferenţierea între concurenţi se realizează în acest caz prin
intermediul mărcii.Exemplu: producătorii de bere, benzină, pâine, etc.
· concurenţă la nivel de industrie – ce are loc între firme ce oferă produse similare care
satisfac diferit aceeaşi nevoie. Este vorba, în general, de produse sau servicii substituibile în
consum, iar competiţia se realizează prin diferenţierea calitativă a produselor. Exemplu: industria
alimentară, industria confecţiilor.
Concurenţă indirectă este privită mai ales din punct de vedere al pieţei şi poate fi:
· concurenţă formală – ce are loc între firme ce oferă produse/ servicii care satisfac
aceeaşi nevoie în moduri diferite. Exemplu: nevoia de a petrece timpul liber se satisface
vizionând un film sau participând la o excursie.
· concurenţă generică – ce se întâlneşte la nivelul întregii pieţe, firmele disputându-si de
fapt venituri ale cumpărătorilor, care sunt obligaţi să îşi ierarhizeze nevoile.
Se va putea observa faptul că, în sens larg, concurenţa există în orice societate, la nivelul
tuturor relaţiilor sociale, această noţiunea de ”concurenţă” având mai multe semnificaţii.
Principalul plan în care concurenţa joacă însă un rol esenţial este cel economic, dezvoltarea
activităţii economice depinzând în mod necesar de existenţa unei concurenţe reale şi efective
între competitori.2
Tot capitolul I este dedicat prezentării felurilor concurenţei, de la concurenţa pură şi
perfectă la concurenţa imperfectă, cu precizarea că în dreptul uniunii europene, în aplicarea
regulilor privind concurenţa, curtea de justiţie a uniunii europene (cjue) are în vedere tipul de
concurenţă eficientă (”workable competition”), adică un nivel de concurenţă necesar pentru a fi
respectate exigenţele fundamentale şi a fi atinse obiectivele tratatului privind funcţionarea
uniunii europene, în special, formarea unei pieţe unice realizând condiţiile similare cu cele ale
unei pieţe interne.3
2
Eremia (Cucu) Cristina, op.cit., pg. 12
3
3
Capitolele următoare vor fi construite pe același tipar urmărind să surprindă evoluția
dreptului concurenței nu numai la nivel național, dar și la nivel european, respectiv internațional,
observându-se cum se influențează modificările legislative unele pe celelalte.
În România, abia după adoptarea legii concurenţei nr. 21 din 10 aprilie 1996, există în
ceea ce privește dreptul concurenței o reglementare coerentă şi în deplină armonie cu dispoziţiile
de la nivelul uniunii europene.
Având în vedere faptul că la nivelul oricărei societăți se urmărește să se creeze un mediu
concurențial sănătos, care să atragă agenții economici să desfășoare activități concurențiale, în
cadrul lucrării de licență vor fi subliniate toate acele etape legislative care au influențat
dezvoltarea mediului concurențial.
Principalele mijloace de protecţie împotriva piedicilor care pot fi aduse concurenţei sunt:
interdicţia înţelegerilor anticoncurenţiale între întreprinderi; interzicerea abuzului de poziţie
dominantă a întreprinderilor; controlul concentrărilor economice; controlul intervenţiilor publice
care pot deforma concurenţa între întreprinderi. Atât la nivelul dreptului uniunii europene dar şi
la nivelul legislației naţionale aceste mijloace de protecție sunt consacrate și apărate.
Art. 4 din Legea nr. 21/1996 prevede în alin. 1 că:
„Preturile produselor şi tarifele serviciilor şi lucrărilor se determină în mod liber prin
concurentă, pe baza cererii şi ofertei. Preturile şi tarifele practicate în cadrul unor activităti cu
caracter de monopol natural sau al unor activităti economice, stabilite prin lege, se stabilesc şi se
ajustează cu avizul Ministerului finantelor Publice, cu exceptia celor pentru care, prin legi
speciale, sunt prevăzute alte competente."
Actul normativ nu presupune însă utilizarea concurentei în mod discretionar şi arbitrar.
Abuzul este intolerabil şi sanctionat de lege, fie că se manifestă sub forma practicilor monopoliste, fie
că se manifestă în acte de concurenta neloială, ilicită.
Cuvinte-cheie care pot fi regăsite în cadrul lucrării de licență: concurență, mediu
concurențial, concurență licită, concurență ilicită, monopol, abuz de poziție dominantă, tratatele
uniunii europene.
4
CAPITOLUL I. NOȚIUNEA DE CONCURENȚĂ ȘI DE DREPT AL
CONCURENȚEI.
Sectiunea 1 Definiția noțiunii de ”concurență”

Din punct de vedere istoric, noțiunea de ”concurență” este una cunoscută încă din cele
mai vechi timpuri, de mai multe domenii, în special de cele legate de sfera economicului.
Noțiunea de ”concurență” provine din limba latină ”concurrere” – ”a concura” și este
asociată cu relațiile comerciale și de afaceri, însă acestea nu îi epuizează conținutul, ea
regăsindu-se inclusiv în raporturile de dreptul muncii.4
În primul rând, ”concurența reprezintă un mod de manifestare a economiei de piață,
caracterizat prin confruntarea economică a mai multor agenți economici pe aceeași piață, pentru
atingerea unor obiective economice specifice: preț, vânzări și/sau cota de piață.5”
Definind-o ca o confruntare specifică dintre agenţii economici vânzători, respectiv
ofertanţi pentrua atrage de partea lor clientela, concurenţa a cunoscut în ultimele decenii forme
extrem de sofisticate.
Concurenţa exercită o presiune permanentă pentru scăderea preţului, restrângerea
costurilor de producţie şi comprimarea pieţei deoarece cantitatea cerută de consumator este cu
atât mai mare cu cât preţul este mai mic.
Este frecvent întâlnită în economia de piaţă şi se desfăşoară într-un anumit mod când este
vorba de piaţa monopolistă. Concurenţa în afara preţului se desfăşoară între agemţii economici
ofertanţi, folosindu-se metode şi instrumente specifice: reclama, forma de prezentare a
produsului etc. Concurenţa reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea dintre agenţii economici
vânzători – ofertanţi, pentru a atrage de partea lor clientelă. Exprimă comportamentul specific al
tuturor subiecţilor de comportament, proprietate ce se realizează diferit în funcţie de cadrul
concurenţial şi particularităţile diverselor pieţe.
Una dintre caracteristicile generale ale concurenţei este aceea când una sau mai multe
persoane se străduiesc să realizeze un anumit obiectiv şi că realizarea acestui obiectiv de către
una dintre persoane determină, dar nu o exclude din sfera de activitate.
Din punct de vedere economic, concurenţa este întotdeauna legată de tranzacţii de piaţă,
de cerere şi de ofertă, de procesul schimbului. Se poate spune că există concurenţă economică,
4
Roxana-Daniela Păun, Dreptul concurenței, Universitatea Spiru Haret, Editura Fundației României de Mâine,
București, 2013, pg. 13
5
Roxana-Daniela Păun, op.cit, pg. 289
5
dacă concumatorul poate alege între mai multe alternative şi poate alege alternativa cea mai
convenabilă. Concurenţa este strâns legată de libertatea de a alege.
Fiecare agent economic este preocupat pentru conducerea activităţii sale astfel încât firma
lui să fie cea mai competitivă, iar câştigul net cel mai bun. Problema concurenţei reprezintă
interes în primul rând pentru producători, dar ea se manifestă şi între consumatori.
”Dreptul concurenței a jucat dintotdeauna un rol important în cadrul dreptului comunitar.
Funcția sa precisă este, însă, discutabilă. Prin intermediul politicii concurenței pot fi urmărite o
serie de obiective diferite, dintre care nu toate sunt compatibile.”6
Motto-ul citat mai sus de shu qi ”dacă nu te afli în concurență este un lucru rău.
Concurența te determină să te îmbunătățești tot timpul” este unul sugestiv și definește esența
dreptului concurenței. Concurența are rolul de a încuraja participanții la actul de concurență să
dea rezultate cât mai bune pentru a atrage clienți7 și astfel pentru a-și spori profitul.
Concurența poate ”încuraja” însă apelarea la modalități de îmbunătățire care deși sunt
apte de a da rezultate într-un ritm mult mai rapid și cu un cost inferior, nu sunt reglementate ca
fiind legale.
Revenind la definiția ”concurenței”, aceasta este definită de către octavian căpățână: ”un
complex de reglementări specifice destinate să asigure, în raporturile de piață interne și
internaționale, existența și exercițiul normal al competiției dintre agenții economici, în lupta
pentru câștigarea, extinderea, păstrarea clientelei”.8
O altă definiție este redată de dicţionarul explicativ al limbii române (dex) 9, potrivit
căruia concurenţa presupune ”întrecere, rivalitate într-un domeniu de activitate” sau ”rivalitate
comercială, lupta dusă cu mijloace economice între industriaşi, comercianţi, monopoluri, ţări etc.
Pentru acapararea pieţei, desfacerea unor produse, pentru clientelă şi pentru obţinerea unor
câştiguri cât mai mari”.
Noțiunea ”concurență” a inspirat nu numai autorii de literatură de specialitate, dar și
personalități din domenii variate care au oferit citate celebre despre aceasta. De exemplu:10
· ”concurenţă este sufletul comerţului” gustave flaubert,
6
Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudență și doctrină, Ediția a IV-a,
Editura Hamangiu, București, 2009, pg. 1186
7
”Clientela reprezintă ansamblul de persoane care obişnuiesc să se aprovizioneze de la un anumit comerciant sau să
recurgă la serviciile sale. Sunt relevante, în acest sens, personalitatea comerciantului, comportamentul său, reputaţia
individuală, preţurile convenabile şi calitatea produselor, dar şi factorul obiectiv, vadul comercial, care se
materializează în aptitudinea fondului de comerţ de a polariza publicul îndeosebi prin amplasamentul favorabil”.
Giorgiu Coman, op.cit., pg. 4, articol preluat de pe site-ul www.beckshop.ro
8
Octavian Căpățână, Dreptul concurenței comerciale, Concurența onestă, Editura Lumina Lex, București, 1992,
pg.16
9
Academia Română, Institutul de lingvistică «Iorgu Iordan», Dicţionar explicativ al limbii române, ed. a II -a,
Bucureşti, 1998, pg. 208.
10
Aforisme și citate preluate de pe site-ul http://www.citatepedia.ro/index.php?q=concurenta
6
· ”concurenţa sănătoasă se extinde, asemenea ciumei” robert maric,
· ”izbânzii nu-i place concurenţa” publilius syrus,
· ”surprizele făcute de concurenţă pot scoate o firmă de pe piaţă” din michel
esposito,
· ”concurenţa se naşte ca emulaţie. Iar la maturitate devine rechinism” vasile ghica,
· ”dacă copacii ar cunoaşte concurenţa, unde şi-ar creşte ei oare cozile de topor?”
Octav bibere,
Definiția noțiunii de ”concurență” trebuie să fie privită din două perspective.
”Concurența” poate fi privită din perspectiva generală care atestă: ”concurenţa este o
confruntare între tendinţe adverse, care converg spre acelaşi scop”11, dar și din perspectiva
economică, întrucât prima dată concurenţa a fost privită ca un factor decisiv care asigură, în mod
spontan, divizarea muncii între întreprinderi, precum şi condiţiile normale ale producţiei, ale
schimburilor şi ale consumului de bunuri.12
Concurenţa desemnează o anumită situaţie a pieţei în raport de o serie de variabile şi
anume: numărul şi talia vânzătorilor şi cumpărătorilor, gradul de diferenţiere a bunurilor care
satisfac nevoile umane, gradul de transparenţă a pieţei, gradul de mobilitate al factorilor de
producţie, facilităţi sau restricţii la intrarea în ramură, gradul de libertate a determinării preţurilor
raportul cerere şi ofertă.
Concurenţa, forma activă a liberei iniţiative reprezintă confruntarea deschisă, rivalitatea
dintre agenţii economici (vânzători – ofertanţi) pentru a atrage de partea lor clientelă
(cumpărători – solicitanţi), în scopul obţinerii de profituri maxime pentru primii şi satisfacerea
nevoilor în cazul consumatorilor. Ea se desfăşoară prin intermediul unor instrumente ale luptei
de concurenţă specifice, de natură economică şi extraeconomică.
Prin efectele pe care le declanşează, concurenţa se poate situa printre legile cele mai
importante ale reglării vieţii economice, ale realizării progresului tehnico – economic al
societăţii.
Concurenţa are loc atunci când există libertatea de a pătrunde pe o piaţă şi când, în acelaşi
timp, pe acea piaţă există mai mulţi vânzători alternativi. Concurenţa poate avea loc între firme
mari sau firme mici, firme rivale putând intra în competiţie pe pieţe locale, regionale, naţionale
sau chiar pe pieţe mondiale.
11
Ed. Goblot, La vocabulaire philosophique, Paris, 1901, pg.133, citat de O. Căpăţînă, Dreptul concurenţei
comerciale. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pg. 267.
12
Giorgiu Coman, Concurența în drept intern și european, Editura Hamangiu, București, 2011, pg.2,
www.beckshop.ro
7
Scopurile cele mai importante ale concurenţei sunt: satisfacerea dorinţelor
consumatorilor; promovarea inovaţiei; alocarea eficientă a resurselor; limitarea puterii
economice şi astfel a celei politice; justa distribuţie a veniturilor.
Concurenţa se materializează prin comportamentul agenţilor economici din aceeaşi
ramură, care urmăresc maximizarea profitului pe seama utilizării capitalului investit. Fiecare
agent economic care acţionează pe piaţa liberă este preocupat de activitatea firmei sale, astfel
încât aceasta să fie cea mai competitivă dintre toate, iar câştigul net să fie cel mai bun.
Una dintre principalele căi economice de purtare a concurenţei pe piaţă este aceea de a
întreprinde acţiuni ce reduc nivelul costurilor bunurilor oferite sub cele ale concurenţei.
Această cale este benefică nu numai pentru agentul economic care o promovează,
deoarece conduce la sporirea masei profitului, dar este benefică şi pentru economia naţională în
ansamblu, întrucât imprimă eficienţa proceselor economice, fiind un factor intensiv în
dezvoltare.
Mecanismele concurenţei contribuie la realizarea progresivă a unor creşteri a veniturilor
reale ale populaţiei şi implicit la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă.
Progresul concurenţei duce la o luptă acerbă între agentul economic, la spionaj economic
şi chiar la utilizarea unor metode din arsenalul violenţei.
Mecanismul concurenţei are o multitudine de aspecte pozitive incontestabile, stimulând
progresul general, creând competiţie între întreprinzători şi manageri, luând în consideraţie
interesele consumatorilor.
O piaţă neconcurenţială nu înseamnă altceva decât o rămânere în urmă faţă de standardele
de progres şi civilizaţie, o ignorare aproape absolută a intereselor consumatorului şi un odios şi
un antiprogresist monopol al producătorilor. Înseamnă risipă de muncă socială.
Rolul esenţial al concurenţei într-o economie de piaţă echilibrată este acela de a
determina reduceri de preţuri, concurenţa loială opunându-se scumpirii.
Viaţa economică a validat pe ansamblu concurenţa, un factor de progres social şi
economic. Avantajele depăşesc cu mult dezavantajele conceptului.
Piaţa contemporană distinge mai multe tipuri de concurenţă, în funcţie de numărul
participanţilor la actele de vânzare – cumpărare pe piaţă, de gradul de diferenţiere a bunului care
satisface o nevoie umană, de varietatea şi diversificarea produselor, de gradul de “transparenţă”
existent pe piaţă, de funcţionalitatea reţelei pieţelor şi, nu în ultimul rând, de nivelul general al
dezvoltării economiei naţionale.
În lumea contemporană nu există concurenţă perfectă, în care toţi vânzătorii să-şi vândă
întreaga producţie, respectiv toate mărfurile, fără ca vreunul dintre aceşti vânzători sau toţi
8
laolaltă să exercite un rol hotărâtor, pe de altă parte toţi cumpărătorii să poată cumpăra ceea ce
au nevoie şi cât doresc din fiecare bun, fără a-l putea modifica după voinţa lor.
Concurenţa contribuie la lărgirea pieţei în ceea ce priveşte cantitatea cerută de
consumatori, care este cu atât mai mare cu cât preţul este mai mic.
O altă definiție a noțiunii de ”concurență” este următoarea: ”confruntarea dintre agenţii
economici cu activităţi similare sau asemănătoare, exercitată în domeniile deschise pieţei, pentru
câştigarea şi conservarea clientelei, în scopul rentabilizării proprii întreprinderi”.13
Noțiunea de ”concurență” are mai mult accepțiuni:
·
“În economie înseamnă rivalitatea dintre diferiți ofertanți pentru a câștiga clienți;
·
În sport, concurența este o manifestare organizată;
·
În natură este o luptă a diferitelor vietăți pentru supraviețuire, în condițiile
resurselor limitate;
·
În drept este o aplicabilitate a mai multor resurse în aceleași circumstanțe, etc.”14
·
În timp, concepția despre ”concurență” s-a schimbat fiind recunoscut faptul că, în
principiu, concurenţa defineşte atât un anumit tip de comportament al întreprinderilor dar și un
mod specific de organizare a activităţii de piaţă.15
”Concurenţa este un concept global care determină orientarea tuturor politicilor
concurenţiale asupra calităţii producţiei şi produselor destinate pieţei. Problematica concurenței
și a protecţiei ei în economia concurenţială, reprezintă un subiect complex și de actualitate. În
abordarea acestui subiect, prioritare sunt măsurile și politicile în domeniul protecţiei concurenţei,
pentru crearea şi menţinerea unui mediu concurenţial sănătos și funcțional.
În strânsă legătură cu noțiunea ”dreptul concurenței” se află și noțiunile ”concurenţă
loială”, respectiv ”concurență neloială”.
Astfel, ”concurența loială” reprezintă ansamblul metodelor care se încadrează în uzanţele
şi regulile admise de reglementările comerciale în vigoare și este definită: ”concurenţa licită este
considerată acel tip de concurenţă în care, în domeniile pe care legea le lasă deschise competiţiei
operatorilor economici, aceştia se bucură de facultatea deplină de a se confrunta pe piaţă, dar cu
bună-credinţă, respectând regulile de deontologie profesională”.16
Protecţia concurenţei priveşte atât concurenţa economică, atât de necesară pentru
dezvoltarea şi progresul economiei libere, cât şi protecţia consumatorilor.
13
Drd. Coman Giorgiu, Teză de doctorat ”Concurența în dreptul intern și european”, Academia de Poliție
”Alexandru Ioan Cuza”, București, 2011, pg. 5, www.juridice.ro
14
Roxana-Daniela Păun, op.cit, 2013, pg. 13
15
D. Flouzat, Économie contemporaine, vol. I, Paris, 1981, pg. 41, citat de O. Căpăţână, op. cit., pg. 269.
16
O. Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale – partea generală, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, pg.
274.
9
Concurenţa este privită ca o condiţie şi o garanţie a progresului.
Libertatea concurenţei îşi are limită în obiceiurile comerciale cinstite, partenerii având
datoria să respecte un minimum de moralitate. Depăşirea acestor limite transmite concurenţei
caracterul neloialităţii şi angajează răspunderea celui care a săvârşit acte de o asemenea
calificare.
Conservarea principiului libertăţii de concurenţă între cei care exercită aceeaşi activitate
urmăreşte acelaşi scop sau un scop asemănător.
Problematica concurenţei şi cea a consumatorilor cuprinzând aspecte legate de o
disciplină, de un comportament corect şi cinstit, în contextul reglementărilor legale, face obiect
de studiu şi de activitate al juriştilor, este la fel de necesar ca toţi acei care se pregătesc să devină
specialişti, iar juriştii trebuie să cunoască aspectele economice.
În doctrină, același concept de ”concurență loială” este regăsit și sub denumirea de
”concurență leală”.17
”Concurenţa neloială” pe de altă parte presupune ansamblul metodelor care nu se
încadrează în uzanţele şi normele comerciale, fiind considerate metode extraeconomice.
Poate îmbrăca două forme:
· ”Acapararea agresivă de către cei puternici a unor segmente de piaţă prin
intermediul practicilor anticoncurenţiale sau monopolistice;
· Exercitarea abuzivă a concurenţei, cu scopul de a exclude de pe piaţă
întreprinderile concurente sau de a le capta clientela 18, prin intermediul actelor de concurenţă
neloială.” 19
”În relaţiile de piaţă, în confruntarea dintre competitori, concurenţa poate fi distorsionată
sau chiar eliminată, atunci când competitorii recurg la practici anticoncurenţiale sau la practici
neloiale. Mediul concurenţial poate fi deci afectat negativ atât la nivel macroeconomic, prin
practici anticoncurenţiale ale întreprinderilor, concentrarea interzisă a întreprinderilor ori prin
subvenţiile acordate de stat (ajutoarele de stat) doar unora dintre întreprinderi (ceea ce le creează
o poziţie avantajoasă faţă de ceilalţi concurenţi pe piaţa respectivă), care pot duce la
distorsionarea ori chiar eliminarea concurenţei, cât şi la nivel microeconomic, prin
comportamentele neloiale ale competitorilor (conduitele neoneste denaturează jocul normal al
concurenţei şi duc la disfuncţii ale pieţei).”20
17
A se vedea Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol.3, Editura Academiei Române, București,
1984, pg. 19
18
Clientela reprezintă ”totalitatea persoanelor fizice și juridice care apelează în mod obișnuit la același comerciant,
adică la fondul de comerț al acestuia, pentru procurarea de mărfuri sau servicii”, Roxana-Daniela Păun, op.cit., pg.
115
19
Giorgiu Coman,”Concurența în dreptul național și european”, pg. 1, www.beckshop.ro
20
10
Sectiunea 2 Definiția noțiunii ”dreptul concurenței”
Dreptul concurenței ca și disciplină distinctă de studiu a apărut mai târziu decât alte
asemenea discipline, mai ales având în vedere că mulți doctrinari au considerat că actualul drept
al concurenței reprezintă o ”ramură composită” care îmbină elemente din dreptul administrativ,
dreptul civil, dreptul procesual civil precum și din dreptul comercial.21
Având în vedere necesitatea creării unui mediu concurenţial, Constituţia prevede că
economia României este o economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă. Art. 135
alin. 1 Constituția României22 constituie sediul materiei pentru promovarea concurenței și
asigurarea respectării principiilor care stau la baza ei.
Actualmente, România beneficiază de un climat concurențial normal care creează
premisele necesare oricărui mediul de afaceri sănătos.
Aceste premise sunt protejate de legislația națională în domeniul concurenței pe deplin
armonizată cu acquis-ul comunitar, iar la nivelul organismelor înființate, consiliul concurenței
reprezintă o instituție solidă și independentă în aplicarea sancțiunilor oridecâteori este tulburat
echilibrul concurențial.
”Pe lângă termenii utilizați în această reglementare, constatăm apariția termenului de
”concurență loială”, fapt ce argumentează rolul și importanța concurenței într-o economie de
piață. Astfel, se explică de ce această disciplină s-a desprins din dreptul afacerilor și treptat a
devenit disciplină de sine stătătoare, care face parte din curricula universitară pentru facultățile
de drept din românia, după model european și internațional. Ca o dovadă a celor afirmate, există
deja literatură de specialitate pentru disciplina Dreptul european al concurenței, care se studiază
la programele de studii postuniversitare și masterat.23”
Dreptul concurenței, ca ramură de drept consacrată, prezintă atât trăsături caracteristice
cât și principii proprii.
Dat fiind faptul că dreptul concurenței are o finalitate economică și influențează în mod
decisiv funcționarea în condiții legale și profitabile a unei afaceri, influențând chiar o bună
21
Emilia Mihai, Dreptul Concurenței, Editura All Beck, București, 2004, pg. 3
22
ARTICOLUL 135 Constituția României, revizuită, Editura All Beck, București, 2004
(1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.
(2) Statul trebuie să asigure:
a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor
de producţie;
b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;
c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şi protecţia dreptului de autor;
d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;
e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic;
f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii;
g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cu obiectivele Uniunii Europene.
23
Roxana-Daniela Păun, op.cit., pg. 20
11
funcționare a economiei de piață la nivel național, dreptul concurenței reprezintă o ramură de
drept specifică economiei, fiind considerat un ”drept economic.”24
Întrucât dreptul concurenței îmbină elemente specifice altor ramuri de drept, acesta este
considerat o ramură de drept multidisciplinară.
În doctrină, dreptul concurenței este considerat un drept intervenționist deoarece orice
încălcare în domeniul concurenței este aspru sancționată, nu numai la nivel național dar și la
nivel european.
Dreptul concurenței este un drept în continuă evoluție, fiind influențat atât de celelalte
ramuri cu care stabilește relații cât și de societate.
O altă trăsătură specifică dreptului concurenței este faptul că acesta reprezintă un drept
intersubiectiv care are nu numai un caracter obiectiv dar și un caracter subiectiv. Caracterul
obiectiv reflectă evoluția economicului în timp ce influențarea comportamentului firmelor,
profesionaliştilor, îi conferă caracter subiectiv.25
Dreptul concurenței are anumite principii care stabilesc parametrii desfășurării oricărei
activități specifice dreptului concurenței, a căror încălcare este sancționată de legiuitorul român
dar și de organisme constituite la nivel european, respectiv internațional.
1. Principiul liberei concurențe.

