Sunteți pe pagina 1din 31

Cuprins- studiu individual (S.I.

)
Modulul I. Consideraţii generale privind dreptul mediului

- U.I. 1: Dreptul mediului – ramură autonomă de drept, dreptul la un mediu


sănătos, obiectul dreptului mediului şi metoda de reglementare, raportul juridic de
dreptul mediului,
- U.I. 2: Principiile dreptului mediului,
- U.I.3: Izvoarele dreptului mediului.

Modulul II. Regimul juridic privind protecţia elementelor mediului natural


- U.I.4 : Definirea conceptului de protecţie a mediului,
- U.I.5: Protecţia juridică a solului şi subsolului, protecţia juridică a fondului
forestier şi a vegetaţiei forestiere,
- U.I.6:Protecţia juridică a biodiversităţii (a faunei terestre şi acvatice, a ariilor
protejate), protecţia juridică a apei, protecţia juridică a atmosferei.

Modulul III. Regimul juridic al activităţilor economico-sociale cu impact


asupra mediului
- U.I.7: Aspecte generale, reglementarea activităţilor economice şi sociale cu
impact asupra mediului,
- U.I.8 :Procedura de evaluare şi autorizare a acestora, auditul de mediu,
proceduri speciale de autorizare.

Modulul IV. Răspunderea juridică în dreptul mediului


- U.I.9: Conceptul de răspundere juridică şi corelaţia sa cu dreptul mediului,
- U.I.10: Răspunderea civilă în dreptul mediului,
- U.I.11: Răspunderea contravenţională în dreptul mediului,
- U.I.12: Răspunderea penală în dreptul mediului.

INTRODUCERE
1. Locul și rolul disciplinei în cadrul programului de studii:

Cursul de Dreptul mediului se adresează studenților programului de studii Drept, anul II


de studiu, fiind o disciplină fundamentală, esențială pentru pregătirea oricărui jurist. Parcurgerea
acesteia este cu atât mai necesară în contextul actual, în care problemele de mediu capătă o
importanță crescândă, atât în plan intern cât și în plan internațional. Schimbările climatice devin
o preocupare din ce în ce mai importantă pentru comunitatea internațională și nu pot să nu fie
ignorate de către România care trebuie să-și alinieze legislația la noile tendințe. Măsurile
legislative inovative luate în plan european ne influențează direct datorită calității de membru ai
U.E.
Studierea legislației de mediu este absolut necesară pentru a înțelege ce măsuri trebuie
adoptate în plan intern pentru remedierea unor probleme de mediu specifice României cum ar fi:
gestionarea deșeurilor, tăierile ilegale de păduri sau înmulțirea periculoasă a faunei sălbatice. În
acest sens disciplina își propune familiarizarea studenţilor cu un domeniu de strictă specialitate –
protecția mediului, sub aspect instituţional şi operaţional, cu evidenţierea particularităţilor
acestuia; însușirea reglementărilor sectoriale de impact pentru protecția mediului. Înțelegerea
conceptului dezvoltării durabile, astfel cum a fost reglementat în plan internațional, a măsurilor
stabilite punctual în acest sens de Agenda 2030 a O.N.U vor ajuta studenții să înțeleagă mai bine
litera și spiritul reglemntărilor de mediu.
Deși este pentru prima dată când studiem Dreptul mediului, disciplina noastră poate fi mai
ușor descifrată prin recapitularea noțiunilor similare învățate la Teoria generală a dreptului, cum
ar fi cele privind raportul juridic, principiile dreptului, clasificarea dreptului în cele două mari
trunchiuri (drept public și drept privat), izvoarele dreptului sau interpretarea legii. Fiind o ramură
a dreptului public ea își găsește legături atât cu Dreptul constituțional, de unde își extrage sursele
pentru anumite principii fundamentale, dar și cu Dreptul administrativ, având, în partea de
sancționare o abordare similară dar și prin prezentarea autorităților administrației publice cu
atribuții în domeniu, accesul la informațiile publice sau procedura contenciosului administrativ.
Dreptul mediului , ca disciplină, are relații cu Dreptul Penal. Partea specială și în ceea ce
privește răspunderea penală pentru infracțiunile de mediu dar și cu Dreptul civil sub aspectul
răspunderii civile delictuale. De asemenea, trebuie corelată cu disciplina Dreptului internațional
public și a Dreptului comunitar sub aspectul izvoarelor, al competențelor unor organizații
internaționale interguvernamentale la care România este parte dar și al răspunderii pentru dauna
de mediu, protejarea resurselor partajate. Dreptul mediului prezintă legături și cu Dreptul funciar
în ceea ce privește protecția solului și subsolului dar și cu Dreptul urbanismului, activitatea de
amenajare a teritoriului trebuind să țină cont de imperativele dezvoltării durabile.

2. Obiective:

Obiectivul general al disciplinei îl constituie familiarizarea studenţilor cu un domeniu de


strictă specialitate – protecția mediului, sub aspect instituţional şi operaţional, cu evidenţierea
particularităţilor acestuia.;
Obiectivele specifice vizează:
- însușirea reglementărilor sectoriale de impact pentru protecția mediului;
- configurarea regimului juridic al actelor de reglementare, în diversitatea speciilor
reglementate de lege;
- aprofundarea cunoștințelor privind răspunderea delictuală în domeniul răspunderii
pentru dauna ecologică.
Competențe dobândite:
La finalizarea studiului Dreptului Mediului, studentul va trebuie să poată:
- folosi limbajul juridic de specialitate în elaborarea proiectelor profesionale
- identifica prevederile legale din legislaţia românească, europeană sau internaţională,
aplicabile într-un context determinat
- departaja formele de răspundere juridică incidente în acest domeniu

3. Conținutul și structura suportului de curs:

Prezentul material de studiu este conceput în tehnologia specifică ID, ca material de


autoinstruire, pentru a permite cursanților să studieze independent, de o manieră graduală și
structurată.
Cursul va fi postat gradual pe platforma de e-leaning a UVT, pe măsură ce desfășurăm
activitățile față în față.
Conţinutul său este structurat în 4 MODULE și 12 UNITĂȚI de ÎNVĂȚARE,
corespunzând unui număr de 14 săptămâni (un semestru), care acoperă următoarele teme:
Modulul I. Consideraţii generale privind dreptul mediului

- U.I. 1: Dreptul mediului – ramură autonomă de drept, dreptul la un mediu sănătos,


obiectul dreptului mediului şi metoda de reglementare, raportul juridic de dreptul mediului,
- U.I. 2: Principiile dreptului mediului,
- U.I.3: Izvoarele dreptului mediului.

Modulul II. Regimul juridic privind protecţia elementelor mediului natural


- U.I.4 : Definirea conceptului de protecţie a mediului,
- U.I.5: Protecţia juridică a solului şi subsolului, protecţia juridică a fondului forestier şi a
vegetaţiei forestiere,
- U.I.6:Protecţia juridică a biodiversităţii (a faunei terestre şi acvatice, a ariilor protejate),
protecţia juridică a apei, protecţia juridică a atmosferei.

Modulul III. Regimul juridic al activităţilor economico-sociale cu impact asupra mediului


- U.I.7: Aspecte generale, reglementarea activităţilor economice şi sociale cu impact
asupra mediului,
- U.I.8 :Procedura de evaluare şi autorizare a acestora, auditul de mediu, proceduri
speciale de autorizare.

Modulul IV. Răspunderea juridică în dreptul mediului


- U.I.9: Conceptul de răspundere juridică şi corelaţia sa cu dreptul mediului,
- U.I.10: Răspunderea civilă în dreptul mediului,
- U.I.11: Răspunderea contravenţională în dreptul mediului,
- U.I.12: Răspunderea penală în dreptul mediului.
Fiecare MODUL conține precizarea obiectivelor urmărite (în termeni de competenţele ce
urmează a fi formate pe parcursul acesteia), elementele esenţiale ale subiectului tratat (conținut
teoretic, ilustrații/grafice, trimiteri la cazuri practice), precum și bibliografia minimală.
Fiecare UNITATE de ÎNVĂȚARE cuprinde detalierea informațiilor teoretice, ce vor fi
însoțite de sarcini de învățare (întrebări de tip clasic cu privire la aspectele cheie, teme de analiză
etc.) pentru evaluarea progresului studenţilor în dobândirea cunoştinţelor.
Pentru a obţine performanţa maximă, este recomandat un număr minim de 5-6 ore
de studiu/săptămână pentru parcurgerea bibliografiei obligatorii.
Asimilarea cunoștințelor este de preferat să se facă în sensul înțelegerii relațiilor dintre
instituții și a rolului fiecărei instituții în parte, astfel încât informaţia teoretică să poată fi aplicată
într-o situaţie de fapt concretă.
Este importantă abordarea temelor în ordinea indicată în suportul de curs, dată fiind
interdependenţa conceptelor.

4. Strategii de studiu recomandate:


Studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără constrângeri, modalitatea şi timpul
de parcurgere a cursului. În considerarea interdependenței conceptelor și a succesiunii logice a
temelor abordate, este importantă parcurgerea temelor în ordinea indicată în suportul de curs.
În vederea pregătirii optime pentru examene, este important să rețineți că asimilarea
mecanică a noţiunilor şi a conceptelor prezentate subminează pe termen mediu şi lung
adevărata înţelegere a materiei şi a instrumentelor de analiză.
Vă recomandăm pentru o mai bună înțelegere a aspectelor teroretice utilizarea site-urilor
oficiale indicate dar și a unor instituții neguvernamentale cu activitate recunoscută în domeniul
protecției mediului.
Activitatea tutorială (întâlnirile față în față - AT) este destinată sprijinirii dumneavoastră
de către tutore prin coordonarea învăţării şi asigurarea unui feedback periodic asupra gradului de
acumulare a cunoştinţelor şi a deprinderilor. Aceasta constă în dezbateri organizate pe teme
din materia aferentă cursului, anunţate prin Calendarul disciplinei și în analiza și rezolvarea
colectivă a unor sarcini de învățare precizate în materialul de studiu.
În cadrul activităților tutoriale, participarea dumneavoastră directă și activă are un rol
primordial.

5. Resurse suplimentare de studiu:

Suportul de curs abordează de o manieră succintă şi elementară principalele teme studiate


în cadrul disciplinei, parcurgerea acestui material nefiind suficientă pentru însușirea temeinică a
materiei.
De aceea, pentru o bună înțelegere a problemelor teoretice fundamentale abordate și
pentru o pregătire optimă a examenului este necesar să parcurgeți cel puțin unul dintre manuale
indicate în cadrul Bibliografiei obligatorii, alegerea sa dintre tratatele indicate aparținându-vă.
În cadrul Bibliografiei suplimentare, specifică întregului suport de curs, veți descoperi
materiale ce vă vor ajuta să aprofundați anumite instituții din dreptul mediului, dar și să sesizați
evoluția lor istorică.
Totodată, nu ezitați să folosiți site-urile oficiale ale autorităților publice cu competențe în
domeniul protecției mediului ( în special Ministerul Mediului) pentru o optimă informare
privind aplicarea legislației de mediu, strategiilor în domeniu dar și al unor evenimente
internaționale care privesc și România.

