Ilovepdf - Merged (9) Drep Med I+II+III

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL MEDIULUI
Anul III, semestrul I
VASILICA NEGRUŢ
© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei
integrală sau fragmentară este interzisă.
Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior (cod 111)
Tipografia Zigotto Galaţi

Tel.: 0236.477171
Dreptul mediului 2
CUPRINS
1. Privire generală asupra dreptului mediului

Aspecte generale privind protecţia mediului 10
Izvoarele şi principiile dreptului mediului 18
Modalităţi şi tehnici de garantare şi protecţie a dreptului 26
la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 33
Teste de autoevaluare 34
Bibliografie minimală 35
2. Regimul substanţelor şi preparatelor periculoase, al deşeurilor şi

îngrăşămintelor chimice
Regimul substanţelor şi preparatelor periculoase, precum 37

şi al deşeurilor
Regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de 41
protecţie a plantelor. Regimul activităţilor nucleare
Rezumat 49
Lucrarea de verificare 50
Dreptul mediului 3
3. Dezvoltarea, conservarea şi protecţia componentelor naturale ale
mediului înconjurător
Protecţia solului, subsolului şi a ecosistemelor terestre.
Protecţia juridică a atmosferei, a apelor şi a ecosistemelor 53
acvatice
Protecţia juridică a ecosistemelor forestiere, a faunei 62
terestre şi acvatice
Regimul juridic al ariilor protejate. Protecţia juridică a 72
aşezărilor umane
81
Rezumat
81
Teste de autoevaluare
82
Bibliografie minimală
4. Răspunderea juridică în dreptul mediului

Răspunderea juridică în dreptul mediului 84
Rezumat 90
Lucrarea de verificare 91
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Bibliografie (de elaborare a cursului)
Dreptul mediului 4
INTRODUCERE
Modulul intitulat Dreptul mediului se studiază în anul al III-lea semestrul I şi
vizează dobândirea de competenţe în domeniul dreptului mediului, însuşirea
noţiunilor specifice acestei discipline, însuşirea legislaţiei naţionale şi
europene, a principiilor care acţionează în acest domeniu. De asemenea, prin
acest curs se urmăreşte cunoaşterea strategiei guvernului pentru armonizarea
legislaţiei româneşti cu reglementările juridice europene.
Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:
- utilizarea noţiunilor specifice dreptului mediului;

- identificarea izvoarelor şi principiilor dreptului mediului;
- conştientizarea participării publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilor
de mediu;
- descrierea aspectelor privind fenomenele de poluare, precum şi
modalităţile de protecţie, conservare şi dezvoltare a componentelor
naturale ale mediului înconjurător;
- coroborarea normelor de reglementare în domeniul răspunderii juridice
în dreptul mediului.
Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- Privire generală asupra dreptului mediului;
- Regimul substanţelor şi preparatelor periculoase, al deşeurilor şi
îngrăşămintelor chimice;
- Dezvoltarea, conservarea şi protecţia componentelor naturale ale mediului
înconjurător;
- Răspunderea juridică în dreptul mediului.
În prima unitate de învăţare, intitulată Privire generală asupra dreptului
mediului, după însuşirea cunoştinţelor specifice şi parcurgerea bibliografiei
recomandate, vei dobândi competenţe care-ţi vor conferi capacitatea:
- să defineşti următoarele noţiuni: mediu, protecţie a mediului, poluare,
dezvoltare durabilă;
- să analizezi formele şi cauzele poluării mediului;
- să identifici conţinutul principiilor dreptului mediului;
- să expui dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic în cadrul
actelor normative cu caracter naţional, european şi internaţional.
Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare, Regimul
substanţelor şi preparatelor periculoase, al deşeurilor şi îngrăşămintelor
chimice, vei dobândi noi competenţe:
- să stabileşti cadrului normativ privind regimul substanţelor şi preparatelor
periculoase;
Dreptul mediului 5
- să identifici regimul juridic al deşeurilor;
- să determini cadrul normativ privind regimul îngrăşămintelor chimice şi al
produselor de protecţie a plantelor precum şi regimul juridic al activităţilor
nucleare.
Aceste competenţe îţi vor permite să rezolvi testele propuse şi lucrarea de
verificare corespunzătoare primelor două unităţi de învăţare. Pentru evaluarea
gradului de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de verificare pe care,
după corectare, o vei primi cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă de
învăţare pentru modulele următoare.
După parcurgerea informaţiei corespunzătoare celei de a treia unităţi de
învăţare, Dezvoltarea, conservarea şi protecţia componentelor naturale ale
mediului înconjurător, vei avea capacitatea:
- să identifici funcţiile solului, cauzele poluării solului, tipurile de poluanţi ai
atmosferei;
- să stabileşti regimul juridic al protecţiei solului, atmosferei şi apelor;
- să defineşti noţiunile de „pădure” şi „dezvoltare durabilă a fondului
forestier”;
- să determini regimul silvic aplicabil fondului forestier proprietate publică şi
pădurilor proprietate privată; regimul juridic de protecţie a animalelor
sălbatice, a păsărilor, a resurselor acvatice vii, a pescuitului şi a
acvaculturii.;
- să argumentezi noţiunile de „arie naturală protejată”, „reţea naţională de arii
protejate”, „aşezare umană”;
- să descrii categoriile de „arii protejate”, stabilind regimul juridic” al
acestora.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a patra unitate de învăţare, intitulată
Răspunderea juridică în dreptul mediului, vei dobândi noi competenţe, astfel
încât vei avea capacitatea:
- să stabileşti sensul noţiunilor de „răspundere juridică”, „răspundere civilă”,
„răspundere contravenţională” şi „răspundere penală”;
- să identifici cadrul juridic al răspunderii în dreptul mediului.
A doua lucrare de verificare îţi va permite să-ţi evaluezi gradul de însuşire a
informaţiei. Rezultatul verificării şi strategia de învăţare eficientă pentru
examen îţi vor fi remise prin intermediul tutorelui repartizat.
Pentru o învăţare eficientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:
 citeşti modulul cu maximă atenţie;
 evidenţiezi informaţiile esenţiale, colorându-le, le notezi pe hârtie sau le
adnotezi în spaţiul alb, rezervat special în stânga paginii;
 răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse;
 simulezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără să
apelezi la suportul scris;
 compari rezultatul cu suportul de curs şi explică-ţi de ce ai eliminat anumite
secvenţe;
 în caz de rezultat îndoielnic, reia întregul demers de învăţare.
Dreptul mediului 6
Sarcinile de lucru din cadrul cursului vor fi verificate de tutore în cadrul
întâlnirilor tutoriale.
Pe măsură ce vei parcurge modulul, vei regăsi două lucrări de verificare la

sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Vei răspunde în scris la cerinţele
acestora, folosindu-te de suportul de curs şi de resursele suplimentare (autori,
titluri, pagini) indicate.
Lucrările vor fi predate în termenul specificat pe platforma Danubius
Online spre a fi verificate si notate. Aceste note se regăsesc, în procentele
precizate în programa analitică, în nota finală.
Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să operaţionalizezi competenţele. Se
va ţine cont de acurateţea rezolvării, de modul de prezentare şi de
promptitudinea răspunsului. Pentru neclarităţi şi informaţii suplimentare vei
apela la tutorele indicat.
N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune
parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea sarcinilor de
lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei putea fi evaluat
cu o notă corespunzătoare efortului depus.
Dreptul mediului 7
Dreptul mediului 8
1. PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA DREPTULUI MEDIULUI
1.1. Aspecte generale privind protecţia mediului 10

1.2. Izvoarele şi principiile dreptului mediului 18
1.3. Modalităţi şi tehnici de garantare şi protecţie a dreptului 26
la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic
Rezumat 33
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să defineşti următoarele noţiuni: mediu, protecţie a mediului, poluare,

dezvoltare durabilă;
 să analizezi formele şi cauzele poluării mediului;
 să identifici conţinutul principiilor dreptului mediului;
 să expui dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic în cadrul
actelor normative cu caracter naţional, european şi internaţional.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 8 ore
Dreptul mediului 9
Vasilica Negruţ Privire generală asupra dreptului mediului
1.1. Aspecte generale privind protecţia mediului
1.1.1. Consideraţii generale privind mediul
Noţiunea de mediu şi necesitatea protecţiei acestuia
Mediul reprezintă un element esenţial al existenţei umane. De aceea, calitatea
acestuia (în ansamblu, dar şi a fiecărui element component) constituie o
problemă de interes major pentru evoluţia socială.
Termenul de mediu a fost folosit începând din secolul al XIX-lea, în sens
biologic, ca ambianţă naturală a vieţuitoarelor; ulterior, în domeniul geografiei
a fost definit ca spaţiul locuit şi influenţat de om.
La originea sa, acest termen a izvorât din substantivul englez „environment”
preluat apoi în limba franceză sub „l`environnement” precum şi în alte limbi şi
a avut rolul de a desemna spaţiul din jurul omului.
În doctrină şi legislaţie, precum şi în unele documente ale organizaţiilor
internaţionale se utilizează în acelaşi timp noţiunile de „mediu înconjurător”,
„mediu”, „mediu ambiant”, „mediu biologic”, „mediu uman” ş.a.
În Le Grand Larousse din 1972, mediul a fost definit ca fiind „ansamblul
elementelor naturale ori artificiale care condiţionează viaţa umană”.
Potrivit prevederilor art. 2 din Ordonanţa de urgentă nr. 195 din 2005
privind protecţia mediului1, mediul este constituit din „ansamblul de condiţii
şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele
caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile
organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în
interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori
materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa
bunăstarea şi sănătatea omului”.
După cum se poate observa, în această prevedere legală sunt incluse nu numai
elementele naturale, ci şi cele create de om, adică „mediul artificial”.
„Protecţia mediului” poate fi definită ca o activitate umană conştientă,

fundamentată ştiinţific, având drept scop prevenirea poluării, menţinerea şi
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pe Pământ”.
Poluarea mediului şi consecinţele acesteia

S-a constatat că, odată cu dezvoltarea vieţii social-economice, are loc şi
diversificarea formelor de poluare a mediului.
Prin „poluant”, în sensul Ordonanţei de urgenţă nr.195 din 2005, se înţelege

orice substanţă, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de
vapori ori de energie radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau
vibraţii care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia
şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale.
1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1196 din decembrie 2005, aprobată prin Legea nr. 265
din 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.586 din 6.07.2006, modificată şi completată.
Dreptul mediului 10
Conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr.195 din 2005, termenul

„poluare” semnifică „introducerea directă sau indirectă a unui poluant care
poate aduce prejudicii sănătăţii umane şi/sau calităţii mediului, dăuna
bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării
mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime”.
Aflat în mediu în cantităţi ce depăşesc limita de toleranţă a uneia sau mai

multor specii de vieţuitoare, poluantul împiedică înmulţirea şi dezvoltarea
normală a acestora printr-o acţiune toxică.
Poluarea poate fi naturală (deşeurile activităţii vitale a vieţuitoarelor, care
conduc la dezvoltarea unor organisme parazitare) şi chimică (agricolă şi
industrială). De asemenea, poluarea poate fi fizică (termică, radioactivă,
sonoră, prin vibraţii), biologică (contaminarea microbiologică a mediilor
inhalante şi ingerante), estetică (degradarea peisajului printr-o urbanizare
necivilizată, amplasarea de industrii în biotopuri mai puţin modificate de om
etc.).
Indiferent de forma pe care o îmbracă, prin natura consecinţelor social-
economice, poluarea apare ca o problemă cu implicaţii naţionale şi
internaţionale.
După cum se arată în literatura de specialitate, cauzele poluării sunt:
- ignorarea efectelor negative asupra mediului ale aplicării rezultatelor
cercetării ştiinţifice;
- înţelegerea greşită a unor criterii de economicitate şi nerealizarea unor
Reţine investiţii necesare prevenirii poluării;
cauzele
poluării! - industrializarea excesivă;
- subdezvoltarea, războaiele locale şi industriile de război;
- lipsa unei conştiinţe ecologice;
- alte cauze, precum radioactivitatea apărută datorită experienţelor nucleare şi
accidentelor la centralele atomoelectrice, folosirea neştiinţifică a pesticidelor
şi insecticidelor, deşeurile menajere ş.a.
În cadrul unei game variate de mijloace şi metode, un rol deosebit în
combaterea poluării mediului revine metodelor şi mijloacelor juridice.
Creşterea rolului reglementărilor juridice pentru protecţia mediului, respectarea
şi aplicarea lor corectă, conduc la o eficienţă economică sporită şi totodată, la
asigurarea unui mediu curat şi sănătos.
Sarcina de lucru 1
(va fi verificată în cadrul întâlnirilor tutoriale)
Descrie în câteva fraze formele şi cauzele poluării mediului.
Dreptul mediului 11
Ocrotirea mediului – problemă vitală a lumii contemporane
Schimbările radicale intervenite în ultimul secol în condiţiile de viaţă ale
omenirii au afectat profund mediul de existenţă a omului, pe omul însuşi.
Multă vreme acesta nu şi-a pus problema de a produce raţional, fără a distruge.
Ruperea echilibrului ecologic prin intervenţiile necontrolate ale omului este o
caracteristică a celei de a doua jumătăţi a secolului XX, deşi unele aspecte
fuseseră sesizate cu mult înainte. Consecinţele acestor practici s-au acumulat
treptat, ajungându-se în ultimele decenii la conturarea unor previzibile dezastre
ecologice. Oamenii de ştiinţă au fost cei dintâi care au alertat opinia publică în
privinţa degradării periculoase a mediului. Progresul ştiinţei şi tehnicii
materializat în creşterea economică a multor ţări ale lumii a dus în mod
inevitabil la poluarea mediului de viaţă a omului.
Poluarea este azi un fenomen de răspândire universală, care se amplifică
urmând cursul ascendent al progresului tehnic, fiind un atribut direct al
acestuia.
Dacă pentru ţările industrializate problemele mediului sunt legate de progresul
tehnic, pentru ţările slab dezvoltate ele sunt determinate de subdezvoltare şi
consecinţele ei asupra alimentaţiei, sănătăţii, educaţiei şi igienei.
O problemă îngrijorătoare pentru umanitate o reprezintă poluarea mărilor şi

oceanelor. Poluarea Mediteranei afectează, de exemplu, nu numai ţările cu
accesul maritim la această apă, ci, printr-un lanţ extrem de complex de
interferenţe şi consecinţe, însuşi organismul unitar al Terrei.
Astăzi, formelor de poluare s-a adăugat poluarea radioactivă care, prin efectele
sale deosebit de „agresive”, provoacă contaminarea unei părţi a populaţiei,
favorizează epidemii, distruge recoltele pe un timp nedeterminat şi poate
ameninţa echilibrul biosferic al unei părţi importante din suprafaţa terestră.
Cu toate acestea, progresul nu trebuie respins, ci controlat. Nici o ţară, mare
sau mică, industrializată sau pe cale de a fi, nu poate rămâne indiferentă faţă de
problema poluării mediului, faţă de lupta pentru salvarea acestuia. Astfel, se
impune ca noile invenţii în producţia industrială, agricolă, transporturi să fie
dictate de considerente ecologice, care să primeze asupra profitului imediat ori
asupra altor criterii economice tradiţionale.
Un rezultat important al Conferinţei de la Stockholm din 1972 privind mediul îl
reprezintă „Planul de acţiune pentru mediu”, care cuprinde 109 recomandări
adresate statelor pentru protecţia mediului. Prevederile sale au în vedere, în
mod deosebit, trei categorii de probleme: evaluarea mediului (analiza,
cercetarea, supravegherea şi schimbul de informaţii privind mediul); gestiunea
mediului (referindu-se atât la aşezările umane, cât şi la resursele naturale);
Acordă măsurile de susţinere (informarea şi educarea publicului, formarea
atenţie specialiştilor în domeniul protecţiei mediului).
deosebită
acestor Tot în cadrul acestei conferinţe, ziua de 5 iunie a fost proclamată Ziua
aspecte! mondială a mediului înconjurător.
Cea de a doua Conferinţă a Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare de la
Rio de Janeiro (1992) a avut drept scop elaborarea de strategii şi măsuri care să
Dreptul mediului 12
contribuie la combaterea degradării mediului în toate ţările, în contextul
dezvoltării durabile.
Documentele adoptate în cadrul acestei conferinţe sunt:
- Declaraţia de principii numită şi Carta Pământului, în care sunt enunţate
principiile după care omenirea trebuie să se conducă în relaţiile interumane,
precum şi în relaţiile dintre om şi natură;
- Agenda 21, care reprezintă un program de acţiune ce va fi aplicat de
guverne, agenţii de dezvoltare, organizaţii ale Naţiunilor Unite şi grupuri
sectoriale independente, în fiecare sector unde activitatea economică a
omului afectează mediul înconjurător;
- Convenţia schimbărilor climatice, document care reprezintă un angajament
al ţărilor semnatare, ca până în anul 2000 să-şi reducă emisiile de bioxid de
carbon în atmosferă la nivelul anului 1990;
- Convenţia privind diversitatea biologică, act prin care se stabilesc măsurile
ce trebuie luate pentru protejarea ecosistemelor şi a diverselor forme de
viaţă. Statele semnatare s-au angajat să instituie zone protejate, să integreze
problemele biologice în sistemele de dezvoltare pe plan naţional şi să
asigure întregii comunităţi umane avantajele ce decurg din utilizarea
resurselor genetice, inclusiv asigurarea transferului de tehnologii biologice
de la ţările dezvoltate spre cele mai puţin dezvoltate.
- Declaraţia de principii asupra conservării şi exploatării pădurilor s-a dorit
a fi o convenţie, însă, datorită imposibilităţii realizării unui acord, a rămas
doar o declaraţie de principii privind conservarea pădurilor tropicale.
Următoarea conferinţă mondială a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Mediu
a avut loc la Johanesburg între 26 august şi 4 septembrie 2002, fiind dedicată
dezvoltării durabile.
Pe ordinea de zi a Conferinţei au stat următoarele probleme: apa şi sistemul de
salubritate publică, energia, sănătatea, agricultura, managementul
ecosistemelor.
Cel mai important document adoptat în cadrul Conferinţei a fost Declaraţia

de la Johanesburg, care cuprinde angajamentul statelor semnatare de a
promova şi consolida principiile de bază ale dezvoltării durabile la nivel
local, naţional, regional şi global.
În Declaraţie se arată că eradicarea sărăciei, protecţia şi managementul

