Introducere

Cursul se adresează studenților Facultății de Drept, ciclul licență, forma de învățământ

Frecvență redusă, anul III de studiu și tratează aspectele fundamnetale, semnificative în domeniul
protecției mediului începând cu prezentarea izvoarelor de drept, studiul asupra specificității
normei juridice și a raportul juridic, continuând cu identificarea autorităților în domeniu, studiu
asupra actelor de reglementare a activităților cu impact asupra mediului precum.
Avand în vedere vastitatea domeniului au fost tratate in cadrul acestui curs doar unele
dintre domeniile de reglementare, selectate prin prisma actualității și impactului.

Obiectivele cursului
După parcurgerea cursului, studenții vor dobândi:
- Cunoștințe generale privind protecția mediului
- Cunoștințe specifice privind reglementarea protecției factorilor de mediu
- Cunoștințe specifice privind raspunderea în dreptul mediului
- Abilitatea de a urmării coerent interdisciplinaritatea reglementărilor de
mediu
- Deprinderi de căutare și coroborare legislativă națională și europeană.

Competenţe conferite
După parcurgerea materialului studentul va fi capabil să:
- identifice principiile generale şi specifice precum şi modul lor de acţiune, în
domeniile specific reglementate privind protecţia mediului înconjurător;
- identifice şi să aplice tehnicile şi metodele prin care asigură dezvoltarea durabilă
a factorilor de mediu;
-identifice instituţiile abilitate a reglementa și controla în acest domeniu, la nivel
național, comunitar și internațional
- participe la activităţi administrative care presupun cunoştinţe în domeniul
sistemelor de management de mediu

Resurse şi mijloace de lucru

Metodele de învăţare sunt: studiu individual, studiu de caz, problematizarea,
activitate independentă, rezolvarea testelor şi exerciţiilor, autoevaluarea. Pentru

1
unele dintre acestea este necesar accesul la internet.

Structura cursului
Cursul este structurat pe parcursul a 10 Unităţi de învăţare (UI). Fiecare
UI, funcție de complexitatea sa, poate fi parcursă în 2–4 ore. Astfel că, pentru cele
10 UI, studentul va aloca un numar de 28 de ore de studiu.
Cursul cuprinde 3 teme de control aflate după UI3, UI 5 si UI9.
Acestea se vor transmite cadrului didactic sub formă de material tipărit la data
examinării.

Cerinţe preliminare
Dreptul mediului, fiind o ramură mai nouă a dreptului, având legături şi
interferenţe cu multe dintre celelalte ramuri ale dreptului, pentru întelegerea
complexităţii sale, necesită cunoştinţe de bază din domeniul dreptului
constituţional, administrativ, civil, penal, contravenţional.

Durata medie de studiu individual

Timpul necesar parcurgerii celor 10 UI este de 28 ore de studiu individual.

Evaluarea
Componenţa notei finale este următoarea:
– ponderea evaluării finale – examen: 60%
– ponderea evaluărilor pe parcurs - teme de control: 30%

2
Cuprins
Introducere .................................................................................................................................. 1
Chestionar evaluare prerechizite ................................................................................................ 6
Unitatea de învăţare 1. Noţiuni introductive............................................................................. 7
1.1. Introducere ........................................................................................................................................7
1.2. Competenţe ........................................................................................................................................7
1.3. Definiţia, locul şi rolul dreptului mediului ........................................................................................8
1.4. Izvoarele dreptului mediului .............................................................................................. 10
1.4.1. Izvoare de drept naţionale ...............................................................................................10
1.4.2. Izvoare de drept comunitare ............................................................................................11
1.4.3. Izvoare de drept internaţionale ........................................................................................14
1.4.4.Specificul normelor cuprinse în izvoarele de dreptul mediului...............................15.
1.5. Principiile dreptului mediului .........................................................................................................16
1.6. Raportul juridic de dreptul mediului ....................................................................................... 19
1.7. Rezumat ...........................................................................................................................................20
1.8. Test de evaluare a cunoştinţelor ......................................................................................................21
Unitatea de învăţare 2 Cadrul instituţional. ........................................................................... 22
2.1. Introducere ......................................................................................................................................22
2.2. Competenţe ......................................................................................................................................22
2.2.1. Ministerul de resort ..........................................................................................................23
2.2.2. Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului ..................................................................23
2.2.3. Garda Naţională de Mediu ..............................................................................................26
2.3. Cadrul instituţional comunitar ........................................................................................................28
2.3.1. Direcţia Generală Mediu .................................................................................................29
2.3.2. Consiliul pentru Mediu ....................................................................................................29
2.3.3. Comisia pentru mediu ......................................................................................................30
2.3.4. Agenţia Europeană de Mediu...........................................................................................31
2.4. Cadrul instituţional internaţional....................................................................................................32
2.5. Rezumat ...........................................................................................................................................36
2.6. Test de autoevaluare........................................................................................................................37
Unitatea de învăţare 3 Avize, acorduri, autorizaţii...............................................................................38
3.1. Introducere ......................................................................................................................................38
3.2. Competenţe ......................................................................................................................................39
3.3. Avizele de mediu ..............................................................................................................................41
3.4. Acordul de mediu.............................................................................................................................47
3.5. Autorizaţiile de mediu .....................................................................................................................49
3.6. Rezumat ...........................................................................................................................................49
3.7. Test de evaluare a cunoştinţelor......................................................................................................49
TEMA DE CONTROL 1.............................................................................................................50
Unitatea de învăţare 4 Protecţia apelor. .................................................................................. 51
4.1. Introducere ......................................................................................................................................51
4.2. Competenţe ......................................................................................................................................52
4.3. Noţiuni introductive: imporatnţă, principii, clasificări ...................................................................52
4.4. Regimul de folosire a apelor şi a albiilor ........................................................................................54
4.4.1. Regimul de folosire a apelor ............................................................................................54
4.4.2. Reglementări privind poluarea apelor .............................................................................55
4.4.3. Regimul de folosire a albiilor ..........................................................................................57
4.5. Autorităţi cu competenţe specifice în domeniul protecţiei apelor ...................................................59
4.6. Protecţia apelor la nivel comunitar ................................................................................................61
4.7. Protecţia apelor la nivel internaţional ............................................................................................65
4.8. Rezumat ...........................................................................................................................................68
4.9. Test de evaluare...............................................................................................................................69
Unitatea de învăţare 5. Regimul juridic al deşeurilor ..........................................................................70

3
5.1. Introducere ......................................................................................................................................70
5.2 Competenţe .......................................................................................................................................71
5.3 Cadrul legislativ naţional; principii; definire. .................................................................................71
5.4 Reglementările aplicabile obligaţiei de încadrare în coduri a deşeurilor .......................................73
5.5 Etapele încadrării unui deşeu ..........................................................................................................74
5.5.1. Încadrarea generală în clasele de coduri ........................................................................74
5.5.2. Identificarea şi încadrarea deşeurilor periculoase ..........................................................74
5.6 Identificare caracteristicilor periculoase ale deşeurilor..................................................................76
5.7 Efectele nerespectării încadrării corecte a deşeurilor .....................................................................79
5.8 Reglementări specifice diferitelor tipuri de deşeuri .........................................................................80
5.8.1. Gestionarea uleiurilor uzate ............................................................................................80
5.8.2. Gestionarea deşeurior de baterii şi acumulatori .............................................................81
5.8.3. Gestionarea deşeurilor de ambalaje ................................................................................82
5.9 Valorificarea deşeurilor ...................................................................................................................86
5.9 Rezumat ............................................................................................................................................87
5.9 Test de evaluare................................................................................................................................88
TEMA DE CONTROL II.............................................................................................................89
Unitatea de învăţare 6. Programul de actiune pentru mediu al UE-I .................................................90
6.1. Introducere ......................................................................................................................... 90
6.2. Competenţe ........................................................................................................................ 91
6.3. Obiectivele PAM 7 ............................................................................................................. 91
6.4. Starea de fapt privind protejarea, conservarea și ameliorarea capitalului natural al
Uniunii ...................................................................................................................................... 91
6.5. Starea de fapt privind poluarea prin emisii de dioxid de carbon ...................................... 97
6.6. Rezumat ............................................................................................................................ 102
6.7. Test de evaluare ............................................................................................................... 102
Unitatea de învăţare 7. Programul de actiune pentru mediu al UE-II .............................................103
7.1. Introducere ....................................................................................................................... 103
7.2. Competenţe ...................................................................................................................... 103
7.3. Protejarea cetățenilor Uniunii împotriva presiunilor legate de mediu și împotriva riscurilor
la adresa sănătății și a bunăstării .......................................................................................... 104
7.4. Creșterea la maximum a beneficiilor legislației Uniunii în domeniul mediului prin
îmbunătățirea punerii în aplicare a acesteia .......................................................................... 107
7.5. Îmbunătățirea integrării considerentelor legate de mediu și a coerenței politicilor ...... 110
7.6. Rezumat ............................................................................................................................ 113
7.7. Test de evaluare ............................................................................................................... 114
Unitatea de învăţare 8 Protecţia mediului prin sistemele de management de mediu EMAS şi
ISO 14001 ............................................................................................................................................115
8.1. Introducere ....................................................................................................................................115
8.2 Competenţe .....................................................................................................................................116
8.3 Generalităţi ....................................................................................................................................116
8.4 Domeniu şi terminologie ................................................................................................................117
8.5 Cerinţele sistemului de managament al mediului ..........................................................................117
8.5.1. Cerinţe generale .............................................................................................................118
8.5.2. Politica de mediu ...........................................................................................................119
8.5.3. Programe de management de mediu – aplicabilitate.....................................................119
8.6 Elementele sistemului de management al mediului ........................................................................120
8.6.1. Precizări prealabile .......................................................................................................120
8.6.2. Principiile şi elementele sistemului de management al mediului...................................120
8.7 Diferenţele dintre cele două sisteme ..............................................................................................121
8.8 Rezumat ..........................................................................................................................................132
8.8 Test de evaluare..............................................................................................................................133
Unitatea de învăţare 9 Protecţia mediului prin instrumente economico-financiare.
Fondul de mediu........................................................................................................................134.
9.1. Introducere ....................................................................................................................................134
9.2 Competenţe .....................................................................................................................................134
4
9.3 Caracteristici generale ale instrumentelor economice ..................................................................135
9.4 Taxele de mediu. Noţiunea de taxă de mediu şi taxe financiare ....................................................136
9.5 Eco-etichetarea ..............................................................................................................................139
9.6 Instrumente financiare derulate prin finanţare de proiecte ...........................................................142
9.7 Fondul pentru mediu ......................................................................................................................146
9.7.1 Constituirea fondului ......................................................................................................146
9.7.2 Destinaţia fondului de mediu ..........................................................................................150
9.7.3 Autoritatea competentă ...................................................................................................152
9.8 Rezumat ..........................................................................................................................................153
TEMA DE CONTROL III ..........................................................................................................155
Unitatea de învăţare 10 Răspunderea juridică în dreptul mediului..............................................156
10.1. Introducere ..................................................................................................................................156
10.2 Competenţe ...................................................................................................................................156
10.3 Răspunderea pentru prejudiciul de mediu ...................................................................................157
10.3.1 Autorităţi competente .......................................................................................................158
10.3.2 Repararea prejudiciului de mediu ....................................................................................159
10.3.3 Stabilirea domeniului de răspundere obiectivă ................................................................162
10.3.4 Conformitatea cu prevederile internaţionale ...................................................................164
10.4 Elemente privind răspunderea contravenţională .........................................................................165
10.5 Elemente privind răspunderea penală..........................................................................................169
10.6 Rezumat ........................................................................................................................................171
10.7 Test ..................................................................................................................................171
Bibliografie ............................................................................................................................. 172

5
Chestionar evaluare prerechizite

1. Care dintre următoarele principii de drept aparțin dreptului mediului:

A) principiul legalității
B) principiul dezvoltării durabile
C) principiul poluatorul plătește

2. Constitue un regulament al UE un izvor de drept?

a) da
b) nu
c) da, dacă a fost transpus

3. Dreptul mediului ca ramura de drept aparține:

a) dreptului privat
b) dreptului public
c) dreptului internațional

4. Răspunderea juridică obiectivă este bazată:

a) pe existența unei culpe
b) pe existența unei obligații de garanție
c) pe existența unei forme specifice de vinovăție

5. Răpunderea pentru prejudiciul cauzat mediului se incadrează în răspundere:

a) contravențională
b) contractuală
c) delictuală

6. Mediul este constituit din:

a) factorii biotici
b) factorii abiotici
c) atât factorii biotici cât și factorii abiotici

7. Constituie resursă naturală regenerabilă:

a) vântul
b) resursele fosile
c) animalele

8. Autoritatea Națională de Protecția Mediului este o institutie de:

a) control
b) reglementare
c) verificare

9. Dreptul omului la un mediu sănătos este un drept:

a) specific dreptului mediului
b) constituțional
c) civil

6
Unitatea de învăţare 1. Noţiuni introductive

Cuprins
1.1. Introducere ............................................................................................................... 7
1.2. Competenţe ............................................................................................................... 7
1.3. Definiţia, locul şi rolul dreptului mediului ............................................................... 8
1.4. Izvoarele dreptului mediului ................................................................................... 10
1.4.1. Izvoare de drept naţionale ...............................................................................................10
1.4.2. Izvoare de drept comunitare ............................................................................................11
1.4.3. Izvoare de drept internaţionale ........................................................................................14
1.4.4.Specificul normelor cuprinse în izvoarele de dreptul mediului...............................15
1.5. Principiile dreptului mediului.............................................................................................16
1.6. Raportul juridic de dreptul mediului ........................................................................... 19
1.7. Rezumat .................................................................................................................. 20
1.8. Test de evaluare a cunoştinţelor ............................................................................. 21

1.1. Introducere
Noţiunile introductive au rolul:
- de a stabili locul, rolul şi conţinutul dreptului mediului în contextul
sistemului de drept naţional, comunitar şi internaţiona,
- de a prezenta izvoarele de drept specifice
- de a stabili structura şi specificul normelor juridice de dreptul mediului şi a
raportului juridic aferent
- de a prezenta principiile de drept specifice acestei ramuri de drept.

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea materialului studentul va fi capabil să:
- realizeze conexiunile dreptului mediului cu alte ramuri de drept
- identifice izvoarele de dreptul mediului,
- identifice principiile generale şi specifice domeniului,
- încadreze raportul juridic general de dreptul mediului într-una din
categoriile specifice ale acestui domeniu.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.

1.3. Definiţia, locul şi rolul dreptului mediului

7
 Dreptul mediului este un drept de finalitate, urmărindu-se prin intermediul normelor sale
protecţia mediului, noţiune ce cuprinde, conform OUG 195 din 2005, ansamblul de condiţii şi
elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului,
toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele
naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale
şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului.
În mod generic o ramură de drept este o grupare mai mare de norme şi instituţii juridice ce
sunt legate între ele prin obiectul lor comun (determinat de relaţiile sociale pe care le
reglementează), prin principii comune care stau la baza lor, precum şi prin unitatea de metodă
folosită în reglementarea relaţiilor sociale respective. Astfel putem afirma succinct că dreptul
mediului este aceea ramură de drept în care sunt reunite normele, principiile şi instituţiile
juridice ce reglementează relaţiile sociale ce apar între persoane şi au efect asupra mediului.
Obiectul dreptului mediului ca ştiinţă juridică, facând trimitere şi la definiţia mediului mai
sus prezentată, apare ca fiind complex şi de mare importanţă pentru om privit atât individual cât şi
colectiv, implicând astfel interesele generaţiilor prezente şi viitoare, şi cuprinde totalitatea
relaţiile sociale privind activitatea de protecţie, conservare, ameliorare şi îmbunătăţire a mediului
în concordanţă cu realizarea obiectivelor necesare dezvoltării durabile.
Cele afirmate sunt în concordanţă cu prevederile art.1 alin.2) ale OUG 195 din 2005 care
arată că obiectul ordonanţei de urgenţă îl constituie ansamblul de reglementări juridice privind
”protecţia mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor şi elementelor strategice
care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii”, precum şi cu principiile de mediu şi modalităţile
de implementare a acestora şi a elementelor strategice ce derivă din complexitatea actelor
normative din domeniu.
Ramurile de drept nu sunt izolate, existând între ele o legătură de interdependenţă, astfel că
delimitarea unei ramuri de drept de o alta poate deveni o problemă complexă. În domeniul
complex al dreptului mediului este destul de greu de stabilit gradul de diferenţiere al relaţiilor
sociale ce vor fi reglementate doar de o anumită categorie de norme juridice.
Complexitatea ramurilor de drept constă şi în faptul că, în cadrul unora dintre ele, mai
multe instituţii juridice pot forma prin grupare, o subramură, ce poate face obiectul unei
reglementări juridice distincte. Putem face afirmaţia că aceasta este şi situaţia dreptului mediului
care cunoaşte reglementări specifice în domeniul protecţiei apelor, atmosferei, fondului forestier
şi cinegetic, substanţelor şi preparatelor chimice, aşezărilor urbane, ş.a.
Dreptul mediului are un caracter interdisciplinar, având elemente comune atât cu
ramurile clasice ale dreptului cum ar fi: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul civil,
dreptul penal, cât şi cu ramuri mai noi ale dreptului cum ar fi: dreptul agrar, dreptul urbanismului,
dreptul amenajării teritoriului, dreptul energiei, etc., utilizând pe lângă principiile proprii şi o
serie de principii din alte ramuri de drept (administrativ, internaţional, public, civil, penal etc.), în
scopul realizării finalităţii sale şi anume protecţia mediului.
Analizând aceste legături putem concluziona că legătura dreptului mediului cu:
a) dreptul constitutional este dată de existenţa la acest nivel de reglementare a unor prevederi
care recunoscând dreptul fundamental al oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi
echilibrat ecologic (art. 35), imprimă obligaţii atât pentru stat care trebuie să asigure cadrul
legislativ pentru exercitarea acestui drept cât şi pentru persoanele fizice şi juridice care au
îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.

8
 Mai mult, exercitarea dreptului de propietate privată, recunoscut la art. 44 din Constituţie,
obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi
la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
În ceea ce priveşte prevederile art. 135 din Constituţie, reţinem că dezvoltarea economiei
de piaţă a Romaniei trebuie făcută cu respectarea interesului naţional în exploatarea resurselor
naturale, având în vedere refacerea si ocrotirea mediului inconjurător, precum si mentinerea
echilibrului ecologic.
b) dreptul administrativ este determinat de rolul actelor specifice emise de organele
administraţiei publice centrale şi locale în domeniul protecţiei mediului (ministerul de resort;
autorităţile cu atribuţii de reglementare şi avizare; autorităţile cu atribuţii de control) şi al
implicării directe a statului ca subiect de drept. În acest sens, art. 7 din OUG 195/2005 arată că le
revine autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, Agenţiei Naţionale pentru Protecţia
Mediului, agenţiilor regionale şi judeţene pentru protecţia mediului, Administraţiei Rezervaţiei
Biosferei Delta Dunării, coordonarea, reglementarea şi implementarea în domeniul protecţiei
mediului.
Autorităţile competente pentru protecţia mediului, conduc procedura de reglementare şi
emit, după caz în condiţiile legii, acte de reglementare pentru activităţile umane care se supun
unei autorizări administrative prealabile.
c) dreptul civil este stabilită atât prin legătura dintre exercitarea dreptului de proprietate şi
obligaţiile de mediu impuse încă din prevederile art. 44 din Constituţie şi continuate cu
prevederile din Codul civil care arată că “dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor
privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi” cât şi prin regulile privind repararea
prejudiciului de mediu, aflate sub auspiciile răspunderii civile delictuale.
d) dreptul penal se datorează reglementărilor specifice privind protecţia mediului înconjurător
prin măsuri de natură penală.
Pornind de la ideea că mediul nu cunoaşte frontiere ajungem la concluzia că dreptul
mediului nu poate fi cantonat în limite rigide, acesta regăsindu-se atât în ramurile aparţinând
dreptului privat, cât şi în cele aparţinând dreptului public.
Prin urmare, această ramură de drept nu este atât o ramură de răspântie, de graniţă între
diferite alte ramuri de drept, ci este o ramură globalizantă, ale cărei norme se pot regăsi şi în
alte ramuri de drept.
Dreptul mediului face parte din categoria ramurilor de drept public. Natura juridică a
normelor dreptului mediului este dată de poziţia de subordonare în care sunt plasate subiectele
pasive ale raporturilor juridice de drept al mediului – persoane fizice sau juridice – faţă de
autorităţile centrale şi locale cu atribuţii instituţionalizate pentru protecţia mediului, spre
deosebire de normele juridice de drept civil care reglementează raporturi juridice în care părţile
se află pe poziţii de egalitate.
Rolul dreptului mediului este bine exprimat în literatura de specialitate unde se
menţionează: „Sarcina generală a protecţiei mediului constă în înlesnirea ocrotirii şi formării
factorilor de mediu, stabilirea cadrului legal general pentru descoperirea şi înlăturarea cauzelor
poluării, stabilirea modalităţilor şi condiţiilor prevenirii poluării, reducerea şi înlăturarea
efectelor acesteia şi aplicarea acestor modalităţi în acord cu interesele publice ale întregii
societăţi”.

1.4. Izvoarele dreptului mediului

9
 Conform teoriei generale a dreptului, cele două izvoare de drept între care este necesar a se
face distinctie sunt izvoarele materiale si izvoarele formale ale dreptului.

Izvoarele materiale, denumite si reale, sunt reprezentate de realitatea exterioară, care

determină actiunea legiuitorului. In consecinta, prin izvor de drept, în sens material, întelegem
viata sociala, economica si culturala în complexitatea ei, progresul social care determina nasterea
unor reguli de drept si institutii. Dacă în alte ramuri de drept acest lucru este mai puţin vizibil, în
cazul dreptului mediului se constată o permanent miscare normativă, determinată de evoluţia şi
progresul social şi de efectele acestei evoluţii.
Din punct de vedere al studiului materiei, ne intereseaza în special izvoarele formale sau
formele de exprimare a normelor de drept. Izvorul formal al dreptului îl reprezinta regula de
conduita prescrisa si exteriorizata, cuprinsa într-o anumita formă juridica.
Izvorul formal principal al dreptului mediului este legea, ca regulă juridică scrisă, adoptată
de către o autoritate competentă. În sens larg, noţiunea de lege include: Constituţia, codul, legea
propriu-zisă, ordonanţele şi hotărârile de guvern, hotărâri ale autorităţilor publice locale, tratate şi
convenţii internaţionale în materie etc.
Din perspectiva diferitelor paliere de edictare şi aplicare a reglementărilor juridice, dreptul
mediului apare sub trei ipostaze principale:
- dreptul naţional al mediului, format din totalitatea reglementărilor juridice naţionale
interne ale statelor, vizând protecţia, conservarea şi ameliorarea mediului.
- dreptul comunitar al mediului, cuprinzând dreptul comunitar originar şi dreptul
derivat (regulamentele, directivele şi deciziile);
- dreptul internaţional al mediului, constituit din tratatele, cutuma şi celelalte izvoare
specifice de drept internaţional public referitoare la această materie.

1.4.1. Izvoare de drept naţionale

Primul izvor de drept din această categorie îl constituie cu siguranţă Constituţia României,
act normativ ale cărui referinţe în domeniul protecţiei mediului au fost prezentate anterior.
La nivel naţional actul de reglementare specific este Ordonanţa de urgenţă 195 din 2005
privind protecţia mediului, aprobată cu modificări de Legea 265 din 2006. OUG 195 din 2005 a
abrogat actul normativ anterior, Legea protecţiei mediului nr. 137 din 1995. Modalitatea de
reglementare sub forma ordonanţei de urgentă a fost edictată de necesitatea:
- îndeplinirii cu celeritate a angajamentelor asumate de ţara noastră în procesul de
integrare europeană,
- creării cadrului unitar prin care se statuează principiile care guvernează întreaga activitate
de protecţie a mediului şi care trasează direcţiile de reglementare a activităţilor economice în
vederea atingerii obiectivelor dezvoltării durabile, elemente care vizează interesul public
- existenţei unui act normativ, în baza căruia să poată fi adoptată legislaţia subsecventă în
domeniul protecţiei mediului.
Deorece domeniul de aplicare al dreptului mediului este foarte vast, iar actul normativ
cadru prin structura şi cuprinsul său dezvoltă premisele unei legislaţii subsecvente, izvoarele
formale de dreptul mediului sunt numeroase şi variate. Ele pot fi structurate pe emitenţi şi atunci
vorbim despre acte normative sub forma legilor, ordonanţelor, hotărârilor de guvern, ordinelor de
ministru sau pot fi structurate pe domenii şi atunci vorbim despre izvoare de drept formale în
10
domeniile minim impuse de OUG 195 din 2005, cum ar fi: protecţia apelor, atmosferei, regimul
autorizărilor, îngrăşămintelor chimice, al deşeurilor, ş.a.

Exemple- Izvoare de drept la nivel naţional

Domeniu- protecţia atmosferei
Tip- lege: Legea 104 din 2011 privind calitatea aerului înconjurător;
Legea nr. 278/2013 privind emisiile industriale
- hotărâre a guvernului: Hotărârea Guvernului nr. 1879/21.12.2006 pentru
aprobarea Programului naţional de reducere progresivă a emisiilor de
dioxid de sulf, oxizi de azot, compuşi organici volatili şi amoniac
- ordin de ministru: Ordinul MMDD nr. 1095/02.07.2007 pentru aprobarea
Normativului privind stabilirea indicilor de calitate a aerului în vederea
facilitării informării publicului

1.4.2. Izvoare de drept comunitare

Uniunea Europeană are personalitate juridică şi, prin urmare, dispune de propria sa ordine
juridică, distinctă de cea internaţională. În plus, legislaţia Uniunii Europene are efect direct şi
indirect asupra legislaţiei statelor sale membre şi, odată intrată în vigoare, devine parte integrantă
din sistemul juridic al fiecărui stat membru. Uniunea Europeană este un izvor de drept. Ordinea
juridică este divizată în general în dreptul primar (tratatele şi principiile generale de drept),
dreptul secundar (bazat pe tratate) şi dreptul complementar.

Izvoare comunitare primare

Tratatele, precum şi principiile generale sunt în vârful ierarhiei normelor (dreptul primar);
În urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009, Carta drepturilor
fundamentale are aceeaşi valoare. Acordurile internaţionale încheiate de Uniunea Europeană sunt
subordonate dreptului primar. La un rang inferior, se situează dreptul derivat: aceste norme sunt
valide doar dacă sunt conforme cu actele şi acordurile care prevalează asupra lor.

Izvoare comunitare secundare

Actele juridice ale Uniunii sunt enumerate la articolul 288 din TFUE. Aceste acte sunt:
regulamentul, directiva, decizia, recomandarea şi avizul. Instituţiile Uniunii pot adopta astfel de
acte juridice doar dacă o dispoziţie a tratatelor le conferă competenţă în acest sens

a)Regulamentul
Regulamentele sunt acte juridice definite în articolul 288 din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene (TFUE). Acestea au aplicabilitate generală, sunt obligatorii în toate elementele
sale şi se aplică direct în toate ţările Uniunii Europene (UE).
Regulamentul face parte din dreptul secundar al UE. Acesta este adoptat de instituţiile
europene în temeiul tratatelor de bază. Obiectivul regulamentului este de a asigura aplicarea
uniformă a legislaţiei UE în toate ţările UE.
Regulamentul se adresează unor categorii abstracte de persoane, nu unor persoane
identificate. Această caracteristică îl deosebeşte de decizie, definită şi ea în articolul 288 din
TFUE. Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale.
11
 Regulamentul se aplică direct în toate ţările UE. Cu alte cuvinte, acesta:
- se aplică imediat ca normă în toate ţările UE, fără a necesita transpunerea în legislaţia
naţională
- creează drepturi şi obligaţii pentru persoane, acestea putându-l deci invoca direct în faţa
instanţelor naţionale
- poate fi utilizat ca referinţă de către persoane în relaţia acestora cu alte persoane, cu ţările
UE sau cu autorităţile din UE
Regulamentul se aplică în toate ţările UE de la data intrării sale în vigoare (o dată stabilită în
regulament sau, în absenţa acesteia, la 20 de zile după publicarea sa în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene). Efectele sale juridice sunt obligatorii simultan, automat şi uniform în toate legislaţiile
naţionale.
b) Directiva
Directiva este unul dintre instrumentele juridice disponibile instituţiilor Europene pentru
punerea în aplicare a politicilor Uniunii Europene (UE). Aceasta este un instrument flexibil,
utilizat în principal ca mijloc de a armoniza legile naţionale. Directiva le impune ţărilor UE să
atingă un anumit rezultat, dar le lasă libertatea de a alege cum îl vor atinge.
Directiva face parte din dreptul secundar al UE. Prin urmare, ea este adoptată de instituţiile
UE în conformitate cu tratatele de bază. Odată adoptată la nivelul UE, directiva este transpusă
apoi de ţările UE în legislaţia lor naţională în vederea aplicării.
Articolul 288 din Tratatul privind Funcţionarea UE prevede că directiva este obligatorie
pentru ţările destinatare (una, mai multe sau toate) cu privire la rezultatul care trebuie atins,
lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele.
Directiva se deosebeşte însă de regulament sau de decizie.
Spre deosebire de regulament, care se aplică imediat în dreptul intern al ţărilor UE imediat
după intrarea sa în vigoare, directiva nu se aplică direct în ţările UE. Aceasta trebuie transpusă
mai întâi în legislaţia naţională înainte ca guvernele, întreprinderile şi persoanele fizice să poată
recurge la ea.
Spre deosebire de decizie, directiva este un text cu aplicabilitate generală în toate ţările
UE.
Pentru ca o directivă să intre în vigoare la nivel naţional, ţările UE trebuie să adopte o lege
pentru a o transpune. Această măsură naţională trebuie să atingă obiectivele stabilite de directivă.
Autorităţile naţionale trebuie să comunice măsurile respective Comisiei Europene.
Ţările UE beneficiază de spaţiu de manevră în acest proces de transpunere. Acest lucru le
permite să ţină seama de caracteristicile naţionale specifice. Transpunerea trebuie efectuată în
termenul stabilit la momentul adoptării directivei (în general, în decurs de doi ani).
În cazul în care o ţară nu transpune o directivă, Comisia poate iniţia proceduri privind
încălcarea dreptului UE şi poate introduce o acţiune împotriva ţării respective în faţa Curţii de
Justiţie a UE (neexecutarea hotărârii acesteia poate duce la o nouă condamnare, aceasta putând
genera sancţiuni).
În principiu, directiva produce efecte numai din momentul transpunerii sale. Cu toate acestea,
Curtea de Justiţie a UE consideră că o directivă care nu este transpusă poate produce anumite
efecte în mod direct în cazul în care:
 transpunerea în legislaţia naţională nu a avut loc sau s-a efectuat incorect;
 prevederile directivei sunt necondiţionate şi suficient de clare şi de precise şi
 prevederile directivei acordă drepturi persoanelor fizice.

12
 c) Decizia
Pentru a exercita competenţa UE, instituţiile UE pot adopta cinci tipuri de acte juridice.
Deciziile reprezintă acte juridice cu caracter obligatoriu, cu aplicare generală sau cu un destinatar
specific, fac parte din dreptul secundar al UE. Acestea sunt adoptate de instituţiile UE în
conformitate cu tratatele constitutive.
Conform articolului 288 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), decizia
este obligatorie în toate elementele sale. Ca şi regulamentul, aceasta nu poate fi aplicată
incomplet, selectiv sau parţial.
Decizia poate fi un act legislativ sau nelegislativ.
Deciziile sunt acte legislative atunci când sunt adoptate în comun
 de către Parlamentul European şi Consiliu în conformitate cu procedura legislativă
ordinară sau
 de către Parlamentul European cu participarea Consiliului sau
 de către Consiliu cu participarea Parlamentului European în conformitate cu procedura
legislativă specială.
În alte cazuri, deciziile sunt acte nelegislative. Acestea pot fi adoptate, de exemplu, de către
Consiliul European, Consiliu sau Comisie. Deciziile nelegislative pot să ia şi forma unor acte
delegate şi de punere în aplicare.
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, deciziile nu trebuie neapărat să mai
specifice destinatarul. În special, articolul 288 al TFUE clarifică faptul că o decizie poate
specifica destinatarul, în timp ce predecesorul său (articolul 249 din Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene) făcea referire doar la deciziile care specifică destinatarul.
Deciziile fără destinatar specificat pot fi adoptate printr-o procedură legislativă.
Deciziile care nu specifică destinatarul şi care nu sunt adoptate printr-o procedură legislativă
sunt acte nelegislative.

Exemple- Izvoare de drept la nivel comunitar

Regulamentul (CE) nr. 850/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din
29 aprilie 2004 privind poluanţii organici persistenţi şi de modificare a Directivei
79/117/CEE
Directiva 2004/107/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15
decembrie 2004 privind arseniul, cadmiul, mercurul, nichelul, hidrocarburile
aromatice policiclice în aerul înconjurător.
Decizia 2011/850/CE de stabilire a normelor pentru Directivele 2004/107/CE şi
2008/50/CE ale Parlamentului European şi ale Consiliului în ceea ce priveşte
schimbul reciproc de informaţii şi raportarea privind calitatea aerului înconjurător

1.4.3.Izvoare de drept internaţionale

În dreptul internaţional creatoarele normelor juridice sunt statele şi, în anumite limite, alte
entităţi internaţionale. Exprimarea dreptului se face în forme specifice recunoscute de societatea

13
internaţională ca fiind izvoare de drept. Prin izvoarele dreptului internaţional se înţeleg acele
mijloace juridice de exprimare a normelor rezultate din acordul de voinţă al statelor.
Practica relaţiilor internaţionale a creat de-a lungul istoriei, iar ştiinţa dreptului a consacrat
mai multe categorii de instrumente prin care anumite norme ale societăţii umane capătă caracter
de norme de drept internaţional sau prin care se crează noi asemenea norme.
O enumerare a izvoarelor dreptului internaţional a fost făcută pentru prima oară în Statutul
Curţii Permanente de Justiţie Internaţională din 1920, care a fost apoi preluată de Statutul Curţii
Internaţionale de Justioţie. Art.38 al statutului acesteia din urmă prevede că în soluţionarea
conform dreptului internaţional a diferendelor care îi sunt supuse Curtea va aplica:
a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în
mod expres de statele aflate în litigiu;
b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptată ca drept;
c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
d) hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor celor mai calificaţi în dreptul public al
diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept;
La acestea se adaugă şi echitatea (ex aequo et bono).
Rezultă, deci, că tratatele, cutuma şi principiile generale de drept sunt recunoscute ca
izvoare principale ale dreptului internaţional, iar jurisprudenţa şi doctrina, în anumite limite şi
echitatea, constituie izvoare auxiliare ale dreptului internaţional.
Numeroasele texte internaţionale care au ca obiect protecţia mediului se concretizează în
convenţii internaţionale, rezoluţii obligatorii ale organelor internaţionale (hard/ law) şi texte
neobligatorii, cum sunt declaraţiile de principii, planurile de măsuri, etc. - (soft-law), texte care
sunt de o importanţă excepţională pe plan mondial şi desigur naţional şi care
alimentează permanent substanţa dreptului mediului la nivelul fiecărei ţări.
Tratatele şi convenţiile internaţionale sunt, prin natura lor, juridică, obligatorii pentru
statele semnatare. Tratatele şi convenţiile din domeniul mediului, acordurile şi protocoalele
cuprind aproape toate sectoarele de protecţie a mediului, unele cu caracter general, adevărate legi
cadru, cum ar fi de exemplu, Convenţia privind protecţia mării, (1982) şi care cuprind şi
mecanismele de aplicare, control şi cooperare. Am mai putea enumera, tot astfel şi alte convenţii
cu vocaţie universală care privesc clima, conservarea biodiversităţii, atmosfera, fauna şi flora,
solurile etc. În ceea ce priveşte România, după ratificarea lor de către Parlament, în conformitate
cu dispoziţiile art.11 din Constituţie, tratatele respective fac parte din dreptul intern. Subliniem că
alin.1 al aceluiaşi articol precizează că statul român se obligă să respecte întocmai şi cu bună
credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Alineatul (2) al respectivului articol
precizează că „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.

Exemple- Izvoare de drept al mediului la nivel internaţional

Convenţia privind poluanţii organici persistenţi, adoptată la Stockholm la
22 mai 2001 ratificată prin Legea nr. 261 din 16 iunie 2004
Convenţia asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanţe lungi,
încheiată la Geneva la 13 noiembrie 1979 ratificată prin Legea nr. 8/25.01.1991
Protocolul Convenţiei din 1979 asupra poluării atmosferice transfrontiere
pe distanţe lungi cu privire la finanţarea pe termen lung a Programului de
cooperare pentru supravegherea şi evaluarea transportului pe distanţe lungi al
poluanţilor atmosferici în Europa (EMEP), adoptat la Geneva la 28 septembrie
14
 1984, la care aderarea României s-a făcut prin intermediul Legii nr.
652/07.12.2002

Identificaţi conform exemplelor de mai sus un domeniu de reglementare

specific dreptului mediului şi în cadrul acestuia câte trei izvoare pentru fiecare
dintre palierele de edictare: naţional, comunitar, internaţional .

1.4.4. Specificul normelor cuprinse în izvoarele de dreptul mediului

Deoarece protecţia mediului este, aşa cum prevede art. 1 din O.U.G. nr. 195/2005, obiectiv
de interes public major, statul intervine în mod direct în relaţiile sociale din această materie, astfel
că normele juridice sunt predominant imperative – onerative sau prohibitive. Cercetându-le putem
observa că normele de dreptul mediului au un caracter preponderent tehnic, adică sunt norme
specifice anumitor activităţi tehnice, industriale sancţionate pe cale juridică.
În acest sens, normele de mediu pot fi:
-norme de calitate a mediului, care stabilesc nivelul maxim de poluanţi în mediile receptoare: aer,
apă, sol, subsol;
-norme de emisie, ce reglementează cantitatea sau concentraţia de substanţe poluante emise de o
anumită sursă fixă sau mobilă;
-norme de procedeu (tehnologice), ce stabilesc fie tehnologiile de producere fie etapele,
procedurile sistematic prezentate pentru efectuarea sau producerea unui lucru;
-norme de produs, ce definesc caracteristicile obligatorii ale unui anumit produs, dar şi condiţiile
de ambalare, transport sau prezentare.
Ca atare, dreptul mediului se distinge prin strânsa interdependenţă cu ştiinţele naturii
(chimia, fizica, biologia), dar şi cu stiinţele inginereşti. Înţelegerea normelor sale implică un
minimum de cunoştinţe tehnice şi o abordare multidisciplinară.
Caracterul tehnic al normelor, axat pe datele tehnice şi ştiinţifice, prezintă însă un avantaj
în ceea ce priveşte posibilitatea de armonizare şi chiar de uniformizare a lor la nivel international
şi regional. Acest lucru este extrem de important cât priveşte prevenirea, reducerea poluării
şi protecţia mediului, care nu se pot realiza în mod eficient decât printr-o abordare integrată
şiglobală şi prin aplicarea aceloraşi norme şi standarde.

Exemple
Ordinul MAPAM nr. 36/2004 privind aprobarea Ghidului tehnic general
pentru aplicarea procedurii de emitere a autorizaţiei integrate de mediu
Ordinul MMP nr. 1179/05.08.2010 pentru aprobarea Ghidului privind
gestionarea ecologică raţională a bifenililor policloruraţi
Art. 26 alin (7) din Legea aerului
-Metodele de referinţă pentru evaluarea concentraţiilor de dioxid de sulf, dioxid
de azot, oxizi de azot, particule în suspensie PM(10) şi PM(2,5), plumb, benzen,
monoxid de carbon, ozon, arsen, cadmiu, nichel, benzo(a)piren, mercur în aerul
înconjurător şi de arsen, cadmiu, nichel, benzo(a)piren, mercur în depuneri sunt
prevăzute în anexa nr. 7.

15
 ………..
Anexa 7
1. Metoda de referinţă pentru măsurarea dioxidului de sulf: Metoda de
referinţă pentru măsurarea dioxidului de sulf este cea prevăzută în SR EN
14212 «Aer înconjurător. Metodă standardizată pentru măsurarea
concentraţiei de dioxid de sulf prin fluorescenţă în ultraviolet»
.…….
2. Metoda de referinţă pentru prelevarea şi măsurarea PM2,5 este cea
prevăzută în standardul EN 12341 «Aer înconjurător. Metodă
standardizată de măsurare gravimetrică pentru determinarea fracţiei
masice de PM10 sau PM2,5 a particulelor în suspensie»

1.5. Principiile dreptului mediului

Prin principii în domeniul dreptului înţelegem atât un fundament al sistemului de drept cât şi o
modalitate de coordonare a normelor juridice în jurul unor idei călăuzitoare. Principiile fundamentale
ale dreptului mediului reprezintă idei directoare care călăuzesc atât elaborarea cât şi realizarea
normelor, evidenţiind trăsăturile legislaţiei de mediu.
Având în vedere clasificarea izvoarelor de drept al mediului în naţionale, comunitare şi
internaţionale, se poate realiza în mod identic o clasificare a principiilor de drept.
Prima trimitere legislativă la nivel naţional, la principiile aplicabile dreptului mediului se
regăsesc în OUG 195/2005 la art. 3. Acestea sunt:
a) principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale
b) principiul precauţiei în luarea deciziei;
c) principiul acţiunii preventive;
d) principiul reţinerii poluanţilor la sursă;
e) principiul "poluatorul plăteşte";
f) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic
natural;
g) utilizarea durabilă a resurselor naturale;
h) informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi accesul la justiţie în
probleme de mediu;
i) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.
Pe lângă aceste principii cu caracter general, în diferitele subdomenii de reglementare se
regăsesc şi alte principii specifice cum ar fi:
- principiul proximităţii
- principiul aplicării celor mai bune tehnici (BAT)
- principiul celei mai bune tehnologii dar cu preţurile cele mai puţin excesive
(BATNEEC)
- principiul prevenirii, ş.a.

16
 Deoarece prezentarea şi studiul aprofundat al acestor principii poate excede acestui nivel, în
continuare este realizată o prezentare succintă a acestora, unele urmând ca o parte a lor a fi
detaliate aplicativ în cadrul unităţilor de învăţare adecvate.
1. Principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale presupune că
strategiile şi toate măsurile social-economice şi politice, indiferent de domeniul pe care îl vizează,
trebuie să ia in considerare cerinţele de protectie a mediului. Altfel spus, orice activitate umană
trebuie să ţină seama de impactul pe care îl are asupra mediului, iar protecţia mediului trebuie să
fie integrată în definirea oricărei politici şi luarea oricărei măsuri.
2. Principiul precauţiei permite o reacţie rapidă în faţa unui posibil pericol pentru mediu,
sănătatea oamenilor, a animalelor sau a plantelor. Principiul precauţiei poate fi invocat atunci
când un fenomen, un produs sau un proces poate avea efecte periculoase, identificate printr-o
evaluare ştiinţifică şi obiectivă, iar această evaluare nu permite determinarea cu suficientă
certitudine a riscului. În fapt, în cazul în care datele ştiinţifice nu permit o evaluare completă a
riscurilor, se poate recurge la principiul precauţiei, de exemplu, pentru a împiedica distribuţia sau
chiar pentru a retrage de pe piaţă produsele potenţial periculoase. La nivelul UE acest principiu
este menţionat la articolul 191 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. La nivel
internaţional principiul precauţiei se regăseşte în Declaraţia Conferinţei pentru Mediu, de la Rio
de Janeiro, fiind reafirmat în dezbaterile şi documentele Conferinţei pentru dezvoltare durabilă
de la Johannesburg.
Principiul precauţiei în luarea deciziilor îndeplineşte funcţia de asigurare a strategiilor de
dezvoltare durabilă care să nu aducă prejudicii naturii, mediului în ansamblul său.
4. Principiul poluatorul plăteşte a fost adoptat mai întâi de către OCDE în 1972,
principiul semnifica iniţial cerinţa imputării poluatorului a cheltuielilor privind măsurile adoptate
de către autorităţile publice pentru ca mediul să fie menţinut într-o stare acceptabilă. La nivel
comunitar, principiul a fost consacrat prin Actul unic european (1987) şi Tratatul de la Maastricht
(1993).
Acest principiu poate fi studiat atât în sens larg cât şi în sens restrâns. In sens larg,
principiul are în vedere imputarea poluatorului a costului social al poluării pe care el o
generează, având în vedere toate efectele unei poluări asupra bunurilor, persoanelor si mediului.
În sens restrâns, principiul poluatorul plăteşte are în vedere obligarea poluatorului de a suporta
cheltuielile de depoluare, prin impunerea unor taxe sau redevente, de depoluare, poluatorilor,
spre a nu obliga colectivitatea în ansamblu să suporte costurile depoluării.
5. Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor presupune protecţia
ecosistemelor, conservarea biodiversităţii, precum şi utilizarea, gospodărirea durabilă a resurselor
naturale ale mediului. Referinţe la acest principiu se regăsesc încă de la încheierea Tratatului
privind Antarctica (Washington 1959), dar a fost adoptat prima dată la Conferinţa ONU pentru
protecţia mediului înconjurător de la Rio din 1992. Ulterior a fost adoptată Convenţia privind
diversitatea biologică adoptată la Rio de Janeiro la 5 iunie 1994, ratificată prin Legea nr. 58/1994.
Obiectivele definitorii ale convenţiei sunt conservarea diversităţii biologice şi utilizarea durabilă a
componentelor sale împărţirea justă şi echitabilă a avantajelor ce decurg din exploatarea
17
resurselor genetice, în special prin accesul la acestea şi transferul de tehnologie. Ca măsuri
generale de conservare şi utilizare durabilă sunt prevăzute elaborarea de strategii, planuri sau
programe naţionale sau adaptarea celor deja existente, alături de integrarea conservării şi utilizării
durabile a diversităţii biologice în planurile, programele şi politicile sectoriale sau intersectoriale
pertinente.
La nivelul UE Directiva 92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale şi a florei şi
faunei sălbatice având ca scop asigurarea menţinerii sau restabilirii unei stări favorabile de
conservare a diversităţii biologice europene, prin stabilirea măsurilor specifice atât habitatelor
naturale, cât şi speciilor sălbatice de floră şi faună, ţinând cont de exigenţele economice, sociale şi
culturale ale statelor membre a avut ca efect stabilirea unei reţele ecologice europeane de zone
speciale de conservare, numită Natura 2000.

6. Principiul utilizării durabile a resurselor naturale are ca scop reducerea impacturilor

negative asupra mediului generate de utilizarea resurselor naturale (epuizarea resurselor şi
poluarea), cu respectarea obiectivelor în materie de creştere economică, care în general au
determinat de creşterea mai rapidă a consumului de resurse decât ce a progreselor în materie de
mediu sau creşterea productivităţii.
În strânsă legătură se află şi deja bine-cunoscutul principiu al dezvoltării durabile.
Raportul Bruntland, cunoscut sub denumirea „Viitorul nostru comun” precizează: „Dezvoltarea
durabilă este un proces al schimbării, în care se exploatează resursele, se alege direcţia de
investiţie, se orientează tehnologiile de dezvoltare şi în care instituţiile au acţiuni convergente,
sporind un viitor potenţial pentru nevoile şi dorinţele umane”. Conceptul de dezvoltare durabilă s-
a conturat într-un moment în care subiectul mediului înconjurător se afla în prim-planul
dezbaterilor politice internaţionale. S-a formulat astfel cadrul care avea să stea la baza celor 40 de
capitole ale Agendei 21 şi a celor 27 de principii ale Declaraţiei de la Rio şi care sintetic a definit
dezvoltarea durabilă ca fiind „dezvoltarea care îndeplineşte necesită- ţile generaţiei prezente, fără
a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi îndeplini propriile necesităţi”

7. Principiul informării şi participării publicului la luarea deciziilor, precum şi

accesul la justiţie în probleme de mediu are ca premisă ideea că o mai mare sensibilizare şi
implicare a cetăţenilor în problemele de mediu v-a duce la o mai bună protecţie a
mediului. Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei
şi accesul la justiţie în probleme de mediu, încheiată în anul 1998 la Aarhus, stabileşte
drepturi şi obligaţii precise în materie de acces la informaţii, în special în ceea ce priveşte
termenele de transmitere şi motivele în baza cărora autorităţile publice pot refuza accesul
publicului la anumite tipuri de informaţii. În respectarea acestui principiu, autorităţile publice
trebuie să actualizeze în permanenţă informaţiile deţinute, stabilind în acest sens liste, registre şi
fişiere accesibile publicului, să promoveze utilizarea bazelor de date electronice care conţin
rapoarte privind situaţia mediului, planurile sau politicile naţionale, precum şi convenţiile
internaţionale. În ceea ce priveşte participarea publicului la luarea deciziilor, luarea deciziei finale
de autorizare a unei activităţi, principiul impune obligaţia de a se ţine cont de rezultatul
participării publicului şi faptul că procedurile trebuie să permită participarea efectivă a publicului.
În ceea ce priveşte accesul la justiţie, atunci când o persoană consideră că i s-a încălcat dreptul de
acces la informaţii (cererea de informaţii a fost ignorată, a fost respinsă ca fiind nefondată sau nu
18
s-a ţinut seama de ea în mod adecvat), aceasta trebuie să aibă acces la justiţie în condiţii adecvate,
în temeiul legislaţiei naţionale. De asemenea, se garantează accesul la justiţie şi în cazurile de
încălcare a procedurii de participare prevăzute de convenţie. În plus, se asigură accesul la justiţie
şi pentru soluţionarea litigiilor legate de actele sau omisiunile persoanelor fizice sau ale
autorităţilor publice care încalcă dispoziţiile legislaţiei naţionale în domeniul mediului.

8. Principiul dezvoltării colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.

Prevenirea poluării şi protecţia mediului presupune cu necesitate acţiuni de cooperare între state şi
adoptarea de reguli comune în acest sens. Conştientizarea pericolului degradării si distrugerii
elementelor mediului a înscris atât la nivel naţional cât şi mondial, protecţia si conservarea
mediului printre prioritatile umanităţii. Instituirea unei colaborări internaţionale în domeniul
protecţiei mediului este o necesitate, iar dreptul internaţional şi comunitar reprezintă principalul
instrument de colaborare bilaterală, regională şi globală a statelor si organismelor internationale
în vederea identificării unor forme şi modalităţi care să contribuie la prevenirea poluării şi
protecţia mediului ambiant. Rezultatul cooperării pentru protejarea mediului s-a concretizat în:
- crearea de organizaţii internaţionale, regionale şi subregionale cu atribuţii importante în
acest domeniu,
- impunerea de principii specifice cu scopul de a proteja mediul,
- adoptarea de documente cu putere juridică şi impunerea respectării acestora.

1.6. Raportul juridic de dreptul mediului

Raportul juridic de dreptul mediului este relaţia socială, reglementată de normele juridice
specifice care iau naştere în procesul de protecţie, conservare utilizare raţională a resurselor şi
dezvoltare a mediului. Acest raport are caracter social, voliţional, de subordonare sau
supraordonare a părţilor.
Subiectele raportului juridic de dreptul mediului sunt, aşa cum rezultă şi din prevederile
OUG 195/2005, persoanele fizice şi juridice, statul, organele şi instituţiile de stat, precum şi
organizaţii şi asociaţii cu caracter ecologist (ONG-uri).
Statul este garantul şi apărătorul intereselor generale ale societăţii, inclusiv ale celor ce
privesc ocrotirea mediului, care este o problemă de interes general. Aşa cum am precizat, OUG
nr. 195/2005 stipulează în art. 6 că „protecţia mediului constituie o obligaţie a autorităţilor
administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice“.
Conţinutul raportului juridic de dreptul mediului este constituit din drepturile şi obligaţiile
părţilor raportului juridic specific identificat.
Obiectul raportului juridic îl constituie conduita părţilor, adică acţiunile pe care titularul
dreptului subiectiv le întreprinde sau solicită în cadrul raportului juridic.
O clasificare a raporturilor juridice de dreptul mediului este aproape imposibilă, având în
vedere caracterul globalizant şi intersectorialitatea acestui drept. O clasificare a raporturilor
juridice de dreptul mediului poate fi făcută în funcţie de felul activităţii de conservare, dezvoltare
şi protecţie a mediului, astfel:
1) raporturile juridice de conservare a mediului, cum sunt, de exemplu, cele privitoare la
folosirea raţională, potrivit destinaţiei lor economice a resurselor naturale,

19
2) raporturile juridice de prevenire a poluării mediului cum sunt cele născute în legătură cu
emiterea acordurilor şi autorizaţiilor de mediu intervenite între autoritatea pentru protecţia
mediului şi titularul unei noi investiţii ori unor obiective la punerea în funcţiune.
3) raporturi juridice născute în procesul de îmbunătăţire a condiţiilor de mediu, care iau
naştere între autoritatea pentru protecţia mediului şi persoanele care participă la această
acţiune.
4) raporturi juridice născute în procesul refacerii factorilor de mediu, care intervin între
organul de stat competent sau deţinătorul factorului de mediu, pe de o parte, şi poluatorul,
pe de altă parte.
5) raporturi juridice de drept internaţional al mediului, care apar între organisme
internaţionale de specialitate sau state, pe de o parte, state sau persoane juridice naţionale,
pe de altă parte, atunci când intervine un element de extraneitate (poluatorul se află pe
teritoriul unui stat, iar consecinţele negative se produc pe teritoriul altui stat etc.).
Precizăm că această enumerare este exemplificativă.

Identificati în cadrul OUG 195/2005 trei tipuri de raporturi juridice din

cele mai sus enumerate.

Rezumat
Dreptul mediului:
- face parte din categoria ramurilor de drept public
- este un drept de finalitate, care cuprinde totalitatea relaţiile sociale privind
activitatea de protecţie, conservare, ameliorare şi îmbunătăţire a mediului în
concordanţă cu realizarea obiectivelor necesare dezvoltării durabile
- are un caracter interdisciplinar, având elemente comune atât cu ramurile
clasice ale dreptului cum ar fi: dreptul constituţional, dreptul administrativ,
dreptul civil, dreptul penal, cât şi cu ramuri mai noi ale dreptului.

Din perspectiva diferitelor paliere de edictare şi aplicare a reglementărilor

juridice, dreptul mediului apare sub trei ipostaze principale:
- dreptul naţional al mediului, având ca izvoare totalitatea reglementărilor
juridice naţionale interne ale statelor, vizând protecţia, conservarea şi ameliorarea
mediului.
- dreptul comunitar al mediului, cuprinzând atât reglementările dreptului
comunitar originar şi cât şi cele ale dreptul derivat (regulamentele, directivele şi
deciziile);
- dreptul internaţional al mediului, constituit din tratatele, cutuma şi celelalte izvoare
specifice de drept internaţional public referitoare la această materie.

