PROCESELE SOCIALE FUNDAMENTALE (DINAMICA SOCIALĂ)

Orice societate este o îmbinare de fapte, fenomene şi procese sociale. Faptele sociale sunt
elementele constitutive ale vieţii sociale. Ele pot avea o importanţă redusă pentru societate sau
pot fi foarte importante.
Deşi se prezintă la început ca o noţiune cu un conţinut precis, bine determinat, faptul
social a fost interpretat în moduri diferite de către diferiţi sociologi. Astfel, G. Tarde vizează
faptul social ca pe un rezultat al generalizării unui fapt individual, prin imitaţie. Adică, dacă o
acţiune individuală este copiată, ea devine socială.
Viziunea lui E. Durkheim asupra faptului social este opusă. în legătură cu faptele sociale,
E. Durkheim scria: "Iată deci o serie de fapte care prezintă caractere foarte speciale: ele constau
în maniere de a se purta, de a gândi şi de a simţi, exterioare individului şi care sunt înzestrate cu
o putere de coerciţie în virtutea căreia îi sunt impuse. Ca urmare, aceste fapte nu pot fi
confundate cu fenomenele organice întrucât constau în reprezentări şi acţiuni; nici cu fenomenele
psihice, care nu există în afara conştiinţei individuale şi decât prin ea. Aşadar, ele constituie o
nouă specie, iar calificativul sociale, lor li se cuvine să li se acorde şi să li se rezerve"1.
E. Durkheim consideră că faptele sociale au ca substrat societatea şi nu individul şi că
aceste fapte reprezintă însuşi domeniul sociologiei, fiind baza realităţii sociale. La fel el defineşte
faptele sociale prin termenul de constrângere. Faptul social deci este în stare să exercite asupra
individului o constrângere exterioară. El este general pe toată aria unei societăţi date, având
totuşi, o existenţă proprie, independentă de manifestările sale individuale. Astfel, faptul social
este exterior individului, are natură coercitivă, este general. După E. Durkheim faptele sociale
pot exista şi în conştiinţa individuală, dar într-un mod reflectat, după ce s-au cristalizat în
conştiinţa colectivă.
Max Weber consideră că faptele care au doar o semnificaţie particulară, fără ca să aibă
interes pentru societate, nu sunt sociale. Pentru ca un fapt să fie social, el trebuie să orienteze,
într-un sens social şi nu individual, comportamentul ori acţiunea mai multor oameni.
Purtătorii faptelor sociale sunt indivizii şi grupurile sociale.
Dinamica vieţii sociale este exprimată printr-o împletire de fapte sociale. Privite în
interacţiunea lor complexă şi în mişcarea lor necesară, ele se numesc fenomene sociale.
Fenomenul social este consecinţa unei acţiuni sau asocieri de acţiuni umane; el ne arată
complexitatea existenţei umane, diferitele interdependenţe şi înlănţuiri, modul de cristalizare,
manifestare şi funcţionare a relaţiilor interindividuale, a relaţiilor dintre grupurile sociale, dintre
colectivităţile umane, dintre anumite instituţii şi unităţi sociale1.
Succesiunea unor fenomene asemănătoare, ce au aceeaşi cauză şi determină aceleaşi
efecte constituie un proces social. Pentru procesele sociale este necesară implicarea factorului
uman conştient. Procesele sociale ţin de schimbările profunde din societate.
Printre principalele procese sociale putem evidenţia: socializarea, comunicarea socială,
diferenţierea şi stratificarea socială, mobilitatea socială, controlul social, conflictul social,
devianţa socială, schimbarea şi dezvoltarea socială.

Tema 11. Socializarea. Statusul şi rolul social

Socializarea este procesul social prin care un individ devine personalitate. Orice om prin
naştere este o unitate a speciei umane. Prin naşterea biologică, însă, el capătă doar caracteristici
biologice proprii omului. Pentru a dobândi caracteristici sociale, individul are nevoie de ceea ce
unii numesc "a doua naştere", "naştere socială", de procesul de socializare. Socializarea
presupune însuşirea de către om a calităţilor proprii personalităţii la diferite etape ale existenţei
sale fizice. în sens larg, a socializa înseamnă a transforma un individ dintr-o fiinţă asocială într-o
fiinţă socială, inoculându-i moduri de gândire, simţire, acţionare2.
