Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Midgley (1995): Dezvoltarea socială este “un proces de schimbare socială planificată, destinată să
promoveze bunăstarea populaţiei ca întreg, printr-un proces de transformare economică şi socială
complexă”.
- concept fundamental: planificarea.
1
Valenţele axiologice ale dezvoltării sociale
Concepte conexe
Dezvoltarea umană – concept propus de ONU la sfârşitul secolului XX. Este un proces de lărgire
a opţiunilor individuale, dintre care cele mai importante sunt: trăirea unei vieţi lungi şi sănătoase,
educaţia, accesul la resursele necesare pentru un trai decent, libertatea politică, garantarea drepturilor
omului şi respectul persoanei.
Dezvoltarea durabilă – proces şi obiectiv al dezvoltării sociale, constând în realizarea dezvoltării
astfel încât generaţiile viitoare să beneficieze cel puţin de aceleaşi şanse pe care le au generaţiile
actuale.
Dezvoltarea regională – ansamblu de măsuri pe care autorităţile guvernamentale le iau pentru
corectarea decalajelor teritoriale.
Teoriile dinamicii sociale îşi propun să răspundă la o serie largă de întrebări, dintre care cele mai
importante sunt:
1. Ce se schimbă / ce se dezvoltă?
2. Care sunt cauzele / condiţiile dezvoltării?
3. Cum se produce dezvoltarea, prin ce mecanisme?
4. Cine sunt agenţii schimbării?
5. Care sunt efectele negative (perverse) ale proceselor de dezvoltare?
Aplicaţie: dezvoltarea medicinei – ştiinţa îngrijirii sănătăţii.
1. Obiectul analizei: sistemul medical (actori sociali, relaţii sociale, resurse, instituţii).
2. Cauze/condiţii:
- progresul tehnologic (inovaţiile). Ex: de la recoltarea sângelui cu lipitori s-a ajuns la tehnici
ultramoderne de recoltare şi analiză a sângelui în laborator; operaţii cu laser; tratamente medicamentoase
eficiente ale unor boli altădată incurabile;
- crearea sistemului de învăţământ medical – resursa umană calificată;
- dezvoltarea comunicaţiilor – schimburi de informaţie;
- crearea sistemului asigurărilor de sănătate (acces generalizat).
3. Mecanisme:
2
- colaborarea între specialişti;
- învăţarea continuă;
- aplicarea inovaţiilor tehnologice în medicină;
- campanii de informare în masă şi programe educaţionale.
4. Agenţi:
- medicii;
- cercetătorii;
- oamenii politici (decizie!);
- subiecţii supuşi experimentelor.
5. Efectele perverse:
- efectele negative ale tratamentelor medicamentoase;
- efectele neplăcute ale spitalizării;
- efectele pe termen lung ale creşterii speranţei de viaţă (gerontocraţie, presiunea economică asupra
populaţiei ocupate etc.)
Preşedintele american Truman, discursul de investire – 20 ianuarie 1949: o politică orientată spre
dezvoltare şi spre creşterea zonelor sudezvoltate. Precursori:
- John Lock (1632 -1704)şi Adam Smith (1723 -1790): progresul societăţilor umane se realizează în
patru etape, caracterizate de tipul de activitate economică dominantă (1. vănătoarea şi pescuitul; 2.
creşterea animalelor; 3. practicarea agriculturii: 4. preponderenţa comerţului şi manufacturilor - etapă
superioară). Motorul progresului: nevoia individuală de acumulare.
- Saint-Simon (1760 -1825) condiţionează progresul de respectarea/conservarea ordinii sociale şi respinge
ideea liberală a înavuţirii ca motor al progresului, pledând pentru încredinţarea proprietăţii unor
reprezentanţi de încredere (bancherii).
John Stuart Mill (1806 -1873): condiţionează progresul de educaţie (educaţia maselor); face distincţia
între progres (exclusiv creştere materială) şi dezvoltare (presupune şi dezvoltarea fiinţelor umane prin
educaţie).
Friederich List (1789 -1846): dezvoltarea este un proces dirijat de creştere economică şi înseamnă
trecerea de la economiile agrare la economiile bazate pe comerţ şi manufacturi; sarcina dezvoltării îi
revine statului (prin dirijarea diviziunii muncii şi prin educarea cetăţenilor).
Karl Marx (1818 -1883): societăţile au evoluat în funcţie de modul de control asupra mijloacelor de
producţie (sclavagism, feudalism, capitalism); a propus un proiect de dezvoltare dirijată prin constituirea
proprietăţii comune a statului, care va înlătura exploatarea (comunism).
3
Cursul 2
Preocupările privind dezvoltarea durabilă au apărut ca răspuns la două dintre cele mai grave provocări ce
ameninţă viaţa pe Terra: poluarea şi sărăcia.
1987 – Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare a lansat termenul de sustainable development
pentru a arăta că dezvoltarea trebuie să “satisfacă nevoile generaţiei prezente fără să compromită nevoile
generaţiilor viitoare” (Ismail Serageldin).
Dezvoltarea durabilă este un proces cu bătaie lungă, având drept scop îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în
societăţile contemporane, dar şi în perspectivă, pentru generaţiile care vor urma. Această perspectivă s-a
conturat o dată cu conştientizarea efectelor dezastruoase pe care le-a avut dezvoltarea industrială asupra
mediului înconjurător.
John Naisbitt & Patricia Aburdene (1990), “Anul 2000. Megatendinţe”: “Problemele mediului
înconjurător continuă să fie foarte grave: stratul de ozon; ploile acide; efectul de seră; riscul distrugerii
vegetaţiei în zone cu inundaţii excesive. Există însă un crescând consens general în ceea ce priveşte
protecţia mediului, la care toţi trebuie să adere. Naţiunile se întrec în a-şi dovedi interesul pentru aceasta,
căutând să ocupe chiar prime poziţii în competiţia lor privind protecţia efectivă a mediului[...].
Preocuparea lumii pentru apărarea militară şi pentru războiul rece tinde spre o relaxare, fiind înlocuită
printr-o preocupare pentru evitarea distrugerii mediului natural, cea mai importantă problemă la nivel
mondial”.
1992, Summit ONU, Rio de Janeiro: a fost transmis lumii întregi mesajul că degradarea mediului este o
ameninţare reală pentru sănătatea oamenilor şi pentru întreg eco-sistemul planetar.
