UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL MEDIULUI
ANUL DE STUDIU: II
STUDENT: LUNGU MARIUS-MIHAI
LUNGU MARIUS-MIHAI
UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCURESTI - FACULTATEA DE DREPT

I. INTRODUCERE:
Prezenta lucrare este un studiu amplu, propunându-şi să depăşească stadiul
enunţiativ al conceptelor şi astfel, cu ajutorul mai multor metode, s-a ajuns la îmbinarea
elementelor de doctrină, cu elemente de legislaţie. A pornit de la conceptia „răspundere,
responsabilitate, constrângere” privind ocrotirea mediului inconjurator. Lucrarea este o
lucrare ambițioasă care și își propune să analizeze, aprofundeze și să înțeleagă
evoluția în timp și mecanismele de funcționare ale răspunderii juridice in materie de
drept civil.
Fiinţa umană este cea mai măreaţă operă a evoluţiei ecosferei în care este şi
rămâne integrată toată viaţa, deoarece existenţa sa este indisolubil legată de existenţa
celorlalte vieţuitoare şi a întregului înveliş al planetei. Omul este specia dominantă.
Datorită creşterii populaţiei, mai ales în ultimii 100-150 de ani, într-un ritm nemaiîntâlnit
în istorie, dezvoltării ştiinţei şi tehnologiilor, mediul înconjurător este supus unei
continue transformări, omul făcând tot ceea ce este posibil pentru a-l adapta trebuinţelor
sale fireşti, precum şi celor sociale. Însă activitatea omului, pe lângă rezultatele sale
benefice, a fost şi este astăzi de natură să afecteze condiţiile normale de echilibru şi
dezvoltare a vieţii în diversitatea sa; mai mult, oamenii au constatat destul de târziu că
ei sunt, în acelaşi timp, creaţia şi creatorii mediului înconjurător, care le asigură
existenţa biologică şi intelectuală. Exploatarea neraţională, în primul rând, a resurselor
regenerabile (faună şi floră), precum şi a celorlalte resurse (bogăţiile minerale ale
subsolului) a accentuat efectul dăunător al activităţii omului asupra naturii, adică asupra
mediului în care trăieşte. Într-un cuvânt, activitatea umană se află atât la originea
progresului ştiinţific şi tehnologic, cât şi la originea unei crize ecologice, fiind depăşite
aproape toate pragurile echilibrului ecologic, grav afectat. Trăim o vreme în care omul
este tot mai mult chemat să întreprindă tot ceea ce este necesar, pentru a promova
paradisul tehnologic, fără însă a se ajunge la un dezastru ecologic, ale cărui efecte sunt
greu de previzionat.
II. CUPRINS

1. CORELATIA DINTRE RASPUNDEREA DE MEDIU (CIVILA, PENALA,

CONTRVENTIONALA) SI PRINCIPIUL „POLUATORUL PLATESTE”

Legislația de mediu din ṭara noastrǎ (Ordonanţa de Urgenţă nr. 195/2005 privind

protecţia mediului) definește  poluarea ca fiind introducerea directă sau indirectă a unui
poluant care poate aduce prejudicii sănătăţii umane şi/sau calităţii mediului, dăuna
bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop
recreativ sau în alte scopuri legitime.
Principiile Uniunii în domeniul mediului, în special principiul „poluatorul plătește”,
sunt stabilite la articolul 191 alineatul (2) TFUE: „Politica Uniunii în domeniul mediului
urmărește un nivel ridicat de protecție, ținând seama de diversitatea situațiilor din
diferitele regiuni ale Uniunii. Aceasta se bazează pe principiile precauției și acțiunii
LUNGU MARIUS-MIHAI
UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCURESTI - FACULTATEA DE DREPT

preventive, pe principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate mediului

și pe principiul «poluatorul plătește». Astfel cum rezultă din articolul 1 din Directiva
privind răspunderea pentru mediul înconjurător, scopul acesteia este în special punerea
în practică a principiului „poluatorul plătește”: „Prezenta directivă are ca obiect stabilirea
unui cadru de răspundere pentru daunele aduse mediului întemeiat pe principiul
«poluatorul plătește», pentru a preveni și a repara daunele aduse mediului.”
Principiul “Poluatorul plătește” este conceptul conform căruia poluatorul trebuie
să plătească pentru poluarea produsǎ mediului. Prin platǎ se înțelege responsabilitate
materialǎ, financiarǎ, eticǎ, esteticǎ, socialǎ şi juridicǎ.Poluarea reprezintă un cost
semnificativ pentru societate și este o preocupare esențială pentru cetățenii. Prin
aplicarea principiului „poluatorul plătește” (PPP), poluatorii sunt încurajați să evite
daunele aduse mediului și sunt trași la răspundere pentru poluarea pe care o provoacă.
Per ansamblu, Curtea a constatat că PPP este reflectat și aplicat în grade diferite în
diversele politici de mediu ale UE și că acoperirea și aplicarea sa erau incomplete.
Uneori, bugetul UE este folosit pentru finanțarea unor acțiuni de curățare care, potrivit
PPP, ar trebui să fie suportate de poluatori. Curtea recomandă consolidarea integrării
PPP în legislația privind protecția mediului, consolidarea regimului de răspundere
pentru mediu la nivelul UE și o mai bună protejare a fondurilor UE, astfel încât acestea
să nu fie folosite pentru a finanța proiecte care ar trebui să fie în sarcina poluatorului.
Poluatorul în materie economicǎ se aflǎ pe o poziție anti-ecologicǎ, fiind obligat
sǎ suporte consecințele nerespectării îndatoririlor prevăzute de lege. Prin acest
principiu se consacrǎ nu numai obligația poluatorului mediului de a repara prejudiciul
cauzat, ci şi obligația de a se imputa acestuia costul social al poluării pe care o
generează, adică toate efectele unei poluări, nu numai asupra bunurilor şi persoanelor,
ci şi asupra naturii însǎși şi toate acestea independent de culpǎ.
Nu toate formele de daune aduse mediului pot fi reparate prin intermediul unui
regim de răspundere. Pentru ca acesta să funcționeze, este nevoie de unul sau mai
mulți poluatori identificabili, dauna ar trebui să fie concretă și cuantificabilă și ar trebui
stabilită o legătură de cauzalitate între daună și poluatorul sau poluatorii identificați.
Răspunderea nu constituie, prin urmare, un instrument adecvat pentru poluarea cu
caracter extins și difuz, în cazul căreia este imposibil să se stabilească o legătură între
efectele negative asupra mediului și acțiunile sau lipsa acțiunilor anumitor actori
individuali.
Conform prevederilor de Drept al mediului, principiul „Poluatorul plătește” impune
obligația ca poluatorul sǎ suporte cheltuielile pentru realizarea mǎsurilor de prevenire a
poluării sau sǎ În dreptul românesc, răspunderea pentru faptele care aduc
prejudicii mediului își are sediul în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005
privind protecția mediului, în O.U.G. nr. 68/2007 prin care a fost transpusă Directiva
2004/35/CE și în Directiva 2008/99/CE privind protecția mediului prin intermediul
dreptului penal transpusă în legislația românească prin Legea nr. 101/2001 și publicată
în Monitorul Oficial nr. 449 din 28 iunie 2011.

