INTRODUCERE

Calitatea mediului natural constituie una dintre cele mai stringente probleme globale
ale omenirii, deoarece nu este vorba numai de conservarea cadrului natural, ci este pusă sub
semnul întrebării însăşi supravieţuirea speciei umane.
Teama de răzbunare a naturii nu l-a părăsit niciodată pe om şi totuşi acesta a
continuat şi continuă într-un ritm dezechilibrant, să substituie natura în loc să o completeze,
să o corijeze. Acumularea şi accentuarea stărilor conflictuale dintre om şi natură au început
astfel să-şi multiplice formele concrete de manifestare, ale căror implicaţii devin tot mai
alarmante.
În diferite zone ale globului, oamenii se confruntă cu fenomene meteorologice ieşite
din comun, care încet-încet, le ameninţă nu numai stilul obişnuit de viaţă, dar chiar şi
existenţa. Printre cauzele majore ale acestor dezastre naturale se numără diferitele forme de
poluare a mediului înconjurător şi impactul generat de acestea.
Din punct de vedere spaţial, impactul activităţii umane asupra mediului poate
avea o întindere planetară, regională sau locală, fără a identifica prin aceasta intensitatea
dezechilibrelor ecologice sau caracterul lor mai mult sau mai puţin periculos.
Numărul crescând al catastrofelor naturale evidenţiază costul impactului uman
asupra naturii. La nivel regional apariţia dezechilibrelor ambientale este datorată şi
accidentelor: de pe platformele industriei de petrol, de la centralele nucleare, poluării solului,
apei de suprafaţă şi freatice, precum şi a poluării aerului.
Deşi paleta instrumentelor economice pentru protecţia mediului are o largă extindere
în acest domeniu, utilizarea lor este restrânsă şi puţin eficientă, atâta vreme cât nu se creează
un suport logistic corespunzător (de la baza tehnico-materială până la realizarea unui cadru
specific de cooperare regională).
O activitate pusă doar sub semnul profitului imediat, face să fie speculate limitele
unui mecanism economic în care problemele protejării şi conservării mediului se regăsesc
într-o foarte mică măsură.
Minimalizarea relaţiei de interdependenţă dintre activitatea economică şi mediu face
ca factorii poluanţi să reprezinte un atentat tot mai grav la echilibrul natural.
Industrializarea necontrolată din ultimele decenii a rupt echilibrul natural, prin
contaminarea mediului înconjurător cu substanţe toxice. Ecosistemele au suferit grave
transformări, iar omul, autorul primar al acestui dezechilibru, se simte ameninţat de efectele
negative ale propriei creaţii.
Problemele legate de protecţia mediului au apărut în ultimele decenii, când s-a
constatat dereglarea echilibrului natural dintre elementele constitutive ale biosferei, ca urmare
a dezvoltării puternice a proceselor industriale şi absenţei măsurilor de menţinere a acestui
echilibru.
Cu toate că semnalele de alarmă privind efectele deosebit de grave ale poluării
aerului , solului, apelor de suprafaţă şi subterane asupra sănătăţii populaţiei au fost
mediatizate, demonstrându-se pericolul şi riscul poluării, memoria umană este subiectiv –
selectivă, doarece este deseori folosită afirmaţia "pământul suportă orice".

1
 Mediul înconjurător este un bun public pur, pentru că el răspunde celor trei
caracteristici care-l deosebesc de orice alt bun public privat:
 chiar dacă este consumat de către o persoană, el rămâne disponibil şi pentru
alte persoane;
 nimeni nu poate exclude pe cineva de la consumarea unui bun public pur, pe
când, în cazul unui bun public privat, producătorul îi exclude pe toţi cei care nu pot plăti
preţul lui;
 consumatorul nu se poate exclude pe el însuşi de la utilizarea unui bun public
pur.
Analizând cele trei caracteristici, se poate concluziona că cel care consumă bunul
public pur trebuie să o facă de o aşa manieră încât ceilalţi să poată dispune la rândul lor de
acest bun. În plus, consumatorul trebuie să ia măsuri de protecţia mediului, astfel încât la
rândul lui să poată beneficia în continuare de bunul public pur.
Experienţa a demonstrat că pentru a proteja mediul, cel mai economic este să se
prevină poluarea, să se adopte o poziţie preventivă încă din faza de proiectare. În
conformitate cu legislaţia în vigoare, investitorul are obligaţia să cerceteze în ce măsură
proiectul propus este compatibil cu cerinţele protecţiei mediului natural şi a cadrului uman de
viaţă. El trebuie să pună în practică pachetul de măsuri tehnice şi economice care să permită
reducerea consecinţelor negative ale lucrărilor propuse asupra mediului.
Când măsurile tehnice de reducere a impactului asupra mediului natural nu sunt
suficiente, respectiv impactul nu poate fi suprimat sau redus, investitorul trebuie să adopte
măsuri compensatoare, asumându-şi costul integral al realizării acestora.
Fără o componentă economică, protecţia mediului rămâne doar o declaraţie de
bune intenţii şi o inserare de acţiuni fără posibilitatea de concretizare.
În condiţiile adâncirii şi globalizării ecocrizei la care se adaugă multiplicarea
interdependenţelor dintre economiile diferitelor ţări, politica de mediu tinde să devină o
dimensiune permanentă a politicii generale a unui stat în raporturile sale cu celelalte state,
bunăstarea unei naţiuni fiind tot mai greu de asigurat pe principiul preponderenţei efortului
propriu.
Politica de mediu (ca un ansambu concret de măsuri şi mijloace prin care se
urmăreşte conservarea capacităţii de suport a sistemelor naturale) din punct de vedere al
instrumentelor utilizate, are componente care vizează sfera reglementărilor (generale şi
specifice) dar şi modificarea comportamentului producătorilor şi consumatorilor, a societăţii
civile în ansamblul său, inclusiv prin mijloace financiare şi economice, la toate acestea
adăugându-se problema transferului de informaţie, a comunicării în domeniul mediului.
Considerentele importante care impun elaborarea strategiilor de protecţia
mediului sunt:
 înlocuirea sistemului de acţiuni întâmplătoare, ocazionale cu acţiuni
programate şi concrete de protecţia mediului;
 elaborarea, implementarea şi evaluarea politicii de mediu pe etape, asfel încât
să fie posibilă reevaluarea acesteia;
 adaptarea planurilor de acţiune şi de implementare la scară de timp (pe
termene scurte, medii şi lungi);

2
  controlul aplicării riguroase a măsurilor stabilite conform acordurilor,
autorizaţiilor, normelor sau altor cerinţe legale.
Strategia trebuie supusă unui proces periodic de reconsiderare care presupune
adaptarea continuă şi recurgerea la propuneri flexibile.
Orice proiect sau politică sunt considerate rentabile dacă beneficiile lor sunt
pozitive.
Analiza cost – beneficiu se constituie într-una din metodele cele mai uzitate,
realizând o informare şi o direcţionare în privinţa deciziilor referitoare la mediu.
Această analiză prezintă limite practice şi metodologice dar rămâne un instrument
de decizie indispensabil, doarece se impune o anumită disciplină în dezbaterile pe marginea
politicilor şi strategiilor de mediu, acordând atenţie la ceea ce este de câştigat şi ce se poate
pierde în cazul adoptării unei anumite politici sau strategii.
Capacitatea de a asocia valoarea monetară consecinţelor efectelor poluante,
constituie un punct important pentru abordarea mediului din punct de vedere economic.