resurselor naturale pentru asigurarea dezvoltării economice şi sociale constituie
obiective şi cerinţe esenţiale ale dezvoltării durabile, fapt pentru care statele
semnatare se angajează în lupta împotriva tuturor factorilor care împiedică
această dezvoltare.
In numeroase documente internaţionale s-a subliniat necesitatea unei cooperări
regional-continentale, fiind considerată cea mai bună formă de soluţionare a
problemelor generale ale protecţiei mediului.
Procesul de reglementare juridică s-a derulat sub egida a două instituţii
internaţionale: Consiliul Europei (organizaţie internaţională de tip clasic, care
adoptă documente înscrise în cadrul dreptului internaţional) şi CEE (UE) sub
forma dreptului comunitar al mediului, care în prezent cuprinde peste 200 de
directive şi regulamente.
Dreptul mediului 13
Actul Unic European (intrat în vigoare la 1 iulie 1987), printre alte obiective pe
care le înscrie în domeniul lărgirii competenţelor comunitare, a relansat şi a
ridicat la rangul de preocupări prioritare şi pe cele de protecţie a mediului.
Prin Titlul VII din Actul Unic European, intitulat „Mediul”, politica de mediu a
devenit o componentă a politicilor comunitare. Această politică are în vedere
coordonarea acţiunilor de conservare, protejare şi ameliorare a calităţii
mediului, de protecţie a sănătăţii oamenilor, de utilizare raţională a resurselor
naturale.
Tratatul asupra Uniunii Europene a stabilit în mod formal conceptul
dezvoltării durabile în legislaţia Uniunii Europene, iar Programul de Acţiune
Pentru Protecţia Mediului în Europa Centrală şi de Est, document ale cărui
principii au fost aprobate de Conferinţa Ministerială de la Lucerna (28-30
aprilie 1993) a fost considerat „ca o bază pentru acţiunea guvernelor şi
administraţiilor locale, a Comisiei Europene şi a organizaţiilor internaţionale,
instituţiilor financiare şi a investitorilor privaţi în regiune” (Paragraful 6 al
Declaraţiei Ministeriale, 30 aprilie 1993).
Acest program a fost punctul de pornire pentru un dialog concret, care s-a bazat
pe o mai bună înţelegere a modului în care pot fi atinse obiective realizabile, în
condiţiile în care problemele grave ale mediului trebuie să concureze cu multe
alte cerinţe sociale şi economice urgente.
Pornind de la prevederile Programului, Guvernul României a adoptat, în iulie
1999, „Strategia naţională a dezvoltării durabile”, iar ca strategii sectoriale au
fost aprobate de către autoritatea publică centrală în domeniul protecţiei
mediului „Strategia protecţiei mediului în România în perioada 2000-2020”,
„Strategia dezvoltării durabile a silviculturii româneşti în perioada 2000-2020”
„Strategia naţională privind schimbările climatice” ş.a.
Strategia protecţiei mediului are un caracter dinamic, ea actualizându-se ţinând
seama de fiecare etapă parcursă.
Principiile strategiei protecţiei mediului sunt:
- conservarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate a oamenilor;
Reţine - dezvoltarea durabilă;
principiile - evitarea poluării prin măsuri preventive;
strategiei - conservarea biodiversivităţii;
mediului! - cine poluează plăteşte;
- stimularea activităţilor de redresare a mediului.
Strategia protecţiei mediului se aplică şi se actualizează prin Programul
Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului.
Protecţia mediului şi strategia dezvoltării durabile

Dezvoltarea durabilă nu se poate asigura fără ocrotirea mediului. Dezvoltarea
durabilă include protecţia mediului, iar protecţia mediului condiţionează
dezvoltarea durabilă.
Problema cheie a dezvoltării durabile o constituie reconcilierea între două
aspiraţii umane: necesitatea continuării dezvoltării economice şi sociale, dar şi
protecţia şi îmbunătăţirea stării mediului.
Dreptul mediului 14
Relaţia dezvoltare – mediu este o relaţie între prezent şi viitor. Dezvoltarea

urmăreşte satisfacerea nevoilor generaţiilor prezente, iar protecţia mediului
este o investiţie pentru generaţiile viitoare.
Conceptul de dezvoltare durabilă s-a conturat într-un moment în care

problemele legate de mediu se aflau în prim-planul dezbaterilor politice. Prin
întărirea ideii că mediul şi dezvoltarea economică sunt potenţial compatibile,
dezvoltarea durabilă a oferit o mult aşteptată înlocuire a modelului conflictual
care a caracterizat dezbaterile pe tema limitelor de creştere din anii ’70.
Conform Raportului Brundtland intitulat „Viitorul nostru comun”, care a pus
bazele conceptului de dezvoltare durabilă, prosperitatea economică şi
conservarea mediului se susţin reciproc.
Obiectivul general al dezvoltării durabile este găsirea unui spaţiu al

interacţiunii dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic
într-un proces dinamic şi flexibil de funcţionare.
Legătura dintre dezvoltarea economică şi problemele ecologice este definitorie

în determinarea posibilităţilor de acţiune pentru protecţia mediului.
Folosit curent, în contextul general al dezvoltării, termenul de strategie

desemnează preocupările ştiinţei economice de a defini liniile generale pe
termen lung de dezvoltare, metodele şi formele cele mai eficiente pentru
atingerea obiectivelor acesteia.
Comisia Internaţională pentru Mediu şi Dezvoltare a ajuns la concluzia că

imperativele strategiei naţionale pentru o dezvoltare durabilă sunt:
- eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru locurile
de muncă, hrană, energie, apă, locuinţe şi sănătate;
- asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil şi reducerea creşterii
Reţine demografice necontrolate;
imperativele - conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii
strategiei
naţionale
ecosistemelor, supravegherea impactului economiei asupra mediului;
pentru o - descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la
dezvoltare luarea deciziilor privind mediul şi economia;
durabilă! - reorientarea tehnologiei şi a riscului managerial.
Adoptată de Guvernul României în 1999, „Strategia naţională a dezvoltării
durabile” constituie fundamentul pentru elaborarea şi dezvoltarea strategiilor
sectoriale, între care, cea privitoare la problematica mediului deţine un rol de
prim rang.
Strategia protecţiei mediului reprezintă modul de rezolvare a problemelor
complexe ridicate de protecţia mediului şi a necesitat elaborarea unui Program
Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului, racordat la Programul de
Acţiune pentru Protecţia Mediului în Europa Centrală şi de Est, document ale
cărui principii au fost aprobate de Conferinţa Ministerială de la Lucerna (28-30
aprilie 1993), principii însuşite de România.
Dreptul mediului 15
Programul Naţional de Acţiune este conceput ca o componentă a Programului
de restructurare şi dezvoltare şi conţine obiective şi sarcini concretizate şi
cuantificate în timp, spaţiu şi costuri.
Sarcina de lucru 2
Defineşte dezvoltarea durabilă şi evidenţiază obiectivele strategiei
naţionale pentru o dezvoltare durabilă.
1.1.2. Dreptul mediului în sistemul dreptului românesc

Apariţia dreptului mediului
Evoluţiile generale înregistrate în ultimele decenii au determinat un proces
amplu de formare şi afirmare a unei ramuri noi distincte în cadrul sistemului
juridic, dreptul mediului depăşind stadiul unor simple dezvoltări în cadrul
ramurilor tradiţionale.
Despre un drept al mediului s-ar fi putut vorbi la noi în ţară după 1973, când,
pe baza recomandărilor formulate la Conferinţa Naţiunilor Unite de la
Stockholm din 1972 a fost adoptată o lege generală privind protecţia mediului
(Legea nr. 9/1973), care a constituit un moment deosebit de important în istoria
legislaţiei noastre.
Totuşi, locul şi importanţa legislaţiei mediului nu a constituit un temei pentru
recunoaşterea dreptului mediului ca ramură distinctă în condiţiile statului
totalitar. Recunoaşterea autonomiei dreptului mediului s-a impus cu necesitate
după 1989.
În acest context, dreptul mediului a apărut şi s-a dezvoltat pornind de la
sarcinile imediate încredinţate de societate, în funcţie de nevoile de protecţie a
diferitelor elemente ale mediului, ameninţate de dezvoltarea industriei,
extinderea urbanizării, înmulţirea surselor de poluare. S-a trecut, în acest fel, de
la protecţia simplă a mediului, la diversificarea acesteia, concomitent cu
adaptarea reglementării juridice la caracteristicile acestei noi discipline.
Pentru sublinierea trăsăturilor proprii ale acestei ramuri de drept, se impune
relevarea particularităţilor obiectului său, metodei de reglementare, precum şi
principiile dominante.
Dreptul mediului reprezintă, în abstract, ansamblul reglementărilor juridice

şi instituţiilor stabilite în vederea protecţiei, conservării şi ameliorării
mediului conform obiectivelor de dezvoltare durabilă.
Dreptul mediului 16
Definiţia, obiectul şi metoda de reglementare în dreptul mediului
După cum se arată în literatura de specialitate, din perspectiva diferitelor
„paliere” de edictare şi de aplicare a reglementărilor juridice interne, dreptul
mediului apare sub trei ipostaze:
- dreptul naţional (românesc) al mediului, format din totalitatea
reglementărilor juridice interne ale statelor, vizând protecţia, conservarea şi
ameliorarea mediului;
- dreptul comunitar al mediului, reprezentat de dreptul comunitar originar şi
dreptul derivat (regulamentele şi directivele);
- dreptul internaţional al mediului, constituit din tratatele, cutuma şi celelalte
izvoare specifice de drept internaţional public referitoare la această materie.
Dreptul mediului (în sens autocuprinzător) se integrează celor trei sisteme
juridice: naţional, comunitar şi internaţional, formând în cadrul acestora un
subansamblu constituit din elemente interdependente.
Totodată, se menţionează că, datorită caracterului global al unor probleme
ecologice şi efectului transfrontalier al poluării, creşte tot mai mult rolul
reglementărilor juridice ecologice.
Din această perspectivă, dreptul mediului se constituie ca un ansamblu de
norme juridice privind conservarea, protejarea şi ameliorarea calităţii mediului,
dispus în mai multe „straturi” de reglementare, în funcţie de creatorii şi
destinatarii regulilor stabilite.
Cât priveşte obiectul dreptului mediului, considerăm că acesta este constituit
din relaţiile specifice care iau naştere în procesul de protecţie, conservare şi
ameliorare a resurselor naturii şi a celorlalte componente ale mediului.
În sens larg, protecţia mediului are ca scop păstrarea echilibrului ecologic,
menţinerea şi ameliorarea calităţii factorilor naturali, dezvoltarea valorilor
naturale ale ţării, asigurarea unor condiţii corespunzătoare de viaţă şi de muncă
generaţiilor actuale şi viitoare.
Protecţia mediului se realizează, potrivit legii, prin instituirea unor obligaţii,

stabilirea unor condiţii speciale şi stipularea unor interdicţii privind
utilizarea raţională a resurselor naturale, prevenirea şi combaterea poluării
mediului şi a efectelor dăunătoare ale fenomenelor naturale asupra
elementelor sale componente.
Reţine
obiectivul Conservarea mediului presupune protecţie şi ameliorare, urmărind menţinerea
avut în dimensiunilor naturale ale acestuia.
vedere de
ameliorare a
Ameliorarea mediului are ca obiectiv îmbunătăţirea stării şi calităţii factorilor
mediului! naturali şi ai celor creaţi prin activităţi umane în vederea unei optime
interacţiuni socio-economico-ecologice dintre om şi natură.
În acest sens sunt edificatoare reglementările legale privind conservarea şi
dezvoltarea fondului forestier, ameliorarea factorilor climatici şi îmbunătăţirea
condiţiilor naturale de muncă şi de viaţă ale populaţiei. În privinţa metodei de
reglementare, importanţa pe care o prezintă protecţia, conservarea şi
dezvoltarea mediului, reclamă intervenţia directă a statului, conferind un
Dreptul mediului 17
caracter de autoritate, imperativ, reglementării juridice a raporturilor sociale
din acest domeniu.
Particularitatea normelor dreptului mediului constă în faptul că, în majoritatea
cazurilor acestea sunt norme tehnice sancţionate pe cale juridică, stabilind
termene şi modalităţi stricte de realizare a unor obiective precis definite.
„Tehnicitatea” dreptului mediului favorizează unificarea şi uniformizarea
reglementărilor în materie, prin armonizarea legislaţiilor naţionale şi adoptarea
unor documente internaţionale globale.
Sarcina de lucru 3
Descrie apariţia dreptului mediului ca ramură distinctă de drept.
1.2. Izvoarele şi principiile dreptului mediului

1.2.1. Izvoarele dreptului mediului
Consideraţii generale
Prin izvor de drept, în general, se desemnează formele de exprimare a normelor
juridice. Noţiunea de izvor de drept are două sensuri: unul material şi altul
formal.
În sens material, prin izvor de drept înţelegem condiţiile social - economice ce
impun crearea unui ansamblu de norme. În sens formal, prin izvor de drept se
înţeleg formele juridice specifice puse la dispoziţia organelor specializate ale
statului, exprimate prin acte normative, care să apere relaţiile economice şi
sociale.
Ca formă de exprimare a normelor juridice, izvoarele dreptului mediului sunt
aceleaşi ca şi ale altor ramuri de drept.
Principalul izvor de drept al mediului în plan intern îl reprezintă legea în

sens larg (act cu putere obligatorie) ca text scris adoptat de către o autoritate
competentă (constituţia, legea propriu-zisă, actele guvernamentale ş.a.),
urmată, apoi, de cutumă, jurisprudenţă, doctrina şi dreptul comparat. Dreptul
comunitar cunoaşte drept surse: tratatele constitutive ale comunităţilor
europene (izvoare primare) şi regulamentele, directivele, deciziile şi
recomandările (reprezentând dreptul comunitar derivat).
Izvoarele dreptului internaţional al mediului sunt enumerate şi definite în mod

clasic în art. 38 alin. (1) din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, respectiv,
tratatele şi cutuma (generatoare de norme obligatorii), principiile generale de
drept recunoscute de către naţiunile civilizate şi mijloacele auxiliare (deciziile
judiciare internaţionale şi doctrină), acestea din urmă având o influenţă
Dreptul mediului 18
indirectă asupra dezvoltării şi orientării dreptului. Totodată, pot fi amintite ca
izvoare noi rezoluţiile organizaţiilor internaţionale.
Izvoarele dreptului mediului

A. Legea
În sens larg, termenul de lege cuprinde orice regulă juridică scrisă, indiferent
de titlul actului normativ: Constituţie, cod, tratate internaţionale, ordonanţe şi
hotărâri ale Guvernului etc.
Constituţia
Ca o regulă generală, constituţiile stabilesc structura şi ierarhia normelor

juridice, stabilesc instituţiile statului, consacră principiile generale care
guvernează statul şi reglementează funcţionarea instituţiilor statului. De
asemenea, delimitează relaţiile existente, pe de o parte între diferitele
categorii de norme juridice (din dreptul intern) şi, pe de altă parte, între
dreptul naţional, dreptul comunitar şi dreptul internaţional.
Constituţia României (revizuită prin Legea nr. 429/2003) se referă la

problemele mediului în Titlul II, Capitolul II („Drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fundamentale”) şi în Titlul IV (intitulat „Economia şi finanţele
publice”).
În urma revizuirii, Constituţia a consacrat, prin art. 35, „dreptul oricărei
persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic”
şi a circumstanţiat semnificaţiile acestuia în raport cu dreptul de proprietate.
Astfel, potrivit prevederilor art. 44 alin. (7), „Dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului…”.
Legea propriu-zisă
Legea propriu-zisă (în sens restrâns, ca act normativ care emană de la
Parlamentul României) poate fi izvor al dreptului mediului în măsura în care
reglementează relaţiile sociale privind protecţia, conservarea sau dezvoltarea
mediului. Este unul dintre izvoarele cele mai frecvente ale acestei ramuri de
drept. Pot fi amintite: Legea nr. 360/2003 privind regimul substanţelor şi
preparatelor chimice periculoase, Legea nr. 407/2006 a vânătorii şi protecţia
fondului cinegetic, Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea
spaţiilor verzi din zonele urbane, republicată ş.a.
Tratatele internaţionale
Pentru a produce efecte juridice, în conformitate cu prevederile Constituţiei
noastre, tratatele internaţionale trebuie să fie ratificate de Parlament [art. 11
alin. (2)].
Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, dacă există neconcordanţe între
Dreptul mediului 19
pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne
conţin dispoziţii mai favorabile.
Ca atare, tratatele internaţionale cu privire la mediu pe care România le-a

adoptat sau la care a aderat fac parte din dreptul intern şi constituie izvoare
pentru dreptul mediului.
B. Actele guvernamentale
În ţara noastră Guvernul adoptă două categorii de acte:
- hotărâri (emise pentru organizarea şi executare legilor);
- ordonanţe (emise în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi
condiţiile precizate de aceasta) şi ordonanţe de urgenţă. Aceste acte
normative sunt izvoare ale dreptului mediului în măsura în care se referă la
protecţia, conservarea şi ameliorarea mediului.
De asemenea, ordinele şi instrucţiunile miniştrilor şi ale conducătorilor
celorlalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate pot avea o
asemenea calitate.
C. Actele autorităţilor publice locale
Constituie izvoare ale dreptului mediului hotărârile adoptate de către

consiliile locale în exercitarea atribuţiilor privind „protecţia şi refacerea
mediului; conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor
istorice şi de arhitectură, a parcurilor şi rezervaţiilor naturale” (art. 36 alin.
(6) pct. 9 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, precum şi
cele ale consiliilor judeţene referitoare la organizarea şi dezvoltarea
urbanistică a teritoriului şi amenajarea acestuia (art. 91 alin. (3) lit. e) din
Legea nr. 215/2001).
D. Alte izvoare ale dreptului mediului
Cutuma (obiceiul juridic) ca normă de drept izvorâtă dintr-o practică

îndelungată are, în dreptul nostru, o valoare redusă. Ea poate fi întâlnită în
dreptul maritim sub formă de uzanţe portuare, precum şi în dreptul civil în
materie de servitute şi raporturi de vecinătate, de uzufruct, de executare a
contractelor şi de interpretare a voinţei părţilor, de vânzare şi de locaţiune.
Şi în domeniul protecţiei mediului cutuma poate prezenta unele semnificaţii.

