PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA GEOSISTEMULUI

PROTECŢIA GEOSISTEMULUI - PROTECŢIA FUNCŢIONALITĂŢII SALE

Societatea umană este dependentă de calitatea ecosistemului, de funcţionarea acestuia în limitele
capacităţii sale de autoorganizare. Pentru a se putea păstra im echilibru favorabil evoluţiei normale a întregului
geosistem, este necesar ea activităţile umane să fie concepute şi desfăşurate raţional. Astfel, ele trebuie să
asigure şi să respecte nu numai echilibrul relaţiilor social-economice ci şi pe al celor dintre om şi natură. În
sensul acesta, necesitatea asigurării unui sistem strategic şi tactic de natură politico-economică. legislativă,
administrativă, orientat spre protecţia şi conservarea suportului natural al societăţii umane este la fel de acută
ca şi aceea a organizării judicioase a existenţei noastre social-economice. Politici generalizate de protecţie,
sisteme legislative de anvergură mondială, regională şi naţională, normative de aplicare, sisteme, instituţii şi
forme de control al calităţii unor elemente naturale si al aplicării legislaţiei pot asigura funcţionalitatea
măsurilor menţionate. Astfel, spre exemplu, organisme ale Naţiunilor Unite (P.N.U.E.. F.A.O..
U.N.E.S.C.O.,A.I.E.A., O.M.S.. P.N.U.D., ş.a.) se preocupă de probleme acute ale mediului, la nivel global.
Alte instituţii şi organisme specializate acţionează în cadrul unor structuri politico-economice de anvergură
regională (Consiliul Europei, A.S.E.A.N., Mercosur ş.a.). În nivelul local de protecţie sunt implicate
numeroase instituţii de stat, ale administraţiilor locale şi organizaţii nonguvernamentale, acţiunile lor vizând
necesităţi acute ale protecţiei mediului din arii mai restrânse (spre exemplu, în România sunt implicate instituţii
ca: Inspectoratele pentru Protecţia Mediului, Inspectoratele de Protecţie Civilă, Comisiile de Apărare împotriva
Dezastrelor, Direcţiile de Sănătate Publică, Direcţiile Silvice, Compania „Apele Române”, Centrele
Meteorologice Regionale, Direcţiile de Urbanism şi Amenajare a Teritoriului, o serie de departamente/direcţii
ale ministerelor lucrărilor publice, transporturilor, de interne ş.a). În ansamblu, de la nivel mondial la nivel local
acestea sunt principalele repere instituţionale actuale implicate în protecţia geosistemului.
În mod concret, realizarea protecţiei presupune acţiunea comună a unor factori sociali, educaţionali,
economici, politici.
Factorii sociali trebuie să asigure înţelegerea, prin informaţie şi educaţie, a necesităţii unor acţiuni de
protecţie a raporturilor echilibrate între toate componentele geosistemului. Atenţia trebuie îndreptată, în
primul rând, asupra componentelor şi relaţiilor degradate, în curs de degradare sau care prezintă riscul
degradării.
Factorii economici trebuie să se implice în acţiunile de protecţie sub două forme principale. Prima constă
în respectarea normativelor referitoare la limitele impactului pe care îl pot avea asupra geosistemului prin
diverse forme de agresiune: poluarea apelor, a aerului, a solurilor, calitatea deficitară a produselor destinate
consumului uman, stimularea unor factori naturali de risc, dezechilibrarea unor mecanisme economice ş.a. A
doua formă este dependentă de randamentul activităţilor economice, pe seama căruia o parte variabilă din
produsul intern brut (P1B) poate fi dirijată către investiţii de protecţie.
Factorii politici sunt cei care trebuie să asigure o legislaţie corespunzătoare nivelului de risc la care sunt
supuse interacţiunile din geosistem, în primul rând datorită societăţii umane. Acţiunile politice trebuie să
urmărească permanent ajustarea măsurilor de protecţie, în funcţie de starea calităţii la un moment dat. Aceasta
1
se impune cu atât mai mult, cu cât ritmurile social-economice sunt mai diverse şi mai grăbite faţă de cele
naturale.