CADRUL LEGISLATIV PRIVIND PROTECŢIA MEDIULUI ÎN

ROMÂNIA

În decursul secolului trecut a fost recunoscut unanim, la scară mondială, faptul că

activităţile umane au contribuit la deteriorarea mediului înconjurător şi la pierderea unor
resurse naturale. Ca urmare a acestei recunoaşteri, ţările şi organizaţiile internaţionale au
inceput să întreprindă măsuri substanţiale de restaurare a mediului natural, precum şi de
contracarare a efectelor negative produse de activităţile umane asupra mediului înconjurător.
Poluarea factorilor de mediu rămâne însă una dintre cele mai grave probleme cu care se
confruntă în prezent întreaga omenire.
Abordarea tradiţională a protecţiei şi managementului mediului a fost aceea de a
controla poluarea factorilor de mediu (generarea de deşeuri, emisii atmosferice şi evacuări de
ape reziduale) după ce aceasta s-a produs şi de a reduce la minimum impactul asupa mediului
înconjurător prin aplicarea unor practici corespunzătoare de manipulare, tratare si eliminare.
De la formularea sa în anul 1975 în SUA (sub formă de prevenirea poluării este
rentabilă – pollution prevention pays), conceptul a fost adoptat şi implementat de un număr
mare de companii industriale din lumea întreagă. În practică, programele de prevenire a
poluării se concentrează asupra înlocuirii soluţiilor costisitoare de reducere a poluării tip “la
capătul conductei” (end-of-pipe), cu abordări preventive de evitare a generării de poluanţi la
sursă. Aceste opţiuni includ minimizarea generării de deşeuri, reciclarea deşeurilor,
recuperarea energiei si implementarea proceselor „cu emisii zero”. În mod suplimentar
programele de prevenire a poluării pot include măsuri de tratare a deşeurilor şi remediere a
zonelor cu contaminare istorică.
Deşi prevenirea poluării este definită în mod oarecum diferit în reglementările de
mediu adoptate de diferite ţări, esenţa conceptului se referă la utilizarea proceselor,
practicilor, materialelor, produselor şi surselor de energie care permit prevenirea,
minimizarea sau eliminarea la sursă a generării de poluanţi sau deşeuri. Prevenirea poluării
presupune şi reducerea riscului pentru sănătatea umană şi mediul înconjurător, incluzând

3
practici care permit reducerea utilizării de materiale toxice şi periculoase, utilizarea eficientă
a energiei, apei şi a altor resurse.
La nivelul Uniunii Europene prevenirea poluării este abordată în mod integrat.
Conform conceptului de prevenire şi control integrat al poluării generate din diferitele
activităţi umane, sunt luate în considerare simultan toate emisiile de la o instalaţie industrială
(emisii în aer, apă şi sol, inclusiv deşeuri) exercitându-se simultan controlul tuturor acestor
emisii. Acest principiu constituie obiectul Directivei 96/61/EC cu privire la prevenirea şi
controlul integrat al poluării (Directiva IPPC – Integrated Pollution Prevention and Control).
Aceasta urmăreşte de asemenea, ca accentul care era pus în controlul poluării pe tehnologiile
de tratare „la capătul conductei” să fie mutat în primul rând, pe evitarea generării de poluanţi
prin adoptarea unor măsuri considerate a fi cele mai bune, disponibile la momentul actual –
fezabile tehnic şi economic – pentru realizarea nivelului de protecţie a mediului şi sănătăţii
umane vizat de reglementare.
Prin Directiva IPPC, Uniunea Europeană a stabilit un set de reguli comune
referitoare la autorizarea instalaţiilor industriale. În esenţă, scopul Directivei IPPC este de a
reduce poluarea industrială şi de a controla eficient emisiile de la instalaţiile industriale,
asigurând că nivelul poluării este redus în mod real, fără a fi disimulată prin transferul
poluanţilor între factorii de mediu. Pentru a putea funcţiona, instalaţiile vizate de
reglementare trebuie să obţină autorizaţia emisă de autorităţile competente, procedura de
autorizare având la bază conceptul de cele mai bune tehnici disponibile (Best Available
Techniques – BAT) care este definit în reglementare.
„Autorizaţiile integrate” presupun ca acestea să ia în considerare întreaga
performanţă de mediu a instalaţiei, adică emisiile în aer, apă şi sol, generarea deşeurilor,
utilizarea materiilor prime, eficienţa energetică, zgomotul, prevenirea accidentelor,
managementul riscului etc. Deoarece autorizaţiile trebuie să aibă la bază cele mai bune
tehnici disponibile (BAT), autorităţile care le emit trebuie să identifice care anume tehnici
îndeplinesc criteriile stabilite. În multe cazuri, cele mai bune tehnici disponibile presupun
realizarea unor îmbunătăţiri radicale în domeniul protecţiei mediului şi uneori, adaptarea
instalaţiilor în acest sens poate fi foarte costisitoare, însă inevitabilă pentru obţinerea
autorizaţiei.
Cele mai bune tehnici disponibile sunt definite drept „stadiul de dezvoltare cel mai
avansat şi eficient înregistrat în dezvoltarea unei activităţi şi a modurilor de exploatare, care
demonstrează posibilitatea practică de a constitui referinţa pentru stabilirea valorilor-limită de
emisie în scopul prevenirii, iar în cazul în care acest fapt nu este posibil, pentru reducerea
globală a emisiilor şi a impactului asupra mediului în întregul său”, respectiv prin:
 cele mai bune – se referă la tehnicile cele mai eficiente pentru atingerea unui
nivel general ridicat de protecţie a mediului în ansamblul său;
 tehnici – atât tehnologia utilizată, cât şi modul în care instalaţia este proiectată,
construită, întreţinută, exploatată şi scoasă din funcţiune;
 disponibile – acele tehnici care au înregistrat un stadiu de dezvoltare ce permite
aplicarea lor în sectorul industrial respectiv, în condiţii economice şi tehnice viabile, luându-
se în considerare costurile şi beneficiile indiferent dacă acestea sunt sau nu utilizate ori

4
produse în România, astfel încât titularul activităţii să poată avea acces la ele în condiţii
rezonabile.
În esenţă, scopul Directivei IPPC este de a reduce poluarea şi de a controla eficient
emisiile din instalaţiile industriale, asigurând că nivelul poluării este redus în mod real fără a
fi disimulată prin transferul poluanţilor între factorii de mediu.
Prevenirea poluării reprezintă o abordare modernă în protecţia mediului înconjurător
fiind îndreptată către prevenirea generării poluării. Prevenirea poluării este de asemenea,
sinonimă cu reducerea poluării la sursă şi constă în activităţi care reduc sau elimină utilizarea
substanţelor toxice, generarea de deşeuri periculoase şi evacuarea de poluanţi în mediu.

