Tema 19.

Schimbarea socială şi modernizarea

Societăţile sunt dinamice, schimbarea fiind un element în viaţa socială. Unele schimbări sunt
lente, altele rapide unele sunt planificate şi altele nu, unele sunt paşnice, iar altele violente, unele
continue şi altele discontinue, unele influenţează întreaga societate, altele doar unele elemente ale ei.
Schimbările sociale pot modifica structurile sociale, modelele culturale ale societăţilor.
Sociologii au încercat întotdeauna să stabilească factorii ce determină schimbările sociale, să
înţeleagă în ce mod se produce o schimbare într-o societate dată. Totuşi, trebuie să menţionăm că
însăşi schimbarea socială a avut mai multe interpretări, iar sociologul american R. Nisbet chiar neagă
importanţa cercetării sociologice a schimbării sociale. Schimbările sociale se manifestă, în genere, sub
forma apariţiei unor elemente, funcţii, însuşiri noi şi a dispariţiei altora vechi. Schimbarea este o
modificare care intervine în structurile unui grup, ce tinde să aibă o anumită organizare şi care se
caracterizează printr-un statut constant al dezechilibrului, creşterii sau transformării.
Au fost elaborate mai multe teorii asupra schimbării sociale, in cadrul cărora sociologii au
încercat să stabilească legi şi tendinţe generale ale schimbării, la fel şi sursele ei.
Teoria evoluţionistă. Pornind de la ideea evoluţionistă a lui Charles Darwin, conform căreia
progresul social se bazează pe legi naturale, Herbert Spencer se pronunţă pentru o intervenţie limitată a
statului în viaţa socială, deoarece o unitate socială poate prospera, doar dacă rezistă condiţiilor
concurenţei.
Mai recent, sociologii americani Gerhard şi Jean Lenski au dezvoltat ideea evoluţiei socio-
culturale, afirmând că forţa motrice în schimbarea socială este schimbarea tehnologiei, care duce la
schimbări în producţia economică, în organizarea socială şi în comportamentul social.
Teoria conflictului. Reprezentanţii acestei teorii au localizat sursa schimbării sociale în
structura socială. Astfel, de exemplu, pentru marxişti anume modul de producţie condiţionează viaţa
socială. Marx afirma că noile forţe productive schimbă modul de producţie, după aceea — felul de a
câştiga existenţa şi mai apoi - toate relaţiile sociale. Aparatul tehnic şi organizarea economică a unei
societăţi sunt factori de primă importanţă pentru producerea schimbării sociale. De asemenea, relaţiile
de conflict între clasele opozabile - a celor avantajaţi de sistem şi a celor dezavantajaţi - constituie o
sursă sigură a schimbării sociale. Pentru K. Marx, lupta de clasă, contradicţiile sociale sunt forţele
motrice ale istoriei, ale schimbării sociale. Schimbarea are, astfel, un caracter revoluţionar. Un alt
reprezentant al teoriei conflictului, R. Dahrendorf, consideră că schimbarea socială este cauzată de
conflictele sociale de diferite tipuri - economice, etnice, rasiale, religioase. Ca şi K. Marx, el pune
accentul pe conflict ca sursă a schimbării, dar nu conflictele bazate pe repartizarea inegală a bogăţiei,
ci a autorităţii şi a influenţei. Criticele aduse acestei teorii s-au bazat pe faptul că nu toate schimbările
sociale au la bază un conflict.
Teoria culturalistă. În cadrul acestei teorii ideile, credinţele, valorile sunt evidenţiate ca surse
ale schimbării sociale. De exemplu, D.C.McClelland consideră că o motivaţie puternică a reuşitei
întreprinzătorilor constituie o sursă pentru dezvoltarea economică.
Max Weber, în lucrarea sa "Etica protestantă şi spiritul capitalismului", scrie că „Reforma
protestantă a cauzat apariţia capitalismului prin propagarea ascezei morale, prin preamărirea muncii,
tendinţelor de a economisi şi investi.
Teoria funcţionalistă. După T.Parsons, societatea este un sistem care îşi păstrează echilibrul.
Dacă el este încălcat, sistemul social începe să reacţioneze pentru a-şi recăpăta echilibrul.