Răspunderea juridică ca formă a răspunderii sociale este o categorie juridică

specifică tuturor ramurilor de drept, ce sugerează ideea de sancțiune juridică întrucât
LUNGU MARIUS-MIHAI
UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCURESTI - FACULTATEA DE DREPT

intervine în cazul încălcării prevederilor legale și are ca efect aplicarea de sancțiuni

legale. În funcție de specificul normei juridice încălcate, răspunderea juridică îmbracă o
serie de forme concrete, cum ar fi: răspunderea civilă, cea represivă (contravențională
și penală), răspunderea disciplinară.

a) Răspunderea civilă în dreptul mediului

Răspunderea civilă delictuală își are sediul materiei în art. 1349 și următoarele

din Codul Civil ,,(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe
care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori
inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”.

Pentru asigurarea răspunderii civile în domeniul dreptului mediului este necesară

îndeplinirea mai multor condiţii şi anume: să fie săvârşită o faptă cu caracter ilicit, să
existe un prejudiciu/daună ecologică, să existe culpa autorului şi existenţa capacităţii
delictuale a autorului în momentul săvârşirii faptei. Şi în domeniul dreptului mediului
înconjurător, prejudiciul trebuie să fie cert.

b) Răspunderea contravențională în dreptul mediului

Răspunderea contravențională în dreptul mediului reprezintă fapta săvârșită cu

vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, de un pericol social mai redus decât
infracțiunea și prin care se aduce o atingere anumitor elemente de mediu sau mediului
în ansamblu. Art. 1 din OUG 2/2001 definește trăsăturile esențiale ale contravenției: –
fapta să fie săvârșită cu vinovăție – să fie prevăzută de lege – și sancționată de lege.
Contravențiile de mediu sunt prevăzute prin legea generală în materie – OUG
195/2005, dar și prin legi speciale – Legea nr. 171/2010 privind stabilirea și
sancționarea contravențiilor silvice, Legea Apelor nr. 107/1996 cu modificările
ulterioare, OUG nr. 152/2005 privind prevenirea și controlul integrat al poluării etc.
Sancțiunile contravenționale reprezintă măsuri de constrângere și reeducare care se
aplică contravenientului în scopul îndreptării și al prevenirii săvârșirii altor infracțiuni.
Acestea îmbracă forma avertismentului, amenzii contravenționale sau prestarea unei
activități în folosul comunității, dar pot fi complementare sub forma confiscării bunurilor
destinate sau rezultate din contravenții, sau suspendarea/anularea autorizației de
exercitare a unei activități.

c) Răspunderea penală în dreptul mediului

Infracțiunile din domeniul protecției mediului sunt prevăzute în Codul penal, în

OUG 195/2005 și în alte legi cu dispoziții penale, în Directiva 2008/99/CE privind
protecția mediului prin intermediul dreptului penal transpusă în legislația românească
prin Legea nr. 101/2001 și publicată în Monitorul Oficial nr. 449 din 28 iunie 2011.
Infracțiunea de mediu reprezintă acea ,,faptă socialmente periculoasă, săvârșită cu
vinovăție, ce amenință valorile și interesele în domeniul protecției mediului, constând în
poluarea mediului sau în perturbarea activității de prevenire a poluării, reducerea și
înlăturarea efectelor poluării”. Trăsăturile esențiale ale infracțiunii de mediu sunt
LUNGU MARIUS-MIHAI
UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCURESTI - FACULTATEA DE DREPT

reprezentate de pericolul social, vinovăția și prevederea faptei de legea penală. Actuala

reglementare, OUG 195/2005, cu modificările și completările ulterioare, prevede și
sancționează în art. 98 o serie de fapte considerate infracțiuni, dacă sunt de natură să
pună în pericol viața sau sănătatea umană, vegetală sau animală, pedeapsa putând
îmbrăca forma închisorii și/sau amendă penală. Cu scopul de a alinia legislația
națională la cea comunitară, legislația penală a cunoscut multe modificări, la 27 martie
2008 adoptându-se un nou Cod silvic. Acesta aduce elemente noi în sfera ilicitului
penal, având în vedere că infracțiunile silvice ocupă un loc aparte în domeniul mediului.