Perspectivele colaborării
S-a stabilit că procesele de dezvoltare trebuie să fie strâns corelate cu grija pentru mediu, singura cale de a
face ca dezvoltarea să aibă durabilitate.
S-a elaborat Agenda 21 (primul protocol ecologic global), în care dezvoltarea durabilă este considerată
opţiune strategică globală pentru secolul XXI.
La scurt timp după lansarea conceptului de dezvoltare durabilă, a devenit clar că acest tip de dezvoltare
are o componentă socială fundamentală, deoarece actorii sociali reprezintă principalii agenţi ai acestui
tip de dezvoltare, dar şi principalii ei beneficiari.
Conceptul a depăşit graniţele ecologiei şi s-a conturat perspectiva colaborării a trei discipline, pentru
generarea proiectelor de dezvoltare durabilă: ecologia, economia şi sociologia.
Rolul ecologiştilor: elaborarea programelor de conservare şi de îmbunătăţire a sub-sistemelor de mediu
natural.
Rolul economiştilor: elaborarea modelelor de creştere a bunăstării în condiţiile stocurilor de capital
disponibil şi a tehnologiilor existente.
Rolul sociologilor: identificarea actorilor-cheie ai programelor de dezvoltare, identificarea nevoilor şi
resurselor de dezvoltare, mobilizarea oamenilor pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare durabilă.
Mihail Cernea – sociolog român, specialist în Banca Mondială - deviza programelor de dezvoltare
durabilă:
Putting People First! – Oamenii înainte de toate!
4
Principii ale implementării dezvoltării durabile
Pacea ca fundament al dezvoltării. Absenţa păcii determină societăţile să aloce resurse importante
obiectivelor militare, în detrimentul satisfacerii nevoilor de dezvoltare: educaţie, sănătate, locuire etc.
Societăţile angrenate în conflicte militare îşi diminuează considerabil perspectivele de dezvoltare.
Pregătirile de război absorb resurse excesive şi împiedică dezvoltarea investiţiilor mici.
Dezvoltatea economică – motor al progresului. Dacă nu există creştere economică, nu există nici
resurse materiale suficiente pentru rezolvarea problemelor de mediu sau pentru depăşirea problemelor
sociale legate de sărăcie. Resursele economice sunt fundamentale pentru dezvoltarea socială pe termen
lung.
Justiţia ca pilon al coeziunii sociale. Dezvoltarea durabilă nu se poate realiza în absenţa solidarităţii
diferitelor grupuri sociale. Acordarea şanselor egale în ceea ce priveşte accesul la resurse importante este
o condiţie a existenţei acestei solidarităţi. Dacă justiţia (dreptatea) nu funcţionează, se pot înregistra
respingeri şi blocaje ale programelor de dezvoltare durabilă. Ex: aplicarea corectă a sancţiunilor pentru
poluare.
Democraţia – cadru favorabil pentru dezvoltare. Participarea cetăţenilor la procesul luării deciziilor
care le afectează viaţa este un principiu de bază în programele de dezvoltare. Democraţia, ca sistem
politic, oferă mijloace pentru arbitrarea şi reglementarea tensiunilor sau conflictelor politice, economice şi
sociale.
Informarea corectă – instrument al dezvoltării durabile. Statisticile corecte care monitorizează activitatea
social-economică într-un stat sunt esenţiale în procesul luării deciziilor. Colectarea şi analiza informaţiilor
reprezintă instrumente fundamentale pentru elaborarea de soluţii şi de politici publice acceptabile şi
operaţionale.
Cooperarea internaţională. Promovarea dezvoltării durabile reclamă un efort susţinut pentru cunoaştere,
pentru cercetare şi pentru difuzarea inovaţiilor care protejează mediul şi duc la îmbunătăţirea calităţii
vieţii. Acest efort se sprijină în mare măsură pe schimburi internaţionale: schimburi comerciale de produse
perfecţionate, acorduri pentru transfer de tehnologie, schimburi de experţi, colaborarea în cercetare etc.
Păstrarea culturii
1998: Preşedintele Băncii Mondiale, James Wolfensohn, exprimă intenţiile instituţiei printr-o povestioară:
Plecând dintr-o vizită făcută într-un sat de pescari din Uzbekistan, un copil i-a pus în mână o bancnotă,
echivalentul a 10 centi. Profesorul de la scoala din sat i-a explicat : “În cultura noastră, când un călător
vine în satul nostru, este tradiţia satului să-i dea bani ca să-l ajute să ajungă până la următoarea etapă a
călătoriei”.
Wolfensohn: peste tot în lume este important ca oamenii să păstreze tradiţiile, asemeni copilului din satul
de pescari; fără continuitate culturală, fără conservarea acestor lucruri importante, nu se poate realiza
dezvoltare durabilă (care să reziste).
5
Cultură – sărăcie
4-7 octombrie 1998, Florenţa, conferinţă pe tema raportului dintre cultură şi economie (World Bank,
UNESCO)
Conferinţa a avut drept scop să promoveze agenda internaţională privind cultura în dezvoltarea
sustenabilă. Premisă: cultura este crucială pentru a susţine dezvoltarea durabilă.
Idee fundamentală: interesul crescând pentru bunurile culturale este similar cu acţiunile privind mediul
natural, lansate în anii ’80. Ca şi în situaţia mediului, există riscul pierderii permanente a diversităţii în
domeniile bunurilor culturale, al arhivelor şi bibliotecilor, al tradiţiilor, valorilor şi cunoaşterii, mai ales în
ţările cele mai sărace.
Avantaje ale investiţiilor în cultură: 1) generează fluxuri de turişti; 2) încurajează dezvoltarea locală prin
consolidarea capitalului social şi creşterea posibilităţilor de educaţie.
“Săracii experimentează dezvoltarea cu sentimentul amar al traumei, al pierderii, al descompunerii sociale.
Cultura lor exprimată în valori, relaţii sociale, legături de reciprocitate, creaţii şi cunoştinţe constituie
bunurile lor cele mai de preţ, dar şi cele mai ignorate şi devastate de programele de dezvoltare “ (Cobianu-
Băcanu, 2002).
Semnal de alarmă: Cunoaşterea identităţilor culturale este esenţială în cazul comunităţilor sărace pentru
că, cel mai adesea, membrii lor se simt marginalizaţi, dezolaţi, ignoraţi şi nu acordă suficientă importanţă
propriilor resurse.
