Sunteți pe pagina 1din 51

ȘCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI

ADMINISTRATIVE
FACULTATEA DE COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE

LUCRARE DE LICENŢĂ
Tradiţional şi modern în familia contemporană
românească

Coordonator:
Lector univ. dr. Valeriu Frunzaru

Absolvent:
Gheorghe Oana-Daniela

Bucureşti

2009
CUPRINS

INTRODUCERE........................................................................................................................ 3

CAPITOLUL 1. FAMILIA ŞI FUNCŢIILE FAMILIEI............................................................ 4

1.1. Familia.Delimitări conceptuale................................................................................... 4

1.2. Funcţiile familiei......................................................................................................... 6

1.3. Familia contemporană.................................................................................................9

1.4. Viitorul familiei. Alternative ale familiei................................................................. 11

CAPITOLUL II. CONSTITUIREA FAMILIEI....................................................................... 15

2.1. Căsătoria. Tipuri şi aspecte juridice.......................................................................... 16

2.2. Practici de alegere a partenerului...............................................................................19

2.3. Surse de stabilitate în cuplu....................................................................................... 21

2.4. Comunicarea în cuplu................................................................................................24

2.5. Surse de instabilitate în cuplu....................................................................................26

CAPITOLUL III. DIVORŢIALITATEA ÎN ROMÂNIA: CAUZE ŞI EFECTE.................... 29

3.1. Divorţialitatea în România........................................................................................29

3.2. Obiectivele şi ipotezele cercetării............................................................................. 35

3.3. Prezentarea şi interpretarea informaţiilor culese...................................................... 36

3.4. Concluzii...................................................................................................................42

CONCLUZII FINALE..............................................................................................................43

BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................44

ANEXE..................................................................................................................................... 46

2
INTRODUCERE

Într-o lume caracterizată de multiculturalism, este surprinzător să găsim, chiar dacă sub

forme diferite, noţiunea de căsătorie, dar şi ideea de destrămare a acesteia. Unii oameni se

căsătoresc din dragoste, alţii din motive pur economice, alţii pentru că aşa spune tradiţia. Dar cei

mai mulţi dintre noi conştientizează că, mai devreme sau mai târziu, acest moment trebuie să apară.

Există şi cazuri în care o persoană nu ajunge să se căsătorească niciodată, fie din voinţă proprie, fie

datorită faptului că nu a găsit persoana potrivită pentru a face acest pas.

Însă nu întotdeauna căsătoriile durează până la moartea unuia dintre parteneri. În România,

în cazul identificării anumitor incompatibilităţi între membrii cuplului, căsătoria poate fi anulată

prin decizia de divorţ. Lucrarea de faţă îşi propune să facă o analiză asupra principalilor factori care

duc la disoluţia cuplului, dar şi asupra efectelor pe care eşecul unei căsnicii le are asupra

partenerilor şi a copiilor acestora, în cazul în care aceştia există.Tema acestei lucrări abordează un

subiect interesant şi în acelaşi timp delicat: divorţul. Pe parcursul lucrării vor fi identificate atât

cauzele care duc la destrămarea unui cuplu, cât şi efectele pe care despărţirea le are asupra

partenerilor şi a descendenţilor acestora.

Am ales această temă deoarece este interesant modul în care, în câteva decenii, opiniile cu

privire la tiparele generale în care se încadra căsătoria s-au schimbat. Dacă în trecut partenerii erau

mult mai responsabili şi mai implicaţi în căsnicie, în prezent libertăţile au luat amplori nebănuite.

Un alt aspect interesant care s-a modificat odată cu trecerea anilor a fost schimbarea radicală

de poziţie a femeii în cadrul cuplului. Dacă imaginea tipică o reprezenta pe aceasta ca fiind casnică,

având atribuţii precum întreţinerea gospodăriei şi îngrijirea copiilor, acum aceasta poate întruchipa

imaginea unei femei de succes pe plan profesional, contribuind considerabil la bunăstarea materială

a familiei, dar în acelaşi timp lipsind mai mult din sânul ei.

3
CAPITOLUL I. FAMILIA ŞI FUNCŢIILE FAMILIEI

1.1. Familia. Delimitări conceptuale

Înainte de a prezenta principalele teorii cu privire la funcţiile şi modalităţile de constituire a

familiei, este necesară definirea acestei noţiuni, ţinând cont de schimbările produse în acest grup

de-a lungul timpului. Familia, dincolo de orice aparenţă, este mai mult decât o simplă relaţionare
1
între cei doi parteneri, sau între parteneri şi copiii lor .

Ioan Mihăilescu este de părere că definirea familiei poate fi abordată având în vedere două

perspective: una sociologică şi una juridică. Din punct de vedere sociologic familia este definită ca

reprezentând „un grup social constituit pe baza relaţiilor de căsătorie, cosangvinitate şi rudenie,
2
membrii grupului împărtăşind sentimente, aspiraţii şi valori comune” . Definiţia dată anterior

evidenţiază calitatea de grup primar al conceptului abordat, în cadrul căruia predomină relaţiile

informale, directe. Din punct de vedre juridic „familia este un grup de persoane între care s-au
3
stabilit un set de drepturi şi obligaţii, reglementat de norme legale” .

Maria Voinea abordează familia din aceleaşi două perspective, considerând că din punct de

vedere sociologic, familia „desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie,
4
ce se caracterizează prin comunitate de viaţă, de sentimente, interese şi aspiraţii” . Această definiţie

este mult mai completă decât cea dată de Claude Levi-Strauss care considera că este un grup care îşi

are originea în căsătorie, fiind alcătuită din soţ şi soţie şi copiii născuţi din unirea lor (grup căruia i

se pot adăuga şi alte rude), pe care-i unesc drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice,
5
religioase şi sociale (inclusiv drepturi sau interdicţii sexuale)” . Această definiţie, evidenţiază, spre

deosebire de cea dată de Maria Voinea, doar unul din modurile prin care ia naştere, în mod oficial,

familia, şi anume căsătoria, membrii aceasteia şi prezintă drepturile şi obligaţiile care revin

membrilor unei familii.


1
Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, Psihologia relaţiilor dintre sexe, Editura Alternativa, Bucureşti, 1997, p. 50 .
2
Ioan Mihăilescu, Sociologie generală, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2000, p.198.
3
Ibidem.
4
Maria Voinea, Sociologia familiei, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1993, p. 5.
5
Claude Levi-Strauss, apud Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, Familia de la A...la Z, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1991, p. 144.

4
În sens juridic familia este definită ca „grup de persoane între care există drepturi şi

obligaţii, care-şi au originea în acte juridice precum căsătoria, înfierea, rudenia, sau în raporturi
6
asimilate relaţiilor de familie” .

În continuare voi prezenta unele din definiţiile care după parerea mea definesc cel mai clar

noţiunea şi ilustrează cel mai bine ideea de familie.

Rose Vincent a formulat următoarea definiţie: „familia constituie un grup înzestrat cu

caracteristici proprii, cu anumite obiceiuri, care respectă anumite tradiţii, chiar inconştient, care
7
aplică anumite reguli de educaţie, într-un cuvânt, care creează o atmosferă” .

John Locke considera că familia reprezintă: „unitatea de interacţiuni şi intercomunicări


8
personale, cuprinzând rolurile sociale de soţ şi soţie, mamă şi tată, fiu şi fiică, frate şi soră” .

Importanţa acestei definiţii, pentru conceptul avut în vedere în cadrul acestui subcapitol, este aceea

de a evidenţia faptul că fiecare membru al unei familii îndeplineşte un anumit rol, care diferă în

funcţie de poziţia în cadrul acesteia, aceste roluri interacţionând şi influenţându-se reciproc.

Andre Berge a considerat că „familia constituie un fel de personalitate colectivă a cărei


9
armonie generală influenţează armonia fiecăreia dintre părţi” . Această definiţie pune în lumină

faptul că armonia, înţelegerea, comunicarea dintre membrii unui cuplu influenţează în mod direct

atât comportamentul lor, cât şi pe cel al descendenţilor acestora. Spre exemplu, dacă între soţ şi

soţie predomină certurile, neînţelegerile, dezvoltarea psihologică a copiilor lor va fi una precară, iar

în cazul în care comportamentul negativ degenerează în violenţă fizică îndreptată către unul dintre

parteneri sau către copiii cuplului, atunci şi dezvoltarea fizică a acestora va avea, în mod evident, de

suferit.

Ovidiu Bădina este de părere că „familia este un grup social, realizat prin căsătorie,

cuprinzând oameni care trăiesc împreună, cu o gospodărie comună, sunt legaţi prin anumite relaţii
10
natural-biologice, psihologice, morale şi juridice” .

6
Maria Voinea, op. cit., p. 6.
7
Rose Vincent, apud Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă,Familia de la A...la Z, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 199, p.
144.
8
John Locke, apud Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă ,op. cit., p. 145.
9
Andre Berge, apud Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă ,op. cit. , p. 145.
10
Ovidiu Bădina, ,apud Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă ,op. cit., p. 145.

5
Murdock a definit de asemenea familia, conchizând că aceasta, în sens larg reprezintă „un

grup social ai cărui membri sunt legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţiune şi care

trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi au grijă de copii”, iar în sens restrâns au fost

de părere că acest concept poate fi definit ca „un grup social format dintr-un cuplu căsătorit şi copiii
11
acestuia” .

În concluzie, putem afirma că diferitele definiţii prezentate au abordat familia din diferite

puncte de vedere, însă toate au fost utilizate în vederea îndeplinirii aceluiaşi obiectiv, şi anume

acela de a defini, într-un mod cât se poate de complet, conceptul de familie. Toate definiţiile date

mai sus au prezentat familia ca un grup social, format din cuplul căsătorit sau nu, şi descendenţii

direcţi sau indirecţi. Influenţa pe care familia o poate avea asupra dezvoltării şi creşterii sănătoase a

unui copil este subliniată, de asemenea, în aceste definiţii. Prin urmare dezvoltarea unei societăţi

morale, civice şi responsabile depinde foarte mult de modul şi mediul în care îşi derulează viaţa şi

se dezvoltă fiecare dintre noi. Din definiţii au rezultat dimensiunile familiei: psihologică, juridică,

sociologică, şi de aici varietatea posibilităţilor de abordare a ei.

1.2. Funcţiile familiei

Majoritatea sociologilor converg către recunoaşterea aceloraşi funcţii ale familiei ca grup social.

Trebuie remarcat faptul că, totuşi, între opiniile lor există şi diferenţe semnificative de accente.

Familia ființează ca urmare a rolului pe care îl are atât pentru cei doi soţi, cât şi pentru ceilalţi

membrii ai săi. Un bărbat şi o femeie se reunesc într-o familie cu scopul realizării unor obiective
12
clare, derivate din trebuinţele fiecăruia şi din oportunităţile sociale .

Familia, în calitatea sa de nucleu al societăţii, îndeplineşte anumite funcţii, nemaiîntâlnite la

alte grupuri. Funcţiile pe care aceasta le realizează reprezintă „totalitatea responsabilităţilor ce revin

familiei în cadrul arhitectonicii de ansamblu a activităţilor economico-sociale într-o anumită


13
perioadă istoriceşte determinată” .
11
Murdock, apud Lazăr Vlăsceanu, Cătălin Zamfir, Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, pg. 238.
12
Anthony Giddens, Sociologie, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 116.
13
Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, Familia de la A...la Z, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 156.

6
Jacques Sabran delimitează funcţiile pe care o familie le îndeplineşte în: funcţii fizice (de

reproducere, economică, de protecţie) şi funcţii culturale, care au în vedere aspecte afective şi


14.
sociale Ioan Mihăilescu identifică în opera sociologului român Henri H. Stahl, două mari categorii

de funcţii ale familiei: funcţii interne care au rolul de a crea un regim de viaţă intimă, care să

asigure membrilor familiei un climat de afecţiune, protecţie şi securitate şi funcţii externe, cu rol în
15
dezvoltarea personalităţii membrilor grupului, socializare şi integrare socială .

Funcţiile interne ale familei sunt: funcţiile biologice şi sanitare, funcţiile economice,

funcţiile de solidaritate familială, funcţiile pedagogico-educative şi morale. Funcţia biologică este

aceea de a procrea şi de a asigura satisfacerea necesităţilor sexuale ale membrilor cuplului. De aici

reies şi cele două laturi ale acestei funcţii: sexuală şi de reproducere. La nivelul societăţii intervin o

serie de factori ce influenţează comportamentele de procreare, cum ar fi: nivelul de dezvoltare al

societăţii din punct de vedere economic; politicile sociale în sfera familiei; nivelul general de
16.
instruire şi educaţie Latura funcţiei biologice care se referă la reproducere este una foarte

importantă, deoarece numai prin intermediul acesteia este asigurată exista fiecărei societăţi. Cu

privire la cea de a doua latură a acestei funcţii, cea sexuală, Ioan Mihăilescu evidenţiază importanţa

acesteia, însă observă că de-a lungul timpului au survenit o serie de schimbări în ceea ce priveşte

atitudinea populaţiei faţă de comportamentul sexual.

Funcţia igienico-sanitară a familiei presupune că aceasta trebuie să asigure membrilor săi

condiţiile necesare dezvoltării biologice, fizice a acestora. Problemele ce ar putea surveni, din punct

de vedere sociologic, în exercitarea acestei funcţii sunt următoarele: starea de sănătate a copiilor,

adulţilor, vârstnicilor; igiena locuinţei (măsura în care aceasta este dotată cu instalaţii igienico-
17
sanitare) influenţează starea de sănătate a oamenilor

Funcţia economică constă în obţinerea veniturilor ce asigură satisfacerea nevoilor

membrilor familiei, şi este alcătuită din trei componente:componenta productivă, componenta

14
Jacques Sabran., apud Maria Voinea, Psihosociologia familiei, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti,
1996, p. 41.
15
Ioan Mihăilescu, Sociologie generală, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2000, p. 205.
16
Iolanda Mitrofan,Cristian Ciupercă, Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Editura Edit Press
Mihaela S.R.L., Bucureşti, 1998, p. 167.
17
Maria Voinea, Sociologia familiei, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1993, p. 45.