Bibliografie obligatorie (se va alege un manual din cele prezentate):

I. Tratate și manuale de Dreptul mediului:


1. Doina Anghel, Răspunderea juridică privitoare la protecţia mediului – cu specială
privire la răspunderea civilă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
2. Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
3. Ioniță Gheorghe – Iulian, Ștefania Diana Ioniță- Burda, Dreptul protecției mediului,
Editura Universul juridic, București, 2012
4. Lucreția Dogaru, Dreptul mediului, Editura Pro Universitaria, București, 2021.
5. Mircea Duţu, Dreptul climei. Regimul juridic al combaterii si atenuării încălzirii
globale si adaptării la efectele schimbărilor climatice, Editura Universul Juridic, București, 2021
6. Mircea Duţu, Tratat de dreptul mediului, Ediţia 4, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2014

Bibliografie suplimentară:

II. Tratate și manuale de Dreptul mediului (recomandate în vederea aprofundării


disciplinei):
1. Andrada M. Truşcă, Daniela Marinescu, Dreptul mediului. Caiet de seminar, ediţia a 3-
a, Editura Pro Universalis;
2. Anca Ileana Dușca, Adrian Barbu Ilie, Hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii
Europene în materia mediului, Editura Universul Juridic, București, 2010;

3. Livia Mocanu, Dreptul mediului, Note de curs, Târgovişte, 2019;


4. Mirela Gorunescu, Infracţiuni contra mediului înconjurător, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2011;
5. Monica-Elena Oțel Răspunderea internațională în domeniul mediului, Editura
Universul Juridic, București, 2009;
6. Simona-Maya Teodoroiu Dreptul mediului și dezvoltării durabile, Editura Universul
Juridic, București, 2009;

III. Legislație relevantă:


1. Constituția României din 2003, M.Of. nr. 762 din 31 octombrie 2003.
2. O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, M.Of., Partea I, nr. 1196 din 30
decembrie 2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 265/2006, M.Of., Partea I, nr. 586 din 6
iulie 2006
3. O.U.G. nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și repararea
prejudiciului asupra mediului, M.Of., Partea I, nr. 446 din 29 iunie 2007.
4. Legea nr. 278/2013 privind emisiile industriale, M.Of., Partea I, nr. 671 din 1
noiembrie 2013.
5. Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daunele nucleare, M. Of. nr. 818
din 19 decembrie 2001.
6. O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor., M. Of., Partea I, nr. 410 din
25 iulie 2001.
7. Legea nr. 90 din 19 aprilie 2021 pentru modificarea și completarea unor acte
normative, în vederea transpunerii unor acte juridice ale Uniunii Europene în domeniul protecției
mediului, M. Of. 413/2021
8. O.U.G. nr. 57/2007privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei și faunei sălbatice, republicată, M.Of., Partea I, nr. 442 din 29 iunie2007
9. Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervației Biosferei Delta Dunării, M.Of. nr.
283 din 7 decembrie 1993.
10. Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată, M. Of., Partea I, nr. 611 din 12
august 2015
11. Legea nr. 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător, M. Of., Partea I, nr. 452 din
28 iunie 2011.
12. Legea nr. 107/1996 privind protecția apelor , M. Of., Partea I, nr. 244 din 8
octombrie 1996.
13. Legea nr. 458/2002 privind calitatea apei potabile, republicată, M. Of., Partea I, nr.
875 din 12 decembrie 2011
14. Legea nr. 544/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările
ulterioare, M.Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004
15. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, M.Of. nr. 505 din 15 iulie 2011
16. Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, M.Of. nr. 510 din 24 iulie 2009.

IV. Alte monografii:


1. Ernest Lupan, Tratat de dreptul protecţiei mediului, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2009;

V. Site-uri oficiale:
- http://www.mmediu.ro/
- http://legislatie.just.ro/
- http://www.anpm.ro/
-https://european-union.europa.eu/priorities-and-actions/actions-topic/environment_ro

6. Metodele și instrumentele de evaluare.


a) Evaluare formativă continuă (30% din nota finală) constând în rezolvarea și
transmiterea, în intervalul indicat în calendarul diciplinei, a celor trei teme de control (TC-uri)
prevăzute în fișa disciplinei;
b) Evaluarea sumativă, sau finală, constând într-un examen scris, ce reprezintă 70% din
nota finală.
Testul scris este alcătuit din 14 de întrebări de tip grilă, ce se vor rezolva într-un interval
de 20 de minute, test ale cărui răspunsuri vor fi ulterior discutate cu coordonatorul de disciplină,
pentru a se verifica însușirea și aprofundarea corectă a noțiunilor utilizate.
Punctajul acordat pentru rezolvarea fiecărei întrebări va fi precizat pe foaia de examen și
va fi stabilit diferențiat, în funcție de gradul de dificultate al acestora. Baremul de corectare va fi
anunțat la sfârșitul examenului.
Nota finală rezultă în urma cumulării punctajului din cadrul evaluării formative continue
și cea finală.
La intrarea în sala de examen, studentul se va legitima cu carnetul de student sau cu un alt
act de identitate.
Studenţii au dreptul de a se prezenta la reexaminare în vederea măririi notei în sesiunea
din toamnă, în condițiile prevăzute de RAPS. Nota obţinută în urma reexaminării la mărire nu se
ia în considerare dacă este mai mică decât nota obţinută iniţial.
Elemente de deontologie academică. Copiatul din orice fel de surse bibliografice sau de
la alți colegi, sau în orice alt mod, precum și recurgerea la mijloace tehnice de consultare a
acestora pe durata examinării, completarea examenului de către o altă persoană care se substituie
studentului candidat sau semnarea lucrării cu un alt nume decât cel al studentului autor,
constituie fraudă şi se sancţionează cu excluderea studentului din examen, după întocmirea unui
proces verbal de constatare a fraudei. Ulterior, în cadrul Consiliului profesoral al facultăţii, se
poate pune în discuție exmatricularea studentului.
Studenţii care deţin telefoane mobile sau orice alte mijloace de comunicare la distanţă
sunt obligaţi, pe întreaga perioadă a examenului, să le ţină închise, fie pe masă, fie la catedră, fie
în borsetă sau în geata personală. Deţinerea acestora în orice alt mod constituie prezumţie de
fraudă și se sancționează cu excluderea din examen și acordarea notei finale 1 (unu), indiferent
de punctajul obținut de acel student pentru activitatea desfășurată pe parcursul semestrului.

7. Numărul și formatul sarcinilor de învățare.

În vederea verificării cunoștiințelor pe parcursul semestrului, vor fi propuse trei de teme


de control, al căror conținut se va regăsi integral pe platforma de e-learning a UVT și a
căror rezolvare corectă, punctată cu 1 (un) punct fiecare însumând în total trei puncte aferente
evaluării formative continue. În funcție de gradul de îndeplinire a temelor de control fiecare
student va primi punctajul aferent, fiecare temă fiind notată de la 1 la 10. Nota 10 obținută la o
temă de control reprezintă echivalentul unui punct din cele trei acordate acestei evaluri. În cazul
în care un student nu îndeplinește nici una din temele de control va obține numai nota aferentă
testului scris în raport de gradul de corectitune al rezolvării.
Temele propuse spre rezolvare sunt următoarele:

TC 1. Trăsăturile definitorii ale dreptului mediului. Delimitarea de alte ramuri de drept.


Principii fundamentale. Test grilă și un subiect de tip clasic de rezolvat (Suport de curs, pp. 13-
36);

TC 2. Regimul juridic al protecției elementelor mediului natural .Test grilă și un subiect


de tip clasic (Suport de curs, pp. 39-70);

TC 3. Specificul răspunderii civile pentru dauna ecologică Test grilă și un subiect de tip
clasic (Suport de curs, pp. 98-112);

După rezolvarea temelor potrivit cerințelor stabilite și în intervalul de timp prevăzut în


Calendarul disciplinei, respectiv, pe platforma de e-learning, lucrările vor fi încărcate pe
platforma Moodle, la secțiunea dedicată fiecăreia dintre acestea. Ele vor fi analizate de tutore
care le va nota și va face comentarii individualizate și recomandări pentru corectarea
eventualelor greşeli, la care studentul va avea acces tot prin intermediul platformei de e-learning.
Pentru rezolvarea fiecărei teme de control, studentul va primi un punctaj cuprins între 1 și
10 de puncte.
De asemenea, pe parcursul suportului de curs sunt prevăzute teste de autoevaluare, teme
de reflecție, exerciții, probleme, sarcini de lucru a căror rezolvare vă ajută în înțelegerea și
însușirea materiei. Pentru rezolvarea acestora, vă recomand să citiți paragraful din suportul de
curs și ulterior să rezolvați tema, utilizând și resursele bibliografice suplimentare.
În cadrul întâlnirilor tutoriale va fi dezbătut modul de rezolvare temelor de control
postate pe platforma de e-learning a UVT.

8. Facilitățile pentru persoanele cu dizabilități.

Studenţii afectaţi de dizabilităţi beneficiază de atenţia şi înţelegerea cuvenite. La


solicitarea expresă a studentului aflat într-o asemenea situație, exprimată prin e-mail şi
adresată coordonatorului de disciplină ori tutorelui, vom conveni cele mai potrivite forme de
asistenţă, în vederea însuşirii corespunzătoare a materiei și a examinării.
În situația în care studentul necesită o anumită asistență la examen sau susținerea
examenului într-o altă dată decât cea programată, se va face din timp (din timpul activităților
didactice), o cerere adresată Consiliului Facultății pentru a fi supusă aprobării (formularea
cererii, nu implică automat și aprobarea sa).

9. Utilizarea instrumentelor informatice de suport - platforma Moodle

Resursele de învățare (suportul de curs, resurse suplimentare de studiu, aplicații practice),


ca și documentele de planificare a activității (fișa disciplinei și calendarul disciplinei) sunt puse
la dispoziție prin intermediul platformei de e-learning a universității (platforma Moodle -
https://moodle.valahia.ro/).
Pentru înscrierea pe platformă și utilizarea acesteia, a se vedea informațiile disponibile la
adresele:
- https://didfc.valahia.ro/ și
- https://www.valahia.ro/images/documente/Moodle%20-%20Ghid%20minimal%20de%20utilizare.pdf
Platforma asigură interacțiunea permanentă dintre dumneavoastră și cadrul didactic,
incluzând facilități de mesagerie și forum, pe care sunteți îndemnați să le utilizați ori de câte ori
aveți nevoie de îndrumare personalizată. Prin intermediul acesteia puteți accesa facil lucrările de
verificare (temele de control) și puteți încărca răspunsurile.

MODULUL I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND
DREPTUL MEDIULUI
1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă
 Cuprins:

 U.I. 1: dreptul mediului – ramură autonomă de drept, dreptul la un


mediu sănătos, obiectul dreptului mediului şi metoda de reglementare,
raportul juridic de dreptul mediului,

2 ore

 U.I. 2: principiile dreptului mediului,

2 ore

 U.I. 3 : izvoarele dreptului mediului

1 oră

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe generale privind dreptul mediului, ca


ramură autonomă de drept.
Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind dreptul la un mediu
sănătos, obiectul dreptului mediului şi metoda specifică de reglementare, raportul juridic
de dreptul mediului, principiile şi izvoarele acestei ramuri de drept.

