Universitatea Ecologica din Bucuresti

-Dreptul Mediului-

Referat SEMESTRUL I

Manole Alexandru-Stefanita
 Consider ca raspunderea de mediu, in toate formele sale, se afla in stransa legatura cu
dreptului mediului, avand in vedere faptul ca in realitate, aceste doua concepte au un scop
comun acela fiind protejarea mediului inconjurator si mentinerea acestuia intr-o stare cat
mai buna pentru o perioada de timp cat mai indelungata.
Aceste doua concepte ajuta in lupta pentru poluare prin intermediul formelor lor si
anume raspunderea de mediu civila, contraventionala sau penala si principiile dreptului de
mediu printre care se regasesc principiul precautiei in luarea deciziei, principiul actiunii
preventive, principiul retinerii poluantilor la sursa, principiul poluatorul plateste sau
principiul conservarii biodiversitatii si a ecosistemelor.
Principiul „poluatorul plătește” a izvorât din teoria economică potrivit căreia costurile
necesare combaterii poluării trebuie să fie internalizate; mai precis, cheltuielile cu măsurile
de prevenire și reparare a prejudiciului ecologic rezultat din comercializarea unui bun
trebuie să fie suportate de fabricant și incluse în costurile de producție. Aceste sarcini nu
pot fi suportate de societate, nici prin asumarea lor de către particularii direct prejudiciați,
nici prin înaintarea contravalorii acestora de către stat (de pildă, prin acordarea de
subvenții).9 După un scurt istoric al evoluției sale legislative, am analizat cele două
coordonate ale acestui principiu – poluatorul și costul poluării. Într-o accepțiune restrictivă,
„poluator” poate fi considerat numai operatorul instalației care a cauzat prejudiciul, însă în
sens larg, această noțiune poate include chiar consumatorul, care suportă în prețul de piață
al produsului final cheltuielile cu prevenirea poluării.
Raspunderea de mediu este un instrument de realizare a prescriptiilor normelor juridice
iar aceasta prezinta cateva particularitati printre care se regasesc tendinta ca mediul sa fie
aparat in primul rand prin reglementarea actiunilor ce il pot afecta; preveneirea apeleaza la
stabilirea de reglementari prealabile activitatilor care reprezinta un posibil pericol pentru
mediu.
Printre formele raspunderii de mediu se regasesc raspunderea penala si cea
contraventionala a caror functie principala este reprezentata de protejarea valorilor naturale
ce sunt la un moment dat importante si recunoscute de societate, desi intentiile acestor
concepte sunt unele pozitive si cu marja de actiune larga, pana in prezent s-au dovedit a fi
ineficiente in fata valului mare de poluare existent. Acest fapt poate fi datorat si din vina
complexitatii implementarii unor astfel de raspunderi la o scara atat de larga precum o tara,
un continent sau chiar intregul glob.
Datorita faptului ca mediul inconjurator nu poate fi considerat in teorie un subiect de
drept, decat in situatia in care modul de gandire poate fi unul mai abstract, raspunderea
civila pentru prejudiciul ecologic este un termen ce lasa loc de interpretari in contextul
actual, astfel ca poluatorul nu se poate ascunde in spatele prescriptiilor administrative.
Conform legii cadru româneşti în materie (O.U.G. nr. 195/2005), prejudiciu înseamnă
„efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau
mediului, provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare ori dezastre”. Desi si intentiile acestei
legi sunt in esenta unele pozitive si prietenoase cu mediul, repararea prejudiciului ecologic
nu este asigurată decât în mod imperfect, fie pentru că acesta nu este reparabil în natură
(atingerile ireversibile ale echilibrului natural), fie că este diluat astfel încât nicio reparaţie
nu este posibilă şi că sursa de poluare este prea imprecisă pentru a identifica autorul.
 Subiectele raspunderii contraventionale in ceea ce priveste protectia mediului sunt de
mai multe categorii acestea putand fi enumerate astfel: subiectul pasiv este reprezentat de
intreaga comunitate afectata de dauna produsa, in speta aceasta putand reprezenta un intreg
stat; subiectul activ este reprezentat de persoana fizica ce a produs paguba sau prejudiciul
mediului si implicit comunitatii din care face parte, aceasta fiind nevoita sa raspunda in
fata legii conform normelor in vigoare. Acest subiect activ, poate fi reprezentat de
asemenea si de o persoana juridica ce este nevoita de asemenea, sa raspunda
contraventional in urma savarsirii unei pagube. Indiferent de natura conferită (civilă,
administrativă, specific contravenţională), procedura contravenţională presupune ca etape
constatarea contravenţiei, aplicarea sancţiunii şi căile de atac împotriva actelor de
sancţionare a contravenţiilor.