Astfel, prin art. 8 din Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei
Biosferei „Delta Dunării” se recunoaşte şi se garantează „dreptul populaţiei
locale din teritoriul Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” de a păstra
obiceiurile specifice locale”.
Dreptul mediului 20
Jurisprudenţa, înţeleasă ca totalitatea hotărârilor adoptate de instanţele

judecătoreşti, indiferent de gradul acestora, nu este considerată ca un izvor
de drept propriu-zis în sistemul nostru de drept, ci are un rol auxiliar,
contribuind la fixarea şi dezvoltarea reglementărilor existente.
Doctrina juridică, reprezentată de analizele, interpretările teoretice pe care

specialiştii le emit ca urmare a studiului fenomenului juridic, nu este
recunoscută ca izvor de drept în dreptul românesc. Cu toate acestea, în
literatura de specialitate s-a subliniat rolul pe care îl are doctrina în elaborarea
şi adoptarea reglementărilor juridice în domeniul protecţiei mediului.
Dreptul comunitar a devenit izvor de drept pentru dreptul intern în urma
aderării României la Uniunea Europeană. Astfel, prevederile tratatelor
constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări cu caracter
obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne [art. 148
alin. (2) din Constituţie].
Sarcina de lucru 4
Compară sursele (izvoarele) naţionale, europene şi internaţionale ale
dreptului mediului.
1.2.2. Principiile dreptului mediului

Cuvântul principiu vine din latinescul „principium” care înseamnă început,
obârşie, având şi sensul de element fundamental.
Un principiu se poate prezenta sub diferite forme: axiome, deducţii, dar în

special ca o generalizare de fapte experimentale. Atunci când generalizarea
acoperă o totalitate a acestor fapte experimentale, suntem în prezenţa unui
principiu general.
Existenţa unor principii generale se impune ca necesară, întrucât, principiile

generale ale dreptului dau măsura sistemului. Pe de o parte, principiile
dreptului trasează linia directoare pentru sistemul juridic. În acest sens,
principiile de drept exercită o acţiune constructivă, orientând activitatea
Reţine rolul legiuitorului. Pe de altă parte, principiile generale au rol şi în administrarea
principiilor
generale!
justiţiei, deoarece, cei însărcinaţi cu aplicarea dreptului trebuie să cunoască nu
numai „litera legii”, ci şi spiritul său, iar principiile de drept alcătuiesc chiar
„spiritul legii”.
Dreptul mediului 21
Mai trebuie precizat că, principiile generale nu există în mod abstract, fără
legătură cu reglementările din ramurile de drept. Ele constituie, în acest sens,
fundamentul principiilor specifice ramurilor de drept.
Noţiunea de principiu fundamental al dreptului mediului

În sistemul naţional, conceptul de „principiu fundamental al dreptului
mediului” cunoaşte situaţii diferite, în funcţie de nivelul de recunoaştere şi
garantare juridică. Deşi nu sunt ele însele „lege”, principiile servesc la
sublinierea şi orientarea dezvoltării şi aplicării normelor dreptului mediului.
Plecând de la „necesitatea îndeplinirii angajamentelor asumate de ţara noastră
în procesul de integrare europeană”, Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 privind
protecţia mediului a reformulat sistemul principiilor dreptului mediului prin
preluarea formulărilor din reglementările juridice comunitare.
Astfel, se distinge, pe de o parte, între principii şi elemente strategice, iar pe de
altă parte, se face referire la modalităţile de implementare a acestora.
Ca principii sunt prevăzute:
- principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale (art. 3
lit. a));
- principiul precauţiei în luarea deciziei [art. 3 lit. b)];
Acordă atenţie - principiul acţiunii preventive [art. 3 lit. c)];
sporită
principiilor şi
- principiul reţinerii poluanţilor la sursă [art. 3 lit. d)];
elementelor - principiul „poluatorul plăteşte” [art. 3 lit. e)];
strategice ale
dreptului - principiul conservării biodiversităţii şi ecosistemelor specifice cadrului
mediului! biogeografic natural [art. 3 lit. f)].
Drept elemente strategice sunt considerate:
- dezvoltarea durabilă a resurselor naturale;
- informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi accesul
la justiţie în probleme de mediu;
- dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.
Din preambulul Ordonanţei de urgenţă nr. 195/2005 (prin care se justifică
urgenţa adoptării acestui act normativ) rezultă că principiile enumerate
„guvernează întreaga activitate de protecţie a mediului”, „trasează direcţiile de
reglementare a activităţilor economice în vederea atingerii obiectivelor
dezvoltării durabile” şi „vizează interesul public”.
Totodată, în art. 1 alin. (1) se precizează că protecţia mediului reprezintă un
„obiectiv de interes public major”, care se realizează pe baza principiilor şi
elementelor strategice.
Principiile dreptului mediului

În literatura de specialitate principiile acestei ramuri de drept sunt clasificate, în
funcţie de amploarea şi influenţa lor asupra conţinutului ansamblului
Dreptul mediului 22
reglementărilor juridice de mediu, în principii fundamentale şi principii
generale.
Principiile fundamentale sunt consacrate la toate nivelurile dreptului (naţional,
comunitar, internaţional) şi privesc întregul său conţinut. Din această categorie
fac parte principiile prevenirii (precauţiei, protecţiei mediului, conservării,
ameliorării calităţii mediului), principiile responsabilităţii şi reparării
atingerilor aduse mediului -„poluatorul plăteşte”, răspunderea de mediu-
precum şi principiile participării umane (dreptul la un mediu sănătos, protecţia
mediului – obiectiv de interes general, mediul ca patrimoniu comun al
naţiunii).
Principiile generale domină materiile tradiţionale ale acestuia, respectiv dreptul
intern, dreptul comunitar şi dreptul internaţional. Astfel, sunt principii ale
dreptului comunitar al mediului: principiul subsidiarităţii, principiul integrării
considerentelor ecologice în toate politicile comunitare; principiul corectării
cu prioritate la sursă a poluării mediului ş.a.
La nivelul dreptului internaţional sunt considerate principii specifice:

principiul cooperării; obligaţia statelor de a soluţiona pe cale paşnică
diferendele în materie de mediu; principiul responsabilităţii comune, dar
diferenţiate a statelor; răspunderea statelor pentru pagubele aduse mediului
ş.a.
În dreptul român, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 202/2002 privind

gospodărirea integrată a zonei costiere (art. 5) stabileşte, pe de o parte, principii
generale (principiul dezvoltării durabile, principiul prevenirii, principiul
restaurării, principiul „poluatorul plăteşte”, principiul utilizării celor mai bune
tehnici disponibile şi a celor mai bune practici în domeniul mediului, principiul
asigurării accesului publicului la informaţia de mediu şi a participării la luarea
deciziilor, principiul cooperării internaţionale), iar pe de altă parte, principii
specifice (utilizarea durabilă a resurselor, amenajarea în profunzime a
teritoriului ş.a.).
Principiul conform căruia protecţia mediului constituie un obiectiv de interes public

major
În plan mondial acest principiu se exprimă ca „interes general al umanităţii”,
protecţia mediului planetar interesând omenirea ca specie.
Dezvoltări importante ale conţinutului său se regăsesc în convenţiile – cadru
privind problemele globale, precum Convenţia – cadru privind schimbările
climatice sau Convenţia privind biodiversitatea, din 1992. La nivel naţional,
realizarea acestui principiu cunoaşte două modalităţi practice de afirmare.
Conform primei concepţii, în virtutea interesului general pe care îl poartă,

protecţia mediului trebuie să constituie o responsabilitate, în primul rând
publică, a statului. Drept urmare, realizarea sa presupune edictarea de
reglementări legale stricte, precum şi un control public accentuat (prin
intermediul serviciilor publice specializate), dar şi un contencios bine
structurat.
Dreptul mediului 23
A doua concepţie recunoaşte importanţa şi interesul general al protecţiei

mediului, însă, consideră că realizarea sa are loc cel mai bine în cadrul şi
prin mecanismele proprii economiei de piaţă. Această concepţie se regăseşte
în sistemul anglo-saxon şi reclamă un minimum de reglementare juridică şi
intervenţie statală. Potrivit acestei concepţii, rolul determinant revine
asimilării aspectelor ecologice şi autoreglării proprii acestui sistem
economico-social.
În ţara noastră, Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 califică protecţia mediului
„obiectiv de interes public major”, relevând, astfel, valoarea social-juridică
deosebită conferită păstrării echilibrului ecologic şi conservării factorilor de
mediu. De asemenea, prin această dispoziţie generală se imprimă un caracter
imperativ normelor de drept din acest domeniu.
Principiul conservării
Într-o accepţie generală conservarea presupune menţinerea nivelurilor
cantitative şi calitative durabile ale resurselor mediului.
Conform Strategiei mondiale de conservare a Uniunii Internaţionale de
Conservare a Naturii (1980), conservarea presupune:
a) menţinerea proceselor ecologice esenţiale şi a ecosistemelor care reprezintă
suportul vieţii;
b) prezervarea diversităţii genetice;
c) realizarea utilizării durabile a speciilor şi ecosistemelor.
În concepţia legislaţiei noastre, în consens cu documentele internaţionale,
conservarea semnifică protecţia ecosistemelor, conservarea biodiversităţii şi
gospodărirea durabilă a resurselor naturale.
Principiul prevenirii
Este principiul care dă raţiune activităţii umane de protecţie a mediului.

Principiul prevenirii vizează, în mod deosebit, agenţii economici care
desfăşoară activităţi generatoare de poluare. În funcţie de natura activităţii,
aceştia sunt obligaţi să utilizeze cele mai bune tehnici în scopul prevenirii
emisiilor, iar dacă acest fapt nu este posibil, să acţioneze pentru reducerea
globală a emisiilor şi a impactului asupra mediului în întregul său.
La nivel european, caracterul preventiv al politicii de mediu a fost precizat încă

din anul 1973, în cadrul primului program de acţiune, în care se subliniază că
politica de mediu constă în a evita, de la început, crearea de poluări ori
degradări. Programele care au urmat au întărit rolul preventiv al politicii de
mediu.
Cerinţele acestui principiu s-au exprimat, pe de o parte, prin introducerea de
obligaţii cu caracter preventiv, iar pe de altă parte, prin promovarea de
activităţi care să ducă la evitarea unor modificări negative ale calităţii aerului.
Dreptul mediului 24
Principiul precauţiei
Principiul precauţiei urmăreşte asigurarea unei protecţii mărite a mediului, a

sănătăţii populaţiei, a plantelor şi a animalelor şi prevenirea adoptării unor
măsuri sau întreprinderii unor acţiuni atunci când datele ştiinţifice nu permit
o evaluare completă a riscului.
Pe plan internaţional acest principiu a fost consacrat pentru prima dată de

OCDE, precum şi într-o declaraţie ministerială din 1987, adoptată sub influenţa
celei de a doua Conferinţe Internaţionale asupra protecţiei Mării Nordului de la
Londra din acelaşi an. Totodată, el se regăseşte în Declaraţia Conferinţei pentru
Mediu de la Rio de Janeiro din 1992.
Tratatul de la Maastricht cuprinde principiul precauţiei în art. 130R.
Reţine Principiul precauţiei se justifică mai ales atunci când din datele ştiinţifice nu
aceste
rezultă dacă o activitate este periculoasă pentru mediu.
aspecte!
În legislaţia noastră acest principiu este consacrat ca atare prin art. 3 lit. b) din
Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005. Întrucât semnificaţiile sale nu sunt definite,
principiul precauţiei îşi completează şi amplifică semnificaţiile cu un alt
principiu esenţial, cel al prevenirii riscurilor ecologice.
Principiul „poluatorul plăteşte”

Acest principiu se inspiră din teoria economică potrivit căreia, costurile sociale
externe care însoţesc producţia industrială trebuie să fie luate în calcul de
agenţii economici în costurile lor de producţie.
Declaraţia Consiliului Europei din anul 1968 privind lupta împotriva

poluării aerului precizează că toate cheltuielile făcute în scopul prevenirii
sau reducerii poluării trebuie să cadă în sarcina autorului poluării. Această
prevedere se regăseşte şi în principiile directoare ale relaţiilor economice
internaţionale aflate sub influenţa politicilor în domeniul protecţiei mediului
şi exploatării resurselor naturale, adoptate de ţările membre ale Organizaţiei
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, în anul 1972.
Consacrat şi în Actul Unic European din 1987 (art. 130 lit. R), principiul
„poluatorul plăteşte” are două interpretări: pe de o parte, poluatorul plăteşte
toate măsurile de respectare a standardelor legale existente, iar pe de altă parte,
poluatorul plăteşte toate efectele (costurile externe) poluării cauzate.
Sarcina de lucru 5
Analizează principiile prevenirii şi precauţiei.
Dreptul mediului 25
1.3. Modalităţi şi tehnici de garantare şi protecţie a dreptului la un mediu
sănătos şi echilibrat ecologic
1.3.1. Dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic
Aspecte generale
Dreptul la un mediu sănătos se caracterizează printr-o dinamică deosebită în
privinţa recunoaşterii şi garantării sale juridice. Proclamat pentru prima dată în
cadrul Declaraţiei de la Stockholm, 1972, acest drept este receptat cu reticenţă
de dreptul comunitar. O astfel de situaţie se explică, mai ales, prin dificultatea
asigurării efective, materiale a unui asemenea drept, dar şi prin aspecte de ordin
istoric, socio-economic ş.a.
Dreptul la un mediu sănătos este un drept universal şi totodată, un drept al

fiecărui cetăţean al unui stat, care îl recunoaşte fie în Constituţie, fie în legi
ordinare, pentru că, preocupările pentru păstrarea unui mediu sănătos
vizează, în ultimă instanţă, conservarea şi ameliorarea condiţiilor umane de
viaţă. După cum se subliniază în literatura de specialitate, din acest punct de
vedere, protecţia mediului este echivalentă cu ocrotirea condiţiilor de viaţă
ale omului, de existenţă ale societăţii umane.
Deşi în doctrină se recunoaşte existenţa dreptului fundamental la un mediu

sănătos, sunt şi unii autori care consideră că afirmarea sa este primejdioasă sau
inoportună în contextul actual, însă, aşa cum afirma prof. Alexandre Kiss,
dreptul la un mediu sănătos decurge din interesul comun al umanităţii şi, în
consecinţă, orice fiinţă umană, în virtutea dreptului primordial la viaţă, la
existenţă şi sănătate este îndrituită la asigurarea unui mediu echilibrat şi
prosper.
Dreptul la un mediu sănătos în constituţiile statelor europene

În practica unor ţări din Europa, inclusiv în România, dreptul la un mediu
sănătos este recunoscut fie ca drept fundamental al cetăţeanului, fie ca un drept
subiectiv obişnuit.
Astfel, art. 45 din Constituţia Regatului Spaniei prevede că:
„Toţi au dreptul să beneficieze de un mediu adecvat pentru dezvoltarea personalităţii lor şi
datoria de a-l prezerva pentru ei.
Puterile publice vor veghea asupra utilizării raţionale a tuturor resurselor naturale, pentru
protejarea şi ameliorarea calităţii vieţii şi pentru apărarea şi refacerea mediului, recurgând
la necesara solidaritate colectivă. Cei care vor viola dispoziţiile paragrafului precedent se
vor expune, conform legii, unor sancţiuni penale sau, dacă este cazul, administrative şi vor
avea obligaţia să repare pagubele pricinuite.”
Pe de altă parte, Constituţia Rusiei consacră, în art. 42
„dreptul la un mediu favorabil, la o informaţie sigură asupra stării acestuia şi la repararea
prejudiciului cauzat sănătăţii sau bunurilor sale de o infracţiune ecologică”.
În Constituţia Republicii Moldova, dreptul la un mediu sănătos se regăseşte în
art. 37 sub următoarea formulare:
Dreptul mediului 26
„Fiecare om are dreptul la un mediu înconjurător neprimejdios din punct de vedere ecologic
pentru viaţă şi sănătate, precum şi la produse alimentare şi obiecte de uz casnic inofensive.
Statul garantează fiecărui om dreptul la accesul liber şi la răspândirea informaţiilor veridice
privitoare la starea mediului natural, la condiţiile de viaţă şi de muncă, la calitatea
produselor alimentare şi a obiectelor de uz casnic.
Tăinuirea sau falsificarea informaţiilor despre factorii ce sunt în detrimentul sănătăţii
oamenilor se interzice prin lege.
Persoanele fizice şi juridice răspund pentru daunele pricinuite sănătăţii şi avutului unei
persoane, ca urmare a unor contravenţii ecologice”
Constituţia revizuită a României consacră în mod expres dreptul fundamental
la un mediu sănătos. Astfel, în art.35 se precizează că:
„Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat
ecologic.
Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător”.
Anterior revizuirii, Constituţia României nu prevedea, în mod distinct, dreptul
omului la un mediu sănătos. Sub imperiul unor hotărâri internaţionale, prin
Legea nr. 137 din 1995 privind protecţia mediului s-a consacrat dreptul la un
mediu sănătos, iar potrivit art. 5 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005, statul
recunoaşte tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos, garantând în acest
scop:
a) accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de
confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare;
b) dreptul de asociere în organizaţii pentru protecţia mediului;
c) dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea
politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare în
domeniu, elaborarea planurilor şi programelor;
d) dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru
Reţine!
protecţia mediului, autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz,
în probleme de mediu, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu;
e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
Dreptul la un mediu sănătos în reglementările europene

Tratatul de la Maastricht prevede în art. F(2) că
„Uniunea respectă drepturile fundamentale ale omului, aşa cum sunt ele garantate de
Convenţia Europeană privind salvgardarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,
semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale
statelor membre, precum şi din tradiţiile generale ale dreptului comunitar”.
În absenţa unei consacrări exprese a dreptului fundamental la un mediu
sănătos, temeiul acestuia trebuie căutat în domeniile indicate de tratat.
La momentul adoptării Convenţiei europene privind drepturile omului,
problemele mediului nu constituiau o preocupare a autorităţilor sau a opiniei
publice. Evoluţia realităţilor a impus, în lipsa unor reglementări juridice,
consacrarea unor norme pe cale jurisprudenţială.
Dreptul mediului 27
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a trebuit să interpreteze şi să
adapteze textele Convenţiei în raport cu problemele concrete ale protecţiei
mediului.
Tehnica utilizată a fost cea a „protecţiei prin ricoşeu”, care permite extinderea
protecţiei anumitor drepturi, garantate de Convenţie, la drepturi care nu sunt
expres prevăzute de aceasta. Se poate spune că dreptul individului la mediu
sănătos nu beneficiază de o garanţie convenţională decât prin atracţie de către
alt drept şi sub acoperirea acestuia.
Participarea publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilor de mediu

Realizarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos presupune
participarea publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilor de mediu.
O contribuţie importantă la dezvoltarea semnificaţiei principiului în plan

european a avut-o Convenţia privind accesul publicului la informare,
participarea la luarea deciziilor şi accesul la justiţie în domeniul mediului
(Convenţia de la Aarhus), semnată la 25 iunie 1998.2
Conform art.2 punctul 3 din Convenţie, informaţia de mediu este definită ca
fiind orice informaţie scrisă, vizuală, audio, electronică sau sub orice formă
materială privind:
- starea elementelor de mediu, cum ar fi aerul şi atmosfera, apa, solul,
Acordă atenţie pământul, peisajul şi zonele naturale, diversitatea biologică şi componentele
sporită sale, inclusiv organismele modificate genetic şi interacţiunea dintre aceste
definiţiei elemente;
stabilită prin - factori cum sunt: substanţele, energia, zgomotul şi radiaţia, activităţile ori
Convenţia de măsurile, inclusiv măsurile administrative, acordurile de mediu, politicile,
la Aarhus
pentru legislaţia, planurile şi programele care afectează sau pot afecta elementele
informaţia de de mediu amintite anterior, analizele cost-beneficiu sau alte analize şi
mediu! prognoze analitice folosite în luarea deciziei de mediu;
- starea sănătăţii şi siguranţei umane, condiţiile de viaţă umană, zonele
culturale şi construcţiile şi modul în care acestea sunt sau pot fi afectate de
starea elementelor de mediu ori de factorii, activităţile sau măsurile enunţate
mai sus.
Prevederile Convenţiei stabilesc că o solicitare de informaţie de mediu poate fi
Reţine refuzată dacă:
situaţiile în - autoritatea publică căreia îi este adresată solicitarea nu deţine informaţia
care poate fi
respectivă;
refuzată o
solicitare de - cererea este nerezonabilă sau formulată într-o manieră prea generală;
informaţie de - cererea se referă la documente aflate în curs de elaborare sau priveşte
mediu! sistemul de comunicaţii interne al autorităţii publice;
- dacă dezvoltarea informaţiei ar afecta negativ:
- confidenţialitatea procedurilor autorităţilor publice (atunci când aceasta este
prevăzută de legislaţia naţională);
- relaţiile internaţionale, siguranţa naţională sau securitatea publică;
2
Convenţia de la Aarhus a fost ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 86 din 10 mai 2000, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 22 mai 2000.
Dreptul mediului 28
- cursul justiţiei, dreptul unei persoane de a beneficia de o judecată dreaptă
sau dreptul unei autorităţi publice de a conduce o anchetă de natură penală
sau disciplinară;
- confidenţialitatea informaţiilor comerciale şi industriale;
- drepturile de proprietate intelectuală;
- confidenţialitatea unor date personale şi/sau a unor dosare aparţinând unei
persoane fizice, atunci când acea persoană nu a consimţit la publicarea
informaţiilor;
- interesele unei terţe părţi care a oferit informaţia cerută fără ca acea parte să
fie pusă sub/sau să existe posibilitatea punerii sale sub o obligaţie legală de
afaceri astfel, în situaţia în care această parte nu a consimţit la publicarea
materialului;
- mediul la care se referă informaţia, cum ar fi locurile de cuibărit al speciilor
rare.
Sarcina de lucru 6
Analizează dreptul la un mediu sănătos pornind de la prevederile art. 35
din Constituţia României.
1.3.2. Tehnici de protecţie a mediului

Norme tehnice de conduită
Una din tehnicile tradiţionale ale reglementării care vizează protecţia mediului
este reprezentată de instituirea de norme ori standarde ecologice.
Normele de mediu sunt de patru tipuri:
- norme de calitate a mediului, care fixează niveluri maxime admisibile de
poluare în aer, apă, sol;
- norme de emisie, care stabilesc cantitatea de poluanţi ori concentraţiile de
poluanţi care pot fi degajaţi de o sursă;
- norme de produs, prin care se fixează fie proprietăţi fizice şi chimice
pentru un anumit produs, fie reguli privind condiţiile, ambalajul ori
prezentarea produsului.
Norme tehnice pot să fie prevăzute şi de codurile de bună conduită stabilite de
către organismele profesionale. De exemplu, la nivel internaţional, ISO
(International Standards Organisation) a elaborat şi standarde de mediu.
În ţara noastră, în acest context sunt semnificative prevederile Ordonanţei nr.
20/2010 privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea unitară a legislaţiei
Uniunii Europene care armonizează condiţiile de comercializare a produselor,
în legătură cu evaluarea conformităţii produselor şi supravegherea pieţei.
Dreptul mediului 29
Interdicţii şi limitări de ordin ecologic
Interdicţii
Un alt instrument de reglementare „mult mai energic decât normele tehnice”

îl constituie stabilirea de interdicţii şi limitări atunci când o activitate sau un
produs pot produce prejudicii mediului.
Drept urmare, se instituie diverse restricţii, care variază în funcţie de anumite

criterii. Unul din tipurile cel mai des întâlnite constă în desemnarea produselor,
procedeelor sau activităţilor supuse restricţiilor ori interzise prin înscrierea lor
pe o listă. De menţionat că metoda listei este utilizată frecvent în lupta contra
poluării (precizându-se substanţele care nu trebuie introduse sau a căror
introducere în mediu trebuie controlată) şi în cea a acţiunilor de conservare a
mediului (indicându-se speciile de plante şi animale ameninţate şi care trebuie
special protejate).
Instituirea de zone de protecţie

Instituirea de zone de protecţie permite repartizarea activităţilor periculoase
pentru mediu în vederea limitării daunelor şi urmăreşte atingerea unor
obiective de protecţie bine determinate. În raport cu destinaţia conferită,
fiecărei zone îi este aplicabil un regim juridic particular. Astfel, un domeniu de
utilizare a acestei tehnici îl constituie zonarea şi planurile de ocupare a solului,
care implică, în primul rând, interdicţia ori limitarea utilizărilor sau
modificarea celor necorespunzătoare.
Un alt domeniu al acestei tehnici este reprezentat de protecţia florei şi faunei
sălbatice, prin stabilirea de interdicţii şi limitări ale capturării şi comerţului, cu
caracter temporar sau permanent. De exemplu, Convenţia din 1993 privind
comerţul internaţional cu specii de faună şi floră sălbatică ameninţate cu
dispariţia stabileşte, ca mijloace de protecţie a speciilor aflate în pericol,
limitări şi interdicţii comerciale.
Alte măsuri de reglementare au un conţinut pozitiv, întrucât prevăd norme de
etichetare pentru a indica ingredientele şi utilizările autorizate ale produsului,
inclusiv „marca verde”.
Studiul de impact ecologic

Instituţia studiului de impact exprimă cerinţa ca o persoană (fizică sau juridică)
care solicită eliberarea unei autorizaţii administrative să asigure efectuarea unei
evaluări a efectelor proiectului său asupra mediului şi a soluţiilor posibile
pentru a reduce ori elimina eventualele inconveniente.
În plan internaţional, Declaraţia Conferinţei de la Rio de Janeiro privind

mediul şi dezvoltarea (iunie 1992) a consacrat studiul de impact ca un
instrument esenţial al politicii de mediu (art.17). Totodată, la 25 februarie
1991, la Espoo (Finlanda) a fost adoptată, sub auspiciile Organizaţiei
Naţiunilor Unite, Convenţia referitoare la evaluarea impactului asupra
mediului în context transfrontalier.
Dreptul mediului 30
Prin natura sa, studiul de impact este o regulă de formă sau, cum se susţine în
literatura franceză, „o simplă regulă ordinară de procedură administrativă”,
necontencioasă, al cărei conţinut are în vedere următoarele elemente:
- analiza stării iniţiale a locului şi a mediului;
- evaluarea efectelor posibile ale proiectului asupra mediului;
- justificarea economico-socială şi a oportunităţii acestuia pentru părţi;
- măsuri menite să completeze şi să limiteze vătămările care pot fi completate
cu unele cerinţe suplimentare stabilite prin dispoziţiile speciale ale unor acte
normative.
Acordă atenţie Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005 privind protecţia mediului menţionează,
factorilor printre modalităţile de implementare a principiilor şi elementelor strategice
avuţi în vedere care stau la baza dezvoltării durabile a societăţii, obligativitatea evaluării
la evaluarea
impactului
impactului asupra mediului în faza iniţială a proiectelor cu impact semnificativ
asupra asupra mediului, precum şi efectuarea evaluării de mediu înaintea aprobării
mediului! planurilor şi programelor care pot avea efect negativ asupra mediului.
Evaluarea impactului asupra mediului este parte integrantă din procedura de
emitere/respingere a acordului de mediu.
Evaluarea impactului asupra mediului identifică, descrie şi evaluează, pentru
fiecare caz, efectele proiectului asupra următorilor factori:
a) fiinţe umane, faună şi floră;
b) sol, apă, aer, climă, peisaj;
c) bunuri materiale şi patrimoniu cultural;
d) interacţiunea dintre factorii menţionaţi la lit. a), b) şi c).
Categorii de acte de reglementare
Avizele de mediu, indiferent de denumire (avizul de mediu pentru planuri şi

programe, avizul de mediu pentru stabilirea obligaţiilor de mediu, avizul de
mediu pentru produsele de protecţie a plantelor, respectiv, pentru autorizarea
îngrăşămintelor chimice, avizul Natura 2000), sunt avize conforme, a căror
solicitare şi ale căror prevederi sunt obligatorii pentru adoptarea/
emiterea/aprobarea documentelor pentru care au fost solicitate.
Funcţia esenţială a acestor avize este aceea de a asigura receptarea exigenţelor

ecologice în acte administrative, politico-juridice ş.a. care au un impact
semnificativ asupra mediului, dar al căror obiectiv principal definitoriu este de
altă natură.
Acordul de mediu reprezintă decizia autorităţii competente pentru protecţia

mediului care dă dreptul titularului de proiect să-l realizeze din punct de
vedere al protecţiei mediului.
Potrivit prevederilor art.11 din Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005, acordul de

mediu este obligatoriu pentru proiectele publice sau private sau pentru
modificarea ori extinderea activităţilor existente, inclusiv pentru proiecte de
dezafectare, care pot avea impact asupra mediului.
Dreptul mediului 31
Pentru obţinerea acordului de mediu, proiectele publice sau private care pot
avea impact semnificativ asupra mediului, prin natura, dimensiunea sau
localizarea lor, sunt supuse, la decizia autorităţii competente pentru protecţia
mediului, evaluării impactului asupra mediului.
Autorizaţia de mediu este actul tehnico-juridic emis de autorităţile

competente în baza căruia se pot desfăşura, în mod legal, activităţile
existente şi totodată, pot începe activităţile noi cu posibil impact
semnificativ asupra mediului.
Spre deosebire de acordul de mediu, autorizaţiile de mediu au un caracter de

sinteză, întrucât se emit după obţinerea celorlalte avize, acorduri, autorizaţii,
după caz, ale autorităţilor competente, potrivit legii şi exprimă cerinţele
definitorii pentru cazul respectiv.
Emiterea actelor de reglementare se efectuează după proceduri specifice pentru
fiecare categorie dintre acestea, aprobate prin hotărâre de guvern sau ordin al
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.
Actele de reglementare sunt acte administrative ale căror efecte sunt limitate în
timp. Potrivit art.16 din Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005, termenele de
valabilitate sunt stabilite, în funcţie de natura şi particularităţile proiectului sau
activităţii, astfel:
- avizul de mediu pentru planuri şi programe are aceeaşi perioadă de
valabilitate ca şi planul sau programul pentru care a fost emis, cu excepţia
cazului în care intervin modificări ale acestora;
- avizul de mediu pentru stabilirea obligaţiilor de mediu este valabil până la
îndeplinirea scopului pentru care a fost emis, cu excepţia situaţiilor în care
apar modificări ale condiţiilor în care a fost emis;
- acordul de mediu este valabil pe toată durata de punere în aplicare a
proiectului; neînceperea lucrărilor de investiţii aferente în termen de 2 ani de
la data emiterii atrage pierderea valabilităţii acordului, cu excepţia cazurilor
proiectelor cu finanţare externă pentru care acordul îşi păstrează
valabilitatea pe toată durata desfăşurării acestora, până la finalizarea
investiţiei;
- autorizaţia de mediu este valabilă 5 ani, iar autorizaţia integrată de mediu 10
ani.
Dacă apar elemente noi cu impact asupra mediului, necunoscute la data
emiterii lor, avizul de mediu, acordul de mediu şi autorizaţia de mediu se
revizuiesc. Iniţiativa revizuirii poate aparţine atât titularului actului, cât şi
autorităţilor publice competente.
În cazul activităţilor cu impact transfrontieră asupra mediului operează
instituţia juridică a reexaminării deciziei, în urma consultării statelor părţi la
Convenţia Espoo interesate; reexaminarea intervine în situaţia în care apar
informaţii suplimentare privind impactul transfrontieră semnificativ al unei
activităţi, care nu erau disponibile la momentul luării deciziei privind acea
activitate.
Dreptul mediului 32
Actele de reglementare, ca acte administrative, pot fi suspendate potrivit
prevederilor art.17 alin.(3)-(5) din Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005. Astfel,
pentru nerespectarea prevederilor actelor de reglementare şi ale programelor
pentru conformare/ planurilor de acţiune, acordul de mediu şi
autorizaţia/autorizaţia integrată de mediu se suspendă de către autoritatea
competentă pentru protecţia mediului care le-a emis. Pe perioada suspendării,
desfăşurarea proiectului sau activităţii este interzisă.
Totodată, actele de reglementare pot fi revocate (retractate) pentru motive de
ilegalitate, în termenele prevăzute de lege.
Sarcina de lucru 7
Defineşte actele de reglementare.
Rezumat
Protecţia mediului poate fi definită ca o activitate umană conştientă,
fundamentată ştiinţific, având drept scop prevenirea poluării, menţinerea şi
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pe Pământ. Protecţia mediului se realizează,
potrivit legii, prin instituirea unor obligaţii, stabilirea unor condiţii speciale şi
stipularea unor interdicţii privind utilizarea raţională a resurselor naturale,
prevenirea şi combaterea poluării mediului şi a efectelor dăunătoare ale
fenomenelor naturale asupra elementelor sale componente. Dreptul mediului
reprezintă, în abstract, ansamblul reglementărilor juridice şi instituţiilor
stabilite în vederea protecţiei, conservării şi ameliorării mediului conform
obiectivelor de dezvoltare durabilă. Prin izvor de drept, în general, se
desemnează formele de exprimare a normelor juridice. Noţiunea de izvor de
drept are două sensuri: unul material şi altul formal. În sens material, prin
izvor de drept înţelegem condiţiile social - economice ce impun crearea unui
ansamblu de norme. În sens formal, prin izvor de drept se înţeleg formele
juridice specifice puse la dispoziţia organelor specializate ale statului,
exprimate prin acte normative, care să apere relaţiile economice şi sociale. Ca
formă de exprimare a normelor juridice, izvoarele dreptului mediului sunt
aceleaşi ca şi ale altor ramuri de drept. Principiile dreptului mediului sunt
clasificate, în funcţie de amploarea şi influenţa lor asupra conţinutului
ansamblului reglementărilor juridice de mediu, în principii fundamentale şi
principii generale. Dreptul la un mediu sănătos este un drept universal şi
totodată, un drept al fiecărui cetăţean al unui stat, care îl recunoaşte fie în
Constituţie, fie în legi ordinare, pentru că, preocupările pentru păstrarea unui
mediu sănătos vizează, în ultimă instanţă, conservarea şi ameliorarea
condiţiilor umane de viaţă. Realizarea dreptului fundamental al omului la un
Dreptul mediului 33
mediu sănătos presupune participarea publicului la elaborarea şi aplicarea
deciziilor de mediu. Protecţia mediului se realizează prin diferite tehnici:
instituirea de norme ori standarde ecologice, stabilirea de interdicţii şi
limitări, instituirea de zone de protecţie, efectuarea studiului de impact
ecologic ş.a.
1. Poluantul este:
a. o substanţă sau preparat sub formă solidă, lichidă sau gazoasă;
b. o substanţă sau un preparat sub formă de vapori ori de energie,
radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii;
c. orice substanţă, preparat sub formă de vapori ori de energie, radiaţie
electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii care, introdus
în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al
organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale.
2. Poluarea poate avea drept cauze:

a. industrializarea excesivă;
b. înţelegerea greşită a unor criterii de economicitate şi nerealizarea unor
investiţii necesare prevenirii poluării;
c. aplicarea legislaţiei specifice.
d. Lipsa unei conştiinţe ecologice.
3. Legea constituie:
a. principalul izvor al dreptul mediului;
b. un text scris adoptat de către o autoritate competentă, indiferent de
titlul actului normativ;
c. un act al autorităţii executive.
4. Protecţia mediului reprezintă:

a. o activitate umană conştientă, fundamentată ştiinţific ce are drept scop
prevenirea poluării, menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă pe
Pământ;
b. activitatea ce vizează menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă
pe Pământ;
c. activitatea de înlăturare a pericolelor.
5. Principiul „poluatorul plăteşte”

a. reprezintă numai o obligaţie a instituţiilor publice;
b. reprezintă doar o modalitate de finanţare a politicilor de mediu;
c. determină poluatorul să plătească toate măsurile de respectare a
standardelor legale existente, dar şi toate efectele (costurile externe)
poluării cauzate.
Dreptul mediului 34
Ernest Lupan, Tratat de dreptul protecţiei mediului. Bucureşti: C. H. Beck, pp.
3-58, 2009.
Vasilica Negruţ. Dreptul mediului, Editura Fundaţiei Academice „Danubius”,
pp. 5-67, Galaţi, 2008.
Benone Puşcă, Puşcă, Andy Puşcă, Drept constituţional şi instituţii politice.
Editura Didactică şi Pedagogică, pp. 331 şi urm., Bucureşti, 2007.
Mircea Duţu. Dreptul mediului, Bucureşti: C. H. Beck, pp. 80 şi urm.,
Bucureşti, 2007.
Daniela Mainescu.Tratat de dreptul mediului, Ediţia a II-a. Bucureşti:
Universul Juridic, pp. 9-109, Bucureşti, 2007.
Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea. Teoria generală a
dreptului, Ediţia a 2- a. Bucureşti: All Beck, pp. 99 şi urm., Bucureşti, 2005.
Mircea Duţu. Dreptul internaţional al mediului. Bucureşti: Editura Economică,
pp. 85-104., Bucureşti, 2004.
Dreptul mediului 35
2. REGIMUL SUBSTANŢELOR ŞI PREPARATELOR
PERICULOASE, AL DEŞEURILOR ŞI
ÎNGRĂŞĂMINTELOR CHIMICE
2.1. Regimul substanţelor şi preparatelor periculoase, 37
precum şi al deşeurilor
2.2. Regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de 41
protecţie a plantelor. Regimul activităţilor nucleare
Rezumat 49
Lucrare de verificare 50
 să stabileşti cadrului normativ privind regimul substanţelor şi

preparatelor periculoase;
 să identifici regimul juridic al deşeurilor;
 să determini cadrul normativ privind regimul îngrăşămintelor chimice
şi al produselor de protecţie a plantelor precum şi regimul juridic al
activităţilor nucleare.

