Probleme actuale şi de perspectivă ale geosistemului

Dezvoltarea durabilă
Manifestarea acută a unor probleme grave ale lumii contemporane, care exprimă pericolul unor disfuncţii social-
economice şi naturale de mare amploare, a impus conceptul de dezvoltare durabilă. Acesta a fost lansat în 1980
în cadrul P.N.U.D. (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare) consacrat de către Gro Harlem Brundtland,
înalt funcţionar O.N.U. şi fostă prim-ministru al Norvegiei, în 1987, şi a devenit operativ în cadrul organizaţiei
menţionate din 1992. Programul U.N.E.S.C.O. „Om-Biosferă", iniţiat de W.C.E.D. (World Comission on
Environment and Development) a preluat şi utilizează acelaşi concept. Dezvoltarea durabilă exprimă înţelegerea
structurii sistemice a lumii care, printr-o funcţionalitate echilibrată, poate asigura menţinerea durabilităţii
structurilor naturale a tuturor resurselor necesare vieţii şi poate garanta evoluţia echilibrată, libertatea politică
si securitatea umanităţii, la orice nivel - local, regional şi global. Convenţia O.N.U. asupra mediului şi
dezvoltării de la Rio de Janeiro, din 1992, a fundamentat acest concept, care a fost inclus ulterior în toate
programele orientate către dezvoltarea regională sau locală. Unitatea de poziţie, exprimată printr-un concept
unanim acceptat, a rezultat din integrarea politicii de protecţie a mediului, promovată de către organismele
mondiale încă de la Conferinţa O.N.U. de la Stockholm, din 1972, cu programele de dezvoltare economică.
Această integrare s-a produs în mod firesc, pe fondul manifestării tot mai puternice, mai evidente, a interacţiunilor
sistemului social-economic cu structurile naturale.
Sensul conceptului de dezvoltare durabilă devine şi mai clar în contextul coexistenţei cu alte două concepte
moderne, cel de creştere şi cel de dezvoltare umană, ultimul fiind adoptat recent de organismele internaţionale.
Creşterea a dominat mult timp gândirea economică şi politică, punându-se accentul pe relaţia directă dintre
sporirea producţiei economice şi dezvoltare, prima fiind considerată o condiţie a celei de a doua. Se încerca, pe
baza acestui concept, fundamentarea unei politici de eliminare a decalajelor dintre state şi a efectelor
subdezvoltării în vaste regiuni ale Globului. Afirmată după 1950, această teorie şi-a dovedit treptat limitele, aşa
cum au fost prezentate în 1972, la Stockholm, în raportul Clubului de la Roma întitulat „limitele creşterii”. Acest
raport semnala riscul epuizării previzibile a unor resurse esenţiale pentru civilizaţia contemporană şi contura
astfel limitele naturale ale creşterii economice. Nu numai caracterul neregenerabil al multor resurse naturale, ci
şi agresiunea la care sunt supuse structurile naturale, prin dezvoltarea extensivă şi intensivă a habitatului şi
activităţilor industrial-urbane, în defavoarea utilizărilor agricole şi forestiere, au impus aceste limite. Deşi
renunţarea treptată la concepţia tradiţională asupra evoluţiei exclusiv cantitative nu s-a realizat uşor, numeroase
foruri ştiinţifice, organisme comunitare, regionale, ministere, guverne şi organizaţii neguvernamentale au reuşit
să impună o atitudine mai raţională faţă de geosistem, precum şi conceptul de dezvoltare durabilă. In jurul acestui
concept s-a organizat o mişcare de amploare mondială, ale cărei obiective sunt ameliorarea calităţii vieţii şi
cultivarea unei atitudini pozitive faţă de problemele mediului, prin eliminarea risipei, protejarea patrimoniului
natural şi cultural-istoric, eliminarea conflictelor.