Unitatea de învăţare 1

§1. DREPTUL MEDIULUI – RAMURĂ AUTONOMĂ DE DREPT

Termenul de mediu a izvorât din cuvântul englez "environement", care a fost preluat în
 limba franceză sub forma "l'environnement" iar apoi în limba germană şi în alte limbi,
Conceptul desemnând spaţiul ce înconjoară omul, ambianţa naturală a tuturor vieţuitoarelor. În
de,, mediu” documentele internaţionale nu există o definiţie foarte clar formulată cu privire la mediu, iar
legislaţiile interne ale statelor conferă acestui concept semnificaţii si dimensiuni diverse, pornind
de la definiţii parţiale şi până la definiţii mai globale.
Aşadar, prin mediu se înţelege ansamblul factorilor fizici, chimici, biologici si sociali,
care influenţează echilibrul ecologic. Echilibrul ecologic reprezintă acel raport existent între
elementele componente ale mediului (factorii de mediu), aflate în interacţiune cu condiţiile de
mediu, raport care este relativ stabil.
Noţiunea de mediu (biologic, geografic şi sociologic) este greu de definit, fapt ce a avut
drept consecinţă o diversitate a definiţiilor date în acest sens. Pornind de la realitatea după care
noţiunea de mediu are atât o valoare teoretică cât şi practică, s-a încercat în doctrină o grupare a
definiţiilor ştiinţifice pornind de la o serie de elemente comune cum ar fi: viaţa şi calitatea vieţii,
fiinţa umană etc. Alte definiţii ale mediului sunt grupate în funcţie de definiţiile ce se regăsesc la
nivel constituţional, în legislaţiile naţionale, iar o alta grupare rezultă din documentele unor
organisme şi organizaţii internaţionale.
La nivel comunitar, definirea conceptului de mediu cuprinde omul, fauna si flora, solul
si subsolul, aerul si apa, climatul si peisajul, interacţiunea dintre toţi aceşti factori, precum şi
bunurile naturale şi patrimoniul cultural.
Se poate concluziona astfel, spunând că, mediul este un sistem cu o anumită structură si
un mod de funcţionare, menite să asigura viaţa şi dezvoltarea societăţii, constituind condiţia de
bază a existenţei acesteia. Şi pentru ca acesta sa poată influenţa pozitiv viaţa, este necesar ca
mediul să fie sănătos, frumos, civilizat.
În ultimele decenii, evoluţiile generale înregistrate în plan mondial, în special legate de
 probleme apărute ca urmare a poluării constante a factorilor de mediu, au determinat necesitatea
formării şi afirmării unei noi ramuri distincte a dreptului, şi anume dreptul mediului, mai ales
eptul
ului o
după 1972. La aceasta au contribuit şi reglementările ample în acest domeniu care au făcut ca ele
ouă să nu mai poată fi studiate în cadrul altor ramuri de drept, impunând necesitatea unei noi ramuri a
ură de dreptului.
rept Cum s-a arătat în literatura de specialitate reglementarea juridică trebuie să pornească, pe
de o parte, de la particularităţile celor două forme de legături existe între om şi natură, şi anume
relaţia ecologică, subordonată legilor naturii, şi relaţia economică, impusă de legile social-
umane, iar pe de altă parte, de acţiunea lor convergentă, în vederea realizării unei forme noi de
interacţiune care să ţină seama de ambele raporturi, atât de cele naturale, cât şi de cele social-
economice.
În acest context, dreptul mediul a apărut şi s-a dezvoltat având în vedere sarcini imediate
şi de perspectivă încredinţate de societate în funcţie de nevoile de protecţie a diferitelor elemente
ameninţate ale mediului, de dezvoltarea şi diversificarea industrializării, de extinderea
urbanizării şi modificarea profundă în toate sferele vieţii sociale, de dezvoltarea agriculturii prin
folosirea largă a pesticidelor, de creşterea explozivă a populaţiei, înmulţirea surselor de poluare,
sporirea gradului de nocivitate a acestora.
La momentul conştientizării necesităţii ocrotirii mediului s-a acţionat mai întâi pentru
protecţia sa. Mai apoi, într-o nouă fază, s-a trecut la repararea, restaurarea şi ameliorarea
mediului, sau altfel spus, la conservarea şi gestionarea într-un mod raţional şi ţinând cont şi de
nevoile generaţiilor viitoare, a resurselor de mediu şi a factorilor de mediu.
Dincolo de opiniile care consideră că dreptul mediului aparţine dreptului administrativ,
agrar, economic sau chiar dreptului internaţional public, deoarece Conferinţa de la Stockholm l-a
clasat printre drepturile omului, reglementările ce vizează acest domeniu constituie o nouă
ramură de drept având ca obiect raporturile privind protecţia mediului înconjurător şi folosirea
raţională a resurselor naturale.
În acelaşi timp, pentru a da eficacitate normelor sale precum şi unei protecţii reale a
mediului, unii specialişti se pronunţă ca, pe lângă conţinutul său specific, dreptul mediului să i-a
şi caracterul unui drept de coordonare, astfel încât reglementările din alte ramuri să fie orientate
spre scopul urmărit de această ramură de drept.
Vom vedea pe parcursul analizei noastre, că poate nu întâmplător anumiţi autori au dorit
introducerea acestei noi ramuri de drept în cadrul dreptului internaţional public, căci, nu este mai
puţin adevărat că, pe lângă caracterul naţional, această ramură are şi o importantă latură
internaţională, datorată factorilor de mediu pe care îi protejează prin reglementările sale.
Definiţia dreptului mediului Potrivit art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2005,
 modificată şi completată prin Legea nr. 265/2006, legea cadru în domeniul relaţiilor de
iţia mediu, prin noţiunea de mediu se înţelege: “ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale
ului Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile
ului atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în
interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale şi
spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului.”
Dreptul mediului, ca nouă ramură de drept, aparţine dreptului public, deoarece relaţiile
sociale pe care le protejează interesează nu doar anumiţi indivizi ci întreaga societate, existând
chiar interesul statului în protejarea mediului înconjurător şi în plus, normele sale de
reglementare sunt obligatorii şi se impun cu puterea de coerciţie a statului, fiind, în marea
majoritate, imperative.
Apoi, relaţiile sociale pe care această ramură le ocroteşte vizează asigurarea protecţiei,
conservării şi exploatării durabile a resurselor naturale, atât la nivelul unei comunităţi restrânse,
cum ar fi oraşul comuna, sau judeţul, cât şi la nivelul întregii societăţi, şi nu doar pentru prezent,
ci se are în vedere şi conservarea şi menţinerea nealterată a factorilor de mediu şi pentru
generaţiile viitoare.
În fine, nerespectarea obligaţiilor impuse de lege, pentru realizarea obiectivelor dreptului
mediului, menţionate mai-sus, atrage după sine răspunderea celor vinovaţi şi sancţionarea
acestora potrivit legii.

. §2. DREPTUL LA UN MEDIU SĂNĂTOS.

Analiza terminologiei, "dreptul omului la un mediu înconjurător sănătos" este importanta


 datorita necesităţii reflectării cât mai complete in denumire, atât a conţinutului acestui drept cât
logie şi şi a întinderii acestui conţinut.
nerale In literatura de specialitate nu exista un consens cu privire la denumirea acestui drept,
fiind utilizate frecvent denumiri cum ar fi: drept la un mediu înconjurător sănătos, drept la un
mediu sănătos şi echilibrat ecologic, drept la un mediu înconjurător de calitate; drept la
conservarea mediului înconjurător.
Motivarea acestor denumiri are la bază: argumentul după care, dreptul fundamental la un
mediu sănătos reprezintă premisa realizării altor drepturi fundamentale (cum ar fi: dreptul la
viata, la sănătate, la integritate fizică şi morală, la muncă, la proprietate, etc.); existenţa
dispoziţiilor constituţionale privind drepturile omului stipulate în tratatele internaţionale;
existenţa obligaţiilor fundamentale ale statului la refacerea, protejarea şi menţinerea echilibrului
ecologic.
Mediul trebuie protejat atât pentru protejarea implicită a vieţii cât şi pentru asigurarea
calităţii ei, un astfel de drept ducând la o protecţie mult mai largă decât cea care ar putea rezulta
doar din dreptul protecţiei sănătăţii.
Aceasta formulare este motivata in sensul ca, participarea cetăţenilor la conservarea
mediului are un dublu aspect, de drept şi de îndatorire, aceştia nefiind doar beneficiari pasivi ci si
responsabili in conservarea şi protecţia mediului înconjurător.
In doctrina se folosesc si alte denumiri cum ar fi: "drept la un mediu înconjurător decent",
"drept la un mediu înconjurător sigur", "drept la un mediu curat", "drept la un mediu înconjurător
conservat", etc.
Denumirile prezente includ doar elemente de conţinut ale acestui drept, ele nu au un
caracter general, utilizarea lor putând crea neconcordanţa între formă, denumire şi conţinut,
datorita lipsei de generalitate. De aceea, pe lângă elemente ca: sănătos, ecologic, curat, echilibrat,
de calitate, este indicat să se folosească şi noţiunea de "protecţie" care-i poate asigura acestui
drept generalitatea optimă. De fapt, toate noţiunile cuprinse in denumirea acestui drept sunt
elemente de conţinut ale "protecţiei" pentru ca in lipsa acesteia, mediul dispare si pe cale de
consecinţă dispar toate adjectivele menţionate mai sus în calitate de denumiri.
Dreptul omului la un mediu sănătos este un drept subiectiv atât universal (global,
colectiv) cat si individual. El este considerat ca fiind un drept nou in categoria drepturilor
fundamentale ale omului, conturat mai ales si in primul rând la nivel internaţional.
Pornind de la faptul ca, drepturile omului sunt efective numai în măsura în care sunt
declarate prin legislaţiile interne ca drepturi fundamentale şi sunt garantate în exercitarea lor,
(deci numai dacă sunt înscrise în sistemul constituţional, legislativ si judiciar al fiecărui stat) se
impune în acest sens, corelarea reglementărilor interne cu cele internaţionale.

Trăsăturile dreptului la un mediu sănătos.Alături de trăsăturile generale ale oricărui drept


 fundamental, dreptul la un mediu sănătos şi protejat are şi o serie de trăsături specifice care îi
conturează personalitatea, cum ar fi:
urile
i la un - este un drept subiectiv, strâns legat de fiecare individ, colectivitate sau populaţie;
iu - are caracter pozitiv, în sarcina statului fiind stabilite obligaţii cu caracter constituţional,
urător precum si obligaţiile cuprinse in legi;
tos - este un drept fundamental la un mediu înconjurător real si nu ideal, ceea ce presupune
ca acest drept trebuie protejat pentru asigurarea echilibrului ecologic, a calităţii si a curăţeniei, a
siguranţei si decenţei vieţii;
- este un drept fundamental reglementat pentru generaţiile prezente si viitoare, deci are
caracter temporal;
- are un caracter preponderent preventiv si nu reparator al răspunderii pentru daune
ecologice in sensul ca, mediul înconjurător poate fi protejat in primul rând, prin intermediul
masurilor preventive;
- titularul dreptului la un mediu protejat este omul, individul;
- garantarea acestui drept este obligatorie, necesara atât la nivel naţional cat si
internaţional, datorita consecinţelor negative pe care le poate avea degradarea mediului, asupra
vieţii pe Pământ;
- este un drept fundamental nou, ce face parte din categoria drepturilor fundamentale
recunoscute relativ recent in constituţiile naţionale.