In ceea ce priveste raspunderea penala in materie de mediu, criminalitatea impotriva

acestuia devine din ce in ce mai intensa si profitabila pentru persoanele ce aduc prejudicii.
Acest tip de raspundere vizeaza in principiu comertul cu produse provenite de la specii rare
sau actiuni ce au in componenta lor existenta unor substante sau deseuri periculoase
precum comertul sau depozitarea acestora. Legislatia in vigoare nu reuseste sa faca fata
numarului mare de abateri in ceea ce priveste prejudiciul penal ce se produce mediului,
fiind nevoie de o imbunatatire si, din perspectiva personala, aplicarea unor masuri mult
mai drastice decat cele existente in prezent. Contribuţia dreptului penal la realizarea
obiectivului protecţiei mediului şi conservării naturii nu poate fi ignorată, mai ales din
perspectiva adaptării sale la nevoile noilor realităţi şi sporirii pericolului acţiunilor
distructive pentru patrimoniul natural.
Consider ca cele trei tipuri de raspunderi ( contraventionala, civila si penala) se afla in
stransa legatura cu principiul mediului “poluatorul plateste”. La fel cum cele trei tipuri de
raspunderi cauta vinovatii pentru producerea unui prejudiciu in scopul depistarii si
sanctionarii acestora, principiul poluatorului care plateste urmareste, in esenta, acelasi
traseu. El se inspiră din teoria economică potrivit căreia costurile sociale externe, care
însoţesc producţia, trebuie să fie internalizate, adică să fie luate în calcul de toţi agenţii
economici în costurile lor de producţie. Acest principiu, asemenea raspunderii de mediu,
este in general un concept acceptat atat de societate cat si de guverne, cu toate acestea,
folosirea termenilor inainte mentionati poate fi doar una care isi doreste sa atraga atentie
din punct de vedere politic si pentru o parte dintre guverne nu reprezinta un scop in
adevaratul sens al cuvantului. În esenţa sa, principiul presupune ca poluarea să fie
imputabilă unui agent economic care, pe această cale, trebuie să fie desemnat ca plătitor.
Astfel, stabilirea unei legături de cauzalitate devine una dintre condiţiile punerii în practică
a principiului „poluatorul plăteşte”. După cum este cunoscut, la originea sa, acest principiu
sa bazat pe o idee negativă, respectiv că bugetul naţional nu trebuie să suporte costul
pagubelor cauzate mediului prin activităţi private, şi, în consecinţă, povara dezdăunării
trebuie deplasată şi imputată unui poluator pentru al obliga la internalizarea costurilor
externe, ceea ce implică desemnarea unuia sau mai multor poluatori identificabili, ceea ce
ne trimite la stabilirea unei legături de cauzalitate.
Directiva nr. 2004/35/CE a fost transpusă în dreptul intern prin Ordonanţa de urgenţă nr.
68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi repararea prejudiciului
 asupra mediului, având ca obiect declarat „stabilirea cadrului de reglementare al
răspunderii de mediu, bazată pe principiul “poluatorul plăteşte”, în scopul prevenirii şi
reparării prejudiciului asupra mediului”. Dreptul la acţiune aparţine oricărei persoane fizice
sau juridice care este afectată sau posibil a fi afectată de un prejudiciu asupra mediului sau
care se consideră vătămată întrun drept al său ori întrun interes legitim şi constă în
îndrituirea: de a transmite comisariatului judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu orice
observaţii referitoare la producerea unui prejudiciu asupra mediului sau a unei ameninţări
iminente cu un astfel de prejudiciu; de a solicita agenţiei judeţene pentru protecţia
mediului, în scris sau prin mijloace electronice de comunicare, să ia măsurile prevăzute de
ordonanţă.
Dreptul fundamental la un mediu sănătos este un drept care presupune următoarele
drepturi:

– de a trăi într-un mediu nepoluat, nedegradat;

– la un ridicat nivel de sănătate, neafectat de degradarea mediului;
– de a avea acces la resursele de apă și hrană adecvate;
– la un mediu de muncă sănătos;
– la condiții de locuit, de folosire a terenurilor și la condiții de viață într-un mediu sănătos;
– de a nu fi expropriați ca urmare a desfășurării activităților în mediu, cu excepția cazurilor
justificate și dreptul celor expropriați, în condițiile legii, de a obține reparațiile
corespunzătoare;
– la asistență în caz de catastrofe naturale și produse de om;
– de a beneficia de folosința durabilă a naturii și a resurselor acesteia;
– la conservarea elementelor reprezentative ale naturii.