2. ARGUMENTARE PRIVIND RESPECTAREA DREPTULUI FUNDAMENTL LA

UN MEDIU SANATOS PRIN CORELAREA EXPUSA MAI SUS

Dreptul fundamental la un mediu sanatos este respectat prin principiul „poluatorul

plateste” prin cele trei modalitti e raspundere:civila, penal si contraventionala. Se
urmărește să prevină și să remedieze daunele majore aduse mediului (de exemplu,
habitatelor și speciilor protejate, apelor de suprafață și freatice, solului).

Acțiunile noastre pot determina poluarea. Hârtia aruncată pe stradă, sticla de

plastic goală lăsată pe trasee montane, exces de lumini nocturne, construcții în arii
protejate sunt tot atâtea modalități de a crea un prejudiciu mediului. Dar și noi suntem
supuși poluării ca urmare a acțiunii altor oameni. Este bine să identificăm sursele de
poluare, să găsim modalitățile de a diminua sau chiar stopa acele poluări (acțiuni civice
de tipul: sesizarea autorităților competente, comunicarea cu asociații de mediu,
raspunderea de mediu). Fiecare trebuie sa plateasca pentru ceea ce a cauzat prejudicii
mediului inconjurator.

Bineinteles ca masurile preventive sunt mai eficiente si considerbil mai ietine

decat repararea pagubelor cauzate de practice sustenabile, dar la nevoie este eficienta
si principiul poluatorul plateste.

Foarte important de precizat este faptul că acest principiu trebuie aplicat

concomitent cu celelalte principii de dreptul mediului (principiul precauției, principiul
acțiunii preventive, principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor aduse
mediului), deoarece, dacă ar fi aplicat singur, ar putea duce, astfel cum s-a atras atenția
în doctrină, la atitudinea inadmisibilă: „plătesc, deci pot să poluez!”.

SPETA – AZOTAT DE AMONIU

In data de 23.04.2021, agricultorul Ion Burcea se deplaseaza catre terenul lui

agricol de langa satul Izvoarele, jud. Teleorman, pentru a fertiliza pămantul cu nitrat de
amoniu. Acesta detine o suprafata de 10 hectare pe care va semana grau, astfel ca
fertilizarea solului necesita o cantitate considerabila de fertilizant, in speta nitrat de
amoniu, denumit popular: azot. Nitratul de amoniu este în continuare unul dintre cele
mai bune fertilizante de pe piață. Conține 33,5% azot, substanță necesară creșterii
plantelor, care e cel mai mare procent din toți fertilizanții disponibili, e rapid solubil în
LUNGU MARIUS-MIHAI
UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCURESTI - FACULTATEA DE DREPT

apă, ceea ce înseamnă că plantele pot avea acces aproape imediat la azot. Este,
practic, cea mai rapidă metodă de a fertiliza un sol cu azot, ceea ce este esențial în
agricultură. Nitratul de amoniu este transportat in saci, cu camionul personal. Vecinul
Badita Mihai vede actiunea intreprinsa de Ion Bucrea si sesizeaza autoritățile pentru
protecția mediului, in speta Garda de Mediu a judetului Teleorman. Ajunsa la locul
faptei, pe terenul agricol privat al agricultorului, Garda de Mediu constata dezastrul
ecologic pe care Ion Burcea tocmai il realiza si il sanctioneaza contraventional cu
amenda de 5500 lei, cu obligativitatea de a tratata apele subterane poluate pe cele 10
hectare de teren arabil.

In speta prezentata, Ion Burcea nu a respectat prevederile legale si a folosit o

cantitate inseamnata de nitrat de amoniu(azot), semnficativ periculoasa pentru apele
subterane. Nitratii proveniti din agricultură sunt una dintre cele mai mari probleme
pentru poluarea apei. Deşi sunt esentiali pentru creşterea multor specii de plante,
printre care cele mai multe dintre cele pe care le mănâncă, nitratii devine o problemă în
cazul în care ajung în apă, unde nu sunt doriti. Nitratii apar în mod natural în sol şi apă
dar în cantităti reduse, cantităti care de cele mai multe ori sunt suplimentate de către
agricultori, valabil pentru speta de fata. Fertilizarea cu nitrati a început odată cu
agricultura intensivă atunci când din dorinta de a creşte volumul productiei volumul de
îngrăşăminte utilizate a fost mărit de la o zi la alta. Excesul de nitrati adăugati în sol
care nu poate fi folosit de plante se poate scurge în apele subterane în acest fel
contaminându-le. Acesta este transportat în apele subterane de căte ploi, topirea
zăpezilor sau irigatii. Acest lucru se întamplă cel mai adesea atunci când solul este
nisipos

Apele subterane sunt o sursa importanta de apa potabila. Marea parte a

populatiei se foloseste de apa subterana cu scopuri alimentare si agricole. Spre
regret multe dintre fintinele noastre sunt deja poluate cu nitrati si alte chimicale
industriale si agricole. Una dintre cele mai mari probleme ale poluării apei este creată
de nitratii rezultati din agricultură. Lucrarea de fată propune să evidentieze principalele
probleme legate de poluarea apei produsă de nitrati în România şi UE. Nitratii în exces
se pot acumula în sol în mai multe moduri în amoniac în sol. Amoniacul, împreună cu
orice fertilizant cu amoniac, aplicat, este transformat de către bacteriile sol în nitrati prin
procesul numit nitrificare. Nitrificarea este importantă, deoarece plantele pot utiliza
numai azotul sub formă de nitrat. Nitratii sunt la fel de dăunători atât pentru animale cât
şi pentru om. Nitratii pot pătrunde în organism prin alimentele ingerate precum şi prin
apa băuta. Aceştia odata ajunşi în organism sunt la fel de dăunatori atât pentru animale
cât şi pentru oameni. Cei mai sensibili la nitrati sunt copii foarte mici din cauza unor
bacterii care traiesc în tubul digestiv în primele luni de viata.