7
profesională şi componenta financiară. Prima componentă, componenta productivă se se referă la

achiziţionarea bunurilor necesare satisfacerii nevoilor membrilor familiei.Componenta profesională

care are în vedere transmiterea ocupaţiilor de la părinţi către copii, iar, nu în ultimul rând,

componenta financiară reprezintă obţinerea sumei de bani ce asigură acoperirea cheltuielilor


18
familiei, constituirea economiilor

Componenta financiară a funcţiei economice este reprezentată de un buget comun, alcătuit

din cheltuieli şi venituri. Bugetul reprezintă cel mai potrivit indicator în ceea ce priveşte măsurarea
19
nivelului de trai al grupului, care reprezintă măsura în care trebuinţele umane sunt satisfăcute .

Scopul funcţiei pedagogico-educative, aşa cum a fost precizat, este acela de socializare şi

integrare socială a indivizilor în diverse sfere ale societăţii. Potrivit lui Constantin Schifirneţ,

socializarea este însăşi o funcţie a familiei. Familia constituie mediul primar de ingrijire al copiilor

încă din primele momente ale vieţii. Procesul de dezvoltare al copilului este de lungă durată,

autonomia reală fiindu-i acordată de societate la vârsta maturizării nitelectuale şi sociale, anume la

vârsta de 18 ani. Pe parcursul periodei de la naştere, până la maturizare, individul are nevoie de

socializare exercitată prin intermediul familei. Familia este cea care transmite copilului norme,
20
valori, principii, limba . Socializarea este definită de către Sorin Rădulescu ca fiind un „proces

social fundamental prin care orice societate îşi proiectează, reproduce şi realizează prin conduite

adecvate ale membrilor săi, modelul normativ şi cultural”.

Funcţia psihoafectivă. În cadrul familiei, orice individ are nevoie de înţelegere din partea

partenerului de viaţă. Dacă cei doi soţi vor şti să comunice eficient, cu siguranţă ei vor simţi

reciproc care sunt nevoile pe care le are fiecare membru al relaţiei. Prin urmare, cu puţină

deschidere, empatie, răbdare pentru a asculta dorinţele partenerului, orice familie îşi poate îndeplini
21
funcţia psihoafectivă .

În ceea ce priveşte funcţia educaţională, Iolanda Mitrofan şi Nicolae Mitrofan, identifică

un număr de 4 subfuncţii ale funcţiei educaţionale: instrumental-formativă, psihomorală, social-

18
Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Editura Edit Press
Mihaela S.R.L., Bucureşti, p. 171.
19
Eusebiu Tihan, Laura Tihan, Căsătoria vs. Divorţ – Ghid de analiză, Editura Focus Opinfo, Bucureşti, 2004, p. 45.
20
Constantin Schifirneţ, Sociologie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 185-186.
21
Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, Familia de la A...la Z, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 156.

8
integrativă, cultural-formativă.

1) instrumental-formativă, care se manifestă prin transmiterea către copii a informaţiilor

despre modul de utilizre a diferitelor obiecte. Astfel, aceştia îşi formează anumite

deprinderi, aptitudini;

2) psihomorală un rol deosebit de important în îndeplinirea acestei subfuncţii îl are modelul de

conduită oferit de părinţi;

3) social-integrativă potrivit acesteia, nivelul de adaptare şi de integrare al unui copil în diverse

activităţi sociale va fi influenţat în mare măsură de familia din care acesta provine. Astfel,

dacă părinţii au acţionat prin a încuraja copilul să participe la anumite activităţi, jocuri, în

care sunt implicaţi şi alţi copii, acesta nu va întâmpina în perspectivă probleme grave de

integrare;

4) cultural-formativă, care constă în formarea şi dezvoltarea anumitor capacităţi creatoare, a


22
sentimentelor estetice, a spiritului critic .

Prin urmare, familia are importante roluri în dezvoltarea şi formarea individului în

societate, familia fiind factorul care ajută la integrarea în cadul unui colectiv, în formarea unei

educaţii, care ne deosebeşte unii de ceilalţi membrii ai societăţii. Prin funcţiile pe care le

îndeplineşte, familia reprezintă pilonul de bază al unei societăţi, de aceea în următorul subcapitol

voi prezenta princialele caracteristici legate de familia contemporană.

1.3. Familia contemporană

În cadrul familiei nucleare tradiţionale, soţul este principala sursă de venituri şi autoritate a familiei.

Soţia se ocupa de problemele gospodăreşti şi de creşterea copiilor, depinzând din punct de vedere

economic de soţ.

Cercetările sociologice dovedesc că rata căsătoriilor (sancţionate legal) a scăzut după 1970

şi mai drastic după 1990 (ţările scandinavice, SUA etc.). România prezintă una dintre cele mai

înalte rate ale căsătoriilor legale din Europa cu toate că ea a scăzut comparativ cu anii ‘70-’80.

22
Ibidem, p. 157.

9
Vârsta la prima căsătorie a crescut concomitent cu creşterea ratei divorţurilor. Căsătoriile se încheie

mai târziu şi se destramă mai repede. Alte caracteristici ale familiei contemporane ar mai fi:

scăderea ratei natalităţii şi a numărului de copii, creşterea ponderii naşterilor în afara căsătoriilor

legale, amânarea fertilităţii cuplului până la demararea activităţii profesionale, creşterea ponderii

cuplurilor în care partenerii au relaţii extraconjugale şi creşterea gradului de acceptanţă faţă de


23
aceste comportamente şi schimbarea diviziunii rolurilor în cadrul familiei .

Studiile realizate de Turner şi Helms în SUA (1988) susţin că iubirea romantică se

concretizează în pasiune şi o anumită formă a grijii. Pasiunea se referă la ,,fascinaţia”, sentimentul

de exclusivitate pe care îndrăgostiţii îl au unul faţă de celălalt, precum şi la dorinţa intimităţii în doi.
24
Grija se referă la puterea de sacrificiu a unuia faţă de celălalt şi la ocrotirea celuilalt .

Goode (1959) preciza că iubirea romantică este foarte importantă, atât pentru că asigură
25
sprijinul afectiv, cât şi pentru că ajută cuplurile tinere să slăbească legăturile cu părinţii . Un bărbat

şi o femeie îşi unesc destinele pentru a trăi într-un mediu al intimităţii şi al căldurii sufleteşti, ca şi
26
pentru sprijinul reciproc şi asigurarea securităţii personale. Cu privire la rata înaltă a divorţurilor,

numeroase studii realizate de sociologi americani evidenţiază faptul că ea nu afectează în aceeaşi

măsură toate categoriile socio-profesionale. S-a constat că, cei care se căsătoresc mai devreme în

adolescenţă divorţează într-un procent mai mare decât cei care se căsătoresc mai târziu. De

asemenea, rata divorţurilor este mai ridicată în rândul clasei muncitoare decât al clasei de mijloc,

probabil şi datorită tensiunilor financiare care o macină. Aceleaşi studii evidenţiază o mai mare
27
vulnerabilitate la divorţ a celor care sunt mai mobili din punct de vedere geografic .

Prin urmare, principalele cauze care provoacă destrămarea familiilor contemporane sunt:

creşterea mobilităţii geografice şi sociale ce au determinat slăbirea legăturilor comunitare şi au

contribuit la schimbarea mentalităţilor privind familia şi căsătoria; reticenţa şi stigmatul social

legate de divorţ au scăzut semnificativ deoarece în multe din societăţile contemporane au fost

23
Eusebiu Tihan, Laura Tihan, Căsătoria vs. Divorţ – Ghid de analiză, Editura Opinfo, Bucureşti, 2004, p. 160.
24
Ibidem, p. 161.
25
Goode, apud Eusebiu Tihan, Laura Tihan, Căsătoria vs. Divorţ – Ghid de analiză, Editura Focus Opinfo, Bucureşti,
2004, p. 163.
26
Constantin Schifirneţ, Sociologie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 186.
27
Ioan Chelaru, Căsătoria şi divorţul, Editura A92 Acteon, Bucureşti, 2003, p. 211.

10
simplificate legile privind divorţul şi a fost instituit divorţul ,,fără vină”, fapt ce a jucat şi el un rol
28
important în creşterea divorţurilor .

Cu privire la violenţa în familie, se constată că aceasta este în creştere în multe din

societăţile contemporane. Iniţial s-a considerat că violenţa este un fenomen tipic clasei muncitoare.

În realitate însă, ea apare în toate clasele sociale, dar posibilitatea ei creşte în condiţii de şomaj şi

dificultăţi financiare. Victimele violenţei în familie sunt, de regulă, femeile şi copii. Multe dintre

femei se complac în situaţii şi nu divorţează pentru că nu au nici o alternativă economică, nu-şi pot

înterţine singure copiii.

1.4. Viitorul familiei. Alternativele familiei

Un impediment în oferirea unei definiţii complete asupra familiei este reprezentat şi de faptul că

aceasta tinde să adopte numeroase forme, diferite de familia tradiţională. O perspectivă asupra

familiei include acceptarea şi recunoaşterea noilor forme ale familiei. Însă, o dată cu acceptarea

acestor noi forme de familie este strict necesară conştientizarea faptului că orice formă tinde să ia

familia nucleară, aceste noi tipuri de familie fie nu vor îndeplini toate funcţiile corespunzătoare, fie
29
vor maximaliza unele funcţii, fie vor minimaliza altele .

Iolanda Mitrofan şi Cristian Ciupercă prezintă următoarele alternative ale familiei: celibatul,

familia monoparentală, cuplul fără descendenţi, concubinajul, familiile reconstituite.

Celibatul reprezintă o alternativă a familiei, în care bărbatul sau femeia evită să se

căsătorească (sau recăsătorească). Datele statistice evidenţiază că, bărbaţii cu studii au mai puţine

şanse să devină celibatari decât muncitorii, pe când, femeile cu studii preferă varianta celibatului

mai mult decât cele fără studii. Acest fapt se datorează temerilor bărbaţilor de a se căsători cu femei

şcolite şi implicit de a pierde controlul în familie, dar şi datorită femeilor instruite, care preferă
30
realizarea profesională mai presus decât împlinirea familială . De asemenea, după un divorţ,

28
Anthony Giddens, op.cit, p.115.
29
Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, Incursiune in psihosociologia si psihosexologia familiei, Editura Edit Press
Mihaela S.R.L., Bucureşti, 1998, p. 48.
30
Ibidem, p. 52.

11
bărbaţii au o mai mare disponibilitate pentru căsătorie decât femeile, acestea din urmă rămânând

singure un număr mai mare de ani după divorţ.

Iolanda Mitrofan şi Cristian Ciupercă sunt de părere că extinderea celibatului depinde de

numeroşi factori, de ordin obiectiv sau subiectiv. Cauzele obiective, în opinia autorilor amintiţi

anterior, sunt cele de ordin sexual (impotenţă), de ordin psiho-relaţional (persoana în cauză

întâmpină dificultăţi în a comunica, are stări depresive, sau se simte inferioară persoanelor cu care

intră în contact) sau de ordin material (imposibilitatea de a cumpăra o locuinţă). Cauzele

subiective, potrivit aceloraşi autori, pot deriva din existenţa unei imagini deformate despre familie

sau din psihotraumele suferite în cadrul familiei de origine, dar şi din fuga de responsabilităţi

familiale şi parentale. Deşi celibatul reprezintă o opţiune pentru fiecare, trebuie să avem în vedere şi

consecinţele grave pe care acesta le are: contribuie la scăderea natalităţii, cu toate că celibatarii se
31
declară mulţumiţi de viaţa lor sexuală, şi duce la dispariţia funcţiei de solidaritate şi de socializare .

Persoanele singure nu sunt mai fericite decât cele care au o familie, iar majoritatea celibatarilor

declară că doresc ca în viitorul apropiat doresc să-şi întemeieze o familie. După cum am explicat

socializarea reprezintă un proces ce este indus copiilor de către familie până la vârsta maturităţii.

Prin urmare dacă familia în sens tradiţional nu mai există, atunci nici dorinţa de socializare nu va

mai fi atât de mare, aceasta asigurând adaptarea socială şi integrarea culturală.

Familia monoparentală reprezintă un tip de familie care este alcătuită, spre deosebire de

familia nucleară, dintr-un singur părinte şi copiii acestuia. Din punct de vedere sociologic familia

monoparentală poate fi considerată „un grup social constituit pe baza relaţiilor de rudenie între unul

dintre părinţi (părintele singur) şi copilul sau copiii săi, grup caracterizat prin stări afective, aspiraţii
32
şi valori comune” . Din punct de vedere juridic, familia monoparentală este definită „ca un grup
33
de persoane între care s-au stabilit drepturi şi obligaţii, reglementate prin norme legale”

Potrivit lui Petru Iluţ, ponderea familiilor monoparentale a înregistrat o creştere

semnificativă (în anii ’80, 24% din totalul numărului de familii aveau un singur părinte, pe când în

anii ’60 procentul înregistrat era doar de 12%). Pentru a explica această creştere galopantă, trebuie

31
Ibidem, p. 53.
32
Cristina Ştefan, Familia monoparentală”, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 43.
33
Ibidem.

12
evidenţiate cauzele prin care se ajunge în această situaţie: divorţul, moartea unuia dintre parteneri

sau separarea pe cale amiabilă a partenerilor, fără a divorţa. Drept urmare, numărul cazurilor de

familii monoparentale poate fi mai mare decât cel existent în statistici. Pe de altă parte, părinţii

singuri care au în întreţinerea lor copii, se pot implica în diferite relaţii, pot locui împreună cu
34
noul(a) partener(ă), fără însă a oficializa relaţia, de teama unui nou eşec .

Anumite cercetări întreprinse care au avut în vedere familia monoparentală, au scos la iveală

consecinţe negative care se răsfrâng asupra copiilor, cum ar fi devianţă, abandon şcolar.

Consecinţele diferă în funcţie de sexul copilului. Astfel, în cazul băieţilor este întâlnit mai des

comportamentul deviant în comparaţie cu fetele. Pe de altă parte, mariajele fetelor ce provin din
35
astfel de familii prezintă un grad de stabilitate mai redus faţă de băieţi . Spre deosebire de familia

nucleară, în cadrul căreia autoritatea exercitată de către părinţi este împărţită, autoritatea în cadrul

tipului de familie abordat îi revine părintelui unic, ceea ce determină efecte contradictorii cum ar fi

suprasolicitarea părintelui, momente de criză (când părintele nu mai este capabil să facă faţă
36
solicitărilor, presiunii) .

