Diversitatea spaţială a geosistemului

Pe baza complexităţii interactive menţionate. manifestarea in spaţiu a diversităţii geosistemului se exprimă

prin unităţi sistemice spaţiale de amploare globală,, regională şi locală. Astfel, structuri foarte eterogene şi cu
funcţionalităţi complexe, desfăşurate pe arii întinse {domenii, zone), includ unităţi sistemice mai omogene, de
întindere regională, la rândul lor constituite din structuri locale, cu omogenitate adesea remarcabilă şi cu o
funcţionalitate mai simplă. Ultimele prezintă frecvent o încărcătură social-economică puternică şi sunt cele mai
receptive faţă de impactul pozitiv san negativ al activităţilor antropice.
Unităţi geosistemice ale zonei calde
Spaţial, zona respectivă se desfăşoară între latitudinile de 30"N şi S. Caracterul său structural şi funcţional
eterogen permite dezvoltarea mai multor tipuri:
a)Padurile dense ecuatoriale, caracteristice în Africa Centrală (bazinul fluviului Congo J.America de Sud
(cea mai mare parte a bazinului Amazonului) şi în unele insule din sud-esiul Asiei (Kalimantan. Noua Guinee),
păstrează un caracter dominam natural. Se evidenţiază printr-o mare diversitate a florei şi faunei/favorizată de
climatul umed şi cald. cu variaţii sezoniere foarte reduse. In lungul unor ţărmuri joase afectate de maree, sunt
caracteristice şi formaţiuni vegetale de tip mangrove. Activităţile antropice au pătruns treptat în interiorul lor şi
în ultimul secol au un impact din ce în ce mai puternic. In ansamblu, densitatea generală a populaţiei este slabă,
dar suprapopularea unor regiuni învecinate le supune unei adevărate presiuni antropice, manifestată în special
prin reducerea anuală considerabilă a pădurilor.
b)Pădurile musonice, extinse în Asia de Sud şi de Sud-Est. prezintă caracteristici biologice naturale
conforme climatului musonic, caracterizat prin mari diferenţe sezoniere de umiditate. Vegetaţia forestieră
dominată de esenţe cu frunze căzătoare se îmbină cu vegetaţia de savană. în lungul unor ţărmuri sunt
caracteristice formaţiunile vegetale de tip mangrove, diferite de cele ecuatoriale. Condiţiile climatice şi de
reliefau fost mai favorabile dezvoltării habitatului uman şi activităţilor economice. încât, pe arii întinse,
formaţiunile vegetale au fost puternic modificate sau chiar înlăturate (defrişări ale savanelor şi despăduriri).
Văile marilor râuri şi ariile de câmpie sunt astfel ţinuturi dens locuite şi puternic transformate, în special prin
agricultură.
c)Savanele sub-ecuatoriale, caracteristice în Africa si America de Sud, evoluează sub efectul unei
periodicităţi climatice sezoniere. Caracteristica de bază o constituie vegetaţia ierboasa de talie mare şi
abundenţa faunei, dominate de mamifere ierbivore şi carnivore. Condiţiile pedoclimatice au fost deosebit de
favorabile agriculturii, care a implicat modificări antropice timpurii. Acestea au constat în defrişări, practicarea
sezonieră a agriculturii, cu tehnici adesea destructive, reducerea fertilităţii naturale a solului şi aridizare. In
consecinţă, asociaţii vegetale sărăcăcioase au înlocuit formaţiunile naturale iniţiale, iar în unele sectoare s-a
instalat deşertul (spre exemplu în Sahel). Acest subtip fragil prin caracteristicile sale naturale supuse variaţiilor
climatice sezoniere şi multianuale, este deosebit de vulnerabil faţă de intervenţiile antropice, necesitând
protecţie.
ă)Deşerturile şi semideşerturile tropicale ocupă suprafeţe întinse în Africa de Nord, Asia de Sud-Vest şi
Australia. Ariditatea extremă exclude parţial sau total posibilitatea dezvoltării vegetaţiei. Aceasta este prezentă
numai în ariile în care plantele au acces Ia apele freatice sau sunt cultivate în regim de irigaţii. Prezenţa
populaţiei este I motivată fie de agricultura din oaze şi din lungul unor râuri ; mari cu izvoarele în alte zone
climatice, fie de exploatarea unor resurse ale subsolului (petrol, minereuri). In aceste condiţii, echilibrul
natural este şi mai fragil, impactul antropic negativ putând antrena efecte ireversibile. In sensul acesta,
deşertificarea unor sectoare a fost provocată de către om în perioada contemporană.
e)Mun(ii şi platourile înalte se caracterizează prin condiţii bio-pedoclimatice diferenţiate aititudinal. Relieful
acţionează ca moderator climatic, determinând creşterea progresivă a cantităţii de precipitaţii, scăderea
temperaturii şi un regim climatic mai uniform decât în ţinuturile subecuatoriale sau tropicale vecine. Acest
subtip este caracteristic în estul Africii (Podişul Etiopiei, Munţii Kenya), în sud-vestul Asiei (Yemen) sau în
America de Sud (Anzii peruviano-columbieni) şi America Centrală (Mexic). Tonalitatea altitudinală complexă
se manifestă printr-o etajare a condiţiilor bio-pedoclimatice şi a valorificării de către om a potenţialului natural.