Vasilica Negruţ Regimul substanţelor şi preparatelor periculoase, al deşeurilor şi îngrăşămintelor chimice
2.1. Regimul substanţelor şi preparatelor periculoase, precum şi al

deşeurilor
2.1.1. Regimul juridic al substanţelor şi preparatelor periculoase
Regimul juridic general al substanţelor şi preparatelor periculoase
Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 privind protecţia mediului a stabilit regulile

generale ale regimului de reglementare şi gestionare a activităţilor privind
fabricarea, introducerea pe piaţă, utilizarea, depozitarea temporară sau
definitivă, transportul intern, eliminarea, manipularea, precum şi introducerea
şi scoaterea din ţară a substanţelor şi preparatelor periculoase.
În conformitate cu prevederile art. 25 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005,
transportul internaţional şi tranzitul substanţelor şi preparatelor periculoase se
realizează potrivit acordurilor şi convenţiilor privind transportul internaţional
al mărfurilor periculoase, la care România este parte. Aceste prevederi se
aplică şi importului sau exportului substanţelor şi preparatelor periculoase
restricţionate sau interzise la utilizare de către anumite state sau de către
România. Controlul respectării reglementărilor privind regimul substanţelor şi
preparatelor periculoase se efectuează de către autoritatea publică centrală şi
autorităţile publice teritoriale pentru protecţia mediului.
Articolul 28 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 stipulează o serie de
obligaţii pentru persoanele fizice şi juridice care gestionează substanţe şi
Reţine obligaţiile
preparate periculoase, respectiv:
stipulate de - să ţină evidenţa strictă – cantitate, caracteristici, mijloace de asigurare – a
Ordonanţa nr. substanţelor şi preparatelor periculoase, inclusiv a recipientelor aferente şi
195/2005, pentru
persoanele fizice să furnizeze informaţiile cerute de autorităţile competente;
şi juridice care - să elimine, în condiţii de siguranţă pentru sănătatea populaţiei şi pentru
gestionează
substanţe şi
mediu, substanţele şi preparatele periculoase care au devenit deşeuri ;
preparate - să identifice şi să prevină riscurile pe care substanţele şi preparatele
periculoase!
periculoase le pot prezenta pentru sănătatea populaţiei şi să anunţe iminenţa
unor descărcări neprevăzute sau accidente autorităţilor pentru protecţia
mediului şi de apărare civilă.
Regimul juridic special al substanţelor şi preparatelor periculoase

Substanţele periculoase, în înţelesul Ordonanţei de urgenţă nr. 195/2005, sunt
substanţele clasificate ca periculoase de legislaţia specifică în vigoare din
domeniul chimicalelor.
Cadrul normativ pentru controlul şi supravegherea regimului substanţelor şi
a preparatelor chimice periculoase în vederea protejării sănătăţii populaţiei şi
a mediului împotriva efectelor nocive ale acestora, este stabilit de Legea
360/2003 privind regimul substanţelor si preparatelor chimice periculoase,
modificată şi completată prin Legea nr. 263/2005.
Dreptul mediului 37
Principiile care stau la baza activităţilor ce implică substanţe si preparate

chimice periculoase, în sensul art. 2 din Legea nr. 360/2003 privind regimul
substanţelor si preparatelor chimice periculoase, sunt:
- principiul precauţiei în gestionarea substanţelor şi a preparatelor chimice
periculoase, în vederea prevenirii pagubelor faţă de sănătatea populaţiei si de
mediu;
- principiul transparenţei faţă de consumatori, asigurându-se accesul la
Acordă informaţii privind efectele negative pe care le pot genera substanţele si
atenţie preparatele chimice periculoase;
sporită
acestor - principiul securităţii operaţiunilor de gestionare a substanţelor si preparatelor
principii! chimice periculoase.
Evaluarea efectelor pe care substanţele şi preparatele chimice periculoase le au
asupra sănătăţii populaţiei şi mediului se realizează de Comitetul
interministerial ştiinţific consultativ pentru evaluarea toxicităţii şi ecotoxicităţii
substanţelor chimice periculoase, care funcţionează pe lângă Ministerul
Sănătăţii Publice.
Sarcina de lucru 1
Precizează în ce constă regimul juridic special al substanţelor şi
preparatelor periculoase.
2.1.2. Regimul juridic al deşeurilor

Legislaţia în vigoare defineşte deşeul ca fiind orice substanţă, preparat sau

orice obiect din categoriile stabilite de legislaţia specifică privind regimul
deşeurilor, pe care deţinătorul îl aruncă, are intenţia sau are obligaţia de a-l
arunca.
Deşeurile periculoase sunt, potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr.
195/2005, deşeurile încadrate generic, conform legislaţiei specifice privind
regimul deşeurilor, în aceste tipuri sau categorii de deşeuri şi care au cel
puţin un constituent sau o proprietate care face ca acestea să fie periculoase.
Deşeurile reciclabile sunt deşeurile care pot constitui materie primă într-un
proces de producţie pentru obţinerea produsului iniţial sau pentru alte
scopuri.
Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 cuprinde o serie de norme cu caracter

general cu privire la deşeuri şi deşeuri periculoase, care se referă, pe de o parte,
la obligaţiile ce revin autorităţilor pentru protecţia mediului, precum şi altor
autorităţi stabilite prin lege, de a supraveghea şi controla respectarea
reglementărilor în domeniu şi de a lua măsuri de prevenire şi limitare a
Dreptul mediului 38
impactului deşeurilor asupra sănătăţii populaţiei şi a mediului, iar pe de altă

parte, la obligaţiile persoanelor fizice şi juridice care desfăşoară activităţi de
producere şi gestionare a deşeurilor.
Regimul juridic special al activităţilor de producere şi gestionare a deşeurilor în
condiţii de asigurare a unui nivel corespunzător de protecţie a mediului, pe
baza principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a
societăţii este stabilit prin Ordonanţa de urgenţă nr.78/2000 privind regimul
deşeurilor şi Legea nr. 101/2006 de salubrizare a localităţilor, care transpun în
legislaţia naţională Directiva nr. 91/689/EEC privind deşeurile periculoase şi
Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr. 2006/12/CE privind
deşeurile.
Regimul juridic al deşeurilor reciclabile

Regimul juridic al gestionării deşeurilor industriale reciclabile este precizat de
Ordonanţa de urgenţă nr. 16/2001, modificată şi completată.
La baza gestionării grupelor de deşeuri industriale reciclabile (menţionate în
anexa 1) stau următoarele principii:
a. principiul utilizării numai a acelor procedee de gestionare a deşeurilor
industriale reciclabile care nu constituie un risc pentru sănătatea populaţiei
şi a mediului în înconjurător;
b. principiul „poluatorul plăteşte”;
c. principiul responsabilităţii producătorului;
d. principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile, fără antrenarea unor
costuri excesive.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 16/2001 agenţii economici
care realizează activităţi de colectare a deşeurilor industriale reciclabile de la
persoane fizice îşi pot desfăşura activitatea numai în baza autorizaţiei de
colectare emisă de prefectura judeţului, cu avizul primăriei comunei, oraşului
sau municipiului în care îşi desfăşoară activitatea, pe baza dovezii că deţin
spaţii şi dotări corespunzătoare necesare pentru depozitarea deşeurilor colectate
şi pe baza autorizaţiei de mediu emisă de autoritatea teritorială pentru protecţia
mediului.
Regimul juridic al transferului de deşeuri

Intrarea României în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 a impus ţării
noastre prevederi comunitare privind transportul deşeurilor şi al reziduurilor de
orice natură în, înspre şi dinspre Uniunea Europeană. În acest sens, începând cu
data de 2 august 2007, transportul deşeurilor şi al reziduurilor de orice natură
în, înspre şi dinspre Uniunea Europeană este reglementat prin Hotărârea de
Guvern nr. 788/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea
Regulamentului Parlamentului European şi al Consiliului (CE) nr. 1013/2006
din 14 iunie 2006 privind transferul de deşeuri.
Potrivit Normelor Metodologice de aplicare, introducerea în România a
deşeurilor şi a reziduurilor de orice natură este permisă numai în scopul
Dreptul mediului 39
valorificării şi se realizează pe baza procedurii de notificare prealabilă şi acord

preliminar scris către Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului.
Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului este obligată sa se pronunţe
asupra îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiilor pentru efectuarea transportului
de deşeuri, cerând avizul agenţiei judeţene pentru protecţia mediului în a cărei
arie de competenţă se află instalaţia de valorificare. În activitatea de
supraveghere şi control al transporturilor de deşeuri, Agenţia Naţională pentru
Protecţia Mediului emite documentul de notificare şi documentul de circulaţie
la solicitarea persoanei care face notificarea.
Regimul juridic al substanţelor explozive
Legea nr. 126/1995 privind regimul materialelor explozive, republicată în

2011 a creat cadrul juridic de reglementare a activităţilor de preparare,
producere, procesare, experimentare, deţinere, tranzitare pe teritoriul ţării,
transmitere sub orice formă, transfer, transport, introducere pe piaţă,
depozitare, încărcare, încătuşare, delaborare, distrugere, mânuire,
comercializare şi folosire de către persoanele fizice autorizate şi juridice a
materialelor explozive.
Persoanele fizice nu au dreptul să deţină, să utilizeze, să transporte, să

depoziteze, să experimenteze ori să mânuiască materii explozive, cu excepţia
pulberii necesare confecţionării cartuşelor pentru arme de vânătoare, dacă nu
fac dovada calităţii de artificier, ori de personal special instruit şi nu reprezintă
o persoană juridică autorizată şi înregistrată conform legii (art. 7 din Legea nr.
126/1995).
Producerea şi procesarea de materii explozive sunt permise numai persoanelor
juridice care posedă autorizaţie din partea inspectoratului teritorial de muncă pe
raza căruia îşi desfăşoară activitatea. Autorizaţiile eliberate se vizează anual de
către autorităţile emitente în a căror rază îşi are sediul titularul. Acestea pot fi
retrase sau suspendate de către organele emitente, în cazul încălcărilor
procedurilor legale ce au stat la baza emiterii lor.
Retragerea autorizaţiei duce la încetarea dreptului acordat persoanelor fizice şi
juridice de a prepara, produce, deţine, comercializa, de a transporta şi folosi
materii explozive. La încetarea activităţii este obligatorie predarea în termen de
15 zile a autorizaţiei organului care a emis-o.
Sarcina de lucru 2
Descrie regimul juridic al deşeurilor reciclabile.
Dreptul mediului 40
2.2. Regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a

plantelor. Regimul activităţilor nucleare
2.2.1. Regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a plantelor
Regimul juridic general al îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a
plantelor
Îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor sunt supuse unor
reguli generale instituite prin Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005 şi unui regim
special de reglementare stabilit de legislaţia specifică în domeniul chimicalelor.
În vederea realizării acestor exigenţe, legea precizează că autorităţile publice
centrale competente în domeniu au următoarele obligaţii:
Reţine
obligaţiile - să reglementeze regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor de
autorităţilor protecţie a plantelor;
publice centrale - să organizeze, la nivel teritorial, reţeaua de laboratoare pentru controlul
competente în calităţii îngrăşămintelor chimice şi al produselor de protecţie a plantelor;
domeniu!
- să verifice, prin reţeaua de laboratoare, concentraţiile reziduurilor de
produse de protecţie a plantelor în sol, recolte, furaje, produse
agroalimentare vegetale şi animale.
În conformitate cu prevederile art. 38 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005,
persoanele juridice care produc, stochează, comercializează şi/sau utilizează
îngrăşăminte chimice şi produse de protecţie a plantelor au următoarele
obligaţii:să producă, stocheze, comercializeze şi să utilizeze produse de
protecţia plantelor numai cu respectarea prevederilor legale în vigoare; să nu
folosească îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor în
zonele sau pe suprafeţele unde sunt instituite măsuri speciale de protecţie;să
administreze produse de protecţie a plantelor cu mijloace aviatice, numai cu
avizul autorităţilor competente pentru protecţia mediului, autorităţilor
competente în domeniul sanitar şi al comisiilor judeţene de bază meliferă şi
stupărit pastoral, potrivit reglementărilor în vigoare, după o prealabilă
înştiinţare prin mass-media; să aplice, în perioada înfloririi plantelor a căror
polenizare se face prin insecte, numai acele tratamente cu produse de protecţie
a plantelor care sunt selective faţă de insectele polenizatoare; să stocheze
temporar îngrăşămintele chimice şi produsele de protecţie a plantelor numai
ambalate şi în locuri protejate, bine aerisite.
Regimul produselor de uz fitosanitar

Exigenţele actuale de sporire a producţiei agricole au impus utilizarea pe scară
largă în agricultură a metodelor chimice. În acest scop a fost dezvoltat un mare
număr de îngrăşăminte chimice şi pesticide, a căror folosire a dus nu numai la
protecţia culturilor împotriva bolilor, dăunătorilor, dar a avut şi un efect
negativ asupra echilibrului ecosistemului.
Prin Ordonanţa Guvernului nr. 4/1995, modificată şi completată, s-a instituit
regimul legal privind fabricarea, comercializarea şi utilizarea produselor de uz
fitosanitar pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în agricultură
şi silvicultură.
Produsele de uz fitosanitar sunt supuse unor reguli speciale cu privire la
omologarea, fabricarea, comercializarea, utilizarea şi efectuarea tratamentelor.
Dreptul mediului 41
Astfel, produsele de uz fitosanitar pot fi utilizate numai în scopurile pentru care

au fost omologate şi numai în conformitate cu instrucţiunile de utilizare, cu
normele şi recomandările prevăzute în tehnologiile aprobate în comun de către
Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Ministerul Mediului şi
Pădurilor.
Fabricarea unor produse de protecţie a plantelor pentru export, care nu sunt
omologate pentru utilizare pe teritoriul României, se poate face numai în baza
unei autorizaţii speciale, eliberată în comun de Ministerul Sănătăţii şi
Ministerul Mediului şi Pădurilor.
Fabricarea, comercializarea, importul, distribuirea şi utilizarea produselor

de protecţie a plantelor clasificate ca foarte toxice (T+)” şi produse „toxice
(T)”, se pot face numai de către persoanele juridice care dispun de personal
calificat, de atestat în domeniul protecţiei plantelor şi de mijloace necesare
depozitării, manipulării şi utilizării în siguranţă a acestor produse.
Dacă producătorii agricoli, persoane juridice au nevoie de produse
“clasificate ca foarte toxice (T+)” şi produse „toxice (T)”, le pot cumpăra şi
utiliza numai dacă solicită şi obţin autorizaţia de utilizare.
Producătorii agricoli şi îndeosebi cei din sectorul privat, care nu dispun de

pregătirea profesională adecvată, beneficiază de asistenţă tehnică operativă din
partea specialiştilor. În scopul reducerii riscului de impact asupra sănătăţii
oamenilor şi a animalelor, precum şi pentru protecţia albinelor şi a mediului
înconjurător, sunt interzise:
- aplicarea cu mijloace avio a produselor de protecţie a plantelor “clasificate
ca foarte toxice (T+)” şi produse „toxice (T)” în agricultură şi silvicultură;
- aplicarea tratamentelor la plantele melifere, cât şi la cele care realizează
polenizarea cu ajutorul albinelor, cu produse toxice pentru albine, în
perioada înfloritului;
- vânzarea şi punerea în consum a produselor agricole recoltate fără
respectarea timpului de pauză stabilit de autorităţile competente sau cu
Atenţie! reziduuri de produse de protecţie a plantelor, peste limitele maxime admise;
- efectuarea de tratamente cu produse de protecţie a plantelor interzise în
zonele de protecţie a apelor, de protecţie sanitară şi ecologică, precum şi în
alte zone protejate, stabilite de autorităţile competente;
- utilizarea oricărui produs de protecţie a plantelor în alte scopuri decât cele
pentru care a fost omologat;
- efectuarea de tratamente cu produse ale căror reziduuri se acumulează peste
limitele maxime admise în soluri, în ape, în furaje şi în produsele
agroalimentare.
2.2.1. Regimul activităţilor nucleare
Particularităţile poluării radioactive
Pericolul radioactivităţii a fost practic necunoscut până la explozia primei
bombe în Japonia, la data de 6 august 1945. Singurele accidente înregistrate
până atunci erau cele ce se produceau în uzinele care foloseau materiale
radioactive şi în laboratoarele institutelor de fizică atomică.
Dreptul mediului 42
Poluarea radioactivă este o contaminare artificială a mediului înconjurător

peste valorile fondului natural, produsă de om în zilele noastre, începând cu
descoperirea radioactivităţii artificiale, cu crearea industriei materialelor
nucleare, în mod deosebit a uraniului, a reactorilor nucleari care produc
materiale radioactive, a centralelor atomoelectrice etc.
Poluarea radioactivă afectează toate elementele mediului înconjurător. Una din

sursele poluării radioactive o constituie exploziile nucleare experimentale.
Exploziile şi temperatura degajată transformă substanţele radioactive în stare
gazoasă sub formă de particule care sunt proiectate în atmosferă, constituind
poluarea atmosferică primară, produsă imediat în locul exploziei.
Produşii de fisiune rezultaţi din aceste explozii ajung în sol sau în apa
oceanelor, fiind vehiculaţi de anumiţi factori meteorologici, sub formă de
precipitaţii. Depunerile radioactive constituie poluarea radioactivă secundară.
Sarcina de lucru 3
Descrie regimul juridic general al îngrăşămintelor chimice şi al
produselor de protecţie a plantelor.
Condiţiile de desfăşurare a activităţilor nucleare în ţara noastră