Natura juridica a dreptului fundamental la un mediu sănătos Dat fiind caracterul special al
 acestui drept, in privinţa naturii sale juridice, in doctrina s-au formulat o serie de opinii specifice,
juridica a alături de cele existente in legătură cu natura juridică a drepturilor fundamentale care sunt
ptului relevante pentru toate aceste drepturi, deci si pentru cel in discuţie.
mental la Opiniile specifice si diferite referitoare la natura juridica a dreptului fundamental la un
iu sănătos mediu sănătos sunt determinate de noutatea acestui drept in categoria drepturilor fundamentale,
fapt pentru care, natura sa juridica n-a putut fi încă analizată de către autorii care au avut-o in
vedere pe cea a drepturilor fundamentale deja consacrate.
O prima opinie in acest sens este cea după care, dreptul fundamental la un mediu protejat
este un drept de creanţă.
In motivarea acestei opinii se invoca faptul ca textele constituţionale nu fac numai referiri
la necesitatea protecţiei mediului ci, stabilesc îndatoririle statului in acest domeniu, ceea ce face
ca dreptul la un mediu înconjurător protejat sa reprezinte creanţa cetăţenilor fata de stat, a cărui
respectare presupune intervenţia pozitivă a puterii publice. Aceasta opinie este contestata,
deoarece se considera ca, obligaţiei statului de a proteja mediul ii corespunde un drept ce nu
poate fi de creanţă , iar raportul juridic ce se naşte este un raport de drept constituţional (de drept
public) ce nu poate crea obligaţii (civile de drept privat) intre un creditor si un debitor ci numai
îndatoriri pentru protecţia mediului atât pentru stat cat si pentru cetăţeni, îndatoriri a căror
neândeplinire atrage acţionarea în justiţie având temei legal si nu un contract civil.
Intr-o alta opinie, se consideră că dreptul la un mediu sănătos este un drept pozitiv si nu
natural pentru ca el creează în sarcina statului şi a cetăţenilor, in mod egal, obligaţia de a-l
conserva.
Conform altor puncte de vedere, acest drept este un drept procedural, confundându-se
astfel natura sa juridică cu conţinutul.
S-a conturat si opinia după care dreptul la un mediu protejat este un drept moral si nu
legal; ori se ştie ca un drept subiectiv daca este un drept moral nu mai este drept.
Ne raliem opiniei după care, dreptul la un mediu sănătos, ca orice drept
fundamental este un drept subiectiv ce alcătuieşte împreună cu celelalte drepturi subiective
si obligaţii corelative, statutul juridic al cetăţeanului

Titularul/ii dreptului la un mediu sănătos În legătură cu titularul dreptului la un mediu


 sănătos si protejat, in literatura de specialitate s-au formulat mai multe opinii corespunzătoare
teoriilor filozofice referitoare la relaţia om - natură. Amintim in acest sens:
rul/ii
i la un - teoria antropocentrica (sau a finalităţii umane) - consideră ca singurul titular si
ănătos beneficiar al acestui drept este omul, individul;
- teoria cosmogonica - după care dreptul la un mediu sănătos aparţine naturii care include
si omul;
- teoria tendinţei umaniste - conform căreia dreptul la mediu sănătos există doar pentru
om ca singura finalitate, nu si pentru natura;
- teoria după care titularii acestui drept sunt atât individul cât si - teoria după care titularii
dreptului la un mediu sănătos sunt "popoarele" si chiar Pământul.
Teoriile care nu-l considera pe om ca titular al dreptului la un mediu sănătos nu pot fi
acceptate pe planul dreptului, deoarece titular al unui asemenea drept, din punct de vedere
juridic, poate fi numai omul, deoarece subiect de drept poate fi numai o persoana fizica sau
juridica. Omul trebuie considerat parte componenta a mediului, ce nu poate fi desprins din punct
de vedere juridic de acesta. Protecţia omului necesita protecţia mediului a cărui protejare atrage
pe cale de consecinţă protejarea fiinţei umane.

Consacrarea legală a dreptului la un mediu sănătos Dreptul la un mediu înconjurător


 sănătos face parte din cea de a treia generaţie de drepturi, denumite şi drepturi de solidaritate,
acrarea drepturi care pot fi realizate nu numai prin eforturi interne ale statutului ci şi prin cooperare.
a dreptului Aceste drepturi s-au impus începând cu deceniul şapte al secolului XX.
n mediu
nătos Constituţia României, în noua sa formă revizuită în anul 2003, înscrie dreptul la un mediu
sănătos printre drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate de Capitolul II din Titlul II.
Textul art. 35, care se referă la un mediu sănătos, dispune:
“1. Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi
echilibrat ecologic.
2. Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitare acestui drept.
3. Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul
înconjurător.”
Constatarea dreptului la un mediu sănătos ca unul dintre drepturile fundamentale ale
omului constituie rezultatul unei îndelungate evoluţii produse la nivel european şi mondial.
Iniţial, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Protocoale sale nu au conţinut
referiri la vreun astfel de drept în patrimoniu persoanelor fizice. Din cauză problemelor ivite în
ultimele două decenii legate de stratul de ozon, de poluarea apelor cu diverse substanţe nocive
deversate în râuri de marii poluatori sau de accidentele maritime în care mureau sute de
vieţuitoare ca urmare a scufundării unor vase de petrol, şi a atmosferei prin gazele de eşapament,
etc., opinia publică internaţională a început să conştientizeze din ce în ce mai acut criza la care
suntem expuşi ca urmare a neîngrijirii şi nerespectării mediului în care trăim.
Printre primele documente care au cuprins într-un fel sau altul referiri la dreptul la un
 mediu sănătos a fost Convenţia privind diversitatea biologică, semnată la Rio de Janeiro la 5
iunie 1992, care arăta în chiar preambulul ei nevoia de conservare a diversităţii biologice, ca o
entări
ionale preocupare a umanităţii. În urma acestei conferinţe, s-a adoptat şi Declaraţia de la Rio, în data
de 14 iunie 1992, care face referiri exprese protecţia mediului: “protecţia mediului constituie o
parte integrantă a procesului de dezvoltare”.
Un alt document internaţional important ce consacra nevoia protejării mediului a fost
“Declaraţia Mileniului”, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr. 55/2 din
08.09.2000, în care la punctul 21 se arată: “Vom depune toate eforturile pentru a scuti
umanitatea, mai ales pe copii şi nepoţii noştri, de pericolul de a trăi pe o planetă ruinată în mod
iremediabil de activităţile oamenilor şi ale cărei resurse nu vor mai fi suficiente pentru nevoile
lor”.
Un alt document internaţional, este Declaraţia de la Johannesburg, adoptată de
Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabilă desfăşurat în perioada 26 august - 04 septembrie
2002, menţiona şi ea cerinţa soluţionării problemelor mediului în contextul intensificării
eforturilor pentru o dezvoltare durabilă.
Conţinutul dreptului la un mediu sănătos, este un conţinut complex, căci el implică însă
atât drepturi cât şi obligaţii. Aceasta pentru că de exemplu, dacă statul poate cere tuturor
persoanelor, fizice sau juridice, titulare ale acestui drept, respectarea normelor de mediu, tot
astfel, statul are obligaţia de a asigura acest cadru legislativ. Pentru titularii acestui drept, natura
sa complexă se manifestă prin faptul că fiecare titular este îndreptăţit la a beneficia de un mediu
sănătos, echilibrat ecologic, dar totodată, există obligaţia generală ca fiecare titular în parte să se
abţină de la activităţile care ar putea aduce prejudicii, oricât de mici, mediului.
De menţionat că cele două concepte, de “protecţia mediului” şi de “dezvoltare durabilă”
nu sunt identice. Potrivit unor autori cele două concepte se condiţionează reciproc, căci,
“dezvoltarea durabilă include protecţia mediului, iar protecţia mediului condiţionează
dezvoltarea durabilă”.

Conceptul „dezvoltării durabile” Apare în cadrul Uniunii Internaționale pentru


Conservarea Naturii în perioada anilor ”80 și este preluat la nivel internațional de Raportul
Brundtland „Viitorul nostru comun” din 1987 care îl definește ca fiind genul de dezvoltare care
permite generațiilor prezente să-și satisfacă nevoile astfel încât generațiile viitoare să aibă și ele
posibilitatea satisfacerii propriilor nevoi.1 Ulterior conceptul capătă consistență prin consacrarea
în cadrul mai multor documente adoptate sub egida O.N.U dintre care amintim cu titlu de
exemplu: Declarația de principii privind mediul și dezvoltarea de la Rio de Janeiro din 1992,
Declarația Mileniului New York, 2000, Declarația de la Johannesburg privind Dezvoltarea
Durabilă din 2002. Cu ocazia Summit-ului O.N.U privind dezvoltarea din septembrie 2015 este
adoptată Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă , un program de acţiune globală în domeniul
dezvoltării cu un caracter universal şi care promovează echilibrul între cele trei dimensiuni ale
dezvoltării durabile – economic, social şi de mediu. Rezoluția Adunării Generale stabilește încă
din preambul faptul că reprezintă un plan de acțiune pentru oameni, planetă și prosperitate care
va fi pus în aplicare de toate țările și toate părțile interesate, care vor acționa pe baza unui
parteneriat de colaborare. Cele 17 obiective de dezvoltare durabilă și cele 169 de ținte pe care le
stabilește documentul vin să demonstrează amploarea acestei noi agende universale ambițioase.
Analizând situația lumii contemporane documentul constată că statele traversează o perioadă de
provocări imense în ceea ce privește dezvoltarea durabilă. Epuizarea resurselor naturale și
efectele negative ale degradării mediului, inclusiv deșertificarea, seceta, degradarea solului,
deficitul de apă dulce și declinul biodiversității se adaugă pe lista de provocări cu care se
confruntă umanitatea și le exacerbează. Schimbările climatice constituie una dintre cele mai
mari provocări ale epocii noastre și impactul lor negativ subminează capacitatea tuturor țărilor de
a realiza o dezvoltare durabilă. Creșterea temperaturii globale, creșterea nivelului mării,
acidificarea oceanelor și alte efecte ale schimbărilor climatice afectează grav zonele de coastă și
țările situate în zone joase de coastă, inclusiv multe din țările cel mai puțin dezvoltate și multe
state insulare mici în curs de dezvoltare. Supraviețuirea multor societăți și a sistemelor biologice
de susținere a planetei este în pericol. 2
Agenda O.N.U reprezintă un document de referință care a influențat în mod direct
strategia U.E în acest domeniu și implicit și a țării noastre. De altfel, U.E a jucat un rol
important în adoptarea agendei și s-a dovedit a fi unul dintre actorii internaționali deciși să pună