Cuplul fără descendenţi „reprezintă o formă a restructurării familiei, un model spre care se
37
orientează o parte semnificativă a populaţiei tinere” . Dacă în cadrul familiei tradiţionale

principalele atribuţii ale femeii erau acelea de a avea grijă de copii, de gospodărie, în timp ce

bărbaţii erau cei care asigurau resursele financiare atât de necesare, în cadrul familiei moderne,

majoritatea femeilor urmează studii superioare, au o carieră în domeniul în care activează. Din acest

motiv, pentru unele dintre acestea, perioada de timp pe care se presupune că ar trebui să o aloce

înainte şi după naştere copilului lor este considerată adesea mult prea îndelungată, cu efecte

negative ireversibile asupra carierei. Drept urmare, de cele mai multe ori au de ales între două

alternative: prima dintre ele ar fi să nu aibă copii, dedicându-se prin urmare numai slujbei şi vieţii

de cuplu, iar cea de a doua ar fi să aibă descendenţi, însă numai după ce îşi construiesc o carieră

solidă.

34
Petru Iluţ, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 195.
35
Lazăr Vlăsceanu, Cătălin Zamfir, Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p. 243.
36
Cristina Ştefan, Familiile monoparentale, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 45.
37
Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, Incursiune in psihosociologia şi psihosexologia familiei, Editura Edit Press
Mihaela S.R.L., Bucureşti, 1998, p. 54.

13
Concubinajul este format din doi parteneri, asemenea familiei nucleare, care însă nu sunt

căsătoriţi. Un prim factor care a determinat apariţia concubinajului este acela că uniunea liberă

reprezintă o alternativă mai eficientă din punct de vedere economic. Fiecare dintre cei doi parteneri

este liber sa-si creeze propriul patrimoniu, nu mai este vorba în acest caz de un patrimoniu comun.

Un alt factor care determină anumite cupluri să opteze pentru concubinaj este reprezentat de modul

mai plăcut, mai confortabil de a trăi împreună. O a treia cauză, care nu trebuie neglijată ca

importanţă, ar putea fi reprezentată de dorinţa unuia, sau a ambilor membri ai cuplului, de a avea o
38
relaţie intimă emoţională care să nu fie subordonată de un contract legal . O posibilă explicaţie

pentru această ultimă cauză prezentată ar putea fi faptul că inexistenţa unui contract legal determină

lipsa obligaţiilor şi a răspunderilor. De asemenea, atunci când cei doi parteneri decid să pună capăt

unei relaţii, nu trebuie să-şi mai exprime intenţia în faţa autorităţilor abilitate, să se mai prezinte la

tribunal. Despărţirea este prin urmare mult mai facilă din punct de vedere juridic, urmările

semnificative fiind doar în plan psihologic.

O altă formă sub care începe să se contureze concubinajul, diferită de cea tradiţională, în

care cei doi parteneri convin să convieţuiască fără acte legale, chiar şi o viaţă întreagă, se

concretizează în decizia pe care o iau tinerii de a trăi în concubinaj pentru o perioadă care poate

varia ca durată. Astfel, concubinajul devine un stadiu anterior căsătoriei, în care cei doi parteneri

ajung să se cunoască reciproc şi să decidă trecerea la următorul pas – căsătoria - , sau să renunţe la

relaţie ca urmare a nepotrivirilor constatate în perioada în care au locuit împreună.

Familiile reconstituite sunt alcătuite în opinia Mariei Voinea din „cupluri în care partenerii
39
au mai fost căsătoriţi şi au descendenţi din mariajele anterioare” . Acest tip de familie se confruntă

cu o serie de probleme, datorate în special existenţei copiilor ce provin din alte relaţii. Fiecare

părinte va tinde să îi acorde mai multă atenţie copilului său, se va interesa în mod special de situaţia

acestuia şi va fi direct interesat de evoluţia acestuia în timp, toate acestea în detrimentul celuilalt

copil. De aici vor proveni şi principalele inconveniente ale membrilor cuplului, ei având atât

interese comune, legate de buna desfăşurare a relaţiei, de menţinerea coeziunii familiale, cât şi

diferite, care au în vedere propriul copil.


38
Ibidem, p. 56.
39
Maria Voinea, Psihosociologia familiei, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti 1999, p. 83.

14
CAPITOLUL II. CONSTITUIREA FAMILIEI

Acest capitol este destinat prezentării schimbărilor care au loc în cadrul familiei, cele mai

importante fiind căsătoria şi divorţul. Prin urmare voi vorbi despre constituirea cuplului, căsătoria,

de ce este importantă şi reglementarea sa legală, dar şi tensiunea în cuplu, care are drept rezultat, de

cele mai multe ori, divorţul, ori separarea definitivă, ori separarea temporară a soţilor.

Familia este o instituţie socială universală, însă regulile de constituire a cuplului diferă de la o
40
societate la alta. Există două tipuri de reglementare maritală : endogamie şi exogamie .

Endogamia stabileşte alegerea partenerului din interiorul aceluiaşi grup; oamenii se pot

căsători între ei numai dacă aparţin aceleiaşi rase, religii, caste, etnii. Ea stabileşte deci, clasa de

persoane cu care este permisă şi încurajată căsătoria. Roul ei este de a creşte solidaritatea de grup.

Exogamia stabileşte alegerea partenerului din afara grupului, respectiv din afara familiei

nucleare, a clanului, tribului sau comunităţii locale. Ea stabileşte, cu alte cuvinte, clasa de indivizi

inacceptabili ca parteneri conjugali, interzicând relaţiile sexuale între rude de sânge, proclamând

tabuul incestului. Excepţie de la această regulă au făcut familiile regale din Hawaii, dinastiile

egiptene, familiile imperiale Inca. De regulă, în toată lumea, prohibiţia incestului este însoţită şi de

reacţii de aversiune, dispreţ, dezgust. În viziunea lui Claude Levy Strauss, afirmarea incestului drept

tabuu întăreşte interdependenţele sociale, dezvoltă alianţele între familii, încurajează diversitatea
41
culturală şi socială .

Prin urmare, constituirea cuplului reprezintă temelia creării familiei, perioada destinată acestei

etape este foarte importantă, daca avem în vedere faptul că, acele persoane, care înainte de căsătorie

nu se cunosc foarte bine, fie nu rezistă foarte mult timp împreună, fie se complac situaţiei, de unde

şi rata foarte mare a persoanelor care îşi înşeală partenerul de viaţă. Din fericire sau nu, multe

cupluri preferă să aibe o ,,căsătorie de probă” pentru a observa dacă sunt compatibili sau nu.

40
Ion Filipescu, Încheierea căsătoriei şi efectele ei, Editura Academiei Bucureşti, Bucureşti, 1981, p. 134.
41
Claude Levi-Strauss, apud Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, Familia de la A...la Z, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1991, pg. 144.

15
2.1. Căsătoria.Tipuri şi aspecte juridice

De-a lungul timpului, au fost formulate o multitudine de definiţii ale căsătoriei, însă cea care a fost

considerată cea mai relevantă aparţine autorului Ioan Mihailescu. Acesta consideră căsătoria ca

fiind o „modalitate acceptată la nivel social prin care două sau mai multe persoane constituie o
42
familie” .

Căsătoria poate avea multe forme : monogamia, poligamia, poliandrie, căsătoria în grup.

Monogamia reprezinta căsătoria unui soţ cu o singură soţie. Din punct de vedere statistic este cea

mai răspândită formă la nivelul mondial, fiind practicată în toate societăţile. Poligamia reprezintă

căsătoria unui soţ cu două sau mai multe soţii. Ea a fost răspândită în societăţile tradiţionale în 83%

din cele 862 de societăţi. Poliandria, care constă în căsătoria a doi sau mai mulţi bărbaţi cu o

singură soţie. Ea este o formă de căsătorie relativ rară şi, de regulă, se concretizează în dreptul

fratelui mai mic de a întreţine relaţii sexuale cu soţia fratelui mai mare, în cazul în care nu se pot

asigura soţii pentru toţi fraţii. Căsătoria în grup este considerată de majoritatea specialiştilor ca un

mod de căsătorie marginal. În legătură cu acest tip de căsătorie (ce constă în căsătoria a doi trei

bărbaţi cu două trei femei), trebuie să precizăm că cercetarea domeniului nu a furnizat dovezi

concludente privind practicarea ei ca normă socială.

Deşi monogamia este forma de căsătorie cea mai frecventă din lume, ea nu este şi cea mai

preferată este poligamia. E drept însă că restricţiile economice au mai temperat înclinaţiile frenetice
43
către poligamie : un număr relativ mic de bărbaţi pot întreţine mai multe femei, gospodării .

2.1.1. Căsătoria – aspecte juridice

Condiţiile de ordin juridic pe care partenerii trebuie să le îndeplinească, care sunt prevăzute

în Codul familiei, sunt: vârsta minimă la care o persoană se poate căsători, condiţia

consimţământului celor doi soţi, condiţia diferenţierii de sex, condiţia comunicării stării de sănătate
42
Ioan Mihailescu, apud Lazăr Vlăsceanu, Cătălin Zamfir, Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p.
91.
43
Murdock, apud Maria Voinea, Sociologia familiei, Editura Universităţii din Bucureşti, 1993, Bucureşti, p.146.

16
a fiecărui partener.

Vârsta minimă la care o persoană se poate căsători este prevazuta,în cadrul art. 4 din Codul

Familiei, astfel: „bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de optsprezece ani, iar

femeia numai dacă a împlinit şaisprezece ani. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate

încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit cincisprezece ani. Încuviinţarea se poate da de Comitetul

Executiv al Consiliului Municipiului Bucureşti sau al judeţului în cuprinsul căruia îşi are domiciliul

femeia”.

Ioan Chelaru observă că în ţara noastră nu este stabilită o vârstă maximă pentru căsătorie,

ceea ce înseamnă că o persoană, oricât de batrână ar fi, are dreptul să se căsătorească, nu este

stipulată în legislaţia noastră nici diferenţa minimă sau maximă între soţi, dincolo de care o
44
căsătorie să fie interzisă .

Condiţia consimţământului viitorilor soţi in Codul Familiei prevede, în cadrul art. 16,

următoarele: „căsătoria se încheie prin consimţământul viitorilor soţi. Aceştia sunt obligaţi să fie

prezenţi împreună, însoţiţi de doi martori, la sediul primăriei, pentru a-şi da consimţământul

personal şi în mod public în faţa ofiţerului de stare civilă”.

Există de asemenea şi excepţie prevazută la art. 9 al C. Fam., în care o persoană îşi poate

exprima consimţământul, însă căsătoria nu se poate concretiza: „este oprit să se căsătorească

alienatul mintal, debilul mintal, precum şi cel care este lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cât

timp nu are discernământul faptelor sale”.

Condiţia diferenţierii de sex nu este reglementată expres de Codul Familiei, însă, din

punctul de vedere al lui Ion Filipescu se poate deduce. Potrivit lui Ion Filipescu, explicaţia pentru

situaţia de faţă este că această condiţie a ajuns să fie atât de firescă, încât nu a mai fost prevăzută de

textele care au în vedere condiţiile de fond care contribuie la încheierea unei căsătorii. Acelaşi autor

afirmă că orice căsătorie care a fost încheiată între două persoane de acelaşi sex va fi declarată ca
45
fiind nulă absolut .

Condiţia comunicării stării de sănătate a fiecărui partener este prevazuta in art. 10, Codul

Familiei, dupa cum urmeaza: „căsătoria nu se va încheia dacă viitorii soţi nu declară că şi-au
44
Ioan Chelaru, Căsătoria şi divorţul, Editura A92 Acteon, Bucureşti, 2003, p. 58.
45
Ion Filipescu, Încheierea căsătoriei şi efectele ei, Editura Academiei Bucureşti, Bucureşti, 1981, p. 39.

17
comunicat reciproc starea sănătăţii lor. În cazul în care, prin lege specială, este oprită căsătoria celor

suferinzi de anumite boli, se vor aplica dispoziţiile acelei legi”. Potrivit lui Ioan Chelaru, dovada

aducerii la cunoştinţă a stării de sănătate a partenerilor se va face atât verbal, în faţa ofiţerului stării

civile, cât şi în scris, prin prezentarea unui certificat medical care se va ataşa la cererea de
46
căsătorie .

Odată încheiată căsătoria, aceasta determină apariţia unor efecte, unul dintre ele referindu-se

la obligaţiile reciproce dintre soţi. Acestea sunt prevăzute de asemenea în Codul familiei:

1. obligaţia de a se sprijini unul pe celălalt din punct de vedere moral se regăseşte în cadrul

art. 2, Codul Familiei: „Relaţiile de familie se bazează pe prietenie si afecţiune reciprocă

între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material” .

2. obligaţia cu privire la numele soţilor art. 27 Codul Familiei stabileşte următoarele: „La

încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor declara, în faţa delegatului de stare civilă, numele pe

care s-au învoit să-l poarte în căsătorie. Soţii pot să-şi păstreze numele lor dinaintea

căsătoriei, să ia numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite” Prin urmare,

potrivit articolului prezentat anterior există 3 posibilităţi din care unul dintre soţi poate

alege: să îşi păstreze numele avut înainte de căsătorie, să ia numele celuilalt soţ sau să

adopte un nume reunit. Art. 28 din Codul Familiei prevede că: „Soţii sunt obligaţi să poarte

în timpul căsătoriei numele comun declarat. Dacă soţii s-au învoit să poarte în timpul

căsătoriei un nume comun şi l-au declarat la încheierea căsătoriei potrivit dispoziţiilor art. 27

din codul de faţă, fiecare dintre soţi nu va putea cere schimbarea acestui nume, pe cale

administrativa, decât cu consimţământul celuilalt soţ”.

3. obligaţia de a avea domiciliu comun nu este prevazută în mod expres în Codul Familiei,
47
însă potrivit lui Ioan Chelaru, aceasta se subînţelege din cadrul art. 26 Codul Familiei care

afirmă următoarele: „Soţii hotărăsc de comun acord în tot ce priveşte căsătoria”. Există de

asemenea şi posibilitatea ca un cuplu căsătorit să se afle în imposibilitatea de a avea un

domiciliu comun în mod constant, un exemplu în acest sens fiind persoanele de naţionalitate

română care îşi desfăşoară activitatea în afara graniţelor ţării, şi a căror partener(ă) locuiesc
46
Ioan Chelaru, Căsătoria şi divorţul, Editura A92 Acteon, Bucureşti, 2003, p. 60.
47
Ibidem, p. 99.

18
în România.