Dezvoltarea umană presupune calitatea vieţii şi respectarea drepturilor naturale ale individului, între care
se află si libertatea sa politică. Realizarea acestor obiective înseamnă eliminarea unor tare de fond ale societăţii
moderne şi, nu in ultimul rând, a sărăciei. Conceptul de dezvoltare umană a fost elaborat tot în cadrul lucrărilor
1
O.N.U., pe baza ideilor Grupului celor 77, care cuprindea mai multe ţări în curs de dezvoltare. Un raport anual
asupra acestui adevărat indicator de sănătate a sistemului social-economic (Human Development Report) a
început să informeze nu numai asupra dezvoltării umane, a libertăţii politice, ci şi a altor indicatori bazaţi pe
cunoaşterea gradului de instrucţie al populaţiei, a condiţiei femeii şi copilului, a disparităţilor dintre mediul urban
şi mediul rural, a gradului de ocupare a populaţiei active, a consumului energetic, a gradului de poluare ş.a. În
1994, organismele O.N.U. au adăugat şi indicatorul securităţii individuale, rezultat din integrarea calităţii vieţii
cu nivelul stressului social-politic şi economic.
În final, dezvoltarea durabilă integrează creşterea raţională şi dezvoltarea umană, vizând trei obiective principale:
respect pentru integritatea sistemică, dezvoltare prin eficienţă economică şi garanţie a justiţiei sociale, incluzând
drepturile generaţiilor viitoare. Necesitatea aplicării unei politici globale, corespunzătoare acestor obiective, este
un imperativ al zilelor noastre, deşi complexitatea problemelor care trebuie rezolvate implică dificultăţi foarte
mari. Obiectivul integrităţii sistemice impune conservarea biodiversităţii şi păstrarea calităţii optime a structurilor
social-economice, ca unice garanţii ale funcţionalităţii echilibrate a geosistemului. Obiectivul eficienţei
economice presupune o altă accepţie a acestui indicator consacrat, care integrează respectul faţă de ambianţa
naturală cu o nouă etică socială. Obiectivul justiţiei sociale generează încă discuţii foarte contradictorii, datorită
disparităţilor extreme existente deja între diverse grupuri sociale sau state şi care nu se pot nega şi nu se pot nivela
decât în timp îndelungat.
Importante diferenţe de opinie se constată, de asemenea, cu privire la unele drepturi culturale şi politice
considerate fireşti, naturale (identitatea etnică şi lingvistică, libertate religioasă, dreptul la opinie, libertate
politică ş.a.). Cu toate acestea, se conturează un consens în jurul ideii că viitorul sistemului social-economic nu
mai poate fi avut in vedere separat, ci integrat în geosistem.
Dezvoltarea durabilă se poate realiza la orice nivel, cu condiţia păstrării unui echilibru între necesitatea
dezvoltării şi posibilităţile reale ale dezvoltării. De o importanţă deosebită este, în acest sens, dezvoltarea
locală, proces de acumulare a bogăţiei şi creştere a nivelului de trai într-un spaţiu de talie redusă (un oraş, o
comună, o mică unitate fizico-geografică etc.). Un rol important revine astfel resurselor locale, dar şi iniţiativei,
spiritului antreprenorial. Se poate vorbi de o dezvoltare locală endogenă, atunci când iniţiativele creatoare de
progres economic sunt interne, şi o dezvoltare locală exogenă, atunci când iniţiativele vin din exterior (politici de
dezvoltare, planuri de amenajare, investiţii străine, venituri trimise de emigranţi etc.).
Globalizarea
Sistemul social-economic actual este rezultatul convergenţei unor sisteme locale, multă vreme izolate unele
de altele şi astfel diferite din punct de vedere cultural.
Mutaţiile succesive, începute cu Revoluţia Neolitică şi având drept rezultat dezvoltarea unor organisme statale
de dimensiuni mai mari, cu tendinţe expansioniste, au favorizat contactul şi schimburile dintre sistemele locale.