Cultura sărăciei (Oscar Lewis): pasivitate, paternalism, apatie, indiferenţă faţă de sfera acţiunilor publice,
centrarea pe familie şi pe problemele de interes imediat.
Premisa sociologului dezvoltării: orice comunitate umană dispune de valori, norme şi forme de
organizare care se pot dovedi o bază excelentă pentru dezvoltare.
Mihail M. Cernea
Rolul sociologului este de a-i face pe designerii programelor de dezvoltare să fie conştienţi de
instrumentele sociale şi de pârghiile culturale ce pot mobiliza energia socială.
“Aceste instrumente merg de la crearea conştiinţei publice la investiţia în capital uman; de la simple
consultaţii la stimularea co-managementului participativ; de la sisteme de stimulare la controale
instituţionale; de la întemeierea pe tradiţii la schimbarea practicilor vechi şi introducerea inovaţiilor; de la
facilitare la creşterea coeziunii sociale; de la comportamentul indivizilor motivat economic la utilizarea
puterii solidarităţii, adevărului, auto-organizării şi valorilor îmbrăţişate de grup. Aceste instrumente pot fi
combinate pentru a schimba modelele existente şi pentru a promova o cultură a protejării şi sporirii
resurselor”” (Cobianu-Băcanu, 2002).
Principiu al DD: Să gândeşti global şi să acţionezi local!
6
Wright .Ch. Mills, sociolog american, “The Power Elite” (1956) – analiză asupra structurii de putere în
America. Această structură are trei niveluri:
1. Nivelul superior. Aici sunt decise chestiunile de importanţă naţională şi internaţională. Acest nivel este
ocupat de adevărata elită a puterii, adică de acei indivizi care deţin poziţiile de comandă în “ordinile
instituţionale” ale societăţii. Aceste “ordini” corespund sectoarelor: economic, politic şi militar. Cele trei
sectoare sunt coordonate între ele şi interdependente într-atât încât să permită fără probleme schimbul de
persoane la vârf. Gradul de coeziune al membrilor acestei elite este ridicat.
2. Nivelul mediu. Aici se dezbat şi se decid chestiuni de importanţă locală şi sectorială. De la acest nivel
nu pot fi influenţate deciziile luate la nivelul superior. În plus, nivelul mediu are şi rolul de barieră între
nivelul superior şi cel inferior, împiedicând masele nu numai să influenţeze deciziile de vârf, dar şi să
capete deplina conştientizare a semnificaţiilor acestora. La acest nivel activează asociaţii, partide sau
sindicate care sunt, în mod tradiţional, considerate actorii specializaţi ai sistemului politic.
3. Nivelul inferior. Este reprezentat de masă, obiectul unei constante manipulări din partea elitei puterii; ea
nu joacă un rol politic activ.
“Dacă ar fi să facem o apreciere generală asupra cărţii lui Mills, am putea spune că, ceea ce atrage în mod
deosebit atenţia, este tentativa permanentă a autorului de a „dezvrăji” lumea americană, de a trezi
conştiinţa omului comun, “îmbătat” de ideile modelului impecabil al democraţiei americane” (Şandru,
2007).
John Perkins ([2004],2007), expert financiar, SUA, “Confesiunile unui asasin economic”:
“Ca şi cetăţenii SUA, în general, majoritatea angajaţilor de la MAIN [o corporaţie americană specializată
în consultanţă economică, n.n.] au impresia că le facem favoruri acestor ţări [ţările slab dezvoltate, n.n.]
când le construim centrale electrice, autostrăzi şi porturi. Şcolile noastre şi presa ne-au învăţat să
percepem aceste acţiuni ca pe nişte fapte altruiste [...]. Oricum, acestor oameni nici nu le trece prin cap că
motivul pentru care ne instalăm ambasade peste tot în lume este acela de a ne servi propriile interese, care,
pe parcursul ultimei jumătăţi a secolului al XX-lea, au însemnat transformarea Republicii americane într-
un imperiu global” (p. 41).
Robert McNamara
Preşedintele Băncii Mondiale din anii ’70, McNamara – un exemplu despre caracterul interşanjabil (vezi
Mills) al persoanelor de la vârful ierarhiei:
7
- manager al analizei şi planificării financiare la Ford Motor Company până în 1949;
- preşedinte al companiei Ford (1960);
- secretar de stat la Departamentul Apărării, numit de Kennedy (1961-1968);
- preşedinte al Băncii Mondiale (1968-1981).
Cursul 3
Exerciţiu didactic: Vă rog să daţi exemple de comunitate/situaţii în care utilizăm cuvântul “comunitate”.
Dicţionar de Sociologie (1993): Comunitate – “entitate social-umană ai cărei membri sunt legaţi
împreună prin locuirea aceluiaşi teritoriu şi prin relaţii sociale constante şi tradiţionale”.
Dicţionar de Politică, Oxford (1999): Comunitate – “grup de oameni care sunt socialmente înrudiţi, în
virtutea identităţii teritoriului pe care locuiesc”.
Constantin Schifirneţ (1999): “Comunitatea este o unitate spaţială sau teritorială de organizare socială în
care indivizii au un sens al identităţii şi apartenenţei exprimate de relaţii sociale continue”.
Sensul conceptului este mai larg, având în vedere tipuri de asocieri umane diverse, unele având caracter
prescriptiv sau non-voluntar (familia de origine, localitatea de naştere, etnia etc.), altele fiind de natură
voluntar-asociativă (familia conjugală, comunităţile profesionale, grupurile de prieteni etc.)
Ce au ele în comun?
Zygmund Bauman (2001): ”Comunitatea este un loc cald, plăcut şi confortabil”; “într-o comunitate
putem conta pe bunăvoinţa celorlalţi” şi, astfel, ea reprezintă o sursă importantă a securităţii personale
Piero Amerio (2003), în “Manual de psihologia comunităţii”: Comunitatea – “entitate socială globală în
care legăturile dintre membri sunt foarte strânse, iar sentimentul de ingroup e puternic şi are rădăcini în
tradiţii profunde”.
- “comunitatea este depozitara unui bine comun care nu numai că îl transcende pe cel individual, ci devine
şi garanţia şi măsura acestuia din urmă” (p.25).