Principalele principii ale dreptului mediului ce se regăsesc în OUG 195/2005

la art. 3 şi care sunt expresia transpunerii sau respectării reglementărilor
internaţionale şi comunitare sunt:
a) principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale
b) principiul precauţiei în luarea deciziei;
c) principiul acţiunii preventive;
d) principiul reţinerii poluanţilor la sursă;
e) principiul "poluatorul plăteşte";
f) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural;

20
 g) utilizarea durabilă a resurselor naturale;
h) informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi accesul
la justiţie în probleme de mediu;
i) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.

Raportul juridic de dreptul mediului este relaţia socială, reglementată de

normele juridice specifice care iau naştere în procesul de protecţie, conservare
utilizare raţională a resurselor şi dezvoltare a mediului. Acest raport are caracter
social, voliţional, de subordonare sau supraordonare a părţilor.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1.Sunt considerate izvoare formale de drept al mediului:
a) legea;
b) doctrina;
c) jurisprudenţa.
2. Dreptul mediului este o ramură de drept:
a) privat;
b) public;
c) public sau privat.
3. Actul normativ cadrul la nivel naţional pentru protecşia mediului este:
a) Legea 137 din 1995;
b) OUG 195/2002;
c) OUG 195/2005.
4. Raportul Brudthall a impus noţiunea de:
a) dezvoltare durabilă;
b) utilizare durabilă;
c) conservare a biodiversităţii.
5 Convenţia de la Aarhus a impus:
a) integrarea cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale;
b) informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi accesul la justiţie în
probleme de mediu;
c) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.

21
Unitatea de învăţare 2. Cadrul instituţional

Cuprins
2.1. Introducere .........................................................................................................2222
2.2. Competenţe .........................................................................................................2222
2.3. Cadrul institutional national ..............................................................................2322
2.3.1. Ministerul de resort .........................................................................................2323
2.3.2. Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului .................................................2623
2.3.3. Garda Naţională de Mediu ..............................................................................2826
2.4. Cadrul instituţional comunitar ...........................................................................2928
2.4.1. Direcţia Generală Mediu .................................................................................2929
2.4.2. Consiliul pentru Mediu ....................................................................................3029
2.4.3. Comisia pentru mediu ......................................................................................3130
2.4.4. Agenţia Europeană de Mediu ..........................................................................3231
2.5. Cadrul instituţional internaţional .......................................................................3332
2.6. Rezumat...............................................................................................................3636
2.7. Test de autoevaluare ...........................................................................................3737

2.1. Introducere
Protecţia mediului fiind un interes al statului beneficiază de un
cadru instituţional complex. Fiind o problemă de nivel comunitar şi
internaţional, beneficiind astfel de reglementări comunitare şi
internaţionale, cadrul instituţional este unul extins şi la acest nivel. De
aceea cunoaşterea acestora este necesară în vederea înţelegerii
mecanismelor de reglementare, autorizare şi monitorizare.

2.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil
să:
-identifice instituţiile abilitate a reglementa în domeniu la nivel naţional
-identifice instituţiile cu atribuţii de control în domeniu la nivel naţional
-identifice rolul instituţiilor comunitare în domeniul protecţiei mediului
-înţeleagă mecanismele de reglementare prin aplicarea principiilor
specifice
-identifice rolul instituţiilor internaşionale în protecţia mediului

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

22
 2.3. Cadrul instituţional naţional
2.3.1. Ministerul de resort

Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor se organizează şi funcţionează ca organ

de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea
Guvernului. Actul normativ de reglementare este HOTĂRÂREA nr. 38 din 21 ianuarie
2015 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor.
Conform prevederilor legale, Ministerul Mediului, Apelor si Padurilor (MMAP):
- realizează politica naţională în domeniile mediului, gospodăririi apelor
şi managementului silvic, îndeplinind rolul de autoritate de stat, de
sinteză, coordonare şi control în aceste domenii, direct sau prin
organisme tehnice specializate, autorităţi sau instituţii publice aflate în
subordinea, coordonarea sau sub autoritatea ministerului.
- acţionează pentru a proteja mediul şi resursele naturale, pentru a
garanta generaţiei actuale şi celor viitoare un mediu curat, în armonie cu
dezvoltarea economică şi progresul social.

Domeniile de competenţă ale MMAP

Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor îşi desfăşoară activitatea în domeniile:
planificare strategică, dezvoltare durabilă, economie verde, infrastructura de mediu,
rezilienţă ecologică, managementul fondului forestier şi cinegetic, gospodărirea apelor,
meteorologie, hidrologie, hidrogeologie, schimbări climatice, protejarea, conservarea şi
ameliorarea capitalului natural, arii naturale protejate, biodiversitate, biosecuritate,
protejarea cetăţenilor la riscurile de mediu, gestionarea deşeurilor, gestionarea
substanţelor şi preparatelor periculoase, gestionarea calităţii aerului şi zgomotului
ambient, controlul poluării industriale şi managementul riscului de accidente industriale,
protecţia atmosferei, sistemul de management de mediu şi audit - EMAS şi eticheta UE
ecologică.
Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor:
- realizează politica la nivel naţional în domeniile protecţiei mediului înconjurător,
economiei verde, biodiversităţii, ariilor naturale protejate, schimbărilor climatice,
gospodăririi apelor şi silviculturii cu privire la toate sectoarele şi subsectoarele pe care le
administrează, elaborează strategia şi reglementările specifice de dezvoltare şi
armonizare a acestor activităţi în cadrul politicii generale a Guvernului, asigură şi
23
coordonează aplicarea strategiei Guvernului în domeniile sale de competenţă, îndeplinind
rolul de autoritate de stat, de sinteză, coordonare, reglementare, monitorizare, inspecţie şi
control în aceste domenii.
- asigură coordonarea interministerială a procesului de elaborare, implementare,
monitorizare şi revizuire a politicii naţionale privind dezvoltarea durabilă din domeniul
de competenţă.
- coordonează activitatea de integrare a cerinţelor privind protecţia mediului în celelalte
politici sectoriale, în concordanţă cu cerinţele şi standardele europene şi internaţionale.
- asigură îndeplinirea condiţionalităţilor ex-ante şi respectarea planurilor de măsuri
asumate pentru îndeplinirea acestora, pentru sectoarele mediu, în acord cu
angajamentele asumate prin Acordul de parteneriat 2014-2020 şi Programul operaţional
Infrastructură mare 2014-2020.
În strânsă legătură cu reglementările comunitare şi înternaţionale în domeniu,
Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor este desemnat ca:
- autoritate pentru administrarea ariilor naturale protejate în domeniul său de
competenţă, în condiţiile legii.
- autoritate pentru aplicarea prevederilor Regulamentului (UE) nr. 1.293/2013 al
Parlamentului European şi al Consiliului din 11 decembrie 2013 privind instituirea unui
program pentru mediu şi politici climatice (LIFE) şi de abrogare a Regulamentului (CE)
nr. 614/2007.
- ca autoritate competentă pentru aplicarea prevederilor Regulamentului (UE) nr.
511/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16 aprilie 2014 privind
măsurile de conformitate destinate utilizatorilor prevăzute în Protocolul de la Nagoya
privind accesul la resursele genetice şi împărţirea corectă şi echitabilă a beneficiilor care
rezultă din utilizarea acestora în Uniune.
- operator de program, conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/2012 privind
cadrul instituţional pentru coordonarea, implementarea şi gestionarea asistenţei
financiare acordate României prin Mecanismul financiar al Spaţiului Economic European
şi prin Mecanismul financiar norvegian pe perioada de programare 2009-2014, aprobată
cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2013, pentru Programele RO02 -
Biodiversitate şi servicii ale ecosistemelor, RO04 - Reducerea substanţelor periculoase şi
RO07 - Adaptarea la schimbările climatice.
Având ca obiective principale întărirea structurilor administrative – ca element de
bază pentru construirea unui sistem solid de management de mediu – şi contribuţia la
dezvoltarea durabilă, MMAP şi-a stabilit următoarele priorităţi:

24
  integrarea cerinţelor privind protecţia mediului în celelalte politici sectoriale, în
concordanţă cu cerinţele şi standardele europene şi internaţionale,
 ocrotirea biodiversităţii, reabilitarea infrastructurii costiere a litoralului
românesc, redimensionarea ecologică şi economică a Deltei Dunării,
 ameliorarea calităţii factorilor de mediu în zonele urbane si rurale,
 managementul riscului şi prevenirea dezastrelor provocate de inundaţii.
Atribuţiile Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor sunt exercitate direct sau
prin organisme tehnice specializate, autorităţi ori instituţii publice aflate în subordinea,
coordonarea sau sub autoritatea sa sau prin alte autorităţi, conform prevederilor legale
în vigoare.
În exercitarea atribuţiilor sale, Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor
colaborează cu celelalte ministere şi organe de specialitate din subordinea Guvernului, cu
autorităţi ale administraţiei publice locale, cu alte instituţii şi autorităţi, precum şi cu
orice alte persoane juridice.
Pe lângă Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor funcţionează următoarele
organisme consultative:
a) Comitetul interministerial pentru coordonarea integrării domeniului protecţiei
mediului în politicile şi strategiile sectoriale la nivel naţional;
b) Comitetul ministerial pentru situaţii de urgenţă (CMSU);
c) Comisia naţională pentru siguranţa barajelor şi a altor lucrări hidrotehnice
(CONSIB);
d) Comitetul naţional român pentru Programul hidrologic internaţional;
e) Comisia pentru eticheta UE ecologică;
f) Comitetul EMAS;
g) Comisia tehnico-economică;
h) Centrul român pentru reconstrucţia ecologică a râurilor;
i) Comisia naţională privind schimbările climatice;
j) Consiliul interministerial al apelor;
k) Comitetul de avizare pentru probleme de mediu Petrom;
l) Comisia naţională pentru înscrierea în Registrul naţional al elaboratorilor de
studii pentru protecţia mediului.
m) Comisia tehnică de avizare pentru silvicultură;
n) Consiliul Naţional de Vânătoare.
Ministrul mediului, apelor şi pădurilor reprezintă ministerul în justiţie, în
raporturile cu celelalte ministere, cu alte autorităţi publice şi organizaţii interne şi

25
internaţionale, precum şi cu persoane fizice şi juridice române şi străine.
Ministrul mediului, apelor şi pădurilor are următoarele instituţii
a) subordonate:Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, Garda Naţională de Mediu,
Administraţia Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării” – Tulcea
b) sub autoritate: Administraţia Naţională de Meteorologie, Regia Naţională a Pădurilor
“Romsilva”
c) în coordonare: Administraţia Fondului pentru Mediu – AFM Bucureşti, Administraţia
Naţională “Apele Române”.

2.3.2. Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului

Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, instituţie publică cu personalitate

juridică, finanţată de la bugetul de stat, este organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului de resort, cu
competenţe în implementarea politicilor şi legislaţiei în domeniul protecţiei mediului.
Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului exercită, în condiţiile legii, atribuţii
privind planificarea strategică, monitorizarea factorilor de mediu, autorizarea
activităţilor cu impact asupra mediului, implementarea legislaţiei şi politicilor de mediu
la nivel naţional, regional şi local, stabilite de către Ministerul Mediului şi Gospodăririi
Apelor prin regulamentele de organizare şi funcţionare.
Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului are în subordine 42 de agenţii
judeţene pentru protecţia mediului, instituţii publice cu personalitate juridică, cu statut de
servicii publice deconcentrate, finanţate de la bugetul de stat.
Agenţiile judeţene pentru protecţia mediului îndeplinesc atribuţiile Agenţiei
Naţionale pentru Protecţia Mediului de implementare a politicilor, strategiilor şi
legislaţiei în domeniul protecţiei mediului la nivel judeţean, precum şi la nivelul
municipiului Bucureşti.

Domeniile de competenţă
Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, ca autoritate de execuţie şi
implementare a Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor, are următoarele funcţii:
a) de suport tehnic pentru fundamentarea actelor cu caracter normativ, a
strategiilor şi politicilor sectoriale de mediu armonizate cu acquis-ul comunitar şi bazate
pe conceptul de dezvoltare durabilă;
b) de implementare a legislaţiei din domeniul protecţiei mediului;
c) de coordonare a activităţilor de implementare a strategiilor şi politicilor de
mediu la nivel naţional, regional şi local;
d) de reprezentare în domeniul protecţiei mediului în relaţiile interne şi externe,
conform mandatului acordat de către Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor;
26
 e) de autoritate în autorizarea activităţilor cu impact potenţial asupra mediului şi
asigurarea conformării cu prevederile legale.
În realizarea funcţiilor sale, Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului are
următoarele atribuţii principale:
1. atribuţii pentru realizarea funcţiei de suport tehnic pentru fundamentarea
proiectelor actelor cu caracter normativ, a strategiilor şi a politicilor sectoriale, precum
şi a planurilor de acţiune în domeniul protecţiei mediului; a) asigură suportul tehnic
privind consolidarea sistemului statistic de mediu, propune şi participă la elaborarea
sistemului indicatorilor statistici ai dezvoltării durabile, sub coordonarea autorităţii
centrale pentru protecţia mediului: b) asigură suport tehnic pentru elaborarea
documentelor din domeniul protecţiei mediului care derivă din obligaţiile României ca
stat membru al Uniunii Europene sau ca parte la convenţii internaţionale; c) asigură
suport tehnic privind stabilirea condiţiilor, metodelor şi mijloacelor utilizate pentru
monitorizarea calităţii factorilor de mediu;
2. atribuţii pentru realizarea funcţiei de autoritate care emite acte de reglementare,
potrivit prevederilor legale: a) emite acte de reglementare, potrivit competenţelor stabilite
în actele normative în vigoare, şi coordonează aplicarea unitară a acestora, la nivel
naţional; b) asigură coordonarea procedurilor de emitere a actelor de reglementare; c)
constată neconformităţile din actele de reglementare emise de instituţiile din subordine, în
urma controlului propriu sau la sesizare, şi dispune măsurile legale ce se impun;
3. atribuţii pentru realizarea funcţiei de implementare a politicilor, strategiilor şi
legislaţiei din domeniul protecţiei mediului, la nivel naţional: a) urmăreşte stadiul şi
asigură implementarea legislaţiei naţionale şi europene în domeniul protecţiei mediului şi
chimicalelor şi întocmeşte periodic şi la solicitarea autorităţii publice centrale pentru
protecţia mediului rapoarte privind stadiul realizării acesteia; b) urmăreşte îndeplinirea
cerinţelor legislaţiei de mediu din actele de reglementare, constată neconformităţile şi ia
măsurile care se impun în conformitate cu competenţele stabilite de legislaţia în vigoare;
c) elaborează rapoartele în formatele stabilite de Comisia Europeană, Agenţia Europeană
de Mediu, Agenţia Europeană pentru Chimicale, EUROSTAT şi de către secretariatele
convenţiilor şi protocoalelor în domeniul protecţiei mediului la care România este parte,
cu excepţia rapoartelor prevăzute de legislaţia din domeniul zgomotului ambiant, şi le
supune spre avizare autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului în vederea
raportării acestora; d) administrează sistemul informaţional pentru domeniile sale de
activitate; e) asigură funcţionarea Biroului de asistenţă tehnică în domeniul chimicalelor
şi corespondenţa cu baza de date a Agenţiei Europene pentru Chimicale, prin intermediul
REACH IT; f) emite avizul de mediu pentru produse de protecţia plantelor, respectiv
pentru autorizarea îngrăşămintelor, conform prevederilor legale în vigoare; g)
administrează la nivel naţional Registrul european al poluanţilor emişi şi transferaţi; h)
administrează Registrul naţional al producătorilor şi importatorilor de echipamente
electrice şi electronice şi Registrul naţional al producătorilor de baterii şi acumulatori; i)
27
asigură funcţionarea laboratoarelor naţionale de referinţă pentru aer, deşeuri, zgomot şi
vibraţii, radioactivitate şi organisme modificate genetic (OMG); ş.a.

2.3.3. Garda Naţională de Mediu

Garda Naţională de Mediu, denumită în continuare GNM, este instituţie publică şi

funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate
juridică, finanţată integral de la bugetul de stat, în subordinea autorităţii publice centrale
pentru protecţia mediului.
GNM este un corp specializat de inspecţie şi control, iar comisarii sunt funcţionari
publici numiţi în funcţii publice specifice, în condiţiile legii, care pot lua măsuri de
sancţionare, de suspendare/încetare a activităţii ca urmare a poluării şi deteriorării
mediului sau pentru nerespectarea condiţiilor impuse prin actele de reglementare emise
de autoritatea competentă pentru protecţia mediului şi a măsurilor stabilite în notele de
constatare şi în rapoartele de inspecţie şi control.
Personalul GNM cu atribuţii de control este învestit cu autoritatea publică a
statului, pe timpul şi în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor, precum şi a obligaţiilor de
serviciu.
Comisarul este funcţionar public cu statut specific ce îşi desfăşoară activitatea
profesională în interesul şi în scopul protecţiei mediului, exclusiv pe baza şi în aplicarea
prevederilor legale în domeniu, cu respectarea principiilor prevenţiei, imparţialităţii,
nediscriminării, proporţionalităţii şi gradualităţii.
Comisariatul General al GNM are în subordine 41 de comisariate judeţene,
Comisariatul Municipiului Bucureşti şi Comisariatul Rezervaţiei Biosferei "Delta
Dunării", organizate ca structuri fără personalitate juridică, la nivel de serviciu.
Comisarii din cadrul comisariatelor judeţene, al Comisariatului Municipiului
Bucureşti şi al Comisariatului Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării" au atribuţii de
inspecţie şi control, precum şi de constatare şi sancţionare a contravenţiilor în domeniul
de activitate, pe teritoriul judeţului în care funcţionează, al municipiului Bucureşti,
respectiv pe teritoriul Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării". Prin decizie a comisarului
general, comisarii din structura GNM pot exercita atribuţii de inspecţie şi control, precum
şi de constatare şi sancţionare a contravenţiilor în domeniul de activitate, pe întreg
teritoriul ţării.
Personalul GNM beneficiază de protecţia legii şi este apărat de orice ingerinţă sau
amestec în activitatea sa, de natură să îi influenţeze libertatea de apreciere, de execuţie,
de decizie sau de control.
Comisarii GNM, în exercitarea atribuţiilor proprii, încheie acte de control pe baza
tematicilor, sesizărilor, autosesizărilor sau inopinat, constată prin proces-verbal
contravenţiile săvârşite şi aplică sancţiunile legale.
Domeniile de competenţă
28
 GNM este responsabilă de asigurarea controlului implementării profesioniste,
uniforme şi integrate a politicii Guvernului de aplicare a legislaţiei naţionale armonizate
cu cea comunitară în domeniul protecţiei mediului.
GNM are atribuţii în aplicarea politicii Guvernului în materia prevenirii,
constatării şi sancţionării încălcării prevederilor legale privind protecţia mediului,
inclusiv a nerespectării reglementărilor prevăzute în legile specifice domeniului
controlului poluării industriale şi managementului riscului, substanţelor şi preparatelor
periculoase, biodiversităţii şi ariilor naturale protejate, fondului de mediu şi altor
domenii prevăzute de legislaţia specifică în vigoare.
GNM:
- îndeplineşte un rol activ pentru asigurarea securităţii mediului prin acţiuni de
prevenire a riscurilor şi limitarea ameninţărilor de ordin ecologic, respectiv poluarea
resurselor de apă, a aerului, diminuarea fertilităţii solului, poluarea transfrontalieră şi
altele.
- dezvoltă cooperarea transfrontalieră la toate nivelurile, în scopul adoptării
măsurilor comune privind prevenirea şi diminuarea impactului în cazul accidentelor
majore şi al situaţiilor excepţionale, precum şi informarea şi atragerea publicului în
soluţionarea problemelor ce ţin de ameninţările securităţii mediului.
- participă împreună cu celelalte autorităţi şi instituţii publice ale statului, după
caz, la consilierea, educarea şi informarea populaţiei pentru asigurarea unei protecţii
proactive şi responsabile a mediului şi editează publicaţii de specialitate în domeniul
protecţiei mediului.
- cooperează cu autorităţi şi instituţii publice ale statului ale administraţiei publice
centrale şi locale, cu reprezentanţi ai societăţii civile, cu persoane juridice şi/sau fizice, în
limitele prevederilor legale în vigoare, şi îşi desfăşoară activitatea în mod independent
sau în colaborare şi cooperare cu acestea, pe baza protocoalelor încheiate.
- cooperează cu instituţii cu atribuţii similare din alte state, pe baza tratatelor
internaţionale la care România este parte, a protocoalelor încheiate sau pe bază de
reciprocitate, precum şi cu organisme internaţionale de drept public şi/sau privat din
cadrul Uniunii Europene în cauzele de interes comun sau în ceea ce priveşte derularea
proiectelor/programelor internaţionale.

Identificaţi pe site-ul www.cdep.ro actele normative ce

reglementează infiinţarea instituţiilor naţionale de mediu anterior amintite.

2.4. Cadrul instituţional comunitar

2.4.1. Comisia Europeană – Direcţia Generală Mediu

Direcţia Generală Mediu este una din cele 40 de direcţii generale şi servicii care
formează Comisia Europeană care este organismul executiv al Uniunii Europene.
29
Comisia este condusă de Colegiul Comisarilor, câte unul din fi ecare din cele 27 state
membre ale UE.
Direcţia Generală Mediu a Comisiei Europene („DG Mediu”) a fost înfiinţată în
1973 pentru a proteja, păstra şi a ameliora mediul în Europa, pentru generaţiile prezente
şi viitoare.
Aceasta propune politici şi legislaţie care protejează habitatele naturale, puritatea
aerului şi a apei, asigură eliminarea corespunzătoare a deşeurilor, îmbunătăţeşte
cunoştinţele referitoare la toxicitatea substanţelor chimice, şi sprijină întreprinderile
europene în drumul acestora spre o economie durabilă.
Direcţia Generală asigură totodată aplicarea corectă, de către statele membre, a
legislaţiei UE privind mediul. Aceasta înseamnă sprijinirea eforturilor statelor membre de
a respecta legislaţia, precum şi investigarea plângerilor formulate de cetăţenii UE şi de
organizaţiile neguvernamentale.
Comisia poate deschide acţiuni în justiţie atunci când există indicii că legislaţia
UE în materie de mediu este încălcată De asemenea, DG Mediu reprezintă Uniunea
Europeană în ceea ce priveşte mediul la reuniunile internaţionale, inclusiv, de exemplu,
Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind biodiversitatea.
În cadrul forurilor internaţionale, DG Mediu urmăreşte să se convină asupra unor
politici la nivel internaţional care să stopeze declinul permanent al biodiversităţii, să
reducă producerea deşeurilor şi poluarea aerului şi apei, precum şi care să consolideze
serviciile ecosistemelor care fac posibilă viaţa pe Pământ.

2.4.2. Consiliul Mediu al UE

Consiliul UE este un factor decizional esenţial al UE. Acesta negociază şi adoptă

acte legislative în majoritatea cazurilor împreună cu Parlamentul European, prin
intermediul procedurii legislative ordinare, cunoscute şi sub numele de codecizie.
Codecizia se utilizează pentru domenii de politică în care UE are competenţă exclusivă
sau competenţă partajată cu statele membre. În aceste cazuri, Consiliul legiferează în
temeiul propunerilor care îi sunt înaintate de Comisia Europeană.
Consiliul UE este o entitate juridică unică, dar care se reuneşte în 10 „formaţiuni”
diferite în funcţie de subiectul dezbătut.
Nu există o ierarhie între formaţiunile Consiliului, deşi Consiliul Afaceri Generale
are un rol special de coordonare şi răspunde de aspectele instituţionale, administrative şi
orizontale. De asemenea, Consiliul Afaceri Generale are un domeniu de competenţă
special.
Oricare dintre cele 10 formaţiuni ale Consiliului poate adopta un act care să se
înscrie în domeniul de competenţă al unei alte formaţiuni. Prin urmare, oricare ar fi actul

30
legislativ adoptat de Consiliu, formaţiunea nu este menţionată nicăieri.
Consiliul Mediu este responsabil de politica de mediu a UE, inclusiv protecţia
mediului, utilizarea resurselor în mod prudent şi protecţia sănătăţii umane. Se ocupă de
asemenea de chestiuni de mediu la nivel internaţional, în special în domeniul
schimbărilor climatice.
Consiliul pentru Mediu este format din miniştrii responsabili de aspecte legate în
mod specific de mediu. Comisia Europeană este reprezentată în cadrul reuniunilor atât de
comisarul pentru mediu, cât şi de comisarul pentru politici climatice. Există aproximativ
patru reuniuni ale Consiliului Mediu pe an.

În rolul său de factor de decizie politică, Consiliul este responsabil, împreună cu

Parlamentul European, de adoptarea unei legislaţii de mediu ambiţioase care protejează
habitatele naturale, menţine aerul şi apa curate, asigură eliminarea corespunzătoare a
deşeurilor, îmbogăţeşte cunoştinţele despre produsele chimice toxice şi ajută
întreprinderile să se orienteze către o economie durabilă.
De asemenea, acesta garantează că aspectele legate de mediu sunt integrate în
mod adecvat în alte politici ale UE, cum ar fi industria, agricultura, transporturile,
energia şi serviciile.
La nivel internaţional, UE şi statele sale membre depun eforturi pentru a se
asigura că standardele de mediu ale UE se reflectă în acordurile internaţionale în materie
de mediu şi privind schimbările climatice. În această privinţă, Consiliul este responsabil
pentru pregătirea poziţiilor UE pentru conferinţele internaţionale şi negocierile privind
schimbările climatice.

2.4.3. Parlamentul European – Comisia pentru mediu

Deputaţii Parlamentului European sunt distribuiţi în 20 de comisii permanente de

specialitate.
Aceste comisii solicită prezentarea de propuneri legislative prin adoptarea de
rapoarte, prezintă amendamente în sesiunea plenară şi desemnează o echipă care să
poarte negocierile cu Consiliul legate de legislaţia UE. De asemenea, acestea adoptă
rapoarte din proprie iniţiativă, organizează audieri la care participă experţi şi
monitorizează celelalte instituţii şi organe ale UE.
O comisie este alcătuită din 25 până la 71 de membri titulari şi un număr
echivalent de membri supleanţi.
Fiecare comisie alege un preşedinte şi până la patru vicepreşedinţi din rândul
membrilor titulari, iar aceştia alcătuiesc „biroul comisiei”, cu un mandat de doi ani şi
jumătate. Componenţa politică a comisiilor o reflectă pe cea a şedinţei plenare.

31
De asemenea, Parlamentul poate constitui subcomisii şi comisii temporare speciale, care
să se ocupe de chestiuni specifice, şi este împuternicit să creeze comisii de anchetă care
să investigheze presupuse nereguli sau situaţii de administrare defectuoasă a legislaţiei
UE.
Comisia pentru mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară este competentă în
chestiuni privind:
1. politica de mediu şi măsurile de protecţie a mediului, în special:
(a) schimbările climatice,
(b) poluarea aerului, a solului şi a apei, gestionarea şi reciclarea deşeurilor, substanţele
şi preparatele periculoase, nivelul sonor şi protecţia biodiversităţii,
(c) dezvoltarea durabilă,
(d) măsurile şi convenţiile internaţionale şi regionale în vederea conservării mediului,
(e) repararea prejudiciilor cauzate mediului,
(f) protecţia civilă,
(g) Agenţia Europeană de Mediu,
(h) Agenţia Europeană pentru Produse Chimice;
2. sănătatea publică, în special:
(a) programele şi acţiunile specifice în domeniul sănătăţii publice,
(b) produsele farmaceutice şi cosmetice,
(c) aspectele sanitare ale terorismului biologic,
(d) Agenţia Europeană pentru Medicamente şi Centrul European de Prevenire şi Control
al Bolilor;
3. aspectele privind siguranţa alimentară, inclusiv, în special:
(a) etichetarea şi siguranţa produselor alimentare,
(b) legislaţia veterinară privind protecţia împotriva riscurilor pentru sănătatea umană;
controalele de sănătate publică ale produselor alimentare şi sistemele de producţie
alimentară,
(c) Agenţia Europeană pentru Siguranţa Alimentară şi Oficiul Alimentar şi Veterinar
European.

2.4.4. Agenţia Europeană de Mediu (AEM)

Agenţia Europeană de Mediu (AEM) este o agenţie a Uniunii Europene. Sarcina

acesteaia este de a furniza informaţii independente şi sigure despre mediu, pentru cei
implicaţi în dezvoltarea, adoptarea, implementarea şi evaluarea strategiei de mediu,
precum şi pentru public. Principalii beneficiari ai informaţiilor sunt instituţiile Uniunii
32
Europene, Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul - şi statele membre UE.
Pe lângă acest grup central de actori politici europeni, informaţiile se pot adresa şi altor
instituţii ale UE, precum Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor precum şi
Comunităţii de afaceri, instituţiilor de învăţământ, organizaţiilor neguvernamentale şi
altor organizaţii ale societăţii civile.
Regulamentul de instituire a AEM a fost adoptat de către Uniunea Europeană în
1990. Acesta a fost pus în aplicare la sfârşitul anului 1993, imediat după ce s-a hotărât
stabilirea sediului AEM la Copenhaga. Activitatea a început efectiv în 1994.
Regulamentul a instituit şi Reţeaua europeană de informare şi observare pentru mediu
(Eionet).
Mandatul AEM este:
 Sprijinirea Comunităţii şi a statelor membre în vederea adoptării unor decizii
informate în legătură cu îmbunătăţirea mediului, integrarea consideraţiilor de
mediu în politicile economice şi orientarea spre dezvoltarea durabilă
 Coordonarea Reţelei europene de informare şi observare pentru mediu (Eioneten)
În prezent, AEM cuprinde 33 de ţări membre şi şase ţări cooperante.
Reţeaua europeană de informare şi observare a mediului (Eionet) este o reţea de
parteneriat între AEM şi ţările aderente. AEM este responsabilă pentru dezvoltarea
reţelei şi coordonarea activităţilor acesteia. În acest sens, AEM colaborează strâns cu
punctele focale naţionale, de regulă cu agenţiile naţionale de mediu sau cu ministere ale
mediului. Acestea sunt responsabile de coordonarea reţelelor naţionale care implică
multe instituţii (în jur de 350 în total).

Pentru studiu amănunţit asupra acestor instituţii vă rog să

consultaţi următoarele web-site-uri:
http://ec.europa.eu
www.consilium.europa.eu
www.europarl.europa.eu
http://www.eea.europa.eu/ro

2.5. Cadrul instituţional internaţional- Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)

ONU a fost înfiinţată la 24 octombrie 1945 de 51 de ţări, angajate să menţină

pacea princooperare internaţională şi securitate colectivă. Astăzi, aproape toate naţiunile
lumii sunt
membre ONU: în total 192 de state. Prin intermediul programelor sau organizaţiilor
33
coordonate de Naţiunile Unite, statelebeneficiază de asistenţă tehnică şi financiară în
sectoare de interes pentru fiecare ţară: protecţia mediului, demografie, drepturile omului,
sănătate, agricultură, industrie, consolidarea instituţiilor democratice, etc.

În cadrul ONU există următoarele organisme cu atribuţii în domeniul mediului:

a) Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP)

Principalul organism al ONU creat în vederea protecţiei mediului, UNEP, a fost
înfiinţat imediat după Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediul Uman, desfăşurată la
Stockholm în anul 1972. UNEP are mandatul de a coordona la nivel mondial integrarea
politicilor de protecţie a mediului în celelalte sectoare în vederea asigurării unei
dezvoltări durabile.
Programele UNEP acoperă următoarele domenii: evaluarea stării mediului,
conservarea şi protecţia biodiversităţii, managementul chimicalelor, protecţia apelor,
protecţia zonelor de coastă, protecţia solurilor, protecţia stratului de ozon, schimbările
climatice, energiea durabilă, poluarea urbană, controlul poluării industriale, consumul
durabil.
UNEP are şapte divizii care promovează şi facilitează un mamagement al mediului
riguros în vederea asigurarii dezvoltării durabile:
-Avertizare preventivă şi evaluare;
-Implementarea politicii de mediu;
-Tehnologie, industrie şi economie;
-Cooperare regională;
-Legislatie de mediu şi convenţii internaţionale;
-Comunicare şi informarea publicului;
-Fondul global pentru mediu.
Totodată, această organizaţie oferă acces la date şi informaţii referitoare la mediu
şi sprijină guvernele în utilizarea acestora în vederea asigurarii unei dezvoltari durabile.
Această organizaţie internaţională sprijină dezvoltarea infrastructurii
instituţionale şi legale în vederea protejării mediului la nivel global.
Acest program coordonează implementarea mai multor convenţii, cele mai
importate fiind Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite pentru Schimbări Climatice,
Convenţia de la Basel privind controlul transportului peste frontiere a deşeurilor
periculoase şi a eliminării acestora, Convenţia pentru Diversitatea Biologică şi Convenţia
privind Comerţul Internaţional cu Specii pe cale de Dispariţie (CITES).

b) Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a Naţiunilor Unite (CSD)

Comisia pentru Dezvoltare Durabila a fost creată în anul 1993 pentru a asigura
continuarea procesului iniţiat de Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi
Dezvoltarea, cunoscută şi sub numele de Summit-ul Pământului de la Rio de Janeiro din
34
1992. CSD este formată din reprezentanţi ai 53 de state, aleşi odată la 3 ani. CSD are
sesiuni anuale axate pe diverse aspecte ale dezvoltării durabile, pilonul cel mai important
fiind protecţia mediului.
Rolul CSD este de a:
- monitoriza la nivel internaţional, naţional şi regional implementarea recomandărilor şi
angajamentelor conţinute în documentele adoptate la UNCED, în principal Agenda 21 şi
Declaraţia de la Rio asupra Mediului şi Dezvoltării;
- elabora liniile politice directoare ale implementării documentelor UNCED şi Summit-
ului Mondial pentru Dezvoltare Durabilă de la Johannesburg (WSSD) din 2002;
- promovarea dialogului şi crearea parteneriatelor pentru dezvoltare durabilă între
guverne, comunitatea internaţională şi grupurile majore identificate în Agenda 21 ca fiind
factori cheie pentru realizarea dezvoltarii durabile.

c) Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD)

Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare este o reţea de dezvoltare globală a
ONU, care pledează pentru dezvoltare şi conectează statele prin accesul la cunoştinţe,
experienţe şi resurse, menite sa ofere oamenilor o viaţă mai bună. Prin programele sale,
PNUD permite interacţiunea reprezentanţilor diferitelor naţiuni, creând astfel
parteneriate şi oferind căi de promovare a participării, evaluării şi eficienţei la toate
nivelurile.

d) Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa (UNECE)

Activităţile desfăşurate de UNECE în domeniul mediului au ca obiectiv protecţia
acestuia şi a sănătăţii umane şi promovarea dezvoltării durabile în ţările membre,
conform principiilor Agendei 21. Scopul este acela de a reduce poluarea pentru a
minimiza impactul negativ asupra mediului si pentru a evita astfel compromiterea stării
factorilor de mediu pentru generaţiile viitoare.
UNECE are un Comitet pentru Politici de Mediu, format din reprezentanţi ai
guvernelor, care se întruneşte periodic pentru a formula politici de mediu şi pentru a oferi
asistenţă la implementarea acestora prin intermediul unor seminarii, workshop-uri,
misiuni de asistenţă şi oferind un forum pentru schimbul de experienţă şi bunele practici.
UNECE joacă un rol activ în procesul “Mediu pentru Europa” şi cooperarea
tripartită: mediu-transport-sănătate.
Prin rapoartele performanţelor de mediu, UNECE evaluează eforturile ţărilor de a
reduce nivelul poluării şi de a proteja resursele naturale. În aceste rapoarte sunt
prevăzute recomandări pentru îmbunătăţirea performanţelor de mediu.
UNECE a negociat 6 tratate de mediu, toate aflate în vigoare în prezent:
Convenţia asupra poluării transfrontiere a aerului pe distanţe lungi, Convenţia privind
evaluarea impactului de mediu în context transfrontier (Convenţia de la Espoo),
Convenţia asupra protecţiei şi utilizării cursurilor de apă transfrontieră şi a lacurilor
35
internaţionale, Convenţia asupra efectelor transfrontiere ale accidentelor industriale,
Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziilor şi
accesul la justiţie în problemele de mediu (Convenţia de la Aarhus), Convenţia cadru
privind protecţia şi dezvoltarea durabilă a Carpaţilor (Convenţia Carpatică).

Pentru studiu amănunţit asupra acestor instituţii vă rog să

consultaţi următoarele web-site-uri:
http://www.unep.org/
http://www.un.org/esa/sustdev/csd/review.htm
http://www.undp.org/, www.undp.ro.
http://www.unece.org/

Rezumat
Cadrul instituţional privind protecţia mediului la nivel naţional este
constituit din:
- Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului.
- Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, instituţie publică cu personalitate
juridică, finanţată de la bugetul de stat, organ de specialitate al administraţiei
publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului de resort, cu
competenţe în implementarea politicilor şi legislaţiei în domeniul protecţiei mediului
- Garda Naţională de Mediu, instituţie publică ce funcţionează ca organ de
specialitate de inspecţie şi control al administraţiei publice centrale, cu
personalitate juridică, finanţată integral de la bugetul de stat, în subordinea
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.
Cadrul instituţional privind protecţia mediului la nivel UE este constituit din:
- Comisia Europeană prin Direcţia Generală Mediu care propune politici şi
legislaţie care protejează habitatele naturale, puritatea aerului şi a apei, asigură
eliminarea corespunzătoare a deşeurilor, îmbunătăţeşte cunoştinţele referitoare la
toxicitatea substanţelor chimice, şi sprijină întreprinderile europene în drumul
acestora spre o economie durabilă, asigură aplicarea corectă, de către statele
membre, a legislaţiei UE privind mediul.
- Parlamentul European prin Comisia pentru mediu
- Agenţia Europeană de Mediu (AEM) este o agenţie a Uniunii Europene. Sarcina
acesteaia este de a furniza informaţii independente şi sigure despre mediu
Cadrul instituţional privind protecţia mediului la nivel internaţional este
constituit din: Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) prin următoarele organisme cu
atribuţii în domeniul mediului:
36
 - Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP)
- Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a Naţiunilor Unite (CSD)
- Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD)
- Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa (UNECE)

Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1)Agenda 21 este un program al:
a)UE
b)ONU
c)MAP
2)Pe teritoriul naţional are autoritate de control:
a) ANPM
b) GNM
c) MAP
3) Pe teritoriul naţional are autoritate de implementare a legislaţiei şi de
monitorizare:
d) ANPM
e) GNM
f) MAP

Unitatea de învăţare 3. Avize, autorizaţii şi acorduri

37
Cuprins
3.1. Introducere .........................................................................................................3838
3.2. Competenţe .........................................................................................................3838
3.3. Avizele de mediu .................................................................................................3939
3.4. Acordul de mediu ................................................................................................4141
3.5. Autorizaţiile de mediu .........................................................................................4343
3.6. Rezumat...............................................................................................................4949
3.7. Test de evaluare a cunoştinţelor .........................................................................4949

3.1. Introducere
Autorităţile competente pentru protecţia mediului, cu excepţia Gărzii
Naţionale de Mediu şi a structurilor subordonate acesteia, conduc procedura
de reglementare şi emit, după caz, acte de reglementare, în condiţiile legii.
Actele de reglementare sunt: avizul de mediu, acordul de mediu,
avizul Natura 2000, autorizaţia de mediu, autorizaţia integrată de mediu,
autorizaţia privind emisiile de gaze cu efect de seră, autorizaţia privind
activităţi cu organisme modificate genetic.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului, împreună cu
celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, după caz,
asigură informarea, participarea publicului la deciziile privind activităţi
specifice şi accesul la justiţie, în conformitate cu prevederile Convenţiei
privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi
accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998,
ratificată prin Legea 86 din 2000. Cunoaşterea mecanismelor, a etapelor şi a
documentelor specifice fiecărui act de reglementare este una din cerinţele
necesare realizării unei bune protecţii a mediului şi evitare a conflictelor
administrative în vedrea obţinerii acestora.

3.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul va fi capabil
să:
-identifice actul de reglementare specific şi necesar pentru desfăşurarea
oricărei activităţi,
-identifice etapele de parcurs specifice fiecărui act de reglementare,
-identifice autoritatea competentă a emite actul de reglementare.

38
 Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

3.3. Avizele de mediu

Avizele de mediu emise de autoritatea competentă pentru protecţia mediului sunt:

a) aviz de mediu - actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru
protecţia mediului, care confirmă integrarea aspectelor privind protecţia mediului în planul
sau programul supus adoptării;
b) avizul de mediu pentru produse de protecţie a plantelor, respectiv pentru
autorizarea îngrăşămintelor - act administrativ emis de autoritatea competentă de
implementare pentruprotecţia mediului, prin compartimentul cu atribuţii în domeniul
respectiv, necesar în procedura de omologare a produselor de protecţie a plantelor şi,
respectiv, de autorizare a îngrăşămintelor
c) aviz Natura 2000 - actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru
protecţia mediului, care conţine concluziile evaluării adecvate şi prin care se stabilesc
condiţiile de realizare a planului sau proiectului din punctul de vedere al impactului asupra
ariilor naturale protejate de interes comunitar, incluse sau care urmează să fie incluse în
reţeaua ecologică Natura 2000;
Scopul acestor acte de reglementare este de a asigura un nivel înalt de protecţie a
mediului şi de a contribui la integrarea consideraţiilor cu privire la mediu în pregătirea şi
adoptarea anumitor planuri şi programe, în scopul promovării dezvoltării durabile, prin
efectuarea unei evaluări de mediu a planurilor şi programelor care pot avea efecte
semnificative asupra mediului.
Solicitarea şi obţinerea avizului de mediu pentru planuri şi programe sunt
obligatorii pentru adoptarea planurilor şi programelor care pot avea efecte semnificative
asupra mediului. În acest scop procedura evaluării de mediu are ca finalitate integrarea
obiectivelor şi cerinţelor de protecţie a mediului în pregătirea şi adoptarea planurilor şi
programelor.
Procedura de evaluare de mediu, structura raportului de mediu şi condiţiile de
emitere a avizului de mediu pentru planuri şi programe, inclusiv pentru cele cu efecte
transfrontieră, sunt stabilite prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorităţii publice
centrale pentru protecţia mediului. În mod obligatoriu, aprobarea planurilor şi
programelor, la orice nivel ierarhic, este condiţionată de existenţa avizului de mediu
pentru respectivul plan sau program.
Avizul de mediu şi acordul de mediu îşi păstrează valabilitatea pe toată perioada
punerii în aplicare a planului sau programului, respectiv proiectului.
Conform HG 1076 din 2004 evaluarea de mediu are în vedere elaborarea raportului
de mediu, consultarea publicului şi a autorităţilor publice interesate de efectele
implementării planurilor şi programelor, luarea în considerare a raportului de mediu şi a
rezultatelor acestor consultări în procesul decizional şi asigurarea informării asupra
deciziei luate. Evaluarea de mediu se efectuează în timpul pregătirii planului sau
programului şi se finalizează înainte de adoptarea acestuia ori de trimiterea sa în procedură
legislativă.

39
 Se supun evaluării de mediu toate planurile şi programele care:
a) se pregătesc pentru următoarele domenii: agricultură, silvicultură, pescuit şi
acvacultură, energie, industrie, inclusiv activitatea de extracţie a resurselor minerale,
transport, gestionarea deşeurilor, gospodărirea apelor, telecomunicaţii, turism, dezvoltare
regională, amenajarea teritoriului şi urbanism sau utilizarea terenurilor, şi care stabilesc
cadrul pentru emiterea viitoarelor acorduri unice pentru proiectele care sunt prevăzute în
Hotărârea Guvernului nr.455/2009 privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice
şi private asupra mediului; ori care
b) datorită posibilelor efecte afectează ariile de protecţie specială avifaunistică sau
ariile speciale de conservare reglementate conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 57/20007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a
florei şi faunei sălbatice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 49/2011.
Competenţa de emitere a avizului de mediu revine agenţiilor judeţene pentru
protecţia mediului, pentru planurile şi programele locale şi judeţene, şi autorităţii publice
centrale pentru protecţia mediului, pentru planurile şi programele naţionale şi regionale.
În ceea ce priveşte Avizul Natura 2000, competenţa de emitere sau de respingere a
acestuia revine agenţiilor judeţene pentru protecţia mediului/agenţiilor regionale pentru
protecţia mediului/Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, după cum urmează:
a) agenţiei pentru protecţia mediului din judeţul pe teritoriul căruia se află amplasat
proiectul, în cazul în care acesta se desfăşoară pe suprafaţa unui judeţ;
b) agenţiei regionale pentru protecţia mediului, în cazul în care proiectul se
desfăşoară pe suprafaţa a două sau mai multor judeţe din cadrul aceleiaşi regiuni;
c) Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, în cazul în care proiectul se
desfăşoară pe suprafaţa a două sau mai multor regiuni.
Etape procedurale pentru obţinerea acestui aviz sunt:
- Etapa de încadrare; Planurile şi programele care, în urma etapei de încadrare, nu
necesită evaluare de mediu urmează a fi supuse procedurii de adoptare fără aviz de mediu.
- Etapa de definitivare a proiectului de plan sau de program şi de realizare a
raportului de mediu;
Definitivarea proiectului de plan sau de program, stabilirea domeniului şi a
nivelului de detaliu al informaţiilor ce trebuie incluse în raportul de mediu, precum şi
analiza efectelor semnificative ale planului sau programului asupra mediului se fac în
cadrul unui grup de lucru, alcătuit din: reprezentanţi ai titularului planului sau
programului, ai autorităţilor competente pentru protecţia mediului şi pentru sănătate, ai
altor autorităţi interesate de efectele implementării planului sau programului, din una sau
mai multe persoane fizice ori juridice atestate conform prevederilor legale în vigoare,
precum şi experţi care pot fi angajaţi, după caz.
Raportul de mediu identifică, descrie şi evaluează potenţialele efecte semnificative
asupra mediului ale implementării planului sau programului, precum şi alternativele
rezonabile ale acestuia, luând în considerare obiectivele şi aria geografică ale planului sau
programului. Informaţiile furnizate în raportul de mediu trebuie să fie corelate cu gradul
de cunoaştere şi cu metodele de evaluare, conţinutul, nivelul de detaliu al planului sau
programului şi cu stadiul acestuia în procesul de luare a deciziei.
- Etapa de analiză a calităţii raportului şi de luare a deciziei;
Titularul planului sau programului are obligaţia ca în termen de 5 zile
calendaristice de la finalizarea raportului de mediu să transmită proiectul de plan sau de
40
program şi raportul de mediu elaborat pentru acesta autorităţii competente pentru protecţia
mediului, autorităţii competente pentru sănătate şi autorităţilor interesate de efectele
implementării planului sau programului.
Analiza calităţii raportului de mediu, efectuată de autoritatea competentă pentru
protecţia mediului, are în vedere următoarele elemente:
a) respectarea conţinutului-cadru prevăzut în actul normativ;
b) prezentarea dificultăţilor tehnice, procedurale şi de altă natură care au fost
întâmpinate şi explicitarea oricăror ipoteze şi incertitudini;
c) prezentarea alternativelor studiate, a motivelor care au stat la alegerea uneia
dintre ele, a modului în care consideraţiile de mediu au fost integrate în proiectul de plan
sau de program, precum şi procesul definitivării proiectului ca urmare a informaţiilor
rezultate pe parcursul evaluării de mediu;
d) justificarea detaliată a motivelor care au stat la baza eliminării din analiză a
anumitor aspecte;
e) luarea în considerare a aspectelor semnalate în timpul procesului de consultare
cu alte autorităţi şi cu publicul;
f) prezentarea informaţiilor grafice - hărţi, scheme, schiţe, diagrame;
g) existenţa unui program adecvat de monitorizare a efectelor asupra mediului.
Autorităţile competente pentru protecţia mediului iau decizia de emitere a avizului
de mediu în termen de 15 zile calendaristice de la data dezbaterii publice şi se
concretizează în avizul de mediu.
- Informarea şi participarea publicului la procedura de evaluare de mediu;
Responsabilitatea implicării publicului în etapa de încadrare revine atât titularului sau
programului, cât şi autorităţii competente pentru protecţia mediului

3.4. Acordul de mediu

Acord de mediu este actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru

protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi, după caz, măsurile pentru protecţia
mediului, care trebuie respectate în cazul realizării unui proiect.
În categoria acordurilor intră şi acord de import pentru organisme modificate
genetic care este actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru protecţia
mediului, care dă dreptul titularului să realizeze activitatea de import de
organisme/microorganisme modificate genetic şi stabileşte condiţiile în care aceasta se
poate desfăşura, conform legislaţiei în vigoare.
Solicitarea şi obţinerea acordului de mediu sunt obligatorii pentru proiecte publice
ori private sau pentru modificarea ori extinderea activităţilor existente, care pot avea
impact semnificativ asupra mediului.
Pentru obţinerea acordului de mediu, proiectele publice sau private care pot avea
impact semnificativ asupra mediului, prin natura, dimensiunea sau localizarea lor, sunt
supuse, la decizia autorităţii competente pentru protecţia mediului, evaluării impactului
asupra mediului.
Autoritatea publică pentru protecţia mediului, cu consultarea comisiei de analiză
tehnică, emite acordul de mediu sau ia decizia de respingere a solicitării acordului, pe baza
analizării raportului privind impactul asupra mediului, a propunerilor/recomandărilor

41
exprimate de publicul interesat şi a altor informaţii relevante, după caz. Acordul de mediu
se anexează aprobării de dezvoltare şi face parte integrantă din aceasta.
Metodologia de aplicare a evaluării impactului asupra mediului, conţinând
competenţele, durata etapelor procedurale şi dispoziţii privind informarea şi participarea
publicului, este prevăzută în Ordinul MM 135/2010 cu modificările la zi şi reprezintă
transpunerea procedura de evaluare a impactului asupra mediului (EIA) cerută de
Directiva 52/2014 de modificare a Directivei 2011/92/UE privind evaluarea efectelor
anumitor proiecte publice şi private asupra mediului, (Directiva EIA). Procedura de
evaluare a impactului asupra mediului (EIA) constă în:
-parcurgerea etapelor ce au ca obiect stabilirea necesităţii supunerii unui proiect
evaluării impactului asupra mediului;
-evaluarea impactului asupra mediului;
-consultarea publicului si a autorităţilor publice cu responsabilităţi în domeniul
protecţiei mediului;
-luarea în considerare a raportului evaluării impactului asupra mediului şi a
rezultatelor acestor consultări în procesul decizional;
-luarea deciziei de emitere/respingere a acordului de mediu;
-asigurarea informării asupra deciziei luate.
Etapele procedurale ce trebuie parcurse în vederea evaluării adecvate sunt stabilite
conform OM nr. 19/2010 pentru aprobarea Ghidului metodologic privind evaluarea
adecvată a efectelor potenţiale ale planurilor sau proiectelor asupra ariilor naturale
protejate de interes comunitar.
Etapele din procedura de reglementare se desfăşoară conform Ordinului nr.
863/2002 privind aprobarea ghidurilor metodologice aplicabile etapelor procedurii-cadru
de evaluare a impactului asupra mediului. În cazul în care proiectele supuse evaluării
impactului asupra mediului au impact transfrontier se aplică prevederile Convenţiei Espoo
ratificată prin Legea nr. 22/2001 pentru ratificarea Convenţiei privind evaluarea
impactului asupra mediului în context transfrontieră adoptată la Espoo la 25 februarie
1991 şi procedura de reglementare se desfăşoară conform prevederilor Ordinului nr. 864/
2002 pentru aprobarea Procedurii de evaluare a impactului asupra mediului în context
transfrontieră şi de participare a publicului la luarea deciziei în cazul proiectelor cu impact
transfrontieră.
Enumerăm câteva dintre activităţile supuse autorizării:
1. Rafinării de ţiţei (cu excepţia celor care produc numai lubrifianţi din ţiţei) şi instalaţii de
gazeificare şi lichefiere a minimum 500 tone de cărbune sau şisturi bituminoase pe zi.
2. a) Termocentrale şi alte instalaţii de ardere cu o putere termică de minimum 300
megawaţi. b) Centrale nucleare şi alte reactoare nucleare, inclusiv dezafectarea sau
dezasamblarea acestor centrale sau reactoare*) (cu excepţia instalaţiilor de cercetare
pentru producerea şi transformarea materialelor fisionabile şi fertile, a căror putere
maximă nu depăşeşte un kilowatt de putere termică continuă).
3. Instalaţii pentru reprocesarea combustibilului nuclear iradiat.
4. Instalaţii integrate pentru producerea fontei cenuşii pentru turnătorie şi a oţelului;
Instalaţii destinate producerii metalelor brute neferoase din minereuri, concentrate din
minereu sau materii prime secundare prin procese metalurgice, chimice sau electrolitice.
5. Instalaţii pentru extracţia azbestului şi pentru prelucrarea şi transformarea azbestului şi
a produselor care conţin azbest sub condiţia unor cantităţi minime;
42
6. Instalaţii chimice integrate, cum sunt instalaţiile pentru producerea substanţelor la scară
industrială folosind procese de conversie chimică, în care mai multe unităţi alăturate sunt
legate funcţional una de cealaltă;
7. Depozite de deşeuri periculoase sau instalaţii pentru eliminarea deşeurilor periculoase
prin incinerare ori tratare chimică;
8. Sisteme de captare a apelor subterane sau sisteme artificiale de reîncărcare a acviferului,
acolo unde volumul anual de apă captată sau reîncărcată este de cel puţin 10 milioane de
metri cubi;
9. Instalaţii pentru creşterea intensivă a păsărilor de curte sau a porcinelor; ş.a.

