Tema 15.

Mobilitatea socială
Mobilitatea socială este un proces social complex, care înseamnă schimbarea poziţiilor
indivizilor în societate. Acest termen a fost introdus de către sociologul Pitirim Sorokin, care a
definit mobilitatea ca orice trecere a individului, a unui obiect social sau a unei valori create şi
modificate datorită activităţii, de la o poziţie socială la alta, ca deplasarea indivizilor în spaţiul
social.
Mobilitatea socială este acel proces social care permite individului să-şi schimbe statutul
social, să-şi realizeze capacităţile sale. Ea permite schimbarea de poziţie pe scala de stratificare
din societate. Acest proces social este mai caracteristic societăţilor moderne, industrializate şi
urbanizate, decât celor tradiţionale, preindustriale. Societăţile tradiţionale, de exemplu, India sunt
mai "închise" în raport cu mobilitatea socială. În ele indivizii au şanse mici de a-şi schimba
poziţia socială. Statutul individului este, de cele mai multe ori prestabilit de originea lui socială.
Se înregistrează, astfel, un nivel scăzut al mobilităţii sociale, în unele cazuri chiar o imobilitate
socială. Societăţile moderne sunt, însă, mai "deschise" în această privinţă. Indivizii şi grupurile
îşi pot schimba (chiar dacă nu de fiecare dată cu uşurinţă) poziţia socială. Prin aceasta se reduce
inegalitatea şanselor sociale ale indivizilor. Fiecare individ poate să tindă spre un statut superior.
Fiecare tip de orânduire socială are un alt grad de mobilitate socială.
Cercetarea mobilităţii sociale este importantă pentru sociologi, deoarece stabilirea
nivelului de mobilitate socială ne furnizează informaţii despre posibilităţile indivizilor şi despre
măsura în care originea socială a individului determină şansa lui de a avansa sau de a retrograda
pe scara socială. Studierea nivelului mobilităţii sociale într-o societate indică gradul de
"deschidere" al acestei societaţi pentru mobilitatea socială. Deosebit de important devine acest
studiu pentru societăţile democratice moderne, în care se pretinde că se creează posibilităţi egale
pentru toţi indivizii.
Distingem mai multe tipuri de mobilitate socială:
 Mobilitatea socială individuală, în cazul când un singur individ îşi schimbă poziţia
socială.
 Mobilitatea socială a unui grup social, când grupul social în întregime (familia, stratul)
se plasează (situează) pe o nouă poziţie socială.
 Mobilitatea intergeneraţională ţine de schimbarea poziţiei, în spaţiul social, a unei
persoane în raport cu acea poziţie, pe care o deţinea familia sa de origine. Punctele de
reper principale, în acest caz, sunt poziţia familiei din care provine individul şi poziţia,
statutul realizat de către un individ într-un anumit moment al carierei sale. Un exemplu
de mobilitate intergeneraţională ar fi cazul unui fiu de ţăran, care a devenit inginer.
Mobilitatea intergeneraţională are loc, în primul rând, ca rezultat al instruirii. Iar faptul că
toţi indivizii în societăţile contemporane au dreptul să înveţe diminuează considerabil
inegalitatea şanselor sociale.
 Mobilitatea intrageneraţională este trecerea unui individ de la o poziţie socială la alta pe
parcursul aceleiaşi generaţii. Astfel, un vânzător, care prin prelungirea studiilor devine un
contabil dintr-o bancă, iar în urma concedierii devine agent de asigurări.

Mobilitatea verticală are loc în cazul când există o urcare sau o coborâre pe treptele
puterii, bogăţiei şi prestigiului, când există o ameliorare sau o deteriorare a statutului
unui individ sau grup. Respectiv, deosebim mobilitate verticală ascendentă sau
descendentă.
În cazul când un medic devine şef de secţie, avem o mobilitate verticală ascendentă, iar
dacă fiul unui învăţător devine muncitor în construcţii, avem o mobilitate verticală descendentă.
Vedem, astfel, că mobilitatea verticală poate fi în acelaşi timp şi intergeneraţională, în cazul
schimbării statutului copiilor faţă de cel al părinţilor, dar şi intrageneraţională, dacă statutul unei
persoane se schimbă pe parcursul aceleiaşi generaţii.