Treptat, s-a produs apropierea unor moduri particulare de organizare şi amenajare a spaţiului, a unor modele
culturale şi a unor norme etice şi morale. Această apropiere nu a exclus păstrarea specificului local sau regional,
sub forma unor structuri sociale, confesionale sau politice proprii. Totuşi, interacţiunea puternică a acestor lumi
particulare, prin intermediul schimburilor, a accentuat continuu dependenţa reciprocă, formându-se astfel mari
2
ansambluri economico-sociale, ca acela din jurul Mării Mediterane, format încă din Antichitate sau cele din
sudul şi din estul Asiei, conturate în jurul Indiei şi al Chinei. Schimburile dintre aceste ansambluri, care erau
sporadice la început, s-au intensificat odată cu evoluţia mijloacelor de transport, creându-se legături durabile. O
perioadă esenţială, în acest sens, a constituit-o Marile Descoperiri Geografice, care au extins la scară planetară
contactele, legând cele mai îndepărtate structuri social-economice. Rolul principal în această mutaţie majoră l-
aul avut europenii. Ei au reuşit să impună propriul model de organizare socială, economică şi adesea culturală,
în multe regiuni ale Globului, prin colonizare (cu toate efectele ei negative şi pozitive) sau prin dominaţie politică.
Acest proces de extindere la scară planetară a unui model considerat universal este cunoscut sub numele de
mondializare.
La început, mondializarea s-a manifestat doar în domeniul schimburilor economice, stimulate de răspândirea
unor moduri de consum care necesitau resurse complementare. Astfel, marile puteri coloniale europene au
dezvoltat în regiunile tropicale un sistem agricol deosebit, agricultura de plantaţie (monocultura), care a
determinat fluxuri masive de populaţie, de multe ori forţate, spre aceste regiuni. Ulterior, dependenţa sistemelor
social-economice locale, mai simple, de cel european, aflat într-o fază de evoluţie accelerată, datorită Revoluţiei
Industriale, a devenit tot mai puternică, permiţând o altă formă de mondializare, aceea a fluxurilor de capital. De
asemenea, apariţia şi dezvoltarea unor reţele de comunicaţii moderne, mereu mai puternic integrate, au favorizat,
începând din secolul al XIX-lea şi schimburile de idei, de bunuri culturale, pe fondul unei mobilităţi fără
precedenta populaţiei, la nivel mondial.
Consecinţa principală a acestor transformări a constituit-o crearea unei pieţe mondiale unice. Astfel,
modurile de producţie şi consum au început să se omogenizeze, mai ales după 1950. Această tendinţă este efectul
constituirii unor mari corporaţii, trusturi, carteluri, concerne financiar-bancare sau comerciale, cu activităţi
extinse la nivel internaţional. Iniţial, aceste activităţi exprimau politici monopoliste naţionale cu tendinţe
imperialiste, dar au dobândit rapid un caracter multinaţional, prin fuzionare sau absorbţie, ca efect al concurenţei
acerbe pentru dominarea parţială sau totală a pieţei mondiale. Pe această cale se creează premisele unor
dezechilibre - chiar cu aspect de criză - ale pieţelor de materii prime, de desfacere, ale forţei de muncă, ale pieţelor
de capital ş.a. Ca reacţie de apărare s-a conturat puternic necesitatea unor organisme de anvergură mondială al
căror scop declarat este asigurarea eliminării unor dezechilibre în sistemul social-economic mondial. Paralel, au
apărut şi organizaţii cu caracter politico-militar, de aceeaşi anvergură, iniţial aflate în opoziţie, dar treptat
interdependente.
Dintre aceste organizaţii s-a remarcat O.N. U., ale cărei baze au fost puse în 1945, pornind de la Societatea
Naţiunilor iniţiată in perioada interbelică de către un grup de iniţiativă în care un rol important l-a avut diplomatul
român Nicolae Titulescu. Aceasta, prin multiplele sale organisme, a devenit un instrument al ordinii mondiale,
pe toate planurile. Problemele tot mai acute ale impactului antropic asupra sistemelor naturale, ale cărui efecte se
resimt la nivel planetar, indiferent de localizarea acestora, au determinat şi constituirea unor organisme mondiale
specializate în protecţia şi conservarea structurilor naturale şi a patrimoniului cultural. Majoritatea statelor lumii
au aderat treptat la aceste organisme, fund conştiente de caracterul obiectiv al mondializării tuturor aspectelor
vieţii social-economice şi de unitatea sistemică a lumii.