Dumitru Sandu (2005): “Referentul de bază al acţiunilor de tip DEVCOM este comunitatea. O acţiune
este de tip comunitar în sensul că se leagă în mod specific cu o comunitate. Sensurile în care este folosit
cuvântul sunt derutante de multe ori. Conceptul de comunitate face parte din seria celor cu graniţă
imprecisă, cu sensuri multiple, pornit în bună măsură din sfera gândirii romantice [...], dar, paradoxal, util
în contexte teoretice şi practice foarte diferite tocmai prin gradul ridicat de plasticitate” (p. 29).
- schema tipologică a lui Dumitru Sandu. Conceptul de “unitate valorică”.
Teoriile schimbării elaborate în România au identificat patru etape importante în trecerea de la satul
tradiţional la satul modern:
1. Trecerea de la obştea sătească la satul feudal.
- obştea (devălmăşia): formă de organizare bazată pe stăpânirea şi folosirea în comun a patrimoniului
funciar (terenuri arabile, păşuni, păduri). Ex: în Transilvania, o obşte de pădure şi păşune se numea
composesorat.
- cea mai complexă cercetare asupra obştii, îmbinând tehnici ale anchetei cu cercetarea în arhive: Henri H.
Stahl: “Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti” (1958-1965).
Caracteristicile devălmăşiei
- caracteristici: a) fiecare familie lucra atâta suprafaţă de pământ câtă avea nevoie; b) ciclicitatea lucrărilor
era stabilită colectiv; c) sfatul bătrânilor era forul decizional suprem (intervenea chiar şi în probleme de
familie); reguli nescrise nu permiteau înstrăinarea proprietăţii funciare (consecinţă: endogamia).
- această formă de organizare a fost eliminată o dată cu consolidarea marii proprietăţi feudale:
- feudalism: sistem de organizare socială, politică şi economică dominant în Europa occidentală între IX-
XV; Ţările Române – feudalism târziu (până în sec. XIX). Organizare specifică: domnitor-nobili-ţărani
aserviţi.
10
schimbarea comportamentului natalist, creşterea gradului de educaţie, schimbări importante în
infrastructura rurală, inclusiv la nivelul locuinţei).
Trecerea de la satul socialist la satul contemporan (capitalist):
- reintroducerea sistemului proprietăţii private;
- descentralizarea administrativă;
- continuarea modernizării şi “urbanizării ruralului”;
- noi dimensiuni ale schimbării: înfiinţarea firmelor de producţie agricolă şi noi tipuri de investiţii
în rural (agricultură ecologică, ferme bio, turism rural etc);
- competiţii pentru fonduri europene;
- noi probleme sociale: satele “părăsite” (vezi Ţara Oltului), îmbătrânirea populaţiei, sărăcia,
migraţia, accesul redus la servicii medico-sociale etc.
Cursul 4
Studiile de comunitate
Studiile de comunitate fac parte din seria “marilor practici metodologice” (Palmonari, Zani, 2007).
S-au impus în cercetarea socială în perioada interbelică (ex: Şcoala de la Chicago – studii pe urban; Şcoala
Sociologică de la Bucureşti – studii pe rural).
Studiile au fost făcute, în general, adoptându-se trei perspective:1. identificarea raporturilor
instituţionalizate şi interpersonale la nivel local, cu scopul de a se reconstrui un model simplificat al
întregii societăţi (pentru mai buna înţelegere a funcţionării societăţii) ; 2. analiza impactului pe care
diferite procese/fenomene/evenimente îl au asupra vieţii locale; 3. contextualizarea unor teme umane
universale (ex. prejudecăţi, putere, familie etc).
Cazul Middletown
11
Au observat că diferenţele de clasă deveniseră şi mai vizibile decât înainte: puterea economică se
concentrase progresiv în mâinile unei singure familii, care influenţa viaţa administrativă şi culturală a
comunităţii în funcţie de propriile ei interese.
Cazul Atlanta
Exemplu pentru perspectiva 3
1963, Floyd Hunter, „Community Power Structure” - una dintre cele mai cunoscute analize ale structurii
de putere dintr-o comunitate. Este vorba despre oraşul american Atlanta, unde Hunter demonstrează, pe
baza unei cercetări de teren, că modelul elitist al puterii (modelul elitei monolitice) este valabil şi la nivel
microsociologic, nu doar la nivelul unui stat.
Hunter a definit puterea drept „capacitatea unor indivizi de a comanda altora”.
A realizat o listă (175 de nume) cu persoanele care deţineau poziţii înalte în organizaţiile industriale şi
comerciale cele mai importante din comunitate, în organizaţiile politice, civice şi universitare, plus
persoanele cu statut socio-economic foarte ridicat.
Hunter a stabilit un sub-eşantion format din 50 de persoane, cele mai influente din comunitate, pe care le-
a invitat la discuţii cu scopul de a stabili reţeaua de relaţii existente între ei şi posibilele clici.
Pe baza informaţiilor rezultate din aceste discuţii, Hunter a conchis că Atlanta era dominată de o clică de
persoane foarte influente, de o elită coezivă, ceea ce confirma modelul elitist al guvernării (opus
modelului pluralist).
Dimensiunea spaţială
12
Parte periferică a oraşului.
“Amestec hibrid de civilizaţie şi primitivitate, de orânduire obştească şi de bun-plac”.
Se observă existenţa unui plan urbanistic minimal.
Coexistă gospodării organizate şi cocioabe.
Spre deosebire de rural, nu mai există autarhie economică.
Interioarele locuinţelor sunt contrastante: fie foarte împopoţonate (adesea lux ieftin), fie foarte
sărăcăcioase. Dar lipseşte “unitatea de stil”. La fel în vestimentaţie.
Mizeria – omniprezentă.
Dimensiunea biologică
Structură somatică neomogenă (mulţi ţigani şi mulţi “străini de loc”). Număr mare de migranţi din satele
din jur, dar şi din oraş.
Spre deosebire de rural, unde sunt frecvente numele de neam, aici onomastica este eterogenă.
Mobilitatea populaţiei este mult mai mare decât în rural. Anual în mahala au loc “intrări” şi “ieşiri” din
motive ocupaţionale.
Natalitatea este ridicată (asemănare cu ruralul), chiar mai mare decât în rural, deoarece:
- rata mortalităţii infantile e mai mică decât în rural;
- strada preia din funcţia educaţională şi de loisir a familiei.
Dimensiunea comunitară
Solidaritate comunitară scăzută; nu există interese comune (spre deosebire de rural, unde există interese
comune economice sau legate de tradiţie). Puţin interes pentru “treburile obşteşti”.