Nitratii sunt foarte solubili, se dizolvă uşor în apă şi sunt foarte greu de înlaturat.
Prin urmare, tratarea apelor poluate cu nitrati este foarte complicată şi costisitoare.
Planeta are o ofertă limitată de apă şi calitatea acestei ape este amenintata din ce in ce
mai mult de poluare. Apa este la mare căutare, şi cu cât va creşte populatia umană şi
nevoile sale de utilizare a apei, cu atât mai mare va fi această căutare . Din aceasta
cauza oamenii trebuie să aibă un mare respect pentru apă şi viată, să utilizeze apa cu
LUNGU MARIUS-MIHAI
UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCURESTI - FACULTATEA DE DREPT

atentie, nu să o risipească, şi să ia măsuri pentru a rezolva orice probleme care pot

aparea legate de apă.

Apele subterane sunt o sursa importanta deoarece spre deosebire de apele de

suprafata, cele subterane sunt de regula mai putin sau deloc poluate si pot fi
potabilizate cu masuri minimale, uneori doar cu dezinfectie sau fara vreo prelucrare.

Apele subterane constituie cel mai mare rezervor de apă dulce din lume,
reprezentând mai mult de 97% din toate rezervele de ape dulci disponibile pe glob
(excluzând gheţarii și calotele glaciare). Restul de 3% este alcătuit în principal din apele
de suprafaţă (lacuri, râuri, mlaștini) și umiditatea solului. Până recent, atenţia acordată
apelor subterane s-a referit în principal la utilizarea ei ca apa potabilă (de exemplu, cca.
75% din locuitorii Uniunii Europene depind de apele subterane pentru alimentarea cu
apă), însă s-a recunoscut de asemenea ca ele constituie o importantă resursă pentru
industrie (ex. ape de răcire) și agricultură (irigaţii). Totuși, a devenit din ce în ce mai
evident că apele subterane trebuie privite nu numai ca un rezervor de alimentare cu
apă, ci trebuie protejate pentru valoarea lor de mediu. Apele subterane joacă un rol
esenţial în ciclul hidrologic și sunt vitale pentru menţinerea zonelor umede și a curgerii
în râuri, acţionând ca un rezervor tampon în perioadele secetoase. Cu alte cuvinte, ele
furnizează curgerea de bază (apa care realimentează râurile pe tot parcursul anului)
pentru sistemele de ape de suprafaţă, dintre care multe sunt utilizate pentru alimentarea
cu apă și pentru recreere. Pe multe râuri din Europa, mai mult de 50% din scurgerea
anuală provine din apele subterane. In perioadele de ape mici, această cifră poate
crește la mai mult de 90% și astfel deterioararea calităţii apelor subterane poate afecta
direct apele de suprafaţă și ecosistemele terestre cu care sunt în legatură. Deoarece
apele subterane circulă încet prin subsol, impactul activităţilor umane le poate afecta pe
o durată lungă de timp. Aceasta înseamnă că poluarea care a apărut cu zeci de ani în
urmă - fie ea din agricultură, industrie sau din alte activităţi umane - poate încă
ameninţa calitatea apelor astăzi și, în anumite cazuri, va continua să facă asta și pentru
câteva generaţii viitoare.

Aspectele juridice ale protecţiei mediului sunt atât de complexe, problema

reparării prejudiciului cauzat prin poluare fiind cercetată în literatura noastră juridică, în
contextul problematicii „ răspunderii civile".

Apariţia şi recunoaşterea juridică a prejudiciului ecologic au forţat lărgirea

spectrului de aplicare şi adecvarea regimului de răspundere la noile realităţi a
concepţiei clasice a răspunderii civile. Primul element l-au constituit în acest
sens apariţia şi consacrarea noţiunii de daună (prejudiciu) ecologic, urmat relativ
rapid de stabilirea unui regim special de răspundere adaptat particularităţilor
acesteia. Răspunderea civilă apare în dreptul mediului ca un mijloc la care se
recurge în ultimă instanţă, prioritatea fiind acordată celorlalte tehnici şi
instrumente, cu precădere celor de natură economicofiscală. Potrivit unei definiţii
larg acceptate – de legislaţiile naţionale şi reglementările internaţionale – dauna
LUNGU MARIUS-MIHAI
UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCURESTI - FACULTATEA DE DREPT