3
 Procesul de integrare multiplă in structurile mondiale, în scopul asigurării dezvoltării durabile şi evitării
unor disfuncţii majore ale geosistemului, este cunoscut sub numele de globalizare. El constituie de fapt forma
completă a mondializării. Acest proces a cuprins treptat, după 1950, toate statele lumii şi este în curs. Există,
desigur, diferenţe însemnate în ceea ce priveşte rolul pe care fiecare stat îl deţine în organismele internaţionale
şi, în consecinţă, în procesul de globalizare. Promotorii acestuia şi principalii beneficiari sunt statele dezvoltate,
al căror exponent este G7 (grupul celor şapte state puternic industrializate -S.U.A., Japonia, Germania, Franţa,
Italia, Marea Britanie şi Canada). Interesele acestora nu coincid totdeauna cu cele ale statelor în curs de
dezvoltare, care nu pot menţine acelaşi ritm impus de globalizare, dar important este faptul că G7 conştientizează
activ necesitatea armonizării acestor interese.
Efectele globalizării sunt profund resimţite în toate structurile geosistemului. Între bunele intenţii ale
programelor globale, de aplicare a unor măsuri de control sau de gestionare a unor disfuncţii, şi consecinţele
aplicării unora dintre ele nu există totdeauna o concordanţă acceptabilă. Astfel, se produc atât efecte pozitive, cât
şi negative. Creşterea gradului de securitate politico-militară, accesul la deciziile politice majore de interes
mondial, liberalizarea schimburilor, accesul tot mai rapid la informaţie, favorizarea schimburilor culturale şi
ştiinţifice sunt câteva dintre efectele benefice. La polul opus se situează aculturarea unor comunităţi tradiţionale,
degradarea unor structuri economice conservatoare sau greu adaptabile economiei globale, imposibilitatea
gestionării unor crize politico-militare locale sau regionale, imposibilitatea aplicării unor politici eficiente,
generale, de protecţie şi conservare a structurilor naturale ş.a.
Globalizarea, ca proces social-economic de anvergură al epocii contemporane, este inevitabilă. Efectele
sale negative pot fi eliminate sau cel puţin atenuate printr-o politică judicioasă. Tendinţa generală este aceea de
manifestare vizibilă a efectelor pozitive, impulsionate de noile tehnologii informaţionale, care permit
cunoaşterea şi stăpânirea mai eficientă a tuturor problemelor cu care se confruntă omenirea la începutul
mileniului al III-lea.
Principalele probleme politico-geografice ale lumii contemporane
Complexitatea structurilor social-economice şi politice actuale şi interacţiunea mereu mai intensă a acestora
cu sistemele naturale creează şi o varietate de probleme care vizează raporturile dintre state sau dintre acestea
şi organismele de importanţă mondială. Rolul statului în dinamica de ansamblu a societăţii contemporane s-a
redus într-o măsură însemnată, ca efect al globalizării. Multe dintre problemele politice specifice epocilor
anterioare (conflicte militare interstatale, invazii, războaie civile, protectionism economic etc.) şi-au restrâns aria
de acţiune. Un rol important în raporturile actuale dintre state îl deţin în prezent marile grupuri financiar-bancare
transnaţionale şi organismele politice internaţionale.
În acest nou context, lumea contemporană se confruntă cu o serie de probleme politico-geografice, a căror
rezolvare este tot mai mult urmărită la nivel global sau regional.