Se poate vorbi de o “solidaritate difuză şi laxă”, datorită “similarităţii de soartă, identităţii felului de viaţă
şi nevoii de socialitate”. Relaţiile nu sunt durabile.
Nu există forme de cooperare instituţionalizate (asociaţii profesionale, întovărăşiri etc.).
Asocierile sunt de scurtă durată şi se formează în baza nevoii de comunicare (asocieri “de bârfă”).
“Grupuleţe” la cârciumă; alcoolismul.
Familia
Solidaritatea familiei în mahala este mai scăzută decât la sat.
Cuplul conjugal nu mai constituie o “comunitate de lucru”.
Lipseşte controlul social al grupului de rudenie.
Indicatori ai slăbirii coeziunii familiale:
- scăderea autorităţii părinţilor faţă de copii;
- rata ridicată a divorţialităţii;
13
- numărul mare de adulteruri.
Individualismul e mai pregnant decât în alte comunităţi.
Moralitatea
Afirmaţia că mahalaua reprezintă “pleava societăţii” este nedreaptă. Mahalagiul nu este “un ticălos sau un
pervers, ci cel mult un dezaxat”, din cauza “atmosferei sociale dezorganizate” în care s-a format.
- Ridicol, prin importanţa pe care şi-o dă şi prin limbajul “pretenţios”.
- Sincer, sentimental şi maleabil.
- Vicii: jocuri de noroc, alcoolism, libertinaj sexual.
- Indiscret şi vulgar.
- Lipsa constanţei afective.
Religiozitatea
Edificiul religios tradiţional este erodat.
Amestec de credinţă creştină, superstiţii şi vrăjitorie.
Magia este alimentată în mahala de ţigani.
Dorinţa de “a smulge tainele viitorului”, cauzată de doi factori:
- incertitudinea, nesiguranţa – rolul important al prezicătorului;
- mentalitatea citadină (dorinţa de a şti cât mai multe).
“Metafizica periferiei” este o caracteristică a Orientului (fatalist, sensibil, static).
Viaţa artistică
Există două tipuri de produse artistice:
- cele de provenienţă rurală;
- cele proprii.
Folclorul se păstrează în mahalalele mai noi şi aflate în oraşe mai puţin industrializate.
Mercantilizarea obiceiurilor aduse din rural: nunta- negustorie.
Cultura plastică autohtonă dispare (portul, obiectele casnice etc.)
Predomină elementul erotic.
14
Cursul 5
Bunăstarea – scopul DC
Există trei căi principale de producere a bunăstării:
Definiţia ONU (1955): “Dezvoltarea comunitară poate fi definită ca un proces menit să creeze condiţiile
de progres economic şi social pentru întreaga comunitate, cu participarea activă a acesteia şi cu totală
încredere în iniţiativa comunităţilor”.
E. Zamfir: DC este o cale complementară celorlalte două (EI şi SB), încercând să depăşească limitele
acestora. “În centrul DC stă o resursă complet neutilizată în primele două strategii: comunitatea şi efortul
comunitar”, ceea ce presupune mobilizarea comunităţii pentru rezolvarea propriilor ei probleme. Un
impuls important în ascensiunea ideii de DC: limitele structurale ale statului centralizat (criza SB).
Dumitru Sandu (2005), “Dezvoltare comunitară. Cercetare, practică, ideologie”, Polirom, Iaşi
DC – este o etichetă tolerantă pentru o familie de practici sau modele de intervenţie locală care au ca
obiectiv “mai binele comunităţii”.
DC – se referă la schimbări voluntare în, prin şi pentru comunitate.
ÎN - intervenţia se face la nivelul unei comunităţi de tipul: sate, oraşe, cartiere, vecinătăţi.
PRIN – cu ajutorul membrilor comunităţii (voluntar sau semivoluntar).
PENTRU – în folosul membrilor comunităţii.
Semnale ale crizei: începând din anii ‘60-’70, o serie de analişti au arătat existenţa unor probleme serioase
în funcţionarea structurilor instituţionale şi în raportul individ-stat.
Alvin Töffler, Michel Crozier, Alain Touraine – o serie de instituţii şi de moduri de organizare nu mai
sunt adecvate epocii contemporane, aşa încât ele trebuie reformate sau înlocuite.
Michel Crozier – “L’état modeste, l’état moderne” - “criza gestiunii publice” – o criză universală
rezultată din dificultăţile şi disfuncţionalităţile administrării societăţilor complexe.
- pe baza unor cercetări comparative ale raporturilor dintre cetăţeni şi stat (SUA, Japonia, Suedia,
Danemarca şi Italia), a arătat că peste tot cetăţenii se plâng de “monstrul statal”, de ineficienţa şi de
birocraţia administraţiei publice;
- această criză se explică astfel: “mai multe nevoi şi cerinţe de intervenţie şi mai multe dificultăţi în
intervenţie”;
- Crozier observă că peste tot cererea suplimentară de organizare se prezintă ca o cerere de intervenţie
publică, iar statul, de foarte multe ori, poate să apară ca singurul cadru sufcient de larg pentru a permite
tuturor intereselor să fie asociate la gestionarea problemelor comune;
- problema este că sistemele politico-administrative nu dispun de mijloace adecvate, nici sub aspect
tehnico-informativ, nici sub aspectul mentalităţii funcţionarului pentru a rezolva aceste cereri;
- modernizarea sistemului de stat e o problemă filosofico-etică ce reclamă abandonarea politicii etatiste
tradiţionale;
- “noua morală” – “o morală a complexităţii” – trebuie să dea prioritate unor valori simple, dar care să
asigure menţinerea liantului social: adevăr, respect pentru semeni şi responsabilitatea individului pentru
actele sale;
- această nouă morală, căreia politica trebuie să i se subordoneze, are următoarele caracteristici:
A) este centrată pe context şi pe capacitatea de alegere raţională a individului. Ex: atitudinea unor
angajaţi ai universităţii faţă de studenta care a născut în anul III şi a cerut bursă socială.
B) Dezaprobă birocraţia excesivă şi se clădeşte pe relaţii interumane directe şi simple;
C) Solicită reducerea, chiar eliminarea, stereotipiilor de gândire şi a comportamentului discriminatoriu;
D) Redescoperă profesia ca valoare umană fundamentală.
- Noua morală trebuie să aibă şi o dimensiune civică, pe ideea că participarea la viaţa comunităţii este o
datorie civică şi morală (învingerea apatiei).