În ultimul secol s-a constatat o evoluţie constantă a curentelor de gândire din domeniul protecţiei mediului
în direcţia unui control mereu mai strict al modului în care omul exploatează resursele. Multă vreme, până în
perioada interbelică, a dominat curentul economist care considera că omul este superior naturii şi că biosfera
trebuie să alimenteze economia cu produse în cantităţi cât mai mari, pentru a contracara presiunea pieţei.
Contradicţia dintre diminuarea resurselor prelevate din natură şi cererea crescândă s-a manifestat prin efecte
nedorite (degradare, poluarea diversă, ş.a.), obligând astfel multe state să întreprindă măsuri urgente. Spre
exemplu, încă din 1920, în Franţa s-au generalizat taxele de protecţie a naturii, de salubrizare ş.a., iar mai târziu
au fost reglementate drepturile de proprietate asupra spaţiului natural (păduri, mlaştini, râuri ş.a.). S-a adoptat
astfel o concepţie utilitaristă mai nuanţată, bazată pe gestiunea relaţiilor dintre om şi natură, protecţia naturii, a
ambianţei în general, devenind prioritară peste tot acolo unde este necesar şi posibil. În acest sens, omul a
devenit mereu mai conştient de faptul că pentru a putea beneficia de o poziţie avantajos durabilă în sistem,
trebuie să cunoască, să accepte, să respecte şi să protejeze şi drepturile altor fiinţe, să conserve şi să folosească
raţional tot ceea ce reprezintă resursele naturale şi valorile deja create. Dezvoltarea unei atitudini mereu mai
raţionale faţă de economia actuală este o caracteristică a ultimelor decenii, exprimată sub forma conceptului de
dezvoltare durabilă. Asumarea unor principii ca acela al gestiunii colective a resurselor naturale şi a
problemelor de mediu sau acela al precauţiei (gestionării riscurilor prin politici de conservare) exprimă clar o
viziune mai responsabilă şi mai optimistă asupra viitorului geosistemului.
Protecţia funcţionalităţii
Serii repetate şi costisitoare de eşecuri ale unor investiţii cu rol de protecţie la nivel local şi regional au
semnalat mereu mai clar ineficienta politicilor orientate exclusiv către atenuarea sau combaterea efectelor
negative ale unor acţiuni neraţionale. A devenit evident că întreaga acţiune de protecţie trebuie iniţiată la nivelul
funcţional, al cauzelor/caracteristicilor generatoare de risc şi degradare. Corelându-se concluziile practice
rezultate cu informaţia din ce în ce mai complexă asupra modului în care funcţionează geosistemul, s-a realizat
şi o viziune mai corectă şi mai eficientă asupra protecţiei.
Astfel, necesitatea acţiunilor respective se conturează clar din momentul (perioada) în care cumularea
efectelor unor secvenţe de evoluţie discontinuă anunţă producerea unor praguri. Cunoaşterea corectă, completă
şi în timp util, a tendinţei de evoluţie după realizarea pragurilor respective este singura cale pe care se poate
asigura o protecţie raţională. În situaţia în care o tendinţă de disfuncţie este constatată la timp, protecţia se poate
desfăşura în forma ei cea mai raţională, cea mai eficientă: prevenirea.
În acelaşi timp protecţia poartă şi amprenta spaţialităţii. În sensul acesta, funcţionalitatea sistemică
determină difuzarea, în egală măsură, atât a efectelor benefice ale protecţiei, cât şi a disfuncţiilor produse de o
protecţie ineficientă. Astfel, importanţa acţiunilor de protecţie nu se limitează la nivel naţional şi nici chiar
regional, deoarece coexistenţa sistemelor naturale şi a sistemului social-economic impune permanent
caracterul de unitate al geosistemului. Spre exemplu, poluarea aerului şi a apei are frecvent caracter
transfrontalier; accidentele tancurilor petroliere, ale centralelor atomoelectrice ş.a., au surse punctuale, legate
2
de un anumit spaţiu, dar efecte care se generalizează rapid; sursele de energie calorică suplimentară, provenită
mai ales din activităţi industriale şi emisiile de gaze cu efect de seră, sunt răspândite pe teritoriile unor state
diferite, dar fenomenul general de încălzire afectează întreaga atmosferă terestră etc.