Exemple de acţiuni care vizează prevenirea poluării includ:

- bune practici de operare (de exemplu, separarea fluxurilor de deşeuri pentru
facilitarea gestionării adecvate a acestora);
- îmbunătăţirea gospodăririi amplasamentului (ordine şi curăţenie);
- controlul inventarelor (minimizarea pierderilor şi a volumului de materiale
produse cu termen de depozitare depăşit);
- prevenirea scurgerilor şi deversărilor;
- înlocuirea unor materiale toxice cu unele netoxice;
- reproiectarea şi reformularea produselor;
- recuperarea materialelor şi fluxurilor refolosibile;
- reciclarea.
Există o gamă largă de beneficii rezultate din aplicarea în practică a prevenirii
poluării, după cum a fost recunoscut de mii de firme, instituţii şi unităţi guvernamentale din
Statele Unite, care au fost şi sunt implicate în activităţi de prevenire a poluării.
Principalele beneficii majore ale prevenirii poluării sunt:
- îmbunătăţirea calităţii aerului;
- îmbunătăţirea protecţiei mediului înconjurător;
- reducerea costurilor de manipulare, tratare şi eliminare a deşeurilor;
- reducerea răspunderii pe termen lung, asociate contaminării mediului;
- reducerea cheltuielilor cu materiile prime şi energia;
- îmbunătăţirea imaginii publice.
Prevenirea poluării este probabil cea mai eficientă metodă de a reduce riscurile faţă
de sănătatea umană şi mediul înconjurător deoarece este:
- cea mai sigură cale de a evita transferul inutil de poluanţi între factorii de mediu,
care poate apare în cazul abordărilor de control al poluării prin tehnologii „la capătul
conductei”;
- cea mai sigură cale de a elimina riscurile inerente oricărei evacuări de poluanţi în
mediu;
- cea mai sigură modalitate de a proteja resursele naturale pentru generaţiile
viitoare, prin evitarea generării unor cantităţi excesive de deşeuri şi emisii şi prin minimizarea
consumului de resurse.
Prevenirea poluării este considerată de asemenea, a fi şi cea mai eficientă metodă de
protecţie a mediului din punct de vedere economic deoarece:
- reduce pierderile de materii prime şi energie;

5
 - reduce necesarul de tratare si eliminare prin aplicarea de tehnologii „la capătul
conductei”;
- reduce răspunderile potenţiale pe termen lung, asociate evacuării de poluanţi în
mediu/contaminării mediului.
Prevenirea poluării reprezintă prima treaptă, cea mai recomandată în ierarhia
opţiunilor de management al deşeurilor, fiind sinonimă cu reducerea la sursă.
Indiferent de dimensiunile şi amploarea operaţiunilor desfăşurate, companiile pot
preveni producerea poluării din activităţiile proprii prin schimbări de ordin
operaţional/procedural sau tehnic/tehnologic. Metodele disponibile pot fi clasificate în 4
categorii:
- buna gospodărire adică operarea eficientă a utilajelor, monitorizarea fluxurilor de
materii prime, energie, utilităţi etc.,
- segregarea fluxurilor de deşeuri în vederea valorificării, instruirea personalului
pentru îmbunătăţirea practicilor de operare a proceselor, echipamentelor, etc;
- înlocuirea materiilor prime şi materialelor cu potenţial poluant;
- modificări ale proceselor de fabricaţie prin reducerea numărului de faze ale
proceselor, trecerea de la prelucrarea chimică la prelucrarea mecanică, implementarea
proceselor de tip „buclă inchisă”;
- recuperarea resurselor prin reciclarea în cadrul aceluiaşi proces sau utilizarea
deşeurilor dintr-un proces ca materie primă pentru alte procese.
Obiectivele generale ale prevenirii poluării sunt:
- eliminarea şi/sau reducerea generării de deşeuri;
- conservarea resurselor naturale şi a materialelor;
- prevenirea deversărilor şi scăpărilor accidentale de poluanţi în mediul
înconjurător;
- reducerea expunerii lucrătorilor şi a populaţiei la substanţe şi produse toxice;
- prevenirea pierderilor de produse şi materiale.
Dintre tehnicile sau abordările disponibile pentru realizarea acestor obiective se pot
menţiona:
- definirea politicilor de management de mediu în termeni tip „obiectiv / ţintă”, mai
curând decât de tip „contribuţie/emisie”;
- realizarea unei mai pronunţate descentralizări a politicilor manageriale;
- abandonarea practicilor care pun accent pe controlul strict al emisiilor şi
înlocuirea cu o abordare mai amplă, care vizează îmbunătăţirea performanţei generale şi a
stilului managerial.
România are preocupări relativ recente în ceea ce priveşte protecţia mediului,
înainte de anul 1990 nebeneficiind de politici de protecţia mediului.
După anul 1990, Guvernul României a declarat aceste politici ca fiind priorităţi
naţionale şi a ratificat o serie de convenţii internaţionale care se referă la protecţia mediului.
De asemenea, protecţiei mediului i s-a acordat atenţia cuvenită prin elaborarea şi
reconsiderarea a numeroase legi, normative, standarde, ordonanţe, etc.
Referitor la activităţile din industria de petrol, România a semnat o serie de
convenţii internaţionale care au implicaţii directe sau indirecte asupra acestor activităţi.
Dintre acestea amintim:

6
  Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, care se referă
la limitarea emisiilor de gaze cu efect de seră, cunoscut fiind faptul că în activitatea din
industria de petrol există emisii de CO2, CH4, hidrocarburi, CO precum şi cantităţi minore din
alţi compuşi listaţi în această convenţie;
 Convenţia de la Viena privind stratul de ozon, care se referă la emisiile de
compuşi ce au capacitatea de a modifica proprietăţile fizice şi chimice ale stratului de
ozon. Printre substanţele menţionate în această convenţie sunt cuprinse: CO2, CH4,
hidrocarburi, CO, oxizi de azot, etc.;
 Convenţia privind Protecţia Mării Negre împotriva poluării ale cărei prevederi
sunt importante pentru activitatea de extracţie a petrolului din Platoul Continental al Mării
Negre. Convenţia are un capitol special destinat poluării accidentale cu petrol;
 Convenţia de la Basel privind controlul transportului peste frontiere a
reziduurilor periculoase şi eliminarea acestora.
În calitate de membră NATO şi a Uniunii Europene, România a adoptat diferite
măsuri pentru respectarea legislaţiei comunitare şi a ratificat tratatele internaţionale specifice
protecţiei mediului. Este cunoscut faptul că un criteriu obligatoriu pe care fiecare stat trebuie
să îl indeplinească pentru a adera la UE, este cel al armonizării legislaţiei naţionale cu acquis-
ul comunitar.
Structurat pe domenii, acquis-ul comunitar cuprinde 31 de capitole de negociere din care
capitolul 22 este destinat domeniului „mediul inconjurător”.
Armonizarea legislativă s-a impus numai pentru acele acte legislative (regulamente,
directive) cu caracter obligatoriu la nivelul Comunitaţii Europene. Programul Naţional de
Adoptare a acquis-ului a reprezentat instrumentul de programare şi monitorizare a procesului
de aderare la Uniunea Europeană şi a cuprins iniţial 70 de directive şi 21 de regulamente.
Procesul de armonizare a legislaţiei Uniunii Europene cu legislaţia naţională şi cu sistemul
instituţional din România este posibil numai prin întrunirea obligatorie a următoarelor
elemente etapizate pe care se bazează:
 Transpunerea – adoptarea de acte legislative care să integreze pe deplin
cerinţele legislaţiei Uniunii Europene;
 Implementarea – crearea instituţiilor şi alocarea concretă a bugetelor necesare
pentru punerea în practică a reglementărilor adoptate;
 Impunerea – realizarea controlului, a aplicării sancţiunilor care derivă din
încălcarea normelor adoptate pe plan naţional pentru asigurarea unei conformări
reale cu cerinţele comunitare.
România a deschis în data de 21 martie 2002 negocierile privind Capitolul 22 Mediu,
prima parte, cu acceptarea celor cinci perioade de tranziţie propuse şi le-a încheiat în 23
septembrie 2004, iar partea a doua cu acceptarea celor şase perioade de tranziţie propuse, în
26 noiembrie 2004.
Directivele pentru care România a solicitat şi a obţinut perioade de tranziţie se referă la:
- epurarea apelor municipale uzate;
- calitatea apei destinată consumului uman;
- prevenirea şi controlul integrat al poluării;