ecologică reprezintă prejudiciul cauzat naturii sălbatice, neapropriabilă – res

nullius – ori intereselor colectivităţii prin intermediul mediului receptor – aer, apă,
sol – independent de lezarea directă a unui interes uman. Conform legii-cadru
româneşti în materie (O.U.G. nr.195/2005), prejudiciu înseamnă „efectul
cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau
mediului, provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare ori dezastre”. O problemă
discutată şi discutabilă rămâne şi aceea de a şti de la ce grad al efectelor
negative pentru mediu se deschide dreptul la repararea pagubelor; pentru a găsi
o soluţie general acceptabilă, jurisprudenţa franceză, de exemplu, a consacrat
noţiunea de „cauză probabilă şi credibilă“, atunci când nici o altă cauză decât
poluarea ori deteriorarea mediului nu poate fi considerată în mod rezonabil drept
cauză principală a daunei.
Dacă în mod tradiţional întregul sistem al răspunderii civile delictuale se
fundamentează pe ideea de culpă ce exprimă atitudinea subiectivă a făptuitorului faţă
de fapta ilicită şi urmările ei, dreptul mediului face excepţie de la această regulă, fiind
relevante prevederile Legii-cadru nr. 137/1995, ce reprezintă un început de
reglementare foarte importantă în privinţa răspunderii pentru poluare. Art.80 lit. d din
lege statuează că „Protecţia mediului constituie o obligaţie a tuturor persoanelor fizice şi
juridice în care scop suportă costul pentru repararea prejudiciului şi înlătură urmările
produse de acestea, restabilind condiţiile anterioare producerii prejudiciului." Această
reglementare este în consens cu principiile ce stau la baza acestei legi" printre care în
art.3 lit. d. este reglementat principiul „poluatorul plăteşte". Aşadar, reparaţia
prejudiciului şi restabilirea condiţiilor anterioare producerii acestuia reprezintă o obligaţie
legală. În art. 82 din Legea nr. 137/1995 modificată şi republicată se stabileşte că
"încălcarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea civilă, contravenţională sau
penală, după caz." Art.5 lit.e prevede că „statul recunoaşte tuturor persoanelor dreptul
la un mediu sănătos garantând dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit”. Art. 81
din Lege consacră regula că „ răspunderea pentru prejudiciu are caracter obiectiv,
independent de culpă. În cazul pluralităţii autorilor, răspunderea este solidară".

Aşadar, în dreptul mediului, răspunderea juridică apare ca un mijloc, la care se

recurge în ultimă instanţă, fiind acordată prioritate celorlalte tehnici şi instrumente, cu
precădere, celor de natură economică şi fiscală. Răspunderea civilă apare, astfel, mai
mult ca o reparare şi mai puţin ca o răspundere în sens clasic, răspunderea fiind atrasă
chiar şi atunci când activitatea poluatorului se exercită conform regulilor administrative
stabilite, în condiţiile în care autorizaţiile administrative sunt emise sub rezerva
drepturilor terţilor.

Dacă în dreptul civil, pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie

întrunite cumulativ condiţiile: săvârşirea unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu,
existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi culpa
autorului faptei ilicite, în dreptul mediului elementele răspunderii civile delictuale
prezintă anumite particularităţi.

Fapta ilicită, în dreptul mediului, constă în conduita unei persoane fizice sau
juridice, concretizată într-o acţiune sau inacţiune ce contravine dispoziţiilor privind
LUNGU MARIUS-MIHAI
UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCURESTI - FACULTATEA DE DREPT

protecţia, conservarea şi dezvoltarea mediului, efectele conduitei ilicite exteriorizându-

se în prejudiciul care apare, acesta fiind întotdeauna de natură patrimonială. In privinţa
faptei ilicite săvârşite, dacă în dreptul civil regula este aceea a răspunderii numai pentru
fapte ilicite, în raport de dispoziţie cu art. 998 – 999 din Codul civil, în dreptul mediului
faptele generatoare de răspundere includ fie conduita ilicită, prin care se produc pagube
mediului ce sunt reprobabile prin ilicitatea lor, antrenând răspunderea pe temeiul culpei
(răspunderea subiectivă), fie sfera activităţilor curente, normale (licite per se) care pot
constitui cauze ale vătămărilor ce afectează mediul, angajând răspunderea pe temeiul
riscului2 ( răspunderea obiectivă).

În ceea ce priveşte culpa, dacă în dreptul civil aceasta reprezintă temeiul

principal, de drept comun al răspunderii delictuale, în domeniul daunelor nucleare sau
în alte domenii în legătură cu care există o reglementare specială, răspunderea
delictuală este fundamentată pe ideea de risc. În interpretarea art. 1000 alin. 1 din
Codul civil, doctrina a evidenţiat atât concepţia subiectivă a răspunderii civile delictuale,
întemeiată pe culpa prezumată a persoanei chemată să răspundă pentru fapta lucrului
(activitate poluantă), cât şi concepţia obiectivă care exclude culpa, fundamentând
obligaţia de reparare pe risc. Concepţia răspunderii obiective a fost argumentată pentru
prima dată în dreptul modern de doctrina germană, ulterior fiind propusă şi de doctrina
franceză, la baza teoriei răspunderii pentru risc aflându-se iniţial ideea de justiţie, în
raport de care, din moment ce orice activitate umană urmăreşte un profit, este just ca
orice prejudiciu pe care îl provoacă să fie reparat (ubi emolumentum, ibi onus). Cu toate
că a fost criticată teoria obiectivă fundamentată pe ideea de risc, considerându-se că
neglijenţa poate fi acoperită, răspunderea pentru riscul creat faţă de mediu şi echilibrul
ecologic nu-şi diminuează rolul preventiv-corectiv, pe care îl vizează răspunderea
pentru culpă , poluarea fiind determinată în primul rând de activitatea general a unor
agenţi economici.