Regimul de autorizare
Prin Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea,
autorizarea şi controlul activităţilor nucleare, modificată, sunt reglementate
activităţile de folosire, în scopuri exclusiv paşnice, a energiei nucleare, în
condiţii de securitate nucleară, de protecţie a personalului expus profesional, a
populaţiei, a mediului şi a proprietăţii împotriva radiaţiilor.
Un prim principiu stabilit de lege este folosirea energiei nucleare în scopuri

exclusiv paşnice. Statul promovează introducerea şi dezvoltarea tehnicilor
nucleare în economia şi viaţa socială şi totodată iniţiază şi aplică un
ansamblu de măsuri ce urmăresc desfăşurarea activităţilor din domeniul
nuclear în condiţii de securitate nucleară.
În acelaşi timp, sunt interzise cercetarea, experimentarea, dezvoltarea,

fabricarea, importul, exportul, tranzitul, deţinerea sau detonarea unei arme
nucleare sau a oricărui dispozitiv exploziv nuclear.
Este interzis importul deşeurilor radioactive şi al combustibilului nuclear ars,
cu excepţia situaţiilor în care acesta decurge nemijlocit din prelucrarea, în afara
teritoriului României, a unui export, anterior autorizat, de deşeuri radioactive
sau combustibil nuclear ars, în baza prevederilor unor acorduri internaţionale
Dreptul mediului 43
sau contracte încheiate cu parteneri comerciali cu sediul în străinătate, în

condiţiile prevăzute de lege.
Un alt principiu stabilit de lege priveşte desfăşurarea activităţilor nucleare

numai sub îndrumarea şi controlul statului, fiind supuse regimului de
autorizare în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Ministerul Mediului şi Pădurilor elaborează norme tehnice, standarde şi

regulamente de aplicare privind:
- protecţia populaţiei şi a mediului în zona de risc nuclear;
- protecţia fizică a materialelor şi a instalaţiilor nucleare;
- nivelurile şi planurile de intervenţie care privesc şi evenimentele
transfrontieră;
- transportul substanţelor radioactive;
- proceduri specifice de autorizare.
Potrivit Legii nr. 111/1996, republicată, autorizaţia pentru desfăşurarea
propriu-zisă a anumitor activităţi din domeniul nuclear se eliberează
persoanelor juridice, la cererea acestora, de către Comisia Naţională pentru
Controlul Activităţilor Nucleare aflată în subordinea Guvernului.
În cadrul unităţilor autorizate, activităţile care implică folosirea de materiale
radioactive şi instalaţii nucleare pot fi exercitate numai de către personalul care
este posesor al unui permis de exercitare.
Autorizaţia şi permisul de exercitare se acordă pe o perioadă determinată, iar
dreptul dobândit în baza acestora nu poate fi transmis fără acordul organului
emitent.
Autorizaţia se poate suspenda sau retrage în situaţia în care: nu sunt respectate
întocmai prevederile cuprinse în autorizaţie; nu sunt îndeplinite măsurile
dispuse de organele de control de specialitate sau apar situaţii noi din punct de
vedere tehnic sau de altă natură necunoscute în momentul eliberării
autorizaţiei; titularul autorizaţiei nu-şi îndeplineşte obligaţiile cu privire la
constituirea surselor financiare pentru gospodărirea şi depozitarea definitivă a
Reţine
condiţiile în
deşeurilor radioactive şi a combustibilului nuclear uzat şi dezafectarea
care se acordă, instalaţiilor nucleare sau asigurare de răspundere civilă pentru daune către terţi
suspendă sau în caz de accident nuclear; titularul autorizaţiei încetează de a mai fi legal
retrage constituit; titularul autorizaţiei îşi pierde capacitatea juridică.
autorizaţia şi
permisul de Permisul de exercitare se suspendă sau se retrage de către emitent , din proprie
exercitare iniţiativă sau la sesizarea altor instituţii cu atribuţii de control sau a persoanelor
de specialitate, în toate cazurile în care emitentul constată că: titularul
permisului de exercitare nu a respectat prevederile menţionate în
reglementările emise conform legii; titularul permisului de exercitare a încetat
din viaţă sau îşi pierde capacitatea juridică.
Se supun regimului autorizării şi introducerea în circuitul economic şi social, în
vederea utilizării sau consumului de către populaţie a produselor care au fost
supuse iradierii sau care conţin materiale radioactive, precum şi utilizarea
pentru tratament medical şi diagnostic, a surselor închise, deschise, a
dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizante şi a produselor farmaceutice
care conţin materiale radioactive. Autorizaţia se eliberează de către Ministerul
Dreptul mediului 44
Sănătăţii la cererea persoanei fizice sau juridice în cadrul căreia se desfăşoară

activităţile enumerate.
Persoanele fizice şi juridice care desfăşoară activităţi în domeniul nuclear au
următoarele obligaţii:
a) să evalueze, direct sau prin structuri abilitate, riscul potenţial, să solicite şi
să obţină autorizaţia de mediu;
b) să aplice procedurile şi să prevadă echipamentele pentru activităţile noi, care
să permită realizarea nivelului raţional cel mai scăzut al dozelor de
radioactivitate şi al riscurilor asupra populaţiei şi mediului şi să ceară acord
şi autorizaţie de mediu;
c) să aplice, prin sisteme proprii, programe de supraveghere a contaminării
radioactive a mediului, care să asigure respectarea condiţiilor de eliminare a
substanţelor radioactive prevăzute în autorizaţie şi a menţinerii dozelor în
Acordă atenţiei
sporită
limitele admise;
obligaţiilor pe d) să menţină în stare de funcţionare capacitatea de monitorizare a mediului
care le au local, pentru a depista orice contaminare radioactivă semnificativă care ar
persoanele fizice rezulta dintr-o eliminare accidentală de substanţe radioactive;
şi juridice care e) să raporteze prompt autorităţii competente orice creştere semnificativă a
desfăşoară
activităţi în
contaminării mediului şi dacă aceasta se datorează sau nu activităţii
domeniul desfăşurate;
nuclear! f) să verifice continuu exactitatea presupunerilor făcute prin evaluările
probabilistice privind consecinţele radiologice ale eliberărilor radioactive;
g) să asigure depozitarea deşeurilor radioactive, în condiţii de siguranţă pentru
sănătatea populaţiei şi a mediului.
Răspunderea pentru daune nucleare, provocate în timpul sau ca urmare a
accidentelor ce pot surveni prin desfăşurarea activităţilor prevăzute în
autorizaţie ori a altor activităţi care au avut ca urmare decesul, vătămarea
integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, distrugerea, degradarea ori
imposibilitatea temporară de folosire a vreunui bun, revine în întregime
titularului autorizaţiei, în condiţiile stabilite prin lege şi prin angajamentele
internaţionale la care România este parte.
Conform art. 26, titularul autorizaţiei pentru desfăşurarea unei activităţi
nucleare care generează sau a generat deşeuri radioactive este obligat:
a) să răspundă pentru gospodărirea deşeurilor radioactive generate de
activitatea proprie;
b) să suporte cheltuielile aferente colectării, manipulării, transportului, tratării,
condiţionării şi depozitării temporare sau definitive a acestor deşeuri;
c) să achite contribuţia legală la constituirea surselor financiare pentru
gospodărirea deşeurilor radioactive şi depozitarea definitivă a deşeurilor
radioactive şi a combustibilului nuclear uzat şi dezafectarea instalaţiilor
nucleare.
Persoanele fizice şi persoanele juridice care extrag sau prelucrează substanţe
minerale asociate în zăcământ cu uraniu sau toriu sau substanţe care în fluxul
tehnologic de prelucrare sunt susceptibile de a conţine materiale radioactive, au
obligaţia să ia măsuri de verificare a materialelor şi a utilajelor pe întregul ciclu
de producţie, manipulare, transport şi depozitare, pentru a constata dacă acestea
prezintă o concentraţie de substanţe radioactive sau o radioactivitate care
Dreptul mediului 45
depăşeşte, la un moment dat, limitele de exceptare din reglementările prevăzute

de lege.
Regimul de control
În ţara noastră controlul activităţilor nucleare se face de către autoritatea
publică centrală pentru protecţia mediului şi alte autorităţi competente potrivit
legii.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului are următoarele

atribuţii: organizează monitorizarea radioactivităţii mediului pe întreg
teritoriul ţării; supraveghează, controlează şi dispune luarea măsurilor ce se
impun în domeniul activităţilor nucleare pentru respectarea prevederilor
legale privind protecţia mediului; colaborează cu organele competente în
apărarea împotriva dezastrelor; protecţia sănătăţii populaţiei şi a mediului
(art. 47 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 privind protecţia mediului).
Controlul preventiv, operativ-curent şi ulterior al respectării prevederilor Legii

nr. 111/1996 se efectuează de către reprezentanţii Comisiei Naţionale pentru
Controlul Activităţilor Nucleare la solicitanţii sau la titularii de autorizaţii.
Controlul se efectuează în incinta în care aceştia desfăşoară activităţi supuse
regimului de autorizare, în orice alt loc care ar putea avea legătură cu aceste
activităţi sau la orice persoană fizică sau juridică ce ar putea desfăşura
activităţi, deţine instalaţii, materiale, alte surse sau informaţii, în oricare din
următoarele situaţii: în vederea eliberării autorizaţiei; în perioada de
valabilitate a autorizaţiei în mod periodic sau inopinat; pe baza notificării
titularului autorizaţiei; atunci când ar putea exista instalaţii nucleare ori
radiologice, materiale, alte surse sau informaţii ori s-ar putea desfăşura
activităţi dintre cele prevăzute de lege.
Sistemul de despăgubire a daunelor nucleare

Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare
reglementează sistemul de despăgubire a daunelor nucleare, în art. 8, astfel:
- răspunderea operatorului este limitată pentru fiecare accident nuclear la cel
puţin echivalentul în lei a 300 milioane DST;
- cu aprobarea autorităţii naţionale competente răspunderea operatorului poate
fi limitată pentru fiecare accident nuclear la mai puţin de echivalentul în lei
a 300 milioane DST dar nu mai puţin de echivalentul în lei a 150 milioane
DST, cu condiţia ca diferenţa până la minimum echivalentul în lei a 300
milioane DST să fie alocată de stat din fondurile publice în vederea
acoperirii daunelor nucleare în condiţiile legii;
- pentru o perioadă de 10 ani de la data intrării în vigoare a legii amintite, cu
aprobarea autorităţii naţionale competente, răspunderea operatorului poate fi
limitată pentru fiecare accident nuclear petrecut în această perioadă la mai
puţin de echivalentul în lei a 150 milioane DST, dar nu mai puţin de
echivalentul în lei a 75 milioane DST, cu condiţia ca diferenţa până la
echivalentul în lei a 150 milioane DST să fie alocată de stat din fondurile
publice în vederea acoperirii daunelor nucleare în condiţiile legii;
Dreptul mediului 46
- în cazul reactorilor de cercetare şi al depozitelor de deşeuri radioactive şi de

combustibil nuclear ars răspunderea operatorului va fi de minimum
echivalentul în lei a 30 milioane DST, putând fi redusă, cu aprobarea
autorităţii naţionale competente până la echivalentul în lei a 10 milioane
DST, cu condiţia ca diferenţa până la minimum echivalentului în lei a 30
milioane DST să fie alocată de stat din fondurile publice în vederea
despăgubirii daunelor nucleare în condiţiile legii.
Legea mai precizează că despăgubirile legate de o daună nucleară, profitul şi

cheltuielile de judecată stabilite de instanţa competentă se exprimă în lei, iar
persoanele care au suferit daune nucleare îşi vor invoca drepturile la
despăgubire printr-o singură acţiune, fără a fi necesar să întreprindă
demersuri separate legate de originea fondurilor destinate despăgubirii.
Titularul activităţii nucleare (operatorul) nu are drept la acţiune în regres decât:

a) dacă un asemenea drept a fost prevăzut expres într-un contract scris;
b) dacă accidentul nuclear rezultă dintr-o acţiune ori omisiune săvârşită cu
intenţia de a cauza o daună nucleară contra persoanei fizice care a acţionat
sau a omis să acţioneze cu această intenţie.
Dreptul la despăgubire împotriva operatorului se prescrie dacă o acţiune nu
este intentată în decurs de:
a) 30 de ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă acţiunea este
legată de deces sau rănire;
b) 10 ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă acţiunea este legată
de celelalte daune nucleare.
Dreptul la despăgubire împotriva operatorului se prescrie dacă o acţiune nu a
fost introdusă pe parcursul unei perioade de 3 ani de la data la care victima
daunei nucleare a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască identitatea operatorului
responsabil.
Operatorul este obligat să încheie un contract de asigurare sau o garanţie

financiară, care să îi acopere răspunderea civilă pentru daune nucleare şi să
dovedească autorităţii naţionale competente existenţa acesteia, în vederea
eliberării autorizaţiei. Asiguratorul sau oricare alt garant financiar este
obligat să notifice autorităţii naţionale competente, cu cel puţin două luni
înainte, orice suspendare sau anulare a asigurării ori a garanţiei financiare.
Sarcina de lucru 4
Analizează condiţiile în care se acordă, suspendă sau retrage
autorizaţia şi permisul de exercitare a activităţilor din domeniul
nuclear.
Dreptul mediului 47
Regimul răspunderii civile pentru daune nucleare

Operatorul unei instalaţii nucleare răspunde în mod obiectiv şi exclusiv pentru
orice daună, dacă s-a dovedit a fi provocată de un accident:
a) survenit în instalaţia nucleară;
b) implicând un material nuclear care provine din instalaţia nucleară:
- înainte ca răspunderea pentru dauna nucleară cu privire la acest material să
fi fost asumată, pe baza unui contract scris, de către un alt operator;
- în absenţa unor prevederi exprese ale unui asemenea contract, înainte ca un
Reţine alt operator să fi preluat acest material;
condiţiile
instituirii - dacă materialul nuclear a fost trimis unei persoane aflate pe teritoriul altui
răspunderii stat înainte să fi fost descărcat din mijlocul de transport prin intermediul
civile pentru
daune
căruia a ajuns pe teritoriul acelui stat;
nucleare! c) implicând un material nuclear trimis acestei instalaţii nucleare:
- după ce răspunderea pentru daunele nucleare cauzate de acel material
nuclear a fost transferată operatorului de către operatorul unei alte instalaţii
nucleare, în temeiul unui contract scris;
- în absenţa unor prevederi exprese ale unui contract scris, după ce respectivul
operator a preluat acest material nuclear;
- dacă acest material nuclear a fost trimis, cu consimţământul scris al
respectivului operator, de către o persoană aflată pe teritoriul altui stat,
numai după ce materialul a fost încărcat pe mijlocul de transport cu care
trebuie să părăsească teritoriul acelui stat.
În cazul în care o daună nucleară antrenează răspunderea mai multor titulari,

aceştia răspund pentru daune în mod solidar şi integral, în măsura în care
este imposibil să se determine cu certitudine care este partea din daune
imputabilă fiecăruia.
Când într-un accident nuclear sunt implicate mai multe instalaţii aparţinând
aceluiaşi operator, acesta este răspunzător pentru fiecare instalaţie nucleară
implicată. Dacă operatorul face dovada că dauna nucleară a rezultat în totalitate
sau în parte dintr-o neglijenţă gravă a persoanei care a suferit-o ori că acea
persoană a acţionat sau a omis să acţioneze, cu intenţia de a cauza o daună,
instanţa competentă poate să-l exonereze pe operator, în totalitate sau în parte,
de obligaţia reparării daunei suferite de această persoană.
Acesta este exonerat de răspundere dacă face dovada că dauna nucleară este
rezultatul direct al unor acte de conflict armat, război civil, insurecţie sau
ostilitate.
Persoana fizică care a cauzat o daună nucleară printr-o acţiune sau omisiune
săvârşită cu intenţia de a cauza o daună nucleară şi pentru care operatorul nu
este răspunzător, răspunde pentru dauna nucleară produsă.
Natura, forma şi mărimea despăgubirilor, precum şi repartiţia echilibrată a

acestora sunt stabilite de instanţa competentă, inclusiv în cazul în care
accidentul nuclear a survenit în zona economică exclusivă a României.
Dreptul mediului 48
Conform prevederilor art. 7 din Legea nr. 703/2001 privind răspunderea

civilă pentru daune nucleare, nimeni nu are dreptul să fie despăgubit în
temeiul acestei legi dacă dauna nucleară i-a fost deja reparată în baza unei
convenţii internaţionale privind răspunderea civilă pentru daune nucleare.
Statul răspunde pentru dauna nucleară, dacă aceasta:

- este rezultatul direct şi nemijlocit al unui act de terorism în domeniul
nuclear;
- este rezultatul direct şi nemijlocit al unui accident nuclear, în toate situaţiile
prevăzute de lege în care operatorul unei instalaţii nucleare nu este în
măsură să obţină acoperire de pe piaţa naţională şi/sau internaţională a
asigurărilor de răspundere civilă pentru daune nucleare sau o altă garanţie
financiară corespunzătoare.
Sarcina de lucru 5
Sintetizează în câteva fraze regimul răspunderii civile pentru
daune nucleare.
Rezumat
Cadrul normativ pentru controlul şi supravegherea regimului substanţelor
şi a preparatelor chimice periculoase în vederea protejării sănătăţii
populaţiei şi a mediului împotriva efectelor nocive ale acestora, este
stabilit de Legea 360/2003 privind regimul substanţelor si preparatelor
chimice periculoase.
Regimul juridic special al activităţilor de producere şi gestionare a
deşeurilor în condiţii de asigurare a unui nivel corespunzător de protecţie a
mediului, pe baza principiilor şi elementelor strategice care conduc la
dezvoltarea durabilă a societăţii este stabilit prin Ordonanţa de urgenţă nr.
78/2000 privind regimul deşeurilor şi Legea nr. 101/2006 de salubrizare a
localităţilor, care transpun în legislaţia naţională Directiva nr. 91/689
privind deşeurile periculoase şi Directiva Parlamentului European şi a
Consiliului nr. 2006/12/CE privind deşeurile. Îngrăşămintele chimice şi
produsele de protecţie a plantelor sunt supuse unor reguli generale
instituite prin Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 şi unui regim special de
reglementare stabilit de legislaţia specifică în domeniul chimicalelor. Prin
Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea,
autorizarea şi controlul activităţilor nucleare sunt reglementate activităţile
de folosire, în scopuri exclusiv paşnice, a energiei nucleare, în condiţii de
securitate nucleară, de protecţie a personalului expus profesional, a
populaţiei, a mediului şi a proprietăţii împotriva radiaţiilor.
Dreptul mediului 49
1. Deşeul este:
a. acea substanţă care poate constitui materie primă într-un proces de
producţie pentru obţinerea produsului iniţial sau pentru alte scopuri;
b. încadrat generic, conform legislaţiei specifice privind regimul
deşeurilor, în acele tipuri sau categorii de deşeuri care au cel puţin un
constituent sau o proprietate care face ca acestea să fie periculoase;
c. orice substanţă, preparat sau orice obiect din categoriile stabilite de
legislaţia specifică privind regimul deşeurilor, pe care deţinătorul îl
aruncă, are intenţia sau are obligaţia de a-l arunca.
2. La baza gestionării grupelor de deşeuri industriale reciclabile stau

următoarele principii:
a. principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile, fără antrenarea
unor costuri excesive;
b. principiul accesului la informaţii;
c. principiul securităţii operaţiunilor de gestionare a deşeurilor;
d. principiul responsabilităţii producătorului.
3. Produsele de uz fitosanitar:
a. sunt supuse unor reguli speciale cu privire la omologarea, fabricarea,
comercializarea, utilizarea şi efectuarea tratamentelor;
b. pot fi utilizate numai în scopurile pentru care au fost omologate;
c. nu necesită reguli special cu privire la omologare şi fabricare.
4. Autorizaţia pentru desfăşurarea activităţilor nucleare se suspendă sau se

retrage:
a. dacă nu sunt respectate întocmai prevederile cuprinse în autorizaţie;
b. când nu sunt îndeplinite măsurile dispuse de organele de control de
specialitate;
c. la expirarea duratei pentru care a fost acordată.
Lucrare de verificare aferentă capitolelor 1 şi 2