4. obligaţia de fidelitate, ca şi cea anterioară, nu este prevazută în Codul Familiei, însă Ion

Filipescu este de părere că nu există niciun motiv pentru care ar trebui să ne îndoim de
48
existenţa acestei obligaţii a unui soţ fată de celălalt .

Conchizând, este foarte important ca oamenii să înteleagă importanţa căsătoriei, atât din

punct de vedere legal, cât şi moral sau religios. Multe cupluri preferă să trăiască în concubinaj,

instituţia căsătoriei este neglijată, nemaifiind considerată o condiţie necesară pentru întemeierea

unui familii. Acest fapt poate avea repercursiuni în primul rând asupra copilului rezultat din

concubinaj, deoarece conduce la imposibilitatea înţelegerii de către acesta a motivului pentru care

părinţii nu poartă acelaşi nume, sau de ce are un nume diferit de cel al mamei.

2.2. Practici de alegere a partenerului

Alegerea partenerului conjugal reprezintă un moment foarte important din viaţa fiecărei persoane,

în care decidem să ne continuăm drumul alături de cel(cea) pe care îl(o) considerăm potrivit(ă)

pentru noi. Iolanda Mitrofan şi Nicolae Mitrofan subliniază faptul că s-a demonstrat ştiinţific că

există o serie de motivaţii care stau la baza alegerii unui partener, şi care, de-a lungul timpului, au

suferit numeroase modificări. Astfel, în cadrul familiei tradiţionale, pentru care funcţia economică

era una primordială, principalul criteriu care stătea la baza alegerii partenerului era, în mod evident,

cel economic, incluzând statutul social.

În zilele noastre însă, pe prim plan sunt „valorile intimităţii, afecţiunii şi realizării maritale

ale persoanelor, cu drepturi egale în satisfacţia sexuală, socializarea şi educarea copiilor şi


49
participarea economică la viaţa familială” .

Practicile de alegere a partenerului variază şi ele de la o societate la alta. Putem, totuşi, reduce
50
mulţimea metodelor utilizate pentru câştigarea partenerului marital la următoarele patru :

48
Ion Filipescu, „op. cit.”, pg. 61-62.
49
Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, Elemente de psihologie a cuplului, Casa de Editura şi Presă ”Şansa” S.R.L.,
Bucureşti, 1996, p. 82.
50
Norman Goodman, Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti, p. 243.

19
1. căsătoria prin rapt constă, aşa cum se subînţelege şi din denumirea ei, în răpirea soţiei şi

este utilizată în acele societăţi în care femeile sunt în număr mai mic decât bărbaţii. Este o

practică mai puţin obişnuită ce urmăreşte corectarea dezechilibrului numeric care există

între cele două genuri ;

2. căsătoria prin cumpărare este o practică mai frecventă. În societăţile care practică această

metodă de alegere a partenerului, cumpărarea poate fi făcută fie de bărbaţi, fie de femeie. În

unele cazuri, se stabileşte un “preţ” pentru mireasă (sau un serviciu), în altele, dimpotrivă,

bărbatul este cel care primeşte o “zestre” din partea femeii sau a familiei ei.

3. căsătoria prin aranjament este o metodă de alegere a partenerului destul de răspândită în

lume. Multe societăţi consideră căsătoria o instituţie socială extrem de importantă atât

pentru individ, cât şi pentru societate şi de aceea consideră că ea trebuie “aranjată” şi nu

lăsată la discreţia tinerilor lipsiţi de experienţă şi de maturitate.

4. căsătoria prin consensul părţilor este cea mai cunoscută practică de realizare a căsătorei.

Conform acestei metode, opţiunea maritală este făcută în mod exclusiv de către cei doi

tineri, care urmează să se căsătorească. Astăzi, în România, ca şi în foarte multe alte state se

consideră că acesta este singurul mijloc legitim, singurul mijloc care se cuvine pentru

alegerea partenerului marital.

În lucrarea Taina Indiei, Mircea Eliade ne povesteşte că ,,fecioarele indiene nu au nici o

iniţiativă în faptul căsătorei … Într-o familie tradiţională, fecioara este vestită cu câteva zile înainte

de nuntă, iar pe soţ nu îl vede decât în mijlocul ceremoniei, după ce căsătoria a fost legată şi
51
juruită” .

Teoria filtrului, promovată de Davies şi Kearckoff, explică, de asemnea, factorii care stau la

baza alegerii partenerului. Potrivit acesteia, decizia maritală este structurată pe cinci paliere, care se

prezintă sub forma unei piramide. La baza piramidei se află filtrul proximităţii, urmat de filtrul

similaritate-complementaritate, după care cel al atracţiei personale, al compatibilităţii, iar în vârful

piramidei întâlnim filtrul alegerii (piramida deciziei maritale este prezentată în Anexa 1).

În concluzie, alegerea partenerului este o etapă extrem de importantă pentru fiecare om,

51
Mircea Eliade, Taina Indiei texte inedite, Editura Icar, Bucureşti, 1991, p. 87.

20
deoarece în funcţie de compatibilitate, similaritatea găndirii, putem să găsim persoana potrivită

alături de care să constituim o familie stabilă, un mariaj durabil.

2.3. Surse de stabilitate în cuplu

Este dificilă identificarea unor factori specifici care să genereze stabilitate la nivelul tuturor

cuplurilor, deoarece trebuie să luăm în considerare faptul că fiecare om are propria personalitate,

aşteptări specifice de la o relaţie sau de la viaţă în general, de aceea în funcţie de aceste aşteptări,

factorii care pot asigura stabilitatea în cuplu diferă. Iubirea este considerată cea mai importantă

condiţie a succesului într-o căsnicie, urmată de condiţiile bune de locuit şi de sprijin reciproc,

încredere şi fidelitate. Toate caracteristicile de similaritate socială (a credinţei religioase, a

educaţiei, vârstei şi a poziţiei sociale) sunt foarte rar menţionate ca principală influenţă asupra

succesului unei relaţii. Mai mult, acestea sunt cel mai des menţionate la rubrica „cea mai puţin
52
importantă” condiţie . Iubirea este un sentiment cvasi-unanim apreciat ca fiind necesar pentru o

relaţie fericită. Totuşi, răspunsurile primite indică existenţa câtorva bariere solide pe care aceasta

trebuie să le depăşească. De exemplu, iubirea nu poate dizolva singură opreliştile ridicate de părinţii

tinerilor îndrăgostiţi în faţa pretendenţilor din categorii marginale sau stigmatizate. Încrederea în

oameni este cea care face posibilă şi încrederea în iubire, facilitând consolidarea unor relaţii intime

care altminteri ar fi supuse presiunilor parentale. În ceea ce priveşte bunăstarea materială, este

interesant faptul că oamenii sunt dispuşi să accepte intrarea în familia lor a unor pretendenţi din

familii foarte sărace. De altfel, banii sunt consideraţi relativ neimportanţi în comparaţie cu iubirea –

deşi condiţiile de locuit sunt un factor evaluat ca fiind de primă importanţă pentru succesul unei

relaţii.

Una din principalele condiţii care contribuie la crearea şi consolidarea stabilităţii cuplurilor,

identificată de anumiţi autori, este intimitatea. Aceasta din urmă, îndeplineşte anumite funcţii, cum

ar fi aceea de satisfacere a nevoii de afiliere în cadrul unui cuplu, de apartenenţă afectivă.

52
Gabriel Dădescu., Mircea Kivu, Raluca Popescu,Cosima Rughiniş, Dumitru Sandu, Ovidiu Voicu, Barometru de
opinie Viaţa în cuplu,2007,p.36, http://www.osf.ro , Fundaţia Soros România.

21
Intimitatea asigură „o sursă nelimitată de energie, o rezistenţă crescută la stres, o miraculoasă
53
„imunitate psihosocială” .

Autorii Robert Sternberg şi Susan Grajek vorbesc despre relaţia intimitate-stabilitate în

cuplu. Aceştia consideră că intimitatea asigură dezvoltarea şi stabilitatea cuplurilor, însă îşi

argumentează afirmaţia prin intermediul „teoriei trunghiulare a dragostei”, referindu-se la trei

elemente definitorii ale stabilităţii-intimităţii cuplului: „pasiunea” (care se referă la atracţia fizică);

„cunoaşterea celuilalt şi de sine” (care are un impact deosebit în a influenţa şi a menţine decizia de a

iubi); „intimitatea” (care are un rol important în alimentarea şi impulsionarea nevoii de continuitate
54
a unei relaţii)

Richard Benson prezintă o serie de reguli, care se adresează atât membrilor cuplurilor

căsătorite, cât şi celor care intenţionează să facă acest pas: să fie sinceri, demni de încredere,

corecţi. Atunci când un partener îşi doreşte de la celălalt sinceritate, corectitudine, el ar trebui să fie

primul care să se manifeste în acest sens, şi abia după aceea să ceară si celuilalt acelaşi lucru. Să îşi

împartă sarcinile ce revin relaţiei într-un mod echitabil. Din acest punct de vedere, va fi foarte

dificil de comensurat efortul depus de fiecare membru în parte în realizarea sarcinilor, motiv pentru

care fiecare cuplu îşi stabileşte propriile reguli şi acţionează ca atare. Să îi ofere susţinere

partenerului, să fie prieten cu acesta. În acest sens comunicarea dintre parteneri joacă un rol

esenţial. Să-şi manifeste intenţia de a comunica cu partenerul. Comunicarea necesită implicarea

ambilor parteneri. Aceştia trebuie să aibă rabdare, să asculte doleanţele, opiniile celuilalt, şi la

rândul său să îşi spună propria părere. Să îşi satisfacă din punct de vedre sexual şi afectiv

partenerul. Aceasta se poate realiza prin intermediul discuţiilor bilaterale deschise care să aibă în
55
prim plan acest subiect, care până nu demult era considerat tabu .

Una din cele mai complete prezentări a factorilor ce influenţează stabilitatea cuplurilor a

fost realizată de către Georgeta Ghebrea, care identifică următorii factori ca având o importanţă

deosebită: gradul de compatibilitate dintre parteneri, are în prim plan dimensiuni de analiză

53
Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei, Editura Edit Press
Mihaela S.R.L., Bucureşti, 1998, pg. 250.
54
Robert Sternberg, Susan Grajek, apud Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, op. cit., p. 251.
55
Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, Elemente de psihologie a cuplului, Casa de Editura şi Presă ”Şansa” S.R.L.,
Bucureşti, 1996, p. 148-149.

22
precum: vârsta, mediul de provenienţă, nivelul de educaţie, standardul economic, preocupările din

timpul liber, concepţia despre viaţă în general. Cu căt gradul de compatibilitate este mai mare cu

atât armonia sexuală este asigurată. Armonia sexuală este un factor la fel de important ca şi ceilalţi

în ceea ce priveşte influenţa asupra stabilităţii cuplului, şi care, de-a lungul timpului a fost ori

subapreciat, ori supraapreciat. Socializarea din familia de origine presupune că o familie care

apelează la practici educative coerente, care transmite afecţiunea necesară descendenţilor săi, îi

pregăteşte mai bine pe aceştia într-un mod corespunzător pentru relaţiile intime viitoare.

Socializarea conduce la creşterea abilităţilor relaţionale. Abilităţile relaţionale, care sunt extrem de

importante în ceea ce priveşte rezolvarea problemelor, schimbului pozitiv – transmiterea afecţiunii

– şi negativ – exprimarea agresivităţi; Experienţa premaritală are în vedere faptul că un număr

redus de relaţii generează un nivel mai mic al aşteptărilor, determinând astfel posibilitatea creşterii

satisfacţiei maritale. Interacţiunea în cadrul cuplului, care se concretizează prin existenţa unor

prieteni comuni, unor activităţi comune, petrecerea timpului liber împreună, şi care are drept efect

creşterea gradului de stabilitate al cuplului. Satisfacţia maritală dacă este scăzută, scade în mod

evident şi stabilitatea relaţiei respective. Factorii economici. Un standard economic aflat în

concordanţă cu aşteptările partenerilor, determină apariţia unui sentiment de mulţumire, influenţând


56
astfel în sens pozitiv stabilitatea cuplului .

Ca şi concluzie, există foarte mulţi factori care aduc, sau chiar condiţionează, stabilitatea în

cuplu. Fiecare cuplu are micile trucuri şi secrete proprii pe care le aplică în depăşirea situaţiilor de

tensiune. Acestea vor fi întotdeauna adaptate în funcţie de personalitatea şi compatibilitatea celor

doi parteneri. Într-o măsură mai mare sau mai mică, gradul de acceptabilitate, de înţelgere, răbdarea

fiecărui partener contribuie la realizarea stabilităţii cuplului. Un element foarte important în

menţinerea armoniei în cuplu îl constituie comunicarea. Toate procesele comunicative implică o

determinare reciprocă şi continuă a comportamentelor partenerilor prezenţi. Aceste influenţe

reciproce sunt de natură diversă şi variabilă în funcţie de tipul de interacţiune. Comunicarea poate

constitui atât un avantaj, cât şi un dezavantaj, poate fi constructivă sau distructivă. Comunicarea

distructivă poate conduce la slăbirea legăturii dintre cei doi parteneri.


56
Georgeta Ghebrea, Regimul social-politic şi viaţa privată: familia şi politica familială în Romania, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2000, p. 3-10.

23
2.4. Comunicarea în cuplu

În funcţie de scopul pe care îl are de atins, individul îşi va dezvolta o anumită strategie de

relaţionare, strategie care va folosi anumite comportamente mai mult sau mai puţin conştiente.

Datorită faptului că procesul de comunicare reprezintă principalul mijloc prin intermediul cărora

indivizii interacţionează, stabilind relaţii de atragere sau de respingere, un act de comunicare

trebuie să fie gândit ca un sistem complex, dinamic, producător de sens şi purtător de scopuri pentru

interlocutori, cu finalităţi multiple, în care transferul informaţiei nu este decât unul dintre aspecte.

Pentru a înţelege specificul procesului complex al comunicării în cadrul cuplului conjugal trebuie să

facem referire la tipurile de mesaje care se transmit la acest nivel şi, implicit, la tipurile de limbaje

prin intermediul cărora sunt codificate aceste mesaje. Analizând aspectele care caracterizează

comunicarea verbală, dar şi comunicarea nonverbală sau paraverbală putem să formulăm o imagine

de ansamblu asupra modului de transmitere a mesajelor la nivelul cuplului conjugal, precum şi a

principalelor modalităţi de interacţiune pe care le folosesc partenerii de cuplu pentru a interacţiona

între ei.