Art. 135 din Constituția României prevede că în România există o economie de piață
bazată pe libera inițiativă și pe concurență, care oferă fiecărui agent economic libertatea de a-și
stabili planul de desfășurare a activității, momentul când intră sau iese de pe piață, precum și
26
mijlocele pe care înțelege să le folosească pentru realizarea afacerii. Acest principiu
constituțional trebuie să se regăsească în conduita subiectelor de drept întrucât contribuie la
consolidarea încrederii între agenții economici, la formarea unui mod de viață care se bazează pe
libera inițiativă și pe competiția valorilor.27
2. Principiul eticii concurențiale.
Art. 1 din legea nr.11/1991 privind combaterea concurenței neloiale reprezintă sediul
materiei pentru principiul eticii concurențiale: ”comercianții sunt obligați să își exercite
activitatea cu bună-credință, potrivit uzanțelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor
și a cerințelor concurenței loiale. ”
24
Emilia Mihai, op.cit, pg.4
25
26
27
Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României, revizuită,
comentarii și explicații, Editura All Beck, București, 2004, pg. 287
12
3. Principiul eficacității.
Acest principiu confirmă legătura indisolubilă a dreptului concurenței cu dreptul
afacerilor și presupune că desfășurarea unei afaceri într-un mod profitabil dar în același timp și
legal trebuie să respecte normele legale în materie de concurență.28
Nu în ultimul rând, este important de scos în evidență faptul că în timp ce dezvoltarea
dreptului concurenței a stagnat în Europa, în timpul secolului XIX-lea, în anul 1889, România a
adoptat ceea ce este actualmente considerat ”statutul primei competiții din timpurile moderne”.29
Sectiunea 3 Formele concurenței. Analiză comparativă

I. Concurența perfectă
În primul rând, piaţa cu concurenţă perfectă este un tip ideal de piaţă, motiv pentru care
este greu, dacă nu imposibil, de găsit în realitate. 30” Concurența perfectă este un model al teoriei
economice. Acest model descrie o formă ipotetică a pieței în care niciun producător sau
consumator nu are puterea de a influența prețurile de pe piață. Aceasta ar conduce la un rezultat
eficient, ținând cont de definiția standard a economiei. Analiza piețelor perfect competitive
asigură fundamentul teoriei cererii și ofertei.”31
Această formă a concurenței se caracterizează prin numărul şi mărimea firmelor; gradul
de similitudine sau de diferenţiere a produselor diferitelor firme; uşurinţa intrării pe piaţă şi a
ieşirii de pe piaţă a firmelor.
În al doilea rând, concurenţa pură şi perfectă are loc numai între un număr foarte mare de
producători şi consumatori, care niciunul dintre ei, luat individual, nu poate influenţa preţul, iar
pe această piață, cumpărătorul are o mare libertate de alegere.
Concurenţa perfectă se bazează pe existenţa simultană a câtorva premise, cum sunt:
atomicitatea participanţilor la tranzacţii şi omogenitatea bunurilor şi o elasticitate perfectă.
Concurenţa perfectă desemnează acea situaţie de piaţă în care toate firmele pot să vândă
întreaga producţie la preţul pieţei, fără a-l influenţa, iar toţi cumpărătorii pot cumpăra la preţul
pieţei ceea ce doresc, fără a-l putea modifica. Acest tip de concurenţă se defineşte prin
următoarele condiţii : atomicitatea participanţilor la tranzacţii, respectiv existenţa unui număr
28
29
30
”Se spune că agricultura, cu un număr mare de ofertanți, o cerere relativ inelastică și produse aproape perfect
substituibile, este o aproximare a modelului concurenței perfecte. Acest lucru poate fi adevărat în anumite locuri și
perioade istorice, dar nu este adevărat în cazul economiilor moderne. De exemplu, pe piața globală a agriculturii,
agricultorilor europeni sau americani li se oferă subvenții, iar aceștia își exportă produsele la prețuri de dumping,
prețuri sub costurile de producție. Orice formă de intervenție guvernamentală, cum ar fi subvențiile, deformează
piața, ceea ce duce la dispariția concurenței perfecte. Concurența perfectă este o teorie absolută, deoarece nu există
exemple de piață perfect competitivă.” Roxana-Daniela Păun, op.cit., pg. 130
31
A se vedea Roxana-Daniela Păun, op.cit., pg. 129
13
mare de vânzători şi cumpărători pe piaţă, de puteri economice aproximativ egale şi relativ
reduse, astfel încât fiecare are un rol minim pe piaţă; omogenitatea bunurilor aparţinând aceleiaşi
ramuri, astfel încât cei ce le cumpără le este indiferent de la cine le cumpără; libera intrare pe
piaţă a producătorilor; transparenţa pieţei, cunoaşterea de către cei interesaţi a cantităţilor oferite
şi cerute, a calităţii şi tranzacţiilor încheiate; fluiditatea pieţei, adaptarea fără restricţii a ofertei la
cerere şi invers la modificarea preţului; perfectă mobilitate a factorilor de producţie.
Concurenţa perfectă este utilizată de către specialişti drept model de studiu şi analiză a
pieţei concurenţiale, ea neexistând în realitate.
Concurenţa semnifică o situaţie în care are loc o confruntare liberă, completă între agenţii
economici, atât la nivelul ofertei, cât şi al cererii de bunuri şi capitaluri. Privită ca un procedeu
deschis de confruntare, în care indivizii învaţă, printr-un proces să-şi îmbunătăţească situaţia,
concurenţa este apreciată de unii economişti, între care şi G. Von Hayek drept “calea ce mai
bună de satisfacere a intereselor tuturor”, respectiv de maximizare a satisfacerii nevoilor pentru
consumatori. Concurenţa eficientă, acolo unde ea poate fi creată, este un mijloc superior de
ghidare a eforturilor individuale pentru a obţine efectul benefic.
Formarea şi conţinutul concurenţei au evoluat odată cu modificările tehnice şi economice
din fiecare ţară, dar studierea modalităţilor de determinare ale preţului de echilibru şi a
condiţiilor de stabilitate ale acestuia, se realizează pentru o piaţă căreia îi este caracteristică
concurenţa perfectă.
Premisele concurenţei perfecte.
Atomicitatea cererii şi ofertei – adică existenţa unui “număr mare” de agenţi economici
de talie identică, ce participă pe piaţă în calitate de ofertanţi şi cumpărători. Fiecare are o
dimensiune neglijabilă în raport cu dimensiunea pieţei, negociind cantităţi mici de bunuri, astfel
încât o modificare a cererii şi ofertei individuale nu poate să determine o schimbare a cererii şi
ofertei globale.
Omogenitatea produsului – toate firmele sunt producătoare ale aceluiaşi produs sau pe
piaţă există numai produse echivalente şi perfect substituibile. Indiferent de producător,
produsele nu sunt diferenţiate şi nu există publicitate.
Fluiditatea deplină – adică există intrare şi ieşire liberă în sau din ramura respectivă, nu
există îngrădiri juridice sau instituţionale la intrarea noilor producători sau concurenţi. Există
posibilitatea adaptării cu uşurinţă a ofertei la cerere şi invers.
Transparenţa perfectă a pieţei, ceea ce înseamnă că toţi agenţii economici sunt informaţi
exact cu privire la piaţă. Aceştia au informaţiile necesare despre natura şi calitatea produsului,
cantitatea cerută şi oferită.
14
Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie, care presupune că agenţii economici pot
găsi şi folosi fără restricţii factorii de care au nevoie la un moment dat. Factorii de producţie se
îndreaptă liber spre acele utilizări în care se obţine o rentabilitate ridicată.
Concurenţa perfectă are menirea de a asigura funcţionarea cea mai eficientă a sistemului
economic. Ea este “corolarul” suveranităţii consumatorului şi a echilibrului ideal. În căutarea
profitului, producătorul se supune voinţei consumatorului.
Modelul concurenţei perfecte are la bază că partenerii sunt independenţi de acţiunile lor.
Concurenţa perfectă presupune şi existenţa unui sistem complet de pieţe care semnifică
situaţia în care toate bunurile dispun de o piaţă unde agenţii economici pot face tranzacţii.
Concurenţa pură şi perfectă
În eforturile lor de reflectare şi analiză a pieţelor concurenţiale, economiştii teoreticieni
au constituit modelul pieţei cu concurenţă pură şi perfectă.
Concurenţa pură şi perfectă este o abstracţie ştiinţifică, ce serveşte ca model de analiză
teoretică a mecanismului pieţei, pentru înţelegerea concurenţei reale. Puţine pieţe reale respectă
regulile concurenţei pure şi perfecte.
II Concurența imperfectă
Piaţa cu concurenţă imperfectă reprezintă acea situație de pe piață în care condițiile
necesare pentru existența concurenței perfecte nu sunt satisfăcute.32
Tipul de piaţa în care agenţii economici producători şi consumatori în confruntarea dintre
ei sunt capabili prin acţiunile lor unilaterale să influenţeze raportul dintre cerere şi oferta, precum
şi preţul bunurilor şi serviciilor poartă denumirea de piață cu concurență imperfectă.
Concurența imperfectă apare pe anumite piețe în primul rând din cauza lipsei de
informare a cumpărătorilor și a vânzătorilor despre prețuri și despre bunurile de pe piață.33
Această formă de concurență caracterizează realitatea economică din ţările cu o economie
de piaţă dezvoltată, ca urmare a apariţiei companiilor naţionale şi transnaţionale.
Formele pieţei cu concurenţă imperfectă sunt următoarele:
Piaţa cu concurenţă monopolistică, care se caracterizează prin diferenţierea produselor şi
existenţa pe piaţă a unui număr suficient de mare de producători ofertanţi şi de consumatori. Pe
această piaţă ofertă şi cererea au caracter de atomicitate, dar se pierde omogenitatea produselor.
Datorită existenţei unui număr mare de producători şi diferenţierii produselor, acest tip de piaţă
32
33
15
permite o mai bună satisfacere a cererii, deoarece cumpărătorii au posibilitatea de a alege din
număr mare de vânzători, pe cei care le satisfac mai bine dorinţele;34
Piaţa cu concurenţă de oligopol, care reprezintă tipul de piaţă unde un număr mic de
producători ofertanţi dau cea mai mare parte a ofertei unui anumit produs, acesta fiind solicitat
de numeroşi consumatori.
Piețele producției siderurgice, ale automobilelor, ale mașinilor și echipamentelor
destinate energeticii și industriei chimice, reprezintă piețe oligopoliste întrucât complexitatea
utilajelor și tehnologiilor nu permit apariția mai multor firme mici.35
Oligopolul este definit în felul următor: ”formă a concurenței imperfecte, reprezintă o
structură de piață caracterizată printr-un număr foarte limitat de vânzători mari, care asigură cea
mai mare parte a ofertei unui anumit bun său serviciu, solicitat de numeroși cumpărători sau
consumatori, și care sunt conștienți de interdependența lor în adoptarea de decizii strategice,
privitoare la prețul, volumul producției și calitatea produselor, fapt care le conferă o poziție
dominantă colectivă.”36
Oligopolul permite influenţarea pieţei şi în general a activităţii economice prin deciziile
pe care le iau ofertanţii în privinţa producţiei şi a preţului, dar nu permite controlul total din
partea unor agenţi economici. Astfel, fiecare producător ofertant trebuie să ţină seama de
deciziile celorlalţi producători şi de efectul propriilor sale decizii. După numărul producătorilor
aflaţi în concurenţă, se poate vorbi de duopol37, când sunt doar doi producători, şi de oligopol,
când sunt mai mulţi producători (cel puţin trei).
Piaţa cu concurenţă oligopolistă este cea mai răspândită piaţă în principalele ramuri
industriale din ţările cu economie de piaţă.
Piaţa de monopol se caracterizează prin faptul că oferta pentru un anumit produs este
concentrată în mână unui singur producător, ceea ce îi permite să controleze piaţa, şi să fixeze
preţul produsului - numit preţ de monopol.38
Preţul de monopol este mai ridicat decât prețul de pe piaţa cu concurenţă monopolistică
sau oligopolistă. Cu toate acestea ”a avea monopol asupra unei piețe nu înseamnă totuși succes
34
De exemplu, piețe monopolistice sunt cele din domeniul serviciilor (restaurante, staţii de benzină), precum şi din
domeniul industriei prelucrătoare (de exemplu, industria textilă).
35
36
http://www.euroavocatura.ro/dictionar/617/Oligopol.
37
Concurența de tip Bertrand sau duopolul reprezintă un model al concurenței în economie și poartă numele
matematicianului francez Joseph Louis Francois Bertrand (1822-1900) și presupune următoarele: există două firme
care produc produse omogne; firmele nu cooperează; firmele au același cost marginal; costul marginal este constant;
cererea este lineară; firmele concurează prin prețuri și ăți stabilesc prețurile simultan; amândouă firmele au
comportament strategic; amândouă firmele concurează doar prin prețuri și oferă cantitatea cerută; consumatorii
cumpără de la firmele cu prețurile cele mai mici sau de la fiecare firmă cantități egale, dacă prețurile stabilite de
fiecare dintre cele două firme sunt egale. Roxana-Daniela Păun, op.cit., 137
38
”Monopolurile dau naștere pozițiilor dominante necondamnabile care nu se bazează pe comportamentele abuzive.”
Augustin Fuerea, Dreptul Comunitar al Afacerilor, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2006, pg. 282
16
asigurat, fiindcă trebuie să existe și cerere pe piață pentru respectivul produs său serviciu
monopolist”.39
Piaţa de monopol impune dominaţia producătorului asupra consumatorului şi îngrădeşte
sau chiar elimină concurenţa. Monopolul reprezintă de fapt opusul concurenței întrucât nu există
concurență, lipsind concurenții.40
Fiind un singur ofertant, piaţa de monopol nu poate asigura maximum de satisfacţie
pentru cumpărătorul-consumator. Din acest motiv, în toate ţările cu economie de piaţă
dezvoltată, pentru a proteja consumatorul, statul intervine prin promovarea unor 1egi anti-
monopoliste prin care se urmăreşte limitarea tendinţei de monopolizare a producţiei şi a pieţei;41
Piaţa cu concurenţă monopsonică se caracterizează prin existenţa unui număr foarte mare
de producători ofertanţi şi a unui singur cumpărător, caz în care piaţa este monopsonică. În cazul
în care sunt câţiva cumpărători piaţa este oligopsonică.
Noțiunea de monopson provine din limba greacă și înseamnă ”singur” – ”monos” și ”a se
aproviziona” – ”opsonein.”42
”Monopsonul anulează concurența economică în sfera cererii dar o va menține în sfera
ofertei (diametral opus comparative cu monopolul).”43
Concurenţa imperfectă se manifestă în acea situaţie de piaţă în care agenţii economici,
vânzătorii şi cumpărătorii pot să influenţeze prin acţiunile lor unilaterale, raportul dintre cerere şi
ofertă de mărfuri, ca şi prin nivelurile de costuri, în intenţia de a obţine profituri mari şi stabile.
Cele mai răspândite forme de piaţă imperfectă sunt cele de gen diagonal, care sunt dominate de
câţiva producători – vânzători, de regulă, aceştia fiind de mare talie.
În procesul efectiv al concurenţei imperfecte se implică şi statul, care adoptă legi
antimonopoliste sau pentru sancţionarea aspectelor de concurenţă neloială.
Privind lucrurile de pe poziţia producătorului, pentru el, monopolul producţiei şi a ofertei
reprezintă o situaţie ideală care îi permite guvernarea pieţei în ansamblu şi obţinerea unui profit
maxim. Când piaţa se deschide, situaţia de monopol nu mai poate fi păstrată, apare concurenţa.
39
40
41
Monopolul este definit în legislația europeană ”antitrust” și reprezintă acea situație a unei piețe pe care nu există
decât un singur vânzător (monopolist) care, dată fiind absența concurenței, deține o putere de piață extrem de
puternică, echivalentă cu existența unei poziții dominante. Producția este inferioară, iar prețurile sunt superioare
celor care ar fi practicate în mod normal în condiții concurențiale. Glosarul de termeni folosiți în Politica de
concurență a UE. Antitrust și controlul concentrărilor, realizat de Direcția Relații Externe a Consiliului Concurenței,
pg. 45
42
Monopson reprezintă un termen economic care desemnează o structură a pieței cu concurență imperfectă, în
cadrul căreia există un singur cumpărător pentru un anumit bun și mulți vânzători pentru acel bun. Roxana-Daniela
Păun, op.cit., pg. 135
43
17
Concurenţa imperfectă desemnează acea situaţie de piaţă în care agenţii economici, în
confruntarea dintre ei, sunt capabili, prin acţiunile lor reale, să influenţeze raportul dintre cerere
şi ofertă. În acest caz, mai multe sau toate trăsăturile concurenţei perfecte sunt încălcate.
În funcţie de categoria agenţilor economici vânzători şi cumpărători, concurenţa
imperfectă cunoaşte mai multe forme de manifestare, şi anume:
Concurenţa monopolistică – păstrează toate trăsăturile concurenţei perfecte, cu excepţia
omogenităţii produselor, care este întocmită cu diferenţierea lor. În această situaţie, cumpărătorii
au posibilitatea să-şi aleagă produsul pe care-l doresc, iar vânzătorii pot să-şi impună cantitatea
prin politica noilor sortimente.
Concurenţa oligopolistică – se caracterizează prin existenţa a câţiva producători, de
regulă de talie mare (oligopol), a doi producători (duopol) sau a unui singur vânzător (monopol).
Concurenţa de monopol – formă a concurenţei imperfecte în care piaţa unei industrii este
dominată de un singur producător – vânzător, care, în relaţiile cu consumatorii, îşi impune
condiţiile de calitate.
Concurenţa imperfectă se manifestă prin situaţii distorsionate între vânzători şi
cumpărători. Fie vânzătorii, fie cumpărătorii urmăresc să-şi impună condiţiile în raport cu
ceilalţi. Dominaţia pieţei poate veni dinspre producători sau dinspre cumpărători.
Piaţa contemporană se caracterizează prin aşa – numita concurenţă imperfectă, care
conform definirii ei de către Joan Robinson, este o combinaţie reieşită din îmbinarea caracterelor
celor două situaţii pe piaţă, concurenţă şi monopol.
Concurenţa imperfectă desemnează o situaţie de piaţă când agenţii economici, ofertanţi
sau cumpărători sunt capabili prin acţiunile lor să influenţeze preţul produselor.
După P. Samuelson, “concurenţa imperfectă” nu este nici perfectă competitivă, nici
perfect monopolistă.
Monopolul este o situaţie de piaţă imperfectă concretizată prin aceea că o marfă este
vândută de o singură firmă, respectiv prin controlul exercitat de un ofertant al unui bun economic
pentru care nu există înlocuitor. Atunci când este vorba de monopolul cumpărătorilor, el este
numit monopson.
III -Concurența neloială

Concurenţa neloială presupune metode care nu se încadrează în uzanţe şi normele
comerciale (metode extraeconomice) ca de exemplu: înţelegeri cu caracter monopolist,
răspândirea de informaţii false despre concurenţii, spionajul economic, corupţia etc., acţiuni care
18
contravin regulilor democratice, imprimând concurentei un caracter neloial. Concurenţă neloială
are efecte nocive asupra economiei.
Prin concurenţă neloială, conform legislaţiei româneşti, se înţelege „orice act sau fapt
contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială sau industrială.”
Comercianţii sunt obligaţi să-şi exercite activitatea de bună-credinţă şi potrivit uzanţelor
cinstite.
Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite astfel de condiţii încât să
fie considerate, conform legii penale, infracţiuni:

Încălcarea de către persoanele fizice a interdicţiilor prevăzute la legea nr. 11/1991,
care prevede inclusiv care sunt faptele considerate drept acte de concurență neloială.44

Oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent
sau acceptarea unei asemenea oferte;

Dezvăluirea de către salariatul unui comerciant a unor date secrete privind
activitatea acestuia, către un concurent;

Încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau
executarea unei prestaţii în mod avantajos, cu condiţia aducerii de către client a altor
cumpărători, cu care comerciantul ar urma să încheie acte asemănătoare;

Încheierea de contracte prin care cumpărătorul ar urma să primească un premiu,
care depinde exclusiv de o tragere la sorţi sau de hazard;
44
Potrivit art. 4 Legea 11/1991, constituie contravenții următoarele fapte, dacă nu sunt săvârșite în astfel de condiții
încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracțiuni:
a) oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent ori acceptarea unei asemenea
oferte;
b) divulgarea, achiziționarea sau folosirea unui secret comercial de către un comerciant sau un salariat al acestuia,
fără consimțământul deținătorului legitim al respectivului secret comercial și într-un mod contrar uzanțelor
comerciale cinstite;
c) încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea unor prestații în
mod avantajos, cu condiția aducerii de către client a altor cumpărători cu care comerciantul ar urma să încheie
contracte asemănătoare;
d) comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmații asupra întreprinderii sale sau
activității acesteia, menite să inducă în eroare și să îi creeze o situație de favoare în dauna unor concurenți;
e) comunicarea, chiar facută confidențial, sau răspândirea de către un comerciant de afirmații mincinoase asupra
unui concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor sale, afirmații de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii
concurente;
f) oferirea, promiterea sau acordarea - mijlocit sau nemijlocit - de daruri ori alte avantaje salariatului unui
comerciant sau reprezentanților acestuia, pentru ca prin purtare neloială să poată afla procedeele sale industriale,
pentru a cunoaște sau a folosi clientela sa ori pentru a obține alt folos pentru sine ori pentru altă persoană în dauna
unui concurent;
g) deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcției
deținute anterior la acel comerciant;
h) concedierea sau atragerea unor salariați ai unui comerciant în scopul înființării unei societăți concurente care să
capteze clienții acelui comerciant sau angajarea salariaților unui comerciant în scopul dezorganizării activității sale.
19

Comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmaţii asupra
întreprinderii sale sau activităţii acesteia, menit să inducă în eroare şi să-i creeze o situaţie de
favoare în dauna unor concurenţi;

Comunicarea sau răspândirea, de către un comerciant, de afirmaţii mincinoase
asupra unui concurent sau a mărfurilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunul mers al
întreprinderii.