În perioada contemporană, deşi necesitatea protecţiei este resimţită din ce în ce mai profund, acţiunile
respective au încă o eficienţă redusă din mai multe cauze. Cea mai generală este de natură cantitativă şi constă
în capacitatea variabilă a diferitelor state de a se implica material în acţiuni de protecţie. Alte cauze sunt de
natură calitativă. Ele constau atât în caracterul teritorial limitat al unor măsuri de protecţie, cât şi în înţelegerea
absolut insuficientă a funcţionalităţii structurilor care trebuie protejate. În cazurile respective, protecţia este
dirijată dominant către componentele, secvenţele, spaţiile deja degradate. În felul acesta eficienţa este în mod
frecvent redusă, întrucât multe efecte ale degradării sunt foarte greu corectabile sau chiar ireversibile, iar
libertatea care se lasă în continuare unor mecanisme şi surse de degradare determină repetarea, agravarea şi
extinderea fenomenelor negative.
Un alt aspect calitativ al deficienţelor protecţiei constă în caracterul ei sectorial. Se protejează în mod
separat apa, în acelaşi fel aerul, solul, pădurea; unele componente şi relaţii social-economice nici nu fac obiectul
politicii de protecţie a geosistemului, fiind considerate exterioare acestuia. Chiar organisme ale Naţiunilor Unite
acţionează sectorial, pe domenii (agricultură şi alimentaţie; cultură, educaţie şi cercetare ştiinţifică; controlul
energiei atomice; sănătate; dezvoltare etc.). Numai într-o mică măsură, de puţin timp şi în forme încă
predominant teoretice, sunt vizate structuri mai complexe ale geosistemului, pe baza P.N.U.E (spre exemplu.
Programul Naţiunilor Unite „Geosferă-Biosferă", Convenţia Naţiunilor Unite pentru Combaterea
Deşertificării).
Domenii concrete de protecţie
a)Protecţia aerului. Există şi disfuncţii naturale care pot produce degradarea temporară a unor caracteristici
fizice şi chimice ale aerului, dar cele mai grave forme de degradare se datoresc intervenţiilor antropice. În
felul acesta, sursele şi mecanismele de degradare fiind cunoscute, în mod firesc controlul lor este în bună
măsură monitorizat. Aceasta este de altfel şi prima etapă, strict necesară, a protecţiei. Tehnologii industriale
şi practici agrotehnice specializate se orientează din ce în ce mai mult către reţinerea noxelor la sursă, emiterea
unor cantităţi de poluanţi în limitele capacităţii naturale de dispersie, amplasarea surselor de noxe în
conformitate cu dinamica naturală a aerului favorabilă dispersiei ş.a.m.d. De asemenea, o formă indirectă, dar
extrem de importantă, a protecţiei aerului este menţinerea formaţiunilor vegetale capabile să regleze în regim
natural compoziţia sa chimică şi caracteristicile fizice.
b)Protecţia apelor. La fel ca aerul, toate formele de apă pot suferi transformări importante şi pe cale naturală,
dar acestea nu sunt definitive şi nu constituie totdeauna degradări. În schimb, aria sistemică social-economică
reduce frecvent (sau chiar distruge) mecanisme interactive naturale care reglează bilanţul hidrologic şi care
permit tuturor categoriilor de ape să-şi controleze compoziţia chimică şi calităţile fizice. Protecţia apelor
începe tot de la sursele de agresiune, apele uzate (din industrie, agricultură, aşezări umane, servicii diverse)
fiind trecute prin staţii de epurare cu structuri complexe (treaptă mecanică, chimică, biologică). O altă formă de
protecţie este controlul consumului, care merge uneori până la raţionalizări stricte. În mod indirect, protecţia
3
pădurii sau chiar a unor forme speciale ale apei (gheţarii montani) are aceleaşi efecte benefice.
c)Protecţta ecosistemelor. Datorită însemnătăţii excepţionale pentru existenţa biologică şi socială a omului, la
fel ca aerul şi apa, calitatea comunităţilor vii, vegetale şi animale, preocupă în mod deosebit societatea umană.