Ca urmare imediată a mobilităţii unor forme de poluare transfrontalieră a aerului şi a apei, se declanşează
stări conflictuale interstatale sau se adâncesc animozităţi mai vechi, generate de alte cauze. Uneori, premisele
reale sunt apreciate corect şi, raportate la posibilităţile de combatere a fenomenelor respective, îndreptăţesc o
serie de atitudini revendicative. Alteori însă, într-o măsură apreciabilă, stările respective sunt rodul unor
4
speculaţii. Spre exemplu, pe fondul unor procese reale de poluare a apelor Tisei, în iarna anului 2000, o serie de
atitudini revendicative exagerate au tulburat temporar nivelul relaţiilor de bună vecinătate dintre România şi
Ungaria. Cu o marjă alternativă de aproximaţie a contaminării radioactive a aerului şi a poluării chimice a apelor
Dunării, relaţii destul de tulburi caracterizează situaţia părţilor română şi bulgară, în ceea ce priveşte capacitatea
poluantă a complexelor industriale de la Kozlodui, Turnu Măgurele şi Giurgiu-Ruse. Alteori, conflicte
transfrontaliere sunt generate de acţiuni unilateral benefice. Spre exemplu, amenajări hidroenergetice care
contribuie substanţial la producţia de energie a unui stat, modifică semnificativ debitul arterelor hidrografice
respective pe teritoriul statelor vecine (a fost cazul disputei dintre Ungaria şi Slovacia asupra continuării lucrărilor
la complexul hidroenergetic de pe Dunăre, de la Gabcikovo, al relaţiilor încordate dintre India şi Pakistan sau dintre
Turcia şi Siria, având ca obiect controlul resurselor de apă. De altfel, într-o măsură apreciabilă, ierarhizarea lumii
contemporane s-a realizat în strânsă legătură cu controlul asupra resurselor de apă şi energetice, considerate
strategice.
Inegal răspândită pe Glob, atât ca poziţie cât şi ca rezerve, apa este un element de importanţă vitală.
Concomitent, are un rol aproape egal în producţia agricolă, industrială şi în servicii. Astfel se explică
reglementările frecvente şi detaliate ale utilizării apei, în special în unele regiuni cu rezerve mici. Există şi situaţii
în care aceste rezerve insuficiente, fiind distribuite pe teritoriul mai multor state care nu au sau nu respectă acorduri
bilaterale, capătă o însemnătate strategică şi devin uneori motiv de conflict acut. Astfel, o situaţie foarte critică
s-a creat în Orientul Apropiat, în legătură cu gestionarea şi exploatarea rezervelor de apă din bazinul Iordanului.
Utilizarea apelor Nilului a generat dispute similare între Egipt şi statele situate în amonte.
Distribuţia spaţială şi proprietatea asupra rezervelor energetice au generat de-a lungul timpului atitudini,
curenţi de influenţă, conflicte de interese, politici regionale. Acestea au avut o capacitate de influenţă foarte
puternică asupra controlului şi exploatării resurselor respective, asupra distribuţiei produselor şi a capitalului
realizat. Aşa este cazul rezervelor imense de petrol şi gaze naturale din regiunea Golfului Persic, care generează
de multă vreme interese strategice majore din partea unor state dezvoltate şi situaţii conflictuale în care sunt
implicate state producătoare, state consumatoare şi organizaţii politico-militare internaţionale, în acelaşi fel,
rezervele de petrol din zona Mării Caspice aduc în conflict interesele energetice ale companiilor proprietare, ale
Federaţiei Ruse şi ale unor puteri occidentale.
De un interes strategic deosebit sunt şi o serie de puncte obligatorii de trecere (strâmtori, canale maritime,
unele insule, istmuri ş.a.), unele rute de transport maritim sau transcontinental şi diferite teritorii situate la
interferenţa unor zone de influenţă politică şi economică. Avantajul acestora constă în poziţia favorabilă pentru
controlul anumitor regiuni sau faţă de traficul internaţional de mărfuri şi de rutele transoceanice. Aşa se explică
de ce punctele şi rutele menţionate au generat şi întreţin confruntări. Sunt bine cunoscute interesele acute pentru
controlul Strâmtorii Gibraltar, al Canalelor Suez şi Panama, sau interesul strategic deosebit pentru Marea Egee
şi Mediterana de Est, în general.