Definiţiile din literatura de specialitate prezintă socializarea ca un proces social complex
cu ajutorul căruia individul se integrează în societate prin însuşirea limbii, a valorilor culturale

1
ale societăţii, a cunoştinţelor şi deprinderilor profesionale, a modurilor de viaţă, de convieţuire.
De exemplu, socializarea este definită ca "procesul prin care indi\ idul în interacţiune cu semenii
săi acumulează deprinderi, cunoştinţe, valori, norme, atitudini şi comportamente"' sau ca
"în\ăţarea unor roluri, capacitatea de a împărtăşi cu celălalt aceleaşi semnificaţii, de a răspunde şi
de a-i anticipa aşteptările, de a interioriza norme, valori, sisteme de gândire" .
Unii sociologi (instinctiviştii) afirmă că comportamentul uman este rezultatul doar al
instinctelor sale. Afirmaţia este combătută, însă, de cazurile unor copii găsiţi în pădure, crescuţi
în sălbăticie, fără a trece prin procesul de socializare. Aceşti copii nu ştiau să vorbească, să
meargă drept, nu cunoşteau alte lucruri simple, atât de obişnuite pentru noi. La fel se întâmplă şi
în cazul copiilor care sunt (din cele mai diverse motive) izolaţi parţial de societate. Ei manifestă
o întârziere în dezvoltare, mai ales în dezvoltarea culturală. De aceea, actualmente, cei mai mulţi
sociologi consideră că la formarea personalităţii, a fiinţei sociale, contribuie cu certitudine şi
ereditatea, dar aportul mediului social, al interacţiunii sociale, al socializării este mult mai mare.
Socializarea are o importanţă deosebită pentru societate, deoarece ea asigură continuitatea
societăţii prin interiorizarea de către oameni a normelor, valorilor, idealurilor, modelelor de
comportament existente. In acelaşi timp, socializarea asigură confortul individului în procesul
integrării sale în societate, îi asigură posibilitatea de a se autorealiza în cadrul relaţiilor sociale.
Prin conţinutul său, termenul "socializare" este foarte apropiat de termenul "educaţie".
Totuşi, "socializarea" este un termen mai larg. Prin educaţie, instituţiile sociale, societatea
transmit doar acele valori, norme de comportament, pe care vor să le transmită. Iar în cadrul
socializării, individul poate să înveţe norme, modele de comportament, pe care societatea nu ar fi
dorit să le transmită.
Socializarea se efectuează, în primul rând, prin educaţie, dar şi prin imitaţie, instruire,
experienţă şi alte moduri de transmitere a normelor, valorilor, cunoştinţelor.
Mecanismul principal al socializării este învăţarea socială, care poate fi directă,
efectuându-se prin urmărirea consecinţelor propriului comportament, ceea ce are loc mai ales în
copilărie. învăţarea socială poate fi şi indirectă, omul căpătând experienţă prin observarea altora,
a comportamentului lor, a consecinţelor cauzate de un anumit tip de comportament. Un alt tip de
învăţare socială este învăţarea complex cognitivă, care se efectuează prin raţionamente,
anticipându-se consecinţele diferitelor acţiuni.
Principalii factori ai socializării sunt elementele mediului social cu care interacţionează
omul. Trebuie, însă, să menţionăm că omul (mai ales adultul) nu este doar un obiect pasiv al
influenţei acestor factori. De multe ori, omul face alegerea pe baza sistemului său de valori deja
constituit. Aşa, de exemplu, mass-media, cu siguranţă, influenţează omul, conştiinţa,
comportamentul său. Dar şi individul poate (şi o face) privi, citi, asculta selectiv.