Frecvent transformate şi chiar agresate, pierzând uneori o seamă de elemente iniţiale, comunităţile respective
sunt printre, cele mai sensibile componente ale geosistemului. Fiind forme de viaţă, degradarea lor atrage cel
mai rapid atenţia oamenilor. Concomitent, multe raporturi interactive care există în sistemele vii sunt prea puţin
percepute. Este motivul pentru care, spre exemplu, tăierea rasă a pădurii impresionează mai puţin decât
răspândirea, datorată neglijenţei umane, a unor boli grave ale speciilor de animale crescute pentru consum
curent. Protecţia comunităţilor vii este, totuşi, una dintre primele acţiuni umane de acest gen, ea îmbrăcând
forma cunoscută frecvent sub numele de conservarea naturii. Sub această formă sunt vizate păstrarea
biodiversităţii şi, mai ales, protecţia celorlalte elemente şi interacţiuni naturale care constituie habitatul
diferitelor asociaţii de plante şi animale.
d)Protecţia solului. Datorită genezei şi structurii sale complexe, solul este supus unei degradări multiple. Atât
baza sa abiotică cât şi elementul organic sunt frecvent agresate. Disfuncţiile, substanţele străine şi toxice
înglobate în sol îl degradează şi devin factori de agresiune ai comunităţilor vii şi, prin ele, ai omului.
Pe o cale indirectă, mai complicată, degradarea asociaţiilor vegetale şi activităţile productive neraţionale,
determină alte forme de degradare a solului. În felul acesta, acţiunile de protecţie sunt diverse, vizând evitarea
sau reducerea poluării, protecţia elementelor naturale care asigură pedogeneza şi evoluţia echilibrată a solului
şi valorificarea lui raţională, prin structura adecvată a culturilor şi prin agrotehnică mai puţin agresivă.
e)Protecţia sistemului social-economic. Elementele componente şi funcţiile acestui sistem se situează în prim-
planul interesului general al societăţii umane. Sunt protejate, mai ales prin măsuri legislative, drepturile omului
şi o serie de structuri sociale ca: familia, unele comunităţi tradiţionale, confesiuni, grupuri etno-lingvistice şa.
De asemenea, sunt reglementate sisteme de protecţie, naţionale şi regionale, ale unor activităţi productive,
amenajări aferente acestora, servicii, activităţi creative. Mai constituie obiect al protecţiei şi diferite forme de
habitat uman.
CONSERVAREA GEOSISTEMULUI
Noţiuni generale de conservare
Conservarea reprezintă un segment special al protecţiei. Sensul său este acela de păstrare. Înţelegerea corectă
a structurii şi funcţionalităţii geosistemului obligă la asigurarea integrităţii tuturor elementelor structurale şi a
legăturilor interactive.
Astfel, devine clar că acţiunile de conservare nu se pot limita numai la unul dintre cele două domenii
(structural sau funcţional). Desigur, fiecare element structural are rolul său bine definit în sistem, încât absenţa
oricăruia se repercutează grav asupra celorlalte. În acelaşi fel însă, dispariţia unor relaţii interactive determină
disfuncţii, adesea pe termen lung. Mai mult, unele structuri sistemice fiind foarte vechi, rare, deosebit de
originale sau reprezentând verigi unice în lanţuri evolutive ş.a.m.d, au valoare patrimonială, încât conservarea
lor se impune cu atât mai mult (spre exemplu, păstrarea biodiversităţii, a alimentării subterane a râurilor, a unor
relicte lingvistice, a unor secvenţe de cultură şi civilizaţie materială ş.a.).
4
 În perioada contemporană, sub o formă larg acceptată, instituţionalizată şi legiferată, conservarea
geosistemului se realizează sub două forme principale: conservarea sistemelor naturale şi a patrimoniului
cultural-istoric.