Relaţia de comunicare între parteneri este influenţată de o multitudine de factori care pot

contribui la apariţia şi întreţinerea conflictului. Aceştia sunt: incompatibilitatea partenerilor,

personalitatea fiecăruia dintre ei, abilităţile pe care le deţin în ceea ce priveşte rezolvarea situaţiilor

conflictuale, circumstanţele stresante pe care fiecare dintre parteneri le trăieşte. În plus, cel mai

important factor care determină apariţia şi întreţinerea conflictului se concretizează în diferenţele

care există între modul de comunicare al bărbaţilor şi cel al femeilor. Datorită faptului că aceste

diferenţe există, ne marchează întreaga traiectorie de viaţă este important să le cunoaştem, iar în

relaţia de comunicare să ţinem cont de ele.

57
Roger Mucchielli identifică patru faze pe care le parcurg cuplurile conjugale, faze care sunt

caracterizate de anumite elemente specifice:

Luna de miere. Această fază a cărei durată diferită în funcţie de cuplu, se poate desfăşura pe

o perioadă de timp de la câteva săptămâni până la un an. Prima etapă a oricărui cuplu conjugal se

57
Roger Mucchielli, Psychologie de la vie conjugale, Les Editions ESF, Paris, 1989, p. 94.

24
caracterizează, pe de o parte printr-o euforie deosebită dată de accederea la statutul social de

familie, idealizarea viitorului care este trăit ca o internalizare a prezentului, iar pe de altă parte ca

manifestarea unui dezinteres faţă de lumea exterioară cuplului şi trăirea unui narcisism în doi,

produs de către orientarea tuturor gândurilor şi întregii afectivităţi către partener.

Existenţa conjugală angajată. In general, această a doua fază se limitează, ca durată de timp,

la primii ani ai cuplului şi, în particular, la perioada în care nu există copii. Idealizarea partenerului

şi a relaţiei de cuplu care a avut loc în faza anterioară nu rezistă realităţii care presupune nu doar o

preocupare deosebită pentru partener, ci şi organizarea practică a activităţilor, înfruntarea

diferenţelor de personalitate ale celor doi, descoperirea unor defecte etc., toate acestea reprezentând

probleme cu care se confruntă cuplul în această fază.

Stabilitatea şi organizarea pe termen lung a cuplului. Această a treia fază este caracterizată

de naşterea primului copil, de organizarea relaţiilor şi a vieţii interne a cuplului, analiza

dificultăţilor cu care s-au confruntat în faza precedentă. Această fază poate fi situată între 5-7 ani şi

15-20 ani de la constituirea cuplului. De asemenea, în jurul acestor „vârste” ale cuplului (5-7 ani şi

15-20 ani ) se discută de momente care pot reprezenta din nou praguri care trebuie depăşite pentru

ca relaţiile de cuplu să nu se dezorganizeze.

Faza îmbătrânirii împreună. Această ultimă etapă a cuplului reprezintă o nouă acceptare şi

un fel nou de angajament pentru a putea intra în ultima fază în care existenţa conjugală nu mai este

pusă sub semnul întrebării. Este etapa când cei doi parteneri acceptă să îşi petreacă restul vieţii

împreună, să îmbătrânească împreună, făcându-şi proiecte pe termen scurt, acestea fiind orientate

mai mult spre copii.

In concluzie, comunicarea este elementul principal care contribuie la stabilirea unei relaţii

interumane (inclusiv a relaţiei diadice de cuplu), este elementul care contribuie la menţinerea unei

relaţii, de orice natură şi reprezintă, de asemenea, elementul cu ajutorul căruia o relaţie evoluează şi

se dezvoltă. De-a lungul desfăşurării unui proces comunicaţional, diferiţii participanţi care pot fi

numiţi „interlocutori”, exersează unul asupra altuia o reţea de influenţe reciproce. Toate procesele

comunicative implică o determinare reciprocă şi continuă a comportamentelor partenerilor prezenţi.

Aceste influenţe reciproce sunt de natură diversă şi variabilă în funcţie de tipul de interacţiune.

25
Comunicarea poate constitui atât un avantaj, cât şi un dezavantaj, poate fi constructivă sau

distructivă. Comunicarea distructivă poate conduce la slăbirea legăturii dintre cei doi parteneri.

2.5. Surse de instabilitate în cuplu

O căsătorie ideală ar fi cea în care un cuplu nu întâmpină dificultăţi majore de-a lungul timpului,

dificultăţi care să pună în pericol stabilitatea cuplului. Însă, cum idealul este greu de atins, au fost

identificaţi o serie de factori care au fost catalogaţi ca fiind generatori de tensiune în cadrul unui

cuplu.

Cristian Ciupercă este de părere că principalele surse de tensiune din cadrul unui cuplu, care

se află în interdependenţă, şi care determină în foarte multe cazuri disoluţia cuplului modern sunt:
58
banii, sexul, şi dragostea .

Pentru membrii unui cuplu modern importanţa situaţiei financiare este destul de

semnificativă însă, spre deosebire de familia tradiţională, aceasta este diminuată într-o oarecare

măsură. Robert Dorrzapf afirma despre disoluţia cuplurilor: „cel ce-şi poate câştiga singur

subzistenţa îşi face mult mai iute valizele decât cineva care este dependent din punct de vedere
59
financiar de partenerul său” .

O altă sursă de tensiune în cadrul unui cuplu este gelozia. Manzur consideră că gelozia se

poate manifesta diferite forme, identificând astfel şase tipuri: gelozia-invidie, gelozia-posesivă,

gelozia-excludere, gelozia-competiţie, gelozia nelinişte şi teamă, gelozia-egocentrică. Gelozia-

invidie poate apărea în situaţia în care unul dintre parteneri resimte un sentiment de inferioritate faţă

de celălalt, care poate avea drept consecinţă încheierea relaţiei. Se consideră că acest tip de gelozie

abordat, care are în vedere nivelul de autoestimare, are drept cauză preocuparea exagerată pentru

sine, depresia sau autocompătimirea. Gelozia-posesivă are ca punct de plecare simţul posesiunii, iar

persoana stapânită de acest tip de gelozie va tinde să îşi domine partenerul(a). Gelozia-excludere

care are drept cauză apariţia sentimentului de excludere sau neglijenţă, manifestat de celălalt

58
Cristian Ciupercă, Cuplul modern – între emancipare şi disoluţie, Editura Tipoalex, Bucureşti, 2000, p. 106.
59
Robert Dorrzapf, apud Cristian Ciupercă, op. cit., p. 109.

26
membru al cuplului. Gelozia-competiţie apare în situaţia în care realizările, performanţele obţinute

de unul dintre membrii unui cuplu contribuie la deteriorarea imaginii de sine a celuilalt partener.

Gelozia-egocentrică se referă la roluri, şi apare în situaţia în care unul din membrii cuplului nu îi

permite, nu îl încurajează pe celălalt să îşi exprime individualitatea, în ciuda faptului că îi pretinde

acest lucru. Gelozia-nelinişte şi teamă apare în situaţia în care se consideră că relaţia interpersonală

este ameninţată. Acest tip de gelozie este alimentată, aşa cum sugerează şi numele, de un sentiment

de nelinişte care se datorează faptului că celălalt partener nu se implică în măsura în care ar trebui
60
să o facă în menţinerea relaţiei .

Concluzionând, efectele pe care le generează gelozia asupra unei relaţii sunt de cele mai

multe ori negative, determinând înlăturarea armoniei din cadrul cuplului, cât şi motive întemeiate de

disoluţie a acestuia, în situaţia în care atinge o intensitate ridicată.

Alte cauze care pot genera apariţia disensiunilor, neînţelegerilor, a tensiunii între membrii
61
unui cuplu, potrivit Iolandei Mitrofan şi lui Nicolae Mitrofan, ar putea fi : adulterul, absenţa,

abuzul, alcoolul.

Adulterul. Atât bărbaţii cât şi femeile manifestă tendinţa de a acorda o importanţă din ce în

ce mai mare fidelităţii partenerului, acest lucru fiind evidenţiat prin intermediul diverselor cercetări

întreprinse, care au scos la iveală faptul că 50% dintre bărbaţi şi 60% dintre femei consideră

fidelitatea mai importantă decât o relaţie sexuală reuşită sau decât securitatea financiară. Ca o

consecinţă a acestei tendinţe, oamenii sunt din ce în ce mai intoleranţi în ceea ce priveşte adulterul,

acest fapt influenţând inevitabil divorţialitatea, în sensul creşterii acesteia. Astfel, 25% din femeile

şi bărbaţii care divorţează afirmă că infidelitatea este principalul motiv al separării;

Absenţa, care reprezintă o accentuare a individualismului şi implicit, o implicare mult mai

scăzută în problemele, grijile partenerului. Absenţa poate fi o consecinţă a valorizării pe o treaptă

superioară a locului de muncă, a carierei profesionale în detrimentul familiei, ceea ce are ca efect un

program de lucru prelungit şi, implicit, o atenţie mai scăzută acordată partenerului.

Abuzul. Există o multitudine de factori care îi determină pe unii parteneri să apeleze la

60
Manzur, apud Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, Elemente de psihologie a cuplului, Casa de Editura şi Presă
”Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1996, p. 124-125.
61
Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, Psihologia şi terapia cuplului, Editura Sper, Bucureşti, 2002, p. 85 – 163.

27
violenţă, spre exemplu: consumul de băuturi alcoolice, care au drept efect scăderea controlului

asupra actelor săvârşite; sărăcia (atunci când aceasta este asociată cu sentimentul de frustrare);

şomajul (în situaţia în care este asociat cu sentimente de insecuritate); stresul (care poate apărea

atunci când au loc evenimente nefericite în viaţa unei familii precum o sarcină nedorită, un deces al

unei persoane apropiate).

Alcoolul. Consumul frecvent şi în cantităţi considerabile a acestui drog determină apariţia

unui unei stări de agresivitate manifestată de către bărbat asupra soţiei sale, şi invers, care se

concretizează în cele din urmă cu separarea celor doi.

În concluzie, există numeroase surse de tensiune, care pot afecta stabilitatea cuplului, multe

fiind determinate şi de societatea în care trăim, care a evoluat foarte mult: alte mentalităţi, alte

credinţe. Pe lângă aceste surse de tensiune în cuplu prezentate anterior, apar o serie de alţi factori

individualizaţi în funcţie de fiecare cuplu în parte. Indiferent care ar fi aceşti factori care alungă

liniştea căminului, important este ca ambii parteneri să conştientizeze existenţa lor şi să elaboreze

diverse metode de depăşire a acestor tensiuni. Cel mai important este ca fiecare partener să

recunoască şi să îşi asume partea de vină, să conştientizeze că are o problemă care, dacă ar rămâne

nerezolvată, ar putea duce la destrămarea cuplului. Partenerii au capacitatea de a se ierta reciproc,

însă iertarea are întotdeauna limite, de aceea ideală ar fi soluţionarea sursei de tensiune în cuplu.

28
CAPITOLUL III. DIVORŢIALITATEA: CAUZE ŞI EFECTE

3.1. Divorţialitatea în România

Înainte de a realiza cercetarea efectivă a acestei lucrări, se cuvine să se realizeze o analiză a

evoluţiei divorţialităţii din România, folosindu-se de datele obţinute în cadrul diferitelor cercetări

întreprinse de-a lungul timpului, în funcţie de diferite criterii precum: mediul de provenienţă,

studiile partenerilor, durata căsătoriei.

Divorţialitatea a reprezentat un punct de interes pentru numeroşi cercetători români, dovadă

fiind datele existente chiar şi din anul 1930 despre rata brută a divorţurilor (care reprezintă numărul
62
de divorţuri raportate la 1000 de locuitori) .

Datele existente în cadrul unei lucrări a autoarei G. Ghebrea şi care sunt prezentate în cadrul

Anexei nr. 2 evidenţiază o rată brută a divorţurilor în România (în mediul urban) la nivelul anului

1930 de 0.88 ‰, iar în 1940 de 0.99 ‰. Perioada imediat următoare (1946-1957) s-a caracterizat

printr-o evoluţiei a fenomenului abordat în cadrul acestui capitol, ajungându-se la o valoare de 2.56

‰ (în mediul urban). Apogeul ratei brute a divorţurilor din perioada comunistă, în mediul urban, a

fost atins între anii 1958-1966, când s-a înregistrat o valoare de 3.56 ‰ .

Potrivit lui Ion Mihăilescu, această creştere a ratei brute a divorţurilor a fost considerată de

autorităţile comuniste ca fiind alarmantă, motiv pentru care au fost luate anumite măsuri de

combatere a acestui fenomen. Rezultatul a fost cel prognozat, concretizându-se atât prin scăderea

divorţialităţii în perioada imediat următoare aproape de valoarea nulă (în anul 1967), cât şi prin
63
menţinerea constantă acesteia (sub 1 ‰) până în anul 1974

Perioada 1974-1989 a fost caracterizată în mediul urban de o creştere a ratei brute a

divorţurilor, faţă de cea anterioară, până în jurul valorii medii de 2.40 ‰, cifră în jurul căreia s-a şi

stabilizat de altfel fenomenul avut în vedere. Dacă ar fi să comparăm rata brută a divorţialităţii din

mediul urban, cu cea din mediul rural, „avantajul” este fără îndoială de partea celui urban. Singura

perioadă în care divorţialitatea din mediul rural a depăşit pragul de 1 ‰ a fost cea dintre anii 1946-
62
Georgeta Ghebrea, Familia şi politica familială în România în perioada de tranziţie. Teză de doctorat, Bucureşti,
1995, p. 27.
63
Ion Mihăilescu, Familia în societăţile europene, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1999, p. 106.

29
1957 (1.07 ‰). Reglementările autorităţilor cu privire la disoluţia cuplurilor au avut efect şi în

mediul rural, cea mai scăzută divorţialitate înregistrată în mediul rural a fost, ca şi în cazul mediului

urban, în perioada 1967-1974 (de doar 0.16 ‰) Cele afirmate anterior pot fi regăsite în cadrul

tabelului de mai jos

Tabelul nr.2

Perioada (divorţuri la 1000 de locuitori)


Mediul urban Mediul rural
1930 0.88 0.34
1940 0.99 0.36
1946-1957 2.56 1.07
1958-1966 3.56 0.98
1967-1974 0.85 0.16
1975-1979 2.33 0.83
1980 2.40 0.76
1985 2.30 0.33
1989 2.40 0.70

Sursa: Anuarul statistic 1990, apud G. Ghebrea, Familia şi politica familială în România în perioada de tranziţie. Teză

de doctorat, Bucureşti, 1995, p. 28.