Comunicarea făcută confidenţial este socotită un act de concurenţă neloială numai
când autorul comunicării ştia că faptele nu corespund adevărului;

Oferirea, promiterea sau acordarea – mijlocit sau nemijlocit de daruri sau avantaje
salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin purtare neloială să poată
afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau a folosi clientela sa, ori pentru a obţine alt
folos pentru sine ori pentru altă persoană în dauna unui concurent;

Concedierea a unor salariaţi ai unui comerciant, în scopul înfiinţări unei societăţi
concurente care să capteze să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea salariaţilor unui
comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale.
De asemenea constituia infracţiune de concurenţă neloială:
 Întrebuinţarea unei firme, unei embleme, unor desemnări speciale sau a unor
ambalaje de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;
 Producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, punerea în vânzare unor
mărfuri purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, originea şi caracteristica mărfurilor,
precum şi cu privire la numele producătorului sau comerciantului, în scopul de a duce în eroare
pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari.
În primul rând, dreptul concurenței neleale s-a desprins din dispozițiile de drept comun
privind răspunderea civilă, parte componentă a dreptului civil cu care încă păstrează legături
strânse.
”În prezent însă, dispozițiile privitoare la concurența neleală au dobândit o semnificație
mai largă, urmărind ca și dreptul concurenței, în general, o dublă protecție: nu numai pe aceea a
comercianților sau industriașilor, a întreprinderilor care desfășoară o activitate economică, dar și
protecția colectivității împotriva abuzurilor săvârșite de cei dintâi, atât în exercitarea activității
profesionale, cât și utilizarea mijloacelor publicitare.”45
”Concurența ilicită se consideră situația în care, din dorința de a pătrunde rapid sau de a
câștiga o cotă cât mai mare de piață, o firmă prejudiciază direct, și de cele mai multe ori,
intenționat activitatea concurenților, apelând la practici ilegale: denigrare (vehicularea de
45
Yolanda Eminescu, Concurență neleală. Drept român și comparat, Lumina Lex, București, 1993, pg. 10. ”ideea
dublei protecții a concurenței a fost pusă în lumină de E.Ulmer, în 1937”.
20
informații inexacte sau false despre activitatea acestora), concurența ”parazitară” (obținerea de
avantaje ca urmare a confuziei create între mărci, ș.a), concurența ilicită, frauda fiscală
(încălcarea legislației fiscale), dumpingul, ”furtul” de clientelă.”46
În doctrină se face deseori diferență între concurența neleală și concurența interzisă sau
ilicită.
În timp ce concurența interzisă ar reprezenta anumite restricții formale care rezultă din
lege sau din contract, concurența neleală presupune săvârșirea de acte criticabile în scopul
atragerii de clientelă.47
Dintre normele cele mai importante destinate să asigure reprimarea practicilor neloiale în
relațiile economice internaționale, cele mai importante sunt reprimarea practicilor neloiale în
relațiile economice internaţional, în special cele adoptate sub egida G.A.T.T, România devenind
membră din octombrie 1971 în virtutea protocolului din 15 octombrie 1971, ratificat prin
decretul nr. 480 din 27 ianuarie 1972.48
Sectiunea 4. Practici anticoncurenţiale

Apariţia tot mai frecventă a abuzurilor şi a formelor comerciale anticoncurenţiale, în lupta
pentru putere economică, a făcut ca problema respectării şi apărării concurenţei reale şi loiale să
facă obiectul reglementărilor legale şi procedurilor de urmărire şi sancţionare, de reprimare.
Prin activitatea care îi revine, consiliul concurenţei şi oficiul concurenţei urmăresc
protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei pentru asigurarea unui mediu concurenţial normal
şi promovarea intereselor consumatorilor (art. 1 din legea nr. 21/1996). În competenţa acestora
intră combaterea practicilor anticoncurenţiale, constând în acorduri de tip monopolist, abuzul de
poziţie dominantă şi concentrările economice care depăşesc limitele legale (art. 27).
Practicile anticoncurenţiale sunt acte şi fapte la care recurg întreprinderile.
Protecţia concurenţei priveşte atât concurenţa economică, atât de necesară pentru
dezvoltarea şi progresul economiei libere, cât şi protecţia consumatorilor.
Concurenţa este privită ca o condiţie şi o garanţie a progresului.
Libertatea concurenţei îşi are limită în obiceiurile comerciale cinstite, partenerii având
datoria să respecte un minimum de moralitate. Depăşirea acestor limite transmite concurenţei
caracterul neloialităţii şi angajează răspunderea celui care a săvârşit acte de o asemenea
calificare.
Conservarea principiului libertăţii de concurenţă între cei care exercită aceeaşi activitate
urmăreşte acelaşi scop sau un scop asemănător.
46
47
Yolanda Eminescu, op.cit., pg. 11
48
O.Căpățână, Concurența neloială pe piața internă și internațională, , Editura Lumina Lex, București, 1994, pg. 25
21
Problematica concurenţei şi cea a consumatorilor cuprinzând aspecte legate de o
disciplină, de un comportament corect şi cinstit, în contextul reglementărilor legale, face obiect
de studiu şi de activitate al juriştilor, este la fel de necesar ca toţi acei care se pregătesc să devină
specialişti, iar juriştii trebuie să cunoască aspectele economice.
Principalele practici care restrâng concurenţa, considerate anticoncurenţiale şi interzise
prin lege sunt: acordurile, asocierile şi practicile concertate care au ca obiect sau ca efect
împiedicarea, restrângerea sau denaturarea semnificativă a jocului concurenţei pe piaţă;
limitarea sau controlul producţiei; a pieţelor de desfacere; a investiţiilor, împărţeala surselor de
aprovizionare.
Se interzice unuia sau mai multor agenţi economici să profite în mod abuziv de o poziţie
dominantă pe piaţă prin următoarele practici: crearea de obstacole la intrarea noilor concurenţi pe
piaţă sau la expansiunea celor existenţi şi limitarea producţiei.
Sunt interzise în relaţiile concurenţiale directe dintre agenţii economici următoarele fapte:
difuzarea informaţiilor false sau denaturate în scopul de a provoca pierderi sau să aducă
prejudicii reputaţiei acestora în afacerile cu alţi agenţi economici; reclame incorecte; difuzarea
neautorizată a unor informaţii ştiinţifice, tehnice şi de producţie; condiţionarea vânzărilor unui
produs sau prestării unui serviciu.
Practica pieţei concurenţiale sintetizează trei strategii anticoncurenţiale, şi anume:
Strategia efortului concentrat, exprimă efortul depus de un producător pentru a obţine
supremaţia asupra vânzării unui produs, a unei categorii de clientelă, sau a unei regiuni de
desfacere a mărfurilor.
Strategia elitei, concretizată în efortul depus de producător pentru a scoate pe piaţă un
produs de excepţie care, prin performanţele sale tehnico – economice, funcţionale, să elimine
concurenţa, strategia “mercedes”.
Strategia costurilor, exprimă efortul depus de producător de a obţine supremaţia pe piaţă
prin practicarea unor preţuri mici datorate unor costuri mici, strategia japoneză.
Dacă lupta de concurenţă se duce de către parteneri cu mijloace economice legale, agenţii
economici au acces liber la piaţă, cunosc reglementările legale privind transparenţa pieţei,
concurenţa este loială, în caz contrar folosirea de metode şi mijloace agresive care periclitează
situaţia agenţilor economici sau chiar a consumatorilor, aici avem de-a face cu o concurenţă
neloială.
Practicile verticale anticoncurenţiale cel mai des se referă la un producător aflat într-o
poziţie dominantă pe piaţa vânzării de distribuitorii săi. Motivul care îi determină pe aceştia din
urmă să ia parte la acest tip de practici anticoncurenţiale este acela că, dacă refuză să o facă,
22
producătorul aflat în poziţie dominantă poate să le refuze, fără nici o motivaţie certă,
aprovizionarea, distribuitorii nemaigăsind un alt furnizor.
Principalele tipuri de practici anticoncurenţiale pare le poate folosi o întreprindere aflată
într-o poziţie dominantă sunt:
1. Refuzul de a negocia
În acest caz, un producător aflat într-o poziţie dominantă, distribuitorul se va confrunta cu
dificultăţi, deoarece el îşi pierde sursa de aprovizionare şi nu va reuşi să găsească un alt furnizor,
deoarece producătorul care şi-a manifestat refuzul se află într-o poziţie de monopol. Pentru a
evita aceste neplăceri, distribuitorul va consimţi să accepte aceste practici neconcurenţiale.
2. Negocierea exclusivă
Presupune angajamentul unui producător că va furniza, în mod exclusiv, produsele sale
unui distribuitor pe o piaţă dată, garantând astfel distribuitorului monopolul pe acea piaţă.
3. Exclusivitatea reciprocă
Presupune angajamentul distribuitorului de a vinde exclusiv bunurile furnizorului său, iar
acesta din urmă se angajează aprovizioneze exclusiv pe distribuitor cu produsele sale.
4. Impunerea preţului de vânzare
Producătorul fixează preţul şi îl obligă pe distribuitor să vândă produsele la acest preţ. În
acest fel, distribuitorul este împiedicat să-şi fixeze propriul adaos. Dacă va reduce preţul fixat de
producător pentru bunurile respective, acesta din urmă va înceta aprovizionarea.
5. Vânzarea legată
Producătorul îl forţează pe distribuitor să preia mai multe bunuri decât doreşte sau are
nevoie, însă în alte cazuri distribuitorul este forţat să preia gama de produse oferite de
producător, această practică fiind numită “forţarea seriei complete”.
6. Fixarea diferenţiată a preţurilor
În ceea ce priveşte fixarea diferenţiată a preţurilor, producătorul vinde produsele sale la
preţuri diferite către clienţi diferiţi, indiferent de calitatea sau cantitatea oferită.
7. Preţurile de transfer
Stabilirea preţurilor de transfer de către societatea mamă şi filiale pot avea ca rezultat
preţuri de ruinare. Societatea mamă poate să factureze livrările către filialele sale la preţuri
reduse cu scopul ca acestea să aibe costuri de producţie foarte scăzute, în timp ce concurenţii săi
vor fi aprovizionaţi la preţuri excesiv de mari. În consecinţă, filialele vor fi capabile să reducă
preţurile până când concurenţii vor fi eliminaţi din afacere. Astfel, filialele dobândesc o poziţie
23
de monopol sau o poziţie dominantă pe piaţă, în ţara în care operează. O astfel de poziţie
dominantă pe piaţă mai poate fi obţinută prin furnizori sau preluări abuzive.
Când negocierea exclusivă este un aranjament de afaceri uzual, pot apărea abuzuri atunci
când una din părţi se află într-o poziţie dominantă şi impunere, restricţii adiţionale, cum ar fi cele
la punctele: exclusivitatea reciprocă; impunerea preţului de vânzare; vânzarea legată; fixarea
diferenţiată a preţurilor; preţurile de transfer sau alte practici care restricţionează concurenţa.
Practica anticoncurenţială când este des întâlnită în legătură cu contractele de
exclusivitate este prohibirea exportului sau refuzul de a furniza unor importatori în paralel. De
multe ori producătorul interzice distribuitorului exclusiv de pe o piaţă mai ieftină să revândă
produsele la export, cu scopul de a bloca importurile paralele.
24
CAPITOLUL 2. EVOLUȚIA REGLEMENTĂRILOR ÎN LEGISLAȚIA
NAȚIONALĂ
2.1 Reglementări naționale în economia de stat centralizată înainte de 1989

În cultura publică de afaceri de după 1989 s-a înrădăcinat credinţă conform căreia o
societate poate să se dezvolte accelerat, practicând un management intuitiv-speculativ .
Prăbuşirea economiei româniei după 1989 a fost principalul factor al creşterii exponenţiale a
multor firme, factorul managerial având un rol de multe ori nesemnificativ. Odată cu creşterea
concurenţei, modificarea comportamentului clienţilor şi sporirea autorităţii în aplicarea cerinţelor
legale şi reglementare, aplicarea managementului calificat, bazat pe principii, proceduri,
instrumente şi tehnici specifice, devine o necesitate pentru firmele care doresc să supravieţuiască
şi să se dezvolte.
Firmele româneşti, datorită specificului economic din românia de după revoluţie, au
apărut şi s-au dezvoltat aparent din „nimic”.
Economia României funcţiona înainte de revoluţia din 1989 ca o corporaţie a cărei
preşedinte era chiar Preşedintele României (dictatorul) şi, ca orice corporaţie competitivă, avea
un sistem centralizat de planificare, organizare, coordonare, control (a se vedea modul de
organizare al unor corporaţii de astăzi cum ar fi: Microsoft, Toyota etc.).
Înainte de 1989 totalitatea întreprinderilor care formau economia româniei era deţinută
de cetăţenii româniei, sub o formă nenominala, colectivă - toţi cetăţenii României aveau statut
echivalent de „acţionar/ asociat” al corporaţiei numită „economia româniei”.
Competitivitatea unei corporaţii (firme) este dată de capacitatea de a se dezvolta pe o
piaţă intens concurenţială şi, în mod esenţial, de capacitatea de a obţine profit - este o
perspectivă specifica capitalismului - urmăreşte interesul acţionariatului/ asociaţilor.
Această abordare este ascunsă de cele mai multe ori de capitaliştii contemporani prin
diverse elemente de propagandă - mesajele oficiale, misiunile enunţate oficial de companii, în
cea mai mare măsură, sunt concentrate pe transmiterea unei imagini care evidenţiază rolul
25
benefic al companiei pentru comunitate, efectul benefic pe care aceasta îl aduce bunăstării
angajaţilor şi, evident, mediului.
În cazul economiei României de dinainte de 1989, acţionarii/ proprietarii (care erau
cetăţenii româniei) nu aveau putere de decizie asupra distribuirii beneficiilor (a profitului).
Deciziile erau luate de Preşedintele României (de dictator), acesta
se considera „împuternicit” de cetăţenii României (proprietarii de drept) să acţioneze după
cum crede de cuviinţă.
Ca urmare, acesta (Preşedintele României - dictatorul), din dorinţa de acumulare (poate
similar ca personajul literar Hagi Tudose din nuvela cu acelaşi nume scrisă de
B.Delavrancea) era mai interesat de reinvestirea „profitului” pentru a câştiga mai mult (pentru a
creşte economia) şi în foarte mică măsură era interesat de bunăstarea populaţiei.
2.2 Reglementări naționale – acord asociere

În România, ca şi în celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est, în perioada de după 1989,
s-au înregistrat numeroase transformări economice, politice şi sociale. Una dintre cele mai
importante transformări economice prin care au fost nevoite să treacă ţările din fostul bloc
comunist, a fost tranziţia de la alocarea resurselor printr-un sistem de planificare centralizată, la
economia de piaţă care presupune alocarea resurselor pe baza mecanismelor pieţei. Această
tranziţie a fost însoţită de numeroase transformări politice şi instituţionale. În acest context,
regulile şi instituţiile care reglementează funcţionarea pieţelor capătă un rol fundamental.
Astfel, după Codul com. din 1887, circa 50 de ani concurenţa neonestă era tratată ca un
delict civil conform art. 998-999 Cod civ. (o lege din 1884 asupra comerţului ambulant ar fi adus
primele norme speciale de drept al concurenţei).
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când, sub formă incipientă, apare dreptul concurenţei,
au apărut reglementări restrictive ale libertăţii concurenţei, proclamate iniţial din necesitatea de a
interveni împotriva exercitării abuzive a libertăţilor de concurenţă.
În 1932 este reglementată reprimarea concurenţei neloiale. Legea română a concurenţei
neloiale din 18 mai 1932 a fost abrogată expres prin decretul nr. 691 din 1973 din 14 ianuarie
1974, fără a fi înlocuită cu o altă reglementare.
În 1937 este adoptată o reglementare antimonopolistă „pentru reglementarea şi controlul
cartelurilor”. Aceasta este completată prin legea din 1939, dar ambele acte normative sunt
abrogate în 1950.
26
În România, neexistând o legislaţie specifică înainte de 1989, preluarea acquis-ului
comunitar în domeniul concurenţei şi ajutorului de stat 49 a început odată cu elaborarea legilor
cadru:
a) Legea concurenţei nr. 21 din 1996 care a intrat în vigoare la 1 februarie 199750;
b) Legea nr. 143 din 1999 privind ajutorul de stat care a intrat în vigoare la 1 ianuarie
200051 şi a continuat prin elaborarea legislaţiei secundare.
Dintre reglementările interne în vigoare, cele mai importante în domeniul concurenţei sunt:
a) Constituţia din 2003, care instituie principii ce interesează şi dreptul concurenţei (libertatea în
comerţ şi ocrotirea proprietăţii private);
b) Legea nr. 15 din 7 august 1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale52, aşa cum a fost modificată ulterior;
c) Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 privind societăţile comerciale53, aşa cum a fost
modificată ulterior;
d) Legea nr. 12 din 6 august 1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale
ilicite54, cu modificările ulterioare;
e) Legea nr. 11 din 29 ianuarie 1991 privind combaterea concurenţei neloiale55, cu
modificările ulterioare;
f) Legea nr. 21 din 10 aprilie 1996, legea concurenţei56, cu modificările ulterioare;
g) Ordonanţa nr. 21 din 21 august 1992 privind protecţia consumatorilor57, cu modificările
ulterioare;
h) Ordonanţa de urgenţă nr. 75 din 30 iunie 2010 privind modificarea şi completarea
legii concurenţei nr. 21 din 1996.
Hotărârile Curţii beneficiază de autoritate erga omnes (care se adresează tuturor
oamenilor), toţi judecătorii naţionali având obligaţia să respecte interpretarea dată, cu
49
Pilan C. (2010), Ajutorul de stat - afaceri cu bani publici, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, pp. 34-45.
50
Modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 121 din 2003 - publicată în Monitorul
Oficial nr. 875 din10 decembrie 2003, aprobată prin Legea nr. 184 din 17 mai 2004 - publicată în Monitorul Oficial
nr. 461 din data de 24 mai 2004.
51
În prezent abrogată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117 din 2006 privind procedurile naţionale în
domeniul ajutorului de stat.
52
Publicată în Monitorul Oficial nr. 98 din 8 august 1990.
53
Publicată în Monitorul Oficial nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990, republicată în Monitorul Oficial nr. 1066 din
17 noiembrie 2004.
54
Publicată în Monitorul Oficial nr. 97 din 8 august 1990, republicată în Monitorul Oficial nr. 291 din 5 mai 2009.
55
Publicată în Monitorul Oficial nr. 24 din 30 ianuarie 1991.
56
Publicată în Monitorul Oficial nr. 24 din 30 ianuarie 1991, republicată în Monitorul Oficial nr. 742 din 16 august
2005.
57
Publicată în Monitorul Oficial nr. 212 din 28 august 1992, republicată în Monitorul Oficial nr. 208 din 28 martie
2007.
27
posibilitatea de a solicita curţii, atunci când apreciază că interpretarea poate fi modificată prin
pronunţarea unei alte hotărâri.
Constituţia României consfinţeşte la articolul 135 faptul că „economia României este
economie de piaţă, bazată pe liberă iniţiativă şi concurenţă”.58
Legea concurenţei nr. 21, adoptată de Parlamentul României la 10 aprilie 1996, a intrat
în vigoare la 01 februarie 1997. Prin această lege se asigură româniei o legislaţie în domeniul
politicii concurenţiale precum şi îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acordul de asociere dintre
românia şi comunitatea europeană (1993) care prevede instituirea regulilor de concurenţă şi
armonizarea acestora cu legislaţia comunităţii europene.
Anumite prevederi în domeniul concurenţei au existat şi în legea nr. 15 din 1990 privind
reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, dar acele
prevederi nu au funcţionat, ci ele au apărut mai mult ca prevederi teoretice pentru că nu exista o
instituţie abilitată pentru a le aplica; este vorba de articolele 36-38 din legea nr. 15 din 1990
care interziceau anumite practici anticoncurenţiale, cum ar fi înţelegerile monopoliste sau abuzul
de poziţie dominantă, în prezent abrogate de legea concurenţei nr. 21 din 1996.
Apariţia legii concurenţei nr. 21 din 1996 a reprezentat o noutate pentru societatea
românească şi, în special, pentru comunitatea oamenilor de afaceri, pentru că este de neconceput
o economie de piaţă fără o lege a concurenţei. Astfel, în legea concurenţei, înţelegerile şi
practicile concertate sunt tratate distinct în articolul 5, corespunzător articolului 85 din Tratatul
de la Roma; abuzul de poziţie dominantă, care poate limita concurenţa este interzis prin articolul
6, corespunzător articolului 86 din Tratatul de la Roma, iar controlul concentrărilor economice
este conceput după modelul regulamentelor nr. 4064 din 1989 şi nr. 3384 din 1994 ale
consiliului comunităţii europene.
Legea concurenţei nr. 21 din 1996, republicată a fost modificată prin ordonanţa de
urgenţă a guvernului nr. 75 din 2010. Astfel, consiliul concurenţei a dobândit noi instrumente
prin care poate soluţiona cazurile de concurenţă, similare cu cele ce sunt la îndemâna
autorităţilor de concurenţă ale celorlalte state membre ale Uniunii Europene.
Prin legea nr. 21 din 1996 şi prin legislaţia secundară emisă în aplicarea acesteia,
România şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute în acordul de asociere încheiat între România şi
Uniunea Europeană privind politica în domeniul concurenţei, asigurându-se un grad înalt de
compatibilitate referitor la modul de tratare şi reglementare a înţelegerilor, practicilor concertate,
abuzului de poziţie dominantă şi controlului concentrărilor economice. Legislaţia privind
concurenţa a urmat, în general, linia legislaţiei comunităţii. Prevederile articolelor 81 şi 82 din
Tratatul de la Amsterdam (inclusiv regulamentul nr. 1 din 2003 privind aplicarea acestor
58
Constituţia României din 2003, publicată în Monitorul Oficial, nr. 767 din 31 octombrie 2003, Partea I.
28
articole) se regăsesc în articolele 5 şi 6 din legea nr. 21 din 1996. Prevederile regulamentului
Comunităţii Economice Europene nr. 4064 din 1989 şi 3384 din 1994 privind controlul
concentrărilor economice sunt preluate de regulamentul privind autorizarea concentrărilor
economice adoptat de Consiliul Concurenţei. Au fost, de asemenea, adoptate de Consiliul
Concurenţei59, în acelaşi spirit, şi alte regulamente şi instrucţiuni.
Se impune precizarea că legea asigură protecţia concurenţei, nu a concurenţilor
(protejarea concurenţei conduce la avantaje pentru consumatori şi pentru firmele eficiente, în
timp ce protejarea concurenţilor conduce la ineficienţă alocativă). Incidenţa reglementărilor este
generală şi nediscriminatorie. Legea se aplică agenţilor economici, definiţi, în sens larg,
,,persoane fizice sau juridice - de cetăţenie, respectiv naţionalitate română sau străină”, indiferent
de formă de organizare sau de natura capitalului social al acestora. De asemenea, legea se aplică
organelor administraţiei publice centrale şi locale în măsura în care acestea intervin în operaţiuni
de piaţă, influenţând direct sau indirect concurenţa.
Actul normativ atribuie competenţei Consiliului Concurenţei să stabilească, prin
instrucţiuni, condiţiile şi criteriile de aplicare a unei politici de clemenţă, care poate merge până
la absolvire de răspundere pecuniară:
a) Promovarea şi susţinerea regulilor de concurenţă, inclusiv prin actele normative
care reglementează alte domenii. Între atribuţiile Consiliului Concurentei se regăseşte şi aceea de
a ,,adopta regulamente şi instrucţiuni, emite ordine, ia decizii şi formulează avize, face
recomandări şi elaborează rapoarte în aplicarea prevederilor prezentei legi”60;
b) Obligativitatea publicării deciziilor emise de Consiliul Concurenţei;
c) Stabilirea unor termene speciale de prescripţie a dreptului autorităţii de concurenţă
de a aplică sancţiuni pentru încălcarea prevederilor legii concurenţei;
d) Îmbunatăţirea capacitaţii administrative prin existenţa unei singure instituţii
responsabilă cu administrarea legislaţiei în domeniul concurenţei şi ajutorului de stat.
În luna noiembrie a anului 2004, a fost adoptată legea nr. 538 privind modificarea şi
completarea legii concurenţei nr. 21 din 1996, publicată în Monitorul Oficial nr. 1130 din data de
30 noiembrie 2004. Demersurile legislative ale Consiliului Concurenţei au avut în vedere
preluarea recomandărilor formulate de Comisia Uniunii Europene, în scopul armonizării cu
legislaţia europeană.
Au fost aduse modificări esenţiale legii concurenţei ce au condus la eliminarea
tratamentului diferenţiat pentru regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital majoritar de
59
Butacu C. (2005), Legislaţia Concurenţei, Editura All Beck, p.6.
60
Articolul 27 din Legea concurenţei nr. 21 din 1996, modificat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75 din
2010.
29
stat, faţă de ceilalţi agenţi economici. Astfel, au fost abrogate prevederile articolului 6 literă (e) şi
(a) şi articolul 7 alineatele 4 şi 6.
În anul 2004, Consiliul Concurenţei a elaborat şi a adoptat, cu avizul consiliului
legislativ, un set important de noi regulamente şi instrucţiuni şi a amendat sau, după caz, a
abrogat unele dintre regulamentele şi instrucţiunile existente. Astfel, ţinând seama de evoluţia
acquis-ului comunitar şi de noile reglementări prevăzute de legea concurenţei, consiliul
concurenţei a adoptat 18 regulamente şi 10 instrucţiuni.
Elaborarea, adoptarea şi aplicarea unei legislaţii în domeniul concurenţei în dreptul
român a fost şi este necesară în susţinerea dezvoltării economiei româneşti în perioada de
tranziţie de la o economie centralizată la o economie de piaţă.
Scopul acestei legislaţii este de a proteja, menţine şi stimula concurenţa în folosul
consumatorilor, vizând crearea condiţiilor ca, într-un viitor cât mai apropiat, comportamentul
agenţilor economici să fie apreciat pe baza unor principii unitare, adoptarea sa reflectând voinţa
ţării noastre de a asigura concurenţei un loc deosebit în funcţionarea pieţelor, libertatea preţurilor
constituind principiul fundamental.
Dispoziţiile legale se aplică actelor şi faptelor prevăzute la articolul 2 alineatul 1 din
legea concurenţei nr. 21 din 1996, când sunt săvârşite pe teritoriul României, precum şi celor
săvârşite în afara teritoriului ţării, atunci când produc efecte pe teritoriul României. Nu se aplică
prevederile acestei legi:
a) Pieţei muncii şi relaţiilor de muncă;
b) Pieţei monetare şi pieţei titlurilor de stat61, în măsura în care libera concurenţă pe
aceste pieţe face obiectul unor reglementări speciale.
2.3 Reglementări naționale – preaderare

În ceea ce priveşte statele candidate, cum este România, până la data aderării, nu au
obligaţia formală de a aplica normele de drept comunitar în mod direct, însă relaţiile dintre
România, pe de o parte şi Comunitatea Europeană pe de altă parte, sunt reglementate în prezent
de acordul de asociere62. Acest acord are la bază modelul tratatului şi stabileşte pentru România,
ca şi pentru statele membre U.E. obligaţia de a respecta normele privind libera concurenţă. În
plus, în prezent63 este deschis pentru negocieri capitolul 6 „concurenţa”, pentru închiderea căruia
o condiţie importantă este capacitatea de a aplica integral acquis-ul comunitar înainte de data
aderării.
61
Bostan I. (2008), Drept financiar şi fiscal, Curs pentru învăţământ la distanţă, Ed. Universităţii „Ştefan cel Mare”,
Suceava, p. 91.
62
Ratificat de România prin Legea nr. 20/1993, M. Of. nr. 73/12.03.1993.
63
August 2004.
30
În acest context, legislaţia română menţionată transpune aproape integral prevederile
acquis-ului comunitar în materia concurenţei şi ajutorului de stat, însă există obligaţia pentru
autorităţile române să aplice în mod corect aceste prevederi, în spiritul şi conform interpretării
cristalizate la nivelul Comunităţii Europene, obligaţie ce incumbă în mod egal şi asupra
instanţelor judecătoreşti, chiar înaintea datei aderării. În practică, aplicarea efectivă întâmpină
dificultăţi determinate de nivelul reformelor economice şi de gradul de dezvoltare insuficient al
economiei funcţionale, ceea ce face necesară, spre exemplu, acordarea unor ajutoare de stat în
sectoarele sensibile ale economiei. Deşi acest principiu este acceptat la nivel comunitar, este
esenţială respectarea strictă a legislaţiei concurenţiale şi reducerea conformă a excepţiilor.
2.4 Reglementări naționale – post aderare