Conservarea sistemelor naturale
Conservarea sistemelor naturale vizează păstrarea, in sens complet, a structurii şi a funcţiilor acestora.
Diferitele forme de viaţă, asociaţiile specifice de floră şi faună, habitatele corespunzătoare constituie obiectivele
principale ale acţiunilor de conservare la nivel global (spre exemplu, rezervaţii ale biosferei), la nivel regional
(parcuri şi rezervaţii naturale transfrontaliere) şi la nivel local (parcuri şi rezervaţii naturale naţionale, arii
protejate, monumente ale naturii).
a)Rezervaţiile biosferei. De dimensiuni în general mari, rezervaţiile biosferei conservă integralitatea şi
funcţionalitatea asociaţiilor vegetale şi animale, fără să excludă prezenţa unor aşezări umane şi activităţile lor
specifice. Acestea sunt forme deosebite, unice, ale biodiversităţii geosistemului. O listă a UNESCO, în
conformitate cu proiectul numărul 8 al programului „Om-Biosferă , iniţiat în 1974, cuprinde toate arealele din
lume cărora li s-a atribuit acest statut. Printre ele se află, spre exemplu, Insulele Galapagos, Marea Barieră de
Corali, Muntele Kenya, Parcul Naţional Yellowstone, Valea Jiuzhaigou şi Parcul Naţional Wolong din China,
Delta Ronului (Camargue), Delta Dunării ş.a.. Pe lingă conservarea propriu-zisă, arealele respective asigură
posibilitatea unor cercetări ştiinţifice complexe şi detaliate. Acestea permit ca, prin cunoaştere, să se poată
asigura nu numai o protecţie imediată, ci viabilitatea pe termen lung a structurilor respective care aparţin
patrimoniului natural al umanităţii.
Astfel, în Valea Jiuzhaigou din sud-vestul Chinei, pe o suprafaţă de 106 000 ha, se realizează conservarea
unui ecosistem de pădure temperată de altitudine. Arealul respectiv este acoperit, începând din partea înaltă, cu
o vegetaţie ierboasă perenă, capabilă să reziste de la un an la altul sub zăpadă, şi de păduri. Arborete pure de
conifere, păduri de amestec (pin şi arţar) şi păduri de foioase (specii de stejar şi de arţar), ca şi o vegetaţie
arbustivă reprezintă vegetaţia spontană aflată în regim de conservare. În egală măsură, sunt conservate
ecosisteme lacustre, ca şi agroecosistemele aferente zonelor locuite. În acest din urmă caz, beneficiază de
statutul de rezervaţie şi culturile de porumb şi legume în sistem tradiţional. Unul dintre elementele a căror
conservare constituie obiectivul principal în acest areal, care suscită interesul foarte larg al societăţii umane de
pretutindeni, este ursul panda, cu întregul său habitat. Într-un regim de monitoring, conservarea limitează
accesul turistic şi se bazează pe o gamă variată de cercetări ştiinţifice asupra microclimatului forestier, calităţii
apelor, vieţii insectelor, dăunătorilor, dezvoltării durabile a activităţilor economice.
b)Parcurile naturale regionale. Aceste forme de conservare sunt în general de dimensiuni mai restrânse decât
rezervaţiile biosferei. Deşi obiectivele sunt aceleaşi, iar arealele au o structură la fel de eterogenă, ponderea
elementelor social-economice este uneori mai mare. O formă foarte interesantă sub aspectul conţinutului,
obiectivelor, formelor de realizare a conservării este reprezentată de parcurile naturale transfrontaliere. Spre
exemplu, la frontiera franco-belgiană se află parcul natural regional Scarpe-Escaut; între Polonia şi Bielorusia,
parcul Bialowieza este arealul în care s-a mai păstrat şi din care se repopulează zimbrul european. În aceeaşi
categorie se încadrează Cascada Niagara, situată între Statele Unite şi Canada. Ţinutul Lacurilor din Anzii
5
Sudici, situat între Argentma şi Chile, Parcul natural Iguazu între Argentina şi Brazilia etc. Conservarea
structurilor şi funcţionalităţii sistemelor naturale impune, în cadrul acestor areale, politici şi măsuri extrem de
complexe, care să permită şi desfăşurarea normală a activităţilor social-economice specifice unei reţele frecvent
dense de aşezări umane.
