PRINCIPIUL PRECAUȚIEI ȘI CORELAȚIA DINTRE CELE 3 TIPURI DE

RĂSPUNDERE DE MEDIU ( DELICTUALĂ, CONTRAVENȚIONALĂ ȘI PENALĂ)

Recunoaşterea juridică şi realizarea concretă a semnificaţiilor sale au loc în strânsă

independenţă cu cele ale principiului prevenirii. Prevenirea presupune un studiu de risc, care să
permită evitarea pagubelor şi o acţiune bazată pe cunoaştere. Numai că nu întotdeauna
consecinţele deciziilor şi acţiunilor pot fi cunoscute, total sau parţial, dinainte, iar absenţa
certitudinii ştiinţifice nu poate constitui un pretext pentru a nu lua măsuri adecvate pentru
prevenirea atingerilor grave şi inevitabile aduse mediului. În faţa acestei realităţi, în adoptarea
deciziilor trebuie să se manifeste precauţie, prudenţă, o diligenţă maximă, să se adopte măsuri
preventive care să elimine pe cât posibil orice risc de degradare a mediului. Precauţia reclamă
deci ca măsurile de precauţie a mediului să fie adoptate, chiar dacă nici o pagubă nu se
prefigurează la orizontul apropiat. Sub aspectul probei, sarcina efectuării acesteia se inversează:
ea revine acum celui care susţine că activitatea sa nu are ori nu va avea nici un impact, până când
acumularea de date ştiinţifice va proba că există o relaţie de la cauză la efect între acţiunile de
dezvoltare din degradarea mediului. Pentru a răspunde unor atare preocupări, din 1980 s-a
afirmat, mai ales la nivelul politicilor şi legislaţiilor naţionale de mediu, principiul precauţiei,
care sugerează că anumite măsuri trebuie luate pentru ca eventualele pagube să fie evitate
înainte ca pragul riscului de mediu să fie atins. El a apărut ca o recunoaştere a incertitudinilor
care afectează studiile de impact şi gestiunea şi care califică drept imprudentă atitudinea care
ipotechează viitorul prin luarea de decizii ireversibile.
Din punct de vedere istoric, principiul precauţiei a fost enunţat pentru prima dată la
nivel internaţional în cadrul OCDE şi într-o declaraţie ministerială din 1987, adoptată în urma şi
sub influenţa celei de-a doua Conferinţe internaţionale asupra protecţiei Mării Nordului (Londra,
1987). Ulterior, principiul a fost frecvent invocat în contextul reglementărilor vizând poluările
marine, schimbările climatice, deşeurile toxice şi produsele periculoase. La nivel comunitar
european, Tratatul de la Maastricht cuprinde regula precauţiei în art. 130 R, iar directivele
comunitare privind utilizarea şi diseminarea organismelor modificate genetic din 1990 o aplică
concret. Ea permite statelor comunitare o acţiune fără a aştepta ca toate probele care să
concluzioneze în sensul existenţei pericolului pentru mediu să fie ştiinţific stabilite. În sfârşit,
principiul 15 al Declaraţiei Conferinţei O.N.U. de la Rio de Janeiro (1992) afirmă că, în caz de
risc de pagube grave ori inevitabile, absenţa certitudinii ştiinţifice absolute nu poate servi ca
pretext pentru a amâna adoptarea de măsuri efective privind prevenirea degradării mediului, teză
reluată şi la Convenţia asupra biodiversităţii. Acest principiu s-a dezvoltat, în ultimii ani, şi în
alte documente O.N.U., fiind plasat în contextul preocupărilor vizând „asigurarea unui viitor
durabil“ şi al promovării unor noi principii integrate, care să ducă sub aspect economic la o
creştere reală, „în termeni verzi“. Consacrat ca atare prin art. 3, lit. a din Legea protecţiei
mediului, acest principiu se află încă în stare incipientă de recunoaştere la noi în ţară, mai ales că
semnificaţiile sale nu sunt definite. El îşi completează şi amplifică semnificaţiile cu un alt
principiu fundamental, cel al prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii pagubelor, prevenirea
implicând precauţiunea, dar nereducându-se la aceasta. Unele implicaţii ale sale ar putea fi
percepute prin consacrarea drept 32 modalitate de implementare a principiilor a „promovării
cercetării fundamentale şi aplicative în domeniul protecţiei mediului“ (art. 4, lit. g din Legea nr.
137/1995), dar mai ales prin impunerea analizei proiectelor şi a alternativelor la acestea, în
vederea prevenirii impactului asupra mediului şi implicit a îmbunătăţirii calităţii acestuia.
Corelația dintre principiul precauției și răspunderea delictuală pentru prejudiciul
ecologic se referă la faptul că persoanele sau companiile care nu respectă acest principiu pot fi
considerate responsabile pentru daunele cauzate mediului. De exemplu, dacă o companie
poluează un râu sau o zonă protejată, ea poate fi considerată responsabilă pentru prejudiciul
ecologic cauzat și poate fi obligată să repare sau să acopere acest prejudiciu.
Corelația dintre principiul precauției și răspunderea contravențională se referă la
faptul că nerespectarea acestui principiu poate duce la sancțiuni contravenționale. De exemplu,
dacă o companie nu respectă regulile de protecție a mediului, ea poate fi amendată sau poate fi
obligată să întrerupă activitatea.
Corelația dintre principiul precauției și răspunderea penală se referă la faptul că
nerespectarea acestui principiu poate duce la sancțiuni penale. De exemplu, dacă o persoană sau
o companie comite o infracțiune împotriva mediului, ea poate fi condamnată la închisoare sau
poate fi obligată să plătească o amendă.
Ca o concluzie, principiul precauției se referă la necesitatea de a lua măsuri preventive în
cazul unor riscuri potențiale pentru mediul înconjurător sau pentru sănătatea publică. Acest
principiu este recunoscut la nivel mondial și este aplicat în dreptul mediului, în scopul protejării
acestuia. Principiul precauției este esențial pentru protejarea mediului și a sănătății publice.
Nerespectarea acestui principiu poate duce la răspundere delictuală, contravențională sau penală
pentru prejudiciul cauzat. Prin urmare, este important ca toate persoanele și companiile să
respecte acest principiu și să ia măsuri preventive pentru a evita prejudicii ecologice.
 Dezbaterile de până acum nu au reuşit să stabilească un sens exact şi unic al principiului,
care poate fi interpretat fie ca o atitudine de prudenţă rezonabilă, care nu implică în mod necesar
căutarea unei răspunderi, fie ca un nou fundament de răspundere în univers incert, putând
transforma a priori procesele de decizie. Aplicarea principiului presupune deci fie să nu se
acţioneze, adică respectarea unei obligaţii de abţinere, renunţarea la o acţiune care nu este bine
cunoscută şi stăpânită, fie să se ia măsuri juridice şi de altă natură pentru a limita viitoarele efecte
asupra mediului şi sănătăţii.
 BIBLIOGRAFIE

1. Note de curs - DREPTUL MEDIULUI, Curs universitar, Prof. univ. dr.

MIRCEA DUŢU