După cum ne amintim, încheierea negocierilor asupra capitolului concurenţă între
România şi Comisia Europeană a fost unul dintre cele mai problematice, ajungându-se chiar în
situaţia blocării aderării României în cazul în care nu s-ar fi reuşit adaptarea şi implementarea
legislaţiei europene în domeniu. În acea perioadă (2004-2006), activarea platformei ceftac, prin
parteneriatul cu Consiliul Concurentei şi sprijinul direct al unui proiect finanţat iniţial
de Uniunea Europeană, coordonată din partea societăţii civile de eurolink-house of europe, a
permis ca să fie depăşite multe obstacole şi chiar să fie elaborată şi lansată pe cd, în noiembrie
2006 la Palatul Parlamentului, “carta albă a concurenţei şi competitivităţii” pentru perioada
anilor 2006-2008.
După aderarea României la Uniunea Europeană, mai ales în perspectiva adâncirii
integrării economice în piaţa unică europeană şi a accesării fondurilor structurale de către
sectorul de afaceri din România, a finanţărilor în domeniul creşterii competitivităţii economice şi
al dezvoltării regionale, a intervenit o tot mai mare complexitate a problemelor cu care trebuie să
se confrunte firmele pentru respectarea unui regim european corect şi transparent în domeniul
concurentei şi asigurării competitivităţii, în noul climat al internaţionalizării afacerilor şi al
investiţiilor străine în românia. Pe celălalt plan, autorităţile de reglementare şi control, în speţă
Consiliul Concurenţei, dar şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, au de făcut faţă unor exigente,
provocări şi presiuni de lobby tot mai mari pe fundalul a numeroase fuziuni de companii,
reorganizări juridice, cereri de notificare sau plângeri ale unor competitori care reclamă diverse
aspecte legate de distorsionarea regimului concurenţial, carenţe de informare transparentă,
aspecte neconcurenţiale în organizarea procedurilor de achiziţii publice sau solicitării ajutoarelor
de stat direct către Comisia Europeană de la Bruxelles.
Conţinutul de utilitate informaţională şi manageriala practica, precum şi componentă
de influenţare decizională (lobby), în favoarea cresterii disciplinei concurenţiale de pe piaţa
31
românească, a adaptării manageriale rapide (compliance management) a companiilor înainte sau
după absorbţii/fuziuni, ca şi a fluentizării procesului de accesare a fondurilor europene prin o cât
mai bună aplicare a legislaţiei armonizate, reprezintă principalele argumente ale unei participări
corporative a unei firme sau a unui specialist/consultant la cea de-a treia ediţie a zilei europene a
concurentei şi competitivităţii în România.
În acest sens, evenimentul desfăşurat după modelul şi în ajunul european competition
day organizată de preşedinţia Uniunii Europene la Lisabona (noiembrie 2007), oferă
participanţilor următoarele 4 oportunităţi concrete:
· Confruntare şi dezbatere comună cu reprezentanţii Consiliului Concurentei şi Comisiei
Europene asupra principalelor probleme, neajunsuri, dileme şi îngrijorări ale reprezentanţilor
mediului de afaceri şi al furnizorilor de consultanţă în domeniu cu privire la respectarea legii
concurenţei, dar şi a concurentei neloiale prin situaţii sau ilegalităţi, altele decât cele sancţionate
prin legea mai sus menţionată;
· Posibilitate de networking direct şi lobby pentru îmbunătăţirea cadrului legislativ şi
a aplicării acestuia de către organismele competente, ca şi identificarea modalităţilor de dialog
structurat/conlucrare mult mai strânsă şi mai eficientă între asociaţia consultanţilor în
concurenţă şi pentru promovarea culturii concurenţei, a asociaţiilor de protecţie a drepturilor
consumatorilor, pe de-o parte, şi departamentul specializat în pilonul 3 de activitate a Consiliului
Concurenţei (informarea publicului şi diseminarea culturii concurentei în cooperare cu societatea
civilă) şi a directoratului general „competition” al Comisiei Europene;
· Procurarea promptă şi posibilitatea actualizării informaţiilor din „îndreptarul practic de
integrare economică pentru operatorii români de business”, cu accent pe
co-finanţarea investiţiilor prin fonduri europene pentru România şi alte programe U.E.
suplimentare (berd, bei, eif-jeremie), ce va fi lansat oficial cu această ocazie;
· Şansa de a vizibiliza numele, preocupările curente şi activitatea propriei
companii/organizaţii pe diverse suporturi virtuale şi prin contact cu partenerii, sponsorii şi
reprezentanţii partenerilor media prezenţi la eveniment, precum şi atestarea prin diploma de
participare a prezenţei, pentru toţi cei preocupaţi să amelioreze comunicarea şi formarea
profesională individuala/organizaţionala legată de aplicarea legislaţiei
concurentei şi valorificarea practica a informaţiilor/cunoştinţelor dobândite în activităţile şi
proiectele viitoare.
2.5 Reglementări naționale – România stat membru

2.5.1 Constituția României
32
Având în vedere necesitatea creării unui mediu concurenţial, Constituţia prevede că
economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă. De
asemenea, statul este obligat să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale,
crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.64 Legislaţia
subsecventă dezvoltă aceste principii în legea concurenţei nr. 21/199665 şi în legea nr. 143/1999
privind ajutorul de stat66. Un alt act normativ important pentru această materie este legea nr.
11/1991 privind concurenţa neloială care nu face obiectul prezentului studiu. Trebuie însă
precizat că normele legii 11/199167 nu intră în sfera de aplicare a dreptului comunitar al
concurenţei, raporturile juridice respective fiind stabilite în mod liber de legislaţia fiecărui stat
membru U.E., urmând a fi aplicate complementar cu normele stabilite de legile 21/1996 şi
143/1999 mai sus menţionate, şi bineînţeles, cu normele dreptului comunitar, astfel cum vom
vedea în cele ce urmează.
Aceste legi sunt puse în aplicare şi detaliate prin numeroase regulamente, instrucţiuni şi
alte acte emise de consiliul concurenţei, potrivit modelului european, având în vedere
transpunerea corectă şi completă a acquis-ului comunitar68.
2.5.2 Legea concurenței nr. 21/1996

Prevederile art. 5 din legea concurenţei nr. 21/1996, astfel cum a fost modificată prin
O.U.G. nr. 121/2003, sunt similare art. 81 TCE. Principala diferenţă constă, în afară de condiţia
restricţionării comerţului intracomunitar menţionată mai sus, în piaţa care este protejată prin
aceste norme: comunitară sau naţională, şi bineînţeles în autorităţile competente să aplice
dispoziţiile în cauză69. În plus, legea română dezvoltă cele 4 condiţii mai sus menţionate, pentru
64
Art. 135 din Constituţia României, publicată în M. Of. Nr. 767/31.10.2003, ca urmare a adoptării Legii de
revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29
octombrie 2003.
65
Publicată în M. Of. nr. 88/30.04.1996, modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
121/2003, M. Of. nr. 875/10.12.2003, aprobată prin Legea nr. 184/2004, M. Of. nr. 461/24.05.2004.
66
Publicată în M. Of. nr. 370/03.08.1999, modificată şi completată prin Legea nr. 603/2003, M. Of. nr.
930/23.12.2003.
67
Publicată în M. Of. Nr. 24/30.01.2004, modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001, M. Of. nr.
313/12.06.2001.
68
A se vedea în acest sens pagina de web a Consiliului Concurenţei www.consiliulconcurentei.ro - Documente
oficiale.
69
Pentru normele care sunt aplicabile în cazul unor practici concurenţiale care aduc atingere numai uneia din aceste
pieţe, sau concomitent ambelor pieţe, a se vedea mai jos, secţiunea „Aplicarea normelor de concurenţă”. În ceea ce
priveşte autorităţile competente este de subliniat că art. 81 şi 82 TCE sunt direct aplicabile, după cum vom dezvolta,
şi de către autorităţile naţionale de concurenţă.
33
exceptarea practicilor anticoncurenţiale, însă în cadrul limitelor stabilite de art. 81. 70 Modul de
aplicare, astfel cum am subliniat, trebuie să fie comun.
Fără a insista asupra prezentării amănunţite a acestor reglementări, este însă necesar să
subliniem câteva concepte importante cristalizate de aplicarea în timp, în special la nivelul
Comunităţii Europene.
Art. 81 tce, respectiv art. 5 din legea română, poate fi redus schematic la 4 noţiuni
esenţiale, cumulative: înţelegere între agenţi economici care afectează mediul concurenţial şi
comerţul între statele membre (condiţie specifică dar necesară numai T.C.E.).
Conceptul de „agent economic”, sau întreprindere71, nu este definit de legiuitor, sarcină
care a revenit Comisiei Europene72 şi Curţii Europene de Justiţie. Astfel, având în vedere
importanţa aplicării normelor de concurenţă unei cât mai mari părţi a pieţei interne, în vederea
asigurării climatului concurenţial, curtea a reţinut o definiţie extinsă a noţiunii de agent
economic, incluzând nu numai societăţi comerciale ci şi comercianţi persoane fizice 73. Un caz
interesant este cel al agenţilor economici între care există legături foarte strânse, ca între o
societate şi filiala sa, care, chiar dacă formal sunt entităţi cu personalitate juridică distinctă,
unitatea de comportament poate exclude aplicabilitatea art. 81, fiind considerate un singur agent
economic – este şi cazul grupurilor de agenţi economici în cadrul cărora unul dintre aceştia
deţine controlul asupra celorlalţi, ceea ce face ca grupul să acţioneze ca un singur agent, fără a fi
vorba de o înţelegere sau practică concertată74.
Prin urmare, noţiunea de agent economic nu poate fi limitată la o singură entitate legală;
singura condiţie este implicarea entităţii respective în activităţi economice.75
În ceea ce priveşte noţiunea de „înţelegere”, reprezintă orice acord consemnat în scris,
sau oral, între unul sau mai mulţi agenţi economici, chiar dacă poate fi sau nu executat potrivit
legii – nu este necesar ca expresia de voinţă a părţilor să constituie un contract valabil sau
obligatoriu potrivit dreptului naţional.76 se observă aceeaşi tendinţă de a stabili o definiţie cât mai
cuprinzătoare. Înţelegerile / acordurile pot fi „orizontale” – încheiate între agenţi economici aflaţi
la acelaşi nivel al circuitului economic, de regulă competitori, sau „verticale” – spre exemplu
70
Spre exemplu, condiţia prevalării efectelor pozitive asupra celor negative – art. 5 lit. a, sau întărirea poziţiilor
concurenţiale ale întreprinderilor mici şi mijlocii pe piaţa internă.
71
“Undertaking”, în versiunea engleză a Tratatului, “enterprise” în versiunea franceză; legiuitorul român foloseşte
termenul “agent economic”.
72
După cum va fi prezentat în cele ce urmează, Comisia Europeană este instituţia comunitară cu cele mai importante
atribuţii în asigurarea respectării normelor de concurenţă. Potrivit art. 230 TCE, deciziile Comisiei pot fi verificate
sub aspectul legalităţii de către Curtea Europeană de Justiţie.
73
Decizia Comisiei 79/86/EEC, Vaessen/Morris, 10 ianuarie 1979, J. Of. Nr. L19/1979.
74
Cu toate acestea, practica anticoncurenţială a grupului respectiv poate intra sub incidenţa art. 82 TCE dacă sunt
întrunite condiţiile abuzului de poziţie dominantă.
75
A se vedea paragraful 21, Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 41/90 Hofner v. Macrotron, (1991) ECR I
– 1979.
76
Decizia Comisiei Europene Sandoz Prodotti Farmaceutici SpA, 13 iulie 1987, J. Of. Nr. L 222/1989.
34
între un producător şi distribuitorul acestuia, între agenţi aflaţi în relaţie vânzător - cumpărător.
Cu toate acestea, înţelegerile orizontale sunt de regulă mai dăunătoare mediului concurenţial
decât celelalte, având ca efect restrângerea concurenţei între agenţi competitori în mod normal;
cele verticale pot avea efecte pozitive pentru piaţa respectivă, spre exemplu reducând preţul
final; în acelaşi timp, de regulă părţile la un astfel de acord nu sunt în poziţie de concurenţă.
În acelaşi timp, unele înţelegeri, pot fi deghizate în forma unui comportament unilateral,
spre exemplu în cazul unor agenţi independenţi care acceptă tacit decizii cu efect
anticoncurenţial din partea unui partener dominant.77
Deciziile asociaţiilor agenţilor economici presupun necesitatea existenţei unor forme de
organizare, însă nu are importanţă felul acestora şi nici modul în care sunt luate deciziile –
formal sau nu. Această interpretare extinsă generează riscul ca membri ai asociaţiilor respective
să fie atraşi în decizii anticoncurenţiale; prezumţia operând împotriva lor, aceştia trebuie să
dovedească neimplicarea – nu au fost prezenţi la reuniunile în care au fost luate deciziile
respective, s-au opus, etc.
O noţiune interesantă o reprezintă practicile concertate – în primul rând datorită
caracterului informal, şi apoi datorită dificultăţii de identificare şi probare. Ideea la baza
incriminării practicilor concertate constă în faptul că agenţii economici trebuie să-şi stabilească
politicile economice şi strategiile de piaţă în mod independent. În cazul în care încalcă acest
principiu şi îşi coordonează acţiunile în mod voit, aducând atingere concurenţei, comportamentul
lor poate fi sancţionat în conformitate cu art. 81 T.C.E. sau art. 5 din legea 21. Practicile
concertate nu trebuie însă confundate cu comportamentele similare (paralele), când, fără a-şi
coordona acţiunile, mai mulţi agenţi economici, în funcţie de condiţiile pieţei respective, au
aceeaşi atitudine – spre exemplu creşterea preţului unui produs finit, la date apropiate, cu sume
similare, dar ca urmare a creşterii preţului pentru materia primă pe piaţa mondială.78
Pentru un exemplu de practici concertate, care de regulă reies din poziţia celor implicaţi,
este edificatoare cauza „materiilor pentru vopsit” „I.C.I. v. Comisia Europeană” soluţionată în
1972 de Curtea Europeană de Justiţie.79
77
A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauzele 25 & 26/84, Ford – Werke AG & of Europe Inc. v.
Comisia Europeană, (1985) ECR 2725.
78
Potrivit Curţii, un comportament paralel nu poate dovedi singur o practică concertată decât în cazul în care aceasta
este singura explicaţie – Cauzele 89/85, 104/85, 114/85, 114/85, 116/85, 117/85 la 129/85 – Wood pulp II, (1988)
ECR 5193.
79
Cauza 48/69, Imperial Chemical Industries Ltd. v. Comisia Europeană, (1972) ECR 619. În esenţă, Curtea a
reţinut că în perioada ianuarie 1964 – octombrie 1967 au avut loc în mai multe state membre CE trei creşteri
uniforme pentru vopsele: în ianuarie 1964 o creştere uniformă cu 15% pentru anumite vopsele în Italia, Olanda,
Belgia şi Luxemburg. La începutul anului 1965 a urmat Germania. La 1 ianuarie 1965 marea majoritate a
producătorilor în toate statele membre, mai puţin Franţa, au introdus o creştere de 10%, pentru alte vopsele,
neacoperite de prima majorare. Până în 1967, au mai fost crescute preţurile pentru toate vopselele cu 8%, în toate
statele membre, cu excepţia Italiei, iar în Franţa cu 12%, pentru a compensa menţinerea anterioară a preţurilor.
Creşterile preţurilor au fost precedate de anunţuri ale unuia din producători în acest sens, urmate de majorările
35
În ceea ce priveşte afectarea concurenţei şi a comerţului între state în afară de cele
subliniate anterior, trebuie menţionat că nu orice înţelegere, decizie a unei asociaţii sau practică
concertată poate avea efecte negative. Astfel, Comisia Europeană, având în vedere jurisprudenţa
curţii, care a arătat că dacă o practică anticoncurenţială are efecte nesemnificative asupra pieţei,
având în vedere spre exemplu poziţia minoră a părţilor în domeniul respectiv, a emis o notificare
numită „de minimis” amendată în mai multe rânduri prin care înţelegerile orizontale sunt
acceptate în cazul în care cota de piaţă a părţilor nu depăşeşte 5%, iar înţelegerile verticale -
10%, cu condiţia suplimentară să nu cuprindă clauze interzise (ex. Fixarea preţurilor).80
Este însă de observat că înţelegerile sau practicile care sunt exceptate de la aplicarea art.
81 T.C.E., pot intra sub incidenţa dreptului naţional. În ceea ce priveşte legea română,
dispoziţiile legii nr. 21/1996 nu se aplică agenţilor economici sau grupărilor agenţilor economici
a căror cifră de afaceri pentru exerciţiul financiar precedent practicilor susceptibil
anticoncurenţiale nu depăşeşte plafonul stabilit anual81 de Consiliul Concurenţei şi cota de piaţă a
părţilor nu depăşeşte 5% pentru înţelegerile dintre agenţii economici concurenţi (orizontale), iar
pentru înţelegerile verticale - 10%
Fără a insista mai mult asupra modurilor de încălcare a normelor care reglementează
mediul concurenţial, sancţionate potrivit art. 81 T.C.E. şi art. 5 legea 21/1996, subliniem că
practicile anticoncurenţiale sunt deosebit de variate, fiind exemplificate doar unele din cel mai
grave şi des întâlnite: înţelegeri sau practici concertate pentru fixarea artificială a costurilor 82,
partajarea pieţelor83, condiţii nejustificate în vederea aprovizionării, etc..
Cu toate acestea, atât dreptul comunitar, cât şi cel naţional permit, având în vedere
principiul interesului economic general, aşa cum am arătat, excepţii, în anumite condiţii, care, pe
scurt pot fi rezumate printr-un test de oportunitate: efectele pozitive depăşesc pe cele negative,
iar cele negative nu depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului propus84.
În conformitate cu art. 81 alin. 3 T.C.E. sau art. 5 alin. 2 legea 21/1996, înţelegerile,
deciziile asociaţiilor agenţilor economici şi practicile concertate care se încadrează în una din
introduse de ceilalţi producători. Un element importat a fost întâlnirea din august 1967 de la Basel, la care au
participat toţi producătorii, mai puţin cel italian, unde unul din aceştia a anunţat o creştere cu 8%. Privite în context,
cele trei majorări consecutive au revelat cooperarea progresivă între agenţii economici implicaţi: creşterea din 1964,
spre deosebire de celelalte două, nu a fost precedată de un anunţ al unui producător, urmat apoi de majoritatea
producătorilor; anunţurile au permis concertarea acţiunilor în sensul evaluării modului de operare a competitorilor şi
eliminare a incertitudinilor, cu efecte majore pe o piaţă de oligopol, care excludea posibilitatea unui simplu
comportament similar...
80
Notificarea Comisiei Europene privind înţelegerile de importanţă minoră care nu cad sub incidenţa art. 85 alin. 1
, J. Of. Nr. C 372/1997. În ceea ce priveşte clauzele interzise a se vedea şi art. 8(2) din Legea concurenţei.
81
În prezent 20 miliarde lei.
82
A se vedea nota 25 mai sus.
83
A se vedea Decizia Comisiei 84/405/CEE din 6 august 1984, Zinc producer group, J. Of. nr. L 220/1984.
84
În general, exemplele cuprinse în Tratat şi Legea concurenţei se referă la tipuri de acorduri care aproape
niciodată nu pot fi exceptate, având în vedere efectele asupra mediului concurenţial şi a comerţului pe piaţa
respectivă.
36
categoriile exceptate, potrivit regulamentului C.E. nr. 1/2003 sau, în România, potrivit
regulamentelor emise de Consiliul Concurenţei, sunt considerate legale, fără obligaţia notificării
sau obţinerii unei decizii în acest sens de la Comisia Europeană, respectiv Consiliul Concurenţei,
cu obligaţia pentru agenţii economici în cauză de a dovedi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de
legislaţia concurenţei.
Excepţiile se încadrează în două categorii, în funcţie de modul de reglementare de către
autorităţile de concurenţă: excepţii individuale şi excepţii de grup. Exceptările de grup (aşa
numitele „block exemptions”) sunt stabilite prin regulamente ale Consiliului U.E., Comisiei
Europene, sau ale autorităţilor de concurenţă din fiecare stat membru pentru statul respectiv. Ele
includ anumite categorii de acorduri susceptibile a aduce beneficii superioare efectelor negative
reduse pe care le au asupra mediului concurenţial şi acoperă acorduri pe verticală: acorduri
privind distribuţia sau furnizarea, transporturile maritime desfacerea de autoturisme 85, iar pentru
acordurile orizontale: acorduri privind transferul tehnologic, acordurile privind cercetarea şi
dezvoltarea, etc.86
Înţelegerile care nu se încadrează în condiţiile stabilite pentru exceptările de grup, atunci
poate fi exceptat în mod individual, în urma analizării clauzelor respective, care trebuie să se
circumscrie condiţiilor stabilite de art. 81 alin. 3 T.C.E. sau art. 5 alin. 2 legea nr. 21/1996, mai
sus menţionate. În plus, la aceste exceptări se adaugă acele acorduri care, deşi nu se încadrează
în condiţiile pentru exceptare, nu depăşesc pragurile de minimis.
▪ Abuzul de poziţie dominantă