1
Definiție care a fost preluată și în O.U.G 195/2005 , art.2 pct. 23 conform căruia dezvoltarea durabilă este
dezvoltarea care corespunde necesităților prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și
satisface propriile necesități.
2
https://sdgs.un.org/2030agenda
în practică obiectivele de dezvoltare durabilă (ODD-uri) 3. Pentru a promova o dezvoltare
durabilă în întreaga lume, UE va coopera cu partenerii externi, utilizând toate instrumentele
disponibile în cadrul politicilor sale externe și sprijinind, în special, eforturile țărilor în curs de
dezvoltare.
În viziunea Comisiei U.E dezvoltarea durabilă se află de multă vreme în centrul
proiectului european, tratatele uniunii recunoscând dimensiunile economice, sociale și de mediu
ale acesteia, care trebuie analizate împreună. Comisia integrează dezvoltarea durabilă în
proiectele transversale majore, precum și în politicile și inițiativele sectoriale. UE se angajează să
fie lider în punerea în aplicare a Agendei 2030 și a obiectivelor de dezvoltare durabilă (ODD),
împreună cu statele sale membre, respectând principiul subsidiarității. Agenda 2030 va continua
să încurajeze o abordare comună între acțiunile externe ale UE și celelalte politici ale sale,
precum și o mai bună coerență între diferitele instrumente financiare ale UE.
Reacția UE față de Agenda 2030 include două direcții de lucru. Prima direcție de lucru,
vizează integrarea ODD în cadrul politic european și în prioritățile Comisiei, evaluând stadiul
actual și identificând cele mai relevante preocupări legate de durabilitate. O a doua direcție
prevede activități de reflecție privind dezvoltarea în continuare a viziunii europene pe termen
lung și obiectivele politicilor sectoriale de după 2020, pregătind implementarea pe termen lung a
ODD. Noul cadru financiar multianual pentru perioada de după 2020 va reorienta contribuțiile
din bugetul UE către realizarea obiectivelor pe termen lung ale UE.4
Urmând orientarea internațională și comunitară România a adoptat în anul 2018 Strategia
Națională pentru Dezvoltarea Durabilă a României 20305 prin care și-a exprimat adeziunea la
cele 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă (ODD) ale Agendei 2030, adoptată prin Rezoluția
Adunării Generale a ONU A/RES/70/1.
Strategia este structurată pe trei capitole:
Capitolul I - Introducere prezintă o cronologie recentă a evoluției conceptului de dezvoltare
durabilă din perspectiva internațională, europeană și națională, precum și a modului în care
acesta s-a materializat treptat atât în documentele programatice ale ONU și UE, cât și în politicile
publice ale României.
Capitolul II - Obiective pentru Dezvoltare Durabilă prezintă stadiul actual de dezvoltare al
României, ca urmare a implementării Strategiei naționale pentru dezvoltare durabilă a României.
Orizonturi 2013 - 2020 - 2030, aprobată de Guvern în noiembrie 2008. Se relevă neajunsurile
constatate și se identifică domeniile specifice în care sunt necesare eforturi și resurse
suplimentare pentru realizarea obiectivelor de convergență și apropierea semnificativă de media
UE la principalii indicatori ai dezvoltării durabile. Capitolul II prezintă totodată țintele naționale
pentru fiecare dintre cele 17 ODD, respectiv Orizont 2020 pentru măsurile preconizate și Ținte
2030 pentru eșalonarea rațională a eforturilor destinate atingerii acestui scop.
Capitolul III - Implementare și Monitorizare prezintă deciziile ce urmează a fi luate pentru a se
asigura cadrul operațional pentru implementarea și monitorizarea realizării obiectivelor și țintelor
3
Cele 17 noi obiective de dezvoltare durabilă împreună cu cele 169 de ținte aferente se referă la domenii-cheie,
precum: sărăcia, drepturile omului, securitatea alimentară, sănătatea, consumul și producția sustenabile, creșterea
economică, ocuparea forței de muncă, infrastructura, gestionarea durabilă a resurselor naturale, oceanele,
schimbările climatice și egalitatea de gen.
4
Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și
Comitetul Regiunilor „Următorii pași către un viitor european durabil Acțiunea europeană pentru durabilitate”
COM/2016/0739 fina lhttps://op.europa.eu/ro/publication-detail/-/publication/2272fb15-b166-11e6-871e-
01aa75ed71a1/language-ro
5
H.G nr. 877 din 9 noiembrie 2018,privind adoptarea Strategiei naționale pentru dezvoltarea durabilă a României
2030, Publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 985 din 21 noiembrie 2018.
concrete ale Strategiei. Scopul este asigurarea coerenței acțiunilor guvernamentale și creșterea
implicării active a tuturor factorilor relevanți ai societății și a acțiunilor cetățenești, având drept
motivație asigurarea îmbinării armonioase a celor trei dimensiuni ale dezvoltării durabile pentru
transformarea într-o societate durabilă.
Documentul recunoaște nevoia unei abordări globale a dezvoltării durabile, fiind depășite
abordările naționale sau regionale și mută orientarea strategiei de la evoluția economiei
mondiale spre problemele de mediu, precum schimbările climatice, dar și ameliorarea sărăciei,
combaterea inegalităților, injustiției sociale. La redactarea acestui plan ambițios de acțiune gândit
pentru oameni, planetă și prosperitate și-au adus contribuția, pe lângă autoritățile administrației
publice centrale, Academia Română și alte foruri științifice academice dar și mediul de afaceri,
universitar, ONG-uri și exponenții reprezentativi ai societății civile. De altfel rolul acestora nu se
oprește doar la redactarea strategiei ci și la implementarea ei fiind înființate ulterior următoarele
structuri: Consiliul Consultativ pentru Dezvoltare Durabilă6, Coaliția pentru Dezvoltare Durabilă.
La nivelul implementării un rol important îl joacă Departamentul pentru Dezvoltarea
durabilă, înființat în 2017, ca structură în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, fără
personalitate juridică care funcționează în subordinea prim-ministrului. De asemenea, Comitetul
Interdepartamental pentru Dezvoltare Durabilă7 urmărește respectarea și implementarea
Strategiei și asigură coerența în procesul de elaborare și de promovare a actelor normative care
vizează dezvoltarea durabilă de către autoritățile și instituțiile publice cu responsabilități în
domeniu pe plan național, regional și local.
Analizând cele 17 obiective preluate și în strategia românească cu privire la dezvoltare
durabilă putem afirma că unele au legătură directă cu protecția mediului (precum Obiectivul 6:
Apă curată și sanitație; Obiectivul 13: Acțiune în domeniul schimbărilor climatice; Obiectivul
14: Viață acvatică; Obiectivul 15: Viața terestră) iar altele sunt indirect legate de mediu (precum
Obiectivul 8: Muncă decentă și creștere economică; Obiectivul 9: Industrie, inovație și
infrastructură; Obiectivul 11: Orașe și comunități durabile).
În concluzie putem vorbi despre afirmarea unui adevărat principiu al dezvoltării durabile
și în dreptul mediului românesc, care se regăsește reflectat în majoritatea politicilor sectoriale de
mediu (cum ar fi protecția solului, apei, atmosferei,fondului forestier e.t.c) și al cărui conținut
este în acord cu tendințele internaționale contemporane.

§3. OBIECTUL DREPTULUI MEDIULUI ŞI METODA DE REGLEMENTARE.

 Obiectul dreptului mediului Dreptul are întotdeauna ca obiect de reglementare relaţii


Obiectul sociale ce se stabilesc între diferite persoane, fie fizice fie juridice.
dreptului Ceea ce face diferenţa între numeroasele ramuri ale sistemului dreptului este
mediului
specificitatea acestor relaţii sociale ce sunt diferite de la o ramură la alta, şi totodată această
specificitate şi eventual dezvoltare de-a lungul timpului, justifică şi autonomia revendicată de
diferitele ramuri de drept mai vechi sau mai noi.
6
H.G nr. 114 din 4 februarie 2020 privind constituirea Consiliului consultativ pentru dezvoltare durabilă
Publicată în Monitorul Oficial nr. 100 din 11 februarie 2020,
7
H.G 272/2019 privind înființarea Comitetului Interdepartamental pentru Dezvoltare Durabilă , Publicată în
Monitorul Oficial nr. 363 din 10 mai 2019.
Relativ la dreptul mediului, după ce i-am proclamat autonomia, să vedem în ce constă
specificul relaţiilor pe care acesta le reglementează. Datorită activităţilor complexe ce sunt
cuprinse de reglementările existente în cadrul dreptului mediului, anumiţi autori arată că această
ramură de drept cuprinde patru categorii de relaţii sociale, după cum urmează:
- relaţii sociale ce vizează protecţia mediului care se realizează potrivit legii, prin
instituirea anumitor obligaţii şi stabilirea unor condiţii speciale privind utilizarea raţională a
unor resurse naturale, prevenirea şi combaterea poluării mediului şi a efectelor dăunătoare ale
fenomenelor naturale asupra elementelor sale componente;
- relaţii sociale ce vizează conservarea mediului, prin care se urmăreşte reproducerea şi
întreţinerea dimensiunilor naturale ale acestuia;
- relaţii sociale referitoare la dezvoltarea calităţii mediului, care au ca obiect definitoriu
îmbunătăţirea stării şi calităţii factorilor naturali şi artificiali, în vederea unor optime
interacţiuni socio-economico-ecologice dintre om şi natură;
- răspunderea juridică pentru daună ecologică, unde se urmăreşte sancţionarea faptelor
de poluare a mediului şi de nerespectare a normelor de dreptul mediului.
Sunt autori care apreciază că, specificul relaţiilor de dreptul mediului constă, pe de o
parte, în legătura directă dintre activităţile umane şi protecţia mediului, această protecţie
constând în prevenirea şi combaterea poluării, în menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de
mediu şi în dezvoltarea durabilă a acestuia. Pe de altă parte, sfera obiectului dreptului mediului
circumscrie şi acele relaţii sociale ce iau naştere în legătură cu structura organizatorică a
protecţiei mediului, cu activităţile economice şi sociale cu impact asupra mediului care trebuie să
obţină acorduri şi/sau autorizaţii din partea organelor de stat competente, cu îndeplinirea de către
autorităţile centrale şi locale a unor atribuţii specifice ce le revin în acest domeniu.
Cât priveşte reglementarea internă, O.U.G. nr. 195/2005 astfel cum a fost modificată şi
completată prin Legea nr. 265/2006, din articolul 1 putem extrage că obiectul reglementării
noastre în domeniul mediului vizează: “protecţia mediului, obiectiv de interes public major, pe
baza principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă”.
După toate aceste precizări şi clarificări, putem spune că obiectul dreptului mediului îl
reprezintă: “acele relaţii sociale care vizează raporturile referitoare la utilizarea resurselor
naturale, cele referitoare la protecţia, conservarea şi dezvoltarea componentelor mediului
înconjurător, precum şi relaţiile sociale privind activitatea omului în biosferă, la toate nivelurile
acesteia.”

1. Care este obiectul de reglementare al dreptului mediului? Vezi pag. 23


2. Ce este dreptul la un mediu sănătos? Vezi pag. 17
Metoda de reglementare Totodată, din punct de vedere al metodei în care statul
 reglementează diferitele categorii de relaţii sociale ce ţin de dreptul mediului, se remarcă metoda
oda de autoritarismului. Aceasta înseamnă, că prin normele dreptului mediului, statul reglementează
mentare aceste relaţii sociale în mod autoritar, adică prin norme cu caracter imperativ.
Caracterul normelor de dreptul mediului de a fi unele imperative, presupune, că regulile
stabilite prin intermediul lor nu sunt obligatorii, subiecţii raporturilor juridice neavând
posibilitatea de a deroga de la ele, aceştia neputând opta în sensul aplicării lor sau nu.
Acest caracter imperativ al normelor vizează întreaga gamă de reglementări în materie,
cuprinzând atât normele preventive, cât şi cele defensive, represive sau reparatorii.
Normele imperative ale dreptului mediului stabilesc pentru participanţii la raporturile de
dreptul mediului drepturi şi obligaţii, care se nasc nu prin voinţa lor, ci prin efectul legii, ele
neputând fi evitate, dacă părţile se găsesc în situaţiile prevăzute de lege.
O altă caracteristică a normelor dreptului mediului este aceea că în marea lor majoritate
aceste norme sunt norme tehnice sancţionate pe cale juridică.

§4. RAPORTUL JURIDIC DE DREPTUL MEDIULUI.