7
 - limitarea emisiilor anumitor poluanţi în atmosferă, de la instalaţiile mari de
ardere;
- depozitarea deşeurilor;
- supravegherea transportului deşeurilor.
Perioadele de tranziţie obţinute sunt în deplină concordanţă cu solicitările şi evaluările
financiare realizate împreună cu reprezentanţii tuturor ministerelor implicate, ai
administraţiilor locale şi cu reprezentanţii asociaţiilor profesionale româneşti, interesate în
acquis-ul comunitar de mediu. În acest sens au fost elaborate planuri de implementare cu
responsabilităţi, măsuri şi termene de îndeplinire. De asemenea, au fost stabilite strategii
financiare şi identificate sursele de finanţare necesare.
Costurile totale de implementare a întregului acquis de mediu au fost estimate la aproximativ
29,3 miliarde de euro şi provin din următoarele surse de finanţare:
- bugetul de stat, 5,4 miliarde de euro (18,4%);
- fonduri comunitare, 9,9 miliarde euro (33,8%);
- agenţi economici, 7,8 miliarde euro (26,6%);
- alte surse, 6,2 miliarde euro (21,2%).
În categoria „alte surse” intră fondurile obţinute de la Fondul pentru Mediu, din proiecte
internaţionale, împrumuturi externe, surse extrabugetare, proiecte de parteneriat public -
privat etc.
Distribuţia sectorială a costurilor de mediu este următoarea:
- calitatea apei, 19,08 miliarde euro (65,1%);
- controlul poluării industriale, 5,26 miliarde euro (17,95%);
- managementul deşeurilor, 3,82 miliarde euro (13,04%);
- calitatea aerului, 1,05 miliarde euro (3,58%);
- alte sectoare, 0,09 miliarde euro (0,33%).
Perioada cea mai lungă de tranziţie a fost obţinută pănă în anul 2018 şi se referă la elementul
de mediu „apă” fiind în strânsă corelare cu evaluarea financiară necesară implementării.
Prin urmare s-a stabilit că România are nevoie de investiţii de 29,3 miliarde euro pentru
implementarea standardelor privind protecţia mediului până în anul 2018, când expiră toate
perioadele de tranziţie negociate cu Comisia Europeană.
La nivel naţional, autoritatea centrală pentru protecţia mediului însarcinată cu implementarea
standardelor privind protecţia mediului este Ministerul Mediului Apelor și Pãdurilor
(MMAP).
Ministerul Mediului Apelor și Pãdurilor are un rol transsectorial în dezvoltarea economică şi
socială a României, fiind orientat pe realizarea următoarelor obiective:
- finalizarea tuturor angajamentelor luate de România în cadrul Capitolului 22 –
Mediu, specifice integrării şi post-integrării în Uniunea Europeană, în special
în realizarea măsurilor de implementare;
- creşterea eficienţei în ceea ce priveşte monitorizarea, anunţarea şi diminuarea
riscurilor asociate cu evenimentele extreme ale schimbărilor climatice
manifestate în mod deosebit între anii 2005-2010.
Pentru realizarea acestor obiective MMAP are în subordine sau în coordonare, o serie
de structuri după cum urmează:
 în subordine:
8
 - Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului (ANPM);
- Administraţia Rezervaţia Biosferei Delta Dunării (ARBDD Tulcea);
- Garda Naţională de Mediu (GNM).
 în coordonare:
- Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Mediului (ICDPM Bucureşti);
- Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Delta Dunării (INCDDD Tulcea);
- Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare Marină (INCDM Constanţa);
- Administraţia Fondului pentru Mediu (AFM Bucureşti).
 sub autoritate:
- Administraţia Naţională Apele Române (ANAR Bucureşti);
- Administraţia Naţională pentru Meteorologie (ANM Bucureşti).
Actele normative cu referire la protecţia mediului adoptate la nivel naţional depăşesc cifra de
200, indicând după ultimul raport de monitorizare naţional o transpunere şi o implementare
de 98%, în concordanţă cu acquis-ul comunitar, fiind domeniul cu dinamica cea mai ridicată
privitor la reglementare.
Legile, hotărârile de guvern, ordonanţele de urgenţă, ordonanţele de guvern, ordinele
ministrului de resort şi a altor organisme implicate, au rolul de a reglementa toate activităţile
ce pot induce un impact semnificativ asupra elementelor de mediu.
În etapa actuală paşii decisivi în domeniul protecţiei mediului sunt cei legaţi de:
- armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar;
- integrarea politicii de mediu în celelalte politici sectoriale;
- întărirea capacităţii administrative şi instituţionale pentru implementarea legislaţiei
de mediu la nivel naţional, regional şi local.
Necesitatea îndeplinirii angajamentelor asumate de România în procesul de integrare
europeană precum şi necesitatea creării cadrului unitar prin care se statuează principiile care
guvernează întreaga activitate de protecţie a mediului şi care trasează direcţiile de
reglementare a activităţilor economice în vederea atingerii obiectivelor dezvoltării durabile,
au impus reconsiderarea şi elaborarea a numeroase legi, ordonanţe, ordine, normative,
standarde, etc. care să reglementeze protecţia mediului în ţara noastră.
Cele mai importante acte legislative care reglementează activitatea de protecţie a mediului în
România sunt:
 Ordinul Ministrului Mediului Apelor și Pãdurilor (MAAP) nr.756/1997 pentru
aprobarea reglementării privind evaluarea poluării mediului. Acest act normativ
defineşte semnificaţia şi stabileşte dispoziţiile referitoare la pragurile de alertă şi
pragurile de intervenţie.
Pragurile de alertă sunt definite drept concentraţii de poluanţi în aer, apă, sol sau în
emisii/evacuări, care au rolul de a avertiza autorităţile competente cu privire la posibilitatea
unui impact potenţial asupra mediului şi care determină declanşarea unei monitorizări
suplimentare şi/sau reducerea concentraţiilor de poluanţi din emisii/evacuări.
Dispoziţiile referitoare la pragurile de alertă sunt următoarele:
- pragurile de alertă avertizează autorităţile competente asupra existenţei într-o anumită
situaţie a unei poluări potenţiale în aer, apă sau sol;