1. Analizează reglementările naţionale şi europene referitoare la dreptul la
un mediu sănătos şi echilibrat ecologic.
2. Analizează regimul juridic special al substanţelor periculoase.
Nota bene. Lucrarea va fi încărcată pe platforma Danubius Online, la

secțiunea teme din cadrul site-ului de curs DD3101 FR/ID, până la data ce va
fi precizată la secțiunea Anunțuri, spre a fi evaluată si notată. Această notă se
va regăsi, în procentul precizat în programa analitică, în nota finală.
Dreptul mediului 50
Ernest Lupan, Tratat de dreptul protecţiei mediului. Editura C. H. Beck, pp. 167-208,
Bucureşti, 2009.
Negruţ, Vasilica, Dreptul mediului, Editura Fundaţiei Academice „Danubius”, pp. 67-
97, Galaţi, 2008.
Mircea Duţu. Dreptul mediului, Editura C. H. Beck, pp. 430-470, Bucureşti, 2007.
Daniela Marinescu. Tratat de dreptul mediului. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită.
Editura Universul Juridic, pp. 465-547, Bucureşti, 2007.
Mircea Duţu, Dreptul internaţional al mediului, Editura Economică, pp. 425-437,
Bucureşti, 2004.
***Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi
controlul activităţilor nucleare, republicată.
***Legea nr. 126/1995 privind regimul materialelor explozive, modificată şi
completată.
***Legea nr. 360/2003 privind regimul substanţelor si preparatelor chimice
periculoase.
***Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare, modificată şi
completată.
***Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 16/2001 privind regimul juridic al
gestionării deşeurilor industriale reciclabile.
***Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor,
modificată şi completată.
***Ordonanţa Guvernului nr. 4/1995 privind fabricarea, comercializarea şi utilizarea
produselor de protecţie a plantelor pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi
buruienilor în agricultură şi silvicultură, modificată şi completată.
Dreptul mediului 51
3. DEZVOLTAREA, CONSERVAREA ŞI PROTECŢIA
COMPONENTELOR NATURALE ALE MEDIULUI
ÎNCONJURĂTOR
3.1. Protecţia solului, subsolului şi a ecosistemelor terestre. 53
Protecţia juridică a atmosferei, a apelor şi a
ecosistemelor acvatice
3.2. Protecţia juridică a ecosistemelor forestiere, a faunei 62
terestre şi acvatice
3.3. Regimul juridic al ariilor protejate. Protecţia juridică a 72
aşezărilor umane
Rezumat 81
 să identifici funcţiile solului, cauzele poluării solului, tipurile de poluanţi

ai atmosferei;
 să stabileşti regimul juridic al protecţiei solului, atmosferei şi apelor;
 să defineşti noţiunile de „pădure” şi „dezvoltare durabilă a fondului
forestier”;
 să determini regimul silvic aplicabil fondului forestier proprietate publică
şi pădurilor proprietate privată; regimul juridic de protecţie a animalelor
sălbatice, a păsărilor, a resurselor acvatice vii, a pescuitului şi a
acvaculturii.;
 să argumentezi noţiunile de „arie naturală protejată”, „reţea naţională de
arii protejate”, „aşezare umană”;
 să descrii categoriile de „arii protejate”, stabilind regimul juridic” al
acestora.

Vasilica Negruţ Dezvoltarea, conservarea şi protecţia componentelor naturale ale mediului înconjurător
3.1. Protecţia solului, subsolului şi a ecosistemelor terestre. Protecţia

juridică a atmosferei, a apelor şi a ecosistemelor acvatice
3.1.1. Protecţia solului, subsolului şi a ecosistemelor terestre
Noţiunea de sol. Funcţiile acestuia
Solul constituie o parte importantă a ecosistemului planetei şi este situat la
interfaţa dintre suprafaţa pământului şi structura de rocă. Este subdivizat în
structuri orizontale succesive, cu caracteristici fizice, chimice şi biologice
specifice. Solul îndeplineşte următoarele funcţii ecologice:
a) filtrare, amortizare şi transformare; această funcţie permite solurilor să lupte
cu substanţele dăunătoare prin filtrarea mecanică a componentelor organice,
anorganice şi radioactive;
b) rezerva de gene şi protecţia florei şi a faunei, funcţie prin care solul
protejează numeroasele organisme şi microorganisme care pot trăi numai în
interiorul solului.
Solul îndeplineşte şi funcţii socio-economice, precum:
Reţine
aceste a) suport pentru aşezările umane; solul furnizează teren pentru construirea de
funcţii! clădiri, drumuri, construcţii industriale, facilităţi de recreere şi posibilităţi
pentru înlăturarea deşeurilor;
b) sursă de materii prime; solul oferă numeroase resurse de materii prime,
inclusiv apă, lut, nisip, pietriş şi minerale, precum şi combustibil (cărbune şi
petrol);
c) protecţia şi conservarea patrimoniului cultural şi geologic; ca patrimoniu
cultural şi geologic solul constituie o parte esenţială a peisajului geografic şi
reprezintă o sursă importantă a descoperirilor arheologice.
Poluarea şi degradarea solului
Deşi se află într-un continuu proces de formare, solul este în acelaşi timp supus
degradării, care poate fi naturală sau artificială. Dezafectarea unor mari
suprafeţe agricole şi silvice pentru construcţii, mine, căi de comunicaţii etc., ca
şi procesele de eroziune micşorează posibilităţile de folosire a solului pentru
dezvoltarea producţiei agricole vegetale şi animale.
Datele experimentale atestă că pentru formarea unui strat de sol gros de 3 cm
este nevoie de 300 - 1.000 de ani, iar formarea unui strat gros de 20 cm durează
2.000 - 7.000 ani.
Un factor care contribuie la degradarea solului îl reprezintă pătrunderea în
atmosferă a unor cantităţi tot mai mari de metale toxice (mercur, plumb, nichel
etc.).
Poluarea solului este cauzată, mai ales, de produse de uz fitosanitar şi
îngrăşăminte chimice folosite în agricultură.
Efecte catastrofale asupra solului au şi defrişările masive, diminuarea

pădurilor însemnând dispariţia unor însemnate obstacole în calea erodării
naturale a solului. Pădurile, pe lângă faptul că asigură constanţa climei şi a
regimului de precipitaţii, au şi rolul de a modera scurgerile de suprafaţă,
protejând solul împotriva eroziunii prin spălare.
Dreptul mediului 53
Regimul juridic al protecţiei solului
Conform art. 65 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005, protecţia solului, a

subsolului şi a ecosistemelor terestre se efectuează prin măsuri adecvate de
gospodărire, conservare, organizare şi amenajare a teritoriului, acţiuni care
sunt obligatorii pentru toţi deţinătorii, cu orice titlu. Potrivit prevederilor art.
79 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, modificată şi completată,
protecţia şi ameliorarea solului se realizează prin lucrări de prevenire şi de
combatere a proceselor de degradare şi poluare a solului, provocate de
fenomene naturale sau cauzate de activităţi economice şi sociale.
Pentru executarea lucrărilor de protecţie şi ameliorare se întocmesc de către

organele de cercetare şi proiectare de specialitate, la cerere, studii şi proiecte în
corelare cu cele de amenajare şi organizare a teritoriului.
Legea fondului funciar prevede că pentru realizarea coordonată a lucrărilor de
interes comun, în concordanţă cu nevoile agriculturii, silviculturii, gospodăririi
apelor, căilor de comunicaţie, aşezărilor umane sau altor obiective economice
şi sociale, documentaţiile tehnico-economice şi ecologice se elaborează în
comun de către părţile interesate.
În situaţia în care, prin degradare şi poluare, terenurile şi-au pierdut în total

sau în parte capacitatea de producţie pentru culturi agricole şi silvice, ele se
vor constitui în perimetre de ameliorare. Grupele de terenuri care intră în
aceste perimetre se stabilesc în comun de Ministerul Agriculturii şi
Dezvoltării Rurale şi Ministerul Mediului şi Pădurilor, la propunerile ce au
la bază situaţiile întocmite de consiliile locale comunale, orăşeneşti şi
municipale.
Statul sprijină realizarea lucrărilor de protecţie şi ameliorare a solului,
suportând total sau parţial cheltuielile în limita alocaţiei bugetare aprobate.
În ceea ce priveşte protecţia cantitativă a terenurilor, îndeosebi a celor agricole,
Legea nr. 18/1991 stabileşte obligaţia titularilor obiectivelor de investiţii
amplasate pe terenuri agricole să ia măsuri prealabile executării construcţiei
obiectivelor, să decoperteze stratul de sol fertil de pe suprafeţele
amplasamentelor aprobate, pe care să-l depoziteze şi să-l niveleze pe terenuri
neproductive sau slab productive.
Totodată, titularii lucrărilor de investiţii sau de producţie, care deţin terenuri pe
care nu le mai folosesc în procesul de producţie (cum sunt cele rămase în urma
evacuării de materii prime - cărbune, argilă, etc.- de la sondele abandonate şi
altele asemenea), sunt obligaţi să ia măsurile necesare de amenajare şi nivelare,
dându-le o folosinţă agricolă, iar dacă aceasta nu este posibil, o folosinţă
piscicolă sau silvică, în termen de 2 ani de la încheierea procesului de
producţie.
Tot în vederea protecţiei cantitative a terenurilor agricole, Legea nr. 18/1991
stabileşte regula după care, liniile de comunicaţie, cele de transport şi
distribuire a energiei electrice, conductele de transport pentru alimentarea cu
apă, gaze se vor grupa şi amplasa de-a lungul şi în imediata apropiere a căilor
de comunicaţii (şosele, căi ferate), a digurilor, canalelor de irigaţii, în aşa fel,
Dreptul mediului 54
încât să nu stânjenească executarea lucrărilor agricole. Sunt supuse, de

asemenea, unui regim de protecţie resursele naturale ale subsolului.
Potrivit art. 136, alin. (3) din Constituţia României, bogăţiile de orice natură
ale subsolului, inclusiv resursele naturale ale zonei economice şi ale
platoului continental fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. În condiţiile
legii, acestea pot fi date în administrarea regiilor autonome sau a autorităţilor
publice ori pot fi concesionate sau închiriate.
Statul are obligaţia să asigure exploatarea bogăţiilor de interes public ale

subsolului în concordanţă cu interesul naţional, fapt ce implică şi respectarea
normelor de protecţie şi conservare a mediului.
Sarcina de lucru 1
Identifică regimul juridic de protecţie a solului.
3.1.2. Protecţia juridică a atmosferei

Consideraţii generale privind poluarea aerului
Aerul curat este un amestec de gaze a căror proporţie se menţine constantă în

straturile inferioare ale atmosferei, aspect care reprezintă una din condiţiile
de bază ale menţinerii vieţii şi dezvoltării vieţuitoarelor pe Terra.
Prin poluare are loc o impurificare a aerului datorită particulelor solide,

gazelor, vaporilor de apă, particulelor radioactive şi microorganismelor-
nucleare.
Poluanţii din atmosferă se împart în două grupe mari:
- poluanţi primari, care sunt emişi direct de surse identificate sau
identificabile;
- poluanţi secundari, care sunt produşi indirect prin interacţiunea a doi sau
mai mulţi poluanţi.
În funcţie de starea lor de agregare, poluanţii din aer pot fi poluanţi gazoşi şi
solizi.
Poluanţii gazoşi reprezintă 90% din masa totală a poluanţilor emişi în
atmosferă. Dintre aceştia, cel mai răspândit este oxidul de carbon (CO). Sursele
naturale de CO sunt erupţiile vulcanice, fermentaţiile anaerobe din mlaştini,
descărcările electrice, incendiile forestiere, iar sursele artificiale de oxid de
carbon sunt arderile de combustibil.
Bioxidul de sulf (SO2), provenit în principal din arderea cărbunilor (50%),
petrolului (30%) şi din alte procese (20%) se consideră că este principala
Dreptul mediului 55
substanţă dăunătoare din aer. Acest gaz are efecte toxice asupra plantelor,
producând leziuni foliare mai ales la conifere.
Poluarea atmosferică cea mai gravă se manifestă sub forma ploilor acide.
Acestea sunt determinate de prezenţa în atmosferă a oxizilor de sulf şi azot
(SO2 şi NO2), care, în prezenţa vaporilor de apă şi sub influenţa radiaţiilor
ultraviolete, se transformă în acizi extrem de toxici: acidul sulfuric şi acidul
azotic.
Protecţia juridică a atmosferei în ţara noastră
Prin protecţia atmosferei se urmăreşte prevenirea, limitarea deteriorării şi

ameliorarea calităţii acesteia, pentru a evita manifestarea unor efecte
negative asupra mediului şi a sănătăţii umane. Regimul juridic al protecţiei
atmosferei este stabilit de Legea nr. 104/2011 privind calitatea aerului
înconjurător.
Principalele Principalele obiective ale strategiei naţionale privind protecţia atmosferei sunt:
obiective ale menţinerea calităţii aerului înconjurător în zonele în care se încadrează în
strategiei limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;
naţionale îmbunătăţirea calităţii aerului înconjurător în zonele în care nu se încadrează în
privind
limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;
protecţia
atmosferei! adoptarea măsurilor necesare pentru limitarea până la eliminare a efectelor
negative asupra mediului, inclusiv în context transfrontier; îndeplinirea
obligaţiilor asumate prin acordurile şi tratatele internaţionale la care România
este parte şi participarea la cooperarea internaţională în domeniu.
În asigurarea calităţii aerului un rol important îl are instituirea zonelor de

protecţie sanitară, care se interpun între sursele de emisie şi zonele de locuit,
zone de agrement, rezervaţii naturale, staţiuni de odihnă şi tratament,
instituţii medicale şi social culturale, unităţi de învăţământ.
Conform reglementărilor în vigoare, în zonele de protecţie sunt permise culturi

agricole (excepţie făcând acele plante care pot fixa şi concentra poluanţii din
aer) şi plantaţii silvice, cu rol de filtru pentru poluanţii din aer.
S-au luat, de asemenea şi unele măsuri speciale pentru protecţia atmosferei, ca
de exemplu, cele privind verificarea îndeplinirii condiţiilor tehnice de către
vehiculele şi remorcile acestora care circulă pe drumurile publice. Potrivit art.
1 din Legea nr. 167/2003, vehiculele rutiere înmatriculate pot circula şi pot fi
utilizate pe drumurile publice din România numai dacă starea lor tehnică
corespunde reglementărilor privind siguranţa rutieră, protecţia mediului şi
categoria de folosinţă conform destinaţiei.
Atribuţii deosebite cu privire la protecţia atmosferei au şi proprietarii şi
deţinătorii legali de terenuri, care sunt obligaţi să întreţină perdelele şi
aliniamentele de protecţie, spaţiile verzi, parcurile, gardurile vii, pentru
îmbunătăţirea capacităţii de regenerare a atmosferei, protecţia fonică şi
eoliană.
În vederea protecţiei atmosferei, persoanele fizice sau juridice sunt obligate:
- să respecte reglementările privind protecţia atmosferei, adoptând măsuri
tehnologice adecvate de reţinere şi neutralizare a poluanţilor atmosferici;
Dreptul mediului 56
- să doteze instalaţiile tehnologice, care sunt surse de poluare, cu sisteme de

automonitorizare şi să asigure corecta lor funcţionare;
- să asigure personal calificat şi să furnizeze, la cerere sau potrivit
programului pentru conformare, autorităţilor competente pentru protecţia
mediului, datele necesare;
- să îmbunătăţească performanţele tehnologice în scopul reducerii emisiilor şi
să nu pună în exploatare instalaţiile prin care se depăşesc limitele maxime
admise prevăzute de lege;
- să asigure, la cererea autorităţilor competente pentru protecţia mediului,
diminuarea, modificarea sau încetarea activităţii generatoare de poluare;
- să asigure măsuri şi dotări speciale pentru izolarea şi protecţia fonică a
surselor generatoare de zgomot şi vibraţii, astfel încât să nu conducă, prin
funcţionarea acestora, la depăşirea nivelurilor limită a zgomotului
ambiental.
Reglementări legate de efectul de seră
Efectul de seră este un fenomen global de poluare a aerului, datorat gazelor

cu efect de seră: dioxid de carbon (CO2), metan (CH4), monoxid de azot
(N2O) etc. Acest fenomen produce importante modificări climatice la nivel
global, concretizate în încălzirea climei.
Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, semnată la

Rio de Janeiro în 1992, ratificată de ţara noastră prin Legea nr.24/1994,
stabileşte obligaţia statelor semnatare de a întreprinde activităţi de inventariere
a surselor de emisie a gazelor cu efect de seră, de a pune la punct şi de a aplica
tehnologii, practici şi procedee care să permită controlul, reducerea ori
prevenirea emisiilor atropice a gazelor cu efect de seră. Protocolul de la Kyoto
la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice adoptat în
1997 şi ratificat de România prin Legea nr. 3/2001, prevede reducerea emisiilor
Reţineţi globale de gaze cu efect de seră cu cel puţin 5% în perioada 2002-2012, faţă de
obligaţiile nivelul anului 1990.
statelor părţi
ale Protocolului Pentru a-şi îndeplini angajamentul de a reduce emisiile de gaze cu efect de
de la Kyoto cu seră, fiecare stat semnatar va trebui:
privire la
angajamentul - să mărească eficienţa energetică în sectoarele economice semnificative ale
de reducere a economiei naţionale;
emisiilor de - să asigure protecţia şi sporirea mijloacelor de absorbţie şi a rezervoarelor de
gaza cu efect de acumulare a gazelor cu efect de seră, să promoveze practicile de gospodărire
seră!
durabilă a pădurilor şi a unor forme durabile de agricultură;
- să promoveze forme noi de energie regenerabilă şi tehnologii de reţinere a
dioxidului de carbon;
- să stimuleze fiscal companiile ce acţionează pentru îndeplinirea obiectivelor
convenţiei;
- să promoveze măsuri de limitare şi/sau reducere a emisiilor de gaze cu efect
de seră în sectorul de transporturi;
- să reducă emisiile de metan provenite de la depozitele de deşeuri (prin
recuperarea şi utilizarea acestuia) şi de la sursele de producere, transport şi
distribuţie.
Dreptul mediului 57
În vederea îndeplinirii obligaţiilor ce le revin, statele pot transfera către alt stat
„unităţi de reducere a emisiilor rezultate” din proiecte ce au ca scop reducerea
emisiilor generate de activităţile umane sau intensificarea absorbţiei de gaze cu
efect de seră în orice sector de activitate.
Sarcina de lucru 2
Evidenţiază în câteva fraze obiectivele strategiei naţionale privind
protecţia atmosferei.
3.1.3. Protecţia apelor şi a ecosistemelor acvatice