Deosebim mai multe tipuri de socializare.
Socializarea primară are loc în copilărie şi înseamnă însuşirea de valori, norme, modele
de comportament, cunoştinţe fundamentale, necesare individului pentru activitatea sa în cadrul
întregului sistem social. Aşa, de exemplu, se învaţă limba, obiceiul de a saluta pe cei cunoscuţi
,alte cunoştinţe ce vor fi utilizate mai târziu în toate domeniile vieţii sociale. Socializarea primară
are loc, în primul rând, în familie, apoi în grădiniţă, şcoală.
Socializarea secundară este legată de diviziunea socială a muncii. în procesul socializării
secundare, individul capătă cunoştinţe, norme, valori, pe care le va utiliza, mai cu seamă, într-un
domeniu aparte al vieţii sociale.
Socializarea adulţilor. Fiind absolut necesară copiilor şi adolescenţilor, care prin
socializare se pot integra în societate, socializarea este la fel de necesară şi adulţilor, mai ales în
cazul când ei îşi schimbă statutul social, când imigrează într-o altă societate. Iar o parte din
statuturile şi rolurile sociale se învaţă doar în această perioadă.
Socializarea persoanelor de vârsta a III-a. La această vârstă, indivizii trebuie să
însuşească o nouă identitate socială, ceea ce este cauzat de aşa probleme ca sănătatea şubredă,
venituri mai mici, autoritate mai puţină, dependenţă.
Socializarea ulterioară, anticipativă, este adaptarea indivizilor adulţi la valorile şi

2
normele viitoare ale grupurilor sociale, din care vor face parte în viitor, când vor avea alte
statuturi şi roluri sociale. Acest tip de socializare se desfăşoară de-a lungul vieţii mature a
individului. O varietate, o formă specifică a socializării ulterioare este socializarea pentru
profesie. Ea presupune acumularea de cunoştinţe şi norme de comportament necesare pentru a
practica o anumită profesie pe viitor.
Socializarea ca familist începe pentru cei mai mulţi -oameni în familia de origine, dar se
intensifică în cazul când ei îşi creează propriile familii.
Procesul de socializare se derulează atât prin forme instituţionalizate (oficiale), având un
caracter sistemic, organizat, cât şi prin forme neinstituţionalizate (spontane), fără scopuri precise,
uneori necorespunzătoare intereselor societăţii.
Procesul socializării nu este un proces uniform, fapt ce duce la două direcţii în
socializarea individului: socializarea pozitivă (normală) şi socializarea negativă (deviantă).
Socializarea pozitivă are loc în conformitate cu aşteptările unei societăţi, iar socializarea negativă
sau deviantă nu îndreptăţeşte aceste aşteptări.
Persoanele sau grupurile sociale cu manifestări comportamentale deviante (negative)
reprezintă un pericol pentru societate şi necesită o resocializare sau reeducare în cadrul familiei,
şcolii, colectivelor de muncă sau altor instituţii sociale speciale. Resocializarea, o nouă
socializare are loc şi în cazul când individul îşi schimbă statutul, ocupă o poziţie socială nouă.
Resocializarea poate fi voluntară, în cazul când omul îşi înlocuieşte conştient identitatea
precedentă cu una nouă. Resocializarea involuntară, impusă are loc în închisori, spitalele de boli
mintale şi presupune un control riguros al comportamentului indivizilor.
Socializarea reciprocă are loc prin interacţiune şi influenţă reciprocă.
Cei mai importanţi agenţi ai socializării sunt: familia, şcoala, grupul de similaritate, mass-media.
în familie, majoritatea copiilor trec prin socializarea primară. Şcoala este instituţia socială care
transmite indivizilor cunoştinţe, valori, pe care societatea le consideră importante pentru viaţa
socială. Socializarea în şcoală este, de obicei, planificată. Prin mass-media, individul obţine
informaţii, atitudini, învaţă modele de comportament.