9
 - când concentraţia unuia sau mai multor poluanţi depăşeste un prag de alertă,
autorităţile competente pot dispune dacă se consideră necesar, o monitorizare
suplimentară asigurată de catre titularii activităţilor potenţial responsabile de poluare,
fie prin sisteme proprii, fie prin unităţi specializate. În acelaşi timp autorităţile
competente vor solicita şi vor urmări introducerea unor măsuri de reducere a
concentraţiilor de poluanţi din emisii/evacuări.
Pragurile de intervenţie reprezintă concentraţii de poluanţi în aer, apă, sol sau în
emisii/evacuări la care autorităţile competente vor dispune executarea studiilor de evaluare a
riscului si reducerea concentraţiilor de poluanţi din emisii/evacuări.
Pragurile de intervenţie sunt pragurile de poluare la care autorităţile competente:
- apreciază oportunitatea şi solicită dacă este necesar, executarea studiilor de evaluare a
riscurilor;
- investighează consecinţele poluării asupra mediului;
- impun reducerea poluării astfel încât concentraţiile de poluanţi în emisii/evacuări să
scadă la valorile prevăzute de reglementările în vigoare.
În fiecare situaţie se prezintă cerinţele impuse prelevării de probe şi analizei acestora. Pentru
prelevarea probelor în scopul estimării nivelului de poluare se vor respecta şi prevederile
Ordinului Ministrului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului (MAPPM) nr.184/1997 privind
procedura de realizare a bilanţurilor de mediu.
Numărul punctelor de prelevare a probelor depinde de mărimea zonei analizate. Conform
Ordinului nr.756/1997 numărul minim al punctelor de prelevare a probelor de sol de pe o
suprafaţă potenţial poluată trebuie să fie de: 4 puncte la o suprafaţă de 1000 m 2, 8 puncte la o
suprafaţă de 5000 m2 si 15 puncte la o suprafaţă de 10.000 m2.
Identificarea paramentrilor care trebuie analizaţi dintr-o probă de sol este prezentată în tabelul
1.1.

Tabelul 1.1. Identificarea parametrilor care trebuie analizaţi dintr-o probă de sol.
Utilizări finale ale
1
Risc zonelor Minimum de analize
contaminate
Ingerarea directă de către Curţi, zone de recreere şi Arsen (total), cadmiu
copii a solului poluat agrement (total), plumb (total), fluor,
cianuri libere, fenoli, sulfaţi,
hidrocarburi aromatice
polinucleare
Asimilarea şi con - Curţi, loturi şi terenuri Metale grele, în special:
centrarea poluanţilor în agricole cadmiu (total)3, plumb
plantele de cultură2 (total)3.
Fitotoxicitate2,3 Orice folosinţă care Cupru (total), nichel (total),
implică cultura plantelor zinc (total), pesticide, bohr
Atac asupra materialelor Dezvoltări ale spaţiilor Sulfaţi, sulfiţi, fenoli, sulfuri,
de construcţii de locuit, clădiri cloruri, azotaţi, azotiţi, gudroane,
2
şi a folosinţelor comerciale şi industriale uleiuri minerale, substanţe uleioase

10
 Incendii si explozii Orice folosinţă care Metan, sulf, materiale potenţial
implică construcţia de combustibile (ex. praf de cărbune,
clădiri uleiuri, gudron)
Contactul direct cu Riscuri în special pe Fenoli, hidrocarburi aromatice
poluanţii pe timpul termen scurt (pentru polinucleare, substanţe uleioase si
operaţiunilor de demo- personalul sau gudroane, materiale radioactive,
lare, de curaţare sau de investigatorii care azbest
construcţie lucrează în zonă)
Poluarea apelor Orice folosinţă unde este Fenoli, sulfaţi, cianuri, metale
2
subterane si de suprafaţă posibil să apară poluarea solubile, compuşi organici uşori
apei

Observaţii:
1 - Riscurile enumerate nu se exclud reciproc. Se poate lua în considerare combinaţia mai
multor riscuri.
2 - Trebuie măsurat pH-ul solului, deoarece influenţează importanţa acestor riscuri.
3 - Asimilarea prin admisie capilară a metalelor dăunatoare sau fitotoxice în plante
depinde de forma chimică în care aceste elemente se găsesc in sol. Când concentraţia totală
prezentă în sol indică un risc potenţial, este necesar să se determine formele particulare şi
toate analizele necesare pentru interpretarea corectă a circulaţiei poluanţilor în sistemul sol-
apă-floră-faună.
În zonele în care există o poluare semnificativă este necesară efectuarea unui profil de sol
pentru aprecierea următoarelor aspecte:
- adâncimea de pătrundere a poluanţilor;
- limitările datorate stratului de sol ce influenţează circulaţia poluantului şi
intensitatea poluării.
Atunci când este necesară prelevarea de probe din strate mai adânci se vor efectua,
respectând prevederile legale, foraje de prospectare. Executarea acestora se va face controlat,
menţionând în fişa forajului stratele litologice întâlnite precum şi parametrii cum ar fi:
mirosul, tipul şi culoarea solului, adâncimea la care s-au întâlnit apele subterane etc.
 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului (OUG) nr.195/2005 privind protecţia mediului
aprobată prin Legea nr.265/2006. Această lege reprezintă legea cadru la nivel
naţional şi abrogă Legea protecţiei mediului nr.137/1995. Conform Legii nr.
137/1995, poluarea mediului este definită ca fiind alterarea caracteristicilor fizico-
chimice şi structurale ale componentelor naturale ale mediului, reducerea
diversităţilor şi productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate,
afectarea echilibrului ecologic şi a calităţii vieţii, cauzate în principal de poluarea
apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea resurselor, gospodărirea şi valorificarea
lor deficitară, cât şi prin amenajarea necorespunzătoare a teritoriului. Tot aici este
definită autorizaţia de mediu ca fiind actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite

11
 condiţiile şi parametrii de funcţionare pentru activitaţile existente şi pentru cele noi,
pe baza acordului de mediu.
Legea nr.265/2006 aduce ca noutate (faţă de Legea nr.137/1995) în legislaţia internă de
mediu, capitolele care se referă la organismele modificate genetic, la gestionarea creditelor de
emisii de gaze cu efect de seră precum şi la înfiinţarea comitetelor regionale pentru protecţia
mediului.
Legea cuprinde prevederi generale referitoare la obligaţiile persoanelor fizice şi juridice în
domeniul protecţiei mediului, la avizele, acordurile şi autorizaţiile de mediu care sunt
necesare pentru desfăşurarea activităţii, la regimul produselor, substanţelor toxice şi al
deşeurilor de orice fel. De asemenea, legea prevede şi sancţiunile care pot fi aplicate în cazul
nerespectării dispoziţiilor legale.
Autorităţile cu competențe în domeniul protecţiei mediului sunt:
- Ministerul Mediului Apelor și Pãdurilor, în calitate de autoritate publică centrală
pentru protecţia mediului;
- Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, agenţiile regionale şi judeţene
pentru protecţia mediului, Administraţia Rezervaţia Biosferei Delta Dunării cu
atribuţii de coordonare, reglementare şi implementare în domeniul protecţiei
mediului;
- Garda Naţională de Mediu precum şi personalul specializat al autorităţilor de
protecţie a mediului, cu atribuţii de control (impunere) a respectării măsurilor de
protecţie a mediului.
Conform legii, obligaţiile persoanelor fizice şi juridice din punctul de vedere al protecţiei
mediului sunt:
- să solicite şi să obţină actele de reglementare respectiv avizele de mediu, acordurile
de mediu, autorizaţiile de mediu/autorizaţiile integrate de mediu precum şi să respecte
condiţiile impuse prin aceste acte;
- să asigure sisteme proprii de supraveghere a instalaţiilor şi a proceselor tehnologice;
- să asigure sisteme proprii pentru automonitorizarea emisiilor poluante şi să
raporteze autorităţii competente pentru protecţia mediului rezultatele
automonitorizării;
- să-şi organizeze structuri proprii specializate pentru protecţia mediului (în cazul
persoanelor juridice care desfaşoară activităţi cu impact semnificativ asupra mediului);
- îndeplinirea măsurilor impuse de autorităţile de inspecţie şi control, suportarea
costurilor pentru remedierea prejudiciilor cauzate şi înlăturarea consecinţelor produse de
acestea, conform principiului "poluatorul plateşte".
Răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are un caracter obiectiv. Caracterul obiectiv al
răspunderii este determinat de faptul că poluatorul răspunde indiferent dacă a existat sau nu
vreo culpă a sa în producerea poluării. Prin excepţie răspunderea poate fi şi subiectivă, în
situaţia în care se aduce un prejudiciu speciilor protejate şi habitatelor naturale.
Persoanele fizice şi juridice care desfaşoară sau intenţionează să desfaşoare activităţi cu
impact asupra mediului sunt obligate să solicite şi să obţină eliberarea acordului de
mediu/acordului integrat de mediu, autorizaţiei de mediu/ autorizaţiei integrate de mediu, a
avizului de mediu în funcţie de activitatea desfăşurată, conform prevederilor legii şi a actelor
speciale de reglementare a procedurilor.

12
Avizele, autorizaţiile şi acordurile de mediu care trebuie obţinute reprezintă acte de
reglementare. Acestea se eliberează numai dacă planurile, programele şi proiectele privind
activităţile care urmează să se desfaşoare sau sunt în curs de desfăşurare prevăd prevenirea,
reducerea, eliminarea sau compensarea consecinţelor negative asupra mediului, în raport cu
cele mai bune tehnici disponibile şi cu prevederile legale în vigoare.
Actele de reglementare se emit de către autorităţile publice pentru protecţia mediului
conform unor proceduri diferenţiate, stabilite prin acte normative speciale în funcţie de
impactul produs asupra mediului de către proiectele şi activităţile supuse autorizării.
Legea reglementează regimuri juridice speciale pentru: substanţe şi preparate chimice
periculoase, deşeuri, îngrăşăminte chimice şi produse pentru protecţia plantelor, organisme
modificate genetic (obţinute prin tehnicile biotehnologiei moderne), activităţi nucleare,
conservarea biodiversităţii şi a ariilor naturale protejate, protecţia apelor şi ecosistemelor
acvatice, protecţia atmosferei şi gestionarea zgomotului ambiental, protecţia solului,
subsolului şi ecosistemelor terestre precum şi protecţia aşezărilor umane.
Regimul sancţionar prevăzut de lege este civil, contravenţional şi/sau penal în funcţie de fapta
săvârşită.
Regimul civil se referă la repararea prejudiciului cauzat prin poluare. Prejudiciul se apreciază
în funcţie de efectul negativ cunatificabil produs asupra sănătăţii omului, bunurilor, mediului
în totalitatea sa şi nu de existenţa sau inexistenţa culpei titularului activităţii.
Aprecierea prejudiciului cauzat se face, de regulă, prin compensaţii băneşti, reparaţiile în
natură fiind, în cele mai multe cazuri, de lungă durată şi uneori imposibile.
Răspunderea contravenţională este atrasă atunci când titularul activităţii săvârşeşte una din
faptele care constituie contravenţii, conform prevederilor legii. Contravenţiile sunt
sancţionate cu amendă, diferit în funcţie de gravitatea faptelor savârşite.
Anumite fapte, expres prevăzute de lege, constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare
sau cu amendă penală dacă au fost de natură să pună în pericol viaţa sau sănătatea umană,
flora sau fauna. Dintre acestea amintim:
- poluarea accidentală datorită nesupravegherii executării lucrărilor noi, a
funcţionării instalaţiilor precum şi a echipamentelor tehnologice menţionate în
cuprinsul acordului de mediu/autorizaţiei de mediu;
- poluarea prin evacuare, cu intenţie în apă, în atmosferă sau pe sol a unor deşeuri
sau substanţe periculoase;
- producerea de zgomote peste limitele admise dacă prin aceasta se pune în pericol
grav, sănătatea umană;
- continuarea activităţii după dispunerea încetării acesteia.
Constatarea şi cercetarea faptelor se face din oficiu de către organele de urmărire penală, iar
tentativa se pedepseşte.
 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.152/2005 privind prevenirea şi controlul
integrat al poluării, aprobată prin Legea nr.84/2006. Acest act normativ este o
transpunere în faptă a Directivei 96/61/CE cu amendamentele ulterioare.
Conform acestei legi, se preconizează ca din anul 2007 documentele tehnico-juridice de
autorizare să fie reglementate numai în regim integrat, pentru a avea un control şi o
monitorizare mai strictă a tututor activităţilor cu impact semnificativ asupra mediului la nivel