Utilizând modelul teoretic al lui T.Parsons, cercetătorul român Daniel Chirot, în lucrarea sa
"Societăţi în schimbare", analizează schimbările din societate ţinând cont de elementele structurale ale
societăţii şi de interacţiunea dintre ele. El considera că există patru aspecte analitice distincte sau
subsisteme în toate societăţile umane: economie, sistem politic, instituţii sociale şi cultură. Aceste
domenii intersectându-se determină caracterul sistemic al societăţii. Respectiv, societatea trebuie să fie
cercetată prin interacţiunea lor. Astfel, Daniel Chiroţ afirmă: "În cazul schimbărilor sociale trebuie să
analizăm cauzele şi consecinţele modificărilor, având în vedere diferitele subsisteme sociale:
economice, sistemele politice, instituţiile sau organizaţiile sociale şi culturile". Autorul evidenţiază
faptul că schimbările culturale nu sunt în mod necesar benefice, şi modurile noi de organizare a
societăţii (sau a unei părţi din ea) pot da naştere şi eşecului, nu doar succesului.

1
 Despre cauzele modificării, Daniel Chirot afirmă că singurele cauze ale modificărilor sunt
presiunile economice şi schimbul de idei iar instituţiile sociale nu determină direcţiile esenţiale ale
schimbării sociale. La fel, el scrie: "putem fi convinşi că, în lipsa presiunilor de orice fel, nu ar mai
exista nici o virtuală modificare socială".
Daniel Chirot este convins de faptul că unele elemente ale societăţii sunt absolut necesare. Şi
chiar dacă suferă schimbări ele nu pot fi eliminate. Acestea sunt: structurile familiale, sprijinul
competitiv, inegalitatea talentelor, nevoia esenţială de antrenare într-o anumită formă de luptă pentru
supravieţuire, sistemul de şcolarizare.
În cadrul teoriei elitiste, Vilfredo Pareto afirmă că schimbarea socială este declanşată de către
elită şi depinde de acţiunile şi voinţa ei, în primul rând a elitei politice.
Reprezentanţii teoriei ciclice, de exemplu, Oswald Spengler, afirmă că există un ciclu al
dezvoltării. Societatea se naşte, se dezvoltă şi decade, ca şi organismul uman. Insă, cercetarea mai
multor societăţi arată că nu toate cunosc un ciclu al dezvoltării.
Vedem, astfel, că teoriile elaborate în vederea schimbării sociale sunt diferite şi evidenţiază de
flecare dată alte surse ale schimbării, fără legi ale schimbării care să fie valabile pentru toate
societăţile. Fiecare societate se dezvoltă în funcţie de posibilităţile care i se prezintă şi de
disponibilitatea factorilor; evoluţia specifică fiecărui grup social nu este supusă nici unui determinist
strict.
Putem să evidenţiem următoarele surse ale schimbării sociale: mediul fizic, populaţia,
conflictul, difuziunea, inovaţia, acţiunea umană.
Mediul fizic poate influenţa schimbările din societate prin fenomene naturale nefaste -
inundaţii, secete, cutremure. Schimbările pot depinde şi de condiţiile geografice, climaterice. Mărimea,
structura, migraţia,"creşterea şi descreşterea populaţiei, de asemenea, influenţează schimbarea socială.
Conflictul, după cum am văzut, este privit de către mai mulţi sociologi drept sursă a schimbării. Atâta
doar că nu orice schimbare este provocată de conflicte. Difuziunea este răspândirea elementelor unei
culturi în altele. Se pot răspândi valori culturale materiale (invenţii tehnologice, unelte) şi valori
culturale nemateriale (valori, norme, moduri de organizare economică şi politică). Difuziunea se poate
produce prin contacte directe dintre societăţi - călătorii, migraţii, comerţ, dar şi prin diferite mijloace
de comunicare, în prezent, mai ales prin calculatoare. Asupra schimbării sociale influenţează şi actele
creative umane. Omul studiază lumea înconjurătoare, descoperă şi inventează lucruri noi. Prin
descoperire se adaugă ceva nou la cunoştinţele deja existente, se descoperă idei şi principii noi. Iar
invenţia este un nou mod de a combina şi de a aplica cunoştinţele. Procesul de implementare a unor
elemente noi în societate prin descoperire şi invenţie se numeşte inovaţie. Nu toate, inovaţiile sunt
implementate şi păstrate. Puţine sunt inovaţiile care au o viaţă lungă: majoritatea sunt încercate, apoi
devin nesemnificative sau sunt sortite eşecului.