3.5. Autorizaţiile de mediu

În această categorie de acte de reglementare intră:

-autorizaţia de mediu ce preprezintă actul administrativ emis de autoritatea
competentă pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau parametrii
de funcţionare ai unei activităţi existente sau ai unei activităţi noi cu posibil impact
semnificativ asupra mediului, obligatoriu la punerea în funcţiune;
-autorizaţie integrată de mediu care este actul administrativ emis de autoritatea
competentă pentru protecţia mediului, cu informarea prealabilă a Agenţiei Naţionale
pentru Protecţia Mediului, care acordă dreptul de a exploata în totalitate sau în parte o
instalaţie, în anumite condiţii, care să garanteze că instalaţia corespunde prevederilor
privind prevenirea şi controlul integrat al poluării; autorizaţia poate fi emisă pentru una
sau mai multe instalaţii ori părţi ale acesteia, situate pe acelaşi amplasament şi exploatate
de acelaşi operator;
Desfăşurarea activităţilor existente precum şi începerea activităţilor noi cu posibil
impact semnificativ asupra mediului se realizează numai în baza autorizaţiei/autorizaţiei
integrate de mediu. Procedura de emitere a autorizaţiei de mediu şi lista activităţilor
supuse acestei proceduri sunt stabilite prin ordin al conducătorului autorităţii publice
centrale pentru protecţia mediului. La momentul actual este în vigoare OM 1798 din 2007
pentru aprobarea Procedurii de emitere a autorizatiei de mediu, cu modificările şi
completările ulterioare. Activităţile supuse acestei proceduri de reglementare sunt
prevăzute în anexa 1 la acest ordin. Autorizaţia de mediu este valabila 5 ani.
Pentru obţinerea autorizaţiei de mediu, activităţile existente, care nu sunt conforme
cu normele şi reglementările de mediu în vigoare, sunt supuse bilanţului de mediu, la
decizia autorităţii competente pentru protecţia mediului. Procedura de realizare a
bilanţului de mediu este stabilită prin ordin al MAPM nr. 184 din 2007. Autoritatea
competentă pentru protecţia mediului stabileşte cu titularul activităţii programul pentru
conformare, pe baza concluziilor şi recomandărilor bilanţului de mediu.
La elaborarea programului pentru conformare se iau în considerare următoarele:
a) concluziile bilanţului de mediu;
b) constatările şi sarcinile stabilite de autorităţile de control care răspund de
protecţia factorilor de mediu, precum şi de alte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale;
c) datele deţinute de titularul activităţii şi de autorităţile administraţiei publice
locale privind emisia şi imisia poluanţilor în mediu;

43
 d) studiile, ofertele, diversele materiale de documentare etc.;
e) sugestiile şi propunerile primite de la populaţie şi de la asociaţiile
neguvernamentale cu ocazia dezbaterii publice.
Programul pentru conformare este necesar pentru orice activitate care are impact
asupra mediului prin funcţionarea curentă sau anterioară. Cuantificarea impactului efectiv
al unei activităţi de pe un amplasament se realizează prin bilanţul de mediu, raportând
starea mediului şi măsurile necesare de remediere la standardele şi reglementările în
vigoare.
Revizuirea autorizaţiei de mediu se realizează ori de câte ori există o schimbare de
fond a datelor care au stat la baza emiterii ei. Titularul activităţii informează în scris
ACPM despre acest lucru, iar ACPM emite o autorizaţie de mediu revizuită, incluzând
acele date care s-au modificat, sau decide reluarea procedurii de emitere a unei noi
autorizaţii de mediu.
Autorizaţia integrată de mediu este actul administrativ emis de autoritatea
competentă pentru protecţia mediului, cu informarea prealabilă a Agenţiei Naţionale
pentru Protecţia Mediului, care acordă dreptul de a exploata în totalitate sau în parte o
instalaţie, în anumite condiţii, care să garanteze că instalaţia corespunde prevederilor
privind prevenirea şi controlul integrat al poluării; autorizaţia poate fi emisă pentru una
sau mai multe instalaţii ori părţi ale acesteia, situate pe acelaşi amplasament şi exploatate
de acelaşi operator.
Procedura de reglementare este stabilită prin OM nr. 818/2003 pentru aprobarea
Procedurii de emitere a autorizatiei integrate de mediu, cu modificarile si completarile
ulterioare.
Lista activităţilor care intră sub incidenţa DIRECTIVEI 2010/75/UE A
PARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI A CONSILIULUI din 24 noiembrie 2010 privind
emisiile industriale (prevenirea și controlul integrat al poluării) şi pentru funcţionarea
cărora este necesară obţinerea autorizaţiei integrate de mediu este dată în Anexa 1 a Legii
nr.278/2013 privind emisiile industriale.
Ghidului tehnic general pentru aplicarea procedurii de emitere a autorizaţiei
integrate de mediu este aprobat prin OM nr. 36/2004 - privind aprobarea Ghidului tehnic
general pentru aplicarea procedurii de emitere a autorizatiei integrate de mediu.
Autorizaţia integrată de mediu este valabilă 10 ani.
Documentaţia pentru solicitarea autorizaţiei integrate de mediu conţine
următoarele:
a) descrierea instalaţiei şi a activităţilor desfăşurate;
b) prezentarea materiilor prime şi auxiliare, a altor substanţe, a tipului de energie utilizată
sau generată de instalaţie;
c) descrierea surselor de emisie din instalaţie;
d) descrierea caracteristicilor amplasamentului instalaţiei;
e) raportul privind situaţia de referinţă, potrivit prevederilor art. 22 alin. (2), dacă este
cazul;
f) indicarea naturii şi a cantităţilor de emisii care pot fi evacuate din instalaţie în fiecare
factor de mediu, precum şi identificarea efectelor semnificative ale acestor emisii asupra
mediului;
g) descrierea tehnologiei propuse şi a altor tehnici pentru prevenirea sau, în situaţia în care
prevenirea nu este posibilă, reducerea emisiilor din instalaţie;
44
h) măsuri pentru prevenirea generării deşeurilor, pregătirea pentru reutilizare, reciclarea şi
valorificarea deşeurilor generate ca urmare a funcţionării instalaţiei;
i) descrierea măsurilor planificate pentru respectarea principiilor generale care
reglementează obligaţiile de bază ale operatorului, potrivit prevederilor art. 11;
j) descrierea măsurilor planificate pentru monitorizarea emisiilor în mediu;
k) descrierea pe scurt a principalelor alternative la tehnologia, tehnicile şi măsurile
propuse, prezentate de solicitant.
Documentaţia pentru solicitarea emiterii autorizaţiei integrate de mediu trebuie să
cuprindă şi rezumatul netehnic al detaliilor prevăzute anterior.
Documentaţia pentru solicitarea emiterii autorizaţiei integrate de mediu conţine, după
caz, informaţiile furnizate potrivit cerinţelor prevăzute de Hotărârea Guvernului nr.
445/2009, cu modificările şi completările ulterioare, şi/sau un raport de securitate elaborat
conform Legii 59 din 2016 privind controlul asupra pericolelor de accident major în care
sunt implicate substanţe periculoase, precum şi orice alte informaţii furnizate ca răspuns la
alte cerinţe legale şi care corespund uneia dintre prevederile alin. (1).

Cu privire la transferul autorizaţiei integrate de mediu, ca orice transfer de act de

reglementare, acesta se va supune, în prealabil aplicării art. 10 din OUG nr. 195/2005
privind protecţia mediului, aprobată prin Legea nr. 265/2006, cu modificările şi
completările ulterioare. la transferarea totală sau parţială a autorizaţii integrate de mediu,
este necesară depunerea unei solicitări comune în acest sens, împreună cu titularul propus
pentru transfer. Prin urmare, orice transfer necesită o aprobare prealabilă, în conformitate
cu prevederile OM nr. 36/2004. Pentru transferul autorizaţiei integrate de mediu, noul
titular are obligaţia să declare că desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii pentru care a
fost emisă autorizaţia integrată de mediu. Dacă autorizaţia integrată de mediu este emisă
cu plan de acţiuni, acesta trebuie semnat de noul titular cu menţiunea ca îşi însuşeşte toate
condiţiile şi termenele din planul de acţiuni. În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege, autorizaţia integrată de mediu nu se poate transfera, instalaţia fiind
supusă unui nou proces de autorizare.

Concepeţi o fişă care să conţină etapele, termenele şi documentele

necesare obţinerii unui document de reglementare anterior prezentat.

45
Exemple

46
47
48
Rezumat
Actele de reglementare emise de autorităţile competente sunt:

 aviz de mediu - actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru

protecţia mediului, care confirmă integrarea aspectelor privind protecţia
mediului în planul sau programul supus adoptării;
 acord de mediu - actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru
protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi, după caz, măsurile
pentru protecţia mediului, care trebuie respectate în cazul realizării unui
proiect;
 autorizaţie de mediu - actul administrativ emis de autoritatea competentă
pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau parametrii
de funcţionare ai unei activităţi existente sau ai unei activităţi noi cu posibil
impact semnificativ asupra mediului, obligatoriu la punerea în funcţiune;
 autorizaţie integrată de mediu - actul administrativ emis de autoritatea
competentă pentru protecţia mediului, cu informarea prealabilă a Agenţiei
Naţionale pentru Protecţia Mediului, care acordă dreptul de a exploata în
totalitate sau în parte o instalaţie, în anumite condiţii, care să garanteze că
instalaţia corespunde prevederilor privind prevenirea şi controlul integrat al
poluării; autorizaţia poate fi emisă pentru una sau mai multe instalaţii ori
părţi ale acesteia, situate pe acelaşi amplasament şi exploatate de acelaşi
operator.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Care sunt termenele de valabilitate a actelor de reglementare?
2. Enumeraţi etapele procedurii de evaluare a impactului asupra mediului.
3. Identificati diferenţele dintre autorizaţia de mediu şi autorizaţia integrata
de mediu?

49
 TEMA DE CONTROL NR.1

1. Actul normativ cadrul la nivel naţional pentru protectia mediului este:

a) Legea 137 din 1995;
b) OUG 195/2002;
c) OUG 195/2005.

2. Raportul Brudthall a impus noţiunea de:

a) dezvoltare durabilă;
b) utilizare durabilă;
c) conservare a biodiversităţii.

3 Convenţia de la Aarhus a impus:

a) integrarea cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale;
b) informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi accesul la justiţie în
probleme de mediu;
c) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.

4)Agenda 21 este un program al:

a)UE
b)ONU
c)MAP

5)Pe teritoriul naţional are autoritate de control:

a) ANPM
b) GNM
c) MAP

6) Pe teritoriul naţional are autoritate de implementare a legislaţiei şi de monitorizare:

d) ANPM
e) GNM
f) MAP

7) Identificati tipul de act de reglementare necesar desfasurarii activitatii unei societati

comerciale cu obiect “service auto”.

8) Identificati si explicati diferenta dintre principiul precautiei si principiul prevenirii

9) Dati un exemplu de norma juridica de dreptul mediului ce poate fi incadrata ca norma

de procedeu.

50
Unitatea de învăţare 4. Protecţia apelor

Cuprins
4.1. Introducere .........................................................................................................5151
4.2. Competenţe .........................................................................................................5252
4.3. Noţiuni introductive: imporatnţă, principii, clasificări ......................................5252
4.4. Regimul de folosire a apelor şi a albiilor ...........................................................5454
4.4.1. Regimul de folosire a apelor ...........................................................................5454
4.4.2. Reglementări privind poluarea apelor ............................................................5555
4.4.3. Regimul de folosire a albiilor ..........................................................................5757
4.5. Autorităţi cu competenţe specifice în domeniul protecţiei apelor ......................5959
4.6. Protecţia apelor la nivel comunitar ....................................................................6161
4.7. Protecţia apelor la nivel internaţional ...............................................................6565
4.8. Rezumat...............................................................................................................6868
4.9. Test de evaluare ..................................................................................................6969

4.1. Introducere
Apa este esențială pentru viața omului, natură și economie. Ea este o resursă
care se regenerează în permanență, dar este în același timp finită și nu poate
fi nici produsă, nici înlocuită cu alte resurse. Apa dulce constituie doar
aproximativ 2 % din toată cantitatea de apă a planetei, iar cererile
concurente pot duce, până în 2030, la un deficit estimat al aprovizionării cu
apă pe plan mondial de 40 %.
Protecţia apelor de suprafaţă şi subterane şi a ecosistemelor acvatice are ca
obiect menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii şi productivităţii biologice ale
acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătăţii
umane şi bunurilor materiale.
Activităţile de gospodărire şi protecţie a resurselor de apă şi a ecosistemelor
acvatice se supun prevederilor legislaţiei specifice în vigoare iar
reglementarea activităţilor din punct de vedere al gospodăririi apelor şi
controlul respectării prevederilor privind protecţia apelor şi a ecosistemelor
acvatice se realizează de către autorităţile competente pentru protecţia
mediului, de gospodărire a apelor şi de sănătate.
Rezultă deci că există un complex de acte normative ce reglementează acest
domeniu şi o serie de instituţii cu atribuţii generale şi speciale în ceea ce
priveşte protecţia apelor de suprafaţă şi subterane şi a ecosistemelor
acvatice, care vor face obiectul acestei unităţi de învăţare.

51
 4.2. Competenţele unităţii de învăţare
După parcurgerea unităţii de învăţare, studentul va fi capabil să:
-identifice regimul folosire şi de protecţie aplicabil,
-identifice şi aplice actele normative specifice regimului identificat,
-coroboreze actele normative edicate pe diferite paliere, astfel încât să
realizeze o interpretare unitară şi logică a reglementărilor aplicabile
situaţiilor specifice întâlnite,
-identifice autorităţile competente şi atribuţiile acestora în domeniu.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

4.3. Noţiuni introductive: importanţă, principii, clasificări

Apele reprezintă o sursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată, element
indispensabil pentru viaţa şi pentru societate, materie prima pentru activităţi productive,
sursă de energie şi cale de transport, factor determinant în menţinerea echilibrului
ecologic. Apa nu este un produs comercial oarecare, ci este un patrimoniu natural care
trebuie protejat, tratat şi apărat ca atare.
Apele fac parte din domeniul public al statului. Cunoaşterea, protecţia, punerea în
valoare şi utilizarea durabilă a resurselor de apă sunt acţiuni de interes general.
Conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea mediului acvatic, în condiţiile utilizării
durabile a resurselor de apă, au la bază principiile precauţiei, prevenirii, evitării
daunelor la sursă şi poluatorul plăteşte şi trebuie să ţină seama de vulnerabilitatea
ecosistemelor acvatice situate în Delta Dunării şi în Marea Neagră, deoarece echilibrul
acestora este strâns influenţat de calitatea apelor interioare care se varsă în acestea.
Actul normative cadru care reglementează acest domeniu este Legea 107 din 1996
cu modificările şi completările ulterioare.
Prevederile prezentei legi au ca scop, printre altele:
a) conservarea, dezvoltarea şi protecţia resurselor de apă, precum şi asigurarea unei
curgeri libere a apelor;
b) protecţia împotriva oricărei forme de poluare şi de modificare a caracteristicilor
resurselor de apă, a malurilor şi albiilor sau cuvetelor acestora;
c) atingerea obiectivelor de mediu pentru corpurile de apă de suprafaţă şi
subterane;
d) conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice;
e) asigurarea alimentării cu apă potabilă a populaţiei şi a salubrităţii publice;
f) gospodărirea durabilă a apei şi repartiţia raţională şi echilibrată a acestei resurse,
cu menţinerea şi cu ameliorarea calităţii şi regenerării naturale a apelor;
g) integrarea aspectelor cantitative şi calitative atât pentru apele de suprafaţă, cât şi
pentru apele subterane care aparţin aceluiaşi sistem ecologic, hidrologic şi hidrogeologic;
52
 h) promovarea utilizării durabile a apelor pe baza protecţiei pe termen lung a
resurselor disponibile de apă;
i) reducerea progresivă a poluării apelor subterane şi prevenirea poluării ulterioare;
ş.a.

Apele pot fi clasificate după numeroase criterii, însă le vom prezenta doar pe cele
care prezintă un interes crescut în conformiate cu reglemetările în vigoare.
O primă clasificare a acestora este după criterial locaţiei, având astfel:
- ape de suprafaţă: apele interioare, cu excepţia apelor subterane;
- ape subterane: apele aflate sub suprafaţa solului în zona saturată şi în contact
direct cu solul sau cu subsolul;
Apele de suprafaţă se pot subclasifica în
- ape tranzitorii : corpuri de apă de suprafaţă aflate în vecinătatea gurilor râurilor,
care sunt parţial saline ca rezultat al apropierii de apele de coastă, dar care sunt influenţate
puternic de cursurile de apă dulce;şi
-ape costiere: apele de suprafaţă situate în interiorul unei linii ale cărei puncte sunt
situate în totalitate la o distanţă de l milă marină pe partea dinspre mare, faţă de cel mai
apropiat punct al liniei de bază, de la care se măsoară întinderea apelor teritoriale, cu
extinderea limitei, unde este cazul, până la limita exterioară a apelor tranzitorii;
După criteriul aparteneţei apele se pot clasifica în:
- ape interioare: toate apele de suprafaţă stătătoare şi curgătoare şi subterane aflate
în interiorul liniei de bază, de la care se măsoară întinderea apelor teritoriale;
- ape internaţionale.
Apele naţionale pot fi:
-ape naţionale navigabile:
a) apele maritime considerate, potrivit legii, ape maritime interioare;
b) fluviile, râurile, canalele şi lacurile din interiorul ţării, pe sectoarele lor
navigabile;
c) apele navigabile de frontieră, de la malul român până la linia de frontieră;
-ape naţionale nenavigabile.
O altă viziune a protecţiei apelor şi a ecosistemelor acvative, face necesară
cuprinderea acestora în corpuri de apă. Conform prevederilor legale, corpurile de apă pot
fi:
a) corp de apă de suprafaţă: un element discret şi semnificativ al apelor de suprafaţă, de
exemplu: lac, lac de acumulare, curs de apă-râu sau canal, sector de curs de apă-râu sau
canal, ape tranzitorii sau un sector/secţiune din apele costiere;
b) corp de apă subterană: volum distinct de apă subterană dintr-un acvifer sau mai multe
acvifere;
c) corp de apă artificial: corp de apă de suprafaţă creat prin activitate umană.
Combinând clasificările anterioare, putem spune că:
53
- lacul este un corp de apă interioară, stătătoare, de suprafaţă;
- lacul natural este un corp de apă stătătoare apărut în decursul vremii în condiţii naturale,
prin cantonarea acesteia într-o formă de relief concavă (cuvetă, depresiune etc.) indiferent
de intervenţiile antropice ulterioare formării;
- râul este un corp de apă interioară care curge în cea mai mare parte la suprafaţa terenului,
dar care poate curge şi subteran într-o anumită parte a cursului său;

După apartenenţă, apele pot fi clasificate în ape ce aparţin domeniului public şi ape
ce aparţin domeniului privat. Aparţin domeniului public al statului apele de suprafaţă cu
albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc
suprafaţa de 10 kmp, malurile şi cuvetele lacurilor, precum şi apele subterane, apele
maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul
valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime
Albiile minore ale cursurilor de apă cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine
hidrografice ce nu depăşesc suprafaţa de 10 km², pe care apele nu curg permanent, aparţin
deţinătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg. Proprietarii acestor
albii trebuie să folosească aceste ape în concordanţă cu condiţiile generale de folosire a
apei în bazinul respectiv.

4.4. Regimul de folosire a apelor şi a albiilor

4.4.1. Regimul de folosire a apelor

Resursele de apă, de suprafaţă şi subterane sunt monopol natural de interes

strategic. Stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de
proprietate, este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală
din domeniul apelor.
Gospodărirea apelor se bazează pe principiul solidarităţii umane şi interesului
comun, prin colaborare şi cooperare strânsă, la toate nivelurile administraţiei publice, a
utilizatorilor de apă, a reprezentanţilor colectivităţilor locale şi a populaţiei, pentru
realizarea maximului de profit social.
Satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei are prioritate faţă de folosirea apei în
alte scopuri. De asemenea, au prioritate, faţă de alte folosinţe, alimentarea cu apă pentru
animale, refacerea rezervei intangibile de apă după incendii, precum şi debitele necesare
menţinerii echilibrului ecologic al habitatului acvatic.
Dreptul de folosinţa a apelor de suprafaţă sau subterane, inclusiv a celor arteziene,
se stabileşte prin autorizaţia de gospodărire a apelor şi se exercita potrivit prevederilor
legale. Acest drept include şi evacuarea, în resursele de apă, de ape uzate, ape din desecări
ori drenaje, ape meteorice, ape de mina sau de zăcământ, după utilizare.
Apele de suprafaţă sau subterane pot fi folosite liber, cu respectarea normelor
54
sanitare şi de protecţie a calităţii apelor, pentru băut, adăpat, udat, spălat, îmbăiat şi alte
trebuinţe gospodăreşti, dacă pentru aceasta nu se folosesc instalaţii sau se folosesc
instalaţii de capacitate mica de până la 0,2 litri/secunda, destinate exclusiv satisfacerii
necesităţilor gospodăriilor proprii.
Apele subterane, corespunzătoare calitativ, sunt destinate în primul rând pentru
alimentarea cu apă a populaţiei şi animalelor, precum şi pentru asigurarea igienei şi
sănătăţii populaţiei. Aceste ape pot fi utilizate şi în alte scopuri, numai în baza autorizaţiei
de gospodărire a apelor.
Utilizatorii de apă sunt obligaţi să economisească apa prin folosire judicioasă. De
asemenea, au obligaţia să asigure întreţinerea şi repararea instalaţiilor proprii şi, după caz,
a celor din sistemele de alimentare cu apă şi canalizare.
În vederea folosirii judicioase a apei, utilizatorii de apă vor folosi cele mai bune
tehnologii disponibile, care permit utilizarea unor cantităţi reduse de apă, precum şi un
consum mic de apă prin recircularea şi/sau refolosirea apei.
Autoritatea publică centrală din domeniul apelor şi Administraţia Naţională «Apele
Române» sunt în drept să ia măsuri de limitare sau de suspendare provizorie a folosirii
apei, pentru a face faţă unui pericol sau consecinţelor unor accidente, secetei, inundaţiilor
sau unui risc de lipsă de apă din cauza supraexploatării resursei.
Măsurile stabilite în planurile de restricţii sunt obligatorii pentru toţi utilizatorii de
apă. Măsurile de restricţii se asimilează cu situaţia de forţă majoră.

4.4.2. Reglementări privind poluarea apelor

Principalele cauze ale efectelor negative asupra stării apelor sunt legate între ele.
Ele includ schimbările climatice, exploatarea terenurilor, activități economice precum
producerea de energie, industria, agricultura și turismul, dezvoltarea urbană și schimbările
demografice. Presiunea exercitată de aceste cauze ia forma emisiilor de poluanți, a
suprautilizării apei (stresul hidric), a unor modificări fizice ale corpurilor de apă și a unor
evenimente extreme precum inundațiile și seceta, care vor lua amploare dacă nu se iau
măsuri. Drept urmare, starea ecologică și chimică a apelor din România şi UE este
amenințată, mai multe zone confruntându-se cu riscul deficitului de apă, iar ecosistemele
acvatice — de ale căror servicii depind societățile noastre — pot deveni mai vulnerabile la
evenimente extreme precum inundațiile și seceta. Este de importanță capitală să se
abordeze aceste provocări pentru a conserva baza noastră de resurse pentru viață, natură și
economie și pentru a proteja sănătatea umană.
Poluarea în orice mod a resurselor de apă este interzisă.
Folosirea, transportul şi manipularea de deşeuri şi substanţe periculoase în zonele
din jurul apelor şi în alte locuri din care acestea ar putea ajunge în apele de suprafaţă,
subterane sau marine se pot face numai în astfel de condiţii încât să nu producă poluarea
apelor.
55
 Sunt sancţionate, contravenţional sau penal, funcţie de pericolul social generic sau
de efectele negative apărute, o serie de fapte dintre care amintim:
- depozitarea în albii sau pe malurile cursurilor de apă, ale canalelor, lacurilor,
bălţilor şi pe faleza marii, pe baraje şi diguri sau în zonele de protecţie a acestora a
materialelor de orice fel;
- spălarea, în cursurile de apă sau în lacuri şi pe malurile acestora, a vehiculelor şi
autovehiculelor, a altor utilaje şi agregate mecanice;
- spălarea, în cursurile de apă sau în lacuri şi pe malurile acestora, a animalelor
domestice, dezinfectate cu substanţe toxice, a obiectelor de uz casnic prin folosirea
detergenţilor şi a ambalajelor ce au conţinut pesticide sau alte substanţe periculoase;
- vărsarea sau aruncarea în instalaţii sanitare sau în reţele de canalizare a
reziduurilor petroliere sau a substanţelor periculoase;
- deversarea apelor uzate în reţelele de canalizare ale localităţilor sau ale
obiectivelor industriale, cu nerespectarea condiţiilor stabilite de deţinătorii acestora, ca şi
lipsa preepurării locale a acestor ape;
- folosirea de canale deschise, pentru scurgerea apelor fecaloid-menajere sau a
apelor cu conţinut toxic;
- nerespectarea, de către persoanele fizice şi juridice, a reglementărilor legale în
vigoare, în cazurile de poluare a apelor naţionale navigabile de către nave sau instalaţii
plutitoare, sub orice pavilion;
- inexistenţa, la utilizatorii de apă, a planurilor proprii de prevenire şi combatere a
poluărilor accidentale sau neaplicarea acestora;
- neanunţarea unităţilor de gospodărire a apelor cu privire la producerea unei
poluări accidentale, de către utilizatorii care au produs-o;
- neluarea de măsuri operative, de către utilizatorul de apă care a produs poluarea
accidentală, pentru înlăturarea cauzelor şi efectelor acesteia;
- inexistenţa sau nefuncţionarea puţurilor de observaţie şi control pentru urmărirea
poluării apelor subterane, datorită apelor uzate rezultate din activitatea proprie;
- neluarea de către autorităţile administraţiei publice locale de măsuri operative
privind amenajarea locurilor speciale pentru depozitarea deşeurilor de orice fel;
În ceea ce priveşte poluarea, sunt sancţionate ca infracţiuni:
- poluarea, în orice mod, a resurselor de apă, dacă are un caracter sistematic şi
produce daune utilizatorilor de apă din aval;
- depozitarea în albia majoră a râurilor a combustibilului nuclear sau a deşeurilor
rezultate din folosirea acestuia;
- punerea în pericol a digurilor de contur ale lacurilor de acumulare prin
exploatările de agregate minerale din albia majoră sau terase.
- depozitarea sau folosirea de îngrăşăminte chimice, de pesticide ori de alte
substanţe toxice periculoase în zonele de protecţie a apelor
- darea în exploatare de unităţi fără punerea concomitentă în funcţiune a reţelelor
56
de canalizare, a staţiilor şi instalaţiilor de epurare a apei uzate, potrivit autorizaţiei de
gospodărire a apelor.

Identificaţi în cadrul OUG 195 din 2005 şi Legii 101 din 2011 alte
fapte care sunt sancţionate contravenţional sau penal şi verificaţi eventuala
corespondenţă a acestora cu prevederile Legii 107 din 1996.

4.4.3. Regimul de folosire a albiilor

Dreptul de folosinţă a albiilor minore, a plajei şi a ţărmului mării, este supus unor
reglementări special care prevăd că orice persoană fizică are dreptul de acces liber, pe
propria răspundere, pentru plimbare sau recreere, fără a produce prejudicii apelor, albiilor,
malurilor şi riveranilor dacă malurile apelor aparţin domeniului public, dacă nu sunt
impuse restricţii.
Delimitarea albiilor minore se realizează de Administraţia Naţională "Apele
Române" împreună cu autoritatea de cadastru funciar şi cu deţinătorii terenurilor riverane.
Dreptul de folosinţa a albiilor minore, a plajei şi a ţărmului marii, în alte scopuri
decît cele prevăzute anterior, se dobândeşte numai după obţinerea autorizaţiei de
gospodărire a apelor.
Plantarea sau tăierea arborilor sau arbuştilor de pe terenurile situate în albiile
majore ale cursurilor de apă şi pe ţărmul marii, fără avizul de gospodărire a apelor şi
avizul organelor silvice de specialitate, este interzisă.
Orice activitate pe luciul de apă, în albii minore, arii protejate ori în zone de
protecţie, inclusiv navigaţia, plutăritul, flotajul, exploatarea agregatelor minerale sau
recoltarea stufului, precum şi exploatarea fondului piscicol şi pescuitul sportiv se vor
realiza astfel încât să nu producă efecte negative asupra apei, malurilor şi albiilor
cursurilor de apă, malurilor şi cuvetelor lacurilor, monumentelor naturii, construcţiilor,
lucrărilor sau instalaţiilor existente în albii şi să influenţeze cât mai puţin folosirea apelor
de către alţi utilizatori. În nici o situaţie nu este permisă deteriorarea calităţii apei.
Deţinătorii terenurilor din aval sunt obligaţi să primească apele ce se scurg în mod
natural de pe terenurile situate în amonte.
Lucrările de barare sau de traversare a cursurilor de apă, care pot constitui obstacol
în curgerea naturală a apelor, vor fi astfel concepute, realizate şi exploatate încât să nu
influenţeze defavorabil curgerea apelor, în vederea asigurării atât a stabilităţii acestor
lucrări, a albiilor minore şi a malurilor, cât şi pentru prevenirea unor efecte distructive sau
păgubitoare. Lucrările construite fără a avea în vedere astfel de cerinţe trebuie modificate
sau demolate de proprietarii sau deţinătorii lor, în condiţiile şi la termenele stabilite de
Administraţia Naţională "Apele Române". În caz contrar, autoritatea publică centrală din
domeniul apelor, prin unităţile sale teritoriale, este abilitat să aplice sancţiuni potrivit legii,
din oficiu sau la sesizarea Administraţiei Naţionale "Apele Române".
57
 Lucrările de amenajare a bazinelor hidrografice şi a altor lucrări hidrotehnice de
interes naţional, cum ar fi: baraje şi lacuri de acumulare cu anexele acestora, consolidări
de maluri, faleze, centrale hidroelectrice, derivaţii hidrotehnice între cursuri de apă, lucrări
de apărare împotriva inundaţiilor, sisteme de alimentări cu apă şi canalizări, inclusiv
instalaţiile de epurare cu anexele acestora, regularizări de râuri, staţii şi platforme
hidrometeorologice, sisteme de îmbunătăţiri funciare, corectarea torenţilor, sunt de
utilitate publică, iar terenurile pe care urmează să fie amplasate pot fi expropriate, cu justă
şi prealabilă despăgubire, în condiţiile legii, sau ocupate temporar, conform prevederilor
legale în vigoare.
Sunt scutite de servituţi permanente: clădirile, curţile, grădinile aferente
locuinţelor, monumentele publice, bisericile şi cimitirele, precum şi parcurile declarate
monumente ale naturii. Dreptul de servitute, o data stabilit, constituie o obligaţie opozabilă
tuturor. În cazul lucrărilor anterior amintite, pentru care s-a prevăzut servitutea, aceasta a
fost abandonată timp de cel puţin 3 ani sau, dacă menţinerea ei nu mai este necesară,
servitutea se poate considera stinsă.
Despăgubirea la crearea servituţii temporare sau permanente constă din:
a) valoarea de circulaţie a produselor, plantaţiilor, construcţiilor sau bunurilor
mobile de orice fel, avariate sau distruse;
b) valoarea pagubei cauzate proprietarului pentru stabilirea servituţii pe zona
respectiva de teren, în raport cu foloasele de care este lipsit prin schimbarea destinaţiei
temporare sau permanente a zonei respective de teren.
Autoritatea publică centrală din domeniul apelor poate concesiona sau închiria
parte din domeniul public al apelor, pentru exploatarea apelor de suprafaţă sau subterane,
cu excepţia apelor geotermale, a materialelor din acestea şi din maluri, precum şi pentru
valorificarea vegetaţiei din albiile minore şi de pe maluri, folosirea energiei apelor,
exploatarea luciului de apă pentru agrement ori sporturi nautice, ca şi pentru alte activităţi,
cu respectarea prevederilor legale.
Lucrările de dragare efectuate pe căile navigabile pentru menţinerea adâncimii de
navigaţie se execută fără aviz de gospodărire a apelor. Locurile de depozitare a
materialului rezultat din lucrările de dragare şi condiţiile care trebuie îndeplinite se
stabilesc anual de către Administraţia Naţională «Apele Române», Administraţia Fluvială
a Dunării de Jos - R.A. şi Compania Naţională «Administraţia Canalelor Navigabile» -
S.A. - Constanţa.
În situaţia în care un curs de apă îşi formează o albie noua, părăsind în mod natural
pe cea veche, riveranii sau utilizatorii de apă pot să solicite, prin derogare de la prevederile
art. 496 din Codul civil, în termen de un an, aprobarea Administraţiei Naţionale "Apele
Române pentru readucerea apei în vechea albie, pe cheltuiala acestora. Litigiile se
soluţionează de instanţele judecătoreşti.
Dacă, în termen de un an de la sfârşitul anului în care apa a părăsit albia, nu se
formulează o asemnea cerere, albia veche rămâne în proprietatea riveranilor, iar albia nouă
58
se consideră albie naturală, se introduce în domeniul public al statului, se înregistrează în
Cadastrul apelor şi se dă în administrarea Administraţiei Naţionale «Apele Române».

4.5. Autorităţi cu competenţe specifice în domeniul protecţiei apelor

În coordonarea autorităţii publice centrale din domeniul apelor a fost înfiinţată

Administraţia Naţională «Apele Române», instituţie publică de interes naţional, cu
personalitate juridică, finanţată din venituri proprii. Administraţia Naţională «Apele
Române» are în subordinea sa administraţiile bazinale de apă, organizate la nivelul
districtelor de bazin hidrografic ca instituţii publice cu personalitate juridică.
Pe lângă autoritatea publică centrală din domeniul apelor funcţionează: Consiliul
interministerial al apelor, Comitetul ministerial pentru situaţii de urgenţă, Comisia
naţională pentru siguranţa barajelor şi lucrărilor hidrotehnice, Centrul român de
reconstrucţie a râurilor şi Comitetul naţional pentru Programul Hidrologic Internaţional,
organisme cu caracter consultativ.

Înfiinţată prin Hotărârea Guvernului nr. 107/2002, modificată şi completată prin

OUG.73/2005, Administraţia Naţională ,,Apele Române” este Autoritatea Naţională,
aflată în coordonarea autorității publice centrale din domeniul apelor, care administrează
bunurile din domeniul public al statului de natura celor prevăzute în Constituția României
și care are drept scopuri cunoașterea, protecția, punerea în valoare și utilizarea durabilă a
resurselor de apă, monopol natural de interes strategic, gestionarea reţelei naţionale de
măsurători hidrologice, hidrogeologice şi de calitate a resurselor de apă ce aparţin
domeniului public, precum și administrarea infrastructurii Sistemului național de
gospodărire a apelor.
Administraţia Naţională ,,Apele Române” aplică strategia şi politica naţională în
domeniul gospodăririi cantitative şi calitative a resurselor de apă, scop în care acţionează
pentru cunoaşterea resurselor de apă, conservarea, folosirea raţională şi protecţia
resurselor de apă împotriva epuizării şi degradării, în vederea asigurării unei dezvoltări
durabile, prevenirea efectelor distructive ale apelor, reconstrucţia ecologică a cursurilor de
apă, asigurarea supravegherii hidrologice şi hidrogeologice, implementarea prevederilor
legislaţiei armonizată cu Directivele Uniunii Europene în domeniul gospodăririi durabile a
resuselor de apă şi conservarea ecosistemelor acvatice şi a zonelor umede.
Administrația Națională “Apele Române” este operator unic pentru resursele de
apă de suprafață naturale sau amenajate, indiferent de deținatorul cu orice titlu al
amenajării, și pentru resursele de apă subterană, indiferent de natura lor și a instalațiilor
aferente, scop în care alocă dreptul de utilizare a resurselor de apă cu potențialele lor
naturale, în condițiile legii, cu excepția celor prevăzute expres în reglementările specifice
în vigoare.
Administraţia Naţională "Apele Române" administrează apele din domeniul public
al statului şi infrastructura Sistemului Naţional de Gospodărire a Apelor formată din lacuri
de acumulare, diguri de apărare împotriva inundaţiilor, canale, derivaţii interbazinale,
prize de apă şi alte lucrări specifice, precum şi infrastructura sistemelor naţionale de veghe
hidrologică, hidrogeologică şi de monitorizare a calităţii resurselor de apă aflate în

59
patrimoniul său, în scopul cunoaşterii şi a gestionării unitare pe ansamblul ţării, a
resurselor de apă de suprafaţă şi subterane.
Administraţia Naţională ,,Apele Române” a fost înfiinţată în actuala structură, ca
urmare a necesităţii adaptării cerinţelor Directivei Cadru Europene- Apă 60/EC/2000,
având scopul de a administra pe principiul organizării pe bazine hidrografice (nu regionale
sau judeţene).
După principiul organizării pe bazine hidrografice, Administraţia Naţională ,,Apele
Române” are în subordinea sa 11 Administrații Bazinale de Apă, după cum urmează:
Someș-Tisa, Crișuri, Mureș, Banat, Jiu, Olt, Argeș-Vedea, Buzău-Ialomița, Dobrogea-
Litoral, Prut, Siret.
Administratia Naională “Apele Române” are următoarele atribuții principale:
- gospodărirea durabilă a resurselor de apă, aplicarea strategiei și a politicii
naționale și urmărirea respectării reglementărilor în domeniu, precum și a
programului național de implementare a prevederilor legislației armonizate cu
directivele Uniunii Europene;
- administrarea și exploatarea infrastructurii Sistemului național de gospodărire a
apelor;
- gestionarea și valorificarea resurselor de apă de suprafață și subterane, cu
potențialele lor naturale, și a fondului național de date din domeniu;
- gospodărirea unitară și durabilă a resurselor de apă de suprafață și subterane și
protecția acestora împotriva epuizării și degradării, precum și repartiția rațională
și echilibrată a acestor resurse;
- administrarea, exploatarea, întreținerea, repararea și modernizarea
infrastructurii naționale de gospodărire a apelor, aflată în administrarea sa;
- administrarea, exploatarea și întreținerea albiilor minore ale apelor, a cuvetelor
lacurilor și bălților, în starea lor naturală sau amenajată, a falezei și plajei marii, a
zonelor umede și a celor protejate, aflate în patrimoniu;
- administrarea, exploatarea și întreținerea infrastructurii Sistemului national de
veghe hidrologică și hidrogeologică;
- administrarea, exploatarea și întreținerea Sistemului național de supraveghere a
calității resurselor de apă;
- realizarea sistemului informatic și de telecomunicații în unitățile sistemului de
gospodărire a apelor; elaborarea de produse software în domeniul gospodăririi
apelor, hidrologiei și hidrogeologiei;
- alocarea dreptului de utilizare a resurselor de apă de suprafață și subterane, în
toate formele sale de utilizare, cu potentialele lor naturale, cu excepția resurselor
acvatice vii, pe bază de abonamente, conform prevederilor Legii apelor nr.
107/1996, cu modificările și completările ulterioare și a serviciilor comune pe bază
de contracte economice încheiate cu utilizatorii de apă și cu alți beneficiari;
- apărarea împotriva inundațiilor prin lucrările de gospodărire a apelor aflate în
administrarea sa și constituirea stocului de materiale și mijloace specifice de
apărare împotriva inundațiilor, aferente acestora;
- întreținerea și exploatarea lucrărilor de gospodărire a apelor din domeniul
public al statului, cu rol de aparare impotriva inundatiilor aflate in administrare;
60
 - avizarea lucrărilor și activităților ce se execută pe ape sau au legătură cu apele,
precum și eliberarea autorizațiilor de gospodărire a apelor;
- elaborarea schemelor directoare de amenajare și management ale bazinelor
hidrografice;
- efectuarea și/sau participarea la audituri și consultanță pentru terți în vederea
funcționării în siguranță a lucrărilor și construcțiilor hidrotehnice.

Exemple

4.6. Protecţia apelor la nivel comunitar

Apele în cadrul Comunității se află sub o presiune tot mai mare, având în vedere
creșterea continuă a cererii de apă de bună calitate în cantități suficiente pentru toate
tipurile de utilizări.
Evoluţia legislativă poate fi prezentată succinct astfel:
-la 10 noiembrie 1995, în „Raportul său privind mediul în Uniunea Europeană -
1995”, Agenția Europeană de Mediu a prezentat un nou raport cu privire la starea
mediului, confirmând necesitatea unei acțiuni pentru protecția apelor Comunității atât din
punct de vedere calitativ, cât și din punct de vedere cantitativ.
-la 18 decembrie 1995, Consiliul adoptă concluzii care cereau, între altele,
elaborarea unei noi directive-cadru de stabilire a principiilor de bază ale unei politici
durabile a apei în Uniunea Europeană și care să invite Comisia să prezinte o propunere
-la 21 februarie 1996, Comisia adoptă o comunicare destinată Parlamentului
European și Consiliului, cu privire la „politica comunitară în domeniul apei”, care
stabilește principiile unei politici comunitare a apei.
-la 9 septembrie 1996, Comisia a prezentat o propunere de Decizie a Parlamentului
61
European și a Consiliului privind un program de acțiune pentru protecția și gestionarea
integrată a apelor subterane. În acea propunere, Comisia a subliniat necesitatea de a stabili
proceduri de control al captărilor de apă dulce și de supraveghere a calității și cantității de
apă dulce,
- la 29 mai 1995, Comisia adoptă o comunicare destinată Parlamentului European
și Consiliului cu privire la utilizarea rațională și conservarea zonelor umede, recunoscând
funcțiile importante pe care acestea le exercită în protecția resurselor de apă.
Rezultă astfel necesitatea elaborării unei politici comunitare integrată în domeniul
apei, fapt realizat prin intermediul Directivei 2000/60/CE a Parlamentului European și a
Consiliului din 23 octombrie 2000 de stabilire a unui cadru de politică comunitară în
domeniul apei.
Rolul acestei directive este cel de stabilire a unui cadru juridic complex şi cât mai
complet pentru protecția apelor interioare de suprafață, a apelor de tranziție, a apelor de
coastă și a apelor subterane, urmărind:
-prevenirea deteriorărilor ulterioare, conservarea și îmbunătățirea stării
ecosistemelor acvatice și, în ceea ce privește necesitățile de apă ale acestora, a
ecosistemelor terestre și a zonelor umede care depind în mod direct de ecosistemele
acvatice;
-promovarea utilizării durabile a apei pe baza unei protecții pe termen lung a
resurselor de apă disponibile;
-asigurarea unei protecții sporite și a îmbunătățirii mediului acvatic, în special prin
măsuri speciale de reducere progresivă a evacuărilor, emisiilor și pierderilor de substanțe
prioritare și prin stoparea sau eliminarea treptată a evacuărilor, emisiilor și pierderilor de
substanțe periculoase prioritare
-asigurarea reducerii treptate a poluării apelor subterane și prevenirea poluării
ulterioare a acesteia și
-contribuția la atenuarea efectelor inundațiilor și ale perioadelor de secetă c
ontribuind astfel la:
- asigurarea unei aprovizionări suficiente cu apă de suprafață și subterană de bună
calitate, aceasta fiind necesară pentru o utilizare durabilă, echilibrată și echitabilă a apei
-o reducere semnificativă a poluării apelor subterane
-protecția apelor marine și teritoriale și
-realizarea obiectivelor stabilite în acorduri internaționale corespunzătoare, inclusiv
în acordurile care urmăresc prevenirea și eliminarea poluării mediului marin, printr-o
acțiune comunitară, stoparea sau eliminarea treptată a evacuărilor, emisiilor și pierderilor
de substanțe periculoase prioritare prezentând un risc inacceptabil pentru sau prin
intermediul mediului acvatic, cu scopul ultim de a obține, în mediul marin, concentrații
apropiate de nivelurile de bază pentru substanțele de origine naturală și a unor concentrații
apropiate de zero pentru substanțele sintetice artificiale.

62
 La nivelul UE se regăsesc şi alte acte normative care fie dezvoltă prevederile
acestei directive, fie reglementează în domeniul protecţiei apelor aspcetel necuprinse în
aceasta. Dintre acestea amintim:
-Directiva 2009/90/CE a Comisiei din 31 iulie 2009 de stabilire, în temeiul
Directivei 2000/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului, a specificațiilor tehnice
pentru analiza chimică și monitorizarea stării apelor
-Directiva 2008/105/CE a Parlamentului European și a Consiliului din
16 decembrie 2008 privind standardele de calitate a mediului în domeniul apei, de
modificare și de abrogare a Directivelor 82/176/CEE, 83/513/CEE, 84/156/CEE,
84/491/CEE, 86/280/CEE ale Consiliului și de modificare a Directivei 2000/60/CE
-Regulamentul (UE) nr. 1143/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din
22 octombrie 2014 privind prevenirea și gestionarea introducerii și răspândirii speciilor
alogene invazive
-Directiva 2014/89/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 iulie 2014
de stabilire a unui cadru pentru amenajarea spațiului maritime
-Directiva 2006/118/CE a Parlamentului European și a Consiliului din
12 decembrie 2006 privind protecția apelor subterane împotriva poluării și a deteriorării
-Directiva 2000/59/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 noiembrie
2000 privind instalațiile portuare de preluare a deșeurilor provenite din exploatarea
navelor și a reziduurilor de încărcătură
-Directiva 91/676/CEE a Consiliului privind protecția apelor împotriva poluării cu
nitrați proveniți din surse agricole
-Decizia Consiliului 2013/5/UE din 17 decembrie 2012 privind aderarea Uniunii
Europene la Protocolul privind protecția Mării Mediterane împotriva poluării rezultate în
urma explorării și exploatării platformei continentale, a fundului mării și a subsolului
marin
-Directiva 2006/113/CE a Parlamentului European și a Consiliului din
12 decembrie 2006 privind calitatea apelor conchilicole.

Principala preocupare a momentului o reprezintă apele Europei. Apa este o

problemă de ordin local, însă este și o problemă globală interconectată cu multe probleme
precum securitatea alimentară, deșertificarea, schimbările climatice, impactul dezastrelor
naturale și antropice etc., toate acestea având dimensiuni economice, sociale și de
securitate semnificative. UE este activă în multe dintre aceste domenii în urma
angajamentelor asumate în cadrul Agendei 21, al celor trei Convenții de la Rio (pe tema
deșertificării, a schimbărilor climatice și a biodiversității), al obiectivelor de dezvoltare
ale mileniului (ODM) referitoare la apă, al Planului de implementare de la Johannesburg
și, cel mai recent, al conferinței Rio+20.
Întreaga lume a atins obiectivul de dezvoltare al mileniului stabilit pentru 2015 de
reducere la jumătate a proporției persoanelor care nu au acces sustenabil la surse sigure de
63
apă potabilă în 2011, însă în multe țări africane obiectivul privind accesul la apă rămâne
neatins. Țările lumii sunt încă departe de îndeplinirea ODM-ului referitor la accesul la
serviciile de salubrizare având în vedere că, în prezent, 2,5 miliarde de oameni nu au acces
la servicii îmbunătățite de salubrizare.
Creșterea populației și nevoile concurente ale consumatorilor de apă vor duce la o
creștere a cererii de apă la nivel mondial cu 35-60 % până în 2025. Aceasta s-ar putea
dubla până în 2050. Aceste tendințe vor fi amplificate de schimbările climatice, cu
implicații grave pentru securitatea alimentară.
Date fiind noua presiune exercitată de politica UE de dezvoltare, precum și
prioritățile și strategiile țărilor și ale regiunilor partenere aflate în curs de dezvoltare,
accentul în gospodărirea resurselor de apă în contextul cooperării pentru dezvoltarea UE
trebuie să se pună pe aspectele următoare:
- Accesul la surse sigure de apă potabilă și la servicii de salubrizare de bază,
declarat drept al omului de Organizația Națiunilor Unite în 2010 și reafirmat în Declarația
Rio + 20 în 2012.
- Apă pentru creștere economică și dezvoltare sustenabilă. UE va acorda o atenție
specială distribuției și folosirii apei în sectoarele economice, agricultura durabilă și în
lanțul apă-agricultură-energie-mediu.
- Guvernanța în domeniul apei: Un cadru instituțional eficace care să ducă la o
bună guvernanță în domeniul apei la nivel de bazin hidrografic este esențial pentru
îndeplinirea angajamentului asumat prin Declarația Rio +20 „de a îmbunătăți semnificativ
implementarea gestionării integrate a resurselor de apă la toate nivelurile, după caz”. O
guvernanță adecvată și o gospodărire durabilă a resurselor de apă la nivel regional și
transfrontalier contribuie și ele la asigurarea păcii și a stabilității politice prin intermediul
legăturii apă-securitate.

Care sunt actele de transpunere a:

-Directivei 90 din 2009 de stabilire a specificațiilor tehnice pentru analiza
chimică și monitorizarea stării apelor
-Directivei 105 din 2008 privind standardele de calitate a mediului în
domeniul apei, de modificare și de abrogare a Directivelor 82/176/CEE,
83/513/CEE, 84/156/CEE, 84/491/CEE, 86/280/CEE ale Consiliului și de
modificare a Directivei 2000/60/CE.

4.7. Protecţia apelor la nivel internaţional

64
 Protectia calitatii apelor pe plan international include o vasta si complexa activitate
de cooperare si colaborare, sub forma tratatelor, conventiilor sau organismelor
internationale.
Desi apele planetei constituie un tot unitar, regimurile juridice de protectie a lor
variaza in functie de categoria apelor ocrotite. Ca efect al constatarii diversitatii
regimurilor juridice de protectie, s-a impus necesitatea cooperarii internationale in scopul
prevenirii si combaterii poluarii apelor, a administrarii si gospodaririi lor judicioasă.
În cadrul unor conferinte regionale s-au adoptat o serie de declaratii, reguli si
documente cu referire la necesitatea protejarii si gospodaririi rationale a apelor din
continentul european.
Deoarece domeniul este foarte vast, având în vedere localizarea geografică a
României vor fi amintite elementele de drept internaţional specific aplicabile.
Unul dintre primele texte in materie a fost adoptat de O.N.U. si il constituie
Regulile de la Helsinki din 1966, care stabilesc ca “poluarea este o alterare a calitatii
apelor” care determina o schimbare daunatoare in compozitia, continutul sau calitatea apei
produse prin interventia factorului uman sau natural. Acest act a introdus conceptul de
“utilizare echitabila si rationala a unui bazin de drenaj international”. Un alt document
internaţional important s-a adoptat la Conferinta de la Stockholm, din 1972, cunoscut sub
denumirea de Declaratia Reuniunii ce cuprinde un Plan de actiune cu cinci Recomandari
privind cooperarea internationala in domeniul protectiei apelor continentale impotriva
poluarii.
Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa (C.S.C.E.) de la Viena, din
1989, in Documentul Final al Reuniunii de la Viena, se face apel la necesitatea cooperarii
statelor pentru protectia apelor transfrontaliere impotriva tuturor surselor de poluare, a
elaborarii de conventii-cadru in domeniu , etc.
Dintre Conventiile internationale incheiate in acest domeniu, mai amintim:
- Proiectul de Conventie Europeana asupra protectiei cursurilor de apa
internationale impotriva poluarii, de la Strasbourg din 1973 - prevede obligatia generala a
statelor riverane la acelasi curs de apa international, de a coopera pentru prevenirea si
reducerea poluarii lor (pe calea negocierii, informarii reciproce, acordurilor, etc.)
- Conventia relativa la protectia Rhinului contra poluarii chimice (prin hidrocarburi
si cloruri) din 1985;
- Conventia privind protectia Tisei si a afluentilor ei impotriva poluarii, din 1986;
- Conventia privind protectia cursurilor de apa transfrontiere si a lacurilor
internationale, de la Helsinki din 1992; reprezinta reglementarea - cadru in materie.
Apele transfrontiere sunt definite de aceasta Conventie ca fiind 'apele de suprafata sau
subterane ce marcheaza frontierele dintre doua sau mai multe state, le traverseaza sau sunt
localizate pe acestea, sau cele ce se varsa direct in mare fara sa formeze estuare', iar
impactul transfrontalier este 'orice efect prejudiciabil semnificativ, rezultat dintr-o
65
modificare a starii apelor transfrontaliere cauzate de catre o activitate umana produsa de
un stat altui stat.'
Obiectivul principal al conventiei este acela de a determina partile Conventiei sa se
angajeze sa ia masurile necesare pentru prevenirea, controlul sau producerea poluarii
transfrontiere, fara a provoca un transfer al poluarii in alt mediu. in acest sens, se vor
conduce dupa urmatoarele principii ca: principiul precautiunii, principiul poluatorul
plateste si principiul gestionarii durabile a apelor.
- Conventia privind cooperarea pentru protectia si utilizarea durabila a Dunarii, de
la Sofia din 1994, semnata de unsprezece state dunarene10 si ratificata de tara noastra in
1995, a stabilit urmatoarele obiective principale:
- gospodarirea durabila si echitabila a apelor, conservarea si utilizarea lor rationala;
- controlul pericolelor provocate prin substante periculoase, inghet, inundatii;
- evitarea pagubelor ecologice, reducerea impactului transfrontier;
- programe de actiune si evaluare a pagubelor, etc.
Prin semnarea acestui document, regimul international al Dunarii se imbogateste cu
semnificative elemente de protectie si utilizare durabila a apelor, care reprezinta cel de-al
doilea fluviu din Europa. În baza statutului Conventiei, s-a infiintat Comisia internaţională
pentru protecţia Dunării.
Un alt aspect de interes naţional îl reprezintă protecţia juridică a Mării Negre
impotriva poluarii.
Personalitatea ecologica a Marii Negre, ca mediu de viata este data de caracterul de
mare aproape inchisa si de caracterul de bazin colector de retele de rauri si fluvii
purtatoare de mari cantitati de poluanti, precum si de stratificarea apelor sale in adancime.
Starea ecologica a Marii Negre este considerata de catre ecologisti ca fiind extrem de
grava si amenintata de un posibil colaps in termen scurt. Pornind de la aceste realitati, cele
sapte state riverane au semnat in 1992 la Bucuresti Conventia privind protectia Marii
Negre impotriva poluarii. Aceasta urmareste ca statele semnatare, constiente de
importanta economica, sociala, de sensibilitatea florei si faunei, de potentialul
hidroproductiv, de caracteristicile hidrologice si ecologice speciale ale Marii Negre, sa-si
uneasca eforturile si sa-si largeasca cooperarea atat intre ele cat si cu celelalte organisme
internationale, pentru conservarea si protejarea mediului marin al Marii Negre si impotriva
poluarii.
Conventia explica notiunile de “poluarea mediului marin”, “nave”, “descarcare” ,
“substanta nociva” si stabileste principiile generale care trebuie sa stea la baza raporturilor
dintre statele semnatare. În spiritul “comunitatii de interese”, a “patrimoniului regional” si
al adevarului ca “poluarea rezulta si din surse de pe uscat din alte tari ale Europei”,
Conventia este deschisa aderarii oricarui stat riveran al Marii Negre, fiind urmata de
adoptarea a trei protocoale:
- Protocolul privind protectia mediului marin al Marii Negre din surse de pe uscat.
- Protocolul privind protectia mediului marin al Marii Negre prin descarcare.
66
- Protocolul privind protectia mediului marin al Marii Negre cu petrol si alte substante
nocive in situatii de urgenta.
Conventia a instituit Comisia pentru protectia mediului marin al Marii Negre cu
sediul la Istambul, formata din reprezentanti ai statelor parti. Partile semnatare au stabilit
forme variate de cooperare: cercetare stiintifica, programe comune, schimb de date si
informatii, studii de evaluare a poluarii, elaborarea de reguli si standarde in materie,
evaluarea efectelor diferitelor actiuni aflate sub jurisdictia lor, etc.
Conventia este considerata ca fiind un document international important pentru ca:
- asigura o stransa colaborare a statelor semnatare in domeniul protectiei mediului marin;
- este deschisa calea adoptarii unor acte internationale complementare destinate unei
protectii mai eficiente a mediului marin al Marii Negre;
- protectia Marii Negre este ceruta din ratiuni economice, sociale si politice.
În scopul protectiei Marii Negre, impotriva poluarii si reabilitarii mediului marin
pot fi amintite si urmatoarele documente:
- Programul international de cercetari in Marea Neagra, de la Varna din 1991.
- Programul de gestionare ambientală si protecţie a Mării Negre, incheiat la
Constanta, in 1992;
- Declaratia ministeriala referitoare la protectia Marii Negre de la Odessa, din
1993.