13
comunitar. Astfel emiterea autorizaţiei integrate de mediu trebuie să se bazeze pe respectarea
următoarelor prevederi legale:
- luarea tuturor măsurilor de prevenire eficientă a poluării;
- evitarea producerii de deşeuri. În cazul în care acest lucru nu poate fi evitat,
trebuie prevăzute măsuri de valorificare (prin reutilizare şi reciclare) sau
neutralizare a acestora;
- utilizarea eficientă a energiei;
- luarea măsurilor necesare pentru prevenirea accidentelor şi limitarea
consecinţelor acestora;
- luarea tuturor măsurilor necesare, în cazul încetării definitive a activităţilor,
pentru evitarea oricărui risc de poluare şi pentru readucerea amplasamentului şi a
zonelor afectate într-o stare care să permită reutilizarea acestora.
Conform legii, titularul activităţii este obligat să raporteze periodic rezultatele supravegherii
emisiilor către Agenţia de Protecţie a Mediului Regională/Teritorială, rezultate care trebuie
puse la dispoziţia publicului.
 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.196/2005 privind Fondul pentru Mediu
aprobată prin Legea nr.105/2006.
Prin acest act normativ sunt stabilite criteriile de constituire a fondului pentru mediu,
ca un instrument economico-financiar destinat obiectivelor de interes public major în ceea ce
priveşte protecţia mediului în concordanţă cu standardele naţionale şi internaţionale. O sursă
importantă pentru acest fond o constituie sumele percepute ca taxe pentru poluarea aerului,
apei şi solului conform principiului "poluatorul plăteşte".
 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.68/2007 privind răspunderea de mediu cu
referire la prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului. Actul normativ
stabileşte obligaţiile legate de prevenirea poluării, iar în cazul producerii unor
asemenea evenimente, informarea autorităţilor din domeniu şi luarea măsurilor
care se impun pentru repararea prejudiciului sau limitarea efectelor.
În România autoritatea competentă pentru constatarea prejudiciului adus mediului, a unei
ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu precum şi pentru identificarea poluatorului este
Garda Naţională de Mediu, prin comisariatele judeţene.
 Hotărârea de Guvern nr.1408/2007 privind modalităţile de investigare şi evaluare
a poluării solului şi subsolului.
Acest act normativ vine în sprijinul aplicării Legii nr.265/2006 privind protecţia mediului şi
reglementează modalităţile de investigare şi evaluare a poluării solului şi subsolului, în
scopul identificării prejudiciilor aduse acestora şi stabilirii responsabilităţilor pentru refacerea
mediului geologic.
Investigarea şi evaluarea poluării solului şi subsolului se face în următoarele situaţii:
- când se constată o poluare potenţial periculoasă pentru sănătatea oamenilor şi pentru
mediu;
- la elaborarea bilanţului de mediu;
- la stabilirea obligaţiilor de mediu, în cazul schimbării statutului juridic al
terenurilor pe care s-a desfăşurat o activitate cu impact asupra mediului.

14
Hotărârea prevede de asemenea, reorganizarea Serviciului Implementare Politici din cadul
agenţiilor regionale şi locale pentru protecţia mediului, prin preluarea atribuţiilor privind
investigarea şi evaluarea siturilor contaminate precum şi infiinţarea Biroului Protecţia Solului
şi Subsolului la nivel regional si local.
 Hotărârea de Guvern nr.1403/2007 privind refacerea zonelor în care solul,
subsolul şi ecosistemele terestre au fost afectate.
Prin acest act normativ se stabileşte cadrul legal pentru desfăşurarea activităţilor de refacere a
solului şi subsolului precum şi a ecosistemelor care au fost afectate în decursul anilor, în
diferitele zone ale ţării. Scopul este acela de a reface mediul geologic în zonele afectate prin
metode de reconstrucţie ecologică. Programele de reconstrucţie ecologică vor fi realizate în
doua etape: cea de evaluare a impactului şi cea de remediere propriu-zisă. La finalizarea
etapelor, pe siturile afectate, solul şi subsolul vor fi aduse cât mai aproape de calitatea lor
naturală.
Pentru aplicarea măsurilor prevăzute în Hotărârea de Guvern privind refacerea zonelor în care
solul, subsolul şi ecosistemele terestre au fost afectate, au fost adoptate o serie de acte
normative pentru stabilirea metodelor de curaţire, remediere sau reconstrucţie ecologică.
Măsurile cuprinse în prevederile acestor hotărâri vor fi implementate de Ministerul Mediului
Apelor și Pãdurilor prin instituţiile din subordine. Până la elaborarea în viitorii ani a unei
Strategii Naţionale de Remediere care să includă toate etapele de la ţinte de remediere,
calendarul implementării până la fondurile alocate, Hotărârea de Guvern 1403/2007 şi
Hotărârea de Guvern 1408/2007 stabilesc responsabilităţile deţinătorilor de teren (în baza
unui titlu valabil) în situaţia/în cazul unui prejudiciu adus mediului geologic prin poluare.

Actuala focalizare pe prevenirea poluării, manifestată atât de intreaga industrie cât şi de

factorii de decizie politică, reflectă o recunoaştere sporită a realităţii şi anume că evitarea sau
re-ducerea poluării este aproape întotdeauna mai puţin costisitoare decât încercarea de a
remedia sau reface o zonă contaminată.
Pentru o dezvoltare durabilă trebuie stabilite politici de mediu, programe şi practici pentru
dirijarea activităţilor într-un mod sănătos pentru mediu, precum şi recunoaşterea
managementului de mediu printre priorităţi.
Standardele internaţionale referitoare la managementul de mediu trebuie să constituie un ghid
al organizaţiilor privind cerinţele, principiile, structura şi tehnicile de aplicare ale sistemelor
de management de mediu. Aceste standarde sunt:
 ISO 14001 – Sisteme de management de mediu – Specificaţii şi ghid de utilizare;
 ISO 14004 – Sisteme de management de mediu – Ghid privind principiile,
sistemele şi tehnicile de aplicare.
Un sistem de management de mediu (SMM) care corespunde cerinţelor acestor standarde
permite unei organizaţii să–şi formuleze politica şi obiectivele de mediu ţinând seama de
prevederile legale şi de informaţiile referitoare la impacturile semnificative asupra mediului.
Standardele se aplică acelor aspecte de mediu pe care organizaţia le poate controla si asupra
cărora se presupune că are o influenţă. Standardele nu stabilesc criterii specifice de
performanţă in domeniul mediului. Aceste standarde pot fi aplicate tuturor organizaţiilor de
orice tip si mărime fiind adaptate diferitelor condiţii geografice, culturale şi sociale.

15
 Un SMM structurat conform ISO 14001 permite unei organizaţii să stabilească si să evalueze
eficienţa procedurilor pentru elaborarea politicii de mediu şi a obiectivelor sale de mediu, să
obţină conformitatea cu acestea şi să demonstreze această conformitate altora, reprezentând
baza pentru certificare de către un organism exterior.
Structura unui sistem de management de mediu conform ISO 14001 cuprinde cinci procese
principale:
 politica de mediu;
 planificarea;
 implementarea şi funcţionarea;
 verificarea şi acţiunea corectivă;
 analiza efectuată de conducere.
Succesul unui astfel de sistem depinde de angajamentul asumat la toate nivelurile şi funcţiile
organizaţiei, în special la nivelul cel mai ridicat al conducerii organizaţiei (fig. 1.1).
Politica de mediu reflectă angajamentul conducerii organizaţiei la cel mai înalt nivel de a se
conforma legislaţiei şi reglementărilor de mediu aplicabile, oferind cadrul pentru stabilirea şi
analizarea obiectivelor generale şi specifice de mediu.
Politica de mediu este documentată, pusă în aplicare, menţinută şi comunicată întregului
personal, fiind elementul motor al implementării şi îmbunătăţirii SMM al unei organizaţii.

Fig.1.1. Modelul general al unui sistem de management de mediu.