În Tabelul nr. 3 este prezentată situaţia divorţialităţii din România în perioada 1962-1982,

în funcţie de diferitele provincii istorice ale ţării noastre. Putem observa că valoarea cea mai ridicată

este întâlnită în cadrul Municipiului Bucureşti (2.59 ‰), urmat de provincia Banatului (cu 1.25 ‰)
64
şi cea a Dobrogei (1.10 ‰) .O posibilă explicaţie a diferenţei destul de mari între ratele brute a

divorţurilor dintre zona Municipiului Bucureşti şi celelalte provincii istorice poate fi dată de gradul

de urbanizare, posibil mai ridicat în actuala capitală a ţării noastre.

64
Georgeta Ghebrea, Familia şi politica familială în România în perioada de tranziţie. Teză de doctorat, Bucureşti,
1999, p. 30.

30
Tabelul nr. 3

Divorţialitatea pe provincii istorice în perioada 1962-1982

Oltenia 0.75
Moldova 0.83
Muntenia 0.85
Transilvania 0.90
Crişana-Maramureş 0.92
Dobrogea 1.10
Banat 1.25
Municipiul Bucureşti 2.59
Sursa: H. Trebici, apud G. Ghebrea, Familia şi politica familială în România în perioada de

tranziţie. Teză de doctorat, Bucureşti, 1999, p.30

În urma analizării structurii disoluţiei cuplurilor în funcţie de durata căsătoriei (în perioada

1989-2004), observăm faptul că cele mai multe divorţuri au loc după 5-9 ani de la încheierea

căsătoriei. De asemenea, Maria Simion observă faptul că frecvenţa divorţurilor după o perioadă de

20 de ani de căsnicie sau chiar mai mult a crescut în perioada 1989-2004 cu aproximativ 5 puncte
65
procentuale Datele pe baza cărora au fost făcute afirmaţiile anterioare sunt prezentate în cadrul

tabelului următor.

Tabelul nr. 4

Structura divorţurilor după durata căsătoriei

- %-

Durata căsătoriei
sub 1 1 an 2 ani 3 ani 4 ani 5-9 ani 10-14 15-19 20 ani şi
Anul
an ani ani peste
1989 3.0 8.2 7.7 7.3 6.7 26.0 18.6 10.0 12.6
1993 2.1 9.5 9.3 8.4 7.6 24.9 15.2 9.8 13.1
1996 2.9 8.0 7.6 7.3 7.0 28.2 15.1 10.7 13.1
2000 4.5 8.0 7.3 6.9 6.3 25.2 16.7 10.0 15.1
2004 3.1 6.2 6.1 6.0 6.0 24.1 19.1 12.1 17.4
65
Maria Simion, Nupţialitatea şi divorţialitatea în România în contextul celei de a II-a tranziţii demografice, Revista
Probleme Economice, Vol. 219, Bucureşti, 2006, p.28.

31
Sursa: INS, apud M. Simion, Nupţialitatea şi divorţialitatea în România în contextul celei de a II-a tranziţii

demografice, Revista Probleme Economice, Vol. 219, Bucureşti 2006, p. 28

Dacă analizăm durata medie a căsătoriei desfăcute prin divorţ după nivelul de instruire

corelat al soţilor, vom observa că cele mai longevive cupluri care într-un final divorţează sunt

acelea a căror membri au urmat fie studii superioare, fie studii primare. Pe de altă parte, o durată

mai scurtă a căsătoriei este întâlnită în cazul cuplurilor care au urmat studii liceale (Tabelul nr. 5).

Tabelul nr. 5

Durata medie a căsătoriei desfăcute prin divorţ după nivelul de instruire corelat al soţilor

-ani-

Nivelul Nivelul de instruire al soţului

de Alte

instruire Situ-
Total Superior Postliceal Liceal Profesional Gimnazial Primar
al soţului aţii
1994
Total 10.0 9.7 12.5 8.1 9.5 10.5 15.1 13.1
Superior 10.0 9.8 13.9 9.4 10.7 11.1 22.6 12.3
Post-
11.4 11.4 12.0 10.3 13.3 13.4 11.3 11.7
liceal
Liceal 8.1 8.0 11.1 8.0 8.2 8.6 12.5 7.2
Profesi-
9.5 9.4 12.9 7.9 9.6 9.9 12.4 9.8
onal
Gimna-
10.7 13.9 12.0 7.9 8.9 10.8 15.3 15.7
zial
Primar
15.3 13.0 18.5 10.6 11.1 14.2 15.7 22.9

Alte
12.4 9.6 12.6 8.4 10.0 11.1 16.6 12.5
situaţii
2003
Total 12.4 11.5 11.8 11.2 13.5 13.8 16.6 12.4
Superior 12.4 11.9 14.3 13.2 14.5 14.1 21.7 9.7
Post- 13.4 11.5 12.4 13.6 14.5 17.8 20.2 10.8

32
liceal
Profesi-
13.1 10.0 11.3 11.4 13.7 13.8 16.4 12.0
onal
Liceal 11.1 10.0 10.2 11.1 12.2 11.2 13.1 10.4
Gimna-
13.7 10.9 10.7 10.6 13.2 14.1 16.2 11.9
zial
Primar
16.0 8.0 11.8 10.2 13.3 13.9 17.0 14.0

Alte
12.3 15.1 14.2 9.5 15.0 12.5 9.8 12.4
situaţii

Sursa: INS, apud apud M. Simion, Nupţialitatea şi divorţialitatea în România în contextul celei de a II-a

tranziţii demografice, Revista Probleme Economice, Vol. 219, Bucureşti 2006, p. 29

În Anexa nr. 3 sunt prezentate divorţurile în funcţie de numărul copiilor minori rămaşi prin

desfacerea căsătoriei. Ceea ce se poate observa din respectivul tabel este faptul că cele mai multe

cupluri care decid să pună capăt unei căsnicii sunt cele care fie nu au copii, fie au unul singur. La

polul opus, cuplurile cu 4, respectiv 5 copii divorţează în cea mai mică măsură.

Aşa cum a fost evidenţiat, rata brută a divorţurilor nu a vut o evoluţie liniară, ci una

neuniformă, fiind influenţată în unele momente în mod substanţial si de autorităţile comuniste.

După Revoluţia din anul 1989 însă, respectivul decret cu privire la divorţ a fost abrogat, procentele

înregistrate în urma diferitelor cercetări şi care vizau dinamica divorţialităţii nefiind influenţate în

niciun fel de anumiţi factori constrângători.

Primele două capitole ale lucrării de faţă au întreprins o abordare teoretică cu privire la

conceptul de familie, căsătorie, divorţ, însă cel de faţă îşi propune să demonstreze prin intermediul

demarării unei cercetări, o parte din informaţiile prezentate.

Prin urmare, metoda la care se va apela în cadrul acestei cercetări este ancheta sociologică.

Ioan Mărginean este de părere că aceasta reprezintă o „metodă de cercetare ce încorporează tehnici,

procedee şi instrumente interogative de culegere a informaţiilor, specifice interviului şi

chestionarului sociologic. Ancheta sociologică are un caracter neexperimental, cu un grad relativ

scăzut de control al cercetătorului asupra variabilelor analizate. Obiectul său de abordare îl

constituie realitatea socială, evenimente, fenomene şi procese caracteristice, precum şi atitudinea


33
oamenilor faţă de acestea, semnificaţiile pe care ei le atribuie, sfera lor de aspiraţii, interese,

preocupări şi comportamente din domeniile economic, demografic, cultural, politic, opţiunile


66
preelectorale, activităţile de timp liber, opinia publică, propaganda etc.”.

În vederea verificării ipotezelor de cercetare a fost aleasă ca tehnică de cercetare principală

interviul. Acesta reprezintă o modalitate „de obţinere prin întrebări şi răspunsuri a informaţiilor

verbale de la indivizi şi grupări umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea
67
ştiinţifică a fenomenelor socioumane” . Principalele motive care m-au determinat să optez pentru

această tehnică de cercetare au fost avantajele pe care acesta le prezintă:

– posibilitatea de obţinere a unor răspunsuri specifice la fiecare întrebare;

– sporirea cantităţii şi calităţii informaţiilor culese prin observarea comportamentelor nonverbale;

– spontaneitatea răspunsurilor;

– asigurarea unor răspunsuri personale, fără ca altcineva să intervină în vreun fel;

– obţinerea unei rate mai ridicate a răspunsurilor, determinată de faptul că informaţiile pot fi
68
oferite şi de persoanele care nu ştiu să citească sau să scrie

Pe de altă parte, nu am ignorat nici dezavantajele pe care le prezintă interviul, încercându-se

atenuarea acestora pe cât de mult posibil. Dintre acestea, aş aminti:

– erorile care se datorează operatorilor de interviu;

– timpul îndelungat necesar;

– subiecţilor li se cere să răspundă chiar dacă dispoziţia lor psihică nu este una dintre cele mai
69
bune

Dintre tipurile de interviu identificate, voi opta pentru cel structurat, care nu permite

abaterea de la tema iniţială, întrebările sunt formulate anterior intervievării. Pe parcursul

desfăşurării interviului, forma şi ordinea întrebărilor nu poate fi modificată. Spre deosebire de

interviul nestructurat, cel structura este mai rigid, în sensul că atunci când este recepţionat un
66
Ioan Mărginean, apud Lazăr Vlăsceanu , Cătălin Zamfir, 1993, Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti,
p.35.
67
Septimiu Chelcea, apud Lazăr Vlăsceanu , Cătălin Zamfir, 1993, Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti,

p. 311-312.
68
Spetimiu Chelcea, op. cit., p.300.
69
Ibidem, p. 301.

34
răspuns interesant care generează automat o nouă întrebare, aceasta nu poate fi adresată. Pe de altă

parte parte, unul din inconvenientele interviului nesctructurat este acela că există posibilitatea ca

discuţia să se abată de la tema ei iniţială, diminuându-se astfel din importanţa informaţiilor

acumulate.

În ceea ce priveşte aplicarea interviului, procedeul la care s-a apelat a fost cel de

intervievare, datorită gradului superior de interactivitate dintre operatorul de interviu şi subiecţi.

3.2. Obiectivele şi ipotezele cercetării


a) Obiectivele cercetării

Este foarte greu să stabilim o cauzalitate comună a tuturor divorţurilor. Fiecare cuplu şi fiecare

partener din cadrul unui cuplu are particularităţile sale. Prin urmare, sub diverşi stimuli, partenerii

vor reacţiona în mod diferit, iar unele probleme care se pot accentua până la a duce un cuplu într-o

situaţie de criză pot fi total inofensive pentru un alt cuplu.

Însă, în momentul în care aceste probleme apar, de cele mai mult ori manifestarea lor este

redată de certurile frecvente dintre parteneri privind tema respectivă. De multe ori aceste discuţii iau

amploare, atingând cote nebănuite de stres şi presiune în cuplu. Partenerii pot pierde controlul

asupra situaţiei, se văd în imposibilitatea de a scoate cuplul din impas, şi ajung în cele din urmă să

ia o decizie dureroasă: divorţul.

Urmărind evoluţia acestor reacţii,doresc să testez dacă, indiferent care sunt problemele din

cadrul unui cuplu, adâncirea lor se realizează doar prin intermediul certurilor, acestea având uneori

puterea de a duce chiar la disoluţia cuplului.

b) Ipotezele cercetării

1. Comunicarea deficitară dintre parteneri determină o creştere a riscului apariţiei de stări

conflictuale în cadrul mediului familial;

2. Consumul excesiv şi repetat de alcool de către unul dintre parteneri determină o creştere a

riscului de apariţie a stărilor conflictuale în cadrul unei familii;

3. Cu cât creşte frecvenţa stărilor conflictuale dintre parteneri, cu atât riscul disoluţiei unui cuplu va

spori.

35
Eşantionarea
Pasul ulterior formulării obiectivelor şi ipotezelor îl reprezintă stabilirea profilului subiecţilor. Dat

fiind că cercetarea de faţă îşi propune să analizeze modul în care stările conflictuale pot influenţa

decizia de divorţ a anumitor cupluri, considerăm a fi relevantă selectarea atât a unor persoane

căsătorite, cât şi a unor persoane care au trecut deja prin experienţa divorţului şi care ne pot

mărturisi dacă la producerea acestuia au contribuit şi certurile şi dacă da, măsura în care a fost

realizat acest lucru. Intervievarea acestei categorii de persoane va duce la culegerea unor informaţii

relevante, adevărate şi experimentate anterior. Persoanele divorţate sunt cele mai în măsură să

mărturisească dacă certurile au avut vreo contribuţie la disoluţia cuplului.

3.3. Prezentarea şi interpretarea informaţiilor culese

Aplicarea interviului în urma alegerii subiecţilor consideraţi a fi potriviţi, a determinat strângerea a

numeroase informaţii interesante cu privire la felul în care percep oamenii relaţiile în care sunt

implicaţi, atitudinea lor faţă de problemele ivite de-a lungul căsniciei, impactul pe care stările

conflictuale îl au atât la nivelul partenerilor, cât şi la nivelul cuplului.

Interviul debuta printr-o succintă prezentare a intervievatorului şi a certificării din partea

acestuia că identitatea persoanei intervievate nu va fi dezvăluită. Interviul a fost aplicat unui număr

de şase persoane, trei de sex masculin şi trei de sex feminin, cu vârste cuprinse între 30 şi 50 de ani.

Dintre acestea, două au urmat studii inferioare (opt clase), două studii medii (liceul) şi două studii

superioare. De menţionat este faptul că în momentul intervievării toate persoanele erau divorţate.

Pasul următor a fost expunerea unui eveniment public îndelung mediatizat, (divorţul

Mihaelei Rădulescu), şi implicarea acesteia într-o relaţie cu un bărbat mult mai tânăr decât ea.

Majoritatea subiecţilor au comentat pe seama acestui aspect prezentat, exprimându-şi propria

viziune. Părerea unanimă a acestora a fost că în momentul în care între parteneri nu mai există

înţelegere, iar dragostea care i-a unit dispare, este normal să recurgă la divorţ. Încercând să explice

decizia Mihaelei Rădulescu de a se implica într-o relaţie cu un bărbat mult mai tânăr decât ea, un

respondent s-a limitat la a spune: „dragostea nu are vârstă” (femeie, 39 ani, studii medii).