Exemple
La 30 ianuarie 2000, producerea accidentală a unor fisuri ale
barajului ce înconjura lacul de deşeuri de la una dintre subunităţile
aparţinând S.C. Aurul S.A., Baia Mare, a determinat scurgerea a 100.000 de
metri cubi de lichid şi deşeuri conţinând între 50 şi 100 de tone de cianură,
precum şi metale grele. Au fost contaminate râurile Săsar, Lăpuş, Someş,
Tisa, Dunărea şi Marea Neagră. Scurgerea a cauzat întreruperi ale furnizării
de apă potabilă în 24 de oraşe şi costuri pentru uzinele de purificare şi
pentru alte industrii din cauza întreruperii proceselor de producţie. Sau
estimat cantităţi de peşte mort de 1.240 tone, precum şi distrugeri ale
ecosistemelor adiacente râurilor contaminate. Potrivit unui raport al
Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) din luna martie 2000,
s-a estimat ca fiind necesară o perioadă de 5 ani pentru repopularea cu peşte
a apelor şi o perioadă cuprinsă între 10 şi 20 de ani pentru refacerea totală a
florei şi a faunei, în condiţiile în care bazinul Tisei era considerat ca fiind
unul dintre cele mai curate din Europa şi adăpostind un număr mare de
specii protejate la nivelul Uniunii Europene (cel puţin 20 de specii protejate
de peşte).

Report of the International Task Force for Assessing the Baia Mare Accident,
December 2000, http://www.reliefweb. int/library/documents/eubaiamare.pdf;
Comunicat de presă din 6 martie 2008 referitor la Raportul MMDD privind
utilizarea cianurilor în minerit, http://www.mmediu.ro.

67
 Identificaţi situaţii de poluare a apelor naţionale cu sursa de
poluare situată pe teritoriul altui stat.

Rezumat
Conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea mediului acvatic, în condiţiile
utilizării durabile a resurselor de apă, au la bază principiile precauţiei, prevenirii,
evitării daunelor la sursă şi poluatorul plăteşte şi trebuie să ţină seama de
vulnerabilitatea ecosistemelor acvatice situate în Delta Dunării şi în Marea Neagră,
deoarece echilibrul acestora este strâns influenţat de calitatea apelor interioare care
se varsă în acestea.
Actul normativ cadru care reglementează acest domeniu este Legea 107 din
1996 cu modificările şi completările ulterioare.
Resursele de apă, de suprafaţă şi subterane sunt monopol natural de interes
strategic. Stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de
proprietate, este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică
centrală din domeniul apelor.
Gospodărirea apelor se bazează pe principiul solidarităţii umane şi interesului
comun, prin colaborare şi cooperare strânsă, la toate nivelurile administraţiei
publice, a utilizatorilor de apă, a reprezentanţilor colectivităţilor locale şi a
populaţiei, pentru realizarea maximului de profit social.
Satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei are prioritate faţă de folosirea
apei în alte scopuri. De asemenea, au prioritate, faţă de alte folosinţe, alimentarea cu
apă pentru animale, refacerea rezervei intangibile de apă după incendii, precum şi
debitele necesare menţinerii echilibrului ecologic al habitatului acvatic.
Dreptul de folosinţa a apelor de suprafaţă sau subterane, inclusiv a celor
arteziene, se stabileşte prin autorizaţia de gospodărire a apelor şi se exercita potrivit
prevederilor legale. Acest drept include şi evacuarea, în resursele de apă, de ape
uzate, ape din desecări ori drenaje, ape meteorice, ape de mina sau de zăcământ,
după utilizare.
Poluarea în orice mod a resurselor de apă este interzisă. Principalele cauze ale
efectelor negative asupra stării apelor sunt legate între ele. Ele includ schimbările
climatice, exploatarea terenurilor, activități economice precum producerea de
energie, industria, agricultura și turismul, dezvoltarea urbană și schimbările
demografice. Presiunea exercitată de aceste cauze ia forma emisiilor de poluanți, a
suprautilizării apei (stresul hidric), a unor modificări fizice ale corpurilor de apă și a
unor evenimente extreme precum inundațiile și seceta.
Administraţia Naţională ,,Apele Române” este Autoritatea Naţională, aflată în
coordonarea autorității publice centrale din domeniul apelor, care administrează
68
 bunurile din domeniul public al statului de natura celor prevăzute în Constituția
României și care are drept scopuri cunoașterea, protecția, punerea în valoare și
utilizarea durabilă a resurselor de apă, monopol natural de interes strategic,
gestionarea reţelei naţionale de măsurători hidrologice, hidrogeologice şi de calitate
a resurselor de apă ce aparţin domeniului public, precum și administrarea
infrastructurii Sistemului național de gospodărire a apelor. Deasemenea este
operator unic pentru resursele de apă de suprafață naturale sau amenajate, indiferent
de deținatorul cu orice titlu al amenajării, și pentru resursele de apă subterană,
indiferent de natura lor și a instalațiilor aferente.
Directiva 2000/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului din
23 octombrie 2000 de stabilire a unui cadru de politică comunitară în domeniul
apei stabileşte un cadrul juridic complex şi cât mai complet pentru protecția apelor
interioare de suprafață, a apelor de tranziție, a apelor de coastă și a apelor subterane
la nivelul UE.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Care sunt principiile specifice protecţiei apelor?
2. Care sunt instituţiile şi organismele care au ca obiect specific de
activitate protectia apelor?
3. Enumeraţi trei fapte ce constitue infracţiuni la regimul juridic al
protectiei apelor.

Unitatea de învăţare 5. Regimul juridic al deşeurilor

69
Cuprins
5.1. Introducere .........................................................................................................7070
5.2 Competenţe ..........................................................................................................7171
5.3 Cadrul legislativ naţional; principii; definire. ....................................................7171
5.4 Reglementările aplicabile obligaţiei de încadrare în coduri a deşeurilor ..........7373
5.5 Etapele încadrării unui deşeu ..............................................................................7474
5.5.1. Încadrarea generală în clasele de coduri ........................................................7474
5.5.2. Identificarea şi încadrarea deşeurilor periculoase .........................................7474
5.6 Identificare caracteristicilor periculoase ale deşeurilor .....................................7676
5.7 Efectele nerespectării încadrării corecte a deşeurilor ........................................7979
5.8 Reglementări specifice diferitelor tipuri de deşeuri ............................................8080
5.8.1. Gestionarea uleiurilor uzate ............................................................................8080
5.8.2. Gestionarea deşeurior de baterii şi acumulatori.............................................8181
5.8.3. Gestionarea deşeurilor de ambalaje ...............................................................8282
5.9 Valorificarea deşeurilor ......................................................................................8686
5.9 Rezumat................................................................................................................8787
5.9 Test de evaluare ...................................................................................................8888

5.1. Introducere
Încă din 1970 s-a conștientizat opinia că deșeurile constituie o
problemă și că metodele de tratare prin depozitare sau incinerare nu sunt
satisfăcătoare. De asemenea, s-a pus problema reciclării materialelor care
intră în componența acestora. La Conferința Națiunilor Unite pentru Mediu
și Dezvoltare (UNCED) de la Rio de Janeiro din 1992 s-au adoptat politici
care au fost introduse pe plan mondial. În Uniunea Europeană preocupările
erau mult mai vechi, primele directive ale Comisiei Europene în problema
deșeurilor datând din anul 1975.
Principalul obiectiv al dispozițiilor referitoare la gestionarea deșeurilor
trebuie să fie, şi este, protecția sănătății oamenilor și a mediului împotriva
efectelor nocive cauzate de colectarea, transportul, tratarea, stocarea și
depozitarea deșeurilor. Aceste operaţii sunt cele care conturează
managementul deşeurilor. Fiecare dintre acestea au o reglementare specific,
care poate fi detaliată apoi prin reglementări specific şi tipurilor de deşeuri.
Astfel, în cuprinsul acestei unităţi se va aborda reglementarea generală cu
privire la regimul deşeurilor şi câteva dintre reglementări specifice, acestea
fiind prea numeroase pentru studiul la acest nivel.

70
 5.2. Competenţele unităţii de învăţare
După finalizarea studiului unităţii de învăţare, stdentul va fi capabil
să:
-identifice din punct de vedere juridic un deşeu
-realizeze clasificarea codificată a deşeurilor
-stabilească regimul general şi specific al deşeurilor
-identifice elementele de trasabilitate a gestionării deşeurilor

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 4 ore.

5.3. Cadrul legislativ naţional; principii; definire.

Actul normativ cadru este Legea 211 din 2011 privin regimul deşeurilor, act
normativ care stabileşte măsurile necesare pentru protecţia mediului şi a sănătăţii
populaţiei, prin prevenirea sau reducerea efectelor adverse determinate de generarea şi
gestionarea deşeurilor şi prin reducerea efectelor generale ale folosirii resurselor şi
creşterea eficienţei folosirii acestora. Legea reprezintă transpunerea Directivei

Din economia prevederilor art. 4 din Legea 211/2011 care prevede că ordine de
prioritate în cadrul legislaţiei şi politicii de prevenire a generării şi de gestionare a
deşeurilor este :
a) prevenirea;
b) pregătirea pentru reutilizare;
c) reciclarea;
d) alte operaţiuni de valorificare, de exemplu valorificarea energetică;
e) eliminarea,
rezultă că principiul dominant al acestui regim este cel al prevenirii, cu
aplicabilitate specială a prevenirii la sursă.
Prevenirea, aplicată practic, presupune măsurile luate înainte ca o substanţă, un
material sau un produs să devină deşeu, care reduc:
a) cantitatea de deşeuri, inclusiv prin reutilizarea produselor sau prelungirea duratei
de viaţă a acestora;
b) impactul negativ al deşeurilor generate asupra mediului şi sănătăţii populaţiei;
sau
c) conţinutul de substanţe nocive al materialelor şi produselor;
Alte principii care sunt de asemenea aplicabile domeniului sunt principiul
poluatorul plăteşte, proximităţii, precauţiei şi durabilităţii, fezabilităţii tehnice şi
viabilităţii economice, protecţiei resurselor, precum şi impactul global asupra mediului,
sănătăţii populaţiei, economiei şi societăţii.
71
 În conformitate cu principiul "poluatorul plăteşte", costurile operaţiunilor de
gestionare a deşeurilor se suportă de către producătorul de deşeuri sau, după caz, de
deţinătorul actual ori anterior al deşeurilor.
Gestionarea deşeurilor trebuie să se realizeze fără a pune în pericol sănătatea
umană şi fără a dăuna mediului, în special:
a) fără a genera riscuri pentru aer, apă, sol, faună sau floră;
b) fără a crea disconfort din cauza zgomotului sau a mirosurilor;
c) fără a afecta negativ peisajul sau zonele de interes special.
Aplicarea principiilor autonomiei şi proximităţii nu semnifică obligaţia de a deţine
la nivel naţional toate tipurile de instalaţii pentru valorificarea şi eliminarea deşeurilor.

Noţiune de deşeu cuprinde orice substanţă sau obiect pe care deţinătorul îl aruncă
ori are intenţia sau obligaţia să îl arunce.
Pe parcursul ultimilor treizeci de ani, definiţia termenului „deşeuri” a reprezentat
un factor de importanţă capitală pentru protejarea mediului împotriva impactului generării
şi gestionării deşeurilor. De aceea este acordată o atenţie deosebită a aplicării acestui
termen, prin reglementarea distincţiei dintre deşeu şi subprodus. Astfel este considerat
subprodus, şi nu deşeu potrivit definiţiei legale a acestuia, o substanţă sau un obiect care
rezultă în urma unui proces de producţie al cărui obiectiv principal nu este producerea
acestuia şi care îndeplineşte, cumulativ, următoarele condiţii:
a) utilizarea ulterioară a substanţei sau a obiectului este certă;
b) substanţa sau obiectul poate fi utilizat direct, fără a fi supus unei alte prelucrări
suplimentare celei prevăzute de practica industrială obişnuită;
c) substanţa sau obiectul este produs ca parte integrantă a unui proces de producţie;
d) utilizarea ulterioară este legală, în sensul că substanţa sau obiectul îndeplineşte
toate cerinţele relevante referitoare la produs, la protecţia mediului şi protecţia sănătăţii
pentru utilizarea specifică şi nu va produce efecte globale nocive asupra mediului sau a
sănătăţii populaţiei.

Exemple
O utilizare majoră a produselor secundare din industria produselor
alimentare şi băuturilor o reprezintă hrana pentru animale. Procesele de
producţie din numeroase sectoare (de ex. producţia zahărului, producţia
amidonului şi a malţului) generează materiale utilizate ca hrană fie direct de
fermieri, fie sub formă de compuşi pentru hrana destinată animalelor. Deşi
nu toate reziduurile de producţie destinate hranei animalelor sunt automat
non-deşeuri, materialele de mai sus sunt produse în mod deliberat prin
procese adaptate de producţie, sau nu pot fi produse în mod deliberat, dar
respectă criteriile cumulative aplicabile produselor secundare, stabilite de
Curte, utilizarea ulterioară ca hrană pentru animale fiind sigură, fără o
72
 procesare ulterioară în afara procesului de producţie. În plus, hrana este
guvernată de elemente de legislaţie precum Regulamentul 178/2002 privind
legislaţia alimentară şi Directiva 96/25/CE privind circulaţia materiilor
prime pentru furaje. În ambele cazuri, se poate considera că acest material
nu se încadrează în definiţia deşeurilor.
Comunicarea Comisiei către Consiliu şi Parlamentul european privind
Comunicarea interpretativă privind deşeurile şi subprodusele

Cea mai importantă clasificare a deşeurilor este cea care are în vedere criteriul
periculozităţii acestora, rezultând astfel două mari categorii: deşeuri periculoase şi deşeuri
nepericuloase. Această clasificare are ca efect încadrarea într-un regim juridic deosebit.

5.4. Reglementările aplicabile obligaţiei de încadrare în coduri a deşeurilor

Obligatia legala ce apartine producatorilor și detinatorilor de deșeuri persoane

juridice, prevazuta in articolul nr. 8 din Legea 211 din 2011 privind regimul deșeurilor, de
a incadra fiecare tip de deșeu generat din propria activitate in lista deșeurilor prevazuta la
art. 7 alin. (1) din lege, pare la prima vedere o obligatie relativ usoara și simplu de
indeplinit.
Art. 7 alin. (1) din Legea 211/2011 arata ca “Lista deșeurilor aprobata de catre
Comisia Europeana se preia in legislatia nationala prin hotarare a Guvernului”. Actul
normativ national ce realizeaza aceasta transpunere este HG 856/2002 privind evidenţa
gestiunii deşeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile
periculoase, act normativ amintit de altfel pe tot parcursul textului Legii 211/2011.
Ceea ce este de retinut, este faptul ca HG 856/2002 realizeaza transpunerea
prevederilor cuprinse in Decizia Comisiei nr. 532 din 2000, care pe parcursul anului 2014
a suferit o schimbare majora a cuprinsului sau prin Decizia Comisiei nr. 955 din 2014. Din
pacate aceste modificari nu se regasesc in modificari ulterioare ale HG 856 din 2002,
astfel ca pentru a respecta prevederile legale persoanele responsabile cu evidenta și
gestiunea deșeurilor trebuie sa faca o mica cercetare juridica a prevederilor UE cu caracter
obligatoriu și direct aplicabile și astfel, fara obligatia de transpunere in legislatia
nationala.
Mai mult noile prevederi ale deciziei fac trimitere la alte acte normative cu impact
asupra incadrarii deșeurilor. Acestea sunt:
-Regulamentul (CE) nr. 1272/2008, privind clașificarea, etichetarea și ambalarea
substanțelor și a amestecurilor, de modificare și de abrogare a Directivelor 67/548/CEE și
1999/45/CE, precum și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1907/2006
-Regulamentul (CE) nr. 440/2008 de stabilire a metodelor de testare în temeiul
Regulamentului (CE) nr. 1907/2006 al Parlamentului European și al Conșiliului privind
înregistrarea, evaluarea, autorizarea și restricționarea substanțelor chimice (REACH)
-Regulamentul (CE) nr. 850/2004 privind poluanții organici persistenți și de
modificare a Directivei 79/117/CEE

73
 -Directiva 96/59/CE a Consiliului privind eliminarea bifenililor policlorurați și a
terfenililor policlorurați (PCB/TPC), transpusa la nivel national prin HG 173 din 2000
pentru reglementarea regimului special privind gestiunea și controlul bifenililor
policloruraþi și ale altor compuși similari.

5.5. Etapele incadrarii unui deșeu

5.5.1. Incadrarea generala in clasele de coduri

In cadrul art. 6 din HG 856/2002 se arata ca “Pentru încadrarea în anexa nr. 2 a

unui deşeu în mod individual, agentii economici au obligaţia codificarii acestora cu 6
cifre, dupa urmatoarea procedura:
a)se identifica activitatea generatoare de deșeuri din cap. 01-12 sau 17-20;
b)se identifica subcapitolul în care se încadreaza deșeul;
c)se identifica, în cadrul subcapitolului, deșeul în mod individual, conform codului
corespunzator, format din 6 cifre, excluzându-se codurile terminate cu 99;
d)daca deșeul nu este identificat la cap. 01-12 sau 17-20, se examineaza pentru
identificarea deșeului cap. 13, 14 și 15;
e)daca deșeul nu este identificat nici în cap. 13, 14 și 15, se examineaza cap. 16;
f)daca deșeul nu este identificat nici în cap. 16, atunci se examineaza pentru
identificare codurile cu terminatia 99 - alte deșeuri, corespunzatoare activitatii din care
provine deșeul.”
In ceea ce priveste etapa a), in cadrul Deciziei 532/2000 se vine cu o precizare care
este de ajutor persoanelor ce realizeaza incadrarea deșeurilor, aratand ca “Este necesar să
se ia în conșiderare faptul că o unitate de producție specifică poate fi nevoită să își
clașifice activitățile pe mai multe capitole: de exemplu, o uzină de mașini poate să
producă deșeuri evidențiate în capitolele 12 (deșeuri rezultate în urma procesului de dare
de formă și în urma tratării suprafeței metalelor), 11 (deșeuri anorganice conținând
metale, provenind din tratarea și acoperirea metalelor) și 08 (deșeuri provenind din
utilizarea substanțelor de acoperire) pentru că diferite capitole corespund unor etape
diferite ale procesului de producție.”
Greu apare la momentul la care trebuie identificat cu precizie, daca deșeul supus
procesului de analiza in vederea incadrarii corecte intr-un cod, este sau poate fi unul
periculos.
Art.8 alin. (2) din Legea 211/2011 precizeaza ca in cazul unui deșeu identificat
conform procedurii anterioare, exista poșibilitatea ca acesta sa se incadreaza sub doua
coduri diferite, in functie de poșibila prezenta a unor caracteristici periculoase, incadrarea
ca deșeu nepericulos se realizeaza de catre producatorii și detinatorii de astfel de deșeuri
numai in baza unei analize a originii, testelor, buletinelor de analiza și a altor documente
relevante.

5.5.2. Identificarea și incadrarea deșeurilor periculoase

Din cele prezentate anterior reiese cu claritate ca o clașificare a deșeurilor se poate

realiza avand ca și criteriu existent sau inexistenta unor caracteristici periculoase, in
deșeuri nepericuloase și deșeuri periculoase. In cadrul listei de codificare prevazute in
74
anxa la HG 856/2002, in fiecare clasa de deșeuri sunt prevazute coduri corespunzatoare
pentru deșeurile conșiderate periculoase, marcate specific cu asterisc.

Exemple
Acest aspect poate fi exemplificat cu urmatoarele coduri de
deșeuri:
In Clasa 01 DEȘEURI REZULTATE DE LA EXPLOATAREA
MINIERA ȘI A CARIERELOR ȘI DE LA TRATAREA FIZICA ȘI
CHIMICA A MINERALELOR, intalnim urmatoarele coduri:
01 03 04* reziduuri acide generate de la procesarea minereurilor cu
sulfuri
01 03 05* alte reziduuri cu continut de substante periculoase
01 05 05* deșeuri și noroaie de foraj cu continut de uleiuri
In Clasa 03 DEȘEURI DE LA PRELUCRAREA LEMNULUI ȘI
PRODUCEREA PLACILOR ȘI MOBILEI, PASTEI DE HÂRTIE,
HÂRTIEI și CARTONULUI, intalnim urmatoarele coduri:
03 02 02* agenti de conservare organoclorurati pentru lemn
03 02 03* agenti de conservare organometalici pentru lemn
03 02 04* agenti de conservare anorganici pentru lemn
In Clasa 05 DEȘEURI DE LA RAFINAREA PETROLULUI,
PURIFICAREA GAZELOR NATURALE ȘI TRATAREA PIROLITICA
A CARBUNILOR, intalnim urmatoarele coduri:
05 01 02* slamuri de la desalinizare
05 01 03* slamuri din rezervoare
05 01 04* namoluri acide alchilice
05 01 05* reziduuri uleioase
05 01 06* namoluri uleioase de la operatiile de întretinere a
instalatiilor și echipamentelor, iar exemplele pot continua, avand in vedere
ca sunt 20 de clase de deșeuri.

Practica industrial arata ca nu intotdeauna deșeurile pot fi clașificate atat de

simplu, deoarece compozitia sau sursa acestora nu este foarte clarã. In vederea unei
corecte gestionari a deșeurilor, avand in vedere ca exista diferenta majore in ceea ce
priveste regimul juridic aplicabil deșeurilor periculoase comparative cu cel al deșeurilor
nepericuloase, Legea 211/2011, arata la art. 8 alin. 3 ca “Producatorii și detinatorii de
deșeuri persoane juridice sunt obligati sa efectueze și sa detina o caracterizare a deșeurilor
periculoase generate din propria activitate și a deșeurilor care pot fi considerate
periculoase din cauza originii sau compozitiei, in scopul determinarii poșibilitatilor de
amestecare, a metodelor de tratare și eliminare a acestora.”
In aceasta situatie trebuie aplicate regulile prevazute pentru identificarea
proprietatilor, caracteristicilor ce determina ca un deșeu sa fie incadrat ca și deșeu
periculos.
5.6. Identificarea caracteristicilor periculoase ale deșeurilor

75
 Pornind de la ipoteza de baza, și anume aplicarea HG 856/2002, ar trebui applicate
prevederile art. 8 care fac trimitere astfel:
 la anexa nr. IE a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 78/2000. Aceasta
ordonanta nu mai este in vigoare, fiind abrogata și inlocuita de Legea
211/2011;
 la anumite caracteristici ale unor proprietati, prevazute tot anexa nr. IE a
Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 78/2000, caracteristici ce fac referire
fie la temperature de inflamabilitate, fie la o anumita concentratie totala sau la
efecte asupra sanatatii umane, facand in acest caz trimitere la efectul
cancerigen sau mutagen;
 la Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 200/2000 privind clasificarea,
etichetarea și ambalarea substantelor și preparatelor chimice periculoase, care
este abrogate prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 145/2008. Ordonanta
145 precizeaza ca “Prevederile sale se aplică de la data intrării în vigoare a
actului normativ prin care se transpune Directiva 67/548/CEE a Conșiliului
privind armonizarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative
referitoare la clașificarea, ambalarea și etichetarea substanţelor periculoase, cu
modificările și completările ulterioare.” Pentru a nu oboși cu trimiterea prin
acte normative ale UE și de aplicare a acestora, care oricum nu mai sunt in
vigoare, precizam in final ca Directiva 67/548/CEE a fost abrogate de
Regulamentul (CE) nr. 1272/2008, anterior prezentat.
Astfel ne gasim in șituatia de a studia Legea 211/2011 care a prevazut in Anexa 4
care sunt actele normative care stau la baza identificarii proprietatilor ce fac ca deșeurile
sa fie clașificate ca fiind periculoase. Conform anexei, acestea sunt:
 criteriile formulate in anexa nr. 1 la Hotararea Guvernului nr. 1.408/2008
privind clașificarea, ambalarea și etichetarea substantelor periculoase, pentru
atribuirea caracteristicilor de pericol „toxic” (și „foarte toxic”), „nociv”,
„coroziv”, „iritant”, „cancerigen”, „toxic pentru reproducere”, „mutagen” și
„ecotoxic”;
 anexele la Hotararea Guvernului nr. 937/2010 privind clașificarea, ambalarea
și etichetarea la introducerea pe piata a preparatelor periculoase, atunci cand
trebuie identificata depașirea unor valori limita.
Problema este ca incepand cu 1 iunie 2015 nici aceste acte normative nu mai sunt
in vigoare, deși nu exista o abrogare expesa a lor. Aici intervine efectul juridic de
preemtiune a legislatiei UE cu caracter obligatoriu și de aplicabilitate directa fara
transpunere, ambele impuse asupra studiului de fata de intrarea in vigoare in totalitate a
Regulamentului nr. 1272/2008.
Aceste precizari poate lamuresc și cuprinsul articolului 28 alin. (1) din Legea
211/2011, care face trimitere șimultana atat la Regulamentul 1278/2008 cat și la HG
1408/2008 și HG 937/2010, dar care insa are in vedere numai obligatia producatorilor de
deseuri de a se asigura ca pe durata efectuarii operatiunilor de colectare, transport și
stocare a deseurilor periculoase acestea sunt ambalate și etichetate potrivit prevederilor

76
amintite.
Totuși, caracteristicile periculoase ale unui deseu nu reies numai din prevederile
Regulamentului 1272/2008 care urmareste armonizarea criteriilor de clașificare a
substanțelor și amestecurilor și a regulilor privind etichetarea și ambalarea substanțelor și
amestecurilor periculoase, prin clașificarea pericolelor, stabilirea claselor, categoriilor și
pictogramelor de pericol, s.a.
Pentru acesta trebuie sa ne reintoarcem la Decizia Comișiei 532 din 2000, cu
modificarea sa din 2014 și sa studiem și Directiva 98 din 2008 cu completarile și
modificarile sale, directive ce am aratat ca fost transpusa la noi prin intermediul Legii
211/2011 privind regimul deșeurilor.
Directiva 98 din 2008 a suferit doua modificari importante, neregașite in forma
actuala a Legii 211/2011, și anume:
 o prima modificare in 2014 prin Regulamentul (UE) nr. 1357/2014 al Comișiei
din 18 decembrie 2014 de înlocuire a anexei III la Directiva 2008/98/CE a
Parlamentului European și a Conșiliului privind deșeurile și de abrogare a
anumitor directive;
 o a doua modificare in 2015 prin Directiva (UE) 2015/1127 a Comișiei din 10
iulie 2015 de modificare a anexei II la Directiva 2008/98/CE a Parlamentului
European și a Conșiliului privind deșeurile și de abrogare a anumitor directive.
Astfel, Regulamentul 1357/2014, care obliga inlocuirea Anexei 3 din Decizia
532/2000, respective a Anexei 4 la Legea 211/2011, prevede urmatoarele proprietati ale
deșeurilor care fac ca acestea sa fie incluse in categoria deșeurilor periculoase:
«Explozive»: deșeuri care, printr-o reacție chimicã, pot sã degaje gaze la o
asemenea temperaturã, preșiune și vitezã încât sã producã pagube în mediul ambiant. Din
aceastã categorie fac parte deșeurile pirotehnice, deșeurile explozive sub formã de peroxid
organic și deșeurile autoreactive explozive. Acest deșeu va fi clașificat ca deșeu
periculos de tip HP 1.
«Oxidante»: deșeuri care, în general prin aport de oxigen, pot sã provoace
combustia altor materiale sau sã contribuie la aceasta. Acest deșeu va fi clașificat ca deșeu
periculos de tip HP 2.
«Inflamabile»: ce are diferite subcategorii, toate determinând clașificarea ca
deșeu periculos de tip HP 3.
«Iritante — iritarea pielii și leziuni oculare»: deșeuri care, la aplicare, pot sã
provoace iritarea pielii sau leziuni oculare. Acest deșeu va fi clașificat ca deșeu periculos
de tip HP 4.
«Toxicitate asupra unui organ țintã specific (STOT)/toxicitate prin
aspirare»: deșeuri care pot sã provoace toxicitate asupra unui organ țintã specific în urma
unei expuneri unice sau repetate sau care produce efecte toxice acute în urma aspirãrii.
Acest deșeu va fi clașificat ca deșeu periculos de tip HP 5.
«Toxicitate acutã»: deșeuri care pot sã producã efecte toxice acute în urma
administrãrii orale sau cutanate ori prin inhalare. Acest deșeu va fi clașificat ca deșeu
periculos de tip HP 6.
«Cancerigene»: deșeuri care cauzeazã cancer sau care mãresc incidența

77
cancerului. Acest deșeu va fi clașificat ca deșeu periculos de tip HP 7.
«Corozive»: deșeuri care, la aplicare, pot sã provoace corodarea pielii. Acest
deșeu va fi clașificat ca deșeu periculos de tip HP 8.
«Infecțioase»: deșeuri cu un conținut de microorganisme viabile sau de toxine ale
acestora despre care se știe sau se presupune cã provoacã boli la om sau la alte organisme
vii. Acest deșeu va fi clașificat ca deșeu periculos de tip HP 9.
«Toxice pentru reproducere»: deșeuri care produc efecte adverse asupra funcției
sexuale și a fertilitãții la bãrbații și femeile adulte, precum și toxicitate evolutivã la
descendenți. Acest deșeu va fi clașificat ca deșeu periculos de tip HP 10.
«Mutagene»: deșeuri care pot sã provoace o mutație, adicã o modificare
permanentã a cantitãții sau a structurii materialului genetic dintr-o celulã. Acest deșeu va
fi clașificat ca deșeu periculos de tip HP 11.
«Degajarea unui gaz cu toxicitate acutã»: deșeuri care, în contact cu apa sau cu
un acid, degajã gaze cu toxicitate acutã (Acute Tox. 1, 2 sau 3). Acest deșeu va fi
clașificat ca deșeu periculos de tip HP 12.
«Sensibilizante»: deșeuri care conțin una sau mai multe substanțe despre care se
știe cã produc efecte senșibilizante asupra pielii sau a organelor respiratorii. Acest deșeu
va fi clașificat ca deșeu periculos de tip HP 13.
«Ecotoxice»: deșeuri care prezintã sau pot sã prezinte riscuri imediate sau
întârziate pentru unul sau mai multe sectoare ale mediului înconjurãtor.
«Deșeuri capabile sã dezvolte una dintre proprietãțile periculoase menționate
mai sus pe care deșeul inițial nu o prezintã în mod direct». Acest deșeu va fi clașificat
ca deșeu periculos de tip HP 15.
Criteriile mai sus enumerate, beneficiaza in cadrul regulamentului, de dezvoltari
asupra prezentarii caracteristicilor, iar metodele de testare in vederea stabilirii sunt cele
din Regulamentul nr. 440/2008 și în alte norme relevante ale CEN sau în alte metode de
testare și orientãri recunoscute la nivel internațional.
Din studiul criteriilor și a legislatiei aferente, rezulta ca șistemul actual de
clașificare a deșeurilor ca periculoase se bazezã pe criteriile utilizate in materia de
substanțelor chimice, în special cele utilizate în clașificarea preparatelor chimice ca
preparate periculoase.
Pentru a atribui un cod aferent deseurilor periculoase, trebuie avute in vedere
urmatoarele reguli, stabilite prin Decizia Comisiei nr. 532/2002, asa cum a fost
modificata:
 atunci cand in Lista se regaseste o trimitere generala la „substante periculoase”
(exemplul codului 01 03 05* alte reziduuri cu continut de substante
periculoase), incadrarea deseului in aceea categorie se va face doar daca acesta
are un conținut de substanțe periculoase ce determina ca deșeul sa prezinte
una sau mai multe dintre proprietăți periculoase HP 1-HP 8 și/sau HP 10-HP
15, anterior prezentate.
 Pentru stabilirea unei proprietati ca periculoasă poate fi utilizata evaluarea
concentrației de substanțe din deșeul respectiv, fie prin trimitere la anexa
specifica și anume Anexa III din Directiva 98/2008, fie la Regulamentul (CE)
78
 nr. 1272/2008, sau prin efectuarea unui test conform cu Regulamentul (CE) nr.
440/2008 ori cu alte metode de testare și orientări recunoscute pe plan
international
 deșeurile care conțin dibenzo-p-dioxine policlorurate și dibenzofurani
policlorurați (PCDD/PCDF), DDT [1,1,1-tricloro-2,2'-bis(p-clorofenil)etan],
clordan, hexaclorciclohexani (inclușiv lindan), dieldrin, endrin, heptaclor,
hexaclorbenzen, clordecon, aldrin, pentaclorbenzen, mirex, toxafen,
hexabromdifenil și/sau PCB care depășesc limitele de concentrație indicate în
anexa IV la Regulamentul (CE) nr. 850/2004 al Parlamentului European și al
Consiliului ( 1 ) se clașifică drept deșeuri periculoase
 după caz, se poate ține seama, la stabilirea proprietăților periculoase ale
deșeurilor, de următoarele note incluse în anexa VI la Regulamentul (CE) nr.
1272/2008:
o 1.1.3.1. Note privind identificarea, clașificarea și etichetarea
substanțelor: notele B, D, F, J, L, M, P, Q, R și U;
o 1.1.3.2. Note privind clașificarea și etichetarea amestecurilor: notele 1,
2, 3 și 5;
- după evaluarea proprietăților periculoase ale unui deșeu în conformitate cu
precizarile anterioare, se va atribui din lista deșeurilor o mențiune care îl clașifică drept
periculos ori nepericulos.

5.7. Efectele nerespectării incadrării corecte a deşeurilor

Dupã cum am precizat inca de la inceput, o prima obligatie a producatorilor și

detinatorilor de deșeuri persoane juridice este prevazuta in articolul nr. 8 din Legea 211
din 2011 și consta in a incadra fiecare tip de deșeu generat din propria activitate in lista
deșeurilor prevazuta in HG 856/2002.
O importanta deosebita este acordata deseurilor periculoase, care o data
identificate au un regim aparte de depozitare, colectare, tratare, eliminare, evidenta și de
control.
Aceste ultime aspecte sunt evidentiate in prevederile:
1. art. 49 alin. (2) și (4) care impun:
- la alin. (2) „Producatorii și detinatorii de deseuri persoane juridice, pe langa
evidenta prevazuta la alin. (1) (HG 856/2002 n.n.), trebuie sa pastreze buletinele de
analiza care caracterizeaza deseurile periculoase generate din propria activitate și sa le
transmita, la cerere, autoritatilor competente pentru protectia mediului.”
- la alin. (4) „Persoanele juridice/Persoanele fizice autorizate, precum și
producatorii de deseuri periculoase, operatorii economici care sunt autorizati pentru
colectarea și transportul deseurilor periculoase sau care actioneaza in calitate de
comercianti ori brokeri sunt obligati sa tina o evidenta cronologica a cantitatii, naturii,
originii și, dupa caz, a destinatiei, a frecventei, a mijlocului de transport, a metodei de
tratare, precum și a operatiunilor prevazute in anexele nr. 2 și 3 și sa o puna la dispozitia
autoritatilor competente, la cererea acestora.”

79
 2. art. 60 alin. (1) și (2) care impun:
- la alin. (1) „Operatorii economici care efectueaza operatiuni de tratare a
deseurilor, precum și cei care, cu titlu profeșional, așigura colectarea sau transportul
deseurilor, comerciantii, brokerii și producatorii de deseuri periculoase fac obiectul unor
controale periodice corespunzatoare efectuate de autoritatile competente.”
- la alin. (2) „Controalele privind colectarea, reciclarea, valorificarea, tratarea,
eliminarea și transportul deseurilor se efectueaza de catre reprezentanti ai Garzii Nationale
de Mediu și au in vedere, in mod deosebit, originea, natura, cantitatea și destinatia
acestora.”

Incalcarea acestor prevederi poate fi sanctionata civil contraventional sau penal,

dupa caz. In cadrul acestui studiu ne vom referi doar la raspunderea contraventionala,
acesta fiind cu efect imediat asupra agentului economic.
Astfel, in cadrul articolului 61 din Legea 211/2011 se prevede ca se vor sanctiona
persoanele juridice cu amenda de la 20.000 lei la 40.000 lei, pentru, incalcarea
dispozitiilor art. 8 alin. (1), (2) și (4) și cu amenda de la 15.000 lei la 30.000 lei,pentru
nerespectarea prevederilor art. 49 alin. (1), (2), (4).
Un calcul sumar, arata ca pornind nerespectarea primei obligatii, prin incadrarea
greșita a unui deseu periculos, se ajunge la incalcarea subsecventa a obligatiilor cu privire
la evidenta și raportarea deseurilor periculoase, cumulandu-se toate faptele
contraventionale. Astfel se pot stabilii și sanctiona trei fapte contraventionale cu poșibila
sanctiune amenda cuprinsa intre 20.000 lei și 40.000 lei și doua fapte contraventionale cu
poșibila sanctiune amenda cuprinsa intre 15.000 lei și 30.000 lei.

5.8. Reglementări specifice diferitelor tipuri de deşeuri

5.8.1. Gestionarea uleiurilor uzate

Activitatea de gestionare a uleiurilor uzate este reglementatã pe lângã prevederile

Legii 211 din 2011 și cu prevederile cuprinse în Hotãrârea Guvernului nr. 235/2007
privind gestionarea uleiurilor uzate. Reglementarea naționalã, în cazul regenerãrii
uleiurilor uzate și al transferului de uleiuri uzate dinspre România cãtre instalații de
incinerare sau coincinerare aflate pe teritoriul altor state membre ori țãri terțe, se aflã în
raport de subsidiaritate, în acest caz respectându-se prevederile art. 11 sau 12 din
Regulamentul (CE) nr. 1.013/2006, cu modificãrile și completãrile ulterioare.
Prin uleiuri uzate se înþeleg toate uleiurile minerale sau lubrifianţii sintetici ori
uleiurile industriale care au devenit improprii folosinţei pentru care au fost destinate
iniţial, cum ar fi uleiurile utilizate de la motoarele cu combustie şi de la sistemele de
transmisie, uleiurile lubrifiante, uleiurile pentru turbine şi cele pentru sistemele hidraulice.
Uleiurile provenite din gospodării sau industria alimentară sunt considerate biodeşeuri.
Persoanele implicate în respectarea acestui regim sunt:
-Generatorii de uleiuri uzate
-Deţinătorii de uleiuri uzate
-Operatorii economici autorizaţi sa desfăşoare activităţi de colectare a uleiurilor uzate
-Staţiile de distribuţie a produselor petroliere şi alţi operatori economici care

80
comercializează uleiuri de motor şi de transmisie
-Producătorii şi importatorii de uleiuri.
Principiul de bază al acestui regim este cel al valorificării. Valorificarea uleiurilor
uzate se realizează cu prioritate prin regenerare, în cazul în care uleiurile uzate se preteaza
acestei operaţii. În cazul în care condiţiile tehnice şi economice fac neviabila regenerarea,
valorificarea uleiurilor uzate se realizează prin coincinerare şi prin alte operaţii de
valorificare. Doar în cazul în care procedeele prevăzute anterior nu sunt aplicabile, se
realizează eliminarea prin incinerare, cu respectarea valorilor limita de emisie prevăzute în
Hotărârea Guvernului nr. 128/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
Producătorii şi importatorii de uleiuri şi lubrifianţi sunt obligaţi sa informeze
publicul asupra necesităţii colectării, valorificării şi/sau eliminării adecvate a uleiurilor
uzate. Orice tip de reclama referitoare la aceste aspecte trebuie amplasat în locuri vizibile
la toate punctele de comercializare şi trebuie să conţină următorul text:"Acest ulei trebuie
predat unui colector autorizat după utilizare!"
Nerespectarea prevederilor hotãrârii de guven, constiuie ãn gebneral contravenþie,
iar limitele amenzilor este cupinsã între 5.000 și 22.500 lei pentru agenții economici și 100
și 5.000 pentru persoanele fizice.

5.8.2. Gestionarea deşeurilor de baterii şi acumulatori

Activitatea de gestionare a deşeurilor de baterii şi acumulatori este reglementatã pe

lângã prevederile Legii 211 din 2011 și cu prevederile cuprinse în Hotãrârea Guvernului
nr. 1132/2008 privind regimul bateriilor şi acumulatorilor şi al deşeurilor de baterii şi
acumulatori
Acest act normativ are ca scop stabilirea cerinţelor privind introducerea pe piaţă a
bateriilor şi acumulatorilor şi a unor reguli specifice privind colectarea, tratarea, reciclarea
şi eliminarea deşeurilor de baterii şi acumulatori, destinate să completeze legislaţia
naţională armonizată privind deşeurile şi să promoveze un nivel înalt de colectare şi
reciclare a deşeurilor de baterii şi acumulatori, precum şi reglementarea interzicerii
introducerii pe piaţă a bateriilor şi acumulatorilor care conţin substanţe periculoase.
Regimul juridic instituit se aplică tuturor tipurilor de baterii şi acumulatori,
indiferent de forma, volumul, greutatea, materialele componente sau utilizarea acestora,
fără a se aduce atingere prevederilor Legii nr. 212/2015 privind modalitatea de gestionare
a vehiculelor şi a vehiculelor scoase din uz şi prevederilor Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 5/2015 privind deşeurile de echipamente electrice şi electronice.
În cederea unei bune rate de colectare, producătorii de baterii şi acumulatori
portabili trebuie să realizeze următoarele rata minimă de colectare de 45% până la data de
26 septembrie 2016. Organizarea colectării de deşeuri de baterii şi acumulatori se poate
realiza în una dintre următoarele modalităţi:
a) individual; sau
b) prin transferarea responsabilităţilor, pe bază de contract, către un operator
economic legal constituit, denumit în continuare organizaţie colectivă.
Mai mult, distribuitorii de baterii şi acumulatori auto au următoarele obligaţii:
a) să colecteze bateriile şi acumulatorii auto de la utilizatorii finali;
b) să aplice sistemul "depozit" asupra preţului de vânzare al bateriilor şi
81
acumulatorilor auto;
c) să depoziteze în spaţii special amenajate, împrejmuite şi asigurate pentru
prevenirea scurgerilor necontrolate, bateriile şi acumulatorii auto primiţi în schimbul celor
vânduţi;
d) să predea bateriile şi acumulatorii auto producătorilor sau unui operator
economic care este autorizat să execute colectarea în numele producătorului;
e) să afişeze la loc vizibil anunţul cu următorul conţinut: "Predaţi bateriile şi
acumulatorii auto în vederea valorificării";
f) să afişeze în mod vizibil preţul pentru o baterie sau un acumulator auto şi
valoarea depozitului corespunzător;
g) să emită cumpărătorului, la vânzarea bateriei sau acumulatorului auto, o chitanţă
pe care să se specifice valoarea depozitului;
h) să ramburseze cumpărătorului valoarea depozitului, pe baza chitanţei emise, în
cazul în care în termen de maximum 30 de zile de la data achiziţionării cumpărătorul îi
predă o baterie sau un acumulator auto.
Sistemul "depozit" se aplică asupra preţului de vânzare de către distribuitorii de
baterii şi acumulatori auto, la comercializarea către consumatorul final, reprezintă 10% din
preţul de vânzare al unei baterii sau al unui acumulator auto şi este plătit odată cu
achiziţionarea unei baterii sau unui acumulator auto, în cazul în care nu se predă o baterie
sau un acumulator auto uzat. Sumele încasate din aplicarea sistemului "depozit",
nerambursate, sunt evidenţiate separat în contabilitatea persoanei care desfăşoară activitate
de comerţ cu baterii şi acumulatori auto şi sunt utilizate numai pentru organizarea
activităţii de colectare a bateriilor şi acumulatorilor auto uzaţi.
Astfel, utilizatorul final de baterii şi acumulatori auto şi industriali este obligat să
predea deşeurile de baterii şi acumulatori auto şi industriale separat de alte deşeuri către:
a) distribuitorii de baterii şi acumulatori angro şi en detail;
b) unităţile care prestează servicii de înlocuire a bateriilor şi acumulatorilor;
c) punctele de colectare pentru deşeuri de baterii şi acumulatori;
d) producător, după caz.
Odată colectate, pentru reciclate, tratare în vederea reciclării, recomandă ca
instalaţiile de tratare să introducă sisteme de management de mediu certificate în
conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 761/2001 privind participarea voluntară a
organizaţiilor la un sistem comunitar de management de mediu şi audit (EMAS). În plus,
calculul nivelurilor de eficienţă a reciclării se realizează potrivit Regulamentului (UE) nr.
493/2012 de stabilire, în conformitate cu Directiva 2006/66/CE a Parlamentului European
şi a Consiliului, a normelor detaliate privind calculul nivelurilor de eficienţă a reciclării în
procesele de reciclare a deşeurilor de baterii şi acumulatori.
Nerespectarea prevederilor hotãrârii de guven, constiuie ãn gebneral contravenþie,
iar limitele amenzilor este cupinsã între 15.000 și 30.000 lei pentru agenþii economici și
1.500 și 3.000 pentru persoanele fizice.

5.8.3. Gestionarea deşeurilor de ambalaje

Legea nr. 249/2015, reglementează alături de Legea 211din 2011, modalitatea de

gestionare a ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje în vederea prevenirii sau reducerii
impactului asupra mediului.
82
 Sunt supuse prevederilor acestei legi toate ambalajele introduse pe piaţă, indiferent
de materialul din care au fost realizate şi de modul lor de utilizare în activităţile
economice, comerciale, în gospodăriile populaţiei sau în orice alte activităţi, precum şi
toate deşeurile de ambalaje, indiferent de modul de generare. Prin ambalaj se înţelege
orice obiect, indiferent de materialul din care este confecţionat ori de natura acestuia,
destinat reţinerii, protejării, manipulării, distribuţiei şi prezentării produselor, de la materii
prime la produse procesate, de la producător până la utilizator sau consumator. Obiectul
nereturnabil destinat aceloraşi scopuri este, de asemenea, considerat ambalaj.
În acest scop se admite introducerea pe piaţă numai a ambalajelor care îndeplinesc
anumite cerinţe considerate a fi esenţiale. Acestea pot fi clasificate în:
1. Cerinţe esenţiale specifice privind fabricarea şi compoziţia ambalajului:
 ambalajul va fi fabricat astfel încât volumul şi greutatea acestuia să fie limitate la
minimum necesar pentru a asigura nivelul cerut de siguranţă, igienă şi
acceptabilitate atât pentru produsul ambalat, cât şi pentru consumator;
 ambalajul va fi conceput, fabricat şi comercializat într-un mod care să permită
reutilizarea sau valorificarea sa, inclusiv reciclarea, şi să reducă la minimum
impactul negativ asupra mediului;
 ambalajul va fi fabricat urmărindu-se reducerea la minimum a conţinutului de
substanţe şi materiale toxice şi de alte substanţe periculoase în materialul de
ambalare şi în elementele sale, substanţe care se pot regăsi în emisiile, cenuşa sau
levigatul care rezultă din procesele de eliminare a deşeurilor de ambalaje.
2. Cerinţe esenţiale specifice privind caracterul reutilizabil al unui ambalaj:
 proprietăţile fizice şi caracteristicile ambalajului trebuie să permită mai multe
rotaţii în condiţii normale de utilizare preconizate;
 ambalajul reutilizat trebuie pregătit, după caz, pentru a satisface exigenţele în
materie de sănătate şi de securitate;
 ambalajul care nu mai poate fi reutilizat trebuie să devină deşeu de ambalaj
valorificabil.
3. Cerinţe esenţiale specifice privind caracterul valorificabil al unui ambalaj:
 ambalajul trebuie să fie astfel fabricat încât să permită, atunci când devine deşeu
de ambalaj, ca un anumit procent din greutatea materialelor folosite să fie reciclat.
Fixarea acestui procent poate diferi în funcţie de tipul materialului folosit la
fabricarea ambalajului;
 ambalajul trebuie să fie astfel fabricat încât să permită, atunci când devine deşeu
de ambalaj, ca deşeurile de ambalaj tratate în vederea valorificării energetice să
aibă o valoare calorică minimă ce să permită optimizarea recuperării de energie;
 ambalajul trebuie să fie astfel fabricat încât să permită, atunci când devine deşeu
de ambalaj, ca deşeurile de ambalaje tratate în vederea compostării să fie suficient
de biodegradabile;
 ambalajul biodegradabil trebuie să fie astfel fabricat încât să permită, atunci când
devine deşeu de ambalaj, o descompunere fizică, chimică, termică sau biologică,
astfel încât cea mai mare parte a materialului să se transforme în bioxid de carbon,
biomasă şi apă.
Având în vedere şi caracterul periculozităţii, operatorii economici sunt obligaţi să
introducă pe piaţă numai ambalaje la care suma nivelurilor concentraţiilor de plumb,
cadmiu, mercur şi crom hexavalent prezente în ambalaj sau în componentele acestuia nu
83
depăşeşte 100 de părţi/milion raportat la greutate, cu excepția ambalajelor realizate numai
din sticlă, cristal cu conţinut de plumb.
Operatorii economici producători de ambalaje şi/sau de produse ambalate au obligaţia
să utilizeze un sistem de marcare şi identificare pentru ambalaje în vederea îmbunătăţirii
activităţilor de recuperare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje şi să aplice sistemul de
marcare şi identificare de această lege. În aceeași ordin de idei, operatorii economici care
produc produse ambalate în ambalaje reutilizabile sunt obligaţi să marcheze sau să înscrie
pe ambalaj ori pe etichetă sintagma „ambalaj reutilizabil“.
Obiectivele anuale privind valorificarea sau incinerarea în instalaţii de incinerare cu
valorificare de energie şi, respectiv, reciclarea deşeurilor de ambalaje, care trebuie atinse
la nivel naţional, sunt următoarele:
 valorificarea sau incinerarea în instalaţii de incinerare cu valorificare de energie a
minimum 60% din greutatea deşeurilor de ambalaje;
 reciclarea a minimum 55% din greutatea totală a materialelor de ambalaj conţinute
în deşeurile de ambalaje, cu realizarea valorilor minime pentru reciclarea fiecărui
tip de material conţinut în deşeurile de ambalaje, după cum urmează:
o 60% din greutate pentru sticlă;
o 60% din greutate pentru hârtie/carton;
o 50% din greutate pentru metal;
o 15% din greutate pentru lemn;
o 22,5% din greutate pentru plastic, considerându-se numai materialul
reciclat sub formă de plastic.
Responsabilităţile operatorilor economici se pot realiza:
 individual, pentru deşeurile de ambalaje rezultate de la propriile produse pe care le
introduc pe piaţa naţională;
 prin transferarea responsabilităţilor, pe bază de contract, către un operator
economic autorizat de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului.
Deşeurile de ambalaje se colectează în containerele inscripţionate cu denumirea
materialului pentru care sunt destinate şi fabricate sau inscripţionate în mod corespunzător
în culorile albastru – pentru deşeuri de hârtie – carton, galben – pentru deşeuri de plastic,
metal şi materiale compozite, verde/alb – pentru deşeuri de sticlă colorată/albă şi roşu –
pentru deşeuri periculoase.
Pentru nerespectarea prevederilor acestei legi, sancțiunile sunt următoarele:
-cu amendă de la 400 lei la 800 lei pentru persoane fizice şi amendă de la 10.000 lei la
20.000 lei pentru operatorii economici în cazul nerespectării obligaţiei de a depune
deşeurile de ambalaje ale produselor cumpărate în spaţiile special amenajate sau de
predare a acestora către operatorii de salubrizare sau operatorii economici autorizaţi pentru
colectarea lor;
-cu amendă de la 2.000 lei la 4.000 lei, în cazul nerespectării de către operatorii
economici a:
-obligației privind informarea consumatorilor asupra sistemului depozit şi asupra
sistemului de colectare a ambalajelor reutilizabile în vederea asigurării reutilizării
multiple,
-obligației de marchare ori de înscriere pe ambalaj ori pe etichetă a sintagmei „ambalaj
reutilizabil“

84
-obligației operatorilor economici care introduc pe piaţă produse ambalate în ambalaje
reutilizabile de a informa comercianţii şi/sau consumatorii despre încetarea reutilizării
unui anumit tip de ambalaj şi de asigurare a preluării acestora încă 6 luni de la data
încetării utilizării lor;
-cu amendă de la 4.000 lei la 8.000 lei, în cazul nerespectării obligațiilor privind
utilizarea sistemului de marcare, respectarea cerințelor esențiale privind caracterul
reutilizabil al unui ambalaj, asigurarea unor condiții de depozitare în vederea asigurării
unui număr optim de cicluri de utilizare a ambalajelor cât și organizarea unui sistem
pentru colectare în vederea reutilizării multiple a ambalajelor;
-cu amendă de la 8.000 lei la 15.000 lei, în cazul nerespectării obligației de a primi
ambalaje reutilizabile la schimb sau de rambursare, la solicitarea cumpărătorului, valoarea
depozitului;
-cu amendă de la 10.000 lei la 20.000 lei, în cazul nerespectării obligației privind
furnizarea de informaţii privind gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje,
furnizarea de informaţii privind cantităţile de ambalaje, respectiv cantităţile de deşeuri de
ambalaje pentru care au preluat responsabilitatea de la fiecare operator economic ori
furnizarea de date sigure referitoare la propriile activităţi cu privire la gestionarea
ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje, cu asumarea responsabilității asupra datelor
furnizate.;
 cu amendă de la 15.000 lei la 25.000 lei:
1. nerespectarea:
-obligației privind introducerea pe piaţă numai a ambalajelor care îndeplinesc cerinţele
esenţiale;
-obligației privind introducerea pe piaţă numai a ambalajelor la care suma nivelurilor
concentraţiilor de plumb, cadmiu, mercur şi crom hexavalent prezente în ambalaj respectă
nivelul impus;
-obligației de a da posibilitatea consumatorilor/utilizatorilor finali de a se debarasa de
ambalajele produselor cumpărate, fără a le solicita plată;
-obligației de colectare selectivă;
-obligației autorităţilor executive ale unităţilor administrativ-teritoriale de a încheia
contracte/parteneriate sau alte forme de colaborare, în condiţiile legii, cu toţi operatorii
economici interesaţi pentru a asigura valorificarea deşeurilor de ambalaje colectate de la
populaţie, astfel încât contribuţia acestora să fie direct proporţională cu cantitatea de
ambalaje primare preluată de la operatorii economici;
-obligației de a nu amesteca de ambalaje colectate selectiv.
2. condiţionarea, sub orice formă, a drepturilor legale ale consumatorilor referitoare la
produsul cumpărat de păstrare a ambalajului.