Planificarea unui SMM include următoarele elemente:

 identificarea aspectelor de mediu semnificative asociate activităţilor din
unităţile operaţionale ale organizaţiei, luându-se în considerare: emisiile în aer,
deversări în apă, gestionarea deşeurilor, contaminarea solului, utilizarea
materiilor prime şi a resurselor naturale, problemele referitoare la comunitate
şi mediul local.
Se recomandă ca acest proces să ia în considerare condiţiile normale de funcţionare,
condiţiile de oprire şi de pornire, precum şi impacturile semnificative potenţiale asociate
situaţiilor previzibile în mod raţional sau situaţiilor de urgenţă;

16
  stabilirea prevederilor legale şi a altor cerinţe adoptate de organizaţie, cum
ar fi: coduri de bună practică în industrie, acorduri încheiate cu autorităţile
publice;
 identificarea obiectivelor generale şi specifice măsurabile. La stabilirea
opţiunilor tehnologice, o organizaţie poate lua în considerare utilizarea celei
mai bune tehnologii disponibile dacă aceasta este viabilă din punct de vedere
economic, rentabilă şi adecvată;
 elaborarea programelor de management de mediu. Acestea descriu modul în
care vor fi atinse obiectivele generale şi specifice stabilite de către organizaţie,
indicându-se termenele şi personalul responsabil de punerea în practică a
politicii de mediu. Un program poate fi subdivizat pentru a aborda elementele
specifice ale activităţilor organizaţiei cum ar fi: proiectarea, producţia si
comercializare. Se recomandă ca un program să cuprindă o analiză de mediu
pentru activităţile noi.
Implementarea şi funcţionarea, proceselor care includ următoarele elemente:
 definirea responsabilităţilor în domeniul mediului la nivelul tuturor
compartimentelor funcţionale şi operaţionale ale organizaţiei;
 instruirea, conştientizarea şi identificarea compe-tenţelor pentru întregul
personal a cărui muncă poate avea un impact semnificativ asupra mediului;
 comunicarea cu toate părţile interesate inclusiv cu autorităţile publice, privind
planurile referitoare la situaţiile de urgenţă şi la alte probleme relevante;
 documentarea SMM prin care să se descrie elementele componente şi
interacţiunea acestora. Această documentaţie, care poate fi integrată în
documentaţia altor sisteme implementate de organizaţie, include:
- informaţii despre proces;
- organigrame;
- standarde interne şi proceduri operaţionale;
- planuri de urgenţă locale.
 controlul documentelor presupune:
- localizarea;
- analiza periodică, revizuirea şi aprobarea de către persoanele autorizate;
- accesibilitatea în locurile unde se efectuează operaţii esenţiale pentru funcţionarea
eficientă a SMM;
- retragerea documentelor care nu mai sunt valabile;
- identificarea acelor documente depăşite care sunt păstrate în scopuri juridice şi/sau
pentru informare.
 controlul operaţional. Acest element al SMM constă în identificarea
operaţiilor şi activităţilor care sunt asociate aspectelor de mediu
semnificative, stabilirea criteriilor de operare şi ţinerea sub control prin
proceduri specifice;
 pregătirea pentru situaţii de urgenţă şi capacitatea de răspuns, pentru a
preveni şi a reduce impactul asupra mediului care poate fi asociat
posibilelor accidente.

17
 Verificarea şi acţiunea corectivă. Procesul de verificare şi stabilirea acţiunilor
corective este structurat în patru subprocese prezentate în continuare:
Măsurarea şi monitorizarea, subproces care presupune:
- identificarea caracteristicilor principale ale operatii-
lor şi activităţilor care au impact semnificativ asupra mediului;
- stabilirea metodelor şi a echipamentelor de măsurare şi monitorizare;
- stablirea criteriilor de acceptabilitate;
- etalonarea şi întreţinerea echipamentelor;
- menţinerea de înregistrări care să ateste conformitatea cu obiectivele de mediu
stabilite.
Neconformitate, acţiune preventivă, acţiune corectivă, subproces care presupune investigarea
şi corectarea abaterilor înregistrate în urma măsurării şi monitorizării. Se parcurg
urmatoarele etape:
- identificarea cauzelor neconformităţii;
- identificarea şi aplicarea acţiunii corective necesare;
- sau modificarea controalelor necesare pentru evi-tarea unei repetări a neconformităţii;
- înregistrarea în proceduri scrise a oricăror schimbări rezultate din acţiunile
corective.
Înregistrări, subproces necesar pentru identificarea, menţinerea şi punerea la dispoziţie a
înregistrărilor necesare aplicării şi funcţionării SMM, care demonstrează în ce măsură au fost
atinse obiectivele generale şi specifice planificate. Înregistrările referitoare la mediu pot
include:
- informaţii despre legislaţia de mediu aplicabilă;
- înregistrările reclamaţiilor;
- înregistrările referitoare la instruire;
- informaţii asupra proceselor aplicate;
- informaţii asupra produsului;
- înregistrări referitoare la inspecţii, întreţineri şi etalonări;
- informaţii pertinente privind contractanţii şi furnizorii;
- rapoarte cu privire la incidente;
- informaţii cu privire la pregătirea pentru situaţii de urgenţă şi a capacităţii de
răspuns;
- informaţii despre aspectele semnificative de mediu;
- rezultatele auditurilor;
- analizele efectuate de conducere.
Auditul sistemului de management de mediu, subproces care se efectuează periodic pentru:
- a determina dacă SMM implementat în cadrul organizaţiei este în conformitate
cu cerinţele standardului ISO 14001;
- a furniza conducerii organizaţiei, informaţii referitoare la eficienţa funcţionării
SMM.
Auditul SMM se efectuează în conformitate cu cerinţele ISO 19011/2002.
Analiza efectuată de conducere asigură evaluarea periodică a eficienţei funcţionării
SMM din organizaţie, oferind suportul informaţional pentru îmbunătăţirea continuă. Aceste
analize includ:

18
- rezultatele auditurilor;
- măsura în care obiectivele generale şi cele specifice au fost atinse;
- continua adaptare a SMM la schimbările de condiţii şi informaţii;
- preocupările pertinente ale părţilor interesate.

Teme de lucru/Teme de seminar

1. Prezentati care sunt “pasii” decisivi in domeniul protectiei mediului.

2. Explicati urmatoarele concepte: prag de alerta si prag de interventie.
3. Care sunt autoritatile cu competente in domeniul protectiei mediului?
4. Prezentati obligatiile persoanelor fizice si juridice din punct de vedere al protectiei
mediului.
5. Emiterea autorizatiei integrate de mediu si constituirea fondului de mediu.
6. Prezentati standardele internationale referitoare la managementul de mediu.
7. Conceptul de sistem de management de mediu(SMM) si structura acestuia.

Studiul 1
Studiu privind obiectivele, măsurile, activitățile referitoare la reducerea poluării, protejarea
mediului, ecologizare și efectele acestora.

Structura/cuprinsul studiului
Argument
Capitolul 1. Obiectivele referitoare la reducerea poluării, protejarea mediului, ecologizare ( în
ramura economică/domeniul/zona/compania abordată).
Capotolul 2. Măsurile referitoare la reducerea poluării, protejarea mediului, ecologizare ( în
ramura economică/domeniul/zona/compania abordată).
Capitolul 3. Activitățile referitoare la reducerea poluării, protejarea mediului, ecologizare ( în
ramura economică/domeniul/zona/compania abordată).
Capitolul 4. Efectele implementării măsurilor și activităților(în ramura economică/domeniul/
zona/compania abordată).

19