În situaţia în care un agent economic, sau un grup de agenţi economici, deţine o poziţie
dominantă pe piaţă, efectele anticoncurenţiale determinate de comportamentul acestuia sunt
foarte probabile, legislaţia în materie fiind aplicată mai strict. Sunt astfel aplicabile art. 82 T.C.E.
pentru piaţa comunitară şi art. 6 legea concurenţei care interzic abuzul de poziţie dominantă, cu
exemplificarea unor practici anticoncurenţiale, unele similare celor prevăzute de art. 81 T.C.E.,
respectiv art. 5 legea concurenţei, analizate mai sus, altele specifice conduitei unilaterale a unui
85
A se vedea spre exemplu Regulamentul Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea
concurentei nr.21/1996 în cazul înţelegerilor verticale din sectorul autovehiculelor, M. Of. nr. 280 din 31/03/2004.
86
Prin Decizia 73/323, Prym – Werke, J. Of. L 296/24.10.1973, Comisia Europeană a exceptat de la aplicarea art. 85
alin 3 (acum art. 81 alin. 1) acordul încheiat între societatea germană Prym şi societatea belgiană Beka privind:
concentrarea producţiei de ace pentru maşinile de cusut de uz casnic într-o singură fabrică, încetarea fabricării
produsului respectiv la Prym, angajamentul acesteia din urmă să nu achiziţioneze produsul decât de la Beka, în
codiţii prestabilite, etc. Deşi Comisia a reţinut că înţelegerea respectivă intră sub incidenţa art. 81 alin 1, afectând
mediul concurenţial pe piaţă, precum şi comerţul între statele membre, poate fi exceptată individual potrivit
alineatului 3, având în vedere următoarele efecte: scăderea costurilor de producţie şi a preţurilor de desfacere, creând
beneficii consumatorilor, prin creşterea producţiei şi scăderea preţului, raţionalizarea producţiei şi introducerea
fabricării în serie, etc.
37
agent economic dominant.87 în plus, art. 82 T.C.E. impune şi condiţia afectării comerţului între
statele membre.
Poziţia dominantă per se nu este interzisă, nici pe piaţa comunitară, nici pe piaţa
românească. Agenţii economici care deţin o astfel de poziţie, intră sub incidenţa normelor
menţionate numai dacă abuzează prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale.
În aceste context, este necesară definirea noţiunii de poziţie dominantă – situaţia în care
un agent economic este capabil, într-o măsură apreciabilă, să se comporte independent faţă de
furnizori, concurenţi şi clienţi, permiţându-i astfel să afecteze mediul concurenţial pe piaţa
relevantă.88 în general, poziţia dominantă derivă dintr-o combinaţie de mai mulţi factori care,
luaţi separat, nu sunt determinanţi.
Astfel, în jurisprudenţa Curţii s-a stabilit că, în analizarea existenţei unei poziţii
dominante, trebuie verificate elemente ca: uşurinţa cu care un nou producător sau vânzător poate
intra pe piaţa respectivă, relaţiile agenţilor aflaţi în poziţii de furnizor sau client, gradul de
dependenţă al afacerilor acestora cu agentul dominant, absenţa unei soluţii echivalente din punct
de vedere economic, piaţa relevantă.
Acest din urmă element este esenţial pentru stabilirea unui abuz de poziţie dominantă,
deoarece poziţia dominantă se determină întotdeauna prin raportarea la un segment de piaţă,
circumscris de piaţa produsului şi piaţa geografică.
Piaţa produsului cuprinde toate produsele care sunt considerate de cumpărători ca
interschimbabile sau substituibile, datorită caracteristicilor, preţului şi utilizării date. Acestea
trebuie să fie suficient de asemănătoare, astfel încât consumatorii să poată alege între ele. În
determinarea pieţei relevante a produsului trebuie luate în considerare elemente ca: preţurile,
gradul de substituibilitate, elasticitatea cererii pentru produs, variabilitatea / disponibilitatea în
timp, etc.89 în mod normal, piaţa produsului este restrânsă prin definirea tuturor acestor factori,
însă Comisia Europeană menţine un echilibru în stabilirea acestora, acceptat de Curtea
Europeană de Justiţie. În acest scop, în 1997, comisia a emis o notificare privind definirea pieţei
relevante90.
87
Impunerea preţurilor, limitarea producţiei sau distribuţiei, impunerea unor condiţii suplimentare nejustificate,
refuzul de a contracta, practicarea unor preţuri excesive sau de ruinare, etc.
88
A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 85/76, Hoffmann-La Roche v. Comisia Europeană,
(1979) ECR 461.
89
A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 27/76, United Brands Co v. Comisia Europeană, (1978)
ECR 207, pentru modul interesant de stabilire a unei pieţe de sine stătătoare a bananelor, cu luare în considerare a
tuturor acestor factori.
90
Notificarea Comisiei din 3 octombrie 1997 privind definirea pieţei relevante, în înţelesul dreptului comunitar al
concurenţei, J. Of. Nr. 372/1997.
38
Piaţa geografică relevantă cuprinde zona în care sunt localizaţi agenţii economici
implicaţi în distribuirea produselor incluse în piaţa produsului, în care condiţiile de concurenţă
sunt suficient de omogene şi poate fi distinsă de zonele învecinate pe baza condiţiilor de
concurenţă diferite. Având în vedere condiţia afectării comerţului între statele membre, la
început, în practică, era necesar că practica anticoncurenţială să implice cel puţin două state
membre, dar în timp s-a ajuns ca un singur stat membru să fie afectat, pentru a fi aplicabil art. 82
T.C.E..91
O dată ce piaţa relevantă este stabilită, trebuie determinată poziţia agentului economic
verificat, demers în care curtea accentuează asupra factorului „putere economică” a agentului
respectiv; fără îndoială însă trebuie luaţi în considerare toţi factorii care afectează activitatea
agentului, în final o poziţie dominantă rezidând în capacitatea agentului de a se comporta
independent de concurenţii săi şi chiar faţă de clienţi. Curtea a subliniat în mai multe decizii că
existenţa unor cote de piaţă ridicate (50% sau mai mult) sunt prin ele însele probe ale poziţiei
dominante, la fel dacă un agent are o cotă de cel puţin 40%, dar mai mare decât suma cotelor
următorilor doi concurenţi.
Însă pentru incidenţa art. 82 T.C.E. sau art. 6 legea concurenţei, este necesar ca agentul să
abuzeze de poziţia dominantă, prin practicile anticoncurenţiale menţionate.
Spre deosebire de art. 81 T.C.E şi art. 5 legea concurenţei, nici art. 82 T.C.E, nici art. 6
legea nr. 21/1996 nu prevăd exceptări individuale sau de grup.
Înainte de a analiza normele procedurale, este importantă sublinierea unui aspect:
extrateritorialitatea efectelor dreptului concurenţei, ceea ce presupune că aplicarea normelor
de concurenţă se face nu având în vedere în primul rând naţionalitatea agenţilor economici
implicaţi, ci locul unde se produc efectele anticoncurenţiale, deci piaţa afectată. Astfel, în cauza
wood pulp92, curtea europeană de justiţie a susţinut decizia comisiei de a sancţiona mai mulţi
agenţi economici înregistraţi în afara comunităţii, dar ale căror practici concertate privind
stabilirea preţurilor la cherestea afectau clienţii din comunitate, respingând argumentele
reclamanţilor că o astfel de hotărâre ar încălca normele de drept internaţional public sau ale unor
state din afara comunităţii.
2.5.3 Ajutorul de stat – în raport cu normele concurențiale

Ajutorul de stat este orice măsură de sprijin acordată de către stat sau de către unităţile administrativ-
teritoriale, din resurse de stat sau resurse ale unităţilor administrativ-teritoriale, ori de alte organisme care
administrează surse ale statului sau ale colectivităţilor locale, indiferent de formă, care
91
A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 322/81, Nederlansche Banden Industrie Michelin v.
92
39
distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa prin favorizarea anumitor
întreprinderi, a producţiei anumitor bunuri, a prestării anumitor servicii sau care afectează comerţul dintre
România şi Statele membre ale Uniunii Europene, fiind considerat incompatibil cu un mediu concurenţial
normal."93
Guvernul a adoptat, în şedinţa din 8 noiembrie 2006, un Memorandum propus de
Ministerul Finanţelor, cuprinzând patru proiecte de scheme de ajutor de stat, care să confere continuitate în
acordarea ajutoarelor de stat după data aderării la Uniunea Europeană.
Prin elaborarea acestor scheme de ajutor de stat se urmăreşte crearea unui cadru legislativ
care să susţină mediul de afaceri din România şi să încurajeze realizarea de investiţii, ceea ce va conduce,
după aderare, la reducerea discrepan ţelor atât între regiunile din România, cât şi între
România şi alte state europene.
1. Proiectul de schemă de ajutor de stat privind dezvoltarea regională are ca obiectiv
dezvoltarea regională prin stimularea realizării de investiţii şi crearea de noi locuri de
muncă. Bugetul total al acestei scheme este echivalentul în lei a 1.125 milioane euro, iar bugetul mediu anual
este de 225 milioane de euro. Durata schemei de ajutor de stat este de 5 ani, respectiv perioada
2007-2011, cu posibilitatea prelungirii.
Numărul total estimat al agenţilor economici care urmează să beneficieze de ajutor de stat
în temeiul acestei scheme este de 125, numărul mediu anual de beneficiari fiind de 25.
Schema de ajutor se aplică pentru agenţii economici care îndeplinesc una dintre
următoarele condiţii: realizează investiţii cu o valoare care depăşeşte echivalentul în lei a un milion de euro;
creează cel puţin 50 de noi locuri de muncă, ca urmare a realizării investiţiei iniţiale, într-o zonă în
care rata şomajului este mai mare decât media naţională calculată pe ultimele 12 luni. Investiţiile sau locurile de
muncă nou create pot fi realizate în toate sectoarele de activitate cu excepţia pescuitului, industriei
carbonifere, siderurgiei, transportului, construcţiilor de nave maritime, fibrelor sintetice, producerii
iniţiale a produselor agricole a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene.
Această schemă de ajutor de stat nu se aplică agenţilor economici care se află în una
din următoarele situaţii:
 sunt considerate ,,firme în dificultate", în sensul liniilor directoare comunitare privind ajutorul de
stat pentru salvarea şi restructurarea firmelor aflate în dificultate;
 sunt firme împotriva cărora a fost emisă o decizie de recuperare a unui ajutor de stat, dacă
această decizie de recuperare nu a fost deja executată.
În temeiul acestei scheme agenţii economici nu pot beneficia de următoarele tipuri de ajutor de stat:
• ajutoare în favoarea activităţilor legate de export, şi anume ajutoarele legate direct de
cantităţile exportate, de stabilirea şi operarea unei reţele de distribuţie sau pentru alte cheltuieli de export;
93
Definitie, conform art. 1 din legea 143/1999
40
• ajutor care favorizează utilizarea produselor naţionale în detrimentul produselor de import;
• ajutor pentru întreprinderile mici, nou create;
• ajutor pentru operare.
Comisia Europeană va fi informată în termen de 20 de zile lucrătoare cu privire la orice
alocare specifică acestei scheme.
2. Proiectul de schemă de ajutor de stat privind dezvoltarea regională prin stimularea investiţiilor
directe vizează agenţii economici care creează unităţi noi, extind unitatea existentă, diversifică rezultatul unei
unităţi prin adăugarea unor produse suplimentare noi sau o schimbare fundamentală în procesul global de
producţie al unei unităţi existente.
Bugetul mediu anual al acestei scheme este echivalentul în lei a 180 milioane de euro. Durata schemei de
ajutor de stat este de 5 ani, respectiv perioada 2007-2011.
Numărul mediu anual estimat al agenţilor economici care urmează să beneficieze de
ajutor de stat în temeiul acestei scheme este 24.
Prevederile acestei scheme de ajutor se aplică agenţilor economici care îndeplinesc
una din următoarele condiţii:
• realizează investiţii cu o valoare care depăşeşte echivalentul în lei a 50 milioane euro în una din
regiunile nord-est, sud-est, sud- Muntenia şi sud-vest-Oltenia şi 100 milioane de euro în una din
regiunile vest, centru, nord-vest şi Bucureşti - Ilfov;
• investiţia iniţială creează cel puţin 100 de noi locuri de muncă într-o zonă în care rata şomajului este mai
mare decât media naţională calculată pe ultimele 12 luni.
Ajutoarele de stat care depăşesc echivalentul în lei a 30 de milioane euro acordate în regiunea
Bucureşti - Ilfov şi 37,5 milioane euro acordate în celelalte regiuni se notifică Comisiei Europene, caz cu caz.
3. Proiectul de schemă privind acordarea de ajutoare de minimis prevede acordarea de
ajutoare tuturor agenţilor economici, din toate domeniile de activitate, cu excepţia:
- sectorului transporturilor rutiere;
- activităţile legate de produse din pescuit şi acvacultura;
- activităţile legate de producţia primară a produselor agricole;
- ajutoarelor de stat pentru export, care privesc ajutoarele legate de cantitatea
exportată, de organizarea reţelei de distribuţie sau privind alte cheltuieli curente legate de activitatea de export;
- ajutoarelor de stat care favorizează utilizarea produselor naţionale în detrimentul
produselor de import;
- sectorului carbonifer;
- sectorului siderurgic.
41
Agenţii economici care beneficiază de „ajutorul de minimis" nu trebuie să fi primit, pe o perioadă de trei
ani fiscali, ajutoare de minimis care depăşesc plafonul de 200.000 euro.
Ajutoarele de minimis nu sunt supuse procedurii de notificare către Comisia Europeană. Ministerul
Finanţelor Publice va furniza, însă, la solicitarea scrisă a Comisiei Europene, în termen de 20 de zile sau la
termenul stabilit în solicitare, toate datele pe care Comisia Europeană le consideră necesare
pentru a aprecia dacă au fost respectate condiţiile impuse.
Durata schemei e de 5 ani, între 2007-2011, cu posibilitatea prelungirii. Numărul
estimativ al agenţilor economici care vor beneficia de ajutor de minimis este de 1.000, iar numărul
total pe durata de aplicare a schemei este de 5.000.
Bugetul total al acestei scheme de ajutor este echivalentul în lei a unui miliard de euro, iar bugetul mediu
anual alocat este echivalentul în lei a 200 milioane euro.
4. Proiectul de schemă de ajutor privind stimularea activităţii întreprinderilor mici şi mijlocii
are ca beneficiari IMM-urile care efectuează investiţii în imobilizări corporale şi
necorporale, achiziţionarea unor servicii de consultanţă şi a altor servicii şi activităţi în legătură cu
întreprinderile mici şi mijlocii.
Prevederile prezentei scheme se aplică tuturor întreprinderilor mici şi mijlocii cu excepţia celor
care desfăşoară activităţi în sectorul mineritului, siderurgiei, producţiei de fibre sintetice,
transporturilor şi a construcţiilor navale şi pescuitului. De asemenea, sunt exceptate şi ajutoarele
legate de activităţile de export, ajutoarele de stat care favorizează utilizarea produselor
naţionale în detrimentul produselor din import.
Nivelul maxim al ajutorului de stat acordat fiecărui beneficiar nu poate depăşi echivalentul în lei a 1
milion euro, iar bugetul mediu alocat este de 250 milioane euro. Numărul estimat al agenţilor economici care pot
beneficia de această schemă de ajutor de stat este de circa 250.
Durata schemei este de 1 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2007, cu posibilitatea prelungirii.
Schema de ajutor este exceptată de la obligaţia notificării către Comisia Europeană, însă Comisia
Europeană va fi informată în termen de 20 de zile lucrătoare cu privire la intenţia de al implementa o astfel de
schemă, în vederea publicării în jurnalul oficial a Comunităţilor Europene.
42
CAPITOLUL 3. EVOLUȚIA REGLEMENTĂRILOR EUROPENE ÎN
DOMENIUL CONCURENȚEI
3.1 Tratatul stabilind Comunitatea Europeană (TCE)