Exemple ilustrative
Constituie ambalaje: cutiile pentru dulciuri; foliile care învelesc carcasele
de compact discuri; pungile în care se expediază cataloage şi reviste, cu o
revistă înăuntru; şerveţele dantelate pentru prăjituri, vândute împreună cu
prăjiturile; rolele, tuburile şi cilindrii în jurul cărora este înfăşurat un
material flexibil, ca de exemplu folie de plastic, folie de aluminiu, hârtie, cu

85
 excepţia rolelor, tuburilor şi cilindrilor destinaţi a fi părţi ale unor
echipamente de producţie şi care nu se utilizează cu scopul de a prezenta un
produs ca unitate de vânzare; ghivecele pentru flori destinate exclusiv
vânzării şi transportării plantelor şi care nu sunt destinate păstrării împreună
cu planta pe parcursul vieţii acesteia; flacoanele din sticlă pentru soluţii
injectabile; suporturile pentru compact discuri, vândute împreună cu
compact discurile şi care nu sunt destinate utilizării ca mijloc de depozitare;
umeraşele pentru haine, vândute împreună cu un articol de îmbrăcăminte;
cutiile de chibrituri; sistemele de izolare sterilă, de exemplu: pungi, tăvi şi
materiale necesare menţinerii sterilităţii produsului; capsulele pentru
băuturi (de exemplu: cafea, cacao, lapte), care rămân goale după utilizare;
buteliile din oţel reîncărcabile, utilizate pentru diferite tipuri de gaz, cu
excepţia extinctoarelor.

Menţionăm că există reglementări specifice şi pentru deşeurile medicale, deşeurile

de echipamente electrice şi electronice, deşeurile de anvelope, deşeurile provenite din
dezmembrărle auto, deşeuri provenite din dezmembrările de nave, deseurile din
exploatările miniere, ş.a.

5.9. Valorificarea deşeurilor

O importantã sursã ce poate fi luatã în considerare în ceea ce priveºte protecþia

resurselor naturale o constituie valorificarea deºeurilor.
Metodele de valorificare sunt strict reglementate, deoarece trebuie sã excludã
reintroducerea în circuitul economic al produselor ºi substanþelor periculoase.
O scurtã trecere în revistã a acestora poate fi prezentatã astfel:
1 - întrebuinţarea în principal drept combustibil sau ca altă sursă de energie
Aceasta include instalaţii de incinerare destinate tratării deşeurilor municipale
solide, numai în cazul în care randamentul lor energetic este egal sau mai mare decât
-0,60 pentru instalaţiile care funcţionează şi sunt autorizate în conformitate cu
legislaţia comunitară aplicabilă înainte de 1 ianuarie 2009;
- 0,65 pentru instalaţiile autorizate după 31 decembrie 2008, folosindu-se o
formula de calcul.
Această formulă se aplică în conformitate cu documentul de referinţă privind cele
mai bune tehnici existente pentru incinerarea deşeurilor.
Formula eficienţei energetice este înmulţită cu un factor de corecţie climaterică
(FCC).
2 - valorificarea/regenerarea solvenţilor;
3 - reciclarea/valorificarea substanţelor organice care nu sunt utilizate ca solvenţi
(inclusiv compostarea şi alte procese de transformare biologică). Aceasta include şi
gazeificarea şi piroliza care folosesc componentele ca produse chimice;
4 - reciclarea/valorificarea metalelor şi compuşilor metalici;
5 - reciclarea/valorificarea altor materiale anorganice. Aceasta include şi
tehnologiile de curăţire a solului care au ca rezultat operaţiuni de valorificare a solului şi
de reciclare a materialelor de construcţie anorganice;
6 - regenerarea acizilor sau a bazelor;

86
 7 - valorificarea componenţilor utilizaţi pentru reducerea poluării;
8 - valorificarea componentelor catalizatorilor;
9 - rerafinarea petrolului sau alte reutilizări ale petrolului;
10 - tratarea terenurilor având drept rezultat beneficii pentru agricultură sau pentru
îmbunătăţirea ecologică;
11 - utilizarea deşeurilor obţinute din oricare dintre operaţiunile numerotate de la 1
la 10;
12 - schimbul de deşeuri în vederea expunerii la oricare dintre operaţiunile
numerotate de la 1 la 11.
În cazul în care nu există niciun alt cod R corespunzător, aceasta include
operaţiunile preliminare înainte de valorificare, inclusiv preprocesarea, cum ar fi, printre
altele, demontarea, sortarea, sfărâmarea, compactarea, granularea, mărunţirea uscată,
condiţionarea, reambalarea, separarea şi amestecarea înainte de supunerea la oricare dintre
operaţiunile numerotate de la 1 la 11;
13 - stocarea deşeurilor înaintea oricărei operaţiuni numerotate de la 1 la 12
(excluzând stocarea temporară înaintea colectării, la situl unde a fost generat deşeul).
Stocare temporară înseamnă stocare preliminară, potrivit prevederilor pct. 6 din anexa nr.
1 la Legea 211 din 2011.

Stabiliţi codul şi regimul juridic al următoarelor deşeuri: toner,

scaun birou, monitor.

Rezumat
Regimul juridic al deşeurilor este guvernat de Legea 211 din 2011 şi de
principiile: prevenirii, principiul poluatorul plăteşte, proximităţii, precauţiei şi
durabilităţii, fezabilităţii tehnice şi viabilităţii economice, protecţiei resurselor,
precum şi impactul global asupra mediului, sănătăţii populaţiei, economiei şi
societăţii.
Prin noţiunea de deşeu se înţelege orice substanţă sau obiect pe care
deţinătorul îl aruncă ori are intenţia sau obligaţia să îl arunce.
Deţinătorii de deşeuri au obligaţia identificării şi încadrării deşeurilor pec lase
de coduri, tinerii unei evidenţe pentru fiecare tip de deşeu, asigurarea trasabilităţii
gestiunii deşeurilor.
Un regim juridic special îl au deşeurile periculoase. Caracteristicile deşeurilor
periculoase fie sunt prevăzute generic în coduri, fie sunt stabilite în urma unei
procedure strict reglementate.
La regimul general al deşeurilor se adaugă unele regimuri special prevăzute
prin acte normative pentru anumite deşeuri.
Inaintea optării eliminării prin depozitare, deţinătorii de deşeuri au obligaţia

87
velorificării, reciclării deşeurilor.

Test de evaluare a cunoştinţelor

Motivaţi importanţa claselor de deşeuri stabilite prin Decizia
532/2000 şi a trasabilităţii gestiunii deşeurilor:
- facând trimitere la cunoştinţele acumulate până la acest moment
-invocând normele juridice luate în considerare
-prezentând un studiu de caz sau o speţă.

88
 TEMA DE CONTROL II

Realizati un registru de evidenta a actelor normative necesar verificarii

conformarii activitatii unei persoane juridice in domeniul gestiunii deseurilor si a
protectiei apelor.
Acesta poate fi realizat dupa un model propriu sau utilizand urmatorul cap de
tabel:

Nr. Domeniu/ Denumire Tip act* Data intrarii Observatii

crt. subdomeniu in vigoare

*De baza
De aplicare si/sau executare a ………

89
Unitatea de învăţare 6. Programul de actiune pentru mediu al
UE-I

Cuprins
6.1. Introducere .........................................................................................................9090
6.2. Competenţe .........................................................................................................9111
6.3. Obiectivele PAM 7 ..............................................................................................9191
6.4. Starea de fapt privind protejarea, conservarea și ameliorarea capitalului
natural al Uniunii .................................................................................................................9191
6.5. Starea de fapt privind poluarea prin emisii de dioxid de carbon .......................9797
6.6. Rezumat.............................................................................................................10202
6.7. Test de evaluare ................................................................................................10202

6.1. Introducere
Toate măsurile, acțiunile și obiectivele stabilite în PAM sunt propuse și
implementate în conformitate cu principiile reglementării inteligente și fac
obiectul unei evaluări cuprinzătoare a impactului, dacă este cazul.
Instituțiile competente ale Uniunii și statele membre sunt responsabile
pentru luarea de măsuri adecvate cu scopul de a asigura atingerea
obiectivelor prioritare prevăzute în PAM, ținând seama în mod
corespunzător de principiul atribuirii și de principiile subsidiarității și
proporționalității. Autoritățile publice de la toate nivelurile trebuie să
coopereze cu întreprinderile și cu partenerii sociali, cu societatea civilă și cu
cetățenii în vederea implementării PAM.
Comisia garantează că implementarea elementelor relevante ale PAM este
monitorizată în contextul procesului normal de monitorizare din cadrul
strategiei Europa 2020. Acest proces are la bază indicatorii utilizați de
Agenția Europeană de Mediu pentru a monitoriza starea mediului și
indicatorii utilizați pentru monitorizarea progreselor înregistrate în direcția
atingerii obiectivelor legislației în vigoare în domeniul mediului și al climei
și obiectivele precum cele în materie de climă și energie, obiectivele privind
biodiversitatea și etapele de atins privind utilizarea eficientă a resurselor.
Comisia, conform atributiilor sale, efectuează de asemenea o evaluare a
PAM. Evaluarea respectivă se bazează, printre altele, pe raportul Agenției
Europene de Mediu privind starea mediului și pe rezultatele consultărilor cu
părțile interesate. În timp util înainte ca PAM 7 să ia sfârșit, Comisia trebuie
sa prezinte Parlamentului European și Consiliului un raport elaborat pe baza
evaluării respective. În lumina evaluării respective și a altor evoluții de
politică relevante, Comisia prezintă, după caz, o propunere pentru un nou
90
 program de acțiune pentru mediu în timp util, astfel încât să se evite orice
întreruperi între acestea.

6.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea acestei unitati de invatare studentii vor fi
capabili să identifice:
- problemele actuale privind protejarea, conservarea și ameliorarea
capitalului natural
- problemele actuale privind poluarea prin emisii de dioxid de carbon
- metode de atingere a obiectivelor specific problemelor identificate

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

6.3. Obiectivele PAM 7

Al șaptelea program de acțiune pentru mediu (PAM7) are următoarele obiective

prioritare:
(a) protejarea, conservarea și ameliorarea capitalului natural al Uniunii;
(b) trecerea Uniunii la o economie verde și competitivă cu emisii reduse de dioxid de
carbon și eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor;
(c) protejarea cetățenilor Uniunii de presiunile legate de mediu și de riscurile la adresa
sănătății și a bunăstării;
(d) sporirea la maximum a beneficiilor legislației Uniunii în domeniul mediului prin
îmbunătățirea punerii în aplicare a acesteia;
(e) îmbunătățirea bazei de cunoștințe și de date pentru politica Uniunii în domeniul
mediului;
(f) asigurarea de investiții pentru politica în domeniul mediului și al climei și abordarea
externalităților de mediu;
(g) îmbunătățirea integrării considerentelor legate de mediu și a coerenței politicilor;
(h) ameliorarea sustenabilității orașelor din Uniune;
(i) creșterea eficacității Uniunii în abordarea provocărilor în materie de mediu și de climă
la nivel internațional.
PAM 7 se bazează pe principiul precauției, pe principiile acțiunii preventive și
remedierii poluării la sursă și pe principiul „poluatorul plătește”.
PAM 7 contribuie la un nivel ridicat al protecției mediului și la îmbunătățirea
calității vieții și bunăstării cetățenilor.

6.4. Starea de fapt privind protejarea, conservarea și ameliorarea capitalului natural

al Uniunii
Prosperitatea și bunăstarea economică a Uniunii se bazează pe capitalul său
natural, adică pe biodiversitatea sa, inclusiv pe ecosistemele care oferă bunuri și servicii
91
esențiale, de la soluri fertile și păduri multifuncționale, la terenuri și mări productive, de la
ape dulci de înaltă calitate și aer curat, la polenizare și reglarea climei, precum și protecție
împotriva dezastrelor naturale. La ora actuala, un ansamblu substanțial de acte legislative
ale Uniunii au ca scop protejarea, conservarea și ameliorarea capitalului natural, cum ar fi:
Directiva- cadru privind apa, Directiva-cadru privind strategia pentru mediul marin,
Directiva privind apele urbane reziduale, Directiva privind nitrații, Directiva privind
inundațiile, Directiva privind substanțele prioritare , Directiva privind calitatea aerului și
directivele conexe, precum și Directivele „Habitate” și „Păsări”. Legislația în domeniul
schimbărilor climatice, al substanțelor chimice, al emisiilor industriale și al deșeurilor
contribuie, de asemenea, la atenuarea presiunii asupra solului și biodiversității, inclusiv
asupra ecosistemelor, a speciilor și a habitatelor, precum și la reducerea emisiilor excesive
de nutrienți.
Cu toate acestea, evaluările recente arată că biodiversitatea din Uniune este tot în
declin și că majoritatea ecosistemelor sunt grav deteriorate ca urmare a diferitelor presiuni.
De exemplu, speciile alogene invazive prezintă riscuri mai mari decât s-a estimat în trecut
pentru sănătatea plantelor, animalelor și oamenilor, pentru mediu și pentru economie.
Strategia UE privind biodiversitatea până în 2020 stabilește obiectivele și acțiunile
necesare pentru a inversa aceste tendințe negative, a stopa pierderea biodiversității și
degradarea serviciilor ecosistemice până în 2020 și pentru a le reface în măsura în care
acest lucru este realizabil. Pentru a permite Uniunii să își îndeplinească obiectivul
principal pentru 2020 în materie de biodiversitate, este necesar să se accelereze punerea în
aplicare a respectivei strategii și să se îndeplinească obiectivele stabilite în aceasta. Deși
strategia include măsuri integrate pentru ameliorarea punerii în aplicare a Directivelor
„Păsări” și „Habitate”, inclusiv a rețelei Natura 2000, atingerea obiectivului principal va
necesita punerea în aplicare integrală a tuturor actelor legislative care vizează protejarea
capitalului natural.
Exemple NATURA2000 - MUNŢII FĂGĂRAŞ (ROSCI0122)
6. ACTIVITĂȚILE ANTROPICE ȘI EFECTELE LOR ÎN SIT ȘI ÎN
JURUL ACESTUIA
Activități antropice, consecințele lor generale și suprafața din sit afectată
Activități și consecințe în interiorul sitului
Intensitatea influenței: A – mare, B - medie, C - scăzută Influență: (+) - pozitivă,
(0) - neutră, (-) - negativă
% din
Cod Intensitate Influență
sit
990 - Alte procese naturale C 100.00 0
102 - Cositul C 2.00 +
140 - Păşunatul B 7.00 0
160 - Managementul silvic A 41.00 +
161 - Plantarea C 1.00 +
162 - Plantarea artificială C 1.00 0
164 - Tăierea controlată C 2.00 +
165 - Înlăturarea etajelor inferioare C 1.00 0
166 - Eliminarea copacilor morţi (Tăiere de
B 3.00 0
igienizare)
167 - Despădurirea fără replantare B 2.00 0
170 - Creşterea animalelor B 10.00 +
401 - Zone urbanizate continuu, zone rezidenţiale A 3.00 -
900 - Eroziunea C 2.00 0
965 - Prădare B 100.00 0
110 - Folosirea pesticidelor C -

92
 În pofida cerinței din Directiva-cadru privind apa de a proteja, îmbunătăți și reface
toate corpurile de apă de suprafață și subterane, precum și a eforturilor considerabile de
până acum, obiectivul realizării „stării ecologice bune” până în 2015 era susceptibil de a fi
îndeplinit numai pentru 53 % din corpurile de apă de suprafață din Uniune. Obiectivul
Directivei-cadru privind strategia pentru mediul marin de realizare a „stării ecologice
bune” până în 2020 este în continuare supus unor presiuni semnificative, inter alia, din
cauza pescuitului excesiv permanent, a poluării (inclusiv a poluării fonice cauzate de
submarine și a prezenței deșeurilor marine), precum și a efectelor încălzirii globale, cum
ar fi acidifierea, care au loc în mările Europei. În special în Marea Mediterană și în Marea
Neagră, unde majoritatea statelor de pe coastă nu sunt state membre ale Uniunii,
colaborarea strânsă în interiorul Uniunii, dar și cu vecinii săi va fi esențială pentru
abordarea eficace a acestor provocări. În plus, deși politicile Uniunii în domeniul aerului și
al emisiilor industriale au contribuit la reducerea multor forme de poluare, ecosistemele
sunt în continuare afectate de depunerile excesive de azot și sulf și de poluarea cu ozon
asociate emisiilor generate de transporturi, producției de energie și practicilor agricole
nesustenabile.

Care sunt actele normative nationale care transpun Directiva- cadru

privind apa, Directiva-cadru privind strategia pentru mediul marin,
Directiva privind apele urbane reziduale, Directiva privind nitrații,
Directiva privind inundațiile, Directiva privind substanțele prioritare ,
Directiva privind calitatea aerului și directivele conexe, precum și
Directivele „Habitate” și „Păsări”.

Prin urmare, pentru protejarea, conservarea, ameliorarea și valorificarea capitalului

natural al Uniunii este nevoie și de eliminarea cauzelor problemelor la sursă, inter alia,
printr-o mai bună integrare a obiectivelor privind capitalul natural în elaborarea și punerea
în aplicare a altor politici, garantându-se că politicile sunt coerente și oferă beneficii
conexe. Elementele legate de mediu prevăzute în propunerile de reformă ale Comisiei, în
special în ceea ce privește politica agricolă, politica în domeniul pescuitului și politica de
coeziune a Uniunii, sprijinite de propunerile de ecologizare a bugetului Uniunii în
contextul cadrului financiar multianual 2014-2020, sunt concepute pentru a sprijini
obiectivele respective.
Întrucât agricultura și silvicultura reprezintă împreună 78 % din terenurile din
Uniune, acestea au un rol major în conservarea resurselor naturale, în special a apei și a
solului de bună calitate, precum și a biodiversității și a peisajelor culturale diverse.
Ecologizarea PAC va contribui și la promovarea practicilor agricole și silvicole favorabile
mediului, cum ar fi diversificarea culturilor, protecția pășunilor și pajiștilor permanente,
agrosilvicultura sustenabilă, și va promova crearea și menținerea unor zone agricole și
forestiere valoroase din punct de vedere ecologic, inclusiv prin practici extensive și
tradiționale. De asemenea, aceasta va spori capacitatea sectorului de exploatare a
terenurilor, de schimbare a destinației terenurilor și de silvicultură să funcționeze ca
absorbant de CO 2 . Un element esențial al agriculturii sustenabile este reprezentat de
realizarea activităților agricole într-un mod responsabil față de generațiile viitoare, prin
care resursele sunt utilizate eficient, dar totodată se asigură o productivitate ridicată.
Degradarea, fragmentarea și exploatarea nesustenabilă a terenurilor din Uniune
periclitează furnizarea mai multor servicii ecosistemice esențiale, amenințând
biodiversitatea și sporind vulnerabilitatea Europei la schimbările climatice și la dezastrele
93
naturale, și accentuează, de asemenea, degradarea solului și deșertificarea. Peste 25 % din
teritoriul Uniunii este afectat de eroziunea solului de către ape, ceea ce compromite
funcțiile solului și afectează calitatea apelor dulci. Alte probleme persistente sunt
contaminarea și impermeabilizarea solului. Peste jumătate de milion de situri din întreaga
Uniune sunt considerate contaminate și până ce nu vor fi identificate și evaluate, acestea
vor continua să prezinte riscuri potențiale grave pentru mediu, economie, societate și
sănătate. În fiecare an, o suprafață de peste 1 000 km 2 de teren este afectată construirii de
locuințe, activităților industriale, transporturilor sau activităților recreative. Este dificil sau
costisitor să se pună capăt acestor schimbări pe termen lung și implică aproape
întotdeauna compromisuri între diferite necesități sociale, economice și de mediu.
Deciziile de planificare legate de exploatarea terenurilor ar trebui să încorporeze aspecte
legate de mediu, printre care protecția apelor și conservarea biodiversității, astfel încât să
devină mai sustenabile, în vederea realizării de progrese către obiectivul de a nu exista
nicio creștere netă a suprafeței terenurilor ocupate până în 2050.
La nivelul statelor membre au fost înregistrate progrese variabile în ceea ce
privește protecția solului, inclusiv cu privire la identificarea siturilor contaminate,
sensibilizarea publicului, cercetarea și dezvoltarea unor sisteme de monitorizare. Totodată,
progresele privind eforturile bazate pe riscuri și alte eforturi de refacere sunt inegale, iar
rezultatele și raportarea la nivelul Uniunii sunt limitate. Ca răspuns la preocupări precum
impactul negativ asupra ciclului natural al apei, Comisia a elaborat orientări privind
impermeabilizarea solului. Eforturi suplimentare pentru consolidarea contextului
normativ, dezvoltarea de rețele, partajarea de informații, elaborarea de orientări și
identificarea unor exemple de cele mai bune practici ar putea și ele contribui la o mai bună
protecție a solului. Comisia a prezentat o propunere de directivă de stabilire a cadrului
privind protecția solului și de modificare a Directivei 2004/35/CE.
Pentru a reduce cele mai semnificative presiuni cauzate de om asupra terenurilor,
solului și asupra altor ecosisteme din Europa, se vor lua măsuri pentru a se garanta că
deciziile legate de exploatarea terenurilor adoptate la toate nivelurile relevante țin seama
în mod corespunzător și de impacturile asupra mediului, nu numai de cele sociale și
economice. Rezultatul Rio+20, recunoscând semnificația economică și socială a bunei
gestionări a terenurilor, a fost un apel la „o lume în care degradarea terenurilor nu mai
constituie o problemă”. Uniunea și statele sale membre ar trebui să analizeze care este
modul optim de a face acest angajament funcțional în sferele lor respective de competență.
Uniunea și statele sale membre ar trebui, de asemenea, să analizeze cât mai curând posibil
în ce mod problemele legate de calitatea solului pot fi tratate în cadrul unei abordări
specifice și proporționale, bazate pe riscuri, într-un cadru juridic obligatoriu. Ar trebui să
se stabilească, de asemenea, obiective privind exploatarea sustenabilă a terenurilor și
solul.
Deși emisiile de azot și fosfor în mediul înconjurător din Uniune au scăzut
considerabil în ultimii 20 de ani, emisiile excesive de nutrienți continuă să afecteze
calitatea aerului și a apei și să aibă un impact negativ asupra ecosistemelor, cauzând
probleme grave pentru sănătatea umană. În special, problema emisiilor de amoniac
cauzate de gestionarea ineficientă a îngrășămintelor și de tratarea inadecvată a apelor
uzate trebuie soluționată de urgență pentru a se putea realiza și alte reduceri semnificative
ale emisiilor de nutrienți. De asemenea, sunt necesare eforturi suplimentare pentru
gestionarea ciclului nutrienților într-un mod mai rentabil, sustenabil și mai eficient din
punct de vedere al utilizării resurselor, precum și pentru eficientizarea utilizării
îngrășămintelor. Aceste eforturi necesită investiții în cercetare, precum și o ameliorare a
coerenței și punerii în aplicare a legislației Uniunii în domeniul mediului, menită să
soluționeze aceste provocări prin înăsprirea standardelor, dacă este cazul, și prin abordarea
ciclului nutrienților în cadrul unei abordări mai holistice, care să interconecteze și să
94
integreze politicile Uniunii existente care contribuie la soluționarea problemei eutrofizării
și emisiilor excesive de nutrienți și evită situațiile în care emisiile de nutrienți ajung dintr-
un mediu natural în altul.
Utilizarea eficientă a resurselor în sectorul apei va fi, de asemenea, tratată ca
prioritate pentru a se contribui la realizarea stării bune a apelor. Deși secetele și deficitul
de apă afectează tot mai multe părți ale Europei, se estimează că 20-40 % din resursele
hidrologice disponibile ale Europei continuă să fie irosite, de exemplu, prin scurgerile din
sistemul de distribuție sau prin utilizarea neadecvată a tehnologiilor de utilizare eficientă a
apei. În conformitate cu modelizarea existentă, există încă foarte multe posibilități de
eficientizare a utilizării apei în Uniune. În plus, se preconizează că cererea tot mai mare și
impacturile schimbărilor climatice vor spori considerabil presiunea asupra resurselor
hidrologice ale Europei. În acest context, Uniunea și statele sale membre ar trebui să ia
măsuri pentru a garanta că cetățenii au acces la apă curată și că, până în 2020, operațiunile
de captare a apei vor respecta limitele resurselor hidrologice regenerabile disponibile cu
scopul de a menține, realiza sau îmbunătăți starea bună a apelor în conformitate cu
Directiva-cadru privind apa, inclusiv eficientizând utilizarea apei prin recurgerea la
mecanisme de piață precum stabilirea unor prețuri care să reflecte adevărata valoare a
apei, precum și la alte instrumente precum educația și sensibilizarea publicului. Având în
vedere că sunt cei mai mari consumatori, sectoare cum ar fi cel al producției de energie și
cel agricol ar trebui să fie încurajate să stabilească priorități pentru a utiliza în modul cel
mai eficient posibil rezervele de apă. Progresul va fi facilitat de demonstrarea și punerea în
aplicare accelerată a unor sisteme tehnologice inovatoare și a unor modele de afaceri
bazate pe planul strategic de implementare a parteneriatului european pentru inovare în
domeniul apei.
Măsurile din cadrul Strategiei UE privind biodiversitatea pentru a reface cel puțin
15 % dintre ecosistemele degradate ale Uniunii și pentru a extinde utilizarea infrastructurii
verzi (un instrument care oferă avantaje ecologice, economice și sociale prin soluții
naturale, încorporând spații verzi și alte caracteristici fizice în zonele terestre și marine)
vor contribui la eliminarea fragmentării terenurilor. În combinație cu punerea în aplicare
integrală a Directivelor „Păsări” și „Habitate”, sprijinite prin cadrele de acțiune prioritare,
astfel de măsuri vor contribui și la creșterea în continuare a capitalului natural și a
rezilienței ecosistemelor și pot oferi opțiuni rentabile de atenuare a schimbărilor climatice
și de adaptare la acestea, precum și de gestionare a riscurilor de dezastre. Totodată,
eforturile statelor membre de a identifica și de a evalua ecosistemele și serviciile furnizate
de acestea vor îmbunătăți disponibilitatea informațiilor și vor contribui, alături de
inițiativa „nicio pierdere netă” planificată pentru 2015, la menținerea rezervei de capital
natural la diverse niveluri. Integrarea valorii economice a serviciilor ecosistemice în
sistemele contabile și de raportare la nivelul Uniunii și la nivel național până în 2020 va
duce la o mai bună gestionare a capitalului natural al Uniunii.

Exemple
Pentru vizualizare on line a starii siturilor din Romania, accesati:
http://biodiversitate.mmediu.ro/rio/natura2000/map/#site=ROSCI0122

Obiectivele specifice

Pentru a proteja, a conserva și a ameliora capitalul natural al Uniunii, PAM 7

garantează că, până în 2020:
(a) declinul biodiversității și degradarea serviciilor ecosistemice, inclusiv a polenizării, vor
fi stopate, iar ecosistemele și serviciile lor vor fi menținute și cel puțin 15 % din
95
ecosistemele degradate vor fi fost refăcute;
(b) impactul presiunilor asupra apelor de tranziție, costiere și dulci (inclusiv a apelor de
suprafață și subterane) va fi redus semnificativ pentru a realiza, a menține sau a crește
starea bună a acestora, astfel cum este definită în Directiva-cadru privind apa;
(c) impactul presiunilor asupra apelor marine va fi redus pentru a realiza sau a menține
starea ecologică bună, în conformitate cu Directiva-cadru privind strategia pentru mediul
marin, iar zonele de coastă sunt gestionate sustenabil;
(d) poluarea atmosferică și impactul său asupra ecosistemelor și biodiversității vor fi
reduse, cu obiectivul pe termen lung de a nu se depăși cantitățile și nivelurile critice;
(e) terenurile vor fi gestionate în mod sustenabil în Uniune, solul va fi protejat în mod
adecvat, iar refacerea siturilor contaminate va fi în plină desfășurare;
(f) ciclul nutrienților (azot și fosfor) va fi gestionat în mod mai sustenabil și mai eficient
din punctul de vedere al utilizării resurselor;
(g) gestionarea pădurilor este sustenabilă, iar pădurile, biodiversitatea din acestea și
serviciile pe care acestea le furnizează vor fi protejate și, pe cât posibil, îmbunătățite, iar
reziliența pădurilor la schimbările climatice, incendii, furtuni, dăunători și boli va fi
ameliorată.
În acest scop, este necesar, în special:
(i) să fie accelerată, fără întârziere, punerea în aplicare a Strategiei UE privind
biodiversitatea, în vederea îndeplinirii obiectivelor acesteia;
(ii) să fie implementat integral Planul de salvgardare a resurselor de apă ale Europei,
ținându-se seama în mod corespunzător de circumstanțele specifice din statele membre și
asigurându-se faptul că obiectivele privind calitatea apei sunt sprijinite în mod
corespunzător prin măsuri politice bazate pe sursă;
(iii) să se intensifice rapid eforturile, inter alia, pentru a se garanta că se obțin stocuri de
pești sănătoase, în conformitate cu politica comună în domeniul pescuitului, cu Directiva-
cadru privind strategia pentru mediul marin și cu obligațiile internaționale; să se combată
poluarea și să se stabilească un obiectiv cantitativ principal de reducere la nivelul întregii
Uniuni a deșeurilor marine sprijinit de măsuri bazate pe sursă și ținând seama de
strategiile pentru mediul marin stabilite de statele membre; să se finalizeze rețeaua Natura
2000 de zone marine protejate și să se asigure că zonele de coastă sunt gestionate
sustenabil;
(iv) să se adopte de comun acord și să se pună în aplicare o strategie UE pentru adaptarea
la schimbările climatice, inclusiv să se integreze aspecte legate de adaptarea la schimbările
climatice în principalele inițiative și sectoare ale Uniunii;
(v) să se intensifice eforturile în vederea realizării deplinei conformități cu legislația
Uniunii în domeniul calității aerului și să se definească obiectivele și acțiunile strategice
pentru perioada de după 2020;
(vi) să se intensifice eforturile de reducere a eroziunii solului și de creștere a materiei
organice din sol, eforturile de refacere a siturilor contaminate și de îmbunătățire a
integrării aspectelor legate de exploatarea terenurilor într- un proces decizional coordonat,
care să implice toate nivelurile relevante ale autorităților publice, iar aceste eforturi să fie
sprijinite prin adoptarea unor obiective referitoare la sol și la terenuri ca resursă și a unor
obiective în materie de amenajare a terenurilor;
(vii) să se ia măsuri suplimentare pentru reducerea emisiilor de azot și de fosfor, inclusiv a
celor cauzate de tratarea apelor uzate urbane și industriale și de utilizarea îngrășămintelor,
inter alia, printr-un control mai bun la sursă și recuperarea deșeurilor de fosfor;
(viii) să se elaboreze și să se pună în aplicare o strategie reînnoită a Uniunii privind
pădurile, care să abordeze numeroasele exigențe și beneficii legate de păduri și să
96
contribuie la adoptarea unei abordări mai strategice în ceea ce privește protecția și
valorificarea pădurilor, inclusiv prin gestionarea sustenabilă a pădurilor;
(ix) îmbunătățirea furnizării de informații publice de către Uniune, a acțiunilor de
sensibilizare și a educației în ceea ce privește politica de mediu.

6.5. Starea de fapt privind poluarea prin emisii de dioxid de carbon

Strategia Europa 2020 urmărește să promoveze creșterea sustenabilă prin

dezvoltarea unei economii cu emisii reduse de carbon care să fie mai competitivă și în
cadrul căreia resursele să fie utilizate sustenabil. Inițiativa „O Europă eficientă din punctul
de vedere al utilizării resurselor” are ca scop să sprijine trecerea la o economie care să fie
eficientă prin modul de utilizare a tuturor resurselor, să decupleze în mod absolut creșterea
economică de consumul de resurse și energie și de impacturile sale asupra mediului, să
reducă emisiile de GES, să crească competitivitatea prin eficiență și inovare și să
promoveze o mai mare securitate energetică și a resurselor, inclusiv printr-o utilizare mai
redusă a resurselor per ansamblu. Foaia de parcurs către o Europă eficientă din punctul de
vedere al utilizării resurselor și Foaia de parcurs pentru trecerea la o economie competitivă
cu emisii reduse de dioxid de carbon sunt elemente esențiale ale inițiativei emblematice,
care stabilesc cadrul pentru acțiuni viitoare care să ducă la atingerea obiectivelor
respective și ar trebui să fie sprijinite de schimbul de cele mai bune practici între statele
membre. În plus, un parteneriat între Uniune, statele sale membre și industrie, în cadrul
politicii industriale integrate a Uniunii, va oferi un mijloc pentru creșterea investițiilor și a
inovării în ceea ce privește șase piețe emergente legate de economia verde.
Exemple

 Într-un an, un copac obişnuit absoarbe peste 6 kg de CO2 şi elimină oxigen

suficient pentru o familie de patru persoane.
 Un zbor de cursă lungă produce 3.75 de tone de dioxid de carbon (sau o tonă de
carbon).
 Peste 60% din cantitatea de oxigen generată anual este produsă de păduri.
 În România covorul vegetal produce 40 milioane tone de oxigen anual.
 În sezonul estival, un hectar de pădure poate să absoarbă o cantitate de dioxid de
carbon egală cu cea eliminată în acelaşi timp de 200 de persoane.
 Un fag adult, de 25 m înălţime şi cu diametrul coroanei de 15 m, produce într-o
oră necesarul de oxigen al unui om pentru 3 zile (1,7 kg).
 1000 km parcurşi de un automobil consumă necesarul de oxigen al unui om
pentru un an.
 Pentru producerea unei tone de lemn arborii din pădure consumă şi stochează 1,8
tone de dioxid de carbon şi eliberează în atmosferă 1,3 tone de oxigen.
 Comparativ cu terenurile fără vegetaţie, unde eroziunea solului variază între 140-
750 mc/an/ha, în pădure aceasta este sub 0,1-2,5 mc/an/ha.

Inovarea în scopul eficientizării utilizării resurselor este necesară în toate

sectoarele economice pentru a îmbunătăți competitivitatea în contextul prețurilor tot mai
mari ale resurselor, al insuficienței acestora, al constrângerilor legate de furnizarea
materiilor prime și al dependenței de importuri. Sectorul întreprinderilor este principalul
factor determinant al inovării, inclusiv al ecoinovării. Cu toate acestea, piețele singure nu
vor genera rezultatele dorite, iar pentru a îmbunătăți performanța lor de mediu, în special
întreprinderile mici și mijlocii (IMM) au nevoie de asistență specifică pentru a asimila
noile tehnologii, inclusiv prin intermediul parteneriatelor de cercetare și inovare în

97
domeniul deșeurilor. Sunt necesare acțiuni la nivel de guverne, la nivelul Uniunii și al
statelor membre pentru a crea condițiile-cadru juridice adecvate pentru investiții și
ecoinovare, prin stimularea dezvoltării unor întreprinderi sustenabile sau a unor soluții
tehnice la provocările de mediu și prin promovarea unor modele sustenabile de utilizare a
resurselor.
Această cerință esențială pentru a face față provocărilor de mediu aduce, de
asemenea, beneficii socio-economice substanțiale și poate stimula competitivitatea.
Creșterea potențială a numărului locurilor de muncă determinată de trecerea la o economie
sigură și durabilă cu emisii reduse de dioxid de carbon și eficientă din punctul de vedere al
utilizării resurselor este esențială pentru atingerea obiectivelor privind ocuparea forței de
muncă stabilite de strategia Europa 2020. Valoarea pieței mondiale a industriilor verzi este
estimată la cel puțin un bilion EUR și se prevede că aproape se va dubla în următorii 10
ani. Societățile europene au deja un avans la nivel mondial în ceea ce privește reciclarea și
eficiența energetică și trebuie încurajate pentru a beneficia de pe urma acestei creșteri a
cererii mondiale, fiind sprijinite de Planul de acțiune privind ecoinovarea. De exemplu, se
preconizează că numai sectorul european al energiei din surse regenerabile va genera peste
400 000 de noi locuri de muncă până în 2020 . O bioeconomie durabilă poate contribui, de
asemenea, la o creștere inteligentă și verde în Europa și, în același timp va beneficia de
îmbunătățirea eficienței utilizării resurselor.
Punerea în aplicare integrală a pachetului climă și energie al Uniunii este esențială
pentru parcurgerea etapelor identificate pentru 2020 și pentru crearea unei economii
competitive, cu emisii reduse de dioxid de carbon, care să fie sigură și sustenabilă, până în
2050. Deși Uniunea este în prezent pe cale de a reduce emisiile interne de GES cu 20 %
sub nivelurile din 1990 până în 2020, atingerea obiectivului de 20 % în materie de
eficiență energetică va necesita îmbunătățiri mult mai rapide ale eficienței și o schimbare a
comportamentului. Se preconizează că Directiva privind eficiența energetică va avea o
contribuție semnificativă în acest sens, și aceasta ar putea fi completată prin stabilirea unor
cerințe de eficiență privind consumul de energie al tuturor produselor care intră pe piața
Uniunii. O evaluare cuprinzătoare a disponibilității biomasei sustenabile este importantă și
în contextul creșterii tot mai mari a cererii de energie și al dezbaterilor actuale cu privire la
conflictul legat de exploatarea terenurilor pentru hrană și exploatarea terenurilor pentru
bioenergie. De asemenea, este esențial să se asigure faptul că biomasa, în toate formele
sale, este produsă și utilizată sustenabil și eficient pe întreaga durată a ciclului de viață,
astfel încât să se reducă la minimum sau să se evite impactul negativ asupra mediului și
climei, ținându-se seama în mod corespunzător de contextul economic al diferitelor
utilizări ale biomasei ca resursă. Acest lucru ar contribui la crearea unei economii cu
emisii reduse de dioxid de carbon.
Va fi necesar ca toate sectoarele economice să contribuie la reducerea emisiilor de
GES pentru ca Uniunea să poată contribui în mod echitabil la eforturile globale. Uniunea
trebuie să convină asupra următoarelor etape ale cadrului său privind clima și energia după
2020, pentru a se pregăti în vederea negocierilor internaționale cu privire la un nou acord
obligatoriu din punct de vedere juridic, dar și pentru a furniza statelor membre, industriei
și altor sectoare un cadru și obiective clare, cu caracter juridic obligatoriu, pentru
realizarea investițiilor necesare pe termen mediu și lung în reducerea emisiilor, eficiența
energetică și energiile regenerabile. Prin urmare, Uniunea trebuie să examineze opțiunile
de politică posibile pentru realizarea trecerii la o economie cu emisii reduse de carbon
într-o manieră treptată și rentabilă, ținând seama de etapele orientative stabilite în Foaia de
parcurs pentru o economie cu emisii reduse de dioxid de carbon până în 2050, care ar
trebui să stea la baza lucrărilor viitoare. Cartea verde privind un cadru pentru 2030 pentru
politici în domeniul climei și al energiei reprezintă un pas important în acest sens. Foaia
de parcurs privind energia pentru 2050 și Cartea albă privind politica în domeniul
transporturilor trebuie să aibă la bază cadre de politică mai solide. În plus, statele membre
98
trebuie să elaboreze și să pună în aplicare strategii de dezvoltare pe termen lung rentabile,
cu emisii reduse de dioxid de carbon, care să vizeze atingerea obiectivului Uniunii de
reducere a emisiilor de GES cu 80-95 % până la mijlocul secolului față de nivelurile din
1990, în cadrul efortului global de limitare a creșterii medii a temperaturii la sub 2 °C față
de nivelurile preindustriale și în contextul reducerilor necesare în țările dezvoltate luate în
considerare ca grup, în conformitate cu datele furnizate de Comisia interguvernamentală
privind schimbările climatice (IPCC). Sistemul Uniunii de comercializare a certificatelor
de emisii va rămâne un pilon central al politicii Uniunii în domeniul climei și după 2020 și
ar trebui să fie reformat din punct de vedere structural pentru a stimula investițiile care
urmăresc reducerea emisiilor de dioxid de carbon. În concordanță cu angajamentele
internaționale, Uniunea, alături de alte părți la Convenția cadru a Organizației Națiunilor
Unite privind schimbările climatice (CCONUSC), ar trebui să sprijine țările în curs de
dezvoltare în eforturile lor de a atenua schimbările climatice prin consolidarea
capacităților, sprijin financiar și transferul de tehnologii.

Identificati care sunt documentele UE care au in vedere domenii ale

protectiei mediului cu termen de aplicare 2030 si 2050

Adoptarea de către industrie a „celor mai bune tehnici disponibile” în temeiul

Directivei privind emisiile industriale va duce la ameliorarea modelelor de utilizare a
resurselor și la reducerea emisiilor pentru peste 50 000 de instalații industriale majore din
Uniune, contribuind astfel semnificativ la stimularea dezvoltării de tehnici inovatoare, la
ecologizarea economiei și la reducerea costurilor aferente sectorului pe termen lung.
Această dezvoltare poate fi încurajată în plus prin implementarea sistemelor de
management de mediu, precum EMAS, de către industrie.
Anumite instrumente de politică existente privind producția și consumul au un
domeniu de aplicare limitat. Este nevoie de un cadru care să trimită semnalele adecvate
producătorilor și consumatorilor pentru a promova eficiența utilizării resurselor și
economia circulară. Se vor lua măsuri pentru a se îmbunătăți și mai mult performanța de
mediu a bunurilor și serviciilor de pe piața Uniunii pe durata întregului lor ciclu de viață,
inclusiv măsuri de creștere a ofertei de produse și de servicii sustenabile din punctul de
vedere al mediului și de stimulare a unei schimbări de direcție semnificative în ceea ce
privește cererea consumatorilor pentru aceste produse. Acest lucru se va realiza prin
utilizarea unei combinații echilibrate de stimulente pentru consumatori și pentru
întreprinderi, inclusiv IMM-uri, instrumente bazate pe piață și reglementări vizând
reducerea impacturilor asupra mediului ale operațiunilor și produselor acestora. Cu
ajutorul etichetării clare și coerente, consumatorii ar trebui să primească informații
precise, ușor de înțeles și fiabile cu privire la produsele pe care le achiziționează, inclusiv
cu privire la afirmațiile legate de mediu. Ambalajele ar trebui optimizate pentru a reduce
la minimum impactul asupra mediului, iar modelele de afaceri eficiente din punctul de
vedere al utilizării resurselor, precum sistemele de servicii pentru produse, inclusiv
leasingul de produse, ar trebui să fie, de asemenea, sprijinite. Legislația în vigoare în
domeniul produselor, cum sunt Directiva privind proiectarea ecologică și Directiva privind
eticheta energetică și Regulamentul privind eticheta ecologică, va fi revizuită în vederea
îmbunătățirii performanței de mediu și a eficienței energetice a produselor pe durata
întregului lor ciclu de viață și a abordării dispozițiilor existente prin intermediul unei
politici și al unui cadru legislativ mai coerente pentru producția și consumul sustenabile
din Uniune. Acest cadru sprijinit de indicatori privind ciclul de viață ar trebui să abordeze
fragmentarea și limitările domeniului de aplicare ale acquis-ului privind consumul și
producția durabile (CPD) și ar identifica și, după caz, ar elimina lacunele la nivel de
99
politică, stimulente și legislație pentru a asigura existența unor cerințe minime privind
performanța de mediu a produselor și a serviciilor.
Întrucât 80 % dintre toate consecințele asupra mediului ale unui produs pe
parcursul ciclului său de viață își au originea în etapa de proiectare a acestuia, cadrul de
politică al Uniunii ar trebui să garanteze că produsele prioritare introduse pe piața Uniunii
sunt proiectate în mod ecologic, în vederea optimizării eficienței utilizării resurselor și a
materialelor. Aceasta ar trebui să includă abordarea, inter alia, a unor aspecte precum
durabilitatea produsului, posibilitatea de reparare, reutilizare și reciclare, conținutul
reciclat și durata de utilizare a produsului. Produsele
ar trebui să fie procurate în mod durabil și proiectate astfel încât să poată fi reutilizate și
reciclate. Aceste cerințe vor trebui să poată fi implementate și aplicate. Se vor intensifica,
la nivelul Uniunii și la nivel național, eforturile de eliminare a barierelor din calea
ecoinovării și de valorificare a întregului potențial al industriilor verzi ale Europei,
generându-se astfel beneficii pentru crearea de locuri de muncă și creștere verde.
În vederea instituirii unui cadru de măsuri vizând îmbunătățirea aspectelor legate
de utilizarea eficientă a resurselor altele decât cele privind emisiile de GES și energia, vor
fi stabilite obiective privind reducerea impactului global al consumului asupra mediului, în
special în sectorul alimentar, în cel al locuințelor și în cel al mobilității. Luate împreună,
aceste sectoare sunt responsabile de aproape 80 % dintre impacturile consumului asupra
mediului. În acest sens, ar trebui să se țină seama și de indicatorii și obiectivele în ceea ce
privește amprentele terenurilor, apei, materiilor prime și carbonului, precum și de rolul lor
în cadrul semestrului european. Cu ocazia Rio+20 s-a recunoscut necesitatea de a reduce
semnificativ pierderile și deșeurile alimentare generate în urma recoltării sau de altă natură
de-a lungul întregului lanț de aprovizionare cu alimente. Comisia ar trebui să prezinte o
strategie cuprinzătoare privind combaterea deșeurilor alimentare inutile și să conlucreze
cu statele membre în vederea combaterii generării excesive de deșeuri alimentare. După
caz, în acest sens, ar putea fi utile măsurile de creștere a compostării și a digestiei
anaerobe a deșeurilor alimentare.
Pe lângă cerințele obligatorii în materie de achiziții publice verzi pentru anumite
categorii de produse, majoritatea statelor membre au adoptat planuri de acțiune voluntare
și multe dintre ele și-au stabilit obiective cu privire la anumite grupuri de produse. Cu
toate acestea, autoritățile publice de la toate nivelurile dispun de o marjă de manevră
considerabilă pentru a-și reduce și mai mult impactul asupra mediului prin deciziile lor în
materie de achiziții. Statele membre și regiunile ar trebui să ia măsuri suplimentare pentru
a atinge obiectivul de aplicare a cerințelor în materie de achiziții publice verzi în cel puțin
50 % dintre licitațiile publice. Comisia va evalua posibilitatea de a propune acte legislative
sectoriale specifice pentru a stabili cerințe obligatorii în materie de achiziții publice verzi
și pentru alte categorii de produse și domeniul de aplicare al monitorizării periodice a
progreselor statelor membre pe baza unor date adecvate furnizate de statele membre,
ținând seama, totodată, de necesitatea de a reduce la minimum nivelul sarcinii
administrative. Ar trebui să se instituie rețele de achizitori ecologici voluntari.
De asemenea, prevenirea și gestionarea deșeurilor în Uniune mai poate fi încă
mult îmbunătățită pentru a utiliza mai bine resursele, a deschide noi piețe, a crea noi locuri
de muncă și a reduce dependența de importurile de materii prime, reducând totodată
impactul asupra mediului. În fiecare an, în Uniune se produc 2,7 miliarde de tone de
deșeuri, dintre care 98 de milioane de tone (4 %) sunt deșeuri periculoase. În 2011, media
cantității de deșeuri municipale generate pe cap de locuitor a fost de 503 kg la nivelul
Uniunii, variind între 298 și 718 kg la nivelul statelor membre individuale. În medie,
numai 40 % dintre deșeurile solide sunt pregătite pentru reutilizare sau reciclare, în timp
ce, în unele dintre statele membre, sunt reciclate peste 70 % dintre deșeuri, ceea ce
demonstrează modul în care deșeurile ar putea fi utilizate ca una dintre resursele principale

100
ale Uniunii. În același timp, multe state membre trimit la depozitele de deșeuri peste 75 %
din deșeurile lor municipale.
Transformarea deșeurilor într-o resursă, așa cum se solicită în Foaia de parcurs
privind utilizarea eficientă a resurselor în Europa, necesită punerea în aplicare integrală și
armonizată a legislației Uniunii în domeniul deșeurilor în întreaga Uniune, pe baza
ierarhiei deșeurilor și vizând diferite tipuri de deșeuri. Sunt necesare eforturi suplimentare
pentru reducerea cantității de deșeuri generate pe cap de locuitor și a generării de deșeuri
în termeni absoluți. De asemenea, pentru a realiza obiectivele legate de eficiența utilizării
resurselor, sunt necesare limitarea valorificării energetice la materialele nereciclabile,
eliminarea treptată a depozitării deșeurilor care pot fi reciclate sau valorificate, asigurarea
calității ridicate a reciclării, astfel încât utilizarea materialului reciclat să nu aibă un impact
negativ asupra mediului sau asupra sănătății umane și dezvoltarea de piețe pentru materiile
prime secundare. Deșeurile periculoase vor trebui gestionate astfel încât să se reducă la
minimum efectele negative semnificative asupra sănătății umane și asupra mediului, după
cum s-a convenit la Rio+20. Pentru a realiza acest obiectiv, ar trebui ca instrumentele
bazate pe piață și orice alte măsuri care favorizează prevenirea, reciclarea și reutilizarea să
fie aplicate mai sistematic în întreaga Uniune, inclusiv sub forma creșterii responsabilității
producătorilor și a sprijinirii dezvoltării ciclurilor de materiale netoxice. Obstacolele cu
care se confruntă activitățile de reciclare pe piața internă a Uniunii ar trebui eliminate, iar
obiectivele existente în ceea ce privește reutilizarea, reciclarea, valorificarea și depozitarea
deșeurilor ar trebui reexaminate pentru a se putea trece la o economie „circulară” bazată
pe ciclul de viață, în care utilizarea succesivă a resurselor și a deșeurilor reziduale ajunge
aproape la zero.
Un cadru de politică previzibil pe termen lung în toate aceste domenii va contribui
la stimularea nivelului investițiilor și al măsurilor necesare pentru dezvoltarea deplină a
unor piețe pentru tehnologii verzi și pentru promovarea unor soluții sustenabile pentru
întreprinderi. Indicatorii și obiectivele, proveniți în urma colectării unor date solide,
privind utilizarea eficientă a resurselor, ar oferi factorilor de decizie din sectorul public și
privat orientările necesare în vederea transformării economiei. Odată conveniți la nivelul
Uniunii, astfel de indicatori și obiective vor deveni parte integrantă a PAM 7.
Metodologiile de măsurare a eficienței utilizării resurselor de apă, terenuri, materiale și
carbon ar trebui dezvoltate până în 2015 pentru a contribui la acest proces.

Obiectivele specifice

În scopul trecerii Uniunii la o economie verde și competitivă cu emisii reduse de

dioxid de carbon și eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor, PAM 7
garantează că până în 2020:
(a) Uniunea își va fi atins obiectivele în materie de climă și energie pentru 2020 și se va
ocupa de reducerea emisiilor de GES cu 80-95 % până în 2050 față de nivelurile din 1990,
ca parte a efortului global de limitare a creșterii medii a temperaturii la sub 2 °C față de
nivelurile preindustriale, un acord asupra unui cadru privind clima și energia până în 2030
fiind o etapă esențială în acest proces;
(b) impactul global asupra mediului al tuturor sectoarelor economiei Uniunii va fi redus
semnificativ, iar eficiența utilizării resurselor va crește, fiind disponibile metodologii de
măsurare și evaluare. Există stimulente de piață și stimulente la nivelul politicilor care
încurajează investițiile de afaceri în eficiența utilizării resurselor, în timp ce creșterea
verde este stimulată prin intermediul măsurilor de sprijinire a inovării;
(c) schimbările structurale din cadrul producției, al tehnologiei și al inovării, precum și
modelele de consum și stilurile de viață vor reduce impactul global al producției și

101
consumului asupra mediului, în special în sectorul alimentar, în cel al locuințelor și în cel
al mobilității;
(d) deșeurile vor fi gestionate în condiții de siguranță și în așa fel încât să nu aibă un
impact negativ asupra sănătății și a mediului, generarea absolută de deșeuri și generarea de
deșeuri pe cap de locuitor vor scădea, depozitarea va fi limitată la reziduuri (materialele
care nu pot fi reciclate sau valorificate), având în vedere amânările prevăzute la articolul 5
alineatul (2) din Directiva privind depozitele de deșeuri ( 2 ), iar valorificarea energetică
va fi limitată la materialele nereciclabile, având în vedere articolul 4 alineatul (2) din
Directiva-cadru privind deșeurile ( 3 ).
(e) stresul hidric din Uniune va fi prevenit sau redus semnificativ.
În acest scop, este necesar, în special:
(i) să se pună în aplicare integral pachetul climă și energie și să se convină fără întârziere
asupra cadrului strategic al Uniunii în domeniul climei și al energiei pentru 2030, ținându-
se seama în mod corespunzător de cel mai recent raport de evaluare al IPCC, de etapele
stabilite în Foaia de parcurs pentru o economie cu emisii reduse de dioxid de carbon,
precum și de evoluțiile din cadrul CCONUSC și al altor procese în domeniu;
(ii) să se generalizeze aplicarea „celor mai bune tehnici disponibile” în contextul
Directivei privind emisiile industriale și să se intensifice eforturile de promovare a
adoptării tehnologiilor, proceselor și serviciilor inovatoare emergente;

Rezumat
Protejarea, conservarea, ameliorarea și valorificarea capitalului natural al Uniunii
necesita eliminarea cauzelor problemelor la sursă, inter alia, printr-o mai bună
integrare a obiectivelor privind capitalul natural în elaborarea și punerea în aplicare a
altor politici, garantându-se că politicile si legislatia de aplicare sunt coerente și
oferă beneficii conexe.
Punerea în aplicare integrală a pachetului climă și energie al Uniunii este esențială
pentru crearea unei economii competitive, cu emisii reduse de dioxid de carbon, care
să fie sigură și sustenabilă, conform obiectivelor stabilite până în 2050.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Identificati trei obiective specifice pentru protejarea,
conservarea, ameliorarea și valorificarea capitalului natural
2. Identificati trei obiective specifice pentru reducerea poluarii
prin emisii de dioxid de carbon

102
Unitatea de învăţare 7. Programul de actiune pentru mediu al UE-II

Cuprins
7.1. Introducere ........................................................................................................... 103
7.2. Competenţe ........................................................................................................... 103
7.3. Protejarea cetățenilor Uniunii împotriva presiunilor legate de mediu și împotriva
riscurilor la adresa sănătății și a bunăstării .......................................................................... 104
7.4. Creșterea la maximum a beneficiilor legislației Uniunii în domeniul mediului prin
îmbunătățirea punerii în aplicare a acesteia .......................................................................... 107
7.5. Îmbunătățirea integrării considerentelor legate de mediu și a coerenței
politicilor ..................................................................................................................... 110
7.6. Rezumat ................................................................................................................ 113
7.7. Test de evaluare .................................................................................................... 114

7.1. Introducere
Unele dintre prioritatile UE in noul program de mediu vizează riscurile la
adresa sănătății și a bunăstării oamenilor, cum ar fi poluarea atmosferică și a apei,
zgomotul excesiv și substanțele chimice. În PAM 7, toate părțile convin:
-să actualizeze legislația privind calitatea aerului și zgomotului;
-să amelioreze punerea în aplicare a legislației privind apa potabilă și de
scăldat;
-să combată substanțele chimice periculoase, inclusiv nanomaterialele,
substanțele chimice care afectează sistemul endocrin și substanțele chimice în
combinație, ca parte a unei abordări strategice mai ample pentru un mediu
netoxic.
Dea semenea s-a convenit ca realizarea acestor trei obiective sa se faca prin:
-mai buna punere în aplicare a legislației;
-mai buna informare prin îmbunătățirea bazei de cunoștințe;
-investiții mai multe și mai înțelepte pentru politica în domeniul mediului
și al climei;
-integrarea deplină a cerințelor și a considerațiilor de mediu în alte
politici.
.