Socializarea are o importanţă deosebită şi în cazul când se produc schimbări majore şi
rapide în societate. Astfel, în perioade de tranziţie, procesul de socializare şi de resocializare este
intens în legătură cu trecerea de la un sistem socio-economic la altul şi necesitatea adaptării Ia
noi norme, valori, aspiraţii.
În procesul socializării, se învaţă anumite roluri pe care le joacă un om, având anumite
statusuri sociale. Statusul social al personalităţii este o anumită poziţie, pe care o are un individ
în ierarhia socială, determinată de provenienţă, profesie, vârstă, sex, situaţie familială. Statusul
este poziţia persoanei în reţeaua relaţiilor sociale. Statusul social defineşte identitatea socială,
stabileşte drepturile şi îndatoririle individului, condiţiile recomandate pentru a realiza o
activitate.
Fiind încadrat în mai multe legături sociale, individul îndeplineşte diferite funcţii sociale
şi are mai multe statusuri sociale. Cineva poate fi cetăţean al unei ţări, medic, cap de familie,
membru al unui club sportiv. Având mai multe statusuri, persoana are, de obicei, un statut - care
are o importanţă mai mare. De cele mai multe ori, status principal este statusul profesional, faţă
de cel familial.
In societate, există o ierarhie de statusuri care se bazează pe evaluările făcute de către
membrii societăţii, pe baza valorilor importante în această societate. Ierarhia statusurilor sociale
se exprimă prin noţiunea de prestigiu. Pot fi prestigioase anumite profesii.
Se deosebesc mai multe tipuri de status social:
Status social natural sau atribuit, determinat de clasa socială, etnic, locul naşterii, sex.
Statusul dobândit sau realizat este obţinut de individ prin anumite eforturi, de exemplu,
instrucţiune. Statusul biologic, care este determinat de sex, vârstă. Statusul familial - soţi, copii,
părinţi.
Dacă statusul stabileşte poziţia unei persoane, atunci rolul social reflectă aspectul dinamic
al statutului. Noţiunea de rol social a fost prezentată şi interpretată în sociologie de către

3
sociologul Georg Herbert Mead. În sociologia americană, acest concept a început să fie utilizat
pentru analiza grupurilor şi sistemelor sociale şi îmbina în sine noţiunile de atitudine, model de
comportament, strategie de acţiune în cadrul interacţiunii sociale, recunoaşterea între ei a
indivizilor.
Rolul social este comportamentul aşteptat, asociat cu statusul unui om. Rolul furnizează
un model care arată cum trebuie să acţioneze individul în diferite situaţii. El este comportamentul
pe care cei din jur - colegi, prieteni, îl aşteaptă de la un individ ca urmare a statusului pe care
acesta îl deţine în raport cu ei. Rolul este o modalitate de a acţiona conform unor tradiţii, norme,
prescripţii, statusuri sociale. învăţarea de roluri se face prin socializare şi înseamnă însuşirea
aşteptărilor de rol. Aşteptările de rol sunt, de obicei, reciproce. Jucărea unui rol necesită ca
comportamentul să se conformeze normelor şi prescripţiilor unui grup. Cerinţele de rol se
fixează în aceste norme şi prescripţii.
Rolurile se pot distinge după gradul de formalizare. Unele roluri sunt formulate foarte
clar şi precis, de exemplu, în instituţiile militare. Altele au contururi mai vagi.
Fiecare status social este deservit, de obicei, de un ansamblu de roluri. Prescripţiile
ataşate de un rol sunt, de obicei, în concordanţă, dar se întâmplă şi să fie în conflict. Vorbim, în
acest caz, despre un conflict de roluri, care se manifestă cel mai des ca o luptă între motivele
activităţii. Prioritatea este dată motivului mai ponderabil în situaţia dată. Deci, la fel cum există o
ierarhie de statusuri, există şi o ierarhie de roluri.
Statusurile şi rolurile sociale alcătuiesc acel mecanism, datorită căruia fiecare om devine
un element, o parte integrantă a unei societăţi, grup, cultură.