Apele reprezintă o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată,

element indispensabil pentru viaţă şi pentru societate, materie primă pentru
activităţile productive, sursă de energie şi cale de transport, factor
determinant în menţinerea echilibrului ecologic [art. 1 alin. (1) din Legea
apelor nr. 107/1996].
Considerată drept sursă inepuizabilă a naturii, apa nu este disponibilă în

cantităţi suficiente în anumite perioade ale anului şi în anumite regiuni ale
Terrei. În acelaşi timp, necesităţile de consum sporesc în mod permanent.
În ţările în curs de dezvoltare, o persoană din trei este lipsită de siguranţa apei
potabile şi de servicii de salubritate, condiţii de bază pentru sănătate şi
demnitate. Criza de apă dulce afectează în prezent nu numai ţările sărace, ci şi
pe cele puternic dezvoltate.
Dacă în ţările din prima categorie subdezvoltarea este cea care amplifică
impactul deficitului natural de apă, în cele cu un puternic potenţial economic,
criza ce începe să se facă tot mai simţită nu este cauzată de absenţa resurselor,
ci de suprasolicitarea la care sunt expuse aceste resurse.
Pe de altă parte, creşterea continuă a populaţiei, gradul ridicat de urbanizare,
apariţia unor industrii mari consumatoare de apă, dar şi producătoare de efecte
nocive asupra apei, au determinat apariţia şi accentuarea fenomenului de
poluare a apei.
Totodată, se constată o creştere a valorii pagubelor produse de inundaţii, fapt
ce necesită executarea de lacuri de acumulare pentru atenuarea viiturilor,
îndiguiri, regularizări de albii etc.
Poluarea apei
Potrivit prevederilor Legii apelor nr. 107/1996 poluarea reprezintă orice

Dreptul mediului 58
alterare fizică, chimică, biologică sau bacteriologică a apei peste o limită

admisibilă stabilită, inclusiv depăşirea nivelului natural de radioactivitate
produsă direct sau indirect de activităţi umane, care o fac improprie pentru o
folosire normală în scopurile în care această folosire era posibilă înainte de a
interveni alterarea.
Poluarea apei este produsă de trei categorii de poluanţi de natură fizică,

chimică şi biologică. Principalii agenţi fizici cu rol în poluarea apelor sunt
reprezentaţi în mare parte de substanţele radioactive şi de apele termale
rezultate din procesele de răcire tehnologică a diverselor instalaţii industriale.
Poluarea chimică a apelor are loc prin infectarea cu plumb, mercur, azot,
hidrocarburi, detergenţi şi produse de uz fitosanitar. Poluarea biologică a apelor
este produsă de diverşi agenţi biologici, care ajung în apă odată cu deversările
industriale sau menajere ce conţin detergenţi, reziduuri de la fabricile de
produse alimentare.
Clasificarea apelor
În doctrină apele au fost clasificate după mai multe criterii. Astfel, după
criteriul administrării lor distingem ape internaţionale, ape teritoriale şi ape
naţionale.
Apele internaţionale sunt cele cu privire la care statul român este riveran cu
alte state, cele care intră sau trec prin graniţele ţării, precum şi cele cu privire
la care interesele unor state străine au fost recunoscute şi asigurate prin
tratate şi convenţii internaţionale.
Apele teritoriale (maritime interioare) sunt cele cuprinse în porţiunea de la
ţărmul mării noastre spre larg, a căror întindere şi delimitare se stabilesc prin
lege.
Apele naţionale sunt: fluviile, râurile, canalele şi lacurile navigabile
interioare, precum şi apele fluviilor şi râurilor de frontieră stabilite prin
tratate, acorduri şi convenţii internaţionale.
În funcţie de aşezarea lor, apele sunt de suprafaţă şi subterane.

Apele de suprafaţă sunt apele interioare, apele tranzitorii şi apele costiere.
După criteriul formei de proprietate, în conformitate cu prevederile Legii
apelor nr. 107/1996, modificată şi completată, apele aparţin domeniului public
sau domeniului privat.
Potrivit reglementărilor cuprinse în Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică şi regimul juridic al acesteia, modificată prin Legea nr. 71/2011,
D domeniul public al statului cuprinde, printre altele, apele de suprafaţă, cu
o albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele
m maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi cu
e potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor
n maritime, căile navigabile interioare.
i
Dreptul mediului 59
ul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit şi din lacurile şi

plajele care nu sunt declarate de interes public naţional sau judeţean.
Administrarea, gospodărirea şi folosinţa apelor în ţara noastră
Conform prevederilor art. 3 din Legea apelor, aparţin domeniului public

apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu
bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 km, malurile şi cuvetele
lacurilor, precum şi apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja
mării, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul valorificabil, marea teritorială şi
fundul apelor maritime.
Albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine hidrografice ce nu

depăşesc 10 km pătraţi, pe care apele nu curg permanent, aparţin deţinătorilor,
cu orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg. Proprietarii acestor
albii sunt obligaţi să folosească apele conform condiţiilor generale de folosire a
apei în bazinul respectiv. Insulele care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal
la nivelul mediu al apei, aparţin proprietarului albiei.
Gospodărirea raţională a apelor se organizează şi se desfăşoară pe bazine

hidrografice (entităţi geografice indivizibile de gospodărire a resurselor de
apă) şi se bazează pe cunoaşterea ştiinţifică, complexă, cantitativă şi
calitativă a resurselor de apă ale ţării, realizată printr-o activitate unitară şi
permanentă de supraveghere, observaţii şi măsurători asupra fenomenelor
hidrometeorologice şi resurselor de apă.
Apele de suprafaţă şi cele subterane sunt considerate un tot unitar sub aspect
cantitativ şi calitativ în scopul asigurării şi dezvoltării durabile.
Gestionarea cantitativă şi calitativă a apelor, exploatarea lucrărilor de
gospodărire a apelor precum şi reaplicarea strategiei şi politicii naţionale în
domeniu se realizează de Administraţia Naţională „Apele Române” .
Elaborarea strategiei şi politicii naţionale privind gospodărirea apelor,
coordonarea şi controlului aplicării reglementărilor interne şi internaţionale în
acest domeniu se fac de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor,
care are următoarele atribuţii:
- acţionează pentru amenajarea complexă a bazinelor hidrografice, pentru
valorificarea de noi surse de apă;
- coordonează întocmirea planurilor şi schemelor cadru de amenajare a
bazinelor hidrografice;
- avizează lucrările ce se execută pe apă în legătură cu apele;
- organizează întocmirea cadastrului general al apelor;
- aprobă utilizarea fondului apelor constituit conform prevederilor legale.
Legea interzice restrângerea utilizării apei potabile pentru populaţie în folosul
altor activităţi.
În folosinţa apei se pot aplica restricţii temporare, atunci când din cauza secetei
sau a altor calamităţi naturale, debitele de apă autorizate nu pot fi asigurate
tuturor utilizatorilor.
Dreptul mediului 60
Acestea se stabilesc prin planuri de restricţii şi folosire a apei în perioade

deficitare, elaborate de direcţiile de ape, după consultarea utilizatorilor
autorizaţi, cu avizul Administraţiei Naţionale „Apele Române”, fiind
obligatorii pentru toţi utilizatorii de apă.
Protecţia apelor în ţara noastră
Protecţia apelor de suprafaţă şi subterane, precum şi a ecosistemelor

acvatice are ca obiect menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii şi productivităţii
biologice a acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra
mediului, sănătăţii umane şi bunurilor materiale (art. 55 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 195/2005).
Conform prevederilor art. 1, alin. (2) din Legea apelor nr. 107/1996, apele
fac parte integrantă din domeniul public al statului, iar cunoaşterea,
protecţia, punerea în valoare şi utilizarea durabilă a resurselor de apă sunt
acţiuni de interes general. Apa nu este un produs comercial oarecare, ci este
un patrimoniu natural care trebuie protejat, tratat şi apărat ca atare. Protecţia
apelor se realizează sub trei aspecte: cantitativ, calitativ şi sanitar, aspecte ce
nu pot fi izolate.
În scopul protejării cantitative a apelor, potrivit art. 12 din Legea apelor,

utilizatorii de apă sunt obligaţi să economisească apa prin folosire judicioasă.
În acest scop, vor folosi cele mai bune tehnologii disponibile, care permit
utilizarea unor cantităţi reduse de apă, precum şi un consum mic de apă prin
recircularea şi/sau refolosirea apei. De asemenea, au obligaţia să asigure
întreţinerea şi repararea instalaţiilor proprii şi, după caz, a celor din sistemele
de alimentare cu apă şi canalizare. Autorităţile publice locale sunt obligate să
gestioneze în mod eficient apa distribuită în localităţi, respectiv colectarea
apelor meteorice, canalizarea şi epurarea apelor uzate.
Premisele protecţiei calitative a apelor constau în interzicerea unor activităţi cu
consecinţe dăunătoare. Astfel, sunt interzise: spălarea în cursuri de apă sau în
lacuri şi pe malurile acestora a vehiculelor, a altor utilaje şi agregate
mecanice, precum şi a ambalajelor sau obiectelor care conţin substanţe
periculoase; evacuarea apelor uzate în apele subterane, lacurile naturale sau
de acumulare, în bălţi, heleşteie sau în iazuri, cu excepţia iazurilor de
decantare; spălarea animalelor domestice deparazitate în afara locurilor
special amenajate în acest scop; aruncarea sau evacuarea în instalaţii sanitare
ori în reţelele de canalizare a deşeurilor periculoase şi/sau substanţelor
periculoase.
Prin protecţie sanitară se înţelege ansamblul de măsuri în vederea evitării
proceselor de poluare a apei potabile, ca urmare a activităţilor umane,
economice şi sociale.
Sunt supuse protecţiei sanitare următoarele obiective:
Dreptul mediului 61
- sursele de ape subterane sau de suprafaţă, precum şi captările aferente

acestora folosite pentru alimentarea centralizată cu apă potabilă a populaţiei,
a agenţilor economici din industria alimentară şi farmaceutică, a unităţilor
sanitare şi social-culturale, construcţiile şi instalaţiile componente ale
sistemelor pentru alimentare cu apă potabilă;
- zăcămintele de ape minerale şi captările aferente acestora utilizate pentru
cura internă sau pentru îmbuteliere, instalaţiile de îmbuteliere şi instalaţiile
de exploatare a nămolurilor terapeutice;
- lacurile şi nămolurile terapeutice;
- captările de ape subterane sau de suprafaţă folosite pentru îmbutelierea apei
potabile, alta decât apa minerală naturală.
Sarcina de lucru 3
Analizează gestionarea cantitativă şi calitativă a apelor.
3.2. Protecţia juridică a ecosistemelor forestiere, a faunei terestre şi acvatice

3.2.1. Protecţia ecosistemelor forestiere
Considerate metaforic „plămânul verde al pământului”, pădurile constituie,
indiferent de forma de proprietate, o avuţie de interes naţional de care
beneficiază întreaga societate.
Prin capacitatea de a absorbi dioxidul de carbon din aer, pădurile contribuie la
diminuarea modificărilor climatice la nivel planetar. Convenţia-cadru a
Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, încheiată la Rio de Janeiro în
1992 şi Protocolul de la Kyoto la această convenţie încurajează statele
semnatare să gospodărească durabil absorbanţii şi rezervoarele de gaze cu efect
de seră: pădurile, oceanul planetar, etc.
Totodată, prin capacitatea lor de reţinere a precipitaţiilor, pădurile au un rol de
reglare şi modelare a climei. De asemenea, prin vegetaţia forestieră se combat
eroziunea solului, alunecările de teren şi fenomenul de deşertificare. În acelaşi
timp, pădurea reprezintă mediul de viaţă pentru specii de plante şi animale
deosebit de valoroase, iar fondul forestier al unei ţări constituie o resursă
naturală extrem de importantă prin furnizarea lemnului şi a produselor
nelemnoase (vânat, peşte, fructe de pădure, ciuperci comestibile etc.).
Pentru realizarea acestor funcţii este necesară asigurarea gestionării durabile a
pădurilor.
Prin gestionarea durabilă a pădurilor se înţelege, conform definiţiei

Dreptul mediului 62
formulate la Conferinţa ministerială pentru protecţia pădurilor europene de

la Helsinki din 1993, administrarea şi utilizarea pădurilor astfel încât să li se
conserve şi amelioreze biodiversitatea, productivitatea, capacitatea de
regenerare, vitalitatea, sănătatea şi să li se asigure pentru prezent şi viitor
capacitatea de a exercita funcţiile multiple ecologice, economice şi sociale,
la nivel local, regional şi global, fără a genera prejudicii altor ecosisteme.
Componentele fondului forestier
Potrivit art. 1 din Codul silvic, fondul forestier al ţării este format din
pădurile, terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de
cultură, producţie ori administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum
şi terenurile neproductive, incluse în amenajamentele silvice, indiferent de
natura dreptului de proprietate.
Noţiunea de fond forestier nu este identică cu cea de pădure. Sunt considerate
păduri terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră cu o suprafaţă mai mare de
0,25 hectare, pe care se găsesc arbori ale căror coroane acoperă cel puţin 10%
din suprafaţă şi având o înălţime minimă de 5 m la maturitate în condiţii
normale de vegetaţie. Totodată, se includ în noţiunea de pădure pepinierele
forestiere şi plantaţiile care fac parte integrantă din pădure, drumurile
forestiere, căile de acces, poienile şi alte goluri din pădure, ecosistemele
forestiere situate în parcurile naţionale, parcurile naturale, rezervaţiile naturale
şi alte zone forestiere protejate, perdelele forestiere de protecţie constituite din
arbori ocupând o suprafaţă mai mare de 0,5 ha, cu o lăţime mai mare de 20 m
şi jnepenişurile din zona alpină (art. 2, lit. d), din Ordonanţa de urgenţă
nr.139/2005 privind administrarea pădurilor din România ).
Gestionarea durabilă a pădurilor presupune administrarea şi utilizarea pădurilor
astfel încât să îşi menţină şi să îşi amelioreze biodiversitatea, productivitatea,
capacitatea de regenerare, vitalitatea, sănătatea în aşa fel încât, să asigure, în
prezent şi în viitor, capacitatea de a exercita funcţiile multiple ecologice,
economice şi sociale permanente la nivel local, regional, naţional şi global, fără
a crea prejudicii altor ecosisteme (art. 2, lit. b) din Ordonanţa de urgenţă
nr.139/2005 privind administrarea pădurilor din România).
Fondul forestier naţional este supus în întregime regimul silvic, care

reprezintă un sistem de norme tehnice silvice, economice şi juridice privind
amenajarea, cultura, exploatatoarea, protecţia şi paza acestui fond, având ca
finalitate asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere.
În raport cu folosinţa lor, pădurile sunt păduri de folosinţă forestieră şi păduri

de folosinţă silvopastorală [art. 2, alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă nr.
139/2005 privind administrarea pădurilor din România].
Pădurile de folosinţă forestieră sunt constituite din pădurile incluse în fondul
forestier naţional existent la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă
nr.139/2005 şi din vegetaţia forestieră de pe păşunile împădurite având
consistenţa, stabilită în conformitate cu normele tehnice în domeniu, mai mare
de 0,4.
Dreptul mediului 63
Pădurile de folosinţă silvopastorală sunt constituite din vegetaţia forestieră cu

consistenţa, stabilită în conformitate cu normele tehnice în domeniu, de cel
mult 0,4, situate pe terenuri din afara fondului forestier naţional existent la data
intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă nr.139/2005.
Reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier
Fondul forestier naţional este supus în întregime regimului silvic, care

amenajarea, cultura, exploatarea, protecţia şi paza acestui fond, având ca
Elaborarea normelor ce constituie regimul silvic revine autorităţii publice

centrale care răspunde de silvicultură, care exercită şi controlul aplicării acestui
regim.
Proprietarii de păduri şi deţinătorii cu orice titlu trebuie să asigure respectarea
reglementărilor referitoare la regimul silvic, care privesc:
- paza pădurilor, în vederea prevenirii tăierilor ilegale, distrugerii sau
degradării vegetaţiei forestiere, păşunatului abuziv, braconajului şi a altor
fapte infracţionale sau contravenţionale. Neasigurarea pazei prin structurile
silvice autorizate atrage răspunderea contravenţională;
- executarea lucrărilor necesare pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi
dăunătorilor pădurilor, stabilite de organele autorităţii publice pentru
silvicultură, cu mijloace proprii sau contra cost, prin unităţi silvice
specializate;
- respectarea măsurilor de prevenire şi stingere a incendiilor şi, după caz,
dotarea cu mijloace de primă intervenţie;
- efectuarea lucrărilor de împădurire şi de ajutorare a regenerării naturale,
potrivit prevederilor amenajamentelor silvice şi ale normelor tehnice
Reţine specifice;
obligaţiile - efectuarea unor lucrări de întreţinere a plantaţiilor şi regenerărilor naturale
proprietarilor până la realizarea stării de masiv;
de păduri şi - executarea la timp, în conformitate cu prevederile amenajamentelor silvice
deţinătorii cu
orice titlu şi ale normelor tehnice specifice, lucrărilor de îngrijire a arboretelor -
referitoare la degajări, curăţări, rărituri, tăieri de igienă;
respectarea - tăieri de arbori numai după punerea în valoare şi eliberarea documentelor
reglementărilor specifice, de către personalul silvic autorizat.
privind regimul
silvic! Administrarea fondului forestier proprietate publică a statului se realizează prin
Regia Naţională a Pădurilor, care funcţionează pe bază de gestiune economică
şi autonomie financiară. Regia Naţională a Pădurilor aplică regimul silvic la
fondul forestier pe care îl administrează.
Pădurile proprietate publică aparţinând comunelor, oraşelor şi municipiilor,

precum şi cele proprietate privată indiviză sau a asociaţiilor formate de
acestea se administrează de către proprietari, prin structuri silvice proprii
autorizate, similare cu cele ale statului sau, la cerere, prin structuri silvice
existente autorizate, pe baza contractelor convenite între părţi.
Dreptul mediului 64
Pădurile proprietate privată aparţinând persoanelor fizice sunt supuse regimului

silvic. Proprietarii au obligaţia să asigure paza acestora şi să execute lucrările
necesare impuse de regimul silvic prin mijloace proprii.
Administrarea pădurilor proprietate privată aparţinând parohiilor, schiturilor,

mănăstirilor, unităţilor de învăţământ, unităţilor administrativ-teritoriale sau
altor persoane juridice se face prin structuri silvice proprii autorizate sau pe
bază contractuală, prin structuri silvice autorizate.
Controlul respectării regimului silvic pentru întregul fond forestier naţional se

exercită de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură şi de
Autoritatea Naţională de Control, prin structurile teritoriale silvice, cu
personalitate juridică, aflate în subordinea acestora.
Sarcina de lucru 4
Analizează regimul silvic, precum şi administrarea fondului
forestier.
Gospodărirea fondului forestier proprietate publică