16
“Idealul salatierei”. Concepţia lui A. Töffler
- în secolul XIX, supravieţuirea omenirii este de neconceput în afara unor mutaţii profunde ale instituţiilor
sociale;
- în lume există o ordine necesară şi benefică şi o ordine de surplus, excesivă; “statele care impun ordinea
de surplus pierd legitimitatea morală într-o lume a interdependenţelor”;
- noul ideal al societăţii este diversitatea: asistăm la de-masificarea producţiei şi la de-masificarea
democraţiei. De la “idealul melting-pot” (asimilare, omogenizare) se trece la “idealul salatierei” (în care
“diversele ingrediente îşi păstrează identitatea”).
- proclamă “moartea societăţii – Dumnezeu” (La mort du Dieu – societé), societatea arogantă care vrea
schimbarea omului şi supunerea sa în numele unui vag principiu al suveranităţii;
- statul trebuie să fie “respectuos” cu cetăţenii săi, în serviciul cărora se află;
- exemple negative: atitudinea superioară a funcţionarilor, impersonalismul şi teama impuse de
instituţiile publice.
17
C) Prin participarea voluntară a membrilor comunităţii. Ex: străzile sunt curăţate periodic de înşişi
cetăţenii care locuiesc acolo. Măturatul în faţa casei era (sau mai este încă) o normă socială (nescrisă) în
multe comunităţi rurale.
Observaţie: cel mai adesea, participarea voluntară este o îmbinare a contribuţiei/participării obligatorii cu
cea realizată în mod dezinteresat. Dar sunt foarte importante mecanismele de stimulare a populaţiei pentru
participare!
Elena Zamfir (2000): “Se deschide aici o arie enormă de inovaţie socială[...]. Aici se pot conjuga
eforturile celor trei mari actori: întreprinzătorii economici, organismele de stat şi comunitatea”.
Exemplu: Multe şcoli sau licee, la începutul anilor 2000, nu am mai aşteptat doar finanţările bugetare, ci
au început să inventeze metode de atragere de fonduri locale: sponsorizări de la părinţii care aveau firme
prospere, parteneriate cu instituţii din alte ţări etc.
4. Obiective ale dezvoltării comunitare:
- Construcţii/reabilitare a infrastructurii: drumuri, poduri, canalizare, sisteme de comunicaţii, sisteme de
irigaţii etc. Observaţie: De cele mai multe ori, participarea comunitară se realizează în muncă.
- Amenajări teritoriale: necesare producţiei (îndiguiri, regularizări de ape) sau pentru
prevenirea/eliminarea efectelor poluării şi reabilitarea ecosistemului (împăduriri, consolidări de maluri
etc.)
- Realizarea unor obiective de interes public: şcoli, spitale, locuri de agrement, complexe sportive etc.
- Dezvoltarea capacităţilor productive (individuale şi colective): stimularea dezvoltării de afaceri, crearea
de noi locuri de muncă, reconversia profesională (vezi zonele miniere).
- Creşterea securităţii individuale şi colective: îmbunătăţirea sistemelor de pază şi protecţie, reducerea
criminalităţii. Ex: spiritul de mobilizare al italienilor pentru crearea de patrule civice în scopul
combaterii criminalităţii din comunităţile locale.
- Crearea de forme sistematice de ajutorare şi ajutor reciproc: pentru persoane în nevoie (vârstnici, săraci,
orfani, mame singure, persoane cu dizabilităţi etc.), pentru tineri căsătoriţi, pentru imigranţi ş.a.
E. Zamfir (2000): “Sfera programelor comunitare [...] este în curs de a se constitui într-un sector distinct,
alături de cel al economiei de piaţă propriu-zise”.
Cursul 6
Antreprenor social
Persoană care iniţiază şi/sau coordonează activităţi de producere ori susţinere a unui bun public sau a unei
valori sociale. Pentru această persoană misiunea socială contează mai mult decât profitul personal (apud
Dees, 2001).
Exemple: - educatori/profesori care organizează activităţi de binefacere cu elevii (vizite şi donaţii la case
de copii, azile de bătrâni etc.). Valori: solidaritatea şi ajutorul celor în nevoie.
- VIP-uri care iniţiază campanii pentru apărarea drepturilor culturale ale unei minorităţi etnice. Bun
cultural: identitatea etnică.
Agent comunitar
“Persoană, grup sau organizaţie care preia spre îndeplinire, cu contract sau nu, o cerinţă comunitară” (D.
Sandu, 2005)
- context comunitar; actor individual sau colectiv.
Agenţii comunitari pot fi de mai multe tipuri: animator, facilitator, promotor sau asistent comunitar.
Exemple: - un membru al administraţiei locale care atrage fonduri pentru reabilitarea reţelei de drumuri
comunale;
18
- un grup de femei vârstnice care iniţiază un program de formare a copiilor într-o activitate trediţională.
Ex: gătit, croitorie etc.
Animator comunitar
“Agent de dezvoltare comunitară cu funcţie limitată la trezirea conştiinţelor locale, la mobilizarea
populaţiei locale pentru a deveni activă în procesul de recunoaştere a unei probleme şi, eventual, de
orientare spre identificarea unor soluţii” (D. Sandu, 2005).
Exemple: - un inginer agronom/zootehnist care identifică posibilitatea dezvoltării unei noi culturi într-o
anumită comunitate rurală (cultivarea căpşunilor sau creşterea melcilor).
- un specialist care identifică o problemă de mediu (infiltraţii toxice în apa potabilă, surpări potenţiale) şi
creează un grup de iniţiativă.
Facilitator
D. Sandu (2005): Agent comunitar cu rol secundar, în sensul că ajută, dar nu dă soluţii, lansează, dar nu
duce până la capăt procese de dezvoltare sau organizare comunitară.
Ex: - un student la AS care ajută la scrierea unui proiect de dezvoltare pentru comunitatea sa natală.
Conform definiţiei centrului britanic Caledonia Center for Social Development, facilitatorul asistă
comunitatea în realizarea scopurilor sale, aduce cunoştinţe şi deprinderi necesare proceselor prin care
comunitatea îşi propune să-şi atingă scopurile.
Fundaţia Civitas pentru Societatea Civilă, Centrul de Resurse Cluj: facilitare comunitară - asistarea unei
comunităţi pentru ca aceasta să se organizeze în vederea luării unor decizii, pentru rezolvarea unor
probleme prin procese participative.