Raportul juridic de dreptul mediului Raportul juridic de mediu este un raport ce ia


 naştere între persoane fizice, luate fie individual, fie colectiv, sau/şi între persoane juridice cu
privire la combaterea poluării, protecţia, conservarea şi dezvoltarea durabilă a elementelor
iţia
i juridic mediului, relaţii reglementate prin norme juridice specifice, a căror realizare este impusă, la
nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Trăsăturile specifice ale raportului juridic de dreptul mediului se circumscriu la
următoarele:
 - ia naştere numai în legătură cu protecţia, conservarea şi dezvoltarea mediului;
urile - la acest raport participă, în principiu, în calitate de subiecţi orice persoană fizică,
i juridic juridică, inclusiv statul;
- părţile se află pe poziţii de subordonare;
- se naşte prin voinţa statutului exprimată în cadrul legilor pe care acesta le elaborează
prin autorităţile specifice acestei activităţi.
Izvoarele raportului de dreptul mediului derivă din fapte sociale sau juridice, care pot fi
evenimente sau activităţi umane. Ceea ce dă naştere raporturilor de dreptul mediului este faptul
social de care legea leagă producerea de consecinţe juridice. Specific însă pentru dreptul
mediului este faptul că izvoare ale acestei ramuri de drept pot fi şi evenimentele naturale,
produse independent de voinţa omului, evenimente care au efecte poluante. Totodată, mai pot fi
izvoare ale dreptului mediului şi acţiunile omeneşte, în primul rând cele desfăşurate de
persoanele juridice, dar nu numai, care au efect poluant, precum şi activităţi care, din contră, au
scopul de a înlătura efectele poluării deja produse sau de îmbunătăţii condiţiile de mediu.
Ca în cazul oricărui raport juridic, şi acesta este compus din obiect, subiecţi şi conţinut
specific.
Obiectul raportului juridic de dreptul mediului, care nu trebuie confundat cu obiectul de
 reglementare al dreptului mediului, cuprinde toate acţiunile şi inacţiunile la care părţile sunt
iectul îndreptăţite, cu alte cuvinte, conduita pe care trebuie să o urmeze participanţii la aceste raporturi
lui juridic juridice faţă de componentele naturale şi artificiale ale mediului.
Subiectele raportului juridic de dreptul mediului sunt persoanele fizice şi persoanele
juridice publice sau private, pe de o parte, statul şi entităţile administrativ-teritoriale, pe de altă
 parte.
iectele În categoria persoanelor fizice ca subiecte individuale de dreptul mediului pot fi atât
lui juridic cetăţenii români, cât şi persoanele cu cetăţenie străină, apatrizii sau cei cu o dublă cetăţenie
(chiar dacă nici una nu este română).
Relativ la persoanele juridice, acestea pot fi atât străine cât şi române.
Statul poate fi şi subiect de dreptul mediului la nivel internaţional, aspect în care poate
deveni şi subiect activ al săvârşirii unor fapte poluatoare sau periculoase pentru un stat vecin.

Conţinutul raportului juridic de dreptul mediului este dat de drepturile şi obligaţiile


corelative ce aparţin subiectelor de drept în legătură cu conservarea şi dezvoltarea diferitelor
 componente ale mediului sau cu mediul înconjurător în ansamblul său.
nutul Din cadrul drepturilor, aşa cum sunt ele determinate de lege, avem următoarele:
i juridic - dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic;
- accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea anumitor condiţii de
confidenţialitate;
- dreptul de asociere în organizaţii pentru protecţia mediului;
- dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii şi
legislaţiei mediului;
- dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia meiului,
autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, în probleme de mediu, indiferent dacă s-a produs
un prejudiciu sau nu;
- dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
În ceea ce priveşte obligaţiile corelative, legea cadru în materie instituie obligaţia
generală, impusă tuturor subiectelor de dreptul mediului de a veghea la protecţia acestuia. Pentru
a putea îndeplini această obligaţie, se impune organelor administraţiei publice centrale şi locale
să prevadă în bugetele proprii fonduri necesare pentru realizarea obligaţiilor rezultate din
implementarea legislaţiei comunitare din domeniul mediului, pentru programe de protecţia
mediului. O altă obligaţie este aceea ca autorităţile publice centrale şi locale să colaboreze cu
autorităţile de mediu din zonele pe care le administrează.

Care este metoda de reglementare în dreptul mediului?Vezi pag. 24

Unitatea de învăţare 2

§5. PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI.


Principiile dreptului mediului Noţiunea de principiu al dreptului, în general, reprezintă
 acea idee călăuzitoare, diriguitoare pentru conţinutul normelor juridice.
Fiecărei ramuri a dreptului îi sunt specifice anumite principii. În cazul dreptului mediului,
piile
ului caracteristicile acestei ramuri a dreptului fac ca în cazul ei să vorbim despre principii ale
ului dreptului intern, care se împart la rândul lor în principii de bază şi principii decizionale, şi
principii externe, care se împart şi ele la rându-le în principii de bază şi principii specifice cu
caracter restrâns.
Mare parte din principiile acestei ramuri de drept sunt consacrate de către legea cadru, dar
totodată, există şi principii pe care le găsim dispersate în diverse acte normative. În ceea ce
priveşte principiile reglementate de O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificată şi
completată de Legea nr. 265/2006, art. 3 din acest act normativ le enumeră, după cum urmează:
- principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale;
- principiul precauţiei în luarea deciziei;
- principiul acţiunii preventive, principiul reţinerii poluanţilor la sursă;
- principiul “poluatorul plăteşte”;
- principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografice natural;
- principiul utilizării durabile a resurselor naturale;
- principiul informării şi accesului liber la justiţie;
- principiul dezvoltării colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.

a) Principiile de bază pe plan intern.

Principiul potrivit căruia protecţia mediului este un element esenţial al politicii naţionale.
Încă din art. 1 al legii cadru, se arată că un obiectiv de interes public major, este protecţia
mediului.
ul Valoarea social-juridică deosebită conferită păstrării echilibrului ecologic şi conservării
ruia
a
factorilor de mediu, determină şi caracterul imperativ al normelor de drept în domeniu, deoarece
te un nici o activitate umană nu se poate desfăşura fără respectarea normelor de protecţie a mediului
enţial fiind, în consecinţă, o obligaţie generală ce revine tuturor autorităţilor publice, centrale şi locale,
cii precum şi persoanelor fizice şi juridice.
e Protecţia mediului înconjurător are efecte directe şi indirecte, pe termen lung, în toate
compartimentele sistemului social, uman. Această activitate deosebit de complexă se desfăşoară
după o concepţie unitară, la nivel local şi naţional reclamând, pe de o parte, menţinerea
integrităţii mediului, respectiv a sistemelor suport ale vieţii, printr-un control eficient al
fluctuaţiilor factorilor umani în limitele de suportabilitate ale acestora, şi pe de altă parte,
reconstrucţia şi recuperarea celor degradaţi, fie ca urmare a unor erori în strategia de dezvoltare,
fie a unor catastrofe naturale.
Protecţia mediului constituie o prioritate în cadrul activităţii de restructurare şi
redimensionare a economiei după principiile economiei de piaţă şi coloana vertebrală a strategiei
de dezvoltare durabilă a societăţii în viitor.
Coordonarea şi îndrumarea unitară a activităţilor de protecţie a mediului înconjurător este
asigurată la nivel naţional de Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor 8 care reactualizează
periodic strategia protecţiei mediului, cu respectarea principiilor şi a elementelor strategice
prevăzute de lege, organizează sistemul naţional de monitorizare integrată de fond şi de impact,
informează autorităţile centrale pentru sănătate privind rezultatele monitorizării contaminării
radioactive a mediului.
Activitatea Ministerului Mediului nu poate fi realizată corespunzător decât prin
conlucrare cu autorităţile judeţene şi locale, care la rândul lor, elaborează şi integrează politicile
de mediu în strategiile şi politicile sectoriale, corelează planificarea mediului cu cea de
amenajare a teritoriului şi impun măsuri de reconstrucţie ecologică.

Principiul
itării de Principiul exercitării de către stat a dreptului suveran de a exploata resursele naturale, în
e stat a conformitate cu politica sa ecologică Potrivit Rezoluţiei Adunării generale a O.N.U. nr.
ui suveran
2153/1996, statele au dreptul de a exercita suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale şi
exploata
ursele
a bogăţiilor naţionale în interesul propriei lor dezvoltări, ceea ce constituie un element esenţial al
rale, în suveranităţii.
mitate cu De altfel, încă din 1972, Declaraţia de la Stockholm consacra principiul potrivit căruia,
tica sa statele au dreptul suveran, în conformitate cu Carta O.N.U. şi principiile dreptului internaţional,
logică de a-şi exploata propriile resurse, în funcţie de politica lor privind mediul înconjurător şi au
datoria de a asigura ca activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei sau sub controlul lor, să nu
provoace daune mediului înconjurător în alte state.
În acelaşi sens, Constituţia României în art. 134 lit. d) consacră obligaţia statutului de a
exploata resursele naturale în concordanţă ci interesul naţional. În acelaşi timp, supremaţia
teritorială obligă statele să nu aducă nici o atingere teritoriilor altor state, să le respecte
integritatea mediilor lor terestre, aeriene, fluviale şi maritime.
În acelaşi timp, există situaţii în care anumite zone sau cum este cazul fluviilor, să fie
nevoie atât de o reglementare naţională cât şi de o reglementare internaţională, ceea ce face ca
regimul juridic privind mediul înconjurător să nu fie unitar.
ncipiul Principiul prevenirii riscurilor ecologice şi al producerii daunelor. Este enunţat de către
nirii O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 265/2006 în art. 3 alin. 1 lit. c),
ilor ca fiind “principiul acţiunii preventive”, şi are la bază ideea că prevenirea este de dorit faţă de
ce şi al îndepărtarea consecinţelor nefaste ale poluării.
cerii
În acest sens, o bună politică în domeniul mediului trebuie să aibă în vedere evitarea de la
elor
început a poluării şi degradării acestuia, urmărind permanent incidenţa activităţilor antropice şi
adoptarea politicilor de mediu, armonizate cu programele de dezvoltare.
Aplicarea acestui principiu reclamă, pe de o parte, reglementarea unor obligaţii cu
caracter preventiv iar pe de altă parte, promovarea unor activităţi care să conducă la evitarea
producerii unor modificări negative privind calitatea mediului.
8
Denumirea ministerului la data realizării materialului 10.03.2021 era Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor, pe
care îl vom denumi în continuare Ministerul Mediului.
Rolul principal îl are evaluarea de mediu, care constă în elaborarea raportului de mediu,
consultarea publicului şi a autorităţilor publice interesate de efectele implementării planurilor şi
programelor, luarea în considerare a raportului de mediu şi a rezultatelor acestor consultări în
procesul decizional şi asigurarea informării asupra deciziei luate (potrivit art. 2 alin. 1 pct. 30 din
O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 265/2006).
Domeniile specifice avute în vedere pentru evaluarea de mediu a anumitor planuri şi
programe sunt: amenajarea teritoriului şi urbanismul, utilizarea terenurilor, agricultura,
silvicultura, piscicultura, transportul, energia, industria, inclusiv activitatea de extracţie a
substanţelor minerale utile, gospodărirea deşeurilor, gospodărirea apelor, telecomunicaţiile,
turismul.
Legea stabileşte o serie de obligaţii ce revin persoanelor fizice şi juridice începând cu
solicitarea şi obţinerea acordului şi/sau a autorizaţiei de mediu, pe baza prezentării de către
titularul proiectului sau activităţii a studiului de impact şi terminând cu efectuarea bilanţului de
mediu la încetarea activităţii generatoare de impact de mediu.
Persoanele fizice şi juridice care desfăşoară activităţi cu substanţe şi deşeuri periculoase.
Precum şi alte deşeuri sunt obligate, printre altele să ţină evidenţa strictă a substanţelor şi
preparatelor chimice periculoase, inclusiv a recipientelor şi ambalajelor acestora care intră în
sfera lor de activitate şi să furnizeze informaţiile şi datele cerute de autorităţile competente
pentru protecţia mediului.