Următoarea întrebare a interviului îşi propunea să afle de la subiecţi dacă au existat situaţii
36
în care cuplul pe care îl formau cu soţul/soţia s-a confruntat cu anumite stări conflictuale, şi dacă da,

care sunt aceşti factori. Dintre cele mai invocate motive care au determinat apariţia instabilităţii

maritale au fost menţionate comunicarea şi lipsa banilor. Cel din urmă motiv a fost nominalizat ca

având un rol primordial în decizia cuplului de a divorţa.Una dintre persoanele interievate a afirmat

că ,,principala problemă a constituit-o lipsa banilor,însă am avut dificultăţi şi din cauza problemelor

de comunicare” (bărbat, 36 ani, studii inferioare).

Stările conflictuale reprezintă primul indicator al desfacerii unei căsătorii, semnalând

insatisfacţia faţă de convieţuirea în cuplu. Motivele care determină apariţia insatisfacţiei sunt

aproximativ aceleaşi pentru ambii parteneri, precum: agresivitate verbală, conflicte valorice,

infidelitate. Cu toate acestea, femeile invocă într-o mai mare măsură decât bărbaţii drept motive

explicative pentru stările conflictuale cu care se confruntă alcoolismul şi agresivitatea fizică a

soţilor lor, iar bărbaţii lipsa de afectivitate a pertenerelor. Chiar şi în situaţia în care îşi găsesc

rezolvarea, stările conflictuale repetate îşi pun amprenta asupra fiecărui partener, sporind tensiunea

din cadrul cuplului. În primă fază, soţul sau soţia se confruntă singur cu propria insatisfacţie, însă

odată cu trecerea timpului simte nevoia să se elibereze, să se destăinuie cuiva, persoanele fiind alese

cu grijă (rude sau prieteni foarte apropiaţi). În cea de a doua fază, partenerii îşi expun unul altuia

insatisfacţia rezultând prin urmare o confruntare. Există posibilitatea ca efectele confruntării să fie

constructive, în caz contrar trecându-se în a treia fază, cea în care soţii concluzionează că relaţia în

care sunt implicaţi este neviabilă pe termen lung.

De asemenea, din rândul subiecţilor intervievaţi s-a evidenţiat un răspuns care făcea notă

discordantă de celelalte, dar care în final ajungea la un punct comun cu acestea: ,,principalele

probleme au ţinut în mare parte de comunicare şi de hobby-ul meu de a colecţiona diverse obiecte

care costau în general mult, lucru care afecta bugetul familiei” (bărbat, 50 ani, studii superioare).

Motivul care a generat apariţia instabilităţii la nivelul respectivului cuplu era reprezentat de hobby-

ul soţului. Aşa cum menţiona şi persoana în cauză, exista acestei pasiuni a generat la nivelul

familiei apariţia instabilităţii financiare, care la rândul său a determinat apariţia stărilor conflictuale.

Următoarea întrebare a interviului îşi propunea să afle de la subiecţi atât importantanţa pe

care o atribuiau factorului „comunicare” în cadrul unui cuplu, cât şi măsura în care s-au bucurat de-

37
a lungul căsniciei de o comunicare eficientă. Toţi cei şase subiecţi au ajuns la concluzia că rolul

comunicării în cadrul unui cuplu este unul covârşitor.In acest sens, un respondent afirma:

,,Comunicarea este secretul reuşitei unei relaţii” (femeie, 39 ani, studii medii). Nu toţi însă au

considerat, din păcate, că au avut parte de o comunicare eficientă. Efectele vidului de comunicare

dintre parteneri cu privire la problemele cotidiene care apar nu sunt dintre cele mai dorite. Un

respondent explica foarte plastic ,,nu a existat o bună comunicare între noi,nu am discutat împreuna

problemele curente,minore si ele au ,,copt” până la un punct când au explodat” (femeie, 30 ani,

studii superioare). Foarte important este prin urmare să se facă o evaluare, cât mai obiectivă cu

putinţă, a eficienţei în comunicare din cadrul unui cuplu şi, în cazul în care se ajunge la concluzia că

ar putea fi îmbunătăţită, să se ia măsurile cele mai potrivite pentru a îndrepta acest aspect.

Următoarele două întrebări ale interviului au avut în prim-plan doi dintre factorii care

generează instabilitate la nivelul unui cuplu: violenţa şi alcoolul. În ceea ce priveşte primul factor, a

fost vorba de violenţă verbală în majoritatea cazurilor. Una dintre persoanele intervievate a afirmat:

,,nu îmi plac bărbaţii care îşi agresează fizic partenerele, de aceea când ajung să fiu enervat la

maxim recurg la violenţă verbală” (bărbat, 36 ani, studii inferioare). Există o multitudine de factori

care îi determină pe unii parteneri să apeleze la violenţă. Unul dintre aceştia, foarte important de

altfel, este consumul de băuturi alcoolice, care au drept efect scăderea controlului asupra actelor

săvârşite. Unul din respondenţi explică această problemă: ,, Sotul avea obiceiul să consume băuturi

alcoolice peste măsura. Deşi acest lucru se întampla relativ rar, a generat multe certuri în relaţia

noastră” (femeie, 48 ani, studii inferioare). S.M. Rădulescu evidenţiază şi alţi factori explicativi ai

violenţei conjugale cum ar fi: sărăcia (atunci când aceasta este asociată cu sentimentul de

frustrare), şomajul (în situaţia în care este asociat cu sentimente de insecuritate), stresul (care poate

apărea atunci când au loc evenimente nefericite în viaţa unei familii precum o sarcină nedorită, un
70
deces al unei persoane apropiate) . Pe de altă parte, consumul frecvent şi în cantităţi considerabile a

acestui drog determină apariţia unui unei stări de agresivitate manifestată de către bărbat asupra
71
soţiei sale, şi invers, care se concretizează în cele din urmă cu separarea celor doi parteneri

70
S. M. Rădulescu, apud Ioan Chelaru, Căsătoria şi divorţul, Editura A92 Acteon, Bucureşti, 2003.
71
Cristian, Ciupercă, Iolanda, Mitrofan, 2002, Psihologia şi terapia cuplului, Editura Sper, Bucureşti, p. 85-86.

38
Pe lângă aceste surse de tensiune în cuplu prezentate anterior, apar o serie de alţi factori

individualizaţi în funcţie de fiecare cuplu în parte. Indiferent care ar fi aceşti factori care alungă

liniştea căminului, important este ca ambii parteneri să conştientizeze existenţa lor şi să elaboreze

diverse metode de depăşire a acestor tensiuni. Cel mai important este ca fiecare partener să

recunoască şi să îşi asume partea de vină, să conştientizeze că are o problemă care dacă ar rămâne

nerezolvată ar putea duce la destrămarea cuplului. Partenerii au capacitatea de a se ierta reciproc,

însă iertarea are întotdeauna limite, de aceea ideală ar fi soluţionarea sursei de tensiune în cuplu.

Din răspunsurile primite de la persoanele intervievate, s-a constatat faptul că, în cadrul unei

căsnicii, se recurge în destul de multe cazuri şi la consumul repetat de alcool (în patru din cele şase

cazuri prezentate), în special de către bărbaţi. Efectele consumului repetat de alcool evidenţiate la

nivelul unui mariaj sunt reprezentate de apariţia frecventă a disensiunilor, a stărilor conflictuale,

îndepărtarea din punct de vedere afectiv a celor doi parteneri. Dacă această situaţie nu este

gestionată aşa cum se cuvine, rezultatul este din păcate unul cert, şi anume disoluţia cuplului.

O altă întrebare a interviului abordează problema situaţiei financiare. Ceea ce s-a putut

constata din informaţiile primite din partea subiecţilor a fost faptul că, acolo unde situaţia financiară

era precară, apăreau momente destul de dese de stări conflictuale între parteneri. Dintre răspunsurile

primite, unul s-a evidenţiat în mod deosebit: „Banii sunt întotdeauna o problemă, iar aceasta se

rezolvă tot cu bani” (bărbat, 36 ani, studii inferioare). Concluzia ce poate fi desprinsă din această

afirmaţie este aceea că neajunsurile de ordin material generează o stare de disconfort, frustrare la

nivelul unui cuplu, care nu poate fi îndepărtată decât prin asigurarea unei situaţii financiare

considerată de parteneri ca fiind satisfăcătoare.

Din dorinţa de a-şi asigura o situaţie financiară stabilă, o altă problemă care ar putea apărea

la nivelul unui cuplu, ar fi timpul petrecut în cadrul familiei. Unul din posibilele efecte ale situaţiei

prezentate anterior ar putea fi distanţarea partenerilor. În sprijinul acestei afirmaţii este prezentat

răspunsul unuia dintre subiecţi: „Din păcate au existat probleme financiare şi certuri datorită

acestora. Am încercat să le punem capăt muncind mai mult şi aducând bani mai mulţi în casă

amândoi. Din păcate la un moment dat am avut bani...dar nu mai aveam timp şi ne-am pierdut

undeva pe drum” (femeie, 30 ani, studii superioare).

39
Răspunsul anterior face practic trecerea la următoarea întrebare a interviului, care are în

prim-plan una dintre sursele generatoare de tensiune la nivelul unui cuplu: absenţa unuia dintre

parteneri. Aceasta din urmă reprezintă o accentuare a individualismului şi implicit, o implicare mult

mai scăzută în problemele, grijile partenerului. Unul dintre respondenţi a afirmat că ,,o relaţie la

distanţă nu rezistă niciodată, oricât de mult ar încerca partenerii” (bărbat, 36 ani, studii inferioare).

Absenţa poate fi o consecinţă a valorizării pe o treaptă superioară a locului de muncă, a carierei

profesionale în detrimentul familiei, ceea ce are ca efect un program de lucru prelungit şi, implicit,

o atenţie mai scăzută acordată partenerului. De asemenea, alte efecte adiacente petrecerii unui

număr din ce în ce mai mare de ore la locul de muncă sunt reprezentate de oboseala fizică şi psihică

care generează tensiuni psihologice.

În continuare, interviul a abordat problema existenţei/inexistenţei descendenţilor în cadul

unui cuplu. Trei dintre subiecţii abordaţi au afirmat că au descendenţi, iar ceilalţi trei nu aveau (în

momentul intervievării). Implicaţia pe care o generează existenţa descendenţilor în cadrul unui

cuplu are în prim-plan creşterea coeziunii familiei. Pentru exemplificare va fi prezentat unul dintre

răspunsurile primite: „Apariţia copilului a schimbat relaţia noastră în bine. Ne-a legat mai tare unul

de celălalt. Certuri din pricina copilului au existat, dar nu majore. A fost vorba de faptul că soţia îi

făcea prea mult pe plac, iar eu am considerat că nu este bine să se înveţe aşa, pentru că mai târziu se

va aştepta să aibă tot ce vrea de la viaţă şi acest lucru nu este posibil” (bărbat, 47 ani, studii medii).

Acest răspuns evidenţiază faptul că apariţia unui copil, în ceea ce priveşte relaţia dintre părinţi, nu

are efecte strict pozitive. Prin urmare, există posibilitatea ca, din cauza unor viziuni diferite despre

modalitatea de educare a copilului, să apară diferende între părinţi, care să degenereze uneori.

Întrebările ce au urmat s-au concentrat în cea mai mare parte asupra sentimentului de iubire

care a făcut cuplurile, a căror reprezentanţi erau de faţă, să se unească. A fost abordată de asemenea

şi problema relaţiilor sexuale şi a impactului acestora asupra vieţii de cuplu. În ciuda faptului că toti

subiecţii intervievaţi au declarat că s-au căsătorit datorită sentimentului de iubire pe care îl

resimţeau pentru partenerul lor, aceştia au relatat că au întâmpinat probleme în viaţa sexuală a

cuplului. Motivele sunt destul de numeroase precum: scăderea apetitului sexual, relaţiile

extraconjugale, delegaţiile prelungite în interes de servici. În acest sens, unul dintre respondenţi

40
afirma: ,,Apetitul sexual al soţiei mele scăzuse,iar eu mă simţeam total respins” (bărbat, 47 ani,

studii medii). Prin urmare, pentru a avea o viaţă sexuală reuşită nu este suficientă existenţa

sentimentului de iubire dintre parteneri. Acesta din urmă trebuie susţinut, în cadrul unui cuplu, de o

comunicare eficientă şi de multă răbdare şi înţelegere.

O altă problemă legată de iubire este dispariţia acestui sentiment. Majoritatea persoanelor

intervievate au afirmat că sentimentul de iubire s-a diminuat spre sfârşitul căsniciei : ,,Spre finalul

căsniciei, odată cu intensificarea certurilor, s-a răcit relaţia sentimentală” (bărbat, 47 ani, studii

medii).Pe de altă parte, au existat persoane care au susţinut că sentimentul de iubire nu dispare, este

doar o impresie lăsată în urma certurilor şi a problemelor sau, după cum afirmă un respondent: ,,Nu

cred că iubirea moare, ci mai degrabă intervine plictiseala şi monotonia” (bărbat, 36 ani, studii

inferioare).

Următoare problemă discutată în cadrul interviului este una destul de delicată, şi anume cea

a relaţiilor extraconjugale.Majoritatea persoanelor intervievate au afirmat că, fie persoana în cauză,

fie partenerul/a, au avut relaţii extraconjugale. În urma răspunsurilor primite, barbaţii sunt, de

regulă, cei care au relaţii extraconjugale, ca urmare a problemelor întâlnite în cuplu. Unul dintre

intervievaţi mărturiseşte că: ,,Din păcate eu am fost cel care a călcat strâmb. Motivul a fost

neglijenţa din partea soţiei şi faptul că făceam sex foarte rar” (bărbat, 47 ani, studii medii).

Ultima întrebare a interviului abordează problema geloziei. Acest sentiment are o conotaţie

negativă şi ar putea proveni din lipsa încrederii în partenerul de viaţă. Datorită faptului că gelozia

este chinuitoare şi obsedantă, cel(a) ce resimte acest sentiment faţă de partener poate apela la gesturi

exagerate, necontrolate, care aparent nu au nici o explicaţie raţională, dar care apar în urma tensiunii

acumulate de-a lungul timpului. Toţi cei şase subiecţi au afirmat faptul că au întâmpinat dificultăţi,

uneori extrem de serioase (cum ar fi stările conflictuale) din această cauză, punându-le în anumite

cazuri în pericol chiar căsnicia.Un respondent explică această problemă : ,, Am încercat să nu mai

fiu geloasă, însă mi-a fost foarte greu. Pe moment îmi stăpâneam gelozia, însă când adunam mai

multe izbucneam, ne certam şi sufeream” (femeie, 39 ani, studii medii).