La Conferința ONU privind mediul de la Stockholm din 1972, s-a vorbit despre un drept
fundamental la libertate, egalitate și condiții de viață satisfăcătoare într-un mediu a cărui
calitate îi permite să trăiască în mod demn și în prosperitate. Aceasta însă nu este nici
definirea și nici consacrarea internațională propriu-zisă a dreptului la un mediu sănătos.
Ideea este formulată cu mai multă precizie în Carta Africană asupra drepturilor omului și
ale popoarelor unde în art. 24 se prevede: „toate popoarele au dreptul la un mediu general
satisfăcător, favorabil dezvoltării lor”. Conceptul de mediu sănătos, nepoluat, echilibrat are
semnificații fundamentale, referindu-se la un mediu propice dezvoltării fizice și
intelectuale a omului. Termenul are însă și o dimensiune umană, urmărind apărarea
integrității fizice și morale a acestuia.
Mediul sănătos este un mediu nepoluat, curat și echilibrat, corespunzător dezvoltării
fizice și intelectuale a omului, absolut necesar existenței vieții pe Planetă.

Considerat ca un ecosistem complex aflat în strânsă interacțiune cu natura, omul este

valoarea supremă ce trebuie ocrotită prin toate mijloacele, inclusiv cele juridice, fapt ce
presupune recunoașterea unanimă și garantarea acestui drept fundamental.

Dreptul la un mediu sănătos este un drept fundamental, un drept al fiecărei persoane

dintr-un stat, care-l consacră legislativ, în condițiile actuale, este firesc ca orice persoană să
poată pretinde să trăiască într-un mediu sănătos, nepoluat. Lupta pentru prevenirea poluării
și înlăturarea consecințelor acesteia trebuie să fie o îndatorire a tuturor locuitorilor unei
țări, cum este și dreptul la un mediu sănătos, exprimat în caracterul său universal.
 Dreptul la un mediu sănătos poate fi privit atât într-o dimensiune individuală, cât și într-
una colectivă. Dimensiunea individuală a dreptului la un mediu sănătos implică dreptul
fiecărei persoane la prevenirea poluării, încetarea activității care are drept efect o poluare
nocivă și refacerea mediului poluat, precum și repararea pagubei suferite de pe urma
poluării mediului. Dimensiunea colectivă a dreptului la un mediu sănătos implică obligația
statelor de a garanta exercitarea acestui drept și de a coopera în vederea prevenirii poluării
și protejării mediului la nivel regional și internațional. Consider ca atat raspunderea de
mediu, cat si principiul poluatorului care plateste pot fi in conexiune si se pot aplica atat in
momentul in care este vorba despre o dimensiune individuala a conceptului de “mediu
sanatos”, cat si in momentul in care se duscuta despre dimensiunea individuala asupra
acestui concept.
Dreptul la un mediu sănătos poate fi recunoscut în constituția unei țări. Un aspect
particular, în raport cu drepturile fundamentale tradiționale ale omului, constă în aceea că
nu toate statele consacră acest drept, expres și explicit, în constituția țării respective.
Uneori, în legislațiile naționale se stabilesc unele obligații ale statului dat sau unele
atribuții concrete în această privință ale anumitor organe executive sau categorii de agenți
economici, care au ca obiect (implicit) aspecte ale dreptului omului la un mediu sănătos.
Alteori, într-o lege, de regulă, privind protecția mediului, statul recunoaște dreptul la un
mediu sănătos, fără să-l ridice la rang de drept fundamental, aceasta este regula și așa ar
trebui să procedeze toate statele, dreptul la un mediu sănătos este consacrat în constituția
țării respective, ca drept fundamental.
Stabilirea prin lege a numeroaselor obligații de protejare a mediului, atât din partea
statului, cât și a agenților economici nu diminuează importanța îndatoririlor morale și
legale ale oricărui cetățean de a ocroti personal mediul. Aceasta cu atât mai mult cu cât,
pentru a beneficia din plin de un drept la un mediu nepoluat persoana (în primul rând
fizică) trebuie să fie îndatorat să contribuie direct și nemijlocit la realizarea scopului pe
care își propune dreptul protecției mediului: să contribuie la protejarea, păstrarea și
perfecționarea mediului, să înlăture efectele negative ale acțiunilor împotriva factorilor de
mediu și să creeze un echilibru firesc activității în centrul căreia este așezat omul cu
nevoile și bunurile sale.
În documentele internaționale, înainte de toate, politice, adoptate sub egida ONU, în
literatura juridică, mai ales din țările occidentale, s-a acordat, în ultimele două decenii, o
atenție deosebită reglementării și analizei dreptului la un mediu nepoluat. Organismele
internaționale au recomandat și o parte însemnată a doctrinei a susținut ideea necesității
consacrării legislative a dreptului la un mediu sănătos, dacă se poate ca drept fundamental
al omului. Problema a constituit obiect de discuții și cercetare și la noi, mai ales, după
1990, dar și mai înainte.
Accesul României la instituţii internaţionale cu preocupări majore în domeniul
mediului, declanşarea şi finalizarea procesului de aderare la Uniunea Europeană şi
aproximarea legislaţiei interne cu dreptul comunitar al mediului au stimulat procesul de
constituţionalizare a dreptului omului la un mediu sănătos. Prin referendumul naţional din
18–19 noiembrie 2003 a fost aprobată Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei.
 Articolul prevede alături de dreptul omului la un mediu sănătos şi îndatorirea tuturor
persoanelor fizice şi juridice de a proteja şi ameliora mediul, tocmai ca o garanţie specială
a acestui drept.