7.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea acestei unitati de invatare studentii vor fi capabili să
identifice generic:
- presiunile asupra mediului si a riscurilor la adresa sanatatii persoanelor
-beneficiile obținute prin respectarea integrală a legislației de mediu a UE
-caracterul interdisciplinar al protecției mediului și intrepătrunderea prevederilor
legale în toate celelalte domenii de reglementare
103
 Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

7.3. Protejarea cetățenilor Uniunii împotriva presiunilor legate de mediu și împotriva

riscurilor la adresa sănătății și a bunăstării

Legislația Uniunii în domeniul mediului a adus beneficii importante pentru sănătatea și

bunăstarea cetățenilor. Cu toate acestea, poluarea apei, poluarea atmosferică și substanțele
chimice rămân unele dintre principalele preocupări de mediu ale publicului larg din Uniune .
Organizația Mondială a Sănătății (OMS) estimează că factorii care afectează mediul sunt
responsabili pentru 15-20 % dintre decesele înregistrate în 53 de țări europene. Potrivit OCDE,
poluarea atmosferică din mediul urban va deveni principala cauză a mortalității la nivel mondial
până în 2050.
O parte importantă a populației Uniunii continuă să fie expusă la niveluri de poluare
atmosferică, inclusiv la poluarea aerului interior, ce depășesc standardele recomandate ale OMS.
De exemplu, termoficarea locală pe bază de cărbune și motoarele cu combustie și instalațiile
reprezintă o sursă importantă de hidrocarburi aromatice policiclice mutagene și cancerigene
(HAP) și de emisii periculoase de pulberi în suspensie (PM 10, PM 2,5 și PM 1). Este necesar să
se ia măsuri mai ales în zonele în care oamenii, grupurile sociale deosebit de sensibile sau
vulnerabile și ecosistemele sunt expuse unor niveluri ridicate de poluanți, cum ar fi în orașe.
Pentru a asigura un mediu sănătos pentru toți, măsurile la nivel local ar trebui completate cu
politici adecvate atât la nivel național, cât și la nivelul Uniunii.
Faptul că politica existentă nu este implementată integral nu permite Uniunii să atingă
standardele adecvate de calitate a aerului și a apei. Uniunea va actualiza obiectivele în
conformitate cu cele mai recente date științifice și va căuta într-un mod mai activ să asigure
sinergii cu alte obiective de politică în domenii precum schimbările climatice, mobilitatea,
transportul, biodiversitatea și mediul marin și terestru. De exemplu, reducerea anumitor poluanți
atmosferici, inclusiv a poluanților cu efect nociv asupra climei cu ciclu de viață scurt, poate
contribui semnificativ la atenuarea schimbărilor climatice. Intensificarea eforturilor în această
direcție va fi alimentată de o revizuire cuprinzătoare a legislației Uniunii în domeniul calității
aerului și de implementarea Planului pentru salvgardarea resurselor de apă ale Europei.
Eliminarea cauzelor poluării rămâne o prioritate, iar punerea în aplicare a Directivei
privind emisiile industriale va reduce și mai mult emisiile din sectoarele industriale majore.
Atingerea obiectivelor stabilite în Foaia de parcurs pentru un spațiu european unic al
transporturilor va determina, la rândul său, o mai mare sustenabilitate a mobilității în Uniune,
ceea ce va duce la eliminarea unei surse majore de zgomot și de poluare atmosferică locală
Legislația orizontală în domeniul substanțelor chimice (REACH și regulamentul privind
clasificarea, etichetarea și ambalarea), precum și legislația privind produsele biocide și produsele
de protecție a plantelor, oferă o protecție de bază pentru sănătatea umană și pentru mediu, asigură
stabilitate și previzibilitate pentru operatorii economici și promovează adoptarea unor metode de
testare evolutive care să nu implice utilizarea animalelor. Cu toate acestea, persistă incertitudini în
ceea ce privește consecințele depline asupra sănătății umane și asupra mediului cauzate de
efectele combinate ale diferitelor substanțe chimice (amestecuri), nanomateriale, substanțe
chimice care afectează sistemul endocrin (hormonal) (perturbatori endocrini) și substanțele
chimice care intră în componența produselor. Potrivit cercetărilor, există produse chimice care au
proprietăți de perturbare a sistemului endocrin, putând cauza o serie de efecte adverse asupra
sănătății și a mediului, inclusiv asupra dezvoltării copiilor, posibil chiar și în cantități mici, astfel
de efecte determinând luarea de măsuri de precauție.

104
 Uniunea va continua să elaboreze și să implementeze, în întreaga legislație relevantă a
Uniunii, abordări menite să soluționeze efectele combinării substanțelor chimice și preocupările
în materie de siguranță legate de perturbatorii endocrini. În special, Uniunea va elabora criterii
armonizate bazate pe riscuri pentru identificarea perturbatorilor endocrini. De asemenea, Uniunea
va elabora o abordare cuprinzătoare pentru reducerea la minimum a efectelor negative ale
substanțelor periculoase, inclusiv ale substanțelor chimice care intră în componența produselor.
Siguranța și gestionarea sustenabilă a nanomaterialelor și a materialelor cu proprietăți similare vor
fi garantate în cadrul unei abordări cuprinzătoare care implică evaluarea și gestionarea riscurilor,
informarea și monitorizarea. Există și preocupări privind eventualele efecte asupra mediului și a
sănătății umane a materialelor care conțin particule care nu intră în domeniul de aplicare al
definiției nanomaterialelor, dar care au proprietăți similare cu nanomaterialele. Aceste preocupări
ar trebui examinate în continuare la revizuirea de către Comisie a definiției nanomaterialelor,
prevăzută pentru 2014, pe baza cunoștințelor acumulate și a evoluțiilor științifice și tehnologice.
Împreună, toate aceste abordări vor contribui la mărirea bazei de cunoștințe și vor oferi un cadru
previzibil care va impulsiona elaborarea unor soluții mai sustenabile.
Pentru a proteja cetățenii Uniunii împotriva presiunilor legate de mediu și împotriva
riscurilor pentru sănătate și bunăstare, programul garantează că, până în 2020:
(a)calitatea aerului exterior în Uniune se va fi îmbunătățit semnificativ, apropiindu-se de
nivelurile recomandate de OMS, în timp ce calitatea aerului interior se va fi îmbunătățit pe
baza orientărilor relevante ale OMS;

(b)poluarea fonică din Uniune va scădea semnificativ, apropiindu-se de nivelurile recomandate de

OMS;

(c) cetățenii din întreaga Uniune vor beneficia de apă potabilă și de scăldat la standarde înalte;

(d)efectele combinațiilor de substanțe chimice și preocupările în materie de siguranță legate de

perturbatorii endocrini vor fi abordate în mod eficient în întreaga legislație relevantă a Uniunii,
iar riscurile pentru mediu și sănătate, în special pentru copii, asociate cu utilizarea substanțelor
periculoase, inclusiv a substanțelor chimice în componența produselor, vor fi evaluate și reduse
la minimum; vor fi identificate măsuri pe termen lung în vederea atingerii obiectivului unui
mediu netoxic;

(e)utilizarea produselor de protecție a plantelor nu va avea efecte negative asupra sănătății umane
și nici o influență inacceptabilă asupra mediului; aceste produse vor fi utilizate în mod durabil;

(f)preocupările în materie de siguranță legate de nanomateriale și de materialele cu proprietăți

similare vor fi soluționate în mod eficace în cadrul unei abordări coerente în legislație;

(g)se vor înregistra progrese semnificative în privința adaptării la impactul schimbărilor climatice.
În acest scop, este necesar, în special:
(i)să se implementeze politica Uniunii în domeniul calității aerului, actualizată în conformitate cu
cele mai recente date științifice, precum și dezvoltarea și luarea unor măsuri de combatere a
cauzelor poluării atmosferice, ținându-se seama de diferențele dintre sursele de poluare la
nivelul aerului exterior și interior;

(ii)să se implementeze politica Uniunii în domeniul poluării fonice, actualizată în conformitate cu

cele mai recente date științifice, precum și măsuri de combatere a cauzelor poluării fonice și să

105
 se îmbunătățească planificarea urbană;

(iii)să se intensifice eforturile de punere în aplicare a Directivei-cadru privind apa, a Directivei

privind apa de scăldat și a Directivei privind apa potabilă, în special în cazul micilor furnizori
de apă potabilă;

(iv)să se continue punerea în aplicare a REACH astfel încât să se asigure un nivel ridicat al
protecției sănătății umane și a mediului și a liberei circulații a produselor chimice în cadrul
pieței interne, sporind, totodată, competitivitatea și inovarea, ținând seama de nevoile
specifice ale IMM-urilor. Să se elaboreze până în 2018 o strategie a Uniunii pentru un mediu
netoxic, care să conducă la inovare și la dezvoltarea de substitute sustenabile, inclusiv de
soluții nechimice, pe baza măsurilor orizontale care trebuie luate până în 2015 pentru a
asigura: (1) siguranța nanomaterialelor fabricate și a materialelor cu proprietăți similare; (2)
reducerea la minimum a expunerii la perturbatori endocrini; (3) abordări de reglementare
corespunzătoare pentru a aborda efectele combinării substanțelor chimice; și (4) reducerea la
minimum a expunerii la substanțele chimice din produse, inclusiv, printre altele, din produsele
importate, având în vedere promovarea ciclurilor de materiale netoxice și reducerea expunerii
interne la substanțe dăunătoare;

(v)să se monitorizeze punerea în aplicare a legislației Uniunii privind produsele biocide și

produsele de protecție a plantelor și să se reexamineze respectiva legislație, după caz, pentru ca
aceasta să fie actualizată permanent în funcție de cele mai recente evoluții științifice;

(vi) să se adopte de comun acord și să se pună în aplicare o strategie UE pentru adaptarea la

schimbările climatice, inclusiv să se integreze aspectele legate de adaptarea la
schimbările climatice și de gestionarea riscurilor de dezastre în principalele inițiative și
sectoare ale Uniunii.

Exemple

Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 4 decembrie 2014 – Comisia

Europeană/Regatul Suediei

(Cauza C-243/13)

([Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru - Mediu - Directiva

2008/1/CE - Prevenirea și reducerea integrate a poluării - Instalație existentă -
Procedură de autorizare - Proceduri în curs - Hotărâre a Curții de constatare a
existenței unei neîndepliniri - Neexecutare - Articolul 260 alineatul (2) TFUE -
Sancțiuni pecuniare - Sumă forfetară - Penalitate cu titlu cominatoriu])
(2015/C 046/08)

Părțile
Reclamantă: Comisia Europeană (reprezentanți: S. Petrova și J. Enegren, agenți)
Pârât: Regatul Suediei (reprezentanți: E. Karlsson, A. Falk și S. Johannesson, agenți)

Dispozitivul

1)Prin omisiunea de a lua măsurile necesare pentru punerea în executare a Hotărârii

Comisia/Suedia (C-607/10, EU:C:2012:192), Regatul Suediei nu și-a îndeplinit
106
 obligațiile care îi revin în temeiul articolului 260 alineatul (1) TFUE.
2)În cazul în care neîndeplinirea obligațiilor constatată la punctul 1) ar persista până în
ziua pronunțării prezentei hotărâri, Regatul Suediei ar fi obligată să plătească Comisiei
Europene în contul „Resurse proprii ale Uniunii Europene”, o penalitate cu titlu
cominatoriu de 4 000 de euro pe zi de întârziere la punerea în aplicare a măsurilor
necesare pentru a se conforma Hotărârii Comisia/Suedia (EU:C:2012:192), începând
cu data pronunțării prezentei hotărâri și până la data punerii în executare a hotărârii
menționate.
3)Obligă Regatul Suediei să plătească Comisiei Europene, în contul „Resurse proprii ale
Uniunii Europene”, o sumă forfetară de 2 0 00 000 de euro.
4) Obligă Regatul Suediei la plata cheltuielilor de judecată.

7.4. Creșterea la maximum a beneficiilor legislației Uniunii în domeniul mediului prin

îmbunătățirea punerii în aplicare a acesteia
Pe lângă avantajele considerabile pentru sănătate și mediu, beneficiile obținute din garantarea
punerii în aplicare efective a legislației Uniunii în domeniul mediului sunt de trei feluri: crearea
unor condiții de concurență echitabilă pentru actorii economici care operează în cadrul pieței
interne; stimularea inovării; și promovarea avantajului primului venit pentru întreprinderi
europene din numeroase sectoare. Costurile aferente nepunerii în aplicare a legislației sunt, prin
contrast, ridicate, estimate în mare la aproximativ 50 de miliarde EUR pe an, inclusiv costuri
legate de cazurile de încălcări ale dreptului Uniunii. Numai în anul 2009, s-au înregistrat 451 de
cazuri de încălcări ale legislației Uniunii în domeniul mediului, existând alte 299 de cazuri
semnalate în 2011 și fiind inițiate 114 noi proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor,
ceea ce face ca aquis-ul în domeniul mediului să fie domeniul din dreptul Uniunii cu cele mai
multe cazuri de proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor. De asemenea, Comisia
primește numeroase plângeri trimise direct de cetățenii Uniunii, dintre care multe ar putea fi
soluționate mai bine la nivelul statelor membre sau la nivel local.

Prin urmare, în anii următori, se va acorda prioritate îmbunătățirii punerii în aplicare a acquis-
ului Uniunii în domeniul mediului la nivelul statelor membre. Există diferențe semnificative în
privința punerii în aplicare între statele membre și în interiorul acestora. Este necesar ca părțile
implicate în punerea în aplicare a legislației în domeniul mediului la nivelul Uniunii și la nivel
național, regional și local să posede cunoștințele, instrumentele și capacitatea necesară pentru
îmbunătățirea obținerii de beneficii de pe urma aplicării respectivei legislații și pentru
îmbunătățirea guvernanței procesului de asigurare a respectării legii.

Numărul mare de încălcări, plângeri și petiții din domeniul mediului demonstrează că este
nevoie de un sistem funcțional și eficace de control și echilibru la nivel național pentru a
contribui la identificarea și soluționarea problemelor legate de punerea în aplicare, precum și
de măsuri care să le împiedice în primul rând să apară, de exemplu, crearea de legături între
autoritățile competente responsabile de punerea în aplicare și experți în timpul etapei de
elaborare a politicii. În această privință, eforturile care se vor depune până în 2020 se vor
concentra asupra îmbunătățirilor din patru sectoare principale.

În primul rând, modul de colectare și de diseminare a cunoștințelor privind punerea în aplicare

va fi îmbunătățit pentru a ajuta publicul larg și profesioniștii din domeniul mediului să
înțeleagă pe deplin obiectivele și beneficiile legislației Uniunii în materie de mediu și modul în
care angajamentele Uniunii sunt puse în practică la nivelul autorităților naționale și locale.
Utilizarea adecvată a instrumentelor disponibile online ar putea contribui la acest obiectiv.
107
Fiecare stat membru va beneficia de asistență pentru provocările în materie de punere în
aplicare care îi sunt specifice, în mod similar cu abordarea personalizată urmată în cadrul
procesului semestrul european. De exemplu, vor fi elaborate acorduri de parteneriat între
Comisie și statele membre privind punerea în aplicare, care vor aborda aspecte precum
sprijinul financiar pentru punerea în aplicare și sisteme de informații mai bune pentru a ține
evidența progreselor. Pentru a consolida eficacitatea acestui demers, statele membre ar trebui,
după caz și în conformitate cu organizarea lor administrativă, să încurajeze participarea
autorităților locale și regionale. Platforma tehnică de cooperare în domeniul mediului, creată
de Comitetul Regiunilor și de Comisie, va facilita dialogul și schimbul de informații pentru a
îmbunătăți punerea în aplicare a legislației la nivel local.

În al doilea rând, Uniunea va extinde cerințele privind inspecțiile și supravegherea la întreaga

legislație a Uniunii în domeniul mediului, va dezvolta în continuare capacitatea de acordare de
sprijin pentru inspecții la nivelul Uniunii, utilizând structurile existente, printre altele pentru a
răspunde solicitărilor de asistență din partea statelor membre, pentru a putea aborda situații în
care există motive întemeiate de îngrijorare și pentru a facilita cooperarea la nivelul întregii
Uniuni. Consolidarea evaluărilor inter pares și a schimburilor de bune practici, precum și
acordurile privind inspecțiile comune în statele membre, la cererea acestora, trebuie încurajate.

În al treilea rând va fi îmbunătățit, după caz, modul în care sunt tratate și soluționate la nivel
național plângerile referitoare la punerea în aplicare a legislației Uniunii în domeniul mediului.

În al patrulea rând, cetățenii Uniunii vor obține un acces efectiv la justiție în probleme de
mediu și protecție juridică efectivă, în conformitate cu Convenția de la Aarhus și cu evoluțiile
determinate de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona și de jurisprudența recentă a
Curții de Justiție a Uniunii Europene. De asemenea, soluționarea extrajudiciară a diferendelor
va fi promovată ca o alternativă la litigii.

Standardul general al guvernanței de mediu din întreaga Uniune va fi îmbunătățit în

continuare, prin creșterea cooperării la nivelul Uniunii și la nivel internațional între
profesioniștii din domeniul protecției mediului, cum ar fi avocați publici, procurori, mediatori,
judecători și inspectori, printre care se numără și Rețeaua Uniunii Europene pentru punerea în
aplicare și asigurarea respectării aplicării legislației din domeniul mediului (IMPEL), și prin
încurajarea acestora să facă schimb de bune practici.

Pe lângă faptul că ajută statele membre să respecte normele într-o măsură mai mare, Comisia
va continua să se asigure că legislația reflectă cele mai recente date științifice, ținând seama de
experiențele la nivelul statelor membre în ceea ce privește realizarea angajamentelor asumate
la nivelul Uniunii, este coerentă și își îndeplinește rolul. Ca regulă generală, în cazul în care
obligațiile juridice sunt suficient de clare și de precise și în cazul în care o punere în aplicare
armonizată în toate statele membre este considerată cea mai eficace modalitate de a realiza
obiectivele Uniunii, respectivele obligații juridice vor fi integrate în regulamente, care au
efecte directe și măsurabile și determină mai puține inconsecvențe în punerea în aplicare.
Comisia va recurge tot mai frecvent la tablouri de bord și la alte mijloace de monitorizare a
progreselor realizate de statele membre în punerea în aplicare a anumitor acte legislative.

Pentru a spori la maximum beneficiile legislației Uniunii în domeniul mediului prin

îmbunătățirea punerii sale în aplicare, programul garantează, până în 2020:
(a)accesul publicului la informații clare cu privire la modul în care se pune în aplicare
legislația Uniunii în domeniul mediului în concordanță cu Convenția de la Aarhus;

(b) creșterea gradului de respectare a legislației specifice a Uniunii în domeniul mediului;

108
(c)consolidarea legislației Uniunii în domeniul mediului la toate nivelurile administrative și
condiții de concurență echitabile în cadrul pieței interne;

(d)mai multă încredere din partea cetățenilor în legislația Uniunii în domeniul mediului și în
asigurarea respectării sale;

(e)facilitarea aplicării principiului unei protecții juridice eficace pentru cetățeni și pentru
organizațiile acestora.
În acest scop, este necesar, în special:
(i)să se garanteze, la nivel național, sisteme care să disemineze activ informații despre modul
în care se pune în aplicare legislația Uniunii în domeniul mediului, iar informațiile
respective să fie completate de o imagine de ansamblu la nivelul Uniunii a performanțelor
statelor membre individuale;

(ii)să se încheie acorduri de parteneriat pentru punerea în aplicare, pe bază voluntară, între
statele membre și Comisie, inclusiv cu participare la nivel local și regional, după caz;

(iii)să se extindă criteriile obligatorii pentru inspecțiile și supravegherea eficace efectuate de

statele membre la întreaga legislație a Uniunii în domeniul mediului și să fie dezvoltată în
continuare o capacitate de acordare de sprijin pentru inspecții la nivelul Uniunii, pe baza
structurilor existente, cu sprijinul rețelelor de profesioniști, de exemplu IMPEL, prin
consolidarea evaluărilor inter pares și a schimburilor de bune practici, astfel încât să se
sporească eficiența și eficacitatea inspecțiilor;

(iv)să se garanteze, la nivel național, mecanisme coerente și eficace pentru tratarea plângerilor
legate de punerea în aplicare a legislației Uniunii în domeniul mediului;

(v)să se asigure că dispozițiile naționale privind accesul la justiție reflectă jurisprudența Curții
de Justiție a Uniunii Europene. Să fie promovată soluționarea extrajudiciară a diferendelor
ca mijloc de soluționare pe cale amiabilă și eficientă a conflictelor din domeniul mediului.

Exemple

Acțiune introdusă la 18 iunie 2014 – EEB/Comisia

(Cauza T-462/14)
2014/C 315/112
Părțile
Reclamant: European Environmental Bureau [EEB (Biroul European pentru
Mediu)] (Bruxelles, Belgia) (reprezentant: B. Kloostra, avocat)
Pârâtă: Comisia Europeană
Concluziile
Reclamantul solicită Tribunalului:
— Anularea deciziei contestate a Comisiei din 8 aprilie 2014
(Ares(2014)1102834) prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de
reexaminare internă a Deciziei 2013/687/UE a Parlamentului European și a

109
 Consiliului privind emisiile industriale;

— obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele și principalele argumente
Prin prezenta acțiune, reclamantul solicită anularea deciziei contestate a Comisiei
din 8 aprilie 2014 (Ares(2014)1102834) prin care s-a respins ca inadmisibilă
cererea de reexaminare internă a Deciziei 2013/687/UE a Comisiei din
26 noiembrie 2013 privind notificarea de către Republica Elenă a planului
național de tranziție prevăzut la articolul 32 din Decizia 2010/75/UE a
Parlamentului European și a Consiliului privind emisiile industriale
În susținerea acțiunii, reclamantul invocă trei motive.
1. Primul motiv, întemeiat pe nelegalitatea dispozițiilor coroborate ale
articolului 10 și ale articolului 2 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul
nr. 1367/2006. Reclamantul susține că adoptând măsura contestată, Comisia
a acționat cu încălcarea articolului 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus,
dat fiind că dispozițiile aplicate de Comisie –articolul 10 coroborat cu
articolul 2 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul nr. 1367/2006– nu sunt în
conformitate cu articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus.
Nelegalitatea acestor dispoziții ale Regulamentului nr. 1367/2006 ar fi trebuit
să determine Comisia să declare inadmisibilă cererea de reexaminare internă.

2. Al doilea motiv, întemeiat, cu titlu subsidiar, pe faptul că prin adoptarea

măsurii contestate, Comisia și-a încălcat obligația de a acționa într-un mod
cât mai conform posibil cu convenția. Reclamantul susține că Comisia ar fi
trebuit să interpreteze articolul 10 din Regulamentul nr. 1367/2006 și în
special termenii „act administrativ” de la acest articol în conformitate cu
articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus și nu ar fi trebuit să rețină
definiția acestui termen astfel cum este menționată la articolul 2 alineatul (1)
litera (g) din Regulamentul nr. 1367/2006 care, potrivit reclamantului, este
prea restrictivă.

3. Al treilea motiv întemeiat, cu titlu subsidiar, pe faptul că prin adoptarea

măsurii contestate, Comisia a acționat cu încălcarea articolului 2 alineatul (2)
litera (g) din Regulamentul nr. 1367/2006, considerând că Decizia
2013/687/UE a Comisiei nu constituie un act cu caracter individual.

Identificați alte spețe privind nerespectarea transpunerii legislației pe

site-ul: www. eur-lex.europa.eu

7.5. Îmbunătățirea integrării considerentelor legate de mediu și a coerenței politicilor

Deși integrarea preocupărilor privind protecția mediului în alte politici și activități ale Uniunii a
fost prevăzută în tratate încă din 1997, starea generală a mediului înconjurător din Europa indică
110
faptul că progresele înregistrate până în prezent, deși acceptabile în unele sectoare, nu au fost
suficiente pentru a inversa toate tendințele negative. Atingerea multora dintre obiectivele
prioritare ale prezentului program va necesita o integrare și mai eficace a considerentelor legate
de mediu și climă în alte politici, precum și abordări comune mai coerente la nivelul politicilor,
care să genereze beneficii multiple. Acest lucru ar trebui să contribuie la garantarea gestionării
din timp a compromisurilor dificile, mai degrabă decât în etapa de implementare, și a posibilității
de atenuare mai eficace a impacturilor inevitabile. Măsurile necesare ar trebui dezvoltate în timp
util pentru a garanta îndeplinirea obiectivelor relevante. Dacă sunt corect aplicate, Directiva
privind evaluarea strategică a impactului și Directiva privind evaluarea impactului asupra
mediului, reprezintă instrumente eficace pentru asigurarea integrării cerințelor în materie de
protecție a mediului atât în planuri și programe, cât și în proiecte.
Autoritățile locale și regionale, care sunt în general responsabile pentru luarea deciziilor
privind exploatarea terenurilor și a zonelor marine, joacă un rol deosebit de important în
evaluarea impacturilor asupra mediului și în protejarea, conservarea și ameliorarea capitalului
natural, asigurând astfel și o creștere a rezilienței la impactul schimbărilor climatice și la
dezastrele naturale.
Expansiunea preconizată a rețelelor energetice și de transport, inclusiv infrastructura offshore,
va trebui să fie compatibilă cu necesitățile și obligațiile în materie de protecție a naturii și de
adaptare la schimbările climatice. Încorporarea infrastructurii verzi în planuri și programe
conexe poate contribui la eliminarea fragmentării habitatelor și la conservarea sau refacerea
conectivității ecologice, poate spori reziliența ecosistemelor și, prin urmare, poate asigura
furnizarea permanentă a serviciilor ecosistemice, inclusiv sechestrarea dioxidului de carbon și
adaptarea la schimbările climatice, oferind totodată cetățenilor medii și spații de recreere mai
sănătoase.
PAM 7 include o serie de obiective prioritare concepute pentru a spori integrarea. În
propunerile sale privind reforma Politicii agricole comune, a Politicii comune în domeniul
pescuitului, a rețelelor transeuropene și a politicii de coeziune, Comisia a inclus măsuri de
sprijinire în continuare a integrării și sustenabilității mediului. Pentru ca PAM 7 să dea
rezultatele scontate, aceste politici ar trebui să contribuie în continuare la atingerea
obiectivelor legate de mediu. În mod similar, eforturile menite inițial să aducă îmbunătățiri în
materie de mediu ar trebui concepute astfel încât să aducă beneficii conexe și altor politici, ori
de câte ori este posibil. De exemplu, eforturile de refacere a ecosistemelor pot fi orientate
astfel încât să favorizeze habitatele și speciile și sechestrarea dioxidului de carbon,
îmbunătățind totodată furnizarea de servicii ecosistemice vitale pentru multe sectoare
economice, cum ar fi polenizarea sau purificarea apei pentru agricultură, și contribuind la
crearea de locuri de muncă verzi.
Pentru a îmbunătăți integrarea aspectelor de mediu și coerența politicilor, PAM 7 garantează
că, până în 2020:
(a)politicile sectoriale de la nivelul Uniunii și al statelor membre vor fi elaborate și
implementate astfel încât să contribuie la atingerea obiectivelor relevante legate de mediu și
de climă.
În acest scop, este necesar, în special:
(i)să se integreze condițiile și stimulentele legate de mediu și de climă în inițiativele de
politică, inclusiv revizuiri și reforme ale politicii existente, precum și inițiative noi, la
nivelul Uniunii și al statelor membre;
(ii)să se efectueze evaluări ex ante ale impacturilor sociale, economice și de mediu ale
inițiativelor de politică la nivelul adecvat al Uniunii și al statelor membre, pentru a se
asigura coerența și eficacitatea acestora;

111
(iii)să se pună în aplicare pe deplin Directiva privind evaluarea strategică de mediu și
Directiva privind evaluarea impactului asupra mediului;
(iv)să se utilizeze informațiile de evaluare ex post legate de experiența punerii în aplicare a
acquis-ului de mediu, pentru a îmbunătăți concordanța și coerența acestuia;
(v)să se abordeze eventuale soluții de compromis în toate politicile, pentru a maximiza
sinergiile și a evita, reduce și, dacă este posibil, remedia efectele negative neintenționate
asupra mediului.

Exemple
Acțiune introdusă la 15 iunie 2016 – Comisia
Europeană/Polonia
(Cauza C-336/16)
(2016/C 343/39)
Părțile
Reclamantă: Comisia Europeană (reprezentanți: K. Herrmann și E. Manhaeve,
agenți)
Pârâtă: Republica Polonă
Concluziile reclamantei
— Constatarea faptului că, prin aceea că:
— din anul 2007 și cel puțin până în anul 2013, a depășit valorile-limită
zilnice de PM10 în 35 de zone de evaluare a calității aerului și valorile-
limită anuale de PM10 în 9 zone de evaluare a calității aerului și nu a
prezentat informații din care să rezulte că situația s-a îmbunătățit;

— în programele privind calitatea aerului, nu s-au adoptat măsuri adecvate

pentru a reduce pe cât posibil durata de depășire a valorilor-limită de
PM10 din aer;

— valorile-limită zilnice majorate cu marja de toleranță au fost depășite în

perioada 1 ianuarie 2010 – 10 iunie 2011 în zona 14.17 – orașul
Radom –, în zona 14.18 – Pruszków-Żyrardów – și în zona 16.15 –
Kędzierzyn-Koźle – precum și de la 1 ianuarie 2011 până la 10 iunie
2011 în zona 30.3 – Ostrów-Kępno;

— nu a transpus corect articolul 23 alineatul (1) al doilea paragraf din

Directiva 2008/50/CE a Parlamentului European și a Consiliului din
21 mai 2008 privind calitatea aerului înconjurător și un aer mai curat
pentru Europa;
Republica Polonă și-a încălcat obligațiile care îi revin în temeiul articolului
13 alineatul (1) coroborat cu anexa XI, al articolului 23 alineatul (1) al
doilea paragraf și al articolului 22 alineatul (3) coroborat cu anexa XI la
Directiva 2008/50/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai
2008 privind calitatea aerului înconjurător și un aer mai curat pentru Europa.

112
— obligarea Republicii Polone la plata cheltuielilor de judecată.
Motivele și principalele argumente
Din anul 2007, valorile-limită zilnice și lunare de PM10 au fost depășite în 35 și,
respectiv, în 9 zone. În pofida acestei încălcări a articolului 13 alineatul (1)
coroborat cu anexa XI la Directiva 2008/50/CE, Republica Polonă nu a luat
măsuri eficiente pentru a reduce pe cât posibil durata acestor depășiri, contrar
articolului 23 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2008/50/CE.
Lipsa de eficiență a măsurilor corespunzătoare rezultă printre altele din durata de
depășire a valorilor-limită, precum și din erorile cuprinse în dispozițiile
legislative de stabilire a valorii emisiilor de combustibili utilizați pentru
încălzirea individuală și a criteriilor de emisie pentru instalații de încălzire
individuală.
.

Identificați alte spețe privind nerespectarea normelor de poluare pe

site-ul: www. eur-lex.europa.eu

Rezumat
Legislația Uniunii în domeniul mediului a adus beneficii importante pentru sănătatea
și bunăstarea cetățenilor. Potrivit OCDE, poluarea atmosferică din mediul urban va
deveni principala cauză a mortalității la nivel mondial până în 2050. O parte
importantă a populației Uniunii continuă să fie expusă la niveluri de poluare
atmosferică, inclusiv la poluarea aerului interior, ce depășesc standardele
recomandate ale OMS.
Faptul că politica existentă nu este implementată integral nu permite Uniunii să
atingă standardele adecvate de calitate a aerului și a apei
Pe lângă avantajele considerabile pentru sănătate și mediu, beneficiile obținute din
garantarea punerii în aplicare efective a legislației Uniunii în domeniul mediului sunt
de trei feluri: crearea unor condiții de concurență echitabilă pentru actorii economici
care operează în cadrul pieței interne; stimularea inovării; și promovarea avantajului
primului venit pentru întreprinderi europene din numeroase sectoare. Costurile
aferente nepunerii în aplicare a legislației sunt, prin contrast, ridicate, estimate în
mare la aproximativ 50 de miliarde EUR pe an, inclusiv costuri legate de cazurile de
încălcări ale dreptului Uniunii.
PAM 7 include o serie de obiective prioritare concepute pentru a spori integrarea. În
propunerile sale privind reforma Politicii agricole comune, a Politicii comune în
domeniul pescuitului, a rețelelor transeuropene și a politicii de coeziune, Comisia a

113
inclus măsuri de sprijinire în continuare a integrării și sustenabilității mediului.
Pentru ca PAM 7 să dea rezultatele scontate, aceste politici ar trebui să contribuie în
continuare la atingerea obiectivelor legate de mediu. În mod similar, eforturile
menite inițial să aducă îmbunătățiri în materie de mediu ar trebui concepute astfel
încât să aducă beneficii conexe și altor politici, ori de câte ori este posibil

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Care este perioada de aplicabilitate a PAM 7?
2. În cadrul spețelor din activitațile To do, identificați un element ce se
încadrează în Creșterea la maximum a beneficiilor legislației Uniunii
în domeniul mediului prin îmbunătățirea punerii în aplicare a
acesteia
3. Exemplificați o integrare a politicii și/sau legislație de mediu în alte
domenii, politici.

114
Unitatea de învăţare 8. Protecţia mediului prin sistemele de management de
mediu EMAS si ISO 14001

Cuprins
8.1. Introducere ........................................................................................................... 115
8.2 Competenţe ............................................................................................................ 116
8.3 Generalităţi ............................................................................................................ 116
8.4 Domeniu şi terminologie ....................................................................................... 117
8.5 Cerinţele sistemului de managament al mediului.................................................. 117
8.5.1. Cerinţe generale ................................................................................................ 118
8.5.2. Politica de mediu ............................................................................................... 119
8.5.3. Programe de management de mediu – aplicabilitate ........................................ 120
8.6 Elementele sistemului de management al mediului ............................................... 120
8.6.1. Precizări prealabile ........................................................................................... 120
8.6.2. Principiile şi elementele sistemului de management al mediului ...................... 121
8.7 Diferenţele dintre cele două sisteme ..................................................................... 124
8.8 Rezumat ................................................................................................................. 132
8.8 Test de evaluare ..................................................................................................... 133

8.1. Introducere
În prezent, tot mai multe instituţii şi organizaţii sunt preocupate de
atingerea unor performanţe de mediu prin controlul impactului produs de
activitatea pe care o desfăşoară asupra mediului şi în acelaşi timp, de dezvoltarea
capacităţii lor de a mediatiza aceste performanţe. Aceste preocupări se înscriu în
contextul dezvoltării unor politici economice şi legislative, a unor măsuri destinate
să încurajeze protecţia mediului, a creşterii preocupării părţilor interesate faţă de
problemele şi dezvoltarea durabilă a mediului.
În scopul atingerii unor astfel de deziderate, nu sunt suficiente doar
analizele şi auditurile de mediu. Pentru ca unele întreprinderi să satisfacă
cerinţele legale şi propriile obiective în domeniul mediului, ele trebuie să realizeze
aceste analize în cadrul unui sistem structurat de management de mediu specific
care să fie integrat în ansamblul general al activităţilor de management.
Acest sistem structurat de management al mediului face obiectivul unor
standarde internaţionale cuprinse în seria ISO 14000, standarde care sintetizează
elementele specifice unui sistem de management al mediului, precum şi ale EMAS,
acesta fiind standardul de mediu reglementat la nivel UE.

8.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea acestei unităţi de învăţate studenţii vor fi capabili să:
-formuleze obiective şi ţinte de mediu prin raportate la legislaţia în vigoare
-structureze şi întocmescă documentul Registrul de cerinţe legale şi alte cerinţe
115
 -identifice şi aplice actele normative ce reglementează EMAS

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.

8.3. Generalităţi

Managementul mediului are drept scop utilizarea responsabila a resurselor naturale,

economice si umane astfel incat mediul sa fie protejat si imbunatatit. O utilizare mai eficienta a
resurselor (materii prime, electricitate si a combustibili) combinata cu costuri reduse ale
managementului deşeurilor prin introducerea masurilor de reciclare şi/sau valorificare vor avea ca
efect economic costuri reduse de producţie şi operare. Experienta companiilor care au introdus
deja managementul mediului in productia lor, arata ca aceste companii au un avantaj competitiv.
Profiturile de pe urma costurilor reduse de operare si a imbunatatirea relatiilor cu noii clienti, ca si
cu cei vechi, sunt mai mari decat costurile implementarii managementului mediului. De aceea
managementul mediului este in general o "afacere buna". Nu este de uitat că unele reglementări
actuale din domeniul achiziţiilor publice sau al controlului fie impun fie gratifică existenţa unui
astfel de sistem imlementat şi certificat.
Prevederile unui astfel de sistem de management pot fi integrate în structura oricăror
cerinţe de management, în scopul atingerii obiectivelor de mediu sau a obiectivelor economice
fixate.
Sistemul de management de mediu reprezintă instrumentul de lucru ce permite unei
organizaţii să atingă şi să controleze în mod sistematic nivelul performanţei pe care şi l-a fixat.
Un alt element important este gradul de generalitate al sistemelor, aplicabile tuturor
organizaţiilor (de orice tip şi cu orice mărime), adaptabil diverselor condiţii geografice, culturale
şi sociale.
Reuşita unui sistem de management de mediu constă în asumarea responsabilităţilor la
toate nivelurile şi funcţiile existente în cadrul organizaţiei.
Scopul principal al unui sistem de management al mediului este asigurarea ocrotirii
mediului; prevenirea poluării; asigurarea unui echilibru între aceste elemente şi necesităţile
sociale şi economice. Aplicarea unui astfel de sistem permite organizaţiei respective să
stabilească şi evalueze eficienţa procedurilor utilizate pentru elaborarea politicii sale de mediu şi
în acelaşi timp să se conformeze acestora şi să demonstreze această conformitate.

8.4. Domeniu şi terminologie

Sistemul de management al mediului poate fi aplicat acelor activităţi şi aspecte de mediu

pe care organizaţia le poate controla şi influenţa. Acesta trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe
astfel încât să permită organizaţiei care-l aplică să-şi formuleze politica şi obiectivele de mediu în
contextul respectării prevederilor legislative, ţinând seama în acelaşi timp de impactul activităţii
sale asupra mediului. Sistemul de management al mediului este aplicabil acelor organizaţii care
au următoarele obiective:
– să transpună în practică, să menţină şi să îmbunătăţească un sistem de management de
mediu (SMM);
– conformitatea cu politica de mediu adoptată;
– certificarea/înregistrarea sistemul management de mediu de către un organism exterior;
– autoevaluarea şi declararea conformităţii cu Standardul Internaţional ISO 14001.
Termenii utilizaţi frecvent în acest context pot fi definiţi în felul următor:

116
 -Sistemul de management de mediu, este componentă a sistemului de management general
care include structura organizatorică, activităţile de planificare, responsabilităţile, practicile,
procedurile, procesele şi resursele necesare pentru elaborarea, transpunerea în practică, realizarea,
analizarea şi menţinerea politicii de mediu.
-Performanţa de mediu, este dată de rezultatele măsurabile ale sistemului de management
de mediu, legate de controlul organizaţiei asupra aspectelor sale de mediu, bazate pe politica, pe
obiectivele şi ţintele de mediu ale acesteia.
-Politica de mediu, o reprezintă totalitatea intenţiilor şi principiilor declarate de către
organizaţie cu privire la performanţa globală de mediu şi care constituie cadrul de acţiune şi de
stabilire a obiectivelor şi ţintelor de mediu ale organizaţiei respective.
-Aspectul de mediu, este acel element al activităţilor, produselor sau serviciilor unei
organizaţii care poate interacţiona cu mediul.
-Impactul asupra mediului, îl reprezintă orice modificare a mediului (dăunătoare sau
benefică, totală sau parţială), care rezultă din activităţile, produsele sau serviciile unei organizaţii.
-Obiectivul de mediu, îl reprezintă ţelul general de mediu, rezultat din politica de mediu,
pe care o organizaţie îşi propune să-l atingă şi care, de regulă, este cuantificat, acolo unde acest
lucru este posibil.
-Ţinta de mediu, o constituie cerinţa de performanţă cuantificată, aplicabilă ansamblului
sau unei părţi a organizaţiei, ce rezultă din obiectivele de mediu şi care trebuie stabilită şi
îndeplinită pentru atingerea acestor obiective.
-Auditul sistemului de management de mediu, este acel proces de verificare sistematică şi
documentată ce permite obţinerea şi evaluarea dovezile obiective necesare pentru a evidenţia dacă
sistemul de management de mediu al unei organizaţii este în conformitate cu criteriile sistemului
de management de mediu de această organizaţie inclusiv comunicarea rezultatelor acestui proces
conducerii organizaţiei.
-Îmbunătăţirea continuă, reprezintă procesul de dezvoltare, extindere a sistemului de
management al mediului pentru obţinerea îmbunătăţirii performanţei globale în domeniul
mediului, în acord cu politica de mediu a organizaţiei.
Sistemul Managementului Mediului (EMS) este un mecanism care se adreseaza unor teme
ecologice majore prin alocarea de resurse, desemnarea responsabilitatilor, si o evaluare continua a
practicilor, procedurilor si proceselor, care sunt organizate intr-un mod sistematic. De aceea, EMS
se distinge ca un instrument puternic care permite organizatiei sa realizeze si sa controleze nivelul
performantei ecologice pe care si-o stabileste. Astfel, devine parte integranta a sistemului
managerial al unei organizatii si este necesar sa fie coordonat cu eforturile sistemelor manageriale
din alte domenii.

8.5. Cerinţele sistemului de management al mediului

8.5.1. Cerinţe generale

Orice organizaţie interesată în implementarea unui sistem de management al mediului

trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe.
Implementarea unui sistem de management de mediu are ca obiectiv îmbunătăţirea
performanţei de mediu. Se impune ca organizaţia să analizeze periodic şi să evalueze sistemul de
management de mediu în scopul identificării oportunităţilor de îmbunătăţiri suplimentare şi
continue ale performanţei de mediu.
O organizaţie poate să definească limitele de aplicare şi să opteze pentru implementarea
sistemului în întreaga organizaţie, în anumite unităţi operaţionale ale sale sau în activităţi
specifice.
Cerinţele pentru un sistem de management de mediu bazate pe planificare, implementare,
verificare şi analiză sunt în principiu, următoarele:
- stabilirea unei politici de mediu corespunzătoare;

117
 - identificarea aspectelor de mediu care rezultă din activităţile, produsele sau serviciile
(existente, anterioare sau planificate), pentru a determina impactul semnificativ al acestora asupra
mediului;
- identificarea prevederilor relevante de ordin legislativ;
- identificarea priorităţilor şi fixarea obiectivelor de mediu corespunzătoare;
- stabilirea structurii şi programelor pentru punerea în practică şi pentru realizarea
obiectivelor şi ţintelor fixate;
-facilitarea activităţilor de planificare, control, monitorizare, audit şi analiză, pentru a se
asigura că politica de mediu este respectată şi sistemul de management de mediu este
corespunzător;
- posibilitatea SMM de a se adapta la orice tip de schimbări.

8.5.2. Politica de mediu

Politica de mediu a unei organizaţii trebuie să fie definită clar de către conducerea
organizaţiei respective, care trebuie să precizeze obiectivele şi priorităţile acestuia în domeniul
mediului.
Politica de mediu, pentru a fi eficientă, trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- să corespundă naturii, dimensiunilor şi impactului asupra mediului al activităţilor,
produselor sau serviciilor organizaţiei;
-să includă un angajament de îmbunătăţire continuă şi de prevenire a poluării;
-să includă un angajament de conformitate cu legislaţia şi cu reglementările de mediu
existente;
-să ofere cadrul necesar pentru stabilirea şi analizarea obiectivelor şi ţintelor de mediu;
-se adresează întregului personal;
-să fie disponibilă pentru public.
Politica de mediu este considerată ca fiind elementul motor al implementării şi
îmbunătăţirii sistemului de management de mediu al unei organizaţii. Ea trebuie să reflecte
angajamentul conducerii organizaţiei de a se conforma legislaţiei în vigoare şi de a urmări
performanţa şi îmbunătăţirea continuă. Politica de mediu reprezintă baza pe care se sprijină
organizaţia pentru a-şi fixa obiectivele şi ţintele de mediu. De aceea, este necesar ca politica de
mediu să fie suficient de clară pentru a fi înţeleasă de părţile interesate (atât în cadrul organizaţiei
cât şi în exterior), analizată şi revizuită periodic pentru a reflecta modificarea condiţiilor şi a
informaţiilor. Se recomandă de asemenea, ca domeniul său de aplicare să fie clar identificat.
Conducerea organizaţiei trebuie să definească şi să adapteze politica sa de mediu în
contextul politicii de mediu al oricărui ansamblu organizaţional căruia îi aparţine.
În scopul atingerii obiectivelor stabilite prin politica de mediu este necesar ca organizaţia
să identifice atât aspectele de mediu, dispoziţiile legale existente, obiectivele şi ţintele, cât şi
responsabilităţile stabilite şi termenele de realizare prevăzute.
Pentru evidenţierea aspectelor de mediu, organizaţia trebuie să stabilească şi să aplice
proceduri care să permită identificarea acestora în legătură cu activităţile şi produsele sau
serviciile care pot fi controlate şi influenţate de organizaţia respectivă.
Prin aplicarea unor astfel de proceduri se urmăreşte identificarea şi actualizarea acelor
aspecte de mediu care au un impact semnificativ. Aspectele legate de procesul de identificare a
problemelor de mediu semnificative care ar trebui luate în considerare cu prioritate de către
sistemul de management de mediu al unei organizaţii sunt:
-costul şi timpul necesar efectuării analizelor;
-gradul efectiv de control asupra aspectelor de mediu luate în considerare;
-determinarea aspectelor de mediu în funcţie de intrările şi ieşirile asociate cu activităţile,
produsele şi/sau serviciile lor relevante (actuale şi anterioare);
-o analiză de mediu preliminară, pentru a lua în considerare toate aspectele de mediu ale
organizaţiei.

118
 Analiza acestor aspecte trebuie să acopere în principal următoarele domenii:
-prevederile legislative precum şi reglementările;
-identificarea aspectelor de mediu semnificative;
-examinarea procedurilor şi practicilor de management de mediu existente;
-analiza şi evaluarea acţiunilor întreprinse în urma investigării incidentelor anterioare;
-condiţiile de funcţionare din cadrul organizaţiei şi situaţiile de urgenţă posibile.

O abordare corespunzătoare pentru această analiză de mediu preliminară poate include

liste de verificare, interviuri, măsurători şi inspecţii directe, rezultate ale auditurilor anterioare sau
alte analize care depind de natura activităţilor organizaţiei.
Procesul de identificare a aspectelor de mediu semnificative asociate activităţilor din
unităţile operaţionale ale organizaţiei, trebuie să ia în considerare, dacă este necesar, următorii
factori: emisii în aer, deversări în apă, gestionarea deşeurilor, contaminarea solului, alte probleme
referitoare la comunitate şi la mediul local.
Organizaţiile pot selecta categorii de activităţi, produse sau servicii pentru a identifica
acele aspecte susceptibile de a avea un impact semnificativ, sau pot evalua fiecare intrare şi ieşire
de produs.
Aşadar, pentru stabilirea şi analiza obiectivelor sale, o organizaţie trebuie să ia în
considerare atât prevederile legale cât şi aspectele de mediu semnificative, opţiunile tehnologice,
cerinţele sale financiare, operaţionale, comerciale, precum şi punctele de vedere ale părţilor
interesate.
Toate obiectivele şi ţintele de mediu trebuie să fie în concordanţă cu politica de mediu.

Exemple
Exemple de aspectele de mediu și de
impacturi ale acestora asupra mediului

Activitate Aspect de Impactul asupra mediului

mediu
Transport — Uleiuri uzate de utilaje — Poluarea solului, apei, aerului

— Emisiile de carbon ale camioanelor și — Efectul de seră

utilajelor
jelor
Construcții — Emisiile atmosferice, zgomot, vibrații — Poluarea sonoră, a solului, apei,
etc. ale utilajelor de construcții aerului
— Utilizarea terenurilor — Distrugerea învelișului vegetal

Servicii adminis- — Utilizarea de materiale cum ar fi
trative hârtie, cerneală etc.
— Consumul de energie electrică (care
conduce la emisii indirecte de CO2)
— Pierderea biodiversității
— Poluare prin deșeuri municipale
mixte
— Efectul de seră

Industria — Ape reziduale — Poluarea apei

chimică
— Emisii de compuși organici volatili — Ozonul fotochimic

— Emisii de substanțe care diminuează — Diminuarea stratului de ozon

stratul de ozon

8.5.3. Programe de management de mediu – aplicabilitate

Pentru stabilirea obiectivelor şi ţintelor de mediu, orice organizaţie trebuie să stabilească şi

să aplice unul sau mai multe programe care trebuie să includă: desemnarea responsabilităţilor,
precum şi mijloacele şi termenele privind realizarea acestora.

119
 Crearea şi utilizarea unuia sau a mai multor programe constituie un element cheie al
succesului implementării unui sistem de management de mediu. Se recomandă ca programul să
descrie modul în care vor fi atinse obiectivele şi ţintele fixate de către organizaţie şi să indice în
acelaşi timp, termenele şi personalul responsabil de punere în practică a politicii de mediu a
organizaţiei pentru activităţi noi.
Un astfel de program poate include şi consideraţii asupra etapelor de planificare,
proiectare, producţie, comercializare şi eliminare.

Pentru a asigura eficienţa managementului de mediu, atribuţiile, responsabilităţile şi

autoritatea trebuie să fie definite, să dispună de o documentaţie corespunzătoare şi să fie
comunicate celor interesaţi.
Conducerea organizaţiei trebuie să furnizeze resursele (umane, tehnologice şi financiare)
necesare pentru implementarea şi controlul sistemului de management de mediu.
Pentru succesul implementării unui sistem de management de mediu se impune
angajamentul întregului personal al organizaţiei, responsabililor de mediu şi altor structuri ale
organizaţiei sau altor funcţii implicate în probleme de mediu.
Este necesar ca acest angajament să pornească de la nivelul cel mai înalt al conducerii,
care trebuie să stabilească politica de mediu a organizaţiei şi să asigure implementare sistemului
de management de mediu, sens în care se recomandă desemnarea unor reprezentanţi cu
responsabilităţi şi autorităţi diferite pentru implementarea sistemului de management de mediu.
De asemenea, conducerea organizaţiei trebuie să asigure alocarea resurselor pentru ca
sistemul de management de mediu să îşi poată începe activitatea să fie menţinut, să definească şi
să comunice responsabilităţile sistemului de management de mediu.
Pentru a asigura transpunerea în practică şi funcţionarea unui sistem de management de
mediu este necesară de asemenea necesităţilor de instruire corespunzătoare.
În acelaşi timp, organizaţia trebuie să pună la punct o procedură de comunicare internă, de
primire, de documentare şi de răspuns la informaţiile şi cererile pertinente ale părţilor interesate.
În cadrul promovării unui sistem de management al mediului, este necesară elaborarea
unor documente, păstrarea şi instruirea unui sistem de control al acestora.
Organizaţia trebuie să instituie, să analizeze, şi să revizuiască procedurile de pregătire
pentru eventualele situaţii de urgenţă.
Orice organizaţie care promovează un sistem de management al mediului trebuie să
stabilească şi să menţină proceduri pentru definirea responsabilităţilor a treptelor de decizie,
precum şi tratarea şi analizarea neconformităţii, adoptarea de măsuri în vederea reducerii
impactului produs, iniţierea şi finalizarea acţiunilor corective precum şi preventive.

8.6. ELEMENTELE SISTEMULUI DE MANAGEMENT AL MEDIULUI

8.6.1. Precizări prealabile

S.M.M. este un proces complex ce asigură ordinea şi coerenţa în cadrul organizaţiilor,

precum şi preocupările acestora faţă de problematica mediului, alocarea resurselor, atribuirea
responsa-bilităţilor, evaluarea corectă şi continuă a diferitelor practici şi procedee interne menite
să asigure buna desfăşurare a activităţilor. S.M.M. este considerat a fi compatibil cu conceptul de
dezvoltare durabilă, fiind esenţial pentru întărirea capacităţii unei organizaţii de a răspunde
obiectivelor sale de mediu şi de a garanta cerinţele naţionale şi/sau internaţionale în vigoare.
120
 Cele mai importante principii ce se cer a fi respectate în cadrul unui S.M.M. sunt:
-considerarea managementului de mediu ca fiind una din priorităţile majore ale
organizaţiei;
-stabilirea şi menţinerea comunicării cu părţile interesate;
-determinarea cerinţelor legale şi a aspectelor de mediu;
-stabilirea răspunderilor şi responsabilităţilor conducerii şi a personalului privind protecţia
mediului;
-încurajarea planificării în domeniul mediului pe întreaga durată a ciclului de viaţă al
produsului sau procesului;
-asigurarea de resurse suficiente şi corespunzătoare, instruirea personalului pentru a atinge
nivelurile de performanţă fixate în mod continuu;
-evaluarea performanţei de mediu comparativ cu politica de mediu a organizaţiei;
-stabilirea unui proces de management care să permită auditarea şi analiza S.M.M., în
scopul identificării oportunităţilor de îmbunătăţire a sistemului şi a performanţei de mediu.

Scopul principal al introducerii un sistem eficient de management al mediului este cel al

protejării sănătăţii oamenilor şi a mediului împotriva impacturilor potenţiale ale activităţilor,
produselor sau serviciilor pe care o organizaţie le prestează, şi totodată pentru a contribui la
menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii mediului în general.
Principalele avantaje ale introducerii unui S.M.M. sunt următoarele:
-obţinerea unei competitivităţi sporite pe o piaţă concurenţială;
-obţinerea unor beneficii din punct de vedere economic;
-existenţa unui angajament evident al conducerii organizaţiei în direcţia îndeplinirii
propriei politici şi obiective ale mediului;
-dovada conformării organizaţiei la legislaţie şi reglementări
-un proces de îmbunătăţire continuă etc.

8.6.2. Principiile şi elementele sistemului de management al mediului

Principiile de bază ale S.M.M. sunt următoarele:

- Angajament şi politică de mediu;
- Planificarea politicii de mediu;
-Transpunerea în practică a politicii şi ţintelor de mediu;
- Măsurarea şi evaluarea performanţei de mediu;
- Analiza şi îmbunătăţirea continuă a SMM.