- Un proces care pune în prim plan contactul direct cu comunitatea şi se bazează pe stimularea iniţiativelor
venite din rândul populaţiei.
- Permite crearea unor capacităţi individuale şi de grup, în scopul întâmpinării nevoilor/cerinţelor
comunităţii.
- Oferă cadrul necesar dezvoltării unor structuri capabile să reprezinte interesele comunităţii în relaţiile cu
autorităţile locale, să contribuie alături de administraţia locală la acţiuni de interes comun şi chiar să
suplinească neajunsurile existente la nivelul APL (autorităţii publice locale).
Facilitatorul comunitar nu este angajatul permanent al administraţiei publice locale. El acţionează prin
intermediul altor structuri (în special al celor care reprezintă societatea civilă).
Promotor local
D. Sandu (2005): Promotorul local este “omul care implementează, care aduce resursele, în funcţie de de
un model de acţiune dat; el nu este creator; primeşte însă un model la a cărui realizare contribuie
hotărâtor” (p. 56).
Centrul de Asistenţă Rurală din Timişoara: promotorul local este în primul rând un angajat specializat al
administraţiei publice locale.
- Se porneşte dinspre administraţia publică înspre cetăţean şi se consideră că dacă aceasta va oferi servicii
de calitate, va fi transparentă şi deschisă înspre colaborare cu sectorul privat, va folosi potenţialul local în
rezolvarea problemelor şi va accesa finanţări externe, atunci scopul este atins.
19
Aspecte ale muncii promotorului
promotorul local lucrează prin intermediul administraţiei publice locale, care e un motor important al
dezvoltării;
sunt foarte importante pentru succesul proiectelor de dezvoltare resursele administraţiei locale şi grupul de
lucru bine consolidat;
este necesară prioritizarea problemelor;
cetăţenii sunt implicaţi parţial în procesul de luare al deciziei, aspectele importante fiind tratate de
specialişti (pe care promotorul îi cooptează din alte structuri – sectorul privat, sectorul ONG, instituţii
specializate etc.)
Grupuri – ţintă: cel mai frecvent, categoriile/grupurile ce reprezintă obiectul muncii asistentului comunitar
sunt: şomerii, persoanele fără adăpost, membrii minorităţilor etnice, mamele cu copii mici, persoanele
izolate în casă, persoanele cu dizabilităţi şi vârstnicii.
Forme ale muncii în comunitate:
- participarea la activităţi de grup
- organizarea unei campanii
- dezvoltarea comunitară prin procesul ASPIRE.
Surse bibliografice: 1) Sutton, Carole (1998), Social Work, Community Work and Psychology; 2) Zani;
Palmonari (2003), Manual de psihologia comunităţii, 3) site-uri Internet
20
Grupurile terapeutice (Therapeutic groups) – asistentul comunitar are rolul de lider. El stabileşte cine
participă, care este programul grupului şi el îşi asumă responsabilitatea pentru atingerea obiectivelor. Ex:
grup de persoane care au suferit abuz sexual în copilărie.
Grupurile de suport (Support groups) – asistentul comunitar are rol mai puţin central. El poate fi
iniţiatorul activităţii de grup, aducând laolaltă oameni cu o preocupare/nevoie comună.Rolul asistentului
comunitar este de a-i asista pe oameni să-şi exploreze propriile nevoi/preocupări, ascultându-i şi
informându-i despre serviciile existente. Ex: grup de persoane care îngrijesc rude vârstnice, grup de părinţi
care au copii cu dizabilităţi.
Grupuri de self-help – asistentul comunitar poate sau nu să fie implicat. Cele mai multe astfel de grupuri
apelează la un asistent social pentru a le furniza informaţii, pentru a-i pune în legătură cu persoane
influente şi pentru a-i sfătui ce măsuri sunt mai util de luat în diferite situaţii. Ex: grupuri de evaluare şi de
îmbunătăţire a sănătăţii mentale (SUA).
Grupurile self-directed – scopul asistentului comunitar este de a dezvolta grupul, în sensul de a-i spijini
pe participanţi să se organizeze şi să atingă obiectivele propuse. Acest lucru se întâmplă frecvent în
realizarea campaniilor sociale. Un obiectiv major al asistentului comunitar este de a facilita dezvoltarea
leadership-ului în grup. Ex: un grup al învăţătoarelor care vor să se perfecţioneze în munca cu elevii care
au probleme de învăţare.
De multe ori, soluţia pentru rezolvarea unei probleme sociale este organizarea unei campanii.
Cerinţe pentru succesul unei campanii:
- o idee clară despre ceea ce vrei să realizezi;
- stabilirea unor obiective realiste;
- folosirea unui număr de tactici;
- accesarea resurselor de care ai nevoie;
- să-ţi faci aliaţi;
- disponibilitatea de a aborda chestiuni neprevăzute.
Etapele organizării unei campanii:
1. Anticiparea (faza de tatonare) – să găseşti posibili aliaţi şi să te asiguri de bunăvoinţa celor ce te susţin.
2. Clarificarea problemei – să defineşti clar problema şi să ştii de ce vrei să schimbi lucrurile.
3. Recrutarea – să recrutezi cât mai mulţi oameni pe care îi priveşte problema şi să ştii ce gândesc ei.
4. Identificarea structurii de putere – să ştii cine ia deciziile pe problema în cauză şi cine sau ce
influenţează acele decizii.
5. Pretestarea – să faci o simulare, pe oameni empatici şi cunoscători ai problemei.
6. Planificarea campaniei – adoptarea mai multor tactici de realizare a obiectivelor; un plan flexibil;
permanentă atenţie la noi aliaţi!
7. Obţinerea resurselor necesare – financiare şi logistice (telefon, secretariat etc.)
8. Utilizarea “canalelor normale” – nu se neglijează, dar nici nu se abuzează persoanele oficiale/consilierii.
9. Lobby/mobilizarea suportului public – se decide dacă se face publicitate sau se lucrează în tăcere.
10. Recapitularea – cât de departe ai ajuns şi ce faci mai departe?
11. Continuarea acţiunii – dacă e necesar, se lucrează pe mai multe fronturi.
12. Evaluarea – se evaluează progresele în atingerea obiectivelor.
AS – Assessment
P – Planning
I – Implementation
RE – Review and Evaluation
21
Acest proces este un instrument care ne arată calea de a lucra împreună cu oamenii pentru a evalua nevoile
lor şi pentru a negocia, formula şi implementa planuri/programe astfel încât oamenii să poată lua decizii şi
să îşi asume responsabilităţi care privesc vieţile lor.