Societăţile moderne fiind interesate de noi descoperiri şi invenţii, au creat instituţii speciale
care susţin activitatea de creare a invenţiilor.
Schimbările sociale se pot produce şi în urma unor acţiuni umane — individuale sau colective.
Unele personalităţi semnificative au contribuit |a schimbarea istoriei, lotuşi, schimbarea socială este
declanşată mai des de acţiuni colective, de exemplu: mişcări sociale, revoluţionare, religioase,
feministe.
Schimbările sociale sunt nu numai progresive. Progresul este doar una din direcţiile de
manifestare a schimbării sociale (istoria înregistrând şi mişcări sociale reacţionare, momente de
stagnare şi transformau cu caracter conservator).
În urma schimbărilor sociale, multe societăţi contemporane au fost numite moderne.
Modernizarea presupune secularizarea, raţionalizarea, industrializarea unei societăţi.
Modernizarea a fost grăbită de revoluţii politice (apariţia individualismului democratic),
economice (revoluţia transportului, a aparatului de producţie, a sistemului de credite etc.), culturale
(restrângerea brutală a culturii populare, instaurarea unui sistem educativ destinat pregătirii noilor
elite). Modernizarea este un proces de deschidere şi de punere în mişcare (transferuri geografice şi
sociale) ce a distrus deosebirile familiale şi locale; un proces de redistribuire socială, Ia sfârşitul căruia
societatea ordinelor, rangurilor şi a statutarilor simbolic marcate prin naştere, a cedat locul unor

2
grupări determinate economic: clasele; un proces de laicizare care a condus la separarea bisericii de
stat. Modernizarea este un proces cultural, economic şi social care transformă o societate preindustrială
în una industrială.
Modernizarea implică în societate:
1) o creştere economică (producţie pe cap de locuitor) relativ continuă;
2) o participare multiplă la viaţa politică;
3) o difuziune raţională a culturii;
4) o mobilitate mai mică sau mai mare, între diferite pături sau clase ale populaţiei;
5) o transformare a personalităţii ea căpătând iniţiativă şi spirit creativ.
Ţinând cont de aceste condiţii, putem să afirmăm că modernizarea nu s-a răspândit pe glob în
mod egal. De asemenea, modernizarea a adus cu sine multe avantaje, dar şi dezavantaje. însă, chiar şi
în societăţile moderne, nu toţi membrii lor beneficiază de avantajele modernizării.
Ca şi schimbarea, modernizarea nu înseamnă întotdeauna progres, dar ambele fac parte din
viaţa socială a societăţilor modeme.
Bibliografie
1. Bădina Ovidiu, Sociologie economică, Chişinău, 1996.
2. Buzărnescu Ştefan, Introducere în sociologia organizaţională şi a
conducerii, Bucureşti, 1995.
3. Chirot Daniel, Societăţi în schimbare, Bucureşti, 1996.
4. Dictionnaire de sociologie, Paris, 1992.
5. Dicţionar de sociologie, Bucureşti, 1996.
6. Dicţionar de sociologie, Bucureşti, 1998.
7. Goodman Norman, Introducere în sociologie, Bucureşti.
8. Lallement Michel, Istoria ideilor sociologice, Vol. I, Voi. II, Oradea, 1998.
9. Măgureanu Virgil, Studii de sociologie politică, Bucureşti, 1997.
10.Otovescu Dumitru, Probleme fundamentale ale sociologiei,Craiova, 1997.
11.Probleme sociale ale reformării societăţii: speranţe, realizări, perspective. Chişinău, 1998.
12. Realitatea socială: procese de transformare şi interacţiune în societate, Chişinău 1996.
13.Roman Toma, Simionescu Traian, Elemente de sociologie, Bucureşti, 1993.
14.Rotariu Traian, Iluţ Petru, Sociologie, Cluj-Napoca, 1996.
15.Şchifîrneţ Constantin, Sociologie, Bucureşti, 1999.
16.Tratat de sociologie, sub coordonarea lui Raymond Boudon, Bucureşti, 1998.
17. Сорокин П. Цивилизация, человек, общество. М., 1990.