Constituţia prevede că economia României este economie de piaţă, bazată pe libera
iniţiativă şi concurenţă. De asemenea, statul este obligat să asigure libertatea comerţului,
protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de
producţie.94 Legislaţia subsecventă dezvoltă aceste principii în Legea concurenţei nr. 21/199695 şi
în Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat 96. Un alt act normativ important pentru această
materie este Legea nr. 11/1991 privind concurenţa neloială care nu face obiectul prezentului
studiu. Trebuie însă precizat că normele Legii 11/1991 97 nu intră în sfera de aplicare a dreptului
comunitar al concurenţei, raporturile juridice respective fiind stabilite în mod liber de legislaţia
fiecărui stat membru UE, urmând a fi aplicate complementar cu normele stabilite de legile
21/1996 şi 143/1999 mai sus menţionate, şi bineînţeles, cu normele dreptului comunitar, astfel
cum vom vedea în cele ce urmează.
Aceste legi sunt puse în aplicare şi detaliate prin numeroase regulamente, instrucţiuni şi
alte acte emise de Consiliul Concurenţei, potrivit modelului european, având în vedere
transpunerea corectă şi completă a acquis-ului comunitar98.
În ceea ce priveşte normele dreptului comunitar, Tratatul stabilind Comunitatea
Europeană99 (TCE) prevede ca activitate esenţială a Comunităţii Europene crearea unui sistem
care să asigure un mediu concurenţial nedistorsionat în cadrul pieţei interne. În acest sens art. 81
şi 82 din acelaşi Tratat interzic înţelegerile şi practicile concertate care au ca obiect sau efect
94
Art. 135 din Constituţia României, publicată în M. Of. Nr. 767/31.10.2003, ca urmare a adoptării Legii de
revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29
octombrie 2003.
95
Publicată în M. Of. nr. 88/30.04.1996, modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
121/2003, M. Of. nr. 875/10.12.2003, aprobată prin Legea nr. 184/2004, M. Of. nr. 461/24.05.2004.
96
Publicată în M. Of. nr. 370/03.08.1999, modificată şi completată prin Legea nr. 603/2003, M. Of. nr.
930/23.12.2003.
97
Publicată în M. Of. Nr. 24/30.01.2004, modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001, M. Of. nr.
313/12.06.2001.
98
A se vedea în acest sens pagina de web a Consiliului Concurenţei www.consiliulconcurentei.ro - Documente
oficiale.
99
Art. 3 (g) din Tratatul stabilind Comunitatea Europeană (TCE), publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor
Europene nr. C 325/24.12.2002, cu modificările şi completările aduse prin Tratatul de la Nisa, J. Of. nr. C
80/10.03.2001. În general pentru actele normative şi politicile comunitare a se vedea şi adresa oficială de internet a
Uniunii Europene www.europa.eu.int. Actele comunitare publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene
sunt disponibile şi la adresa http://europa.eu.int/eur-lex.
43
restricţionarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa comunitară, precum şi abuzurile de poziţie
dominantă. Condiţia comună pentru a fi aplicabile aceste norme comunitare este ca activităţile
sau inactivităţile respective să afecteze comerţul între statele membre. În cazul în care, spre
exemplu, o înţelegere care are ca efect restrângerea concurenţei într-un stat membru, dar nu
aduce atingere comerţului cu alte state membre, atunci situaţia respectivă va intra sub incidenţa
reglementărilor naţionale în cauză, fără a fi aplicabil art. 81 TCE100.
Articolele 88 şi 89 TCE reglementează ajutorul de stat, iar art. 86 prevede norme
aplicabile agenţilor economici cu caracter public (ex. regii autonome, societăţi comerciale la care
participarea statului este majoritară, etc.), care sunt obligaţi să respecte regulile specifice
mediului concurenţial, având în vedere faptul că se află în situaţii speciale, privilegiate.
O caracteristică esenţială a dreptului comunitar, astfel cum a decis Curtea Europeană de
Justiţie este supremaţia acestuia101. Materia concurenţei reprezintă un domeniu în care
Comunitatea are „competenţă exclusivă”. Prin urmare, în domeniul concurenţei, statele membre
nu pot legifera decât în măsura în care transpun sau aplică dreptul comunitar sau în domeniile
încă nereglementate la nivel comunitar (ex. concurenţa neloială, activităţi care nu intră sub
incidenţa art. 81-89 TCE). O dată ce Comunitatea, prin instituţiile sale a acţionat, reglementând
anumite raporturi juridice, statele membre sunt obligate, potrivit Tratatului 102, pe de o parte să se
abţină de la orice acţiune de natură a aduce atingere realizării obiectivelor stabilite de Tratat, iar
pe de altă parte să aducă la îndeplinire obligaţiile stabilite de acesta.
În consecinţă normele de drept naţional al statelor membre, în materia concurenţei, şi
modul de aplicare a acestora nu trebuie să contravină celor comunitare şi felului în care acestea
sunt interpretate.
În ceea ce priveşte statele candidate, cum este România, până la data aderării, nu au
obligaţia formală de a aplica normele de drept comunitar în mod direct, însă relaţiile dintre
România, pe de o parte şi Comunitatea Europeană pe de altă parte, sunt reglementate în prezent
de Acordul de Asociere103. Acest acord are la bază modelul Tratatului şi stabileşte pentru
România, ca şi pentru statele membre UE, obligaţia de a respecta normele privind libera
100
Cu toate acestea, trebuie subliniat că interpretarea dată de Curtea Europeană de Justiţie art. 81 şi 82 este extinsă,
sub incidenţa acestor prevederi intrând şi situaţii care aparent privesc numai un stat membru. Spre exemplu, portul
Rotterdam a fost considerat piaţă relevantă geografic în înţelesul art. 82, şi, prin urmare abuzul de poziţie dominantă
din această zonă poate afecta comerţul între statele membre.
101
A se vedea hotărârea pronunţată în Cauza nr. 6/64 Flaminio Costa v. ENEL, ECR (1964) p. 585 (rapoartele Curţii
Europene de Justiţie): „Prin crearea unei Comunităţi cu durata nelimitată, având instituţii proprii, personalitate
juridică proprie, propria sa capacitate juridica şi de reprezentare în plan internaţional şi, mai ales, puteri reale
născute din limitarea suveranităţii sau din transferul de puteri dinspre Statele Membre spre Comunitate, Statele
Membre şi-au restrâns drepturile suverane creând, prin aceasta, un set de norme juridice care obligă atât
cetăţenii, cât şi Statele ca atare”.
102
Articolul 10 TCE.
103
Ratificat de România prin Legea nr. 20/1993, M. Of. nr. 73/12.03.1993.
44
concurenţă. În plus, în prezent104 este deschis pentru negocieri capitolul 6 „Concurenţa”, pentru
închiderea căruia o condiţie importantă este capacitatea de a aplica integral acquis-ul comunitar
înainte de data aderării.
În acest context, legislaţia română menţionată transpune aproape integral prevederile
acquis-ului comunitar în materia concurenţei şi ajutorului de stat, însă există obligaţia pentru
autorităţile române să aplice în mod corect aceste prevederi, în spiritul şi conform interpretării
cristalizate la nivelul Comunităţii Europene, obligaţie ce incumbă în mod egal şi asupra
instanţelor judecătoreşti, chiar înaintea datei aderării. În practică, aplicarea efectivă întâmpină
dificultăţi determinate de nivelul reformelor economice şi de gradul de dezvoltare insuficient al
economiei funcţionale, ceea ce face necesară, spre exemplu, acordarea unor ajutoare de stat în
sectoarele sensibile ale economiei. Deşi acest principiu este acceptat la nivel comunitar, este
esenţială respectarea strictă a legislaţiei concurenţiale şi reducerea conformă a excepţiilor.
Trebuie totodată subliniat că legislaţia majorităţii statelor membre, la fel ca prevederile
legii române, preia integral dispoziţiile art. 81 şi 82 T.C.E referitoare la înţelegerile şi practicile
concertate, respectiv abuzul de poziţie dominantă. Armonizarea celor două tipuri de sisteme
reprezintă în principiu un aspect pozitiv, simplificând sarcina autorităţilor comunitare şi
naţionale competente să aplice prevederile în cauză, precum şi situaţia agenţilor vizaţi de
acestea; nu trebuie omise însă posibilele conflicte de competenţă între autorităţile comunitare –
Comisia Europeană, pe de o parte şi autorităţile naţionale de concurenţă. În acest sens,
Regulamentul CE 1/2003 cuprinde norme referitoare la stabilirea competenţei şi colaborarea
între autorităţile menţionate.
Înainte însă de a analiza aspectele procedurale privind dreptul concurenţei, considerăm
necesară o scurtă prezentare a normelor de drept material şi a principiilor stabilite în
interpretarea acestora la nivel comunitar, în special în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie,
interpretare obligatorie şi la nivel naţional. Pentru facilitarea înţelegerii conceptelor respective
vom prezenta comparativ normele de drept comunitar şi cele naţionale.
Înţelegerile între agenţii economici şi practicile concertate sunt definite în Tratatul stabilind
Comunitatea Europeană în art. 81105 ca fiind incompatibile cu piaţa internă toate înţelegerile între
agenţii economici, deciziile asociaţiilor agenţilor economici şi toate practicile concertate,
susceptibile de a afecta comerţul între statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea,
restrângerea sau denaturarea concurenţei pe piaţa comună. Acelaşi articol prevede câteva
exemple din tipurile de practici anticoncurenţiale cu risc ridicat pentru mediul concurenţial:
104
August 2004.
105
Fostul articol 85 TCE în numerotarea existentă înaintea modificărilor introduse prin Tratatul de la Amsterdam
(intrat în vigoare la 1 mai 1999). Prin urmare, în culegerile de acte normative, tratate de drept, decizii ale Curţii
Europene de Justiţie, etc. anterioare Tratatului de la Amsterdam, actualul art. 81 are ca echivalent fostul art. 85, iar
art. 82 (abuzul de poziţie dominantă) – fostul art. 86.
45
fixarea preţurilor, limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, împărţirea pieţelor de desfacere
sau a surselor de aprovizionare etc. Este important de subliniat că acestea sunt doar exemple,
autorităţile de concurenţă având obligaţia să sancţioneze orice practică anticoncurenţială, care se
încadrează în definiţia respectivă şi care nu poate fi exceptată. Alin. 3 al art. 81 prevede
excepţiile de la interdicţiile stabilite de primul alineat. Astfel, pot fi exceptate practicile care, deşi
intră sub incidenţa alineatului 1, îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
- contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei produselor sau la
promovarea progresului tehnic sau economic,
- asigură consumatorilor un beneficiu echitabil prin raportare la cel realizat de
părţile la înţelegerea, decizia sau practica respectivă,
- nu impun agenţilor economici implicaţi restricţii care nu sunt indispensabile în
realizarea obiectivelor respective,
- nu elimină concurenţa de pe o parte substanţială a produselor sau serviciilor la
care se referă.
Prevederile art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996, astfel cum a fost modificată prin
OUG nr. 121/2003, sunt similare art. 81 T.C.E. Principala diferenţă constă, în afară de condiţia
restricţionării comerţului intracomunitar menţionată mai sus, în piaţa care este protejată prin
aceste norme: comunitară sau naţională, şi bineînţeles în autorităţile competente să aplice
dispoziţiile în cauză106. În plus, legea română dezvoltă cele 4 condiţii mai sus menţionate, pentru
exceptarea practicilor anticoncurenţiale, însă în cadrul limitelor stabilite de art. 81. 107 Modul de
aplicare, astfel cum am subliniat, trebuie să fie comun.
În ceea ce priveşte afectarea concurenţei şi a comerţului între state în afară de cele
subliniate anterior, trebuie menţionat că nu orice înţelegere, decizie a unei asociaţii sau practică
concertată poate avea efecte negative. Astfel, Comisia Europeană, având în vedere jurisprudenţa
Curţii, care a arătat că dacă o practică anticoncurenţială are efecte nesemnificative asupra pieţei,
având în vedere spre exemplu poziţia minoră a părţilor în domeniul respectiv, a emis o notificare
numită „de minimis” amendată în mai multe rânduri prin care înţelegerile orizontale sunt
acceptate în cazul în care cota de piaţă a părţilor nu depăşeşte 5%, iar înţelegerile verticale -
10%, cu condiţia suplimentară să nu cuprindă clauze interzise (ex. fixarea preţurilor).108
106
Pentru normele care sunt aplicabile în cazul unor practici concurenţiale care aduc atingere numai uneia din aceste
pieţe, sau concomitent ambelor pieţe, a se vedea mai jos, secţiunea „Aplicarea normelor de concurenţă”. În ceea ce
priveşte autorităţile competente este de subliniat că art. 81 şi 82 TCE sunt direct aplicabile, după cum vom dezvolta,
şi de către autorităţile naţionale de concurenţă.
107
Spre exemplu, condiţia prevalării efectelor pozitive asupra celor negative – art. 5 lit. a, sau întărirea poziţiilor
concurenţiale ale întreprinderilor mici şi mijlocii pe piaţa internă.
108
Notificarea Comisiei Europene privind înţelegerile de importanţă minoră care nu cad sub incidenţa art. 85 alin.
1 , J. Of. Nr. C 372/1997. În ceea ce priveşte clauzele interzise a se vedea şi art. 8(2) din Legea concurenţei.
46
Este însă de observat că înţelegerile sau practicile care sunt exceptate de la aplicarea art.
81 TCE, pot intra sub incidenţa dreptului naţional. În ceea ce priveşte legea română, dispoziţiile
Legii 21/1996 nu se aplică agenţilor economici sau grupărilor agenţilor economici a căror cifră
de afaceri pentru exerciţiul financiar precedent practicilor susceptibil anticoncurenţiale nu
depăşeşte plafonul stabilit anual109 de Consiliul Concurenţei şi cota de piaţă a părţilor nu
depăşeşte 5% pentru înţelegerile dintre agenţii economici concurenţi (orizontale), iar pentru
înţelegerile verticale - 10%
Fără a insista mai mult asupra modurilor de încălcare a normelor care reglementează
mediul concurenţial, sancţionate potrivit art. 81 T.C.E şi art. 5 Legea 21/1996, subliniem că
practicile anticoncurenţiale sunt deosebit de variate, fiind exemplificate doar unele din cel mai
grave şi des întâlnite: înţelegeri sau practici concertate pentru fixarea artificială a costurilor 110,
partajarea pieţelor111, condiţii nejustificate în vederea aprovizionării, etc..
Cu toate acestea, atât dreptul comunitar, cât şi cel naţional permit, având în vedere
principiul interesului economic general, aşa cum am arătat, excepţii, în anumite condiţii, care, pe
scurt pot fi rezumate printr-un test de oportunitate: efectele pozitive depăşesc pe cele negative,
iar cele negative nu depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului propus112.
În conformitate cu art. 81 alin. 3 T.C.E sau art. 5 alin. 2 Legea 21/1996, înţelegerile,
deciziile asociaţiilor agenţilor economici şi practicile concertate care se încadrează în una din
categoriile exceptate, potrivit Regulamentului CE nr. 1/2003 sau, în România, potrivit
regulamentelor emise de Consiliul Concurenţei, sunt considerate legale, fără obligaţia notificării
sau obţinerii unei decizii în acest sens de la Comisia Europeană, respectiv Consiliul Concurenţei,
cu obligaţia pentru agenţii economici în cauză de a dovedi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de
legislaţia concurenţei.
Excepţiile se încadrează în două categorii, în funcţie de modul de reglementare de către
autorităţile de concurenţă: excepţii individuale şi excepţii de grup. Exceptările de grup (aşa
numitele „block exemptions”) sunt stabilite prin regulamente ale Consiliului UE, Comisiei
Europene, sau ale autorităţilor de concurenţă din fiecare stat membru pentru statul respectiv. Ele
includ anumite categorii de acorduri susceptibile a aduce beneficii superioare efectelor negative
reduse pe care le au asupra mediului concurenţial şi acoperă acorduri pe verticală: acorduri
privind distribuţia sau furnizarea, transporturile maritime desfacerea de autoturisme113, iar pentru
109
În prezent 20 miliarde lei.
110
111
A se vedea Decizia Comisiei 84/405/CEE din 6 august 1984, Zinc producer group, J. Of. nr. L 220/1984.
112
În general, exemplele cuprinse în Tratat şi Legea concurenţei se referă la tipuri de acorduri care aproape
niciodată nu pot fi exceptate, având în vedere efectele asupra mediului concurenţial şi a comerţului pe piaţa
respectivă.
113
A se vedea spre exemplu Regulamentul Consiliului Concurenţei privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea
concurentei nr.21/1996 în cazul înţelegerilor verticale din sectorul autovehiculelor, M. Of. nr. 280 din 31/03/2004.
47
acordurile orizontale: acorduri privind transferul tehnologic, acordurile privind cercetarea şi
dezvoltarea, etc.114
Înţelegerile care nu se încadrează în condiţiile stabilite pentru exceptările de grup, atunci
poate fi exceptat în mod individual, în urma analizării clauzelor respective, care trebuie să se
circumscrie condiţiilor stabilite de art. 81 alin. 3 TCE sau art. 5 alin. 2 Legea nr. 21/1996, mai
sus menţionate. În plus, la aceste exceptări se adaugă acele acorduri care, deşi nu se încadrează
în condiţiile pentru exceptare, nu depăşesc pragurile de minimis.
În situaţia în care un agent economic, sau un grup de agenţi economici, deţine o poziţie
dominantă pe piaţă, efectele anticoncurenţiale determinate de comportamentul acestuia sunt
foarte probabile, legislaţia în materie fiind aplicată mai strict. Sunt astfel aplicabile art. 82 TCE
pentru piaţa comunitară şi art. 6 Legea concurenţei care interzic abuzul de poziţie dominantă, cu
exemplificarea unor practici anticoncurenţiale, unele similare celor prevăzute de art. 81 TCE,
respectiv art. 5 Legea concurenţei, analizate mai sus, altele specifice conduitei unilaterale a unui
agent economic dominant.115 În plus, art. 82 TCE impune şi condiţia afectării comerţului între
statele membre.
Poziţia dominantă per se nu este interzisă, nici pe piaţa comunitară, nici pe piaţa
românească. Agenţii economici care deţin o astfel de poziţie, intră sub incidenţa normelor
menţionate numai daca abuzează prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale.
În acest context, este necesară definirea noţiunii de poziţie dominantă – situaţia în care un
agent economic este capabil, într-o măsură apreciabilă, să se comporte independent faţă de
furnizori, concurenţi şi clienţi, permiţându-i astfel să afecteze mediul concurenţial pe piaţa
relevantă.116 În general, poziţia dominantă derivă dintr-o combinaţie de mai mulţi factori care,
luaţi separat, nu sunt determinanţi.
Astfel, în jurisprudenţa Curţii s-a stabilit că, în analizarea existenţei unei poziţii
dominante, trebuie verificate elemente ca: uşurinţa cu care un nou producător sau vânzător poate
intra pe piaţa respectivă, relaţiile agenţilor aflaţi în poziţii de furnizor sau client, gradul de
114
Prin Decizia 73/323, Prym – Werke, J. Of. L 296/24.10.1973, Comisia Europeană a exceptat de la aplicarea art.
85 alin 3 (acum art. 81 alin. 1) acordul încheiat între societatea germană Prym şi societatea belgiană Beka privind:
concentrarea producţiei de ace pentru maşinile de cusut de uz casnic într-o singură fabrică, încetarea fabricării
produsului respectiv la Prym, angajamentul acesteia din urmă să nu achiziţioneze produsul decât de la Beka, în
codiţii prestabilite, etc. Deşi Comisia a reţinut că înţelegerea respectivă intră sub incidenţa art. 81 alin 1, afectând
mediul concurenţial pe piaţă, precum şi comerţul între statele membre, poate fi exceptată individual potrivit
alineatului 3, având în vedere următoarele efecte: scăderea costurilor de producţie şi a preţurilor de desfacere, creând
beneficii consumatorilor, prin creşterea producţiei şi scăderea preţului, raţionalizarea producţiei şi introducerea
fabricării în serie, etc.
115
Impunerea preţurilor, limitarea producţiei sau distribuţiei, impunerea unor condiţii suplimentare nejustificate,
refuzul de a contracta, practicarea unor preţuri excesive sau de ruinare, etc.
116
A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 85/76, Hoffmann-La Roche v. Comisia Europeană,
(1979) ECR 461.
48
dependenţă al afacerilor acestora cu agentul dominant, absenţa unei soluţii echivalente din punct
de vedere economic, piaţa relevantă.
Acest din urmă element este esenţial pentru stabilirea unui abuz de poziţie dominantă,
deoarece poziţia dominantă se determină întotdeauna prin raportarea la un segment de piaţă,
circumscris de piaţa produsului şi piaţa geografică.
Piaţa produsului cuprinde toate produsele care sunt considerate de cumpărători ca
interschimbabile sau substituibile, datorită caracteristicilor, preţului şi utilizării date. Acestea
trebuie să fie suficient de asemănătoare, astfel încât consumatorii să poată alege între ele. În
determinarea pieţei relevante a produsului trebuie luate în considerare elemente ca: preţurile,
gradul de substituibilitate, elasticitatea cererii pentru produs, variabilitatea / disponibilitatea în
timp, etc.117 În mod normal, piaţa produsului este restrânsă prin definirea tuturor acestor factori,
însă Comisia Europeană menţine un echilibru în stabilirea acestora, acceptat de Curtea
Europeană de Justiţie. În acest scop, în 1997, Comisia a emis o notificare privind definirea pieţei
relevante118.
Piaţa geografică relevantă cuprinde zona în care sunt localizaţi agenţii economici
implicaţi în distribuirea produselor incluse în piaţa produsului, în care condiţiile de concurenţă
sunt suficient de omogene şi poate fi distinsă de zonele învecinate pe baza condiţiilor de
concurenţă diferite. Având în vedere condiţia afectării comerţului între statele membre, la
început, în practică, era necesar ca practica anticoncurenţială să implice cel puţin două state
membre, dar în timp s-a ajuns ca un singur stat membru să fie afectat, pentru a fi aplicabil art. 82
TCE.119
O dată ce piaţa relevantă este stabilită, trebuie determinată poziţia agentului economic
verificat, demers în care Curtea accentuează asupra factorului „putere economică” a agentului
respectiv; fără îndoială însă trebuie luaţi în considerare toţi factorii care afectează activitatea
agentului, în final o poziţie dominantă rezidând în capacitatea agentului de a se comporta
independent de concurenţii săi şi chiar faţă de clienţi. Curtea a subliniat în mai multe decizii că
existenţa unor cote de piaţă ridicate (50% sau mai mult) sunt prin ele însele probe ale poziţiei
dominante, la fel dacă un agent are o cotă de cel puţin 40%, dar mai mare decât suma cotelor
următorilor doi concurenţi.
Însă pentru incidenţa art. 82 TCE sau art. 6 Legea concurenţei, este necesar ca agentul să
abuzeze de poziţia dominantă, prin practicile anticoncurenţiale menţionate.
117
A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 27/76, United Brands Co v. Comisia Europeană, (1978)
ECR 207, pentru modul interesant de stabilire a unei pieţe de sine stătătoare a bananelor, cu luare în considerare a
tuturor acestor factori.
118
Notificarea Comisiei din 3 octombrie 1997 privind definirea pieţei relevante, în înţelesul dreptului comunitar al
concurenţei, J. Of. Nr. 372/1997.
119
A se vedea Decizia Curţii Europene de Justiţie în Cauza 322/81, Nederlansche Banden Industrie Michelin v.
49
Regulamentul Consiliului CE nr. 1/2003120 este extrem de important în această materie,
întrucât stabileşte un nou set de norme pentru aplicarea art. 81 şi 82, inclusiv de către autorităţile
naţionale.
După cum am subliniat anterior, până la data aderării, România nu aplică Regulamentul
respectiv, ci legislaţia naţională, care transpune legislaţia comunitară. De la data aderării însă,
regulamentele, potrivit art. 249 TCE, devin direct aplicabile şi obligatorii, producând drepturi şi
obligaţii întocmai ca un act normativ de drept intern. Prin urmare, este extrem de importantă
cunoaşterea acestor acte comunitare încă înainte de data aderării.
În acest context, unul dintre cele mai importante principii stabilite de Regulamentul
1/2003, urmând deciziile anterioare ale Curţii Europene de Justiţie, este că art. 81 şi art. 82 TCE
sunt direct aplicabile nu numai de către Comisia Europeană, ci şi de către autorităţile naţionale
de concurenţă şi de instanţele naţionale, potrivit prevederilor procedurale interne.
În ceea ce priveşte relaţia dreptului naţional cu dreptul comunitar, mai ales având în
vedere faptul că autorităţile naţionale au posibilitatea să aplice şi normele de drept comunitar şi
pe cele interne, Regulamentul stabileşte că aplicarea dreptului naţional nu trebuie să conducă la
interzicerea înţelegerilor, deciziilor asociaţiilor de agenţi economici sau practicilor concertate
care nu cad sub incidenţa art. 81 alin. 1 sau care pot fi exceptate potrivit art. 81 alin. 3. Cu toate
acestea, autorităţile naţionale pot aplica în statele respective reguli mai stricte care să sancţioneze
comportamentul unilateral al agenţilor economici.
Regulamentul introduce procedura angajamentelor, potrivit căreia în cazul în care
Comisia identifică un acord care încalcă art. 81, poate accepta de la agenţii economici în cauză
angajamente, în vederea eliminării aspectelor anticoncurenţiale relevate în evaluarea preliminară
a Comisiei. În cazul nerespectării angajamentului, schimbării circumstanţelor, descoperirii altor
informaţii, Comisia poate redeschide procedura. Această procedură nu aduce atingere
competenţelor autorităţilor naţionale de concurenţă şi instanţelor din statele membre.
Autorităţile naţionale, inclusiv instanţele şi Comisia Europeană sunt obligate reciproc să
facă schimb de informaţii, inclusiv confidenţiale, cu obligaţia păstrării acestui caracter şi a
folosirii exclusiv în scopul în care au fost solicitate. În ceea ce priveşte instanţele naţionale care
soluţionează cauze de concurenţă, statele membre sunt obligate să transmită copii ale hotărârilor
pronunţate, în urma comunicării acestora către părţi. Autorităţile naţionale din statele membre,
dar şi Comisia Europeană, pot transmite opinii scrise şi, cu permisiunea instanţei, pot interveni
oral. De asemenea, instanţele pot solicita informaţii precum şi opinia Comisiei Europene.
Având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, art. 16 din Regulament
prevede că instanţele naţionale nu pot pronunţa, în aplicarea art. 81 şi 82 TCE, hotărâri contrare
120
A se vedea nota 9, mai sus.
50
deciziilor Comisiei Europene. În cazul în care investigaţiile sunt în desfăşurare în cadrul
Comisiei, instanţele pot decide să suspende soluţionarea unor cauze a căror soluţionare ar putea
implica riscul pronunţării unor hotărâri contrare.
În ceea ce priveşte relaţia cu autorităţile naţionale de concurenţă, prerogativele Comisiei
Europene sunt mai pronunţate. Astfel, autorităţile naţionale sunt obligate să informeze Comisia
Europeană nu mai târziu de 30 zile înainte de data adoptării unei decizii în aplicarea art. 81 sau
82. Este totodată important de menţionat că iniţierea de către Comisie a procedurilor în vederea
adoptării unei decizii în aplicarea art. 81 sau 82, conduce la pierderea competenţei autorităţilor
naţionale de a aplica dreptul comunitar în cauza respectivă; în cazul în care cauza este pe rolul
autorităţilor naţionale, Comisia poate prelua cazul numai în urma consultării autorităţilor
respective.
Rezumându-ne la prezentarea acestor aspecte esenţiale ale Regulamentului nr. 1/2003,
trebuie subliniat că toate aceste prevederi au fost stabilite în vederea asigurării unei interpretări
unitare a dreptului comunitar la nivelul C.E, având în vedere că, prin normele anterioare
Regulamentului, Comisia Europeană deţinea monopolul aplicării art. 81 şi 82. În plus, Comisia
Europeană, autorităţile naţionale de concurenţă şi instanţele naţionale competente formează,
potrivit Regulamentului, o reţea europeană pentru aplicarea dreptului concurenţei, care trebuie să
funcţioneze unitar, pentru a crea un mediu concurenţial şi o piaţă internă competitivă, potrivit
obiectivelor prevăzute şi asumate prin Tratatul C.E.
3.2 Tratatul de la Maastricht 1992

Tratatul privind Uniunea Europeană (T.U.E) marchează o nouă etapă în procesul de
integrare europeană, deoarece permite demararea integrării politice. Acesta instituie o Uniune
Europeană fondată pe trei piloni: Comunităţile Europene, politica externă şi de securitate
comună (P.E.S.C) şi cooperarea în domeniul poliţienesc şi judiciar în materie penală (J.A.I).
121
Tratatul: instituie o cetăţenie europeană, consolidează puterile Parlamentului European şi
lansează Uniunea Economică şi Monetară (U.E.M). Pe de altă parte, C.E.E devine Comunitatea
Europeană (C.E).
Tratatul privind Uniunea Europeană (T.U.E), semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992, a
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Acest tratat este rezultatul atât al unor elemente externe,
cât şi interne. Pe plan extern, prăbuşirea comunismului în Europa de Est şi perspectiva
reunificării Germaniei au condus la luarea angajamentului privind consolidarea poziţiei
internaţionale a Comunităţii. La nivel intern, statele membre doresc să continue progresele
înregistrate prin Actul Unic European prin intermediul altor reforme.
121
www.europa.eu
51
Aceste elemente au condus la convocarea a două Conferinţe interguvernamentale, una
privind U.E.M şi cealaltă privind uniunea politică. Consiliul European de la Hanovra din 27 şi
28 iunie 1988 a încredinţat unui grup de experţi, prezidat de Jacques Delors, misiunea de a
elabora un raport care să propună etape concrete pentru realizarea uniunii economice. Consiliul
European de la Dublin din 28 aprilie 1990, pe baza unui memorandum belgian privind relansarea
instituţională şi a unei iniţiative franco-germane care invita statele membre să ia în considerare
accelerarea construcţiei politice a Europei, a decis să examineze necesitatea modificării
Tratatului CE pentru a avansa în procesul integrării europene.
Cu ocazia Consiliului European de la Roma, din 14 şi 15 decembrie 1990, au fost lansate
cele două Conferinţe interguvernamentale. Lucrările s-au încheiat după un an cu reuniunea la
nivel înalt de la Maastricht, din 9 şi 10 decembrie 1991.
OBIECTIVE
Prin Tratatul de la Maastricht, obiectivul economic iniţial al Comunităţii, şi anume
realizarea unei pieţe comune, a fost în mod clar depăşit şi vocaţia politică a fost exprimată.
În acest context, Tratatul de la Maastricht răspunde la cinci obiective esenţiale:
 consolidarea legitimităţii democratice a instituţiilor;
 creşterea eficienţei instituţiilor;
 introducerea unei uniuni economice şi monetare;
 dezvoltarea dimensiunii sociale a Comunităţii;
 instituirea unei politici externe şi de securitate comune.
POLITICI
Tratatul introduce politici comunitare în şase domenii noi:
 reţelele transeuropene;
 politica industrială;
 protecţia consumatorilor;
 educaţia şi formarea profesională;
 tineretul;
 cultura.
PROTOCOLUL PRIVIND POLITICA SOCIALĂ – din punct de vedere al
concurentei
Prin Protocolul privind politica socială anexat la Tratat, competenţele comunitare în
domeniul social sunt extinse. Regatul Unit nu participă la acest Protocol. Obiectivele
Protocolului sunt:
 promovarea ocupării forţei de muncă;
 ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă;
52
 o protecţie socială corespunzătoare;
 un dialog social;
 dezvoltarea resurselor umane care permit un nivel ridicat şi durabil de ocupare a
forţei de muncă;
 integrarea persoanelor excluse de pe piaţa forţei de muncă.
MODIFICĂRI ADUSE TRATATULUI
 Tratatul de la Amsterdam (1997)
Tratatul de la Amsterdam permite extinderea competenţelor Uniunii şi instituirea unei politici
comunitare a ocupării forţei de muncă, transferul unei părţi din materiile care intrau anterior sub
incidenţa Cooperării în domeniul justiţiei şi a afacerilor interne, măsuri menite să apropie
Uniunea de cetăţeni, posibilitatea unor cooperări mai strânse între anumite state membre
(cooperări consolidate). Pe de altă parte, acesta extinde procedura de codecizie, precum şi votul
cu majoritate calificată şi simplifică şi renumerotează articolele tratatelor.
 Tratatul de la Nisa (2001)
Tratatul de la Nisa este consacrat în special „reminiscenţelor” de la Amsterdam, şi anume
problemelor instituţionale cu privire la extindere, care nu au fost soluţionate în 1997. Este vorba
despre componenţa Comisiei, despre ponderarea voturilor în Consiliu şi despre extinderea
domeniilor supuse votului cu majoritate calificată. Acesta simplifică utilizarea procedurii de
cooperare consolidată şi eficientizează sistemul jurisdicţional.
 Tratatul de la Lisabona (2007)
Tratatul de la Lisabona introduce vaste reforme instituţionale. Acesta elimină vechea arhitectură
instituţională introdusă de Tratatul de la Maastricht şi înlocuieşte Comunitatea Europeană cu
Uniunea Europeană. Acesta introduce, de asemenea, modificări semnificative privind modul de
funcţionare al instituţiilor europene, procesul decizional şi repartiţia competenţelor între UE şi
statele membre. Obiectivul este îmbunătăţirea procesului de adoptare a deciziilor într-o Uniune
extinsă, cu 27 de membri. Tratatul de la Lisabona modifică, în plus, numeroase politici interne şi
externe ale UE. Acesta permite în primul rând instituţiilor să legifereze şi să ia măsuri în domenii
politice noi.
3.3 Regulamente și directive – regulamentul consiliului 17/1962 (1/2003) privind