c) Parcuri şi rezervaţii naturale naţionale. Adesea, arealele respective constituie sectoare ale nivelurilor
superioare de conservare (regional şi global). Aceleaşi obiective sunt urmărite, în cadrul unor politici naţionale
de conservare a naturii şi, în unele cazuri, a habitatului uman. În funcţie de structura lor, unele parcuri şi
rezervaţii naţionale sunt orientate către forme de conservare specifică: spre exemplu, conservarea ecosistemelor
naturale (Parcul Naţional Retezat, Parcul Naţional Ceahlău, Parcul Naţional Kaziranga din estul Indiei, Parcul
Naţional Virunga din Africa Ecuatorială ş.a.). Alte parcuri naţionale sunt orientate către conservarea unor
formaţiuni geologice şi a reliefului specific (spre exemplu, Marele Canion, Peninsula Valdes din Argentina,
Pamukkale din Asia Mică, Cheile Bicazului, Detunatele din Munţii Apuseni ş.a.). La fel de frecvent, se află în
acelaşi tip de regim de conservare areale cu patrimoniu complex, bio-vegetal, faunistic, geologic,
geomorfologic (spre exemplu, Ngorongoro din Africa de Est, Gran Paradiso din Alpi, Yosemite, Porţile de Fier,
Piatra Craiului ş.a.).
Tabelul Distribuţia spaţială a parcurilor naturale pe Glob (2000)
continentul nr.parcuri suprafaţă (mii ha) pondere (%) continentul (regiunea) nr parcuri suprafaţă (mii ha) pondere (%)
(regiunea) naturale naturale
AFRICA 136 39 255 1.31 EUROPA 169 5816 0.69
-de Nord 27 2 386 0.28 -de Nord-Vest 70 3 420 1.94
-de Vest 29 6 887 1.14 -de Vest 17 887 0.8
-de Est 53 11 964 1.86 -de Sud 50 898 0.68
-Centrală 24 13 483 2.06 -Central-Estică 32 611 0.38
-de Sud 13 4 505 1.71 AMERICA de NORD 76 19 063 0.9
ASIA 357 25 220 0.79 AMERICA LATINA 997 28 608 1.41
-de Sud-Vest 37 815 0.17 -Caraibe 12 270 1.15
-de Sud 35 4 969 0.46 -Centrală 71 1 832 0.73
-de Sud-Est 98 8 942 1.99 -de Sud 144 26 506 1.51
-de Est 187 10 494 0.89 OCEANIA 49 9 626 1.25
FED.RUSA 23 1 956 0.11 TOTAL 1047 129 574 0.95
dupa: Raportul „Starea mediului , PNUD-PNUE, ONU. 2001
Pentru valoarea lor deosebită în cadrul acestor parcuri, rezervaţii naturale, dar frecvent şi în afara lor, unor
elemente li s-a atribuit statutul de monumente ale naturii. Pentru unele arborete şi arbori izolaţi, asociaţii
floristice, asociaţii faunistice, forme de relief (dune, chei, creste alpine, poduri naturale), gheizere, cascade,
izbucuri, lacuri, gheţari ş.a. se asigură atât conservarea elementului principal, cât şi a habitatelor specifice şi
ariilor imediate. Sunt monumente ale naturii cedrul de Liban, pinul de Alep, Sequoia, poienile cu narcise,
crîngurile de liliac sălbatic; flamingo, capra neagră, bizonul, ursul panda, balena albastră, gorila de munte,
zimbrul,; Muntele Corcovado de la Rio de Janeiro, masivele Matterhorn şi Jungfrau din Alpi, Podul natural de
la Ponoare, vulcanii noroioşi de la Pîclele, Poliţa cu crini din Ceahlău; gheizerul „Bătrînul credincios” din
parcul Yellowstone, cascada Angel, Lacul Roşu, gheţarul de la Scărişoara şi multe altele.