Doctrina a evidenţiat avantajele răspunderii civile pentru risc, în materie

ecologică, în raport cu culpa: indemnizarea victimei va avea loc întotdeauna; sunt
situaţii în care stabilirea exactă a autorului prejudiciului este imposibilă, consecinţele
produse putându-se agrava în cazul în care rămân neacoperite; în privinţa poluării este
necesar ca dispoziţiile în materie să asigure o reparare completă, eficientă şi oportună a
oricărui prejudiciu adus mediului; este stimulată atitudinea diligentă şi prudentă de
folosire raţională a factorilor de mediu. Pornind de la prevederile art. 998, 999 din Codul
civil ce reglementează legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, pentru stabilirea
raportului de cauzalitate se are în vedere atât fapta ilicită ca acţiune pozitivă ca şi fapta
ilicită ca inacţiune, respectându-se următoarele premise : stabilirea raportului de
cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi nu a unui raport de cauzalitate general;
selectarea factorilor pentru a se stabili care dintre ei au un rol cauzal şi pot fi reţinuţi în
sfera cauzalităţii specifice răspunderii delictuale; stabilirea raportului mediat, atunci
când raportul de cauzalitate nu este un raport direct între faptă şi prejudiciu. Pentru a fi
despăgubită victima trebuie să probeze că dauna rezultă dintr-un act al părţii ce a fost
chemată în judecată. Pagubele ecologice ridică o serie de probleme specifice, întrucât ,
după individualizarea prejudiciului se poate ajunge fie la socializarea indemnizării
daunei, fie la căutarea unei legături de cauzalitate, pentru a identifica autorul.
LUNGU MARIUS-MIHAI
UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCURESTI - FACULTATEA DE DREPT

Socializarea prezintă un singur avantaj în sensul că permite indemnizarea automată a

victimelor prin simpla justificare a prejudiciului, inconvenientele referindu-se pe de o
parte, la modul de reparare limitată la indemnizare, fără a se preocupa de dispariţia
sursei pagubei, iar pe de altă parte, la reparaţia pe seama colectivităţii, a unei pagube
ce trebuie să fie suportată numai de către autorul său, evitând astfel integrarea costului
în preţul serviciului ori produsului. Se impune a nu se socializa indemnizarea decât
atunci când s-au epuizat toate celelalte căi de reparare, aceasta presupunând stabilirea
unui raport de cauzalitate între act şi pagubă. Victimei îi revine sarcina probei în
stabilirea unei legături de cauzalitate, situaţia fiind dificilă, întrucât, deseori vătămarea
se produce, după un anumit timp, acţiunea fiind declanşată uneori când expertiza
tehnică a devenit imposibilă. Astfel, absenţa de certitudine a cunoştinţelor ştiinţifice nu
permite a se distinge legătura de cauzalitate dintre o expunere la o poluare şi o pagubă,
aceasta ducând la prezumţia probabilităţii legăturii de cauzalitate. Reglementările legale
actuale, precum şi practica judiciară au statuat că pentru autorul unei surse de pagubă,
contribuţia mai multor cauze la producerea pagubei ecologice nu are caracter
exonerator şi nu constituie un factor de atenuare a responsabilităţii, fiecare fiind
responsabil pentru întreaga pagubă, în măsura în care nu se face proba culpei victimei
ori a unui fapt exterior, pluralitatea autorilor unei pagube neputând împiedica victima de
a cere unuia dintre ei reparaţia integrală. Întrucât numai culpa victimei poate constitui o
cauză de exonerare, ce-i permite poluatorului să scape de obligaţia de indemnizare, în
caz de concurs parţial al victimei, regula cauzalităţii integrale nu poate fi un obstacol la
indemnizarea totală. Toate aceste principii au creat un regim derogator de la cel al
răspunderii civile, fără baze corespunzătoare în raport de reglementările legale, motiv
pentru care acţiunea pentru repararea pagubei ecologice a fost plasată în afara
„Imperiului Dreptului" (M. Dexpax). Se impune, de lege ferenda, consacrarea legislativă
a tuturor situaţiilor juridice apărute ca urmare a regimului juridic derogator al răspunderii
ecologice, în condiţiile în care, regula cauzalităţii integrale este de natură a uşura
sarcina probei victimei în recuperarea pagubei, dar pare a fi inechitabilă, în cazul în
care lasă greutatea pe seama celui ce a făcut despăgubirea şi care, pe calea acţiunii în
regres, se poate regăsi în situaţia suportării insolvabilităţii celorlalţi autori ai cauzelor ce
se conjugă6 .

Răspunderea juridică în condiţiile Legii nr. 137/1995 modificată şi

republicată. Cele două principii consacrate în art. 81 din legea cadru pentru protecţia
mediului, în materia răspunderii civile sunt: răspunderea obiectivă, independent de
culpă şi răspunderea solidară, în cazul pluralităţii autorilor. Instituţia răspunderii civile a
fost adaptată la specificitatea protecţiei mediului prin satisfacerea cerinţelor principiului
fundamental „poluatorul plăteşte" consacrat expres, pentru prima dată, în art. 3 lit. d din
Legea nr. 137/1995, modificată şi republicată, vizând o răspundere bazată pe risc,
indiferent că este un risc înalt de poluare, pentru care titularii acestor activităţi sunt
obligaţi să încheie poliţe de asigurare, conform art. 80 alin. 2 din lege, ori un risc normal
pentru care victima trebuie să dovedească numai existenţa prejudiciului şi a legăturii de
cauzalitate. Ca o derogare de la dreptul comun, dispoziţiile art. 5 lit. d din Legea nr.
137/1995 instituie un regim special în privinţa dreptului la acţiune pentru repararea
prejudiciului "actio popularis", acţiunea putând fi formulată nu numai de cel lezat, ci şi
de oricare dintre persoanele fizice sau juridice, care se pot adresa direct sau prin
LUNGU MARIUS-MIHAI
UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCURESTI - FACULTATEA DE DREPT

intermediul unor asociaţii, autorităţilor administrative sau judecătoreşti în vederea

prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect. Prejudiciul ecologic,
ca element de bază al răspunderii civile în dreptul mediului reprezintă prejudiciul cauzat
naturii sălbatice, neapropriabile -res nullius- ori intereselor colectivităţii, prin intermediul
mediului receptor, aer, apă, sol, independent de lezarea directă a unui interes uman7 .
Conţinutul daunei ecologice a apărut în concepţia mai multor autori, putând
concluziona că dauna ecologică include atât pagubele suferite prin poluare, de mediul
natural cât şi cele suportate de om sau de bunuri8 . Legea nr. 137/1995 modificată şi
republicată foloseşte termenul de „prejudiciu”, păstrând denumirea tradiţională din
Codul civil, această lege înscriindu-se pe direcţia Declaraţiilor de la Stockholm (1972) şi
Rio de Janeiro (1992) în privinţa elaborării normelor referitoare la indemnizarea
victimelor poluării şi ale altor daune ecologice. Legea defineşte prejudiciul ca
reprezentând efectul cuantificabil în cost al daunelor aduse sănătăţii oamenilor,
bunurilor sau mediului, provocat de poluanţi, de activităţi dăunătoare, accidente
ecologice sau fenomene naturale periculoase.

În domeniul mediului, reparaţia în natură nu este posibilă, în principiu, nefiind

restabilită o situaţie anterioară, obligaţia cu privire la plata unor sume de bani acoperind
doar uneori integralitatea cheltuielilor pentru refacerea echilibrului ecologic sau a
factorilor de mediu lezaţi. Caracterul cert al prejudiciului, în domeniul dreptului mediului,
vizează atât prejudiciile actuale, cât şi pe cele viitoare, dacă există certitudinea că se
vor produce. Prevederile art. 80 lit. d din Legea nr. 137/1995 modificată şi republicată,
instituie obligaţia persoanelor fizice şi juridice de a repara prejudiciul ce include nu
numai prejudiciul propriu-zis, ci şi costurile necesare prevenirii şi restaurării echilibrului
ecologic.

Măsurile de salvare constituie o noţiune lansată prin Convenţia de la

Bruxelles din 29 noiembrie 1969 privind responsabilitatea civilă pentru pagube
datorate poluării prin hidrocarburi şi se referă la obligaţia de indemnizare a
colaboratorilor ocazionali şi spontani ai unei operaţiuni de luptă contra poluării,
dacă aceştia au intervenit în mod util. Cheltuielile legate direct de operaţiunile de
luptă contra poluării, de spălare ori de restaurare sunt indemnizabile de către
autorul pagubei. Un serviciu public poate beneficia de rambursarea cheltuielilor
vizând măsurile luate în scopul prevenirii unei poluări. Prejudiciul de dezvoltare
apare ca o aplicare a principiului precauţiei, răspunde obligaţiei de securitate
subsecventă răspunderii obiective şi justifică răspunderea civilă bazată pe risc.
Este vorba despre o pagubă încă indecelabilă, dar apreciabilă de către tribunale
sub unghiul dreptului contractual şi al răspunderii delictuale. Referitor la
modurile de reparare, acestea se referă în special la încetarea poluării, repararea
în natură şi repararea pecuniară. Prejudiciul cauzat mediului natural rezidă în
vătămări aduse naturii, biodiversităţii sau peisajului, cum ar fi, de exemplu,
dispariţia unei specii de plante sau animale. Este greu, dacă nu imposibil de
evaluat în bani şi se rezumă, în privinţa reparării, la măsuri de aducere în starea
anterioară ori de „reparare în natură”.
Principiul precauţiei – viitor al răspunderii civile? Principiul precauţiei,
recunoscut în drept cu două decenii în urmă, a luat naştere în domeniul dreptului
LUNGU MARIUS-MIHAI
UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCURESTI - FACULTATEA DE DREPT

mediului şi reprezintă o expresie a răspunderii întemeiată pe incertitudine. Apariţia

acestui principiu a fost determinată de necesitatea de a preveni efectele negative pentru
mediu, cauzate de diferite activităţi umane, având în vedere evoluţia societăţii
industriale şi tehnologice, ce afectează prin agresiunea ei natura, ce nu mai reprezintă
„un rezervor inepuizabil de resurse şi o ladă de gunoi pentru deşeurile exploatării
acestor resurse, în slujba omului şi a progresului” . Întrucât nimeni nu poate să prevadă
viitorul şi noile riscuri generate de dezvoltarea nestăpânită a ştiinţei şi tehnicii, s-a
căutat „un remediu al dreptului care să sancţioneze pe cei care nu adoptă un
comportament apropiat acestei noi situaţii existenţiale” .

În dreptul mediului, principiul precauţiei a apărut alături de principiul „poluatorul

plăteşte” şi principiul prevenţiei, principiul precauţiei fiind un principiu de anticipare, ce
vizează o acţiune preventivă anticipată, în contextul incertitudinii cu privire la risc, având
aplicare în cazul în care prejudiciul nu s-a produs, iar eventualitatea producerii lui nu
este demonstrată. Sub aspect juridic, răspunderea civilă clasică şi indemnizarea
corelativă este fără obiect atunci când prejudiciul este incert şi când realizarea riscului
ar avea asemenea consecinţe, încât reparaţia, revenirea la situaţia anterioară este
exclusă, prejudiciul prelungindu-se timp de generaţii, dimensiunile lui fiind imprevizibile
şi incalculabile11. Principiul precauţiei nu este un principiu de responsabilitate, ci un
principiu de procedură ce vizează orientarea procesului de luare a deciziei, judecătorul
neputând, însă, ignora, în aprecierea responsabilităţii, prescripţiile pozitive ale măsurilor
de prevenire. Fiind desprins din principiul prevenirii, principiul precauţiei se justifică
atunci când datele ştiinţifice nu evidenţiază cu exactitate dacă o activitate este
periculoasă pentru mediu, impunându-se astfel ca decizia de mediu să fie în sensul
neînceperii activităţii respective, pericolul degradării mediului fiind prea mare.