De-a lungul timpului au fost demarate o serie de cercetări care au avut ca finalitate o serie de

concluzii destul de interesante. Astfel, în urma unei cercetări demarate de Clanton şi Smith s-a ajuns

41
la concluzia că gelozia, asemenea dragostei, este exprimată şi trăită diferit de către femei şi bărbaţi.

Cei din urmă sunt geloşi în ceea ce priveşte activitatea sexuală a partenerelor, în timp ce femeile

sunt geloase în situaţia în care partenerii lor se implică emoţional cu alte persoane de sex feminin.

De asemenea, şi modul în care se manifestă gelozia este diferit de la bărbaţi la femei. Bărbaţii au

tendinţa de a deveni agresivi, violenţi, tinzând să nege sentimentele de gelozie; pe de altă parte,
72
femeile acceptă aceste sentimente, însă spre deosebire de bărbaţi, acuză stări de depresie .

Concluzionând, efectele pe care le generează gelozia asupra unei relaţii sunt de cele mai

multe ori negative, determinând atât dizarmonia cuplului, cât şi motive întemeiate de disoluţie a

acestuia, în situaţia în care atinge o intensitate ridicată. Pe de altă parte, poate avea şi efecte

pozitive, dar insignifiante în comparaţie cu cele negative. Spre exemplu în cazul tipului de gelozie-

competiţie, efectul pe care îl pot avea realizările, performanţele, reuşitele pe plan profesional a unui

membru asupra celuilalt pot fi de stimulare a acestuia, de a-l îndemna să încerce să atingă aceleaşi

performanţe ca şi partenerul său.

3.4. Concluzii

Din datele obţinute în urma intervievării subiecţilor s-a ajuns la concluzia că toate cele trei ipoteze

de la care a pornit cercetarea de faţă au fost confirmate. Prin urmare, putem afirma, bazându-ne pe

informaţiile transmise de către respondenţi, că una din cauzele apariţiei stărilor conflictuale în

cadrul mediului familial este reprezentată de comunicarea deficitară.

De asemenea, un alt factor ce determină o creştere a riscului de apariţie a stărilor conflictuale

în cadrul unei familii este reprezentat de consumul excesiv şi repetat de alcool. În final, s-a constat

că riscul disoluţiei unui cuplu sporeşte în măsura în care frecvenţa stărilor conflictuale dintre

parteneri creşte. Există de asemenea şi posibilitatea ca apariţia stărilor conflictuale să reprezinte de

fapt expresia unor probleme întâmpinate de cuplu, care de-a lungul timpului au rămas nerezolvate,

şi care au generat o stare de frustrare.

72
Clanton, Smith, 1977, apud Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan, op. citată, p. 12.

42
CONCLUZII FINALE

Deşi divorţul reprezintă de multe ori o decizie luată la unison, de ambii parteneri, din dorinţa de a-şi

schimba viaţa în bine, luând-o de la capăt pe drumuri separate, este aproape imposibil să spunem că

acesta are numai consecinţe pozitive. După o astfel de experienţă, ambii parteneri au foarte mult de

suferit, cel puţin pe termen scurt. Dacă această suferinţă este totuşi pasageră pe termen lung în

cazul membrilor cuplului, nu putem spune acelaşi lucru şi despre copii, în cazul cărora această

suferinţă se poate transforma în traumă care le poate afecta întreaga evoluţie şi îl poate urmări pe tot

parcursul vieţii.

Consecinţele divorţului pot fi atât negative, cât şi pozitive, şi au impact asupra tuturor

membrilor implicaţi. Pronunţarea divorţului are ca efect de cele mai multe ori pentru parteneri

încetarea împărţirii unei locuinţe comune, reducerea gradului de interacţiune dintre părinţi (aceasta

din urmă realizându-se din pricina copiilor), încetarea relaţiilor sexuale dintre parteneri. Până nu

demult, implicaţiile psihologice şi sociale ale divorţului asupra populaţiei de sex masculin au fost

ignorate într-o oarecare măsură. În general, oamenii tind să atribuie de cele mai multe ori bărbaţilor

vina apariţiei stresului separării, să-i considere pe aceştia mai insensibili, mai puţin vulnerabili, şi

pregătiţi mult mai repede în raport cu femeile să se implice într-o nouă relaţie. Cu toate acestea,

studiile întreprinse de-a lungul timpului au evidenţiat o multitudine de situaţii: 50% din barbaţii cu

vârstă de peste 40 de ani erau necăsătoriţi după o perioadă de 10 ani de la pronunţarea divorţului;

mai puţin de 50% din cei recăsătoriţi s-au bucurat de un mariaj reuşit, restul eşuând pentru a doua

oară.

Divorţul are un impact diferit asupra copiilor, a căror reacţii variază în funcţie de anumiţi

factori (sex, vârstă -unul din cei mai importanţi) şi care sunt de ordin: afectiv (depresie, anxietate,

fobii); caracteriologic (suprasensibilitate, agresivitate); cognitiv (performanţe şcolare scăzute);


73
psihosocial (tendinţa de reducere a dependenţei faţă de părinţi, conflict cu familia)

73
Maria Voinea, Familia contemporană. Mică enciclopedie, Editura Focus, Bucureşti, 2005, p. 179.

43
Bibliografie

Chelaru, Ioan, 2003, Căsătoria şi divorţul, Editura A92 Acteon;

Chelcea, Septimiu, 2007, Metodologia cercetării sociologice, Editura Economică,

Bucureşti;

Ciupercă, Cristian, 2000, Cuplul modern- între emancipare şi disoluţie, Editura Tipoalex,

Bucureşti;

Ciupercă, Cristian, Mitrofan, Iolanda, 1997, Psihologia relaţiilor dintre sexe, Editura

Alternativa, Bucureşti;

Ciupercă, Cristian, Mitrofan, Iolanda, 1998, Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia

familiei, Editura Edit Press Mihaela S.R.L., Bucureşti;

Ciupercă, Cristian, Mitrofan, Iolanda, 2002, Psihologia şi terapia cuplului, Editura Sper,

Bucureşti;

Dădescu Gabriel, Mircea Kivu, Raluca Popescu,Cosima Rughiniş, Dumitru Sandu, Ovidiu

Voicu, Barometru de opinie Viaţa în cuplu,2007,p.36, http://www.osf.ro , Fundaţia Soros România;

Filipescu, Ion, 1981, Încheierea căsătoriei şi efectele ei, Editura Academiei Bucureşti,

Bucureşti;

Ghebrea, Georgeta, 1995, Familia şi politica familială în România în perioada de tranziţie.

Teză de doctorat, Bucureşti;

Ghebrea, Georgeta, 2000, Regim social-politic şi viaţa privată: (familia şi politica familială

în România), Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti;

Giddens Anthony, Sociologie, Editura All, Bucureşti, 1997;

Goodman, Norman, Introducere in sociologie, Editura Lider Bucureşti ;

Iluţ, Petru, 1994, Sociologia familiei, Cluj- Napoca;

Iluţ, Petru, 2005, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Iaşi;

Mihăilescu, Ioan, 1999, Familia în societăţile europene, Editura Universităţii din Bucureşti,

Bucureşti;

44
Mihăilescu, Ioan, 2000, Sociologie generală, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti;

Mitrofan, Iolanda, Mitrofan, Nicolae, 1991, Familia de la A...la Z, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti;

Mitrofan, Iolanda, Mitrofan, Nicolae, 1996, Elemente de psihologie a cuplului, Casa de

Editură şi Presă „Şansa” S.R.L, Bucureşti;

Mitrofan, Iolanda, Vasile, Diana, 2001, Terapii de familie, Editura Sper, Bucureşti;

Mitrofan, Laurenţiu, 2002, Atracţia interpersonală sau Romeo şi Julieta în cotidian, Editura

Sper, Bucureşti;

Mucchieli, Roger, Psychologie de la vie conjugale, Les Editions ESF, Paris, 1989;

Parkinson, Lisa, 1993, Separarea, divorţul şi familia, Editura Alternative, Bucureşti;

Schifirneţ Constantin, Sociologie, Editura Economică, Bucureşti, 1999

Simion, Maria, 2006, Nupţialitatea şi divorţialitatea în România în contextul celei de a II-a

tranziţii demografice, Revista Probleme Economice, Vol. 219, Bucureşti;

Ştefan, Cristina, 2006, Familia monoparentală, Editura Polirom, Iaşi;

Tihan, Eusebiu, Tihan, Laura, 2004, Căsătoria vs. Divorţ- Ghid de analiză, Editura Focus

Opinfo, Bucureşti;

Vlăsceanu, Lazăr, Zamfir, Cătălin, 1993, Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti;

Voinea, Maria, 1993, Sociologia familiei, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti;

Voinea, Maria, 1996, Psihosociologia familiei, Editura Universităţii din Bucureşti;

Voinea, Maria, 2005, Familia contemporană. Mică enciclopedie, Editura Focus, Bucureşti;

45
ANEXE

46
ANEXA 1

Teoria filtrului – piramida deciziei maritale

Filtrul alegerii

Filtrul compatibilității

Filtrul atracţiei personale

Filtrul similaritate - complementaritate

Filtrul proximităţii

47
ANEXA 2 Evoluţia divorţialităţii în România

Perioada (divorţuri la 1000 de locuitori)


Mediul urban
1930 0.88
1940 0.99
1946-1957 2.56
1958-1966 3.56
1967-1974 0.85
1975-1979 2.33
1980 2.40
1985 2.30
1989 2.40

Sursa: Anuarul statistic 1990, apud G. Ghebrea, 1995,Familia şi politica familială în România în perioada de

tranziţie. Teză de doctorat, Bucureşti, p. 28

48
ANEXA 3

Anii Total Fără Cu un Cu 2 Cu 3 Cu 4 Cu 5 Nedeclarat

copii copil copii copii copii copii


1994 39663 17172 14672 6089 1220 373 137 -
1995 34906 16031 12561 4922 938 315 139 -
1996 35586 16808 12653 4802 939 275 109 -
1997 34752 15826 12945 4639 915 299 128 -
1998 39985 18614 14518 5351 1062 317 123 -
1999 34408 16903 12285 4200 713 222 85 -
Sursa: : Anuarul Statistic al României, 2000, p. 81, apud apud M. Voinea, 2005, Familia contemporană. Mică

enciclopedie, Editura Focus, Bucureşti; p. 223.

49
ANEXA 4

Grila de interviu

Divorţialitatea în România

1. În ultimul timp,la televizor,s-a tot vorbit despre cazul Mihaelei Rădulescu,care a divorţat
deşi aveau un copil împreuna, iar acum are o relaţie cu un bărbat mult mai tânăr decât ea.Ce
părere aveţi despre această situaţie?

2. Majoritatea cuplurilor se confruntă cu diverse probleme care creează tensiune în relaţia de


cuplu, şi care nerezolvate duc de cele mai multe ori la separarea partenerilor prin divorţ. În
cazul dumneavoastră care au fost principalele probleme care au cauzat certurile şi când au
apărut ele?

3. Comunicarea este elementul principal care contribuie la stabilirea şi menţinerea unei relaţii.
A existat o bună comunicare în relaţia dumneavoastră de cuplu? Aţi discutat întotdeauna cu
partenerul/a problemele şi nemultumirile care apăreau? Aţi încercat să gasiţi o rezolvare a
respectivelor probleme?

4. Din cauza tensiunilor prea mari în relaţia de cuplu, multe personae ajung să se piarda cu
firea şi să apeleze la violenţa, fie aceasta verbală sau fizică. Au existat astfel de situaţii în
relaţia dumneavoastră? Despre ce fel de violenţă a fost vorba, verbală sau fizică?Care a fost
motivul?

5. Au existat situaţii în care dumneavoastră sau partenerul/a aşi făcut abuz asupra consumului
de băuturi alcoolice? A cauzat acest lucru certuri în relaţia de cuplu?

6. Situaţia financiară a ridicat vreodată probleme majore în relaţia de cuplu?Au existat certuri
datorate acestei probleme?Cum aţi încercat să puneţi capat acestor certuri?

7. În ziua de azi multe cupluri se confruntă cu problema absenţei unuia dintre parteneri. Din
diferite motive, unul dintre parteneri trebuie să plece din oraşul sau ţara în care trăieşte.
Indiferent de durata perioadei în care va fi plecat, acest lucru poate afecta relaţia de cuplu,
absenţa ducând la accentuarea individualismului şi la o implicare mult mai redusă în
problemele şi grijile partenerului.V-aţi confruntat cu o astfel de situaţie? Care au fost
consecinţele?

50
8. Aveţi copii din căsătoria precedentă? Apariţia copilului a schimbat în bine sau în rău relaţia
de cuplu? Cu ce anume? Au existat certuri din cauza copilului?

9. Iubirea este un sentiment necesar pentru o căsătorie fericită. În relaţia dumneavoastră a


existat iubire? Atât dumneavoastră cât şi partenerul/a vă exprimaţi sentimentele unul faţă de
celalat? Cât de des?

10. Multe cupluri se despart deoarece după o anumită perioadă sentimentul de iubire dispare, iar
partenerii constată că fără iubire nu-ţi mai au locul împreună. Cât de importantă este iubirea
în menţinerea relaţiei de cuplu? În relaţia dumneavoastră a existat problema dispariţiei
sentimentului de iubire?

11. Din păcate multe persoane ajung ca după un anumit timp să nu mai fie satisfăcute din punct
de vedere sexual de către partenerii de viaţă. A existat această problemă în relaţia
dumneavoastră? Aţi încercat să o rezolvaţi?

12. În ziua de azi, multe persoane căsătorite au relaţii extraconjugale, determinate sau nu de
problemele apărute în relaţia de cuplu. V-aţi confruntat cu o astfel de situaţie? Care a fost
motivul pentru care s-a apelat la o relaţie extraconjugală?

13. Gelozia este o sursă de tensiune în cuplu care de cele mai multe ori are efecte negative. A
existat gelozie în relaţia dumneavoastră?Aţi încercat să rezolvaţi pe cât posibil această
problemă?Cum?

51