Principiul conservării biodiversităţii şi a cadrului biogeografic natural. Acest principiu


rincipiul are în vedere protecţia cantitativă şi calitativă a resurselor, în sensul contemporan al conceptului,
servării adică nu se referă numai la resursele energetice şi minereuri, ci şi la apele dulci şi marine cu
ersităţii şi
ecosistemele lor, atmosfera şi clima, solul şi subsolul, flora şi fauna, ecosistemele naturale
adrului reprezentative, mediul urban şi cel cultural istoric, ca expresie a civilizaţiei umanităţii.
eografic
Principiul conservării are în vedere biodiversitatea, sub cele trei aspecte:
tural
- menţinerea proceselor ecologice esenţiale ale sistemului de suport al vieţii;
- prezervarea diversităţii genetice;
- utilizarea durabilă a speciilor şi ecosistemelor.
Biodiversitatea exprimă diversitatea dintre organismele vii provenite din ecosistemele
acvatice şi terestre, precum şi dintre complexele ecologice din care acestea fac parte şi cuprinde
diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii şi între diversitatea din interiorul speciilor,
dintre specii şi între diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii şi între ecosisteme.
Legiutorul român definește în OUG 195/2005, art.2, pct.15 biodiversitatea ca fiind variabilitatea
organismelor din cadrul ecosistemelor terestre, marine, acvatice continentale și complexelor
ecologice; aceasta include diversitatea intraspecifică, interspecifică și diversitatea ecosistemelor;
Ecosistemul este un complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi microorganisme
şi mediul lor lipsit de viaţă care interacţionează într-o unitate funcţională.

ncipiul Principiul “poluatorul plăteşte”. Principiul, pe care îl regăsim şi în cadrul art. 3 lit. e) din
torul O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 265/2006,
te”. semnifică angajarea răspunderii, fie de natură civilă, administrativă sau chiar penală, a celui care,
poluând mediul şi nerespectând astfel obligaţiile ce îi reveneau, produce prejudicii acestuia.
Agentul poluant va răspunde indiferent dacă fapta sa este culpabilă sau nu.
Adoptat, mai întâi, pe plan internaţional, în 1972, principiul semnifica iniţial cerinţa
imputării poluatorului a cheltuielilor referitoare la măsurile de prevenire şi de luptă contra
poluării, decise de autorităţile publice, pentru ca mediul să fie menţinut într-o stare acceptabilă.
Principiul are şi o justificare economică, întrucât neefectuarea la timp a cheltuielilor pentru
protecţia mediului atrage costuri mai ridicate, care trebuie acoperite, fără a mai discuta de
pierderea de profit.
Principiul ridică probleme complexe în plan economic, dar şi juridic, prin aceea că se
urmăreşte nu numai o simplă obligare a poluatorului de a repara prejudiciul, dar şi de a i se
imputa costul social al imputării generate de el.
Obiectul plăţii îl constituie suportarea cheltuielilor legate de poluare de către autorul
acesteia, iar executarea şi suportarea de către poluator a obligaţiilor ce conduc la evitarea şi
limitarea poluării.
Aplicat singur, principiul „poluatorul plăteşte” duce la consecinţe inadmisibile: plătesc,
deci pot să poluez. Din acest motiv el trebuie coroborat cu principiul prevenirii şi principiul
interzicerii poluării.
Noţiunea de “poluare” este definită prin art. 2 pct. 51 din Legea cadru ca fiind:
“introducerea directă sau indirectă a unui poluant acre poate aduce prejudicii sănătăţii umane
şi/sau calităţii mediului, dăuna bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o împiedicare a
utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime”. Termenul provine din
latinescul “polluero – ere” care semnifica a pângări, a murdări a profana.
La rândul ei, noţiunea de “prejudiciu” primeşte şi ea o definiţie legală prin acelaşi act
normativ, ambele definiţii fiind de natură a pune capăt ambiguităţilor ce s-ar fi putut naşte în
lipsa lor: “efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau
mediului, provocat prin poluanţi, activităţi dăunătoare ori dezastre”.
Principiul apărării factorilor naturali de mediu prin folosirea raţională a resurselor în
ncipiul
funcţie de nevoi şi pentru asigurarea dezvoltării durabile.
actorilor Sub aspectul păstrării echilibrului ecologic, o mare importanţă prezintă modul în care se
e mediu folosesc resursele naturale. Relaţia de folosire a naturii în care aceasta este tratată ca un mijloc
osirea de satisfacere a tuturor nevoilor fundamentale ale omului, este unul din elementele principale ale
ală a raportului om-natură.
lor în Resursele naturale care se reînnoiesc trebuie să fie utilizate în limitele în care se produce
e nevoi
ntru această reînnoire. Dar chiar şi aşa, aceste resurse naturale sunt şi ele limitate. Pe de altă parte,
area resursele naturale ce nu pot fi reînnoite trebuie astfel exploatate încât să nu rişte să se epuizeze,
ltării iar avantajele obţinute de pe urma folosirii lor să fie maxime. Omul poartă o răspundere specială
bile în ce priveşte apărarea şi administrarea patrimoniului constituit din flora şi fauna sălbatică şi
mediul lor, ameninţate de un concurs de factori defavorabili, aşa cum o reglementează şi
Declaraţia de la Stockholm din 1972.
În legătură cu folosirea raţională a resurselor naturale în vederea menţinerii şi chiar a
îmbunătăţirii calităţii mediului, toate persoanele juridice au obligaţia de a nu polua mediu, de a
lua măsuri pentru prevenirea sau limitarea efectelor dăunătoare ale factorilor de naturali asupra
mediului înconjurător, să reţină, să neutralizeze şi să depoziteze reziduurile nerecuperabile, să
retehnologizeze procesele de producţie în sensul creşterii gradului de prelucrare şi de valorificare
a resurselor materiale şi energetice cu reducerea corespunzătoare a pierderilor şi a deşeurilor
poluante, să producă şi să folosească mijloacele de transport care nu poluează factorii de mediu,
să promoveze intens acţiunile de cooperare internaţională în domeniul protecţiei mediului.
Principii decizionale pe plan intern.
Principiul precauţiei în luarea deciziilor. Este prevăzut expres în dispoziţiile art. 3 alin.1
ncipiul lit. b) din lege privind protecţia mediului.
uţiei Acest principiu priveşte luarea deciziilor mai întâi de către autorităţile pentru protecţia
mediului împreună cu alte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale ce desfăşoară
activităţi în acest domeniu, iar apoi de către persoanele fizice şi juridice care desfăşoară activităţi
economico-sociale, indiferent de stadiul eliberării acordului sau autorizaţiei de mediu.
Precauţia include prevederea unui pericol posibil în domeniul mediului, îndemnând la
prevenire fiind în foarte strânsă legătură cu principiul prevenirii.
Prudenţa ce trebuie să caracterizeze luarea deciziilor în domeniul protecţiei mediului
poate duce la adoptarea de măsuri cu excluderea oricărui risc pentru mediu.

rincipiul Principiul interzicerii poluării. Invadând şi alterând starea naturală a mediului, deşeurile
rzicerii şi reziduurile radioactive conduc la dezechilibre ale vieţii naturale, la dispariţia unor specii de
luarii animale şi de plante , determinând posibilitatea ca întreaga existenţă a lumii vii să fie supusă
unor riscuri de distrugere.
Evitarea poluării trebuie să înceapă de la sursă, acţionând direct în procesul de apariţie a
reziduurilor, ceea ce presupune aplicarea unor procese de fabricaţie care să nu genereze evacuări
de poluanţi sau să le reducă la minimum.
În evitarea poluării un rol deosebit de important revine sistemelor de supraveghere şi
evidenţiere a schimbărilor survenite în calitatea factorilor principali de mediu. În acest scop, a
fost organizat în ţara noastră, în anul 1991, Sistemul Naţional de Monitoring Integrat care are la
bază sistemul naţional de supraveghere a calităţii apelor, reţeaua de fond şi cea de emisie pentru
supravegherea calităţii aerului, reţeaua de ploi acide, reţeaua de radioactivitate, precum şi alte
informaţii periodice privind calitatea solurilor, a vegetaţiei, a faunei, a sănătăţii umane.
La nivel naţional, Dispeceratul Sistemului de Monitoring Integrat, direcţie din cadrul
Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului, are rolul de a informa factorii politici cu privire la
problemele privind calitatea mediului, şi totodată, el este cel care organizează şi îndrumă
activitatea Sistemului de Monitoring Integrat la nivel naţional.
În plan local, instituţiile care asigură informarea precum şi rezolvarea problemelor de
mediu sunt Inspectoratele pentru Protecţia Mediului.

Principiul participării publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilor de mediu.