Se remarcă astfel adaptarea climatică altitudinală a culturilor agricole, a creşterii animalelor şi chiar adaptări
anatomo-fiziologice ale organismului uman.
în ansamblu, structura sistemică a zonei calde prezintă formele cele mai complexe în ariile în care sistemele
naturale au oferit societăţii umane potenţialul cel mai favorabil. Spre exemplu, Cîmpia Gangelui, marile delte
din sud-estul Asiei, Indonezia, Filipinele sunt dens populate, intens utilizate agricol şi puternic modificate faţă de
starea lor naturală iniţială.
Unităţi geosistemice ale zonei temperate
Spaţial, această zonă se desfăşoară între 30°-60°lat.N şi S, caracterizându-se printr-o mare diversitate
structurală şi funcţională naturală şi prin cel mai înalt grad de antropizare. Aici se concentrează majoritatea
populaţiei şi activităţilor umane.
a)In ţimilurile subtropicale se realizează condiţii bio-pedo-climatice de tranziţie între zona caldă şi cea
temperată. Specificul structural şi funcţional regional şi mai ales cel local generează o diversitate de forme,
ceea ce conferă unităţilor spaţiale caracteristici diferite. în mare măsură, caracterul sistemic complex al acestor
ţinuturi se datoreşte şi unei antropizări intense. Ariile din jurul Mării Mediterane, California, sud-estul
Americii de Nord, al Chinei şi al Australiei ş.a., se caracterizează printr-un sezon de vară mai lung, cald şi
uscat şi a unui sezon de iarnă relativ blând şi umed. Pădurea caracteristică acestor zone este alcătuită dm esenţe
veşnic verzi şi arbori cu frunze căzătoare. Iniţial mult mai întinsă, a fost în mare măsură înlocuită cu o vegetaţie
arbustivă (maquis, garriga. chaparral) şi mai ales cu livezi, vii şi diverse alte culturi de cereale şi plante tehnice,
în mod frecvent pe soluri de tip terra rossa în general fertile, dar de multe ori supuse unor fenomene de
eroziune pe versanti. Transformările antropice impuse sistemelor naturale sunt deosebit de evidente. Efectele
lor au fost cu atât mai puternice şi mai durabile cu cât pădurea - element central în peisaj -, odată înlăturată, nu a
mai avut condiţii climatice favorabile refacerii spontane, iar plantaţiile s-au dovedit destul de fragile.
b)Pâdurile din zonele temperat-umede şi moderal-continentale evoluează sub un regim termic şi
pluviometric mai uniform şi sunt constituite predominant din specii cu frunze căzătoare. Adăpostesc o faună
variată, cu multe mamifere mari de interes cinegetic. Deşi prezintă diferenţieri structurale de la un continent la
altul, în desfăşurare regională suni destul de omogene. Cea mai mare parte a Europei Central-Vestice, estul
Chinei, nord-estul Statelor Unite ale Americii ş.a., păstrând areale forestiere uneon apreciabile, au însă şi arii
întinse ocupate de pajişti şi mai ales de culturi agricole. Ca structură şi funcţionalitate sistemică sunt foarte
puternic marcate de prezenţa omului şi de activităţile sale economice, sunt dens populate, urbanizate intens şi
au astfel cea mai diversificată utilizare a terenurilor.
c)Stepe!e si semideşerturile din zona temperară, sunt marcate de caracterul excesiv al regimului termic şi
pluviometric, pe fondul creşterii progresive a aridităţii către interiorul masei continentale. Pe suprafeţe întinse
dm centrul continentelor eurasiatic şi nord-american se dezvoltă discontinuu o vegetaţie stepică. Pe baza
acesteia trăieşte o faună variată, din care se remarcă ierbivorele de talie mare. Fertilitatea naturală deosebită a
solurilor (predominant cernoziomuri) a permis o valorificare agricolă intensă, începută prin păşunat şi
continuată prin cultun cerealiere de maximă importanţă pentru economia mondială. Utilizarea
uneori neraţională a afectat puternic anumite sectoare, ajungându-sc astfel la situaţii temporare de
deşertificare (spre exemplu suprafeţe vaste din Asia Centrală).