concurența
53
Conform art. 83 TCE, Consiliul Uniunii Europene a adoptat legislaţia secundară în
vederea punerii în aplicare a normelor respective. Între cele mai importante se distinge
Regulamentul nr. 17/62122 pentru aplicarea art. 81 şi 82, înlocuit prin Regulamentul nr. 1/2003 123,
în vigoare din mai 2004. Principalele modificări aduse de noul regulament, care va fi prezentat în
ultima secţiune, vizează înlocuirea sistemului centralizat, în care rolul cel mai important revenea
Comisiei Europene, cu un sistem bazat pe aplicarea descentralizată a normelor privind
concurenţa, competenţe esenţiale fiind transferate autorităţilor naţionale de concurenţă, inclusiv
instanţelor judecătoreşti, potrivit normelor procedurale specifice fiecărui stat membru.
În urma prezentării celor două seturi de acte normative, este important să analizăm relaţia
între acestea, pentru a înţelege necesitatea cunoaşterii dreptului comunitar, în paralel cu cel
naţional, şi mai ales a modului de aplicare a acestuia, în interpretarea instituţiilor comunitare, cu
precădere cea stabilită de Curtea Europeană de Justiţie.
În vederea realizării obiectivului de aplicare uniformă a dreptului comunitar, noul
regulament crează un sistem mixt de colaborare şi control între Comisie şi autorităţile naţionale.
Reţeaua europeană pentru concurenţă (în continuare, REC) urmăreşte pe de o parte, întărirea
cooperării orizontale între autorităţile naţionale şi curţile naţionale şi pe de altă parte, dezvoltarea
cooperării verticale între acestea şi Comisie prin schimbul de informaţii, acordarea de asistenţă
tehnică şi a numeroaselor consultări asupra mecanismelor de aplicare în vederea unei
uniformizări a implementării regulilor de concurenţă în interiorul Comunităţii. Cooperarea în
cadrul REC permite evitarea controlului multiplu care ar determina în final alocarea ineficientă a
resurselor. Plecând de la consideraţii pragmatice, s-a ajuns la un consens potrivit căruia orice
afacere să poată fi condusă de autoritatea cea mai bine plasată pentru a adopta decizia, motiv
suficient de argumentat pentru ca celelalte autorităţi sau Comisia să suspende analizarea
aceluiaşi dosar.
Consecinţă a desfiinţării sistemului de notificare şi a necesităţii de întărire a controlului
pentru lupta împotriva restricţiilor şi a abuzurilor din poziţie dominantă, reforma regulamentului
17/1962 acordă o putere mai mare de anchetare Comisiei (articolul 18 si 19 din Regulamentul
1/2003). Una din principalele modificări este inclusă în textul articolului 21 din Regulamentul
1/2003 care dă dreptul reprezentanţilor europeni de a face descinderi la domiciliul managerilor
de întreprinderi, administratorilor sau a altor membri din staff- ul companiei dacă există
suspiciunea că sunt pastrate documente sau alte informaţii doveditoare cu privire la constituirea
unui cartel. Această dispoziţie a condus la o confruntare directa între apărătorii drepturilor
122
Regulamentul Consiliului nr. 17/1962 privind aplicarea normelor de concurenţă prevăzute de Articolele 85 şi 86
TCEE (acum art. 81 şi 82 ale TCE), J. Of. P 013/21.02.1962.
123
Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1/2003 of 16 Decembrie 2002 privind aplicarea normelor de concurenţă
prevăzute de Articolele 81 şi 82 TCE, J. Of. nr. L 1/04.01.2003.
54
fundamentale ale cetăţenilor şi jurişti a căror argumente sprijină obiectivul PCC de a fi interzise
acordurile care restrâng concurenţa. Ideea de la care s-a plecat a fost cât se poate de practică,
deoarece de foarte puţine ori cei care încalcă legea lasă documentele justificative la locul
„crimei”. O altă putere acordată Comisiei este dreptul de a amenda cu maximum 1% din valoarea
cifrei de afaceri întreprinderile care nu cooperează cu Comisia în activitatea de investigare. Un alt
aspect important al procedurilor de investigare este dorinţa întreprinderilor de a colabora. În acest
sens, după modelul american, a fost pus în funcţiune un program de clemenţă în 1996, modificat
în 2002 care încurajează întreprinderile membre ale unui cartel să-şi denunţe participarea şi să
colaboreze cu instituţiile naţionale şi comunitare prin furnizarea de informaţii necesare derulării
anchetelor. După principiul 'first in door', programul de clemenţă acordă imunitate singurei şi
primei întreprinderi care îşi anunţă parteneriatul la un cartel nedescoperit şi o reducere de până la
50% din nivelul amenzilor pentru disponibilitatea spre colaborare a celorlalte întreprinderi din
cartel.
Noul regulament întăreşte puterile Comisiei nu doar la nivel administrativ, dar şi
legislativ şi instituţional. Din nevoia de a fi revizuită legislaţia secundară din considerente ce ţin
de expirarea valabilităţii (regulamente de scutire în bloc, notificări, comunicări) în contextul
modernizării, începutul anilor 1995 a adus o extindere a puterilor legislative ale Comisiei. În
domeniul instituţional, un prim impuls ne-ar putea face să credem că puterea constituţională a
autorităţii comunitare a fost redusă prin transferul către autorităţile naţionale de concurenţă a
atribuţiilor de aplicare a articolelor 81 şi 82.
In fata descentralizarii, a aplicarii directe a articolelor 81 si 82 de autoritatile nationale
pentru concurenta si a desfiintarii sistemului de notificare s-au ridicat o serie de temeri care tin in
principal de riscul unei aplicari neomogene, incoerente ca urmare a posibilitatilor de aplicare
multipla sau a crearii unui forum shopping. Cativa specialisti in materie recurgand la o analiza
detaliata si completa a continutului noului regulament au demonstrat ca aceste fenomene au
foarte putine sanse sa creasca frecventa aparitiei lor o data cu aplicarea noului regulament. In
primul rand, autoritatile nationale pentru concurenta, chiar si cele din Europa Centrala si de Est
au putut castiga o maturitate, o experienta in aplicarea legilor concurentei, iar noul sistem nu face
decat sa le dea o putere deplina pentru aplicarea lor, inlaturand limitarea jurisdictiei lor in
privinta acordurilor trimise spre notificarea Comisiei. Chiar si pentru curtile nationale care sunt
mai putin familiarizate cu aplicarea articolelor 81 si 82, pentru a fi evitata orice divergenta in
aplicare, au fost create instrumente care dau posibilitatea recurgerii la consultari cu Comisia si cu
alte autoritati nationale din cadrul REC. Mai mult, in cadrul REC, autoritatilor nationale le revine
rolul de sateliti care graviteaza in jurul Comisiei care are misiunea de a veghea si garanta in
Comunitate aplicarea corenta a Regulamentului 1/ 2003. Inclusiv dreptul Comisiei de a prelua un
55
dosar, indiferent de stadiul de investigare reprezinta un instrument eficient pentru a nu se ajunge
la o aplicare necorespunzatoare a dreptului comunitar.
Pentru moment, marea provocare lansata de Regulamentul 1/2003 ramane aplicarea
omogena si coerenta. Daca prima etapa a constat intr-o armonizare legislativa, anii ce vor veni
trebuie sa apartina omogenizarii procedurale in toate statele membre pentru inlaturarea imaginii
de 'peticire procedurala'[4] care creaza conditii neprielnice aplicarii omogene a Regulamentului
1/ 2003.
Functionarea REC constituie o alta provocare lansata de noul regulament in vederea
asigurarii celei mai bune cooperari la nivel orizontal si vertical. Intr-adevar, inca de la inceput, s-
a cazut de acord ca delimitarea clara in cadrul sistemului a competentelor si atributiilor Comisiei
si a autoritatilor nationale pentru concurenta este esentiala pentru a nu seajunge la un control
multiplu sau la o risipa a resurselor prin activitati inutile. Astfel, Comisia, in rolul de autoritate
centrala, trebuie sa se aplece cu precadere asupra analizei acordurilor si practicilor de
dimensiune comunitara care implica mai multe state membre sau care trec dincolo de granitele
UE, iar autoritatile nationale sa se centreze asupra cazurilor care isi au centrul de gravitate pe
teritoriul statului respectiv.
Privita din punctul de vedere al oamenilor de afaceri, reforma a fost in general bine
primita in mediile de afaceri. Reforma aduce sfarsitul notificarilor- un sistem al
birocratiei excesive si al costurilor insemnate. O data cu intrarea in vigoare a noului regulament,
acesta le determina sa devina mai responsabile decat pana acum; intreprinderile sunt cele care
preiau riscurile, in sensul ca, analizeaza ele insusi compatibilitatea comportamentelor cu dreptul
european al concurentei, plecand de la vasta cazuistica construita in mai bine de 40 de ani de
activitatea desfasurata de Comisie si de Curtea Europena de Justitie. Dincolo de dezavantaje,
sistemul notificarii le conferea un grad de sigviranta legala asupra compatibilitatii acordurilor cu
mecanismele Pietei Comune. Daca avem in vedere sistemul francez si american care nu prevad
obligatia notificarii prealabile a acordurilor oficialii europeni nu ar avea motive de ingrijorare,
deoarece este asigurata o fiinctionare eficienta a politicii concurentiale prin intarirea controlului
ulterior. O parte din raspundere este transferata catre intreprinderi care eliberate de povara
obligatiei notificarii vor trebui sa devina mai mature pentru a evalua singure daca potentialele
acorduri ar restrange concurenta si daca ar putea beneficia de o scutire in temeiul articolului 81
(ex art. 85) paragraf 3, facand distinctie intre practicile legale si cele care prezinta un pericol real
asupra concurentei.
56
CAPITOLUL 4. EVOLUȚIA REGLEMENTĂRILOR INTERNAȚIONALE ÎN
DOMENIUL CONCURENȚEI.
4.1 Legea antitrust – Sherman act 1890

În 1890 Congresul SUA a adoptat prima politică privind reducerea puterii de monopol,
prin Actul Sherman Antitrust.
Partea 1 a Actului Sherman exprimă clar: “Orice contract, combinaţie sub forma de trust
sau altfel, în scopul de constrângere a comerţului... este declarat ilegal”, partea a doua
declara:”Orice persoană care va monopoliza, va combina sau conspira cu orice alta persoana sau
persoane in scopul de a monopoliza orice parte a schimburilor sau comerţului…va fi vinovat şi
pedepsit de lege “.
În 1914 Actul Clayton a fost adoptat si astfel a crescut puterea guvernului care a permis
astfel lărgirea cadrului legal împotriva practicilor anticoncurenţiale.
Legislaţia antitrust va fi de ajutor dacă, spre exemplu Microsoft ar vrea sa fuzioneze cu
Sun Microsystems, avocaţii si economiştii din cadrul Departamentului de Justiţie ar studia
propunerea de afacere şi pot decide daca fuzionarea va reduce substanţial concurenta pe piaţa
software, astfel împiedicând ca aceasta fuzionare sa se realizeze.
Legislaţia antitrust de asemenea permite Guvernului SUA să descompună companii,
precum AT&T în 1984.
Legislaţia de asemenea previne situaţii în care companii diferite îşi pot coordona astfel
activitatea încât să reducă competiţia.
Există şi critici aduse legilor antitrust. Unii specialişti au îndoieli în ceea ce priveşte
capacitatea guvernului de a evalua dacă o fuzionare sau orice altă înţelegere este cu adevărat
distructivă pentru societate. Aceasta întrucât adeseori fuziunile cresc beneficiile sociale atâta
timp cât îşi desfăşoară activitatea eficient.
4.2 Acordul general pentru tarife și comerț (GATT)

Acordul general introduce anumite principii fundamentale derivate din GATT din 1947,
în special:
 principiul general al clauzei naţiunii celei mai favorizate: conform acestui
principiu, fiecare membru al OMC acordă produselor altui membru un tratament nu mai puţin
favorabil decât tratamentul pe care îl acordă produselor similare provenite din orice altă ţară
(conceptul de nediscriminare);
57
 principiul tratamentului naţional în materie de impozitare şi reglementări interne:
potrivit acestui principiu, fiecare membru al OMC acordă produselor altui membru un tratament
de reglementare şi fiscal nu mai puţin favorabil decât tratamentul acordat produselor naţionale.
De asemenea, acordul prevede reducerea şi consolidarea taxelor vamale, interzicerea
restricţiilor cantitative la import şi la export şi obligaţia de notificare din partea întreprinderilor
comerciale de stat. Acordul tratează problema taxelor antidumping şi reglementează subvenţiile
şi măsurile de salvgardare. Dispoziţiile privind consultările şi soluţionarea litigiilor sunt
explicitate în normele OMC referitoare la soluţionarea litigiilor.
În plus, acesta stabileşte un număr de criterii privind zonele de liber schimb şi uniunile
vamale, precum şi obligaţiile care revin membrilor acestor zone sau uniuni. Dispoziţiile adăugate
în 1965 prevăd norme şi avantaje speciale pentru ţările în curs de dezvoltare.
Protocolul de la Marrakech
Protocolul de la Marrakech anexat la GATT din 1994 este instrumentul juridic care
integrează în GATT din 1994 listele de concesii şi angajamente privind mărfurile negociate în
cursul Rundei Uruguay şi stabileşte autenticitatea lor şi modalităţile de punere în aplicare a
acestora. De fapt, fiecare membru al OMC întocmeşte o listă a concesiilor privind mărfurile.
Această listă face parte din GATT din 1994. Fiecare listă reia toate concesiile oferite de membrul
în cauză pe parcursul Rundei Uruguay sau a negocierilor anterioare. În temeiul articolului II din
GATT din 1994, fiecare membru este obligat să acorde celorlalţi membri, din punct de vedere
comercial, un tratament nu mai puţin favorabil decât cel prevăzut în partea corespunzătoare a
listei în cauză.
Produse industriale
În ceea ce priveşte produsele industriale, obiectivul Rundei Uruguay era de a reduce
barierele tarifare cu cel puţin o treime în cinci ani şi de a creşte numărul taxelor vamale
consolidate (guvernele angajându-se să nu crească nivelul acestor taxe). Astfel, reducerile
tarifare convenite de fiecare membru sunt puse în aplicare în cinci tranşe egale, începând cu
1 ianuarie 1995, dacă nu există alte specificaţii în listele de concesii.
Datorită acestor angajamente, taxele vamale percepute de ţările dezvoltate asupra
produselor industriale importate din toate regiunile din lume au fost reduse, în medie, cu 40 %,
de la 6,3 % la 3,8 %.
În ceea ce priveşte Comunitatea Europeană, aproape 40 % din importurile sale industriale
sunt scutite de taxe vamale. De fapt, taxele vamale aplicate de CE asupra produselor industriale
sunt printre cele mai scăzute din lume şi marea lor majoritate vor fi fost eliminate până în 2004,
conform angajamentelor luate de către Comunitate în cadrul Rundei Uruguay.
Produse agricole
58
Conform Acordului privind agricultura, accesul pe pieţele produselor agricole va face
obiectul unui regim bazat numai pe taxe vamale. Măsurile netarifare la frontieră se înlocuiesc cu
taxe vamale care asigură o protecţie echivalentă. Noile taxe vamale care rezultă din procesul de
„tarifare”, precum şi alte taxe care se aplică produselor agricole, ar trebui reduse, în medie, cu
36 % în şase ani în cazul ţărilor dezvoltate şi cu 24 % în zece ani în cazul ţărilor în curs de
dezvoltare. Ţările mai puţin dezvoltate nu au obligaţia de a-şi reduce taxele vamale.
Membrii OMC au obligaţia de a reduce atât cheltuielile pentru subvenţii la export, cât şi
cantităţile de exporturi subvenţionate pentru anumite produse. Pentru produsele care nu fac
obiectul angajamentelor de reducere a subvenţiilor la export, Acordul privind agricultura
precizează că, pe viitor, nu se va putea utiliza nicio subvenţie de acest tip. Ţările dezvoltate sunt
obligate să reducă valoarea acestor subvenţii directe la export cu 36 % în raport cu nivelul din
perioada de bază 1986-1990 pe o perioadă de punere în aplicare de şase ani şi să scadă cantitatea
de exporturi subvenţionate cu 21 % pe aceeaşi perioadă. Ţările în curs de dezvoltare trebuie să
efectueze reduceri echivalente cu două treimi din reducerile efectuate de ţările dezvoltate, pe o
perioadă de şase ani (reducere nulă pentru ţările mai puţin dezvoltate).
În ceea ce priveşte măsurile interne de sprijin pentru agricultori (susţinere a preţurilor),
acestea sunt reglementate printr-o reducere a măsurii agregate de sprijin total (MAS total). Ţările
dezvoltate s-au angajat să reducă MAS-ul lor total cu 20 % în şase ani (1986-1988 fiind perioada
de bază utilizată pentru calcularea reducerilor). Ţările în curs de dezvoltare trebuie să îşi reducă
MAS-ul total cu 13 % în zece ani. Aceste angajamente nu se aplică măsurilor care au un efect de
denaturare a comerţului nul sau minim (aşa-numitele măsuri de „categorie verde”, cum sunt
cercetarea sau formarea agricolă furnizate în cadrul programelor publice).
Acest set de măsuri este conceput ca un proces continuu, al cărui obiectiv pe termen lung
constă în reducerea substanţială şi progresivă a sprijinului şi a protecţiei în domeniul agricol.
Textile şi confecţii
Acordul multifibre (AMF) din 1973, care se referă la fibrele naturale şi sintetice şi la
produsele conexe, a exclus comerţul cu produse textile din regimul comun al GATT. De fapt,
acest acord a instituit un regim derogatoriu prin legalizarea acordurilor bilaterale de autolimitare
între state, altfel spus, a restricţiilor cantitative, interzise de GATT.
Negocierile din Runda Uruguay aveau ca obiectiv asigurarea unei integrări fără obstacole
a sectorului textilelor şi confecţiilor în cadrul GATT din 1994. Astfel, Acordul privind textilele
şi confecţiile (ATC) prevede eliminarea în etape a Acordului multifibre (AMF) înainte de
1 ianuarie 2005. Este vorba despre eliminarea progresivă a restricţiilor cantitative, în special a
contingentelor bilaterale negociate în cadrul AMF. Integrarea înseamnă că, odată ce produsul
este integrat, comerţul cu acest produs este reglementat de normele generale din GATT din 1994.
59
Programul de integrare cuprinde patru etape şi toate produsele trebuie integrate cel târziu până la
1 ianuarie 2005. Acordul prevede şi că toate restricţiile la importul textilelor şi confecţiilor care
nu sunt prevăzute în AMF trebuie notificate şi trebuie să se conformeze cu GATT în termen de
un an începând de la data intrării în vigoare a ATC sau trebuie eliminate progresiv, într-un
interval de timp care să nu depăşească durata acordului (până în 2005).
Se vor putea adopta măsuri de salvgardare pentru ţările ale căror industrii locale vor avea
dificultăţi de adaptare. Aceste măsuri cu o durată de maximum trei ani vor face obiectul unei
supravegheri stricte din partea Comitetului de supraveghere textilă.
NORME PRIVIND MĂSURILE NETARIFARE

Bariere tehnice în calea comerţului
Acordul privind barierele tehnice în calea comerţului (BTC) are ca obiectiv garantarea că
regulamentele tehnice şi normele, precum şi procedurile de evaluare a conformităţii, nu creează
bariere inutile în calea comerţului internaţional. Acordul recunoaşte dreptul ţărilor de a adopta
astfel de măsuri atunci când contribuie la realizarea unui obiectiv legitim, cum ar fi protecţia
sănătăţii şi securităţii persoanelor sau protecţia mediului înconjurător. Regulamentele tehnice şi
normele nu trebuie să aibă ca efect discriminarea între produsele naţionale şi produsele similare
importate. În paralel, acordul încurajează aplicarea normelor internaţionale şi armonizarea şi
recunoaşterea reciprocă a regulamentelor tehnice, a normelor şi a procedurilor de evaluare a
conformităţii.
Acordul conţine un cod de practică pentru elaborarea, adoptarea şi aplicarea normelor de
către instituţiile guvernamentale centrale, precum şi dispoziţiile referitoare la elaborarea şi
aplicarea regulamentelor tehnice pentru instituţiile publice locale şi organismele
neguvernamentale. Acordul prevede că procedurile de evaluare a conformităţii produselor cu
normele naţionale nu trebuie să aibă un efect discriminatoriu asupra produselor importate. De
asemenea, acordul prevede instituirea unor puncte naţionale de informare, pentru a facilita
accesul la informaţii privind regulamentele tehnice, normele şi procedurile de evaluare a
conformităţii în fiecare stat membru.
Măsuri sanitare şi fitosanitare
Acordul privind aplicarea măsurilor sanitare şi fitosanitare (SPS) se referă la toate
măsurile SPS care pot afecta, direct sau indirect, comerţul internaţional. Măsurile SPS sunt
definite ca fiind măsurile aplicate pentru protejarea vieţii persoanelor şi a animalelor sau pentru
protejarea plantelor de riscurile generate de aditivi, contaminanţi, toxine sau organisme patogene
prezente în produsele alimentare; sau pentru a proteja o ţară de daunele provocate de
pătrunderea, instalarea sau răspândirea paraziţilor.
60
Acordul recunoaşte dreptul ţărilor membre de a lua măsuri SPS fondate pe principii
ştiinţifice, însă acestea trebuie să se asigure că aceste măsuri nu au un efect discriminatoriu
asupra altor ţări. În plus, măsurile SPS nu trebuie să fie utilizate în scopuri protecţioniste. Ţările
membre sunt încurajate să îşi stabilească măsurile pe baza normelor, directivelor sau
recomandărilor internaţionale, ori de câte ori acest lucru este posibil. Aplicarea normelor se
poate contesta şi se instituie o procedură de soluţionare a litigiilor.
MĂSURI DE APĂRARE COMERCIALĂ
Măsuri antidumping
Articolul VI din GATT din 1994 autorizează membrii să aplice măsuri antidumping.
Aceste măsuri nu pot fi însă impuse decât dacă sunt îndeplinite trei condiţii:
 produsul se vinde la un preţ de export mai mic decât valoarea sa normală, şi
anume la un preţ inferior preţului comparabil practicat pentru un produs similar pe piaţa ţării
exportatoare;
 importurile care fac obiectul dumping-ului trebuie să provoace sau să ameninţe să
provoace prejudicii ramurii de producţie internă din ţara importatoare;
 trebuie să se stabilească în mod clar existenţa unei legături de cauzalitate între
importurile care fac obiectul unui dumping şi prejudiciul important cauzat ramurii de producţie.
Acordul privind punerea în aplicare a măsurilor antidumping se bazează pe acordul
negociat în Runda Tokyo, însă introduce reguli mai precise şi mai clare în ceea ce priveşte
metoda de determinare a dumping-ului şi procedurile de urmat pentru efectuarea anchetelor.
Acordul aduce mai multă transparenţă, prin prevederile conform cărora deciziile antidumping
trebuie notificate fără întârziere Comitetului pentru practici antidumping instituit prin acord. De
asemenea, acordul prevede o procedură de soluţionare a litigiilor.
Subvenţii şi măsuri compensatorii
Noul acord privind subvenţiile şi măsurile compensatorii, spre deosebire de cel adoptat în
urma Rundei Tokyo, defineşte termenul „subvenţie” şi precizează că doar subvenţiile specifice
fac obiectul prevederilor sale. Acesta indică criteriile pe baza cărora se poate stabili dacă o
subvenţie este specifică unei întreprinderi sau unei ramuri de producţie sau unui grup de
întreprinderi sau de ramuri de producţie. Acordul clasifică subvenţiile într-una dintre următoarele
trei categorii: cele care sunt interzise, cele care pot fi supuse unei acţiuni şi cele care nu pot fi
supuse unei acţiuni. Acordul prevede măsuri corective diferite pentru fiecare categorie de
subvenţii.
Acordul conţine şi dispoziţii referitoare la utilizarea măsurilor compensatorii, şi anume
taxele impuse de ţara importatoare pentru a compensa efectul subvenţiei. Este vorba despre
norme similare cu cele care se aplică în cazul acţiunilor antidumping.
61
Măsuri de salvgardare
Acordul privind măsurile de salvgardare stabileşte norme pentru aplicarea măsurilor de
salvgardare prevăzute în articolul XIX din GATT 1994. Articolul permite membrilor OMC să ia
măsuri de salvgardare pe o bază nediscriminatorie pentru limitarea importurilor atunci când sunt
întrunite anumite condiţii, pentru protejarea unei ramuri de producţie internă de un prejudiciu
grav sau de o ameninţare de prejudiciu grav provocată de o creştere a importurilor.
Acordul interzice aşa-numitele măsuri de „zonă gri”, cum sunt măsurile de autolimitare a
exporturilor sau celelalte înţelegeri de împărţire a pieţei. Acordul prevede şi o clauză de
caducitate pentru toate măsurile de salvgardare existente. În plus, acesta face precizări privind
procedurile şi normele care trebuie urmate pentru luarea măsurilor de salvgardare.
ALTE NORME PRIVIND MĂRFURILE
Măsuri privind investiţiile şi legate de comerţ (MIC)
Acordul referitor la măsurile privind investiţiile şi legate de comerţul cu mărfuri (MIC)
recunoaşte că anumite măsuri privind investiţiile pot avea un efect de restricţionare şi de
denaturare a comerţului. Membrii OMC se angajează să nu aplice MIC care sunt incompatibile
cu principiul tratamentului naţional stabilit prin GATT sau cu interdicţia restricţiilor cantitative.
Anexa la acord cuprinde o listă exemplificatoare a MIC incompatibile cu aceste dispoziţii
(obligaţia de a achiziţiona o cantitate determinată de produse de origine internă, etc.)
Toate MIC trebuie să fie notificate şi eliminate în termen de doi ani pentru ţările
dezvoltate, în termen de cinci ani pentru ţările în curs de dezvoltare şi în termen de şapte ani
pentru ţările cel mai puţin dezvoltate. Supravegherea acestor angajamente este asigurată de un
Comitet pentru măsurile privind investiţiile.
Între altele, membrii au decis să stabilească ulterior dacă va fi oportună completarea
acordului cu dispoziţii referitoare la politica în materie de investiţii şi la politica în materie de
concurenţă.
4.3 Organizația mondială a comerțului (OMC)