Principiul angajamentului şi al politicii de mediu

Potrivit acestui principiu, se recomandă ca orice organizaţie să-şi definească politica sa de
mediu şi să-şi asume angajamentul pentru introducerea unui S.M.M. propriu.
Se consideră că odată ce experienţa organizaţiei va creşte, S.M.M.-ul va începe să
prindă contur, ceea ce îi va da posibilitatea să introducă proceduri, programe şi tehnologii care să-
i permită îmbunătăţirea performanţei de mediu.
Angajamentul şi implicarea conducerii organizaţiei în exercitarea managementului de
mediu sunt apreciate ca fiind esenţiale pentru reuşita introducerii unui S.M.M.
Politica de mediu fixează pentru organizaţie sensul general al direcţiei pe care aceasta
trebuie să o urmeze şi stabileşte, în acelaşi timp, principiile sale de acţiune. Ea fixează scopul,

121
precum şi nivelul de responsabilitate faţă de mediu şi performanţa dorită, în raport de care vor fi
evaluate toate acţiunile ulterioare ale organizaţiei.
Responsabilitatea pentru stabilirea politicii de mediu îi revine conducerii organizaţiei, cea
care este răspunzătoare de aplicarea politicii de mediu şi totodată de punerea la dispoziţie a
datelor şi informaţiilor care vor permite formularea sau modificarea acesteia.
Politica de mediu, pe lângă reglementările specifice din domeniul mediului poate cuprinde
şi o serie de angajamente cum ar fi:
-diminuarea impactului negativ asupra mediului a activităţilor noi, prin utilizarea
procedurilor integrate de management al mediului şi al planificării;
-perfecţionarea procedurilor de evaluare a performanţei de mediu şi a indicatorilor
asociaţi.
-crearea produselor astfel încât să se diminueze impactul lor asupra mediului atât în
producţie, cât şi în utilizare şi eliminare;
-prevenirea poluării, reducerea deşeurilor şi a consumului de resurse şi materii prime;
-educarea şi instruirea în scopul protecţiei mediului a întregului personal al organizaţiei,
precum şi a altor persoane din exterior;
-implicarea părţilor interesate şi stabilirea unei bune comunicări;
-orientarea în activitate în scopul unei dezvoltări durabile;
-încurajarea furnizorilor şi a contractanţilor în calitate de parteneri în adoptarea unui
S.M.M. asemănător.

Principiul planificării
Conform acestui principiu, se recomandă ca o organizaţie să stabilească un plan eficient
care să permită satisfacerea politicii sale de mediu.
În acest scop se impune identificarea aspectelor de mediu şi evaluarea impactului asupra
mediului a acestor aspecte.
De asemenea, acest lucru presupune un proces continuu care determină impactul trecut,
prezent şi viitor asupra mediului al tuturor activităţilor unei organizaţii şi include în acelaşi timp
şi identificarea condiţiilor impuse de regulamente, legislaţie şi de afacerile care influenţează
organizaţia, precum şi identificarea impactului asupra sănătăţii şi securităţii persoanelor,
concomitent cu evaluarea riscurilor pentru mediu.
Se recomandă ca organizaţia să stabilească, să aplice şi menţină proceduri pentru
identificarea, accesul şi cunoaşterea cerinţelor legale şi a altor cerinţe adoptate care se referă în
mod direct la aspectele de mediu ale activităţilor, produselor sau serviciilor sale.
Pentru realizarea politicii de mediu a unei organizaţii, se recomandă să se planifice şi să se
stabilească o serie de obiective, ce reprezintă ţelurile generale şi nivelul de performanţă privind
mediul pe care organizaţia şi le-a propus în cadrul politicii sale de mediu. În acelaşi sens, se cere
ca organizaţia să ia în considerare atât constatările obţinute în analizele iniţiale de mediu, cât şi
aspectele identificate şi impactul asupra mediului asociat acestor aspecte.
În cadrul acţiunii de planificare, se cere ca organizaţia să elaboreze şi un program de
management de mediu care să cuprindă toate obiectivele sale de mediu.

122
 Principiul implementării
Pentru transpunerea în practică a sistemului de management de mediu, se recomandă ca
organizaţia să-şi dezvolte capacităţile şi mecanismele de susţinere necesare îndeplinirii politicii de
mediu, a obiectivelor şi a ţintelor sale.
De asemenea, se cere ca resursele corespunzătoare, (umane, materiale şi financiare)
importante pentru implementarea politicii de mediu a organizaţiei şi atingerea obiectivelor avute
în vedere, să fie stabilite şi puse la dispoziţia celor interesaţi.
Pentru ca un management de mediu să fie eficient se recomandă ca elementele S.M.M. să
fie concepute şi realizate astfel încât să fie integrate şi armonizate în mod efectiv în elementele
sistemului de management general.
Un element important al activităţii de implementare al S.M.M. îl reprezintă elaborarea
unor planuri şi proceduri pentru situaţii de urgenţă care să asigure capacitatea de răspuns
corespunzătoare în cazul apariţiei unor situaţii neprevăzute sau accidentale, sens în care
organizaţia trebuie să elaboreze şi să menţină proceduri care să trateze incidentele de mediu şi
situaţiile de urgenţă posibile.

Principiul măsurării şi evaluării

Conform acestui principiu organizaţia trebuie să măsoare, să monitorizeze şi să evalueze
performanţa pe care o realizează din punct de vedere al ocrotirii mediului. Acestea reprezintă
activităţi cheie ale unui S.M.M., care asigură faptul că organizaţia respectivă funcţionează în
conformitate cu programul de management de mediu stabilit.
Este necesar să existe un sistem de măsurare şi monitorizare a performanţei reale faţă de
obiectivele şi ţintele de mediu ale organizaţiei în domeniile sistemului de management şi a
proceselor operaţionale, fapt ce include evaluarea conformităţii cu legislaţia şi reglementările de
mediu existente.
Auditurile S.M.M. trebuie să fie realizate periodic pentru a dovedi şi determina dacă
sistemul este conform măsurilor planificate şi dacă este corect implementat şi menţinut. Acestea
pot fi realizate de către personalul organizaţiei, şi/sau de participanţii externi aleşi de organizaţie,
în mod obiectiv şi imparţial şi cu instruirea corespunzătoare.
Frecvenţa efectuării auditurilor se stabileşte pe baza rezultatelor auditurilor precedente.

Exemple
Exemplu de
evaluare simplă a
conformității
juridice

Legislația de mediu
Cerințe specifice Situația organizației Rezultat
aplicabilă

Legislația privind — Autorizație — Autorizație expirată Reînnoirea

deșeurile pentr autorizației
u producerea de — Gestionarea
deșeuri deșeu
rilor sub control
Legislația privind —
— Gestionarea deșeurilor
Limite de emisii — Sub limite Corect
emisiile atmosferice (NOx, SOx, particule
etc.) — Autorizații
actualizate
— Autorizație
pentr
u cazane

123
 Legislația privind — Valoarea limită — Sub nivelul autorizat Corect
poluarea fonică a
zgomotului în zonă
Legislația privind — Tratament specific (eli- — Nu există încă Remedierea situației
tratarea apelor minarea fosforului și a
azotului) — Nu respectă în
totalitate legislația
— Valori limită pentru
efluenți — Autorizație
neactualizată
— Autorizație pentru
emisiile în apă

Legislația privind gazele — Limite stabilite pentru — Sub limită Corect. Este posibilă
cu efect de seră emisiile de gaze cu vânzarea anumitor
efect de seră certificate de emisii

Principiul analizei şi îmbunătăţirii continue

Potrivit acestui principiu, se recomandă ca o organizaţie (prin conducerea sa) să analizeze
şi să îmbunătăţească continuu sistemul său de management de mediu, având ca obiectiv
îmbunătăţirea performanţei sale globale în acest sens. Pentru o continuă adaptare şi eficienţă,
conducerea organizaţiei trebuie să analizeze S.M.M. la intervale adecvate.
Analiza efectuată, în funcţie de rezultatele obţinute, va aborda eventualele necesităţi de
schimbare a politicii de mediu, a obiectivelor, precum şi a altor elemente de S.M.M.
Conceptul de îmbunătăţire continuă face parte integrantă din S.M.M. şi se obţine printr-o
evaluare continuă a performanţei de mediu a S.M.M. faţă de politicile, obiectivele şi ţintele de
mediu pentru a se identifica oportunităţile de îmbunătăţire.

8.7. Diferenţele dintre cele două sisteme

Cerinţele sistemului de management de mediu şi aspectele suplimentare care trebuie avute

în vedere de către organizaţiile care pun în aplicare EMAS comparativ cu cele ale standardului
EN ISO 14001:2004 sunt reproduse în coloana din dreapta a tabelului de mai jos, care constituie
partea B a acestuia. Precizăm că sunt prezentate cu detalieri doar aspectele de diferenţiere.

PARTEA A PARTEA B
Cerințe ale sistemelor de management de Aspecte suplimentare care trebuie avute în vedere
mediu conform EN ISO 14001:2004 de către organizațiile care pun în aplicare EMAS

Organizațiile participante la sistemul comunitar

de management de mediu și audit (EMAS)
aplică cerințele standardului EN ISO
14001:2004, care sunt descrise în secțiunea 4
din standardul european (1) și sunt reproduse
integral mai jos:

A. Cerințe ale sistemului de management de

mediu

A.1. Cerințe generale

Organizația instituie, documentează, pune în

aplicare, menține și îmbunătățește continuu un
sistem de management de mediu în conformitate

124
cu cerințele prezentului standard internațional și
decide asupra modului în care va îndeplini
aceste cerințe.

A.2. Politica de mediu

A.3. Planificare

A.3.1. Aspecte de mediu

Organizația stabilește, pune în aplicare și

menține o procedură (proceduri):

(a) de identificare a aspectelor de mediu ale

activităților, produselor și serviciilor sale în
cadrul domeniului de aplicare definit pentru
sistemul de management de mediu, pe care
le poate controla, precum și a celor asupra
cărora poate exercita influență luând în
considerare evoluțiile noi sau planificate
sau activitățile, produsele și serviciile noi
sau modificate; și

(b) de determinare a acelor aspecte care au sau

pot avea un impact semnificativ asupra
mediului (adică aspecte semnificative de
mediu).

Organizația documentează informațiile și le

actualizează.

Organizația, la stabilirea, înființarea, punerea în

aplicare și menținerea sistemului său de mana-
gement de mediu, ia în considerare aspectele
semnificative de mediu.

B.1. Analiza de mediu

Organizațiile realizează o analiză inițială de
mediu, astfel cum este stabilit în anexa I,
pentru a identifica și a evalua aspectele lor de
mediu și a identifica cerințele legale aplicabile
referitoare la mediu.

Organizațiile din afara Comunității fac trimitere,

de asemenea, la cerințele legale în materie de
mediu aplicabile organizațiilor similare din
statele membre în care acestea intenționează să
își depună cererile

125
 PARTEA A PARTEA B
Cerințe ale sistemelor de management de mediu Aspecte suplimentare care trebuie avute în vedere de
conform EN ISO 14001:2004 către organizațiile care pun în aplicare EMAS

A.3.2. Cerințe legale și alte cerințe

Organizația stabilește, pune în aplicare și

menține o procedură (proceduri):

(a) de identificare și de facilitare a accesului la

cerințele legale și la alte cerințe aplicabile la
care organizația subscrie, referitoare la
aspectele de mediu relevante pentru
aceasta; și

(b) de determinare a modului în care aceste

cerințe se aplică aspectelor sale de mediu.

Organizația, la stabilirea, punerea în aplicare și

menținerea sistemului său de management de
mediu, ia în considerare cerințele legale și
celelalte cerințe aplicabile la care organizația
subscrie.

B.2. Conformarea legală

Organizațiile care doresc să se înregistreze

EMAS trebuie să poată demonstra că:

1. au identificat și cunosc implicațiile pentru

organizație ale tuturor cerințelor legale de
mediu aplicabile, identificate în timpul
analizei de mediu în conformitate cu
anexa I;

2. iau măsurile necesare de respectare a legi-

slației de mediu, inclusiv autorizațiile și
limitele acestora; și

3. au instituit proceduri care permit respectarea

în permanență de către organizație a
cerințelor de mediu în vigoare.

A.3.3. Obiective, ținte și programe

Organizația stabilește, pune în aplicare și

menține obiective și ținte de mediu documentate,
la funcțiile și nivelurile corespunzătoare din
cadrul organizației.

Acolo unde este posibil, obiectivele și țintele

sunt măsurabile și conforme cu politica de
mediu, inclusiv cu angajamentele referitoare la
prevenirea poluării, la conformarea cu cerințele
legale și cu alte cerințe aplicabile la care orga-
nizația subscrie și la îmbunătățirea continuă.

126
 PARTEA A PARTEA B
Cerințe ale sistemelor de management de mediu Aspecte suplimentare care trebuie avute în vedere de
conform EN ISO 14001:2004 către organizațiile care pun în aplicare EMAS

La stabilirea și analizarea obiectivelor și țintelor,

organizația ia în considerare cerințele legale și
alte cerințe la care subscrie, precum și aspectele
sale semnificative de mediu. De asemenea, ia în
considerare propriile opțiuni tehnologice, cerințe
financiare, operaționale și de afaceri, precum și
opiniile părților interesate.

Organizația stabilește, pune în aplicare și

menține un program (programe) de realizare a
obiectivelor și țintelor. Acest(e) program(e)
prevede (prevăd):

(a) stabilirea de responsabilități privind

realizarea obiectivelor și țintelor pentru
funcțiile și nivelurile corespunzătoare ale
organizației; și

(b) mijloacele și termenele de realizare a aces-

tora.

B.3. Performanța de mediu

1. Organizațiile sunt în măsură să demonstreze

că sistemul de management și procedurile
de audit iau în considerare performanța de
mediu concretă a organizației în raport cu
aspectele directe și indirecte identificate în
analiza de mediu în conformitate cu anexa I.

2. Evaluarea performanței de mediu a unei

organizații pe baza obiectivelor și țintelor
sale face parte integrantă din procesul de
evaluare efectuat de conducere. Organizația
se angajează, de asemenea, să își îmbună­
tățească continuu performanța de mediu. În
acest scop, organizația își poate baza
acțiunile pe programele de mediu locale,
regionale sau naționale.

3. Mijloacele pentru a atinge obiectivele și

țintele nu pot constitui obiective de mediu.
În cazul în care organizația posedă mai mult
de un amplasament, fiecare din amplasa-
mentele unde se aplică EMAS respectă
toate cerințele EMAS, inclusiv cea privind
îmbunătățirea continuă a performanței de
mediu, așa cum este definită la articolul 2
alineatul (2).

A.4. Punerea în aplicare și funcționarea

A.4.1. Resurse, atribuții, responsabilități și

autoritate
Conducerea organizației asigură disponibilitatea
resurselor esențiale pentru stabilirea, punerea în
aplicare, menținerea și îmbunătățirea sistemului
de management de mediu. Resursele cuprind
resurse umane și competențe specializate, infras-
tructură organizațională, tehnologii și resurse
financiare.

127
 PARTEA A PARTEA B
Cerințe ale sistemelor de management de mediu Aspecte suplimentare care trebuie avute în vedere de
conform EN ISO 14001:2004 către organizațiile care pun în aplicare EMAS

Atribuțiile, responsabilitățile și autoritățile sunt

definite, documentate și comunicate în vederea
unui management de mediu eficient.

Conducerea organizației la cel mai înalt nivel

numește unul sau mai mulți reprezentanți,
cărora, pe lângă alte responsabilități pe care le
dețin, le sunt încredințate atribuții, responsabi-
lități și competențe bine definite pentru:

(a) asigurarea stabilirii, punerii în aplicare și

menținerii unui sistem de management de
mediu în conformitate cu cerințele
prezentului standard internațional;

(b) raportarea către conducerea la cel mai înalt

nivel a organizației cu privire la performanța
sistemului de management de mediu în
vederea analizării, incluzând recomandări
pentru îmbunătățire.

A.4.2. Competență, formare profesională și B.4. Implicarea angajaților

sensibilizare

1. Organizația ar trebui să recunoască faptul că

implicarea activă a angajaților constituie
forța motrice și una dintre condițiile
necesare pentru îmbunătățiri continue și
eficiente în domeniul mediului, fiind
totodată una dintre resursele principale ale
îmbunătățirii performanței de mediu,
precum și metoda adecvată de ancorare cu
succes a sistemului de management de
mediu și audit în cadrul organizației.

2. Termenul de „participare a angajaților”

include atât participarea, cât și informarea
angajaților individuali și a reprezentanților
acestora. Prin urmare, ar trebui să existe
un sistem de participare a angajaților la
toate nivelele. Organizația ar trebui să recu-
noască faptul că angajamentul, capacitatea
de reacție și susținerea activă din partea
conducerii este o condiție esențială a
reușitei acestor procese. În acest context,
trebuie subliniată necesitatea feedbackului
primit de angajați din partea conducerii.

Organizația se asigură că toate persoanele care

execută, pentru aceasta sau în numele acesteia,
sarcini cu un impact potențial semnificativ
asupra mediului identificat de organizație, sunt
competente în baza educației, a instruirii sau a
experienței adecvate pe care o dețin; organizația
păstrează înregistrările care dovedesc
competența acestora.
128
 PARTEA A PARTEA B
Cerințe ale sistemelor de management de mediu Aspecte suplimentare care trebuie avute în vedere de
conform EN ISO 14001:2004 către organizațiile care pun în aplicare EMAS

Organizația identifică necesitățile de instruire

asociate aspectelor de mediu și sistemului de
management de mediu. Aceasta asigură
instruirea sau adoptă alte măsuri pentru
acoperirea acestor necesități și păstrează înregis-
trările doveditoare.

Organizația stabilește, pune în aplicare și

menține proceduri prin care persoanele care
lucrează pentru aceasta sau în numele acesteia
să fie sensibilizate cu privire la:

(a) importanța conformării cu politica și proce-

durile de mediu și cu cerințele sistemului de
management de mediu;

(b) aspectele semnificative de mediu și impactul

real sau potențial asociat activității lor,
precum și efectele benefice aduse mediului
prin îmbunătățirea performanțelor personale;

(c) propriile atribuții și responsabilități în

realizarea conformării cu cerințele sistemului
de management de mediu; și

(d) consecințele potențiale ale nerespectării

procedurilor specificate.

3. Pe lângă aceste cerințele, angajații trebuie

implicați în procesul de îmbunătățire
continuă a performanței de mediu a organi-
zației prin:

(a) analiza de mediu inițială, analiza

situației actuale și colectarea și veri-
ficarea informațiilor;

(b) stabilirea și punerea în aplicare a unui

sistem de management de mediu și
audit în scopul îmbunătățirii perfor-
manței de mediu;

(c) comitete de mediu care să colecteze

informațiile și să garanteze participarea
directorului/reprezentanților conducerii
pe probleme de mediu și a angajaților
și reprezentanților acestora;

(d) grupuri de lucru comune pentru

programul de mediu și pentru auditul
de mediu;

(e) elaborarea de declarații de mediu.

129
 PARTEA A PARTEA B
Cerințe ale sistemelor de management de mediu Aspecte suplimentare care trebuie avute în vedere de
conform EN ISO 14001:2004 către organizațiile care pun în aplicare EMAS

4. În acest scop, ar trebui să se facă apel la

forme adecvate de participare, cum ar
caietul de sugestii, munca pe echipe,
fondată pe proiecte, sau comitete de
mediu. Organizațiile vor putea să se
inspire din orientările Comisiei privind cele
mai bune practici în domeniu. În cazul în
care solicită acest lucru, sunt implicați și
reprezentanții personalului.

A.4.3. Comunicare

Organizația stabilește, pune în aplicare și

menține, cu privire la aspectele de mediu
relevante pentru aceasta și la sistemul său de
management de mediu, o procedură (proceduri)
de:

(a) asigurare a comunicării interne între diferite

niveluri și funcții ale organizației;

(b) primire și documentare a comunicărilor

relevante din partea părților interesate
externe și de formulare a unor răspunsuri
corespunzătoare.

Organizația decide dacă va comunica sau nu în

exterior aspectele sale semnificative de mediu și
își documentează decizia. Dacă decide în
favoarea comunicării, organizația stabilește și
pune în aplicare o metodă (metode) de
efectuare a comunicării externe.

B.5. Comunicare

1. Organizațiile trebuie să fie în măsură să

demonstreze că sunt angajate într-un dialog
deschis cu publicul și cu celelalte părți inte-
resate, în special comunitățile locale și
clienții, în ceea ce privește impactul asupra
mediului al activităților, produselor și servi-
ciilor lor, pentru a identifica preocupările
publicului și ale altor părți interesate.

2. Deschiderea, transparența și furnizarea

periodică de informații cu privire la mediu
sunt factorii cheie de diferențiere a EMAS
de alte sisteme. Acești factori sunt impor-
tanți, de asemenea, pentru organizație, în
vederea consolidării încrederii părților inte-
resate.

3. EMAS conferă flexibilitatea necesară orga-

nizațiilor de a canaliza informații relevante
către tipuri specifice de public, garantând, în
același timp, disponibilitatea informațiilor
pentru toți cei care le solicită

130
A.4.4. Documentație

A.4.5. Controlul documentelor

A.4.6. Control operațional

A.4.7. Pregătirea pentru situațiile de urgență și

capacitatea de reacție în astfel de situații

A.5. Verificări

A.5.1. Monitorizare și măsurare

A.5.2. Evaluarea conformității

A.5.3. Neconformitate, acțiune corectivă și

acțiune preventivă

A.5.4. Controlul înregistrărilor

A.5.5. Audit intern

A.6. Analiza efectuată de către conducere

131
 Indentificaţi un obiectiv şi două ţinte legale posibil a fi introduse într-un
SMM.

Rezumat
Scopul principal al unui sistem de management al mediului este asigurarea
ocrotirii mediului; prevenirea poluării; asigurarea unui echilibru între aceste
elemente şi necesităţile sociale şi economice. Aplicarea unui astfel de sistem permite
organizaţiei respective să stabilească şi evalueze eficienţa procedurilor utilizate
pentru elaborarea politicii sale de mediu şi în acelaşi timp să se conformeze acestora
şi legislaţiei şi să demonstreze această conformitate.
Cerinţele pentru un sistem de management de mediu bazate pe planificare,
implementare, verificare şi analiză sunt în principiu, următoarele:
- stabilirea unei politici de mediu corespunzătoare;
- identificarea aspectelor de mediu care rezultă din activităţile, produsele sau
serviciile (existente, anterioare sau planificate), pentru a determina impactul
semnificativ al acestora asupra mediului;
- identificarea prevederilor relevante de ordin legislativ;
- identificarea priorităţilor şi fixarea obiectivelor de mediu corespunzătoare;
- stabilirea structurii şi programelor pentru punerea în practică şi pentru
realizarea obiectivelor şi ţintelor fixate;
-facilitarea activităţilor de planificare, control, monitorizare, audit şi analiză,
pentru a se asigura că politica de mediu este respectată şi sistemul de management
de mediu este corespunzător;
- posibilitatea SMM de a se adapta la orice tip de schimbări.
Cele mai importante aspecte ce se cer a fi respectate în cadrul unui S.M.M.
sunt:
-considerarea managementului de mediu ca fiind o prioritate majoră
-determinarea cerinţelor legale şi a aspectelor de mediu;
-stabilirea răspunderilor şi responsabilităţilor conducerii şi a personalului
privind protecţia mediului;
-încurajarea planificării în domeniul mediului pe întreaga durată a ciclului de
viaţă al produsului sau procesului;
-evaluarea performanţei de mediu comparativ cu politica de mediu a
organizaţiei;
-stabilirea unui proces de management care să permită auditarea şi analiza
S.M.M., în scopul identificării oportunităţilor de îmbunătăţire a sistemului şi a
performanţei de mediu.
Principiile de bază ale S.M.M. sunt următoarele:
- Angajament şi politică de mediu;
- Planificarea politicii de mediu;
-Transpunerea în practică a politicii şi ţintelor de mediu;
- Măsurarea şi evaluarea performanţei de mediu;
- Analiza şi îmbunătăţirea continuă a SMM.

132
Test de evaluare a cunoştinţelor
1) Ce este un Sistem de Management de Mediu(SMM) si cum imbunatateste
acesta performanta de mediu a unei organizaţii ?

2) Ce este un Standard de Management de Mediu?

3):Enumerati 3 diferente intre EMAS si ISO 14001

133
Unitatea de învăţare 9. Protecţia mediului prin instrumente
economico-financiare. Fondul de mediu
Cuprins
9.1. Introducere ........................................................................................................... 134
9.2 Competenţe ........................................................................................................... 134
9.3 Caracteristici generale ale instrumentelor economice ......................................... 135
9.4 Taxele de mediu. Noţiunea de taxă de mediu şi taxe financiare ........................... 136
9.5 Eco-etichetarea ..................................................................................................... 139
9.6 Instrumente financiare derulate prin finanţare de proiecte ................................. 142
9.7 Fondul pentru mediu ............................................................................................. 146
9.7.1 Constituirea fondului ......................................................................................... 146
9.7.2 Destinaţia fondului de mediu ............................................................................. 150
9.7.3 Autoritatea competentă ...................................................................................... 152
9.8 Rezumat ................................................................................................................. 153
9.9. Test........................................................................................................................154

9.1. Introducere

Instrumentele economice, financiare forţează poluatorii să reducă

emisiile poluarea prin recurgerea la instrumente financiare: taxe, redevenţe sau
chiar ajutoare financiare. Acestea pot creea pieţe ale permiselor negociabile care
permit poluatorilor să aleagă între:
1) reducerea propriului nivel al poluării;
2) menţinerea unui nivel excesiv al poluării dar plătind altor
poluatori pentru reducerea poluării lor sub limita legală.
Pentru ca instrumentele economice să fie eficiente, preţurile şi
concurenţa trebuie să joace un rol semnificativ în structura economică şi în
deciziile celor ce sunt responsabili pentru poluare prin crearea pieţelor
concurenţiale.
Cursul prezintă succinct câteva dintre acestea, precum şi modul lor de
acţiune ca instrumente utilizate în protecţia mediului.

9.2. Competenţele unităţii de învăţare

După finalizarea acestei unităţi de învăţare, studenţii vor fi capabili să:
-identifice corect instrumentele economice, financiare de mediu
-aplice reglementările specifice acestor instrumente de protecţia mediului
-identifice forme de finanţare pentru protecşia mediului şi încadreze proiecte în
cadrul acestor forme

134
 -identifice taxele pentru fondul de mediu

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 4 ore.

9.3. Caracteristici generale ale instrumentelor economice

Instrumentele pot fi calificate ca fiind “economice” după efectul lor asupra estimării
costurilor şi avantajelor diferitelor posibilităţi de acţiune ale agenţilor economici, principiul
fiind acela de influenţare a deciziilor şi a comportamentului agenţilor economici astfel încât
toate direcţiile de acţiune să ducă la rezultate eficiente din punct de vedere al mediului care
nu s-ar realiza în absenţa instrumentelor.
Se pune însă problema dacă instrumentele economice se confundă cu cele financiare
sau dacă instrumentele ce prezintă aspecte financiare sunt economice. Răspunsul este nu.
Câteva instrumente nefinanciare ale politicii de mediu pot avea, ca obiect de studiu,
metode mai puţin costisitoare pentru respectarea normelor calităţii mediului ambiant sau
pentru cunoaşterea nivelului global al diversificărilor. Aceste instrumente sunt acoperite
de definiţia instrumentelor economice. Suprapunerea cu reglementările directe se realizează
deoarece crearea pieţelor sau a dispoziţiilor intervenţioniste sunt considerate ca fiind măsuri
de ordin instituţional ce influenţează indirect modificările calităţii mediului.
Reglementările directe au două componente: o componentă financiară şi una
monetară, iar rezultatul, din punct de vedere al volumului poluării poate să depindă de
consideraţii tehnice şi monetare. În orice caz, reglementările sunt acompaniate de
redevenţe care nu au efect intenţionat asupra comportamentului dar îl afectează radical.
Definiţia de mai sus a instrumentelor economice restrânge această noţiune la instrumente
care au efecte directe asupra comportamentului efectiv al agentului economic, prin
modificarea costurilor şi a profiturilor, care sunt evaluate de însăşi agenţii economici.
Astfel, unele redevenţe nu sunt considerate ca fiind instrumente economice după definiţia
de mai sus.
Altă definiţie mai restrânsă consideră că instrumentele pot fi economice dacă
au un efect observabil asupra comportamentului iar după o alta, instrumentele sunt
considerate economice dacă au o componentă financiară directă (această definiţie exclude
instrumente ca schimbarea drepturilor de emisie). După altă definiţie, se sugerează că

135
instrumentele nu pot fi caracterizate ca fiind economice dacă nu utilizează mecanisme
de piaţă.
Instrumentele economice şi financiare sunt destinate să modifice modul de producţie
şi obiceiurile consumatorilor, fiind folosite pentru a favoriza o dezvoltare responsabilă a
acestora. Astfel instrumentele economice pot mai eficace decât reglementările directe (dacă
există cerere mare de piaţă).

9.4. Taxele de mediu. Noţiunea de taxă de mediu şi taxe financiare

Termenul generic utilizat în plan economic este de taxă de mediu, adică taxă ce
are o influenţă favorabilă asupra mediului. Acest termen general înglobează de fapt
două categorii de taxe şi anume:
- o primă categorie ce are ca obiectiv alocarea optimală a resurselor prin
internalizarea externalităţilor într-o manieră optimală.
Aceste taxe sunt denumite taxe pigouviene, fiind destinate corectării preţurilor prin
luarea în calcul a costurilor externe.
Obiectivul taxelor pigouviene este de a incita consumatorul sau producătorul să
adopte un comportament care să ţină seama de ansamblul costurilor ocazionate sa
activitatea desfăşurată.
- a doua categorie are ca obiectiv finanţarea activităţii de protecţie a mediului.
Acestea sunt taxele financiare sau redevenţele.

Scopul principal al unei taxe pigouviene este cel al eficacităţii economice, spre
exemplu, o taxă asupra emisiilor are în vedere trei elemente:
● reducerea cantităţii deversate: taxa creşte costul marginal de producţie ceea ce
reduce cantitatea de echilibru de pe piaţă.
● substituţii tehnice: taxa obligă întreprinderea să utilizeze tehnologii
nepoluante în măsura în care costul de depoluare este inferior taxei economisite.

● dezvoltare şi cercetare: taxa incită întreprinderea să-şi dezvolte noi tehnici de

producţie şi de depoluare care să le permită evitarea plăţii taxei.
Pe lângă taxele fixe, există şi taxe differentiate. Aceste taxe sunt cele ale căror
încasări servesc la finanţarea reducerii preţului unui produs substituibil, mai puţin
poluant. Ele pot fi asimilate unei combinaţii între taxă pigouviană şi o subvenţie. În această

136
situaţie, statul introduce o taxă pentru un produs poluant, de exemplu automobile. Suma
taxei va fi egală cu costurile externe ale emisiilor poluante. Dacă fiecare produs poluează
în altă proporţie, suma taxei va fi şi ea diferită, iar încasările obţinute pot fi utilizate
pentru acordarea unei subvenţii pentru toate produsele. Aceasta va fi identică, chiar
dacă taxele plătite pentru fiecare produs poluant sunt diferite. În concluzie, considerăm că
produsele ce poluează mai mult vor avea preţuri mai mari (taxa este mai mare decât
subvenţia) decât celelalte mai puţin poluatoare.

Taxa diferenţiată va introduce astfel o diferenţiere a preţurilor după gradul de

poluare, deoarece întreprinderile ce poluează mai mult decât pragul stabilit, vor plăti taxa,
cele ce poluează mai puţin, vor primi subvenţia.
În practică, aplicarea taxei diferenţiată este posibilă în acele domenii în care există
bunuri substituibile cu impact diferit asupra mediului: producţia de energie (sursele de
poluare sunt diferite după cum sunt reînnoibile sau nu), lămpi electrice, aparatele
electromagnetice (după consumul de nergie), automobile (după poluare), etc.

Elementul principal al taxelor financiare este încasarea sumelor, efectul de

protecţie fiind secundar. Din punct de vedere al alocării resurselor, avantajul taxelor
financiare este dublu:
-în ceea ce priveşte optimul economic, taxa financiară face să corespundă un
preţ fiecărui serviciu public prestat;
-din punct de vedere al mediului, taxa exercită un efect incitativ ce diminuează
volumul emisiilor şi al deşeurilor.
Scopul principal al taxei este finanţarea, problema fiind analizată din punct de
vedere al statului prin tarifarea serviciilor publice. Efectul incitativ asupra mediului se
observă din aceea că, pentru utilizator, costul marginal este pozitiv (costul marginal ar
fi nul dacă serviciul public respectiv ar fi finanţat printr-un impozit nelegat de utilizarea
serviciului).
Astfel, o taxă asupra apelor uzate calculată în funcţie de suprafaţa locuibilă nu va
avea efect incitativ dar dacă va fi determinată în funcţie de deşeurile efective sau de
consumul de apă, va fi incitativă.
În fapt, efectul incitativ depinde de preţ şi de elasticitatea lui. Ajungem astfel la
regula de alocare optimă a resurselor pentru finanţarea serviciilor publice prin care
consumatorul va plăti pentru serviciul public un preţ egal cu costul marginal de

137
producţie al serviciului, regulă ce maximizează bunăstarea socială.

Două sectoare se pretează cel mai mult la stabilirea taxelor financiare: traficul
motorizat şi deşeurile, posibilităţile fiind numeroase:
- taxă pe pubelă: este destinată pe de o parte finanţării cheltuielilor generate de
eliminarea resturilor menajere din staţiile de incinerare, iar pe de altă parte, incitării la o
triere a resturilor menajere;
- taxe anticipate pentru eliminarea deşeurilor: sunt percepute la cumpărarea
produselor, fiind utilizate pentru finanţarea eliminării următoarelor produselor: carcase de
automobile, tipuri de baterii, frigidere, aparate electronice;
- taxe asupra apelor uzate: sunt stabilite în sume forfetare pentru menaje, pentru
consumatorii industriali existând diferite sisteme de stabilire a taxelor;
- taxe pe carburanţi: se utilizează pentru finanţarea construcţiei şi a întreţinerii
şoselelor, autostrăzilor, etc.
O taxă presupune acceptarea unui anumit număr de condiţii:

ƒ -O libertate de adaptare a celor care poluează funcţie de procentul taxei (care nu

este tolerată în cazul substanţelor foarte periculoase);

ƒ -Societatea trebuie să accepte o poluare reziduală (pentru care este plătită taxa),

dar care nu ar trebui acceptată pentru acei poluanţi care ar fi mai bine interzişi;

ƒ -Rezultatele obţinute prin intermediul taxei sunt imprecise şi obţinute cu

întârziere, iar colectivitatea de multe ori nu este pregătită să accepte riscurile acestor
întârzieri şi incertitudini în ceea ce priveşte rezultatele.
Aplicarea taxelor poate ridica probleme deoarece pot exista parteneri cu interese
divergente de grupurile de interes, dintre care enumerăm:

-de multe ori, taxa este asimilată unei “cumpărări a dreptului de poluare” adică

plătesc, atunci am dreptul să poluez mediul. În fapt, dacă nivelul taxei este
optimal, atunci taxa permite obţinerea rezultatelor dorite cu cel mai mic cost global,
ea constituind un supracost, deci o constrângere suplimentară pentru poluatori. De
fapt, norma sau reglementarea constituie o formă de cumpărare a dreptului de a
arunca autorizat poluanţi deoarece absenţa plăţii pentru utilizatorii mediului este
cauza deteriorării şi nu invers.
- Există lipsă de încredere în eficacitatea taxelor, deoarece planează o

138
 anumită incertitudine asupra rezultatelor (fără a mai ţine seama şi de reacţia celor ce
poluează) – în timp ce norma furnizează anumite garanţii (sunt însă şi ele greu de
aplicat din lipsa mijloacelor de control, fiind încălcate din lipsă de sancţiuni).
-Apar obstacole de ordin instituţional, în măsura în care instituţiile publice de
gestionare a mediului se confruntă cu probleme privind punerea în practică a
taxelor de mediu, dar, dacă există instituţii specializate situaţia poate fi
rezolvată.
-Opoziţia virulentă vine din partea indivizilor care văd în taxă o încărcare
suplimentară a costurilor şi o ameninţare pentru competitivitatea internaţională. În
opinia acestora, o normă, un permis se negociază punct cu punct, în timp ce o
taxă trebuie doar plătită, iar declaraţia finală a Conferinţei Mondiale a
6
Industriei asupra gestiunii mediului, îndeamnă guvernele “să utilizeze instrumente
de piaţă dând prioritate incitărilor şi normelor de rezultat, deoarece lasă industriei
libertatea de a alege căile de reducere a poluării”.

Introducerea taxei trebuie însoţită de o informare suficientă a celor implicaţi, pentru

a ne asigura că poluatorii înţeleg necesitatea introducerii ei. Responsabilii cu elaborarea
politicii de mediu trebuie să cunoască ciclul de viaţă al produsului, sursele de emisie ale
poluării, diverse tehnici de producţie şi produse substituibile existente şi chiar tehnicile
disponibile pentru eliminarea emisiilor şi reziduurilor.
Astfel, taxarea anumitor produse chimice sau îngrăşăminte poate reduce utilizarea
lor intensivă dar riscă să încurajeze agricultura extensivă şi să conducă la defrişări, la
trecerea în agricultură a unor terenuri forestiere marginale, mai ales dacă agricultorii nu
primesc o compensaţie pentru protejarea peisajului natural.
Instrumentul fiscal introdus ar trebui să fie previzibil, relativ stabil, pentru a
permite celor implicaţi să-şi planifice investiţiile de luptă contra poluării, taxa trebuie
deci să fie uşor de înţeles şi de pus în aplicare, costurile antrenate de aceste activităţi
fiind scăzute.

9.5. Eco-etichetarea

Eticheta ecologică a Uniunii Europene (Floarea Europeană), creată de Comisia

Europeană în 1992, este o schemă unică de certificare pentru a ajuta consumatorii să distingă

139
produsele şi serviciile verzi, care nu afectează mediul. Eticheta ecologică comunitară nu se
acordă pentru alimente şi produse medicale.
Este o schemă facultativă, concepută să încurajeze afacerile să comercializeze bunuri
şi servicii cu un impact redus asupra mediului şi pentru consumatorii europeni – inclusiv
cumpărătorii publici şi privaţi – să le identifice uşor.
Floarea se poate găsi în toată Europa precum şi în Norvegia, Liechtenstein şi Islanda.
Eticheta ecologică comunitară face parte dintr-o strategie mai largă, orientată către
promovarea consumului şi producţiei raţionale.
Ecoetichetarea este o activitate care are ca scop stabilirea unui sistem voluntar de
acordare a etichetei ecologice pentru produse cu impact minim asupra sănătăţii umane şi a
mediului, pe parcursul întregului ciclu de viaţă al produsului.
Eticheta ecologică este un simbol grafic, şi /sau un text descriptiv aplicat pe produs
sau ambalaj, într-o broşură sau alt document informativ care însoţeşte produsul şi care oferă
informaţiile necesare cu privire la criteriile ecologice ale produselor oferite pe piaţă.
Scopul introducerii etichetei ecologice este de a promova produsele care au un impact
redus asupra mediului, etichetarea ecologica fiind o acţiune voluntara.
Schema este deschisă tuturor produselor / serviciilor cu excepţia:
a) substanţelor sau preparatelor clasificate ca fiind foarte toxice, toxice, dăunătoare
mediului, cancerigene, toxice pentru reproducere sau mutagene, precum şi bunurilor fabricate
prin procedee dăunătoare pentru om sau pentru mediu şi care pot dăuna consumatorului în
condiţii normale de utilizare;
b) produselor alimentare, băuturilor, produselor farmaceutice;
c) aparaturii medicale destinate utilizării în scopuri profesionale sau care este prescrisă
ori utilizată de către personal medical calificat, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
În România, pentru implementarea schemei de etichetare ecologică, a fost înfiinţată
Comisia Naţională pentru Acordarea Etichetei Ecologice, organ consultativ cu rol în luarea
deciziilor privind acordarea etichetei ecologice.
În conformitate cu Regulamentul Nr. 1980/2000 al Parlamentului şi Consiliului
European din 17 iulie 2000 privind stabilirea schemei de acordare a etichetei ecologice
comunitare, transpus in legislaţia românească prin HG nr. 189/28.02.2002 (abrogat prin) HG
nr. 236/07.03.2007 , privind sistemul revizuit de acordare a etichetei ecologice comunitare,
categoriile de produse vizate pentru etichetare ecologică sunt:
 Aparate frigorifice
 Maşini se spălat rufe, de uz casnic

140
  Maşini se spălat vase, de uz casnic
 Calculatoare portabile
 Amelioratori de sol şi substraturi de cultură
 Detergenţi pentru maşini de spălat vase
 Încălţăminte
 Textile
 Vopsele şi lacuri utilizate pentru interioare
 Saltele de pat
 Lămpi electrice
 Detergenţi universali şi detergenţi pentru grupuri sanitare
 Detergenţi de vase pentru spălare manuală
 Hârtie copiativă şi hârtie grafică
 Hârtie absorbantă
 Materiale pentru pardoseli rigide
 Televizoare
 Servicii de cazare pentru turişti
 Aspiratoare
 Lubrifianţi
 Servicii de camping
 Săpunuri şi şampoane
 Pompe de caldură

Pentru obţinerea etichetei ecologice agenţii economici (fabricanţi, importatori, prestatori

de servicii comercianţi) trebuie să parcurgă următoarele etape:
 solicitarea etichetei ecologice la Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor care
reprezintă autoritatea competentă.

141
  realizarea încercărilor pe produse de către institutele specializate recomandate de
Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor şi/sau de către alte institute care deţin
laboratoare acreditate.
 evaluarea performanţelor produsului de către autoritatea competentă (Ministerul
Mediului şi Gospodăririi Apelor) care colaborează cu Comisia Naţională pentru
Acordarea Etichetei Ecologice în luarea deciziilor privind acordarea etichetei
ecologice şi cu Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor în vederea
evaluării gradului de eficienţă cu care eticheta ecologică răspunde nevoilor de
informare a comsumatorilor.
 solicitările pentru acordarea etichetei ecologice sunt supuse plăţii unui tarif între 300
şi 1300 de euro, care nu include costurile pentru testarea sau verificarea produselor în
procesul de evaluare a performanţelor acestora (suportate de către solicitanţii etichetei
ecologice).
 acordarea etichetei ecologice de către Comisia Naţională pentru Acordarea
Etichetei Ecologice, pe categoria de produse în care se încadrează.
Ulterior obţinerii acestei etichete, agenţii economici sunt obligaţi la plata unui tarif anual
pentru utilizarea ei. Astfel, tariful anual este egal cu 0,15% din volumul anual al vânzărilor
produsului care a obţinut eticheta ecologică în cadrul Comunităţii. Tariful minim anual se
fixează ca fiind echivalentul în lei a 500 de euro pe grupa de produse şi pe operator economic,
iar tariful maxim se fixează ca fiind echivalentul în lei al sumei de 25.000 de euro.

9.6. Instrumente financiare derulate prin finanţare de proiecte

1. LIFE

LIFE, un acronim pentru Instrumentul financiar pentru mediu (L’Instrument

Financier pour l’Environnement), este un fond al Uniunii Europene pentru finanțarea
politicii sale de mediu. Lansat în 1992, este format din trei componente:
- LIFE-Nature: finanțează Natura 2000, reţeaua de situri ecologice (arii protejate)
europene, precum şi alte acțiuni de conservare și de studiu al biodiversității în Europa, mai
ales în cadrul punerii în aplicare a directivelor “Păsări” și “Habitate”;
- LIFE-Mediu finanțează acțiuni inovatoare în domeniul planificării teritoriale
(mediul urban, calitatea aerului, reducerea zgomotului etc.), a gestiunii apelor și a deșeurilor,

142
reducerii impactului activităților economice și a politicii integrate a produselor. Finanțează, de
asemenea, acțiuni pregătitoare, pe teme specifice, cum ar fi schimbările climatice sau poluare.
- LIFE-țări terțe: finanțează înființarea în țările vecine ale UE (în special cele din
bazinul Mării Mediterane și Mării Baltice) a structurilor necesare pentru dezvoltarea
conservării naturii.
LIFE a debutat în anul 1992, iar în prezent s-au încheiat deja trei faze: LIFE I (1992-
1995), LIFE II (1996-1999), LIFE III (2000-2006). Actuala fază a programului este LIFE+ şi
se desfăşoară în perioada 2007-2013. Programul LIFE+ finanţează proiecte care contribuie la
elaborarea şi punerea în practică a politicii şi a legislaţiei în domeniul mediului. Acest
program facilitează în special integrarea problemelor de mediu în cadrul celorlalte politici şi,
mai general, participă la dezvoltarea durabilă. Programul LIFE+ înlocuieşte o serie de
instrumente financiare dedicate protecţiei mediului, dintre care programul LIFE, care l-a
precedat.
Programul LIFE+ este format din trei componente:
 LIFE+ „Natură şi biodiversitate”;
 LIFE+ „Politică şi guvernare în materie de mediu”, şi
 LIFE+ „Informare şi comunicare”.
Criteriile de eligibilitate ale proiectelor sunt:
 să fie de interes comunitar, respectiv să aducă o contribuţie la elaborarea, aplicarea şi
actualizarea politicii şi a legislaţiei comunitare în domeniul protecţiei mediului;
 să fie coerente şi fezabile din punct de vedere tehnic şi financiar, iar fondurile să fie
utilizate în mod optim;
 să îndeplinească cel puţin unul din criteriile următoare:
1. să fie proiecte care promovează cele mai bune practici sau proiecte demonstrative în
materie de protecţie a păsărilor sălbatice sau a habitatelor;
2. să fie proiecte inovatoare sau demonstrative la nivel comunitar, legate de obiectivele
politicii de mediu;
3. să fie campanii de sensibilizare sau de formare în domeniul prevenirii incendiilor
forestiere;
4. să se refere la monitorizarea pe scară largă, armonizată, completă şi pe termen lung a
pădurilor şi interacţiunilor ecologice.
Pentru perioada 2014 – 2020, Comisia propune alocarea unor fonduri de 3,2 miliarde euro
pentru un nou program LIFE pentru mediu şi politici climatice.
Printre noile aspecte ale viitorului program LIFE se numără:

143
  Crearea unui nou subprogram pentru politici climatice;
 Definirea mai clară a priorităţilor în cadrul unor programe de lucru multianuale
adoptate în consultare cu statele membre;
 Noi posibilități de a implementa programe la scara mai largă prin „proiectele
integrate”, care ar putea contribui la mobilizarea altor fonduri ale UE, naţionale şi
private, în scopul atingerii obiectivelor de mediu sau climatice.
LIFE+ nu finanţează măsurile care intră sub incidenţa criteriilor de eligibilitate ale altor
instrumente financiare comunitare sau primesc asistenţă în acelaşi scop de la aceste
instrumente financiare, printre care Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social
European, Fondul de coeziune, Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală,
Programul-cadru pentru competitivitate şi inovaţie, Fondul european pentru pescuit şi cel de-
al şaptelea Program-cadru pentru cercetare, dezvoltare tehnologică şi activităţi demonstrative.

SIGLA Progamelor LIFE

2. Programul Operaţional comun "Bazinul Mării Negre" 2014 – 2020

Prin internediul acestui program se urmăreşte îmbunătăţirea nivelului de trai al

oamenilor din regiunile din Bazinul Mării Negre prin creştere sustenabilă şi protecţia în
comun a mediului. Bigetul acestui proiect este de 49 milioane Euro, din care 39 milioane
Euro provin din Instrumentul European de Vecinătate (ENI) şi 10 milioane Euro din
Instrumentul de Asistență pentru Preaderare (IPA II) pentru participarea Turciei.
Îmbunătățirea sistemului de monitorizare în comun a mediului, presupune finanţarea
următoarelor activităţi orientative:
 Consolidarea monitorizării comune şi compatibile la nivel transfrontalier, a sistemelor
de evaluare şi informare, a instrumentelor şi capacităţii de prevenire şi control a
poluării transfrontaliere (inclusiv prin investiţiile la scară mică).
 Îmbunătăţirea colaborării transfrontaliere pe termen lung, a capacităţii de informare şi
cercetare (inclusive tehnologii inovatoare) pentru abordarea transformării
ecosistemului, monitorizării biodiversităţii şi migraţiei speciilor.

144
  Consolidarea în comun a colaborării între ştiinţă, industrie, părţile interesate relevante
şi factorii de decizie pentru a aborda problemele de management integrat al litoralului
şi pentru a armoniza monitorizarea, evaluarea mediului marin şi furnizarea de date.
 Ȋmbunătăţirea disponibilităţii şi a interoperabilităţii transfrontaliere a datelor de acces
public online actualizate şi a produselor de date (ex. hărţi) pentru Marea Neagră, astfel
încât industria, autorităţile publice, ONG-urile şi cercetătorii să le utilizeze în mod
eficient.
 Promovarea cooperării transfrontaliere între autorităţile maritime responsabile pentru
activităţi precum navigarea sigură sau controlul pescuitul, pentru a putea face schimb
de informaţii asupra riscurilor şi ameninţărilor (supraveghere maritimă integrată).
 Îmbunătăţirea cooperării la nivelul monitorizării mediului între părţile interesate
implicate în prevenirea si gestionarea dezastrelor.
 Consolidarea contactului între ţări şi schimbul de bune practici privind sistemele de
prevenire timpurie care permit populaţiei expuse la pericole să ia măsurile
corespunzătoare pentru a evita/reduce riscurile şi pentru a pregăti răspunsuri eficiente;
îmbunătăţirea disponibilităţii informaţiilor legate de mediu pentru populaţie, în special
privind riscul de producere a cutremurelor, inundaţiilor şi incendiilor de pădure.
Promovarea în comun a unor acţiuni având ca scop conştientizarea privind deşeurile
maritime şi riverane presupune finanţarea unor activităţi care se încadrează în:
 Sensibilizarea şi educarea în comun a publicului în ceea ce priveşte problemele
constituite de deşeurile din râuri şi din mare, valoarea biodiversităţii şi protecţia
mediului (campanii mass-media, producţia de instrumente educaţionale şi orientări
pentru o ‘cetăţenie responsabilă’ pentru diferite sectoare, pentru publicuri-ţintă, cum ar
fi copiii şi studenţii, turiştii, autorităţile municipale, companiile de transport naval şi
echipajele navelor).
 Schimbul şi promovarea bunelor practici şi a tehnologiilor de gestionare a mediului
(inclusiv prin investiţiile la scară mică) referitoare la tratarea şi eliminarea deşeurilor,
reducerea depozitării ilegale a acestora şi a gropilor de gunoi de pe ţămurile râurilor şi
de pe ţărmurile mării şi prevenirea efectelor adverse ale acestora.
 Promovarea în comun a practicii celor ‘3 R’ (redu, refoloseşte, reciclează) pentru
deşeuri, precum şi folosirea deşeurilor pentru producerea de energie.
 Consolidarea acţiunii comunităţii, promovarea şi organizarea campaniilor
transfrontaliere de curăţare a zonelor de coastă ale Bazinului Mării Negre şi a râurilor

145
 (implicând şcoli, studenţi şi voluntari) şi schimbul de bune experienţe în acest
domeniu.
 Ȋncurajarea implicării şi a parteriatelor între ONG-uri şi societatea civilă, sectorul
privat (ex. În sectoarele de turism, transport naval şi pescuit) şi autorităţile
locale/regionale şi serviciile de colectare a gunoiului pentru a combate deşeurile din
râuri şi deşeurile marine.
 Schimbul de experienţă pentru a îmbunătăţi infrastructura porturilor şi serviciile de
colectare a gunoiului de pe nave (ex. Pregătirea de orientări/manuale pentru
dezvoltarea unui plan de gestionare a deşeurilor portuare în concordanţă cu cerinţele
Organizaţiei Maritime Internaţionale/UE şi promovarea implementării acestui plan în
porturile de la Marea Neagră).

Identificaţi pe site-ul Universităţii Transilvania din Braşov, proiecte

privind protecţia mediului în care aceasta este implicată.

9.7. Fondul pentru mediu

Fondul pentru mediu este un instrument economico-financiar destinat susţinerii şi

realizării proiectelor şi programelor pentru protecţia mediului şi pentru atingerea obiectivelor
Uniunii Europene în domeniul mediului şi schimbărilor climatice, în conformitate cu
dispoziţiile legale în vigoare.