d)în ţinuturile cu climat temperat desfăşurarea in altitudine a reliefului diversifică si mai mult efectele
zona-lităfii lalitudinale şi ale poziţiei faţă de centrul masei continentale. Astfel se diferenţiază aria montană
înaltă, cu temperaturi mai reduse, cu predominarea precipitaţiilor solide şi cu vegetaţie forestieră. dominată de
conifere şi păduri de amestec. La l i m it a superioară, datorită asprimii climatului, pădurea este înlocuită de o
vegetaţie arbustivă şi ierboasă. Aceasta se opreşte la limita climatică a îngheţului permanent. Datorită
climatului nefavorabil, presiunea antropică este mai redusă, structurile naturale fiind mai bine păstrate. In Alpi,
Carpaţi. Caucaz. Munţii Stâncoşi, Asia Centrală ş.a., se utilizează păşunile alpine, potenţialul hidroenergetic, se
extrag cantităţi importante de lemn şi uneori de substanţe minerale. Sunt şi situaţii în care diferite forme de
exploatare neraţională au declanşat procese intense de degradare a versanţilor (prăbuşiri, eroziune, alunecări
de teren), a structurii pădurilor ş.a..
O variantă a acestui efect complex al altitudinii este reprezentată de platourile înalte caracteristice Asiei
(Tibet, Gobi), al căror climat este marcat şi de excesivitatea impusă de contmentalism. în consecinţă, vegetaţia
este predominant ierboasă, sărăcăcioasă şi utilizată prin păstorit de către o populaţie rară.
2.5.3. Unităţi geosistemice ale zonei reci
Aceste tipuri se desfăşoară în cea mai mare parte la nord de 60°lat.N, extinzându-se însă datorită efectelor
climatice ale continentalismutui şi mai spre sud, până la 50°Iat.N. Areale restrânse se încadrează în acelaşi tip
şi în extremitatea meridională a Americii de Sud. Aceste ţinuturi se disting prin climatul rece, cu variaţii
sezoniere, în specml termice, importante. în detaliu, poziţia pe continent şi specificul climatic local le
diferenţiază foarte puternic.
&)Pădurile boreale de conifere ocupă suprafeţe întinse în nordul Eurasiei şi al Americii de Nord. Structura
lor este dominată de conifere şi au o faună foarte bogată. Până în perioada actuală constituie un sector mai puţin
afectat de prezenţa omului, continuându-şi - alături de pădurile-ecuatoriale - rolul de generator principal de
oxigen în atmosfera terestră. Foarte caracteristice pentru aceste ţinuturi simt îngheţul peren până la adîncimi
mari (300 m) şi solurile mlăştinoase, acestea reprezentând, alături de rigorile climatice, principalul element
nefavorabil omului şi activităţilor social-economice.
b)Tundra arctică se situează la nord de Cercul polar arctic. Climatul este extrem de rece, precipitaţiile sunt
foarte sărace şi exclusiv solide, vântul este puternic şi frecvent. Un foarte scurt sezon estival favorizează numai
asociaţii vegetale ierboase. Variaţiile termice sezoniere sunt mai mici decât în pădurea boreală, dar se
desfăşoară pe fondul unor temperaturi permanent coborâte. Pedogeneza este lentă şi dificilă, fertilitatea naturală
a solurilor este foarte redusă. O populaţie extrem de rară se ocupă în general cu pescuitul şi vânatul sau creşte,
în regim seminomad, reni.
c)Arii întinse în Antarctica şi insulele din ţinuturile polare, sunt acoperite cu gheţuri veşnice. Formele de
viaţă sunt puternic specializate. Calota glaciară, banchiza şi mobilitatea lor diferită constituie elementele
centrale ale unui peisaj asupra căruia acţionează permanent cel mai aspru dintre climatele terestre. Cu excepţia
unor sectoare periferice ale Groenlandei şi a staţiunilor de cercetare ştiinţifică din Antarctica şi din unele insule,
aceste arii sunt nelocuite.
2.5.4. Unităţi geosistemice ale domeniului oceanic
Total diferite de unităţile locale şi regionale anterioare, o serie de structun funcţionale ale geosistemului, fără a
se sustrage total zonalităţii sistemice prezentate, se situează însă în domeniul oceanic. Insule, grupate uneori în
arhipelaguri, sunt răspândite la diferite latitudini, înscriindu-se în condiţii climatice şi având forme de relief
diferite. In felul acesta, o mare varietate de structuri incluzând uneori elemente biotice foarte valoroase ca, spre
exemplu, unele specii relicte (lemurieni, reptile etc.), au o funcţionalitate, corespunzător, variată (Galapagos,
Madagascar ş.a.). în consecinţă, unele arii ale acestor unităţi geosistemice se pot prezenta în stadii de evoluţie
echilibrată şi sunt încă aproape de forma lor naturală (interiorul insulei Noua Guinee, insulele Marchize etc.). în
alte situaţii, ele sunt marcate puternic de prezenţa omului (Japonia, Filipinele, Antilele ş.a.), până la nivelul
unor degradări puternice, determinate de suprasolicitare, de poluare etc., şi având ca efect periclitarea unor
specii de vieţuitoare şi chiar daune grave aduse sănătăţii umane (spre exemplu partea sudică a insulei japoneze
Honshu, insula Haiti, Corsica).