Actul final al Rundei Uruguay, care a marcat naşterea OMC, este documentul prin care
participanţii la negocieri:
- au convenit Acordul de creare a OMC124, precum şi o serie de declaraţii şi decizii
ministeriale;
- se angajează să supună acceptării, conform procedurilor naţionale, acordul privind
crearea OMC.
124
Acordul de la Marrakech din data de 15 aprilie 1994 a fost ratificat de România, fiind publicat în Monitorul
Oficial nr. 360 din 27 decembrie 1994.
62
OMC este concepută ca o organizaţie independentă, în afara sistemului ONU dar care
conlucrează cu instituţii şi organizaţii cu caracter economic, inclusiv cele din sistemul ONU.
OMC este forul multilateral de punere în aplicare a ansamblului măsurilor de liberalizare
a comerţului cu mărfuri, servicii, şi drepturi de proprietate intelectuală, de desfăşurarea de noi
runde de negocieri pentru extinderea liberalizării în comerţul cu produse agricole, industriale şi
cu servicii, precum şi de supraveghere multilaterală a punerii în aplicare a prevederilor
referitoare la regulile, disciplinele şi practicile de comerţ convenite.
OMC are un caracter permanent şi înlocuieşte structura juridică şi instituţională a GATT,
care din 1948 a funcţionat pe o bază contractuală.
OMC are o sferă mult mai largă de cuprindere decât GATT (Anexa 2), incluzând, pe
lângă reglementarea comerţului cu mărfuri, şi reglementarea comerţului cu servicii (Acordul
GATS), precum şi aspecte ale drepturilor de proprietate intelectuală (Acordul TRIPS) Structura
instituţională a OMC cuprinde: Conferinţa ministerială (care se întruneşte cel puţin o dată la 2
ani), Consiliul General (conduce activitatea OMC între Conferinţele ministeriale – acesta
cuprinde şi 2 Organisme distincte pentru revizuirea politicii comerciale şi pentru reglementarea
diferendelor dintre statele membre), Consilii (Consiliul pentru comerţul cu mărfuri, Consiliul
pentru aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală, Consiliul pentru comerţul
cu servicii), Comitete de lucru (precum Comitetul pentru comerţ şi dezvoltare, Comitetul pentru
restricţii de balanţe de plăţi, Comitetul pentru buget, finanţe şi administraţie).
În plus, OMC are în subordine un Secretariat însărcinat, în principal, cu atribuţii
administrative.
Până în prezent au avut loc următoarele Conferinţe ministeriale: Singapore (9-13
decembrie 1996), Geneva, (18-20 mai 1998), Seattle, 30 noiembrie – 3 decembrie 1999), Doha
(9-13 noiembrie 2001), Cancún (10-14 septembrie 2003).
În perioada 13-18 decembrie 2005 s-a desfăşurat la Hong Kong o nouă Conferinţă
ministerială.
În cadrul OMC, luarea deciziilor are la bază principiul consensului, după modelul GATT.
Consensul se referă la situaţia în care, în cadrul unei reuniuni de negociere, nici un stat membru
nu obiectează în mod oficial cu privire la decizia propusă. Totuşi, există situaţii în care consensul
nu poate fi atins, situaţia în care decizia este luată prin vot.
În prezent, OMC are 148 de ţări membre şi 33 de ţări cu statut de observator125.
Sediul organizaţiei este la Geneva, în clădirea fostului GATT, organizaţia dispune pentru
anul 2005 de un buget de 169 milioane franci elveţieni şi de un personal format din 630
125
Cu excepţia Vaticanului, o ţară cu statut de observator trebuie să înceapă negocierile de aderare la OMC în
termen de maxim 5 ani de la primirea statului de observator.
63
funcţionari. Începând cu data de 01.09.2005, Directorul general al OMC este domnul Pascal
Lamy.
Acordurile încheiate în cadrul OMC conţin o serie de prevederi relevante pentru politica
în domeniul concurenţei.
Un exemplu este reprezentat de prevederile care vizează tratamentul special şi diferenţial.
Aceste prevederi au ca scop sporirea oportunităţilor comerciale prin asigurarea accesului la pieţe,
protejarea de către membrii OMC a intereselor statelor în curs de dezvoltare, o mai mare
flexibilitate a angajamentelor, perioade mai lungi de tranziţie, asistenţa tehnică.
Majoritatea ţărilor membre OMC au adoptat în plan naţional legislaţii în domeniul
concurenţei. În viziunea OMC, acest cadru legal oferă mijloacele necesare combaterii practicilor
anticoncurenţiale, inclusiv fixarea preţurilor sau alte înţelegeri de tip cartel, abuzul
de poziţie dominantă, concentrările economice care restricţionează concurenţa, ori înţelegerile
dintre furnizori şi beneficiari (înţelegerile verticale) care împiedică deschiderea pieţei către alţi
concurenţi.
Alături de legislaţia din domeniu, conceptul de politică în domeniul concurenţei
înglobează şi celelalte măsuri întreprinse în vederea promovării concurenţei în economiile
naţionale, aşa cum sunt reglementările sectoriale şi politicile de privatizare.
Ideea proiectării unui cadru multilateral privind politica în domeniul concurenţei a
generat diferenţe de opinii între statele membre OMC. Unele dintre aceste sunt de părere că un
astfel de cadru ar contribui la implementarea politicii în domeniul concurenţei şi ar reduce
potenţialul de conflict din acest domeniu. Alte state nu îmbrăţişează această idee, fiind adeptele
unei abordări bilaterale/regionale în această arie de interes.
Cu privire la aceste aspecte, s-a ajuns la un rezultat cu ocazia Conferinţei ministeriale de
la Doha, care a recunoscut necesitatea unui cadru multilateral care să îmbunătăţească rolul
politicii în domeniul concurenţei asupra comerţului şi dezvoltării internaţionale, precum şi
nevoia unei asistenţe tehnice îmbunătăţite şi formării de competenţe în acest domeniu.
Negocierile pe acest subiect au fost proiectate să înceapă după Conferinţa ministerială de
la Cancún.
Cu toate acestea, concluziile Conferinţei ministeriale de la Cancún au relevat faptul că în
acest domeniu nu s-a ajuns la un numitor comun între statele membre. Grupul de lucru privind
interacţiunea dintre comerţ şi politica în domeniul concurenţei a fost însărcinat să clarifice
motivele de divergenţă existente, în vederea definitivării modalităţilor concrete de începere a
negocierilor. Acest Grup de lucru a fost înfiinţat la Conferinţa Ministerială de la Singapore din
decembrie 1996.
64
În perioada 1997-1998, Grupul de lucru s-a concentrat asupra unei Liste de probleme
propuse spre analiză, care a fost redactată în cadrul primei întâlniri a grupului.
În principal, analiza efectuată a vizat:
• relaţia dintre obiectivele, principiile, conceptele, scopul şi instrumentele comerciale şi
politica în domeniul concurenţei, precum şi relaţia dintre acestea şi creşterea/dezvoltarea
economică;
• inventarierea şi analizarea instrumentelor existente, standardelor şi activităţilor privind
comerţul şi politica în domeniul concurenţei, inclusiv experienţa acumulată în implementarea
acestora;
• interacţiunea dintre comerţ şi politica în domeniul concurenţei, inclusiv consideraţii
referitoare la următoarele subpuncte:
- impactul practicilor anticoncurenţiale ale întreprinderilor şi asociaţiilor de întreprinderi
în domeniul comerţului internaţional;
- impactul monopolurilor de stat, drepturilor exclusive şi politicilor de reglementare
sectorială asupra politicii în domeniul concurenţei şi comerţului internaţional;
- relaţia dintre aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală şi politica în
domeniul concurenţei;
- relaţia dintre investiţii şi politica în domeniul concurenţei;
- impactul comerţului asupra politicii în domeniul concurenţei.
Rezultatele analizei realizate de către Grupul de lucru au fost prezentate într-un raport
întocmit în luna decembrie 1998. De asemenea, raportul prezintă poziţia statelor membre OMC
asupra unor subiecte precum relaţia de sprijinire reciprocă dintre liberalizarea comerţului şi
politica în domeniul concurenţei, categoriile de practici anticoncurenţiale ce pot avea un impact
negativ asupra comerţului internaţional şi asupra investiţiilor, precum şi potenţialele contribuţii
ale politicii în domeniul concurenţei pentru dezvoltarea economică. În plus, în colaborare cu
UNCTAD şi Banca Mondială, Grupul de lucru a organizat o serie de simpozioane având ca
subiect elemente aflate pe agenda sa de lucru.
Conform deciziei Consiliului general al OMC, în anul 1999 au fost adăugate alte trei
subiecte pe agenda Grupului de lucru:
• relevanţa principiilor OMC privind tratamentul naţional, transparenţa şi tratamentul
naţiunii celei mai favorizate asupra politicii în domeniul concurenţei şi reciproca;
• abordări asupra promovării cooperării şi comunicării între membrii OMC, inclusiv în
domeniul cooperării de ordin tehnic;
• contribuţia politicii în domeniul concurenţei în îndeplinirea obiectivelor OMC, inclusiv
promovarea comerţului internaţional.
65
Un document deosebit de important care reflectă o parte dintre concluziile Grupului de
lucru este reprezentat de Nota întocmită de Secretariatul general OMC cu privire la relevanţa
principiilor fundamentale ale tratamentului naţional, clauzei naţiunii celei mai favorizate şi
transparenţei asupra politicii în domeniul concurenţei.
4.4 Acorduri internaționale privind concurența

Articolul 101 alineatul (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE)
interzice acordurile care pot aduce atingere comerţului dintre ţările Uniunii Europene (UE) şi
care împiedică, restrâng sau denaturează concurenţa. Acordurile care produc avantaje suficiente
pentru a compensa efectele anticoncurenţiale sunt exceptate de la această interdicţie prin
articolul 101 alineatul (3) din TFUE.
Acordurile verticale sunt acorduri pentru vânzarea şi cumpărarea de bunuri şi servicii
încheiate între companii care acţionează la diferite niveluri ale procesului de producţie sau de
distribuţie. Acordurile de distribuţie dintre producători şi comercianţii cu ridicata sau cu
amănuntul sunt exemple tipice de acorduri verticale. Acordurile verticale care determină doar
preţul şi cantitatea pentru o anumită tranzacţie de vânzare-cumpărare nu restricţionează în mod
normal concurenţa. Se poate produce însă o restricţionare a concurenţei dacă acordul conţine
restricţii asupra furnizorului sau a cumpărătorului. Aceste restricţii verticale pot să aibă nu doar
efecte negative, ci şi efecte pozitive. De exemplu, ele pot ajuta un producător să intre pe o piaţă
nouă sau să evite situaţia în care un singur distribuitor „parazitează” eforturile promoţionale ale
unui alt distribuitor sau pot permite unui furnizor să amortizeze o investiţie făcută pentru un
anumit client.
Adesea, depinde de structura pieţei dacă un acord vertical restricţionează într-adevăr
concurenţa şi dacă, într-un asemenea caz, avantajele compensează efectele anticoncurenţiale. În
principiu, este necesară o evaluare individuală. Comisia a adoptat însă Regulamentul (UE) nr.
330/2010, Regulamentul de exceptare pe categorii (REC), care creează o zonă de securitate
pentru majoritatea acordurilor verticale. Prin exceptare pe categorii, Regulamentul (UE) nr.
330/2010 face inaplicabilă interdicţia din articolul 101 alineatul (1) din TFUE în cazul
acordurilor verticale care îndeplinesc anumite cerinţe.
Prezentele orientări descriu abordarea în cazul acordurilor verticale care nu sunt acoperite
de REC. În special, REC nu se aplică în cazul în care cota de piaţă a furnizorului şi/sau a
cumpărătorului depăşeşte 30 %. Totuşi, depăşirea pragului de 30 % al cotei de piaţă nu creează o
prezumţie de ilegalitate. Acest prag are doar rolul de a face distincţie între acele acorduri care
beneficiază de o prezumţie de legalitate şi cele care necesită examinare individuală. Aceste
orientări ajută societăţile să efectueze o asemenea examinare.
66
Orientările stabilesc norme generale pentru evaluarea restricţiilor verticale şi oferă criterii
pentru evaluarea celor mai obişnuite tipuri de restricţii verticale: impunerea unei mărci unice
(obligaţiile de neconcurenţă), distribuţia exclusivă, alocarea clientelei, distribuţia selectivă,
franciza, furnizarea exclusivă, redevenţele de acces iniţial, acordurile de gestiune pe categorii,
restricţiile privind vânzarea legată şi preţul de revânzare.
Norme generale pentru evaluarea restricţiilor verticale
Comisia aplică următoarele norme generale când evaluează restricţii verticale în situaţiile
în care nu se aplică REC.
În cazul unei examinări individuale de către Comisie, Comisiei îi revine sarcina de a
demonstra că acordul în cauză încalcă articolul 101 alineatul (1). Întreprinderile care invocă
beneficiul articolului 101 alineatul (3) din TFUE au sarcina de a dovedi că sunt îndeplinite
condiţiile necesare.
Evaluarea efectelor unui acord vertical privind restrângerea concurenţei se va realiza prin
analiza situaţiei reale sau probabile în viitor pe piaţa relevantă în condiţiile existenţei restricţiilor
verticale, în comparaţie cu situaţia care ar fi existat în absenţa respectivelor restricţii verticale.
Un acord este susceptibil să aibă efecte anticoncurenţiale semnificative atunci când cel
puţin una dintre părţi are sau obţine un anumit grad de putere de piaţă şi acordul contribuie la
crearea, menţinerea sau consolidarea acestei puteri de piaţă sau permite părţilor să exploateze
această putere de piaţă.
Efectele negative pe care le pot produce restricţiile verticale asupra pieţei şi pe care
legislaţia UE în domeniul concurenţei îşi propune să le împiedice sunt următoarele:
 blocarea pieţei pentru alţi furnizori sau alţi cumpărători;
 reducerea concurenţei şi facilitarea coluziunii între furnizor şi concurenţii
acestuia;
 reducerea concurenţei dintre cumpărător şi concurenţii acestuia şi facilitarea
coluziunii dintre aceştia;
 crearea de obstacole în calea integrării pieţei.
Pe o piaţă în care distribuitorii individuali comercializează marca/mărcile unui singur
furnizor, restrângerea concurenţei dintre distribuitorii aceleiaşi mărci va duce la reducerea
concurenţei în cadrul mărcii între aceşti distribuitori. Totuşi, dacă există o concurenţă acerbă
între mărci, este puţin probabil ca reducerea concurenţei în cadrul mărcii să aibă efecte negative
asupra consumatorilor.
Acordurile exclusive sunt, în general, mai în detrimentul concurenţei decât acordurile
neexclusive. De exemplu, în temeiul unei obligaţii de neconcurenţă, cumpărătorul nu poate să
achiziţioneze decât o singură marcă. Pe de altă parte, impunerea unui volum minim de achiziţii
67
poate lăsa cumpărătorului libertatea de a achiziţiona bunuri concurente, gradul de blocare a pieţei
fiind deci (mult) mai scăzut.
Restricţiile verticale referitoare la produsele fără marcă sunt, în general, mai puţin
dăunătoare decât restricţiile care afectează distribuţia de produse de marcă. Distincţia între
produsele fără marcă şi cele de marcă va coincide adesea cu distincţia între produsele
intermediare şi produsele finale.
Este important să se recunoască faptul că restricţiile verticale pot avea efecte pozitive, în
special prin încurajarea concurenţei pe alte criterii decât cel al preţului şi prin stimularea creşterii
calităţii serviciilor. Cele mai justificate din punctul de vedere al creşterii eficienţei sunt, în
general, restricţiile verticale cu o durată limitată, care contribuie la introducerea pe piaţă a unor
noi produse complexe protejând investiţiile specifice unei relaţii contractuale sau facilitând
transferul de know-how.
68
CONCLUZII
Concurenta este forta regulatoare, cea mai importanta a economiei de piata. Privita din
punct de vedere economic, concurenta este întotdeauna legata de tranzactii pe piata, de cerere si
oferta si de procesul schimbului.
Mai precis, se poate spune ca exista concurenta, atunci cand cineva poate alege între mai
multe posibilitati si poate astfel sa aleaga posibilitatea cea mai convenabila preferintelor sale. In
concluzie, concurenta este strâns legata de libertatea de a alege.
“Competitia conduce la continua perfectionare si eficientizare a productiei. Ea determina
producatoru 1 sa elimine risipa si sa scada costurile, astfel încât sa vânda la un pret mai mic
decât altii. Îi elimina pe cei ale caror costuri ramân ridicate si face astfel încât sa concentreze
productia în mâinile acelora ale caror costuri sunt mai mici.” (Clair Wilcox)
Concurenta are loc atunci când exista libertatea de a patrunde pe o piata si când, în acelasi
timp, pe acea piata exista mai multi vânzatori alternativi.
Concurenta poate avea loc între firme mari sau firme mici, firmele rivale putând intra în
competitie pe piete locale, regionale, nationale sau chiar pe piete mondiale.
Cele mai importante scopuri ale concurentei sunt:
- satisfacerea cererii consumatorilor;
- promovarea inovatiei;
- alocarea eficienta a resurselor;
- limitarea puterii economice si a celei politice;
- justa distributie a veniturilor.
Concurenta constituie mijlocul necesar prevenirii si/sau diminuarii puterii economice
concentrate în mâinile statului si ale persoanelor si întreprinderilor private.
De aceea, concurenta reprezinta un mijloc important pentru organizarea societatii.
Principala cerinta careia orice economie trebuie sa-i faca fata este alocarea resurselor sale într-un
mod în care sa îi satisfaca cel mai bine pe membrii societatii respective, atât producatori, cât si
consumatori. Astfel, trebuie sa se hotarasca:
- ce fel de bunuri si în ce cantitati trebuie produse;
- în ce mod trebuie sa fie distribuite bunurile produse între membrii societatii;
- cum trebuie directionate resursele în producerea bunurilor si ce metode de productie se
vor folosi.
69
Piata libera presupune actiunea libera a mai multor agenti economici (producatori sau
cumparatori)
Concurenta este unul dintre factorii importanti ce actioneaza asupra agentilor economici, astfel
încât acestia sa-si adapteze oferta la cerere. Pe o piata libera, concurenta actioneaza în strânsa
legatura cu pretul. Agentii economici producatori pe o piata libera urmaresc prin intermediul
concurentei cu ceilalti producatori maximizarea profitului, prin minimizarea costului, pretului si
cresterea calitatii bunurilor produse.
Economia de piata libera se identifica cu economia de piata moderna si se bazeaza pe
conservarea principiului libertatii de concurenta. Aceasta este reglementata printr-o serie de acte
normative care au ca efect reprimarea abuzurilor de la regulile normalitatii concurentei.
Concurenta devine mai puternica, atunci când preturile sunt mai mici si creste cererea de
bunuri. Concurenta se materializeaza prin comportamentul agentilor economici din aceeasi
ramura, care urmaresc maximizarea profitului pe seama utilizarii capitalului investit. Fiecare
agent economic, care actioneaza pe piata libera, este preocupat de activitatea firmei sale, astfel
încât aceasta sa fie cea mai competitiva dintre toate, iar câstigul net sa fie cel mai bun.
Problema economică este una a utilizării resurselor disponibile în cel mai eficient mod, şi
nu ceea ce ar trebui să facem dacă situaţia ar fi diferită de ceea ce este de fapt. Nu are niciun sens
să vorbim de o utilizare a resurselor ca şi cum o piaţă perfectă “ar exista”, dacă acest lucru
înseamnă că resursele ar trebui să fie diferite de ceea ce sunt sau să polemizăm asupra a ceea ce o
persoană, care beneficiază de cunoaştere absolută, ar face dacă sarcina noastră este să găsim cea
mai bună utilizare a cunoştinţelor existente.
Argumentul în favoarea concurenţei nu se bazează pe condiţiile care ar exista dacă ar fi
perfectă. Deşi, dacă datele concrete ar face posibil concurenţei să se apropie de perfecţiune, acest
lucru ar asigura, de asemenea, utilizarea mai eficientă a resurselor, şi, cu toate că există motivaţii
pentru înlăturarea obstacolelor umane din calea concurenţei, acest lucru nu înseamnă că aceasta
nu duce de asemenea la o utilizare cât mai eficientă a resurselor ce poate fi adusă prin oricare
alte mijloace cunoscute dacă prin natura situaţiei acesta trebuie să fie imperfectă.
Chiar şi acolo unde intrarea liberă nu va asigura mai mult decât că, în orice moment, toate
produsele şi serviciile pentru care ar exista o cerere efectivă, dacă acestea ar fi disponibile, sunt,
de fapt, bunuri care pot fi produse la cea mai puţin costisitoare (curentă) alocare de resurse, dată
fiind situaţia istorică, chiar dacă preţul pe care consumatorul este determinat să-l plătească este
considerabil mai mare şi abia sub costul următorului cel mai bun mod în care nevoia sa ar putea
fi satisfăcută - acest lucru, recunosc, este mai mult decât ne putem aştepta de la orice alt sistem
cunoscut.
70
Argumentul decisiv este încă acela elementar şi anume faptul că este foarte puţin probabil
ca, fără obstacole artificiale pe care activitatea guvernului fie le creează, fie le poate elimina,
orice marfă sau serviciu va fi disponibilă pentru orice perioadă de timp doar pentru un preţ la
care cei din afară ar putea aştepta o rată a profitului mai mult decât normală, dacă au "intrat în
joc".
Lecţia practică a tuturor acestor lucruri, cred eu, este că noi ar trebui să ne facem mult
mai puţine griji dacă concurenţa într-un anumit caz este perfectă şi mult mai multe griji
întrebându-ne dacă măcar există concurenţă. Ceea ce modelele noastre teoretice referitoare la
industrii distincte ascund este faptul că, în practică, o prăpastie mult mai mare desparte
concurenţa de lipsa de concurenţă decât concurenţa perfectă de cea imperfectă.
Cu toate acestea, actuala tendinţă adusă în discuţie, este de a fi intolerant la adresa
imperfecţiunilor şi de păstra tăcerea asupra împiedicării concurenţei. Probabil, putem încă afla
mai mult despre semnificaţia reală a concurenţei prin studierea rezultatelor care apar, de regulă,
dacă este suprimată concurenţa în mod deliberat decât prin concentrarea asupra deficienţelor
concurenţei efective în raport cu un ideal care nu este relevant pentru faptele date.
Eu spun, după multă chibzuinţă, "unde concurenţa este suprimată în mod deliberat", şi nu
doar "unde aceasta este absentă", deoarece efectele sale principale sunt, de obicei, chiar dacă mai
încet, în funcţiune atâta timp cât nu este pur şi simplu înăbuşită cu ajutorul statului.
Relele pe care experienţa le-a dovedit a fi consecinţe obişnuite ale suprimării concurenţei,
se află pe un plan diferit de cele pe care imperfecţiunile concurenţei le poate provoca. Mult mai
grav decât posibilitatea ca preţurile să nu corespundă costului marginal este faptul că, în cazul
unui monopol fortificat, costurile vor fi probabil mult mai mari decât este necesar.
Pe de altă parte, un monopol bazat pe eficienţă superioară, dăunează, în mod comparativ,
puţin atât timp cât se asigură faptul că acesta va dispărea atunci când oricine altcineva devine
mai eficient în satisfacerea nevoilor consumatorilor.
În concluzie, vreau pentru o clipă să mă întorc la punctul de la care am inceput şi să
redefinesc cea mai importantă concluzie într-o formă mai generală.
Concurenţa este în esenţă un proces al formării opiniei: prin răspândirea informaţiei,
acesta creează acea unitate şi coerenţă a sistemului economic pe care le presupunem atunci când
ne gândim la el ca la o singură piaţă. Acesta creează opiniile pe care oamenii le au despre ceea ce
este cel mai bun şi mai ieftin, iar mulţumită acestuia oamenii ştiu, măcar atât cât ştiu, despre
posibilităţi şi oportunităţi.
Prin urmare, este un proces care implică o schimbare continuă a datelor şi a cărui
semnificaţie trebuie să fie, aşadar, complet omisă de orice teorie care tratează aceste date ca fiind
constante.
71

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Cursuri, monografii, tratate

 Academia Română, Institutul de lingvistică ”Iorgu Iordan”, Dicţionar explicativ al
limbii române, ed. a II-a, Bucureşti, 1998.
 Căpățână Octavian, Dreptul concurenței comerciale, Concurența neloială pe piața
internă și pe piața internațională, Editura Lumina Lex, București, 1994.
 Căpățână Octavian, Dreptul concurenței comerciale, Concurența patologică,
Monopolismul, Editura Lumina Lex, București, 1993.
 Căpăţână Octavian, Dreptul concurenţei comerciale. Partea generală, ed. a II-a,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
 Coman Giorgiu, Concurența în drept intern și european, Editura Hamangiu,
București, 2011
 Constantinescu Mihai, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Tănăsescu Simina Elena,
Constituția României, revizuită, Editura All Beck, București, 2004.
 Craig Paul, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Editura Hamangiu,
Ediția a IV-a, București, 2009 .
 Eminescu Yolanda, Concurență neleală. Drept român și comparat, Lumina Lex,
București, 1993.
 Eminescu Yolanda, Tratat de proprietate industrială, vol.3, Editura Academiei
Române, București, 1984.
 Fuerea Augustin, Drept comunitar al afacerilor, Ediția a II-a, revizuită și adăugită,
Editura Universul Juridic, București, 2006.
 Giorgiu Coman, Teză de doctorat ”Concurența în dreptul intern și european”,
Academia de Poliție ”Alexandru Ioan Cuza”, București, 2011.
 Mihai Emilia, Dreptul concurenței, Editura All Beck, București, 2004.
72
 Păun Roxana-Daniela, Dreptul Concurenței, Universitatea Spiru Haret, Editura
Fundației România de Mâine, București, 2013.

Articole în reviste de specialitate
 Raport Consiliul Concurenței, ”Piața Unică, Piața Națională: politica de
concurență în sectoarele cheie”, 2009
 Raportul Consiliului Concurenței pe anul 2013
 Raportul Consiliului Concurenței pe anul 2012

Acte normative
 Legea 21/1996 - Legea concurentei republicata cu modificarile ulterioare
 Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale

Adrese web
 www.beckshop.ro
 http://www.citatepedia.ro/index.php?q=concurenta
 www.consiliulconcurentei.ro
 www.europa.eu.com
 www.euroavocatura.ro
 www.mastermrufeaa.ucoz.com
 www.socio-umane.ct-asachi.ro
 www.univnt.ro
 www.wikipedia.ro

73
74

Lucrare Concurenta

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrare Concurenta

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

”Prezentul ne oferă o lume globalizată, cu foarte multe oportunităţi economice care

Sectiunea 1 Definiția noțiunii de ”concurență”

1. Principiul liberei concurențe.

Sectiunea 3 Formele concurenței. Analiză comparativă

III -Concurența neloială

Sectiunea 4. Practici anticoncurenţiale

2.1 Reglementări naționale în economia de stat centralizată înainte de 1989

2.2 Reglementări naționale – acord asociere

2.3 Reglementări naționale – preaderare

2.4 Reglementări naționale – post aderare

2.5 Reglementări naționale – România stat membru

2.5.2 Legea concurenței nr. 21/1996

▪ Abuzul de poziţie dominantă

2.5.3 Ajutorul de stat – în raport cu normele concurențiale

3.1 Tratatul stabilind Comunitatea Europeană (TCE)

3.2 Tratatul de la Maastricht 1992

3.3 Regulamente și directive – regulamentul consiliului 17/1962 (1/2003) privind

4.1 Legea antitrust – Sherman act 1890

4.2 Acordul general pentru tarife și comerț (GATT)

NORME PRIVIND MĂSURILE NETARIFARE

4.3 Organizația mondială a comerțului (OMC)

4.4 Acorduri internaționale privind concurența

S-ar putea să vă placă și