sar sa
ăm Accesul publicului la informație, în sens general, se bucură de recunoaștere ca drept
fundamental al omului, prin reglementarea acestuia la nivelul mai multor instrumente
internaționale. Spre exemplu, articolul 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului
subliniază faptul că „libertatea de exprimare include libertatea de opinie și libertatea de a primi
informații.”
Cu toate acestea, publicul poate solicita informații de mediu pentru o serie de motive, și
nu doar pentru a participa la procesul decizional, acest principiu fiind consacrat nu doar la nivel
internațional( spre exemplu prin Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului
la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus din 1998) și la
nivelul legislației Uniunii Europene, dar și prin reglementările de la nivel național într-o serie de
acte normative, spre exemplu, Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes
public, Hotărârea Guvernului nr. 878/2005 privind accesul publicului la informația privind
mediul, Ordinul nr. 1182/2002 pentru aprobarea Metodologiei de gestionare și furnizare a
informației privind mediul, deținută de autoritățile publice pentru protecția mediului.9
În preambulul Convenției de la Aarhus10 statele părți subliniază importanţa rolului pe care
îl pot juca în domeniul protecţiei mediului cetăţenii, organizaţiile neguvernamentale şi sectorul
privat iar pentru îndeplinirea acestui rol publicul trebuie să fie conştient de procedurile privind
participarea la procesul luării deciziilor cu implicaţii asupra mediului, să aibă acces liber la
aceste proceduri şi să ştie cum să le folosească. Promovarea educaţiei ecologice pentru o mai
profundă înţelegere a mediului şi dezvoltării durabile, conştientizarea publicului şi participarea
acestuia la luarea deciziilor care afectează mediul şi dezvoltarea durabilă, sunt obiective esențiale
ale unor politici eficiente de protecție a mediului.
Statele părți trebuie să asigure transparența în luarea deciziei guvernamentale și să pună
la dispoziția cetățenilor mecanisme juridice eficiente astfel încât interesele legitime să fie
protejate şi legea să fie aplicată. În acest sens orice persoană care consideră că, solicitarea
informaţiei de mediu, a fost ignorată, în mod greşit refuzată, parţial sau în totalitate, ori care
consideră că a primit un răspuns inadecvat să aibă acces la o procedură de recurs în faţa instanţei
de judecată sau a altui organism independent şi imparţial prevăzut de lege.
Convenția stabilește expres chiar din Preambul că, informaţiile privind mediul sunt de
interes public, realizând o definiție cuprinzătoare a acestei noțiuni. Astfel, prin informaţie de
mediu se înțelege orice informaţie scrisă, vizuală, audio, electronică sau sub orice formă
materială, privind:
a) starea elementelor de mediu, cum ar fi aerul şi atmosfera, apa, solul, pământul, peisajul şi
zonele naturale, diversitatea biologică şi componentele sale, inclusiv organismele modificate
genetic şi interacţiunea dintre aceste elemente;
b) factori, cum ar fi: substanţele, energia, zgomotul şi radiaţia şi activităţile ori măsurile,inclusiv
măsurile administrative, acordurile de mediu, politicile, legislaţia, planurile şi programele care
afectează sau pot afecta elementele de mediu
c) starea sănătăţii şi siguranţei umane, condiţiile de viaţă umană, zonele culturale şi construcţiile
şi modul în care acestea sunt sau pot fi afectate de starea elementelor de mediu ori de factorii,
activităţile sau măsurile cuprinse în subpunctul b);
Informația de mediu poate fi solicitată de:
- public, prin care se înțelege una sau mai multe persoane fizice sau juridice şi, în concordanţă
cu legislaţia sau cu practica naţională, asociaţiile, organizaţiile sau grupurile acestora. Publicul
nu trebuie să justifice un interes;
- publicul interesat înseamnă publicul afectat sau care poate fi afectat ori care are un interes în
deciziile de mediu; în scopul acestei definiţii organizaţiile neguvernamentale care promovează
protecţia mediului şi îndeplinesc cerinţele legii naţionale vor fi considerate ca având un interes.
În ceea ce privește autoritățile obligate să furnizeze informația de mediu, convenția
stabilește o sferă largă începând de la guvern la nivel naţional, regional sau la alt nivel , persoane
9
Ghidul autorităților publice privind accesul la informația privind mediul disponibil
http://mmediu.ro/categorie/accesul-la-informatia-de-mediu/242
10
Ratificată prin Legea nr. 86 din 10 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 224 din 22 mai 2000.
fizice sau juridice care îndeplinesc funcţii administrative publice în legătură cu mediul dar și
orice altă persoană fizică sau juridică având responsabilităţi ori funcţii publice sau care asigură
servicii publice în legătură cu mediul sub controlul unui organism public. Sunt excluse
organismele sau instituţiile care acţionează ca autoritate judecătorească sau legislativă.
Motivele justificate de refuz din partea autorităților publice cu privire la furnizarea
informației de mediu sunt reglementate în art.4 pct.3,4 . Dintre acestea amintim: autoritatea
publică căreia îi este adresată solicitarea nu deţine informaţia respectivă; cererea este vizibil
nerezonabilă sau este formulată într-o manieră prea generală; cererea poate afecta negativ
confidenţialitatea procedurilor autorităţilor publice, în cazul în care o astfel de confidenţialitate
este prevăzută de legislaţia naţională; cursul justiţiei, dreptul unei persoane de a beneficia de o
judecată dreaptă , confidenţialitatea informaţiilor comerciale şi industriale,mediul la care se
referă informaţia, cum ar fi locurile de cuibărit al speciilor rare.

1.Care este diferenţa dintre principiul prevenirii şi cel al precauţiei? Vezi pag 30
2. Dați exemple de aplicare a principiului poluatorul plăteste.

Principii Principii externe Principiile externe au aplicabilitate în relaţiile cu alte state. Ele au fost
terne împărţite în principii de bază şi principii specifice cu caracter restrâns.
Din cadrul principiilor externe de bază au fost identificate:
- principiul sic utere tuo, caracterizat prin obligaţia statelor ce trebuie să aibă în vedere ca
activităţile realizate în limitele jurisdicţiei lor naţionale, să nu cauzeze daune mediului altor state;

- principiul bunei vecinătăţi, caracterizat prin utilizarea propriului teritoriu astfel încât să
nu aducă un prejudiciu semnificativ statutului vecin, fiind intim corelat cu principiul arătat mai-
sus;
- principiul informării şi cooperării între state, caracterizat prin obligaţia statelor de a
realiza schimburi de informaţii ori consultări bilaterale sau regionale, atunci când condiţiile de
mediu dintr-un stat pot afecta pe cele ale altui stat;

- principiul protejării patrimoniului comun al umanităţii, ce îşi propune protejarea unor


medii naturale, cum ar fi mediul maritim de mare adâncime, Luna şi celelalte corpuri cereşti,
Antartica, frecvenţele radioelectrice, orbitele sateliţilor geostaţionari, în ideea lansată de
UNESCO că “degradarea sau dispariţia unui bun al patrimoniului cultural şi natural constituie o
sărăcie nefastă a patrimoniului tuturor popoarelor lumii”;

- principiul prevenirii poluării, definit prin trei aspecte: protecţia la sursă, principiul
“minimizării” ( poluarea minimă este cea mai bună cale de prevenire), şi luarea în considerare a
intereselor generaţiilor viitoare.

Din cadrul principiilor externe specifice cu caracter restrâns, am reţinut ca fiind mai
importante:
- principiul nediscriminării, ce presupune asimilarea pagubelor sau a prejudiciilor cauzate
pe teritoriul altor state contractante, cu cele ce se produc sau se vor produce în ţara în care
sursele poluante au fost localizate;
- principiul interzicerii poluării, identic în conţinut cu cel aplicabil la nivel naţional.

Unitatea de învăţare 3

§6. IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI

Premisa naşterii raportului juridic de dreptul mediului o constituie preexistenţa unei


norme juridice. Pentru ca un raport juridic de dreptul mediului să ia naştere, în condiţiile
prevăzute de lege, este nevoie să intervină un fapt social, un fapt juridic care să fie un eveniment
sau o acţiune umană.
Prin urmare, izvoarele raportului juridic de mediu sunt acele fapte care dau naştere unor
raporturi concrete de dreptul mediului. Nu orice fapt social dă naştere, modifică sau stinge un
raport de dreptul mediului, ci numai acele fapte de care legea mediului leagă producerea de
consecinţe juridice.
Izvoarele dreptului mediului au următoarele particularităţi:
- toate normele lor sunt norme juridice imperative;
- majoritatea normelor au un caracter tehnic, constituind o veritabilă “ordine publică
tehnologică”.
Izvoarele de dreptul mediului se pot clasifica în: interne şi internaţionale, din ultima
categorie făcând parte, tratatele şi convenţiile internaţionale, pe care Parlamentul României le-a
ratificat, devenind astfel, potrivit dispoziţiilor art. 11 coroborat cu art. 20 din Constituţie, parte a
dreptului intern.

Sunt astfel de izvoare internaţionale:


- Convenţia UNESCO privind patrimoniul mondial, cultural şi natural, încheiată la Paris
voare în 1972, acceptată rin Decretul nr. 187/1990;
ionale
- Convenţia asupra zonelor umede de importanţă internaţională, în special ca habitat al
păsărilor acvatice, încheiată la Ramsar, în 1971 şi ratificată de România prin Legea nr. 5/1991;
- Convenţia de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor
periculoase şi eliminarea acestora, ratificată de România prin Legea nr. 6/1991;
- Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi
accesul la justiţie în probleme de mediu, încheiată al Aarhus, în 1998, şi ratificată de România
prin Legea nr. 86/2000.
În condiţiile aderării României la U.E., Tratatul de la Roma instituind Comunitatea
Economică Europeană (C.E.E.), Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice (C.E.E.A. sau EURATOM), Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht,
Tratatul de la Amsterdam şi Tratatul de la Nisa, cu prevederile lor în ceea ce priveşte şi dreptul
mediului vor deveni parte a dreptului intern.

Izvoare În ceea ce priveşte normele interne ce constituie izvoare ale dreptului mediului intră în
terne această categorie Constituţia, legea, ordonanţele şi hotărârile de guvern.

Constituţia, astfel cum a fost revizuită, adaugă un text expres de lege care instituie dreptul
cetăţenilor români la un mediu sănătos. Reglementarea o găsim în dispoziţiile art. 35 din
Constituţie, reglementare căreia i se alătură textul de principiu al art. 134 alin. 2 lit. d), e) şi f)
dispoziţii ce vizează interesul statutului in exploatarea resurselor naturale, precum şi refacerea şi
ocrotirea mediului înconjurător, şi menţinerea echilibrului ecologic, printre altele şi în scopul
creşterii calităţii vieţii. Un alt articol, ce face referire la protecţia mediului, îl reprezintă
dispoziţiile art. 41 alin. 6 din Constituţie, care stipulând că “dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului” creează o adevărată servitute legală de mediu.

Codul. Cu toate că nu există până în prezent un cod al mediului care să reunească cele
mai importante acte normative şi reglementări în domeniu, există, totuşi, anumite domenii, ce au
trebuit a fi protejate şi prin norme ale acestei ramuri de drept, şi care au fost cuprinse într-un cod.
Un exemplu în acest sens este Codul silvic al României(Legea nr. 46/2008).

Legea. Cel mai important izvor al dreptului mediului îl reprezintă însă legea. Legea cadru
în domeniul dreptului mediului o reprezintă O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum aceasta a fost
modificată şi aprobată prin Legea nr. 265/2006, acte normative ce au înlocuit Legea nr.
137/1995. Trebuie menţionat că din punct de vedere al naturii sale, legea mediului este o lege
ordinară. Alte legi care reglementează raporturi de mediu sunt Legea apelor nr. 107/1996
(modificată prin legea nr. 310 din 28 iunie 2004), Legea privind desfăşurarea activităţilor
nucleare nr. 111/1996, Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului nr. 103/1996, Legea
privind fondul piscicol, pescuitul şi acvacultura nr. 192/2001, şi altele.

Hotărârile de guvern. Urmărind punerea în aplicare a altor acte normative cu o natură


juridică superioară, hotărârile de guvern intervin în faza punerii în practică a normelor cadru
conţinute în alte reglementări. În domeniul dreptului mediului au fost adoptate 4 H.G. având ca
obiect organizarea şi funcţionarea autorităţii centrale de mediu: H.G. nr. 792/1992, H.G. nr.
457/1994, H.G. nr. 568/1997, H.G. nr. 17/2001. Alte hotărâri de guvern în acelaşi domeniu de
reglementare mai sunt: H.G. nr. 1174/2001 elaborată în executarea Legii nr. 73/2001 privind
Fondul pentru mediu, H.G. nr. 118/2002 privind aprobarea Programului de acţiune pentru
reducerea poluării mediului acvatic, cauzată de evacuarea unor substanţe periculoase, H.G. nr.
730/1997 pentru aprobarea Normativului privind stabilirea limitelor de încărcare cu poluanţi a
apelor uzate evacuate în resturile de apă şi H.G. nr. 638/1999 privind aprobarea Regulamentului
de apărare împotriva inundaţiilor, fenomenelor meteorologice periculoase şi accidentelor la
construcţiilor hidrotehnice şi a Normativului cadru de dotare cu materiale şi mijloace de apărare
operativă împotriva inundaţiilor şi gheţurilor.

Ordonanţele de guvern, ca acte normative ce reprezintă izvoare ale dreptului mediului,


putem menţiona: O.U.G. nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei, O.U.G. nr. 236/2000 privind
regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice,
O.U.G. nr. 244/2000 privind siguranţa barajelor, OUG nr. 78/2000 privind regimul juridic al
deşeurilor, O.U.G. nr. 34/2002 privind prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării în
România şi O.U.G. nr. 202/2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere, unele dintre
acestea modificate.

Alte acte normative. Ca izvoare ale dreptului mediului se pot regăsi şi alte acte normative,
cum ar ordinele miniştrilor, sau acte ale autorităţilor publice judeţene şi locale.

S-ar putea să vă placă și