Un sistem coerent de măsuri concrete asigură aplicarea legislaţiilor naţionale de conservare. În ultimii ani,
politici regionale de armonizare legislativă vizează unificarea acţiunilor de protecţie şi conservare într-o
Strategie Mondială de Conservare a Naturii.

6
 Conservarea patrimoniului cultural-istoric
De o atenţie deosebită s-au bucurat în perioada contemporană şi obiectivele de interes cultural-istoric,
catalogate de UNESCO şi aflate sub protecţia acestuia. Finanţarea unor activităţi de conservare sau de reabilitare
a permis salvgardarea multor elemente ale civilizaţiei materiale sau spirituale.
Constituie bunuri de valoare universală, realizate de-a lungul întregii istorii a societăţii umane, o serie de
elemente şi structuri specifice sistemului social-economic. Astfel, situri arheologice, ansambluri arhitectonice
din diferite epoci, structuri rurale, amenajări urbane, tehnici tradiţionale, comunităţi rurale arhaice,
manifestări etno-folclorice tradiţionale ş.a., sunt recunoscute şi conservate pentru valoarea lor de unicat
patrimonial (fiind utilizate adesea în mod eficient ca formă a potenţialului turistic antropo-cultural). Se adaugă
patrimoniul artistic propriu-zis, adăpostit în muzee sau în colecţii particulare (picturi, sculpturi, obiecte
artizanale etc.).
Dintre cele mai importante obiective de patrimoniu universal pot fi amintite prin unicitatea lor: vestigiile
arheologice de la Troia, Delphi sau Micene; peşterile de la Qumrân, de lingă Marea Moartă; Mohenjo Daro şi
Harappa, din Valea Indusului: templele maya şi Teotichuacan, din Mexic etc. În acelaşi fel, sunt apreciate şi
conservate ansamblurile arhitectonice Palmyra din Siria, Muntele Măslinilor de la Ierusalim, Valea Regilor şi
Piramidele din Egipt, Forul Roman, Macchu Picchu din Peru, oraşele medievale ale Europei mediteraneene şi
Africii de Nord, ale Europei centrale şi nordice, Tăj Mahal, Kremlinul, Suzdal în nordul Rusiei, Oraşul Imperial
din Beijing. Dintr-o perioadă mai recentă sunt conservate marile ansambluri arhitectonice renascentiste şi
baroce din Europa şi America Latină, unice ansambluri arhitectonice moderne şi contemporane (arhitectura
europeană neoclasică, Art Nouveau, cubistă. arhitectura americană Secession, urmate de arhitectura strict
funcţională de tip City, Downtown ş.a). De un interes deosebit şi aflate în regim de conservare, ca expresii ale
patrimoniului cultural universal, sunt şi ansambluri de arhitectură religioasă, integrate armonic în peisajul
natural al regiunilor respective: complexele monastice Meteora şi Muntele Athos, în Grecia, Ierusalimul.
Vaticanul, Mont-Saint Michel în Franţa, Shaoling şi Lhassa, în China, mănăstirile din nordul Moldovei ş.a. Îşi
aşteaptă regimul normal de conservare şi alte ansambluri arhitectonice cu specific naţional sau regional. Spre
exemplu, ansamblurile româneşti de arhitectură brâncovenească, ansambluri arhitectonice coloniale din Africa
şi Asia de Sud ş.a. În unele regiuni se mai află în regim de conservare viaţa rurală tradiţională, cu tot ceea ce
ţine de cultivarea pământului, creşterea animalelor, meşteşuguri, construcţia caselor, porţilor şi a drumurilor,
port popular şi manifestări etno-folclorice ş,a. Spre exemplu, comunităţile rurale quechua din aria andină,
comunităţile dogon din Africa de Vest. comunităţile sherpa din Nepal, cele lapone din nordul Europei,
comunităţile sarde, oşene şi maramureşene tradiţionale ş.a. au devenit obiect al unor politici naţionale de
conservare, conştientizate până la nivel local.