Recunoaşterea şi garantarea constituţională a dreptului la un mediu sănătos în ţara

noastră amplifică obligaţiile autorităţilor publice de a proteja mediul, oferă instanţelor
mijloace noi pentru repararea prejudiciilor ecologice şi sancţionarea atingerilor aduse
mediului, permite o mai bună armonizare între diferitele niveluri de recunoaştere şi
garantare a dreptului fundamental la mediu, realizând o corelare necesară între legislaţia
naţională, pe de o parte şi reglementarea internaţională pe de alta.
Aspectele juridice ale protecţiei mediului sunt atât de complexe, problema reparării
prejudiciului cauzat prin poluare fiind cercetată în literatura noastră juridică, în contextul
problematicii „ răspunderii civile". Dacă în mod tradiţional întregul sistem al răspunderii
civile delictuale se fundamentează pe ideea de culpă ce exprimă atitudinea subiectivă a
făptuitorului faţă de fapta ilicită şi urmările ei, dreptul mediului face excepţie de la această
regulă, fiind relevante prevederile Legii-cadru nr. 137/1995, ce reprezintă un început de
reglementare foarte importantă în privinţa răspunderii pentru poluare. în dreptul mediului,
răspunderea juridică apare ca un mijloc, la care se recurge în ultimă instanţă, fiind acordată
prioritate celorlalte tehnici şi instrumente, cu precădere, celor de natură economică şi
fiscală. Răspunderea civilă apare, astfel, mai mult ca o reparare şi mai puţin ca o
răspundere în sens clasic, răspunderea fiind atrasă chiar şi atunci când activitatea
poluatorului se exercită conform regulilor administrative stabilite, în condiţiile în care
autorizaţiile administrative sunt emise sub rezerva drepturilor terţilor. Dacă în dreptul civil,
pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie întrunite cumulativ condiţiile:
săvârşirea unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate
între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi culpa autorului faptei ilicite, în dreptul mediului
elementele răspunderii civile delictuale prezintă anumite particularităţi.
O speta reprezentativa poate fi considerata fapta ilicita pe care o persoana o realizeaza
prin intermediul poluarii unei delte prin revarsarea unor substante periculoase sau
daunatoare pentru aceasta. In domeniul dreptulu ecologic, raspunderea delictuala este
fundamentata pe ideea de risc, astfel ca persoana sa raspunda pentru fapta activitatii
poluante fundamenteaza obligatia de reparare pe risc. Raspunderea pentru riscul creat fata
de mediu si echilibrul ecologic are un rol preventiv-corectiv pe care il vizeaza raspunderea
pentru cukpa, poluarea fiind determinata in primul rand de activitatea generala a unor
persoane sau agenti economici. Pornind de la prevederile art. 998, 999 din Codul civil ce
reglementează legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, pentru stabilirea raportului
de cauzalitate se are în vedere atât fapta ilicită ca acţiune pozitivă ca şi fapta ilicită ca
inacţiune, respectându-se următoarele premise5 : stabilirea raportului de cauzalitate între
fapta ilicită şi prejudiciu şi nu a unui raport de cauzalitate general; selectarea factorilor
pentru a se stabili care dintre ei au un rol cauzal şi pot fi reţinuţi în sfera cauzalităţii
specifice răspunderii delictuale; stabilirea raportului mediat, atunci când raportul de
cauzalitate nu este un raport direct între faptă şi prejudiciu.
In concluzie, raspunderea de mediu poate fi considerat un concept abstract in realitatea
de zi cu zi dar acesta ar trebui luat in seama si in acelasi timp reglementat printr-o
regislatie mult mai precisa decat in momentul actual. Avand in vedere scopul raspunderii
 juridice care in principiu face referire la gasirea vinovatului unei fapte poluatoare si
pedepsirea acestuia in conformitate cu legislatia existenta, putem afirma si faptul ca acest
concept se afla in stransa legatura si cu dreptul mediului si cu principiile pe care acesta le
enunta, existand o legatura de interdependenta intre aceste teme.

Bibliografie:
Suport curs- Dreptul mediului

https://drept.ucv.ro/RSJ/images/articole/2006/RSJ2/0210MaricaA.pdf

http://www.rsdr.ro/Art-2-3-2009.pdf

https://legalup.ro/dreptul-la-un-mediu-sanatos/

http://revista.universuljuridic.ro/dreptul-la-un-mediu-sanatos-este-un-drept-fundamental/