Mobilitatea orizontală este deplasarea individului de la un statut spre un alt statut de
acelaşi nivel, de aceeaşi importanţă şi prestigiu social. Mobilitatea orizontală poate fi însoţită de
schimbarea cadrului vieţii, a reşedinţei. Un exemplu de mobilitate orizontală ar fi transferarea
unui conducător de troleibuz dintr-un parc în altul în acelaşi oraş.
Mobilitatea poate fi structurată şi după sfera în care se manifestă:
 mobilitate a statutului, care este trecerea unui individ sau grup de la o clasă sau
categorie, la alta.
 mobilitate profesională, ce înseamnă schimbarea profesiei, practicarea a două sau mai
multe profesii concomitent, de asemenea, şi fenomenul ascendenţei sau descendenţei în
cadrul uneia şi aceleiaşi profesii. In acest caz, se utilizează des şi noţiunea de mobilitate
socio-profesională - trecerea de la un statut socio-profesional la altul.
 Mobilitatea instrucţională determinată de ridicarea nivelului de instrucţiune,
absolvirea unui liceu, a unei facultăţi, schimbarea titlului profesional şi ştiinţific.
 mobilitatea înteruniţaţii, care se mai numeşte şi fluctuaţie a forţei de muncă,
schimbarea voluntară sau involuntară a unui loc de muncă cu altul.
 mobilitatea geografică sau teritorială, adică deplasarea indivizilor din zonele rurale în
cele urbane, dar şi invers. Mobilitatea teritorială poate fi totală şi atunci apare sub
denumirea de migraţie sau temporară — navetism.
Dacă individul acţionează conştient, pentru a-şi schimba poziţia în cadrul social, mobilitatea
va fi voluntară, liberă, netă. De exemplu, pentru a realiza o mobilitate verticală ascendentă,
individul îşi ridică nivelul de instruire. Mobilitatea involuntară, impusă are loc fără aspiraţia
individului. Astfel, o persoană care atinge o anumită vârstă, trece automat în categoria
persoanelor de vârsta a treia. Un caz aparte al mobilităţii involuntare este mobilitatea
structurală, cauzată de anumite schimbări în societate. Creşterea nivelului de informatizare,
computerizare a societăţii, a dus la creşterea prestigiului muncii de operator al maşinilor de
calcul, al muncii de programator.
Mai mulţi factori influenţează mobilitatea socială.
Un factor important este instrucţiunea. Ea asigură acumularea cunoştinţelor, a calificărilor
superioare. Mărirea nivelului instrucţiunii este un factor care determină de multe ori mobilitatea
ascendentă. Pentru avansarea în profesie, deci la fel pentru mobilitatea ascendentă sunt relaţiile
importante pentru slujbele viitoare. Şansele individului, în acest sens, sunt mai mari cu cât este
mai sus clasa socială a părinţilor, cu cât mai importantă este ocupaţia pe care o au.
Mobilitatea ascendentă poate fi blocată de către discriminările rasiale şi etnice, de către
atitudinea discriminatorie faţă de femei. Un rol anume pentru mobilitatea socială îl au şi unele
caracteristici fizice - frumuseţea, sănătatea, inteligenţa şi chiar greutatea.
Mobilitatea socială depinde, în mare măsură, de procesele macrosociale. Unele procese
macrosociale cauzează anumite tipuri de mobilitate socială. De exemplu, creşterea în continuare
a ponderii sectoarelor neagricole şi modernizarea agriculturii declanşează migraţia Rural-Urban,
mobilitatea instrucţională şi de statut.
Sociologia studiază volumul şi gradul de mobilitate al unei societăţi, analizează factorii care
intervin la schimbarea statutului social al individului. Se urmăresc fluxurile de mobilitate — din
perspectiva poziţiilor de origine, destinaţia indivizilor, iar din perspectiva poziţiilor de destinaţie
- originea indivizilor.
Pentru evaluarea cantitativă a proceselor mobilităţii se utilizează astfel de indicatori ca viteza
şi intensitatea mobilităţii sociale. P. Sorokin defineşte „viteza mobilităţii" ca o distanţă socială
verticală sau numărul de straturi pe care le parcurge individul într-un interval de timp.
Instrumentul principal al analizei mobilităţii sociale este tabelul de mobilitate, în care se
fixează categoriile (structurile) de destinaţie.
La nivelul teoretic se pot urmări, la fel, şi consecinţele globale ale mobilităţii, efectele
mobilităţii asupra atitudinilor şi comportamentelor indivizilor în poziţiile sociale noi.