Pe plan internaţional, principiul precauţiei a fost consacrat pentru prima dată în

anul 1987 de Organizaţia Economică pentru Cooperare şi Dezvoltare şi de cea de-a
doua Conferinţă Internaţională asupra protecţiei Mării Nordului, de la Londra, 1987 dar,
se regăseşte, totodată, şi în Declaraţia Conferinţei pentru Mediu de la Rio-1992, precum
şi în Tratatul de la Maastricht al Uniunii Europene. Legea protecţiei mediului nr.
137/1995 modificată şi republicată acordă prioritate principiului precauţiei, în luarea
deciziilor, înscriindu-1 împreună cu alte principii în art.3 lit. a. Puterii publice îi revine
sarcina de a traduce principiul precauţiei în modificarea sau crearea unor mecanisme şi
procedurii proprii, acest principiu putând utiliza instrumente de evaluare prealabilă,
oferite de studiile de impact. Legea-cadru pentru protecţia mediului statuează că
autorităţile publice pentru protecţia mediului aplică proceduri diferenţiate, după caz de
emitere a avizului, acordului sau autorizaţiei de mediu, în funcţie de impactul asupra
mediului al proiectelor şi activităţilor supuse procedurii de autorizare. Titularul activităţii
are obligaţia de a informa autorităţile publice teritoriale pentru protecţia mediului, cu
privire la rezultatele automatizării emisiilor de poluanţi reglementaţi, precum şi cu privire
la accidente.

III. INCHEIERE
LUNGU MARIUS-MIHAI
UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCURESTI - FACULTATEA DE DREPT

Apele subterane sunt “resurse ascunse” care sunt cantitativ mult mai importante
decât apele de suprafaţă și pentru care prevenirea poluării, monitoring-ul și reabilitarea
sunt mult mai dificile decât pentru apele de suprafaţă, datorita inaccesibilităţii lor. Acest
caracter ascuns face difi cilă atât localizarea și caracterizarea adecvată a poluării cât și
înţelegerea impacturilor poluării, având adesea ca rezultat o lipsă de conștientizare
și/sau evidenţă a extinderii riscurilor și presiunilor. Totuși, rapoarte recente arată ca
poluarea din surse domestice, agricole sau industriale, este încă, în ciuda progreselor în
diferite domenii, un motiv major de îngrijorare, datorită descarcărilor directe(efluenţi),
datorită descărcărilor indirecte prin împrăștierea îngrășămintelor pe bază de azot și a
pesticidelor, precum și datorită scurgerilor de la vechi site-uri industriale contaminate
sau de la depozitele de deșeuri (ex. gropi de deșeuri menajere sau industriale, mine,
etc.). Cu toate că sursele punctiforme de poluare au cauzat cea mai mare parte a
poluării identifi cate până în prezent, există date care demonstrează că sursele difuze
au un impact în creștere asupra apelor subterane. De exemplu, concentraţiile în nitraţi
depășesc în mod curent valorile limită în aproximativ o treime din corpurile de ape
subterane din Europa.

Conştiinţa de mediu este considerată în doctrină1 ca fiind una din cele mai
importante căi de realizare a cointeresării protecţiei şi dezvoltării mediului. Realitatea
confirmă însă că această conştiinţă ecologică sau este doar în formare la multe
persoane, sau lipseşte, iar consecinţele negative asupra mediului sunt evidente. Din
aceste motive, se apelează la legislaţie pentru suplinirea lipsei acestei conştiinţe şi
pentru educarea oamenilor, chiar pe cale coercitivă.

Dreptul stabileşte regulile de conduită în domeniul mediului, dar şi sancţiunile

care pot interveni în situaţiile în care aceste reguli se încalcă prin săvârşirea de fapte
dăunătoare mediului.

Comportamentul oamenilor poate fi dirijat în direcţia respectării regulilor de

conduită impuse de dreptul mediului, prin instituirea unor forme de răspundere juridică
severă.

În literatura de specialitate străină[2] se apreciază că pentru starea actuală a

mediului ar exista o responsabilitate colectivă ce aparţine: comunităţilor ştiinţifice,
savanţilor, tuturor oamenilor care doresc progresul deşi sunt conştienţi că el comportă
riscuri la nivelul avantajelor avute tocmai din progresele realizate.

Bibliografie:

1. A. I. Dușcă (2015), Dreptul mediului, Editura Universul Juridic, București

2. D. Marinescu, M.-C. Petre, Tratat de Dreptul mediului, Ediția a V-a, Ed.
Universitară, București, 2014Mircea Duțu, Andrei Duțu (2015), Răspunderea în
dreptul mediului, Editura Academiei Române, București
3.  Manu Gabriel, 2018-2019, Dreptul Mediului, Suport de curs
4. Liviu Pop, Universul Juridic Premium nr. 7/2020, Răspunderea civilă pentru
prejudiciile sau daunele ecologice;
LUNGU MARIUS-MIHAI
UNIVERSITATEA ECOLOGICA DIN BUCURESTI - FACULTATEA DE DREPT

5. https://ec.europa.eu/environment/water/water-framework/groundwater/pdf/
brochure/ro.pdf
6. https://drept.ucv.ro/RSJ/images/articole/2006/RSJ2/0210MaricaA.pdf
7. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/dreptul-mediului/capitolul-xii-
raspunderea-juridica-in-dreptul-mediului/