2. PLANNING
How to resolve the problems?
What are our shared, realistic objectives?
Se negociază un plan care va fi scris şi distribuit tuturor părţilor implicate.
3. IMPLEMENTATION
Put the plan into action.
Condiţie de bază: implicarea membrilor comunităţii!
Conceptul de EMPOWERMENT
Acţiunea psihologului comunitar (asistentului comunitar) constă “în mod fundamental în evitarea delegării
de competenţe către expert, favorizând participarea conştientă a subiecţilor la viaţa comunităţii şi
stimulând dezvoltarea competenţelor acestora” (Zani; Palmonari, 2003).
Termenul de empowerment a fost inventat de Rappaport (1977) – “dobândirea unor puteri sporite sau
mărirea capacităţii persoanelor de a-şi controla activ propria viaţă”.
Kieffer (1981) – identifică patru condiţii necesare pentru realizarea empowerment-ului:
- o atitudine / conştiinţă de sine care promovează implicarea socială activă;
- capacitatea de a face o analiză critică a sistemelor sociale şi politice din propriul mediu social;
- capacitatea de a dezvolta strategii de acţiune şi de a găsi resurse pentru atingerea scopurilor;
- capacitatea de a acţiona în mod eficient în colaborare cu alţii pentru a defini şi a atinge scopuri.
Asistentul comunitar are rolul / datoria de a reduce sentimentul lipsei de putere (al neputinţei) pe care
memebrii unei comunităţi îl resimt. Acest sentiment îşi are cauza în interacţiunea mai multor factori:
nesiguranţa economică, lipsa de experienţă politică, blocarea accesului la informaţii, absenţa gândirii
critice, stress fizic şi emoţional, apartenenţa la grupuri stigmatizate (Zani; Palmonari, 2003).
22
Cursul 7
PARADIGMA COMUNITARISTĂ
Rolul comunităţii în societăţile contemporane
O serie de teoreticieni numiţi “comunitarişti” susţin că relaţiile bazate pe afectivitate, identităţile locale şi
solidaritatea rămân componente fundamentale ale formelor vieţii sociale contemporane.
Ei dau o replică celor care considerau că globalizarea va aduce cu sine omogenizare şi înstrăinare a
indivizilor unii faţă de alţii, în cadrul comunităţilor şi organizaţiilor post-moderne.
Comunitariştii militează pentru consolidarea comunităţilor, deoarece ele reprezintă o formă fundamentală
de socialitate şi o uriaşă resursă socială.
Omul contemporan nu este prin excelenţă un individ egoist, centrat pe câştig şi pe interes material (aşa
cum susţineau unele teorii ale schimbării sociale; ex: omul urmăreşte bani, putere şi prestigiu).
Omul contemporan este un om comunitar, care deţine şi desfăşoară deopotrivă roluri formale şi informale
şi care se raportează atât la societate, cât şi la comunitate (în termenii lui Tönnies).
Concepţia comunitaristă este şi o reacţie la doctrina liberală, acuzată că lucrează cu un individ atomizat în
mod artificial, separat într-o anumită măsură de mediul său social.
Dicţionar de Politică, Oxford (2001): Definirea concepţiei comunitariste – “pledoarie pentru o ordine
socială în care indivizii sunt uniţi de valori comune ce întăresc legăturile sociale”
Reprezentanţi
Amitai Etzioni – profesor de sociologie la George Washington University, USA; autor a 21 de cărţi
despre comunitate. Tradusă în română: “Societatea monocromă”, Editura Polirom, 2002
Alasdair MacIntyre – filosof scoţian, profesor de filosofia moralei la University of Notre Dame.
Michael Sandel – profesor de ştiinţe ale guvernării la Harvard University
Michael Walzer – profesor emerit la Institutul de Studii Avansate din Princeton
Charles Taylor – filosof canadian.
Rolul constrângerii
A. Etzioni: Legea este importantă în orice societate bună şi are o funcţie clară – prescrie modele de
comportament şi prevede pedepse în cazul încălcării stipulărilor legii.
Însă, experienţa arată că acolo unde societăţile îşi întăresc foarte mult sistemele de constrângere (alocă
resurse sporite pentru aplicarea legilor şi sancţiunilor, sporesc numărul şi intensitatea pedepselor, îşi
consolidează aparatul poliţienesc etc), rezultatul nu este întărirea ordinii sociale şi creşterea respectului
pentru valori comune. Costurile sunt foarte mari, iar efectele sunt slabe.
Concluzie: “accentul pus pe aplicarea legii în scopul consolidării valorilor nu creează o societate bună”.
Constrângerea nu-i face pe oameni mai cinstiţi, mai harnici sau mai buni!
Ex: lupta împortiva drogurilor (p. 174-175).
Pentru ca o societate să fie bună, o mare parte a comportamentului social trebuie să fie “regularizat” mai
degrabă pe baza vocii morale decât a legii.
Cum se constituie vocea morală? De unde emană valorile şi cum sunt ele împărtăşite, difuzate, acceptate?
Surse:
- tradiţia (în cadrul proceselor de socializare, valorile se transmit de la o generaţie la alta);
- liderii (din zona politicului, religiei, ştiinţei etc.);
- organizaţiile (mass-media, organizaţii civice etc.).
Pentru a fi împărtăşite şi aplicate în societate, valorile morale trebuie să fie adoptate de un număr cât mai
mare de oameni. Acest lucru se realizează prin intermediul dialogurilor morale.
Dialogurile morale sunt “procese sociale prin care oamenii iau parte la deliberări ce implică nu doar fapte
şi logică, raţionamente şi schimburi raţionale, ci şi discuţii intense în care sunt antrenate angajamentele lor
normative” (Etzioni, p. 168-169).
Atunci când dialogurile morale se întind la scara unei societăţi întregi, ele se numesc megadialoguri şi
reprezintă “cea mai bună cale de a schimba direcţia unei societăţi” (ibidem, p. 175).
24
- pot fi un excelent suport pentru politici publice şi pentru acte legislative.
Exerciţiu didactic: gândiţi-vă la ultimele voastre discuţii cu prietenii sau cu familia şi identificaţi idei
“morale”.
25