O problemă politică veche şi care îşi păstrează actualitatea este aceea a frontierelor. Recunoaşteri, modificări
repetate în urma unor conflicte deschise şi foarte rar prin acorduri, s-au succedat de-a lungul timpului, generând
atitudini permanent contradictorii, conforme opticii opuse a celor direct interesaţi. Dezmembrarea unor imperii
5
sau a unor state multinaţionale a amplificat problematica frontierelor. Pe fondul dinamicii frontierelor statale, o
altă problemă de interes foarte larg în sistemul social-economic este aceea a minorităţilor etnice şi confesionale.
O situaţie foarte complexă a fost caracteristică Imperiilor Ţarist, Austro-Ungar şi Otoman, şi rămâne încă actuală
în spaţiul fostei Iugoslavii şi al fostei Uniuni Sovietice. Conflicte grave marchează frontierele trasate arbitrar în
fostele imperii coloniale.
Situaţii conflictuale se creează şi în legătură cu existenţa unor regimuri politice antidemocratice. Sancţio-
narea de către comunitatea internaţională prin embargouri, prin blocaje financiare, intimidare militară creează,
desigur, din partea celor sancţionaţi şi a unor parteneri de interese, atitudini ostile, defavorabile deschiderii
contactelor social-economice şi culturale fireşti. Este cazul unor state cu regim totalitar din nordul Africii, din
Asia de Sud-Vest sau, până de curând, al fostelor state comuniste.
Pe fondul politicilor izolaţioniste, totalitare, fundamentaliste sau în situaţii de tranziţie economică, structurile
economice legale, vizibile, sunt treptat dublate şi uneori depăşite de economiile subterane. Vehiculând sume
imense, rezultate din operaţiuni ilicite şi manevrate de reţele oculte, aceste structuri profund parazitare secătuiesc
bugetele interne şi pătrund pe marile pieţe de produse şi capital, ajungând să controleze sectoare importante. În
mod frecvent, controlul unor asemenea veritabile disfuncţii, provocate sistemului socialeconomic, se realizează
prin mijloace foarte violente care nu exclud corupţia, şantajul şi crima organizată.
O expresie de vârf a manifestărilor conflictuale atât de diverse ale unor disfuncţii din sistemul social-
economic, o constituie înarmarea. Aceasta a fost şi este sprijinită de fonduri imense şi de un sector de cercetare
ştiinţifică militară foarte puternic. Tratative îndelungate au reuşit să impună însă reducerea efectivelor militare,
atenuarea ritmului producţiei de armament, renunţarea la anumite tipuri de arme şi substanţe de luptă,
neutralizarea unor stocuri existente etc. Pericolul înarmării continuă însă, nu numai datorită rezistenţei opuse de
unele state, ci şi datorită palierului special de armament nuclear. Experimentarea necontrolată din deceniile cinci
şi şase ale secolului trecut, stocarea combustibilului şi armamentului nuclear uzat, continuarea producţiei
constituie un pericol pe termen lung, o problemă gravă pentru toate structurile naturale şi social-economice ale
geosistemului.
Ansamblul problemelor fundamentale prezentate creează imaginea clară a celor mai critice situaţii actuale în
geosistem, la originea cărora, de foarte multe ori, se află decizii, atitudini şi acţiuni umane. Această constatare
impune cunoaşterea, acceptarea şi asimilarea profundă a condiţiei umane, în calitate de element constitutiv al
unei structuri imense, cu o funcţionalitate obiectivă. Din aceasta rezultă drepturi/posibilităţi pentru om şi
societate, dar şi foarte multe responsabilităţi, care ne dirijează spre câteva obiective majore. Acestea se pot
integra în conceptele de dezvoltare durabilă şi globalizare. În formă imediată şi concretă, se conturează direcţia
integrărilor regionale, care nu exclud, ci presupun păstrarea identităţii. Este singura cale către realizarea
cândva, în viitor, a unei mondializări raţionale, care să asigure funcţionarea echilibrată a întregului geosistem.