9.7.1. Constituirea fondului

Veniturile Fondului pentru mediu se constituie din:

a) o contribuţie de 3% din veniturile realizate din vânzarea deşeurilor metalice feroase
şi neferoase, obţinute de către generatorul deşeurilor, persoană fizică sau juridică. Sumele se
reţin prin stopaj la sursă de către operatorii economici care desfăşoară activităţi de colectare
şi/sau valorificare a deşeurilor, care au obligaţia să le vireze la Fondul pentru mediu
b) taxele pentru emisiile de poluanţi în atmosferă, datorate de operatorii economici
deţinători de surse staţionare a căror utilizare afectează factorii de mediu, în cuantumul
prevăzut în anexa nr. 1
c) taxele încasate de la proprietarii sau, după caz, administratorii de depozite pentru
deşeurile inerte şi nepericuloase încredinţate de către terţi în vederea eliminării finale prin
depozitare, în cuantumul prevăzut în anexa nr. 2

146
 d) o contribuţie de 2 lei/kg, datorată de operatorii economici care introduc pe piaţa
naţională bunuri ambalate, care distribuie pentru prima dată pe piaţa naţională ambalaje de
desfacere, şi de operatorii economici care închiriază, sub orice formă, cu titlu profesional,
ambalaje, pentru diferenţa dintre cantităţile de deşeuri de ambalaje corespunzătoare
obiectivelor minime de valorificare sau incinerare în instalaţii de incinerare cu recuperare de
energie şi de valorificare prin reciclare prevăzute în anexa nr. 3 şi cantităţile de deşeuri de
ambalaje efectiv valorificate sau incinerate în instalaţii de incinerare cu recuperare de energie
şi valorificate prin reciclare
e) o contribuţie de 2% din valoarea substanţelor clasificate prin acte normative ca fiind
periculoase pentru mediu, introduse pe piaţa naţională de către operatorii economici
f) o contribuţie de 2% din veniturile realizate din vânzarea masei lemnoase şi/sau a
materialelor lemnoase obţinute de către administratorul, respectiv proprietarul pădurii, cu
excepţia lemnelor de foc, arborilor şi arbuştilor ornamentali, pomilor de Crăciun, răchitei şi
puieţilor
g) şi h) abrogate
i) o contribuţie de 2 lei/kg anvelopă, datorată de operatorii economici care introduc pe
piaţa naţională anvelope noi şi/sau uzate destinate reutilizării, pentru diferenţa dintre
cantităţile de anvelope corespunzătoare obligaţiilor anuale de gestionare prevăzute în
legislaţia în vigoare şi cantităţile efectiv gestionate
j) o contribuţie de 3% din suma care se încasează anual pentru gestionarea fondurilor
de vânătoare, plătită de către gestionarii fondurilor de vânătoare
k) donaţii, sponsorizări, asistenţă financiară din partea persoanelor fizice sau juridice
române ori străine şi a organizaţiilor sau organismelor internaţionale;
l) sumele încasate din restituirea finanţărilor acordate, dobânzi, penalităţi de orice fel,
alte operaţiuni financiare derulate din sursele financiare ale Fondului pentru mediu
m) sumele încasate de la manifestări organizate în beneficiul Fondului pentru mediu;
n) cuantumul taxelor pentru emiterea avizelor, acordurilor şi a autorizaţiilor de mediu;
o) dobânzi şi penalităţi de orice fel datorate de către debitorii Fondului pentru mediu.
p) o contribuţie de 100 lei/tonă, datorată de unităţile administrativ-teritoriale sau, după
caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, în cazul neîndeplinirii
obiectivului anual de reducere cu 15% a cantităţilor de deşeuri municipale eliminate prin
depozitare, plata făcându-se pentru diferenţa dintre cantitatea efectiv depozitată şi cantitatea
reprezentând 85% din cea depozitată în anul anterior
q) ecotaxa, în valoare de 0,1 lei/bucată, aplicată pungilor şi sacoşelor pentru
cumpărături, cu mâner integrat sau aplicat, fabricate din materiale obţinute din resurse
neregenerabile definite potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind
protecţia mediului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 265/2006, cu
modificările şi completările ulterioare, încasată de la operatorii economici care introduc pe

147
piaţa naţională astfel de ambalaje de desfacere. Ecotaxa se evidenţiază distinct pe
documentele de vânzare, iar valoarea acesteia se afişează vizibil la punctul de vânzare, în
vederea informării consumatorilor finali
r) timbrul de mediu pentru autovehicule
s) o taxă de 0,3 lei/kg, aplicată o singură dată cantităţilor de uleiuri, pe bază minerală,
semisintetice, sintetice, cu sau fără adaosuri, datorată de către operatorii economici care
introduc pe piaţa naţională astfel de produse. Taxa se evidenţiază distinct pe documentele de
vânzare
ş) sumele încasate ca urmare a aplicării penalităţii de 100 euro, echivalentă în lei la
cursul de schimb leu/euro al Băncii Naţionale a României valabil la data de 1 mai a anului
respectiv, pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă, plătită de către operatorul
sau operatorul de aeronave care nu a restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră
corespunzătoare emisiilor de gaze cu efect de seră generate în anul anterior, penalitate care
creşte anual în conformitate cu indicele european al preţurilor de consum, potrivit prevederilor
legale în vigoare
t) sumele rezultate din comercializarea surplusului de AAU-uri, potrivit prevederilor
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 29/2010privind valorificarea surplusului de unităţi ale
cantităţii atribuite României prin Protocolul de la Kyoto, aprobată cu modificări prin Legea
nr. 145/2010
ţ) suma reprezentând contravaloarea certificatelor verzi neachiziţionate, achitată
conform prevederilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de
promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, republicată, cu modificările
şi completările ulterioare
u) contravaloarea în lei a sumei obţinute în urma scoaterii la licitaţie, în condiţiile legii,
a certificatelor de emisii rămase neutilizate din rezerva pentru proiectele de tip implementare
în comun pentru România din perioada 2008-2012 din cadrul schemei de comercializare a
certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 115/2011, aprobată prin Legea nr. 163/2012, cu modificările şi completările
ulterioare
v) o contribuţie de 2 lei/kg, datorată de operatorii economici autorizaţi pentru preluarea
obligaţiilor anuale de valorificare a deşeurilor de ambalaje, respectiv de gestionare a
anvelopelor uzate, plata făcându-se pentru diferenţa dintre cantităţile de deşeuri
corespunzătoare obiectivelor anuale, stabilite de legislaţia în vigoare, şi cantităţile efectiv
valorificate, respectiv gestionate în numele clienţilor pentru care au preluat obligaţiile
w) o contribuţie în cuantumul prevăzut în anexa nr. 5, datorată de operatorii economici
care introduc pe piaţa naţională echipamente electrice şi electronice, astfel:
1. de la data de 1 ianuarie 2017 până la data de 31 decembrie 2017, pentru diferenţa
dintre cantităţile de echipamente electrice şi electronice declarate ca fiind introduse pe piaţa

148
naţională şi cantităţile constatate de Administraţia Fondului ca fiind introduse pe piaţa
naţională;
2. de la data de 1 ianuarie 2018, pentru diferenţa dintre cantităţile de deşeuri de
echipamente electrice şi electronice corespunzătoare obligaţiilor anuale de colectare,
prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 5/2015privind deşeurile de echipamente
electrice şi electronice, şi cantităţile efectiv colectate
x) o contribuţie de 4 lei/kg de baterii şi acumulatori portabili, datorată de operatorii
economici care introduc pe piaţa naţională baterii şi acumulatori portabili, astfel:
1. de la data 1 ianuarie 2017 până la data de 31 decembrie 2017, pentru diferenţa dintre
cantităţile de baterii şi acumulatori portabili declarate ca fiind introduse pe piaţa naţională şi
cantităţile constatate de Administraţia Fondului ca fiind introduse pe piaţa naţională;
2. de la data de 1 ianuarie 2018, pentru diferenţa dintre cantităţile de deşeuri de baterii
şi acumulatori portabili corespunzătoare obligaţiilor anuale de colectare, prevăzute în
Hotărârea Guvernului nr. 1.132/2008 privind regimul bateriilor şi acumulatorilor şi al
deşeurilor de baterii şi acumulatori, cu modificările şi completările ulterioare, şi cantităţile
efectiv colectate
y) o contribuţie în cuantumul prevăzut în anexa nr. 5, datorată de operatorii economici
autorizaţi pentru preluarea obligaţiilor anuale de colectare a deşeurilor de echipamente
electrice şi electronice, respectiv o contribuţie de 4 lei/kg de baterii şi acumulatori portabili,
datorată de operatorii economici autorizaţi pentru preluarea obligaţiilor anuale de colectare a
deşeurilor de baterii şi acumulatori portabili, plata făcându-se pentru diferenţa dintre
cantităţile de deşeuri corespunzătoare obiectivelor anuale, stabilite de legislaţia în vigoare, şi
cantităţile efectiv colectate în numele clienţilor pentru care au preluat obligaţiile;

Contribuţiile prevăzute la lit. d), i), w) şi x) se plătesc numai în cazul neîndeplinirii

obiectivelor de valorificare a deşeurilor de ambalaje, de gestionare a anvelopelor uzate, de
colectare a deşeurilor de echipamente electrice şi electronice şi de colectare a deşeurilor de
baterii şi acumulatori portabili corespunzătoare cantităţilor de ambalaje, anvelope,
echipamente electrice şi electronice, respectiv baterii şi acumulatori portabili introduse pe
piaţa naţională, pentru care nu au predat responsabilitatea unor operatori economici autorizaţi
sau pe care nu le-au declarat în cadrul unor contracte de preluare de responsabilitate, iar cele
prevăzute la lit. v) şi y) se plătesc numai în cazul neîndeplinirii obiectivelor de valorificare a
deşeurilor de ambalaje, de gestionare a anvelopelor uzate, de colectare a deşeurilor de
echipamente electrice şi electronice şi de colectare de deşeuri de baterii şi acumulatori
portabili corespunzătoare cantităţilor de ambalaje, anvelope, deşeuri de echipamente electrice
şi electronice şi baterii şi acumulatori portabili pentru care au preluat responsabilitatea.

149
 Exemplu
TAXELEpentru emisiile de poluanţi în atmosferă, provenite de lasurse
fixe şi mobile, încasate de la operatori economici
Emisii de poluanţi în atmosferă şi taxa de încasat
1. Pulberi 0,02 lei (RON)/kg
2. Oxizi de azot 0,04 lei (RON)/kg
3. Oxizi de sulf 0,04 lei (RON)/kg
4. Poluanţi organici persistenţi 20 lei (RON)/kg
5. Metale grele:
- plumb 12 lei (RON)/kg
- cadmiu 16 lei (RON)/kg
- mercur 20 lei (RON)/kg

Identificaţi în legislaţia studiată cuantumul altor taxe pentru fondul de

mediu

9.7.2. Destinaţia fondului de mediu

Fondul pentru mediu se utilizează pentru finanţarea proiectelor şi programelor-pilot şi

a următoarelor categorii de proiecte şi programe pentru protecţia mediului
a) reducerea impactului asupra atmosferei, apei şi solului, inclusiv monitorizarea
calităţii aerului;
b) reducerea nivelului de zgomot;
c) gestionarea deşeurilor
d) protecţia resurselor de apă, sisteme integrate de alimentare cu apă, staţii de tratare,
canalizare şi staţii de epurare;
e) managementul integrat al zonei costiere
f) conservarea biodiversităţii şi administrarea ariilor naturale protejate;
g) împădurirea terenurilor degradate, reconstrucţia ecologică şi gospodărirea durabilă a
pădurilor;
h) educaţia şi conştientizarea publicului privind protecţia mediului;
i) creşterea producţiei de energie din surse regenerabile;
j) renaturarea terenurilor scoase din patrimoniul natural;
k) refacerea siturilor contaminate istoric, cu excepţia celor reglementate prin legi
speciale;

150
 l) aplicarea de tehnologii curate, incluzând gazeificarea cărbunelui şi cogenerare de
înaltă eficienţă, fără a se limita la acestea
m) efectuarea de monitorizări, studii şi cercetări în domeniul protecţiei mediului şi
schimbărilor climatice privind sarcini derivate din acorduri internaţionale, directive europene
sau alte reglementări naţionale sau internaţionale, precum şi cercetare-dezvoltare în domeniul
schimbărilor climatice
n) modernizarea şi reabilitarea grupurilor energetice
o) închiderea iazurilor de decantare din sectorul minier;
p) efectuarea de lucrări destinate prevenirii, înlăturării şi/sau diminuării efectelor
produse de fenomenele meteorologice extreme, precum şi de alţi factori vătămători, în
condiţiile legii
q) instalarea sistemelor de încălzire care utilizează energie regenerabilă, inclusiv
înlocuirea sau completarea sistemelor clasice de încălzire;
r) Programul naţional de îmbunătăţire a calităţii mediului prin realizarea de spaţii verzi
în localităţile din mediul urban
s) Programul de stimulare a înnoirii Parcului auto naţional;
t) Programul de stimulare a înnoirii Parcului naţional de tractoare şi maşini agricole
autopropulsate;
u) Programul de realizare a pistelor pentru biciclişti în mediul urban şi periurban
v) Programul de dezvoltare şi optimizare a Reţelei Naţionale de Monitorizare a
Calităţii Aerului
w) reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră în transporturi, prin promovarea
vehiculelor de transport rutier nepoluante din punct de vedere energetic
x) efectuarea de lucrări destinate eficienţei energetice
aa) Programul de dezvoltare şi optimizare a Reţelei naţionale de supraveghere a
radioactivităţii mediului
bb) Programul de evaluare, caracterizare şi încadrare a deşeurilor.

Exemple de proiecte, domenii finanţate din fondul de mediu:

Rabla
Rabla Plus
Infrastructură de alimentare verde
Casa Verde Clasic
Casa Verde Plus
Biodiversitate

151
 9.7.3. Autoritatea competentă

Unitatea care răspunde de gestionarea Fondului pentru mediu este Administraţia

Fondului pentru Mediu, denumită în continuare Administraţia Fondului, instituţie publică cu
personalitate juridică, finanţată integral din venituri proprii, în coordonarea autorităţii publice
centrale pentru protecţia mediului.
Administraţia Fondului are, în principal, următoarele atribuţii:
a) urmăreşte constituirea şi gestionarea Fondului pentru mediu;
b) întocmeşte bugetul de venituri şi cheltuieli;
c) analizează, selectează şi finanţează programe şi proiecte pentru protecţia mediului,
aprobate în conformitate cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă;
d) urmăreşte şi controlează implementarea proiectelor şi programelor finanţate din
Fondul pentru mediu;
e) finanţează lucrări destinate prevenirii, înlăturării şi/sau diminuării efectelor produse
de fenomenele meteorologice periculoase la lucrările de gospodărire a apelor, conform
dispoziţiilor legale;
f) elaborează ghidurile de finanţare aferente categoriilor de proiecte şi programelor
pentru protecţia mediului, finanţate din Fondul pentru mediu.
g) analizează şi selectează proiectele obiectivelor de investiţii înaintate de ministerele
beneficiare, finanţate din sumele obţinute în urma scoaterii la licitaţie a certificatelor de emisii
de gaze cu efect de seră, potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
115/2011privind stabilirea cadrului instituţional şi autorizarea Guvernului, prin Ministerul
Finanţelor Publice, de a scoate la licitaţie certificatele de emisii de gaze cu efect de seră
atribuite României la nivelul Uniunii Europene, aprobată prin Legea nr. 163/2012, cu
modificările şi completările ulterioare
h) desfăşoară activităţi de control, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 207/2015privind
Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, la operatorii economici
autorizaţi în vederea preluării responsabilităţii privind realizarea obiectivelor anuale de
colectare, reutilizare, reciclare şi valorificare a deşeurilor de echipamente electrice şi
electronice şi la operatorii economici autorizaţi în vederea preluării responsabilităţii privind
realizarea obiectivelor anuale de colectare, reutilizare, reciclare şi valorificare a deşeurilor de
baterii şi acumulatori portabili, care se aplică în mod corespunzător
i) desfăşoară activităţi de evidenţă a contribuabililor la bugetul Fondului pentru mediu
j) desfăşoară inspecţii fiscale şi controale inopinate la contribuabilii/plătitorii la Fondul
pentru mediu, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 207/2015, cu modificările şi
completările ulterioare
k) colectează veniturile la bugetul Fondului pentru mediu

152
 l) asigură servicii de asistenţă şi de îndrumare a contribuabililor/plătitorilor la bugetul
Fondului pentru mediu, precum şi cu privire la metodologia de calcul al taxelor şi
contribuţiilor la Fondul pentru mediu
m) previne evaziunea fiscală în ceea ce priveşte taxele şi contribuţiile la Fondul pentru
mediu
În exercitarea atribuţiilor de conducere a Administraţiei Fondului cooperează cu
autorităţi şi instituţii publice ale statului, ale administraţiei publice centrale şi locale, cu
reprezentanţi ai societăţii civile, cu persoane juridice şi/sau fizice, potrivit dispoziţiilor legale
în vigoare, pe baza protocoalelor încheiate.

Rezumat
Instrumentele economice, financiare forţează poluatorii să reducă
emisiile poluarea prin recurgerea la instrumente financiare: taxe, redevenţe sau
chiar ajutoare financiare. Acestea pot creea pieţe ale permiselor negociabile care
permit poluatorilor să aleagă între:
1) reducerea propriului nivel al poluării;
2) menţinerea unui nivel excesiv al poluării dar plătind altor
poluatori pentru reducerea poluării lor sub limita legală.
Principiul de acţiune este de influenţare a deciziilor şi a comportamentului
agenţilor economici astfel încât toate direcţiile de acţiune să ducă la rezultate
eficiente din punct de vedere al mediului care nu s-ar realiza în absenţa
instrumentelor.
Scopul principal al unei taxe pigouviene este cel al eficacităţii economice
şi de protecţie a mediului.
Elementul principal al taxelor financiare este încasarea sumelor, efectul
de protecţie fiind secundar.
Ecoetichetarea este o activitate care are ca scop stabilirea unui sistem
voluntar de acordare a etichetei ecologice pentru produse cu impact minim asupra
sănătăţii umane şi a mediului, pe parcursul întregului ciclu de viaţă al produsului.
Programul LIFE+ finanţează proiecte care contribuie la elaborarea şi
punerea în practică a politicii şi a legislaţiei în domeniul mediului. Acest program
facilitează în special integrarea problemelor de mediu în cadrul celorlalte politici
şi, mai general, participă la dezvoltarea durabilă.
Fondul pentru mediu este un instrument economico-financiar destinat

153
susţinerii şi realizării proiectelor şi programelor pentru protecţia mediului şi pentru
atingerea obiectivelor Uniunii Europene în domeniul mediului şi schimbărilor
climatice, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.
Unitatea care răspunde de gestionarea Fondului pentru mediu este
Administraţia Fondului pentru Mediu, instituţie publică cu personalitate juridică,
finanţată integral din venituri proprii, în coordonarea autorităţii publice centrale
pentru protecţia mediului.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Ce este taxa pigouviană
2. Identificaţi diferenţele dintre taxele pigouviene şi taxele financiare
3. Scrieţi trei surse ale fondului de mediu
4. Scrieţi trei scopuri ale utilizării fondului de mediu

154
 TEMA DE CONTROL III

1. Formulati pentru o societate comerciala cu obiect de activitate productie mobila, in vederea

implementarii unui sistem de management de mediu, urmatoarele:
- Declaratia de politica
- Obiectivele Sistemului de managment de mediu
- Tintele Sistemului de managment de mediu
2. Pentru aceeasi societate comerciala, identificati cateva aspecte de mediu negative ce pot fi
considerate semnificative din punctul SMM.
3. Pentru aceeasi societate comerciala, care ar putea fi taxele ce trebuie platite pentru fondul
de mediu?

155
Unitatea de învăţare 10. Răspunderea juridică în dreptul mediului

Cuprins
10.1. Introducere ......................................................................................................... 156
10.2 Competenţe ......................................................................................................... 156
10.3 Răspunderea pentru prejudiciul de mediu .......................................................... 157
10.3.1 Autorităţi competente ....................................................................................... 158
10.3.2 Repararea prejudiciului de mediu ................................................................... 159
10.3.3 Stabilirea domeniului de răspundere obiectivă ............................................... 162
10.3.4 Conformitatea cu prevederile internaţionale................................................... 164
10.4 Elemente privind răspunderea contravenţională................................................ 165
10.5 Elemente privind răspunderea penală ................................................................ 169
10.6 Rezumat ............................................................................................................... 171
10.7 Test ...................................................................................................................... 171

10.1. Introducere
Răspunderea juridică în dreptul mediului are în vedere aplicarea
sancţiunilor pentru violarea normelor juridice de drept al mediului.
Răspunderea juridică în dreptul mediului este o răspundere specială, fiind
reglementată de izvoarele formale de drept al mediului. Deşi formele de
răspundere privesc răspunderea contravenţională, penală, şi civilă acestea
prezintă o serie de particularităţi generate de specificul obiectului dreptului
mediului, a cărui materie este tratată sectorial şi trans- sectorial prin legi speciale.
În ceea ce priveşte răspunderea pentru prejudicii aduse mediului, aceasta
se fundamentează pe ideile de risc şi garanţie, fiind independentă de culpă, ceea
ce îi conferă caracterul de răspundere de tip obiectiv.
Răspunderea pentru prejudicii aduse mediului poate fi şi internaţională în
cazul acţiunilor ilicite ce creează daune mediului în afara jurisdicţiilor statale,
aceasta este reglementată la nivelul convenţiilor internaţionale, iar în lipsa
acestora, în sistemul arbitrajului convenit de statele aflate în litigiu, cum este
cazul răspunderii pentru prejudiciile create pe teritoriul unui stat de obiectele
spaţiale lansate de alte state.

10.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea materialului studentul va fi capabil să:
- Stabileasca regimul raspunderii juridice aplicabile
- Identifice elementele necesare aplicarii raspunderii juridice
- Identifice autoritatile competente in materie

156
 - Realizeze coroborarea actelor normative in procesul de identificare a
normelor aplicabile

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 3 ore.

10.3. Răspunderea pentru prejudiciul de mediu

În prezent mediul natural cuprinde numeroase situri poluate care prezintă riscuri grave
pentru sănătate, iar pierderea biodiversității ca efect al poluării s-a accelerat în mod dramatic
în ultimele decenii. Prevenirea şi repararea, în cea mai mare măsură posibilă, a daunelor aduse
mediului contribuie la realizarea obiectivelor de protecşie a mediului şi la aplicarea
principiilor politicii internaţionale şi comunitare în domeniul mediului.
Prevenirea şi repararea daunelor aduse mediului trebuie să se aplice în conformitate cu
principiul „poluatorul plăteşte” şi cu principiul dezvoltării durabile. Prin urmare, principiul
fundamental al reparării prejudiciului de mediu este cel potrivit căruia operatorul a cărui
activitate a cauzat o daună asupra mediului sau o amenințare iminentă de producere a unei
asemenea daune trebuie să răspundă financiar, pentru a-i determina pe operatori să adopte
măsuri şi să dezvolte practici menite să diminueze riscurile de producere a unor daune asupra
mediului, astfel încât să se reducă expunerea la riscurile financiare asociate.
Deoarece prejudiciul de mediu ca şi definire poate avea numeroase interpretări sau limite
variate, legiuitorul a intervenit în uniformizarea acesetei noţiuni, arătând că prin:
-prejudiciul asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate se înţelege orice prejudiciu
care are efecte semnificative negative asupra atingerii sau menţinerii unei stări favorabile de
conservare a unor astfel de habitate sau specii; caracterul semnificativ al acestor efecte se
evaluează în raport cu starea iniţială, ţinând cont de criteriile prevăzute în anexa nr.1 la OUG
68/2007; prejudiciile aduse speciilor şi habitatelor naturale protejate nu includ efectele
negative identificate anterior, care rezultă din acţiunile unui operator care a fost autorizat în
mod expres de autorităţile competente în concordanţă cu prevederile legale în vigoare;
b) prejudiciul asupra apelor se înţelege orice prejudiciu care are efecte adverse
semnificative asupra stării ecologice chimice şi/sau cantitative şi/sau potenţialului ecologic al
apelor în cauză, astfel cum au fost definite în Legea nr.107/1996, cu modificările şi
completările ulterioare, cu excepţia efectelor negative pentru care se aplică art. 27 din Legea
nr.107/1996, cu modificările şi completările ulterioare;

157
 c) prejudiciul asupra solului se înţelege orice contaminare a solului, care reprezintă un
risc semnificativ pentru sănătatea umană, care este afectată negativ ca rezultat al introducerii
directe sau indirecte a unor substanţe, preparate, organisme sau microorganisme în sol sau în
subsol;

10.3.1. Autorităţi competente

Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului este autoritatea competentă pentru stabilirea
şi luarea măsurilor preventive şi reparatorii, precum şi pentru evaluarea caracterului
semnificativ al prejudiciului asupra mediului.
La stabilirea măsurilor preventive agenţia judeţeană pentru protecţia mediului se consultă
cu comisariatele judeţene ale Gărzii Naţionale de Mediu. În funcţie de factorul de mediu
potenţial afectat, agenţia judeţeană pentru protecţia mediului se poate consulta şi cu
următoarele autorităţi şi/sau instituţii:
a) direcţiile bazinale de apă;
b) consiliile ştiinţifice organizate la nivelul ariilor naturale protejate;
c) oficiile de studii pedologice şi agrochimice judeţene;
d) inspectoratele teritoriale de regim silvic şi de vânătoare.
La evaluarea caracterului semnificativ al prejudiciului asupra mediului şi la stabilirea
măsurilor reparatorii agenţia judeţeană pentru protecţia mediului consultă pe lângă autorităţile
anteriror prevăzute şi Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului.
Reprezentanţii autorităţilor şi/sau instituţiilor consultate au următoarele obligaţii:
a) de a analiza toate informaţiile şi/sau documentele transmise acestora de către agenţia
judeţeană pentru protecţia mediului;
b) de a transmite opiniile lor agenţiei judeţene pentru protecţia mediului, în termen de 24
de ore, în cazul măsurilor preventive, şi de 5 zile, în cazul măsurilor reparatorii, de la primirea
informaţiilor şi/sau a documentelor anterior amintite.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, agenţia judeţeană pentru protecţia mediului poate:
a) sa îndeplinească măsurile preventive sau reparatorii stabilite, direct sau prin încheierea
de contracte cu persoane fizice sau juridice, în conformitate cu prevederile legislaţiei privind
atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a
contractelor de concesiune de servicii,
b) să dispună luarea măsurilor preventive sau reparatorii necesare pe proprietatea unei
terţe părţi;

158
 c) să solicite operatorului în cauză realizarea unei evaluări proprii şi furnizarea oricăror
informaţii şi date necesare în situaţia producerii unui prejudiciu;
Operatorii au obligaţia de a transmite agenţiei judeţene pentru protecţia mediului
rezultatele evaluărilor, precum şi datele şi informaţiile solicitate de aceasta, în termen de 3
zile de la obţinerea lor.
Terţii au obligaţia de a permite realizarea de măsuri preventive sau reparatorii pe
proprietăţile lor. Aceste măsuri nu trebuie să conducă, pe cât posibil, la scăderea valorii
proprietăţii.
Deciziile conducătorului agenţiei judeţene pentru protecţia mediului privind stabilirea
măsurilor preventive sau reparatorii se motivează în fapt şi în drept şi conţin informaţii asupra
termenelor şi procedurii contencios administrative prevăzute de Legea contenciosului
administrativ nr.554/2004, cu modificările ulterioare. Acestea se comunică operatorului în
cauză în termen de 24 de ore de la luarea lor, atât pentru măsurile preventive, cât şi pentru
măsurile reparatorii.
Autoritatea competentă pentru constatarea prejudiciului asupra mediului, a unei
ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu, precum şi pentru identificarea operatorului
responsabil este Garda Naţională de Mediu, prin comisariatele judeţene.

10.3.2. Repararea prejudiciului de mediu

Repararea prejudiciului adus apelor sau speciilor ori habitatelor naturale protejate se
realizează prin readucerea acestora la starea iniţială, printr-o reparare primară, complementară
şi compensatorie, unde:
a) Reparare „primară“ înseamnă orice măsură de remediere care readuce resursele
naturale prejudiciate şi/sau serviciile afectate la starea iniţială sau la o stare apropiată de
aceasta.
b) Reparare „complementară“ înseamnă orice măsură de remediere întreprinsă cu privire
la resursele naturale şi/sau serviciile pentru a compensa faptul că repararea primară nu a
condus la refacerea completă a resurselor naturale şi/sau a serviciilor prejudiciate;
c) Reparare „compensatorie” înseamnă orice măsură întreprinsă pentru a compensa
pierderile interimare de resurse naturale şi/sau de servicii care au loc între data producerii
prejudiciului şi momentul în care repararea primară îşi produce pe deplin efectul;
d) „Pierderi interimare“ înseamnă pierderi care rezultă din faptul că resursele naturale
şi/sau serviciile prejudiciate nu-şi pot îndeplini funcţiile ecologice sau nu pot furniza servicii

159
altor resurse naturale sau publicului până când îşi fac efectul măsurile primare sau
complementare. Nu constau în compensarea financiară acordată publicului.
În cazul în care repararea primară nu conduce la readucerea mediului la starea iniţială, se
iau măsuri de reparare complementară. În afară de aceasta, pentru a compensa pierderile
interimare suferite se recurge la repararea compensatorie.
Repararea prejudiciului asupra apelor, speciilor sau a habitatelor naturale protejate
implica, de asemenea, îndepărtarea oricărui risc semnificativ cu impact negativ asupra
sănătăţii umane.
Scopul reparării primare este de a readuce resursele naturale şi/sau serviciile prejudiciate
la starea iniţială sau la o stare apropiată de aceasta. În cazul în care resursele naturale şi/sau
serviciile prejudiciate nu revin la starea iniţială, se recurge la repararea
complementară. Scopul reparării complementare este de a furniza un nivel al resurselor
naturale şi/sau serviciilor inclusiv, după caz, într-un sit alternativ, similar cu cel care ar fi fost
furnizat dacă situl prejudiciat ar fi revenit la starea sa iniţială. În cazul în care este posibil şi
oportun, situl alternativ trebuie să fie legat geografic de situl prejudiciat, luând în considerare
interesele populaţiei afectate. Repararea compensatorie se întreprinde pentru a compensa
pierderile interimare de resurse naturale şi de servicii până la refacerea acestora. Compensarea
constă în îmbunătăţiri suplimentare aduse habitatelor naturale şi speciilor protejate sau apelor,
fie în situl prejudiciat, fie într-un alt sit alternativ. Ea nu constă într-o compensare financiară
acordată publicului.
In identificarea măsurilor de reparare primară se iau în considerare opţiunile de acţiune
menite să readucă direct resursele naturale şi serviciile la starea lor iniţială în ritm accelerat,
ori cele de recuperare pe cale naturală.
La determinarea complexităţii măsurilor de reparare complementare şi compensatorii se
utilizează în primul rând abordările vizând o echivalenţă „resursă la resursă” sau „serviciu la
serviciu“. În cadrul acestor abordări, au prioritate acţiunile care furnizează resurse naturale
şi/sau servicii de acelaşi tip, calitate şi cantitate cu cele prejudiciate. Când acest lucru nu este
posibil, se furnizează resurse naturale şi/sau servicii alternative. De exemplu, o reducere a
calităţii măsurilor poate fi compensată cu un număr mai mare de măsuri de reparare.
În cazul în care nu se poate utiliza prima variantă de abordare „resursă la resursă“ sau
„serviciu la serviciu“, se folosesc tehnicile alternative de evaluare. Agenţia judeţeană pentru
protecţia mediului în colaborare cu Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului pot stabili
metoda care trebuie folosită, de exemplu, evaluarea monetară, pentru a determina amploarea
măsurilor reparatorii complementare şi compensatorii necesare. În cazul în care se poate face

160
o evaluare a pierderilor de resurse şi/sau servicii, însă evaluarea înlocuirii resurselor naturale
şi/sau serviciilor nu se poate realiza într-un timp util sau la un cost rezonabil, Agenţia
judeţeană pentru protecţia mediului în colaborare cu Agenţia Naţională pentru Protecţia
Mediului pot alege măsurile reparatorii al căror cost este echivalent cu valoarea monetară
estimată a resurselor naturale şi/sau a serviciilor pierdute.
Măsurile reparatorii complementare şi compensatorii se stabilesc astfel încât să furnizeze
resurse naturale şi/sau servicii suplimentare ţinând seama de perioada de timp necesară şi de
cerinţele de planificare a măsurilor reparatorii. De exemplu, cu cât este mai lungă perioada de
revenire la starea iniţială, cu atât va fi mai mare numărul măsurilor reparatorii compensatorii
care vor fi luate, toate celelalte rămânând egale.
Pentru repararea prejudiciului asupra solului se iau măsurile necesare pentru a asigura,
cel puţin, eliminarea, controlul, izolarea sau diminuarea poluanţilor relevanţi, astfel încât solul
contaminat, ţinând cont de utilizarea lui actuală sau viitoare, aprobată la momentul
prejudiciului, să nu mai prezinte vreun risc semnificativ cu impact negativ asupra sănătăţii
umane. Prezenţa unor astfel de riscuri se evaluează prin proceduri de evaluare a riscului,
având în vedere caracteristicile şi categoria de folosinţă a solului, tipul şi concentraţia
substanţelor, preparatelor, organismelor sau microorganismelor periculoase, gradul de risc pe
care acestea îl reprezintă şi posibilitatea de dispersie. Categoria de folosinţă a solului se
stabileşte pe baza reglementărilor care privesc folosinţa solului sau a altor reglementări
relevante, în vigoare la data producerii prejudiciului.
În cazul în care se schimbă categoria de folosinţă a solului, se iau toate măsurile necesare
pentru a preveni orice efecte negative asupra sănătăţii umane. În cazul în care nu există
reglementări privind folosinţa solului sau alte reglementări relevante, categoria de folosinţă a
zonei respective se determină în funcţie de caracteristica suprafeţei unde s-a produs
prejudiciul, luând în considerare dezvoltarea sa previzionată. Se poate lua în considerare şi
opţiunea de regenerare pe cale naturală, opţiune în care nu are loc nicio intervenţie umană
directă în procesul de regenerare.
Din punct de vedere procedural, în cazul producerii unui prejudiciu asupra mediului,
operatorul are obligaţia de a informa, în maxim 2 ore de la producerea prejudiciului, agenţia
judeţeană pentru protecţia mediului şi comisariatul judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu
despre:
a) datele de identificare ale operatorului;
b) momentul şi locul producerii prejudiciului adus mediului;
c) caracteristicile prejudiciului adus mediului;

161
 d) cauzele care au generat prejudiciul;
e) elementele de mediu afectate;
f) măsurile demarate pentru prevenirea extinderii sau agravării prejudiciului adus
mediului;
g) alte informaţii considerate relevante de operator.
În acelaşi timp, operatorul este obligat să:
a) acţioneze imediat pentru a controla, izola, elimina sau, în caz contrar, pentru a gestiona
poluanţii respectivi şi/sau orice alţi factori contaminanţi, în scopul limitării sau prevenirii
extinderii prejudiciului asupra mediului şi a efectelor negative asupra sănătăţii umane sau
agravării deteriorării serviciilor.
b) ia măsurile reparatorii necesare.

10.3.3. Stabilirea domeniului de răspundere obiectivă

Conform art. 95 din OUG 195 din 2005 şi a OUG 68 din 2007, răspunderea pentru
prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv, independent de culpă. In cazul pluralităţii
autorilor, răspunderea este solidară. În mod excepţional, răspunderea poate fi şi subiectivă
pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate şi habitatelor naturale, conform reglementărilor
specifice.
Domeniile, activităţile pentru care se aplică răspunderea obiectivă sunt:
1. Funcţionarea instalaţiilor care fac obiectul procedurii de autorizare integrată de mediu
2. Activităţile de gestionare a deşeurilor, inclusiv colectarea, transportul, valorificarea şi
eliminarea deşeurilor şi a deşeurilor periculoase, precum şi inspecţia şi controlul acestor
operaţiuni şi monitorizarea postînchidere a depozitelor de deşeuri
3. Toate evacuările în apele interioare de suprafaţă care necesită o autorizare prealabilă
4. Toate evacuările substanţelor în apele subterane, care necesită o autorizare prealabilă
5. Evacuarea sau injectarea unor poluanţi în apele de suprafaţă sau subterane, care
necesită un aviz, o autorizaţie sau o înregistrare pe baza unor reguli general obligatorii
6. Prelevările de apă şi acumulările de apă de suprafaţă, care fac obiectul unei autorizări
prealabile.
7. Producerea, utilizarea, depozitarea, procesarea, încărcarea/umplerea recipienţilor,
eliberarea în mediu şi transportul pe amplasament a:
a) substantelor si preparatelor periculoase
b) produselor de protecţie a plantelor prevăzute

162
 c) produselor biocide
8. Transportul rutier, feroviar, pe căi navigabile interioare, maritim sau aerian al
mărfurilor periculoase sau poluante definite în:
a) anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.374/2000 pentru aprobarea Normelor privind
aplicarea etapizată, în traficul intern, a prevederilor Acordului European referitor la
transportul rutier internaţional al mărfurilor periculoase – A.D.R., încheiat la Geneva la 30
septembrie 1957, la care România a aderat prin Legea nr. 31/1994, cu modificările ulterioare,
sau în
b) anexa la Ordonanţa Guvernului nr.49/1999 privind transportul mărfurilor periculoase
pe calea ferată – RID, aprobată cu modificări prin Legea nr.788/2001, sau în
c) Ordinul Ministrului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului nr. 323/2006 pentru
aprobarea sistemului de informare şi monitorizare a traficului navelor care intră/ies în/din
apele naţionale navigabile ale României.
9. Orice utilizare în condiţii de izolare, inclusiv transportul microorganismelor modificate
genetic conform prevederilor legislaţiei în domeniu privind utilizarea în condiţii de izolare a
organismelor modificate genetic.
10. Orice introducere deliberată în mediu, orice transport sau orice introducere pe piaţă a
organismelor modificate genetic, conform legislaţiei în domeniu privind introducerea
deliberată în mediu şi pe piaţă a organismelor modificate genetic.
11. Transportul transfrontieră al deşeurilor în, înspre sau dinspre Uniunea Europeană,
care necesită o autorizare prealabilă sau care este interzis conform Regulamentului Consiliului
nr. 259/93/CEE privind supravegherea şi controlul transporturilor de deşeuri în, înspre şi
dinspre Comunitatea Europeană.
12. Gestionarea deseurilor extractive

Efectele solidarităţii pasive, inclusiv alocarea costurilor între codebitori se realizează

conform prevederilor legale în vigoare, luându-se în considerare dispoziţiile referitoare la
divizarea răspunderii între producătorul şi utilizatorul unui produs.
În cazul în care operatorul care a produs un prejudiciu asupra mediului sau o ameninţare
iminentă cu un astfel de prejudiciu face parte dintr-un consorţiu sau o companie
multinaţionala, el răspunde în mod solidar şi indivizibil cu respectivul consorţiu sau
respectiva companie.

163
 10.3.4. Conformitatea cu prevederile internaţionale

Prevederile OUG 68 din 2007 sunt în concordanţă cu instrumentele internaţionale care

reglementează răspunderea sau compensarea pentru incidentele din domeniul nuclear şi cu
Convenţiile internaţionale care reglementează răspunderea sau compensarea pentru
incidentele din domeniul transporturilor, în sensul preemţiunii acestora în situaţiile pe care le
reglmentează.
Instrumentele internaţionale care reglementează răspunderea sau compensarea pentru
incidentele din domeniul nuclear, sunt:
a) Convenţia de la Paris din 29 iulie 1960 privind răspunderea civilă în domeniul energiei
nucleare şi Convenţia Suplimentară de la Bruxelles din 31 ianuarie 1963;
b) Convenţia de la Viena din 21 mai 1963 privind răspunderea civilă pentru daune
nucleare, la care România a aderat prin Legea nr. 106/1992 pentru aderarea României la
Convenţia privind răspunderea civilă pentru daune nucleare şi la Protocolul comun referitor la
aplicarea Convenţiei de la Viena şi a Convenţiei de la Paris;
c) Convenţia din 12 septembrie 1997 privind compensaţiile suplimentare pentru daunele
nucleare ratificată de România prin Legea nr. 5/1999;
d) Protocolul Comun din 21 septembrie 1988 privind punerea în aplicare a Convenţiei de
la Viena şi a Convenţiei de la Paris la care România a devenit parte prin Legea nr. 106/1992
pentru aderarea României la Convenţia privind răspunderea civilă pentru daune nucleare şi la
Protocolul comun referitor la aplicarea Convenţiei de la Viena şi a Convenţiei de la Paris;
e) Convenţia de la Bruxelles din 17 decembrie 1971 privind răspunderea civilă în
domeniul transportului maritim al materialului nuclear.

Convenţiile internaţionale care reglementează răspunderea sau compensarea pentru

incidentele din domeniul transporturilor sunt:
a) Convenţia internaţională privind răspunderea civilă pentru pagubele produse prin
poluare cu hidrocarburi, încheiată la Londra la 27 noiembrie 1992 la care România a aderat
prin Ordonanţa Guvernului nr.15/2000 cu modificările ulterioare;
b) Convenţia internaţională din 27 noiembrie 1992 privind stabilirea unui Fond
internaţional pentru compensarea daunelor provocate prin poluarea cu hidrocarburi;
c) Convenţia internaţională din 23 martie 2001 privind răspunderea civilă pentru
pagubele produse prin poluarea cu combustibil de consum de la nave;

164
 d) Convenţia internaţională din 3 mai 1996 privind răspunderea şi compensaţia pentru
daune în legătură cu transportul pe mare al substanţelor periculoase şi toxice;
e) Convenţia din 10 octombrie 1989 privind răspunderea civilă pentru pagubele produse
în timpul transportului pe şosea, cale ferată şi cu vase de navigaţie fluvială a mărfurilor
periculoase.
Ordonanţă de urgenţă nu aduce atingere nici dreptului operatorului de a-şi limita
răspunderea, conform legislaţiei care implementează Convenţia internaţională privind
limitarea răspunderii pentru creanţe maritime (LLMC) din 1976, la care România a aderat
prin Legea nr. 284/2006, inclusiv orice amendament ulterior la convenţie, sau Convenţia de la
Strasbourg privind limitarea responsabilităţii în navigaţia pe căile navigabile interioare
(CLNI) din 1988, inclusiv orice amendament ulterior la convenţie.

10.4 Elemente privind răspunderea contravenţională

Deoarece acestă materie a fost în amănunt discutată pe parcursul anului II de studii,

prezentarea va fi una succintă.
Răspunderea contravenţională se concretizează prin intermediul raportul juridic de drept
contravenţional, care este un raport juridic de constrâgere, stabilit intre stat şi contravenient, al cărui
conţinut il constituie:
- dreptul statului de a aplica măsuri de asigurare şi sancţiuni vinovatului de comiterea
contravenţiei şi
- obligaţia corelativă a acestuia de a suporta măsurile respective.
Constrângerea în drept apare astfel ca fiind rezultatul caracterului obligatoriu al normei
juridice care conţine prevederi care nu sunt lăsate la liberul arbitru al subiectului, ci îi sunt impuse
printr-o varietate de modalităţi. Atunci când normele juridice reglementează raporturi sociale între
stat şi cetăţenii acestuia, în care statul are o poziţie supraordonată aşa cum este şi specific protecţiei
mediului, prin încălcarea normei juridice se naşte raportul tipic de constrângere, între stat şi autorul
încălcării, cu toate caracteristicile descrise mai sus.
Ştim că elementele constitutive ale raportului juridic sunt:
1) Subiectele - cel putin două
2) Continutul - alcătuit din drepturile si obligatiile corelative ale partilor
3) Obiectul raportului juridic - constituit de conduita părţilor indreptată spre un anumit
scop.
In dreptul contravenţional poate savarsi o fapta contravenţionala, si astfel sa devina unul
din subiectii raportului juridic, atat persoana fizica cat si persoana juridica, conform art. 3
alin. 2 din ordonanţa şi aşa cum reiese din aactele normative specifice protecţiei mediului
studiate. In continutul acestui raport intra in principal dreptul statului de a aplica sancţiuni si

165
obligatia autorului faptei de a suporta consecintele faptei sale, adica aplicarea şi executarea
sancţiunii contravenţionale. Obiectul raportului juridic de drept contravenţional îl constituie
acţiunile pe care titularii drepturilor le efectuează sau le pot pretinde şi pe care ceilalţi subiecţi
au obligaţia de a le săvârşi sau obligaţia de a se abţine a le săvârşi.

Exemple
-Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice
-HOTĂRÂREA nr. 910 din 14 septembrie 2011 privind stabilirea unor măsuri pentru
aplicarea regulamentelor (UE) nr. 1.015/2010 şi nr. 1.016/2010 ale Comisiei, prin care
se implementează Directiva 2009/125/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din
21 octombrie 2009 de instituire a unui cadru pentru stabilirea cerinţelor în materie de
proiectare ecologică aplicabile produselor cu impact energetic

Statul prin organele sale are dreptul de a trage la răspundere contravenţională, iar
contravenientul are obligaţia de a suporta pedeapsa. Prin realizarea obiectului specific
raportului juridic de drept contravenţional se realizează norma de de drept contravenţional.
În cazul raportului juridic de conflict obiectul îl constituie pedeapsa contravenţionala,
privită ca o sancţiune tipică de drept contravenţional, dar şi alte sancţiuni de drept
contravenţional, complementare.
Răspunderea contravenţională isi are izvorul in fapta ilicită pentru care trebuie
sancţionat autorul, faptă ce este denumită contravenţie. Conform art 1 OG 2/2001 constituie
contravenţie fapta savârsită cu vinovatie, stabilita si sancţionata prin lege, insa de legea care
apara valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală, adică de legea
contravenţională.
Trăsăturile contravenţie rezultă în principal din definiţia data de legiuitor. Acestea
sunt:
1. contravenţia este o fapta ilicita
2. contravenţia este o fapta savârsita cu vinovatie,
3. fapta comisa trebuie sa fie prevăzuta si sancţionata drept contravenţie printr-un act
normativ
4. a patra trasatura care desi nu rezulta din definitia data în Ordonanţa nr.2/2001, se
refera la pericolul social, care o deosebeste de infractiune. În cazul contravenţiei
acest grad de pericol social este mai redus decât la infractiune întrucât fapta
contravenţionala are consecinte mai putin daunatoare si lezeaza valori mai putin
importante decât în cazul infractiunii.
Pericolul social, reprezinta acea trasatura care arata în ce masura contravenţia aduce
atingere uneia din valorile, relatiile sociale, bunurile sau interesele legitime, ocrotite printr-un
act normativ si pentru care legea prevede aplicarea unei sancţiuni contravenţionale.

166
 Gradul de pericol social se stabileste de legiuitor atunci când emite acte normative în
care unele fapte sunt considerate infractiuni iar altele contravenţii. Deci orice fapta care
prezinta pericol social atrage o anumita răspundere juridica, gradul de pericol social este în
ultima instanta cel care determina natura răspunderii juridice. Odata stabilita existenta
contravenţiei, pericolului social nu trebuie dovedit.
Pentru existenta contravenţiei se cere în mod obligatoriu ca trasaturi mai sus enuntate
sa existe cumulativ, lipsa oricareia din ele ducând la inexistenta contravenţiei. Mai mult,
putem observa ca în considerarea unei fapte drept contravenţie se stabileste mai întâi daca
acea fapta este prevăzuta într-un act normativ, si astfel cercetarea celorlalte trasaturi ale
contravenţiei nu se mai justifica.
Contravenţia, ca si infractiunea, se caracterizeaza prin patru elemente constitutive:
- obiectul;
- subiectul;
- latura obiectivă (fapta);
- latura subiectivă (vinovăţia).
Aceste elemente trebuiesc indeplinite cumulativ pentru fiecare contravenţie. Lipsa
oricăreia dintre ele conduce la „inexistenta contravenţiei si implicit la imposibilitatea tragerii
la răspundere a făptuitorului”.
Obiectul contravenţiei il constituie valorile, relatiile sociale, bunurile sau interesele
legitime, aparate prin normele de drept contravenţional carora li se aduce atingere sau sunt
puse in pericol de fapta savarsita. Fiecare contravenţie are un obiect specific, ce rezulta in
textul actului normativ care o prevede. În domeniul protecţiei mediului, domeniul este
deasemenea, vast, putând afirma că aproape toate actele normative au în cuprinsul lor
identificarea de fapte contravenţionale.
Latura obiectivă a contravenţiei o formeaza actiunea sau inactiunea producatoare a
urmarilor socialmente periculoase sau care ameninta, pun in pericol anumite valori si care este
prevăzuta ca ilicita in actul normativ de stabilire a contravenţiei.
Actiunea ilicita consta în comiterea unei fapte oprita de norma de drept.
Inactiunea ilicita consta în neîndeplinirea de catre o persoana a obligatiilor ce-i revin
conform normei de drept.
Latura obiectivă, ca element constitutiv al contravenţiei, este alcătuită din acele
trăsături care caracterizează materialitatea faptei.
Subiectul activ al contravenţiei poate fi, potrivit ordonanţei, atat persoana fizica cat
si persoana juridica ce comite fapta contravenţionala.
Latura subiectivă se refera la atitudinea psihica a contravenientului fata de fapta
savarsita si urmarile sale. Elementul principal al laturii subiective este vinovatia atat sub
forma intentiei cat si a culpei, elemente ce sunt stabilite de legiuitor.

167
 Vinovăţia nu o găsim definită în legislaţia contravenţională, dar ea poate fi explicată
atât prin înrudirea contravenţiilor cu infracţiunile, cât şi prin formele şi modalităţile ce le
întâlnim în prevederile din Codul penal.
Vinovaţia reflectă aspectul subiectiv al făptuitorului faţă de fapta comisa si faţă de
urmarile acesteia. Vinovatia este rezultatul interactiunii a doi factori: constiinta si vointa.
Vinovatia presupune o atitudine constienta în sensul ca faptuitorul are reprezentarea actiunilor
sau inactiunilor sale ilicite, a rezultatului acestora, care este socialmente periculos si
savârseste cu vointa aceste actiuni sau inactiuni pentru realizarea rezultatului urmarit. Vointa
de a savârsi fapta ilicita este determinata numai dupa reprezentarea în constiinta faptuitorului
a urmarilor faptei. Prezenta atât a factorului intelectiv cât si a celui volitiv în comiterea faptei
este o conditie esentiala a vinovatiei.
Astfel, există vinovăţie atunci când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu
intenţie sau din culpă. Intenţia poate să fie directă (când contravenientul prevede urmările
faptei sale şi urmăreşte producerea lor prin comiterea acelei fapte) şi indirectă (atunci când
prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu îl urmăreşte să se producă, acceptă posibilitatea
producerii lui).
Culpa, la rândul, ei poate să fie cu previziune sau uşurinţă (când contravenientul
prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce) sau
fără previziune sau din neglijenţă (când contravenientul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi
trebuia şi putea să-l prevadă).

Exemple

A. OUG 195 /2005 privind protectia mediului, prevede la art. 96

urmatoarele:
Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 6.500 lei (RON) la
7.000 lei (RON) pentru persoane fizice, şi de la 25.000 lei (RON) la 30.000 lei
(RON) pentru persoane juridice, încălcarea următoarelor prevederi legale:
..... obligaţiile autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi ale
persoanelor fizice şi juridice, după caz, să adopte şi/sau să aplice măsuri
obligatorii cu privire la întreţinerea şi înfrumuseţarea clădirilor, a curţilor şi
împrejurimilor acestora, a spaţiilor verzi din curţi şi dintre clădiri, a arborilor şi
arbuştilor decorativi....

Identificaţi elementele raportului juridic contravenţional de conformare

prevăzut în HG 770 din 2016 privind unele măsuri pentru aplicarea
Regulamentului (UE) nr. 649/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului

168
 din 4 iulie 2012 privind exportul şi importul de produse chimice care prezintă
risc, la art. 3 alin. (2) lit. b), care prevede următoarele:
Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 30.000 de lei la 50.000
de lei următoarele fapte:
……………
b) nerespectarea de către exportator/importator a obligaţiei de raportare anuală
prevăzută la art. 10 alin. (1) din Regulament, până la data limită stabilită de
acesta;

10.5. Elemente privind raspunderea penala

Pentru a realiza o protecție eficace a mediului, este deosebit de importantă

introducerea unor sancțiuni cu un caracter descurajant mai ridicat pentru activitățile care
dăunează mediului, care provoacă de obicei sau este probabil să provoace daune semnificative
aerului, inclusiv stratosferei, solului, apei, animalelor sau plantelor, inclusiv în ceea ce
privește conservarea speciilor.
Infracţiunea de mediu reprezintă astfel o categorie relativ nouă, de ultimă generaţie, în
cadrul general al infracţiunilor ce are ca rezultat afectarea obiectivă a calităţii mediului sau
punerea în pericol a acestei valori sociale.
Infracțiunile din domeniul protecției mediului sunt prevăzute în Codul penal, în OUG
195/2005 și în alte legi cu dispoziții penale, în Directiva 2008/99/CE privind protecția
mediului prin intermediul dreptului penal transpusă în legislația românească prin Legea nr.
101/2001.
Infracțiunea de mediu reprezintă acea ,, faptă socialmente periculoasă, săvârșită cu
vinovăție, ce amenință valorile și interesele în domeniul protecției mediului, constând în
poluarea mediului sau în perturbarea activității de prevenire a poluării, reducerea și înlăturarea
efectelor poluării.” Trăsăturile esențiale ale infracțiunii de mediu sunt reprezentate de
pericolul social, vinovăția și prevederea faptei de legea penală. Infracţiunile de mediu pot fi
fapte comisive sau omisive săvârşite cu vinovăţie sub formă de intenţie sau culpă sub toate
modalităţile lor.
Actuala reglementare, OUG 195/2005, cu modificările și completările ulterioare,
prevede și sancționează în art. 98 o serie de fapte considerate infracțiuni, dacă sunt de natură
să pună în pericol viața sau sănătatea umană, vegetală sau animală, pedeapsa putând îmbrăca
forma închisorii și/sau amendă penală.
In ceea ce priveste Legea 101 din 2011, aceasta transpunand Directiva 99 din 2008,
cuprinde un set minim de infracţiuni grave împotriva mediului ce sunt considerate de natură

169
penală pe întreg teritoriul Comunităţii atunci când sunt comise intenţionat sau cel puţin printr-
o neglijenţă gravă.
Majoritatea infracţiunilor depind de rezultatul activităţilor, şi anume de faptul că
dăunează sau riscă să dăuneze grav persoanelor sau mediului.
Toate infracţiunile, cu excepţia uneia, presupun comiterea de acte „ilicite”, termenul
„ilicit” fiind definit ca o încălcare a legislaţiei comunitare sau a legislaţiei statelor membre
(conform anexei la lege), a regulamentelor administrative sau a deciziilor unei autorităţi
competente în domeniul protecţiei mediului. În ceea ce priveşte singura infracţiune autonomă,
articolul 3 litera (a), rezultatul acesteia, şi anume decesul sau vătămarea corporală gravă a
unei persoane, este atât de grav încât condiţia de act ilicit nu mai este necesară pentru a
justifica natura penală.
Câtorva infracţiuni le sunt asociate termeni vagi, cum ar fi „daune semnificative” sau
„vătămare gravă”. Aceşti termeni nu sunt definiţi, iar interpretarea lor rămâne la latitudinea
statelor membre, în funcţie de tradiţiile şi sistemul juridic al fiecăruia.
Circumstanţele agravante pentru care este prevăzută apropierea sancţiunilor sunt:
rezultatul deosebit de grav al unei infracţiuni, cum ar fi decesul sau vătămarea corporală gravă
a unei persoane, daunele semnificative aduse mediului sau comiterea infracţiunii în cadrul
unei organizaţii criminale.
In cadrul legii sunt prevazute sancţiuni alternative atât pentru persoanele fizice, cât şi
pentru persoanele juridice. Aceste sancţiuni se pot dovedi, în numeroase cazuri, mai eficiente
decât pedeapsa cu închisoarea sau amenzile şi includ obligaţia de a repara daunele ecologice,
punerea sub supraveghere judiciară, interdicţia de a desfăşura activităţi comerciale sau
publicarea deciziilor judiciare.

Exemple
Art. 3 din Legea 101/2011 prevede:
Colectarea, transportul, valorificarea sau eliminarea de deseuri, inclusiv
supravegherea acestor operatiuni si intretinerea ulterioara a spatiilor de eliminare,
cat si actiunile intreprinse de brokeri in procesul de gestionare a deseurilor, cu
incalcarea dispozitiilor legale in domeniu, care pot provoca decesul ori vatamarea
grava a unei persoane sau un prejudiciu semnificativ adus mediului, constituie
infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani.

Identificaţi in cadrul legii 101/2011 sensul expresiilor:

- cu incalcarea dispozitiilor legale in domeniu
- un prejudiciu semnificativ adus mediului

Infractiuni de mediu sunt prevazute si in alte acte normative, incepand cu actul

normativ cadru OUG 195 din 2005, Legea 107 din 1997 legea apelor, Codul silvic, Legea 21
din 2011 privind gestionarea deseurilor s.a.

170
 Identificaţi trei infractiuni reglementate in cadrul actelor normative mai
sus enumerate. Precizati tipul de fapta (comisiva sau omisiva) precum si calitatea
infractorului.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Caracterul obiectiv si solidar apartine
a) raspunderii pentru savarsirea contraventiei de mediu
b) raspunderii pentru prejudiciul de mediu
c) raspunderii pentru infractiunea de mediu

2. In cazul unui prejudiciu de mediu, măsurile întreprinse pentru a compensa

pierderile interimare de resurse naturale şi/sau de servicii care au loc între
data producerii prejudiciului şi momentul în care repararea primară îşi
produce pe deplin efectul, constituie:
a) Reparare primară
b) Reparare complementara
c) Reparare compensatorie
3. Raspunderea contraventionala in domeniul mediului este supusa
regimului prevazut de:
a) OUG 195 din 2005
b) OG 2 din 2001
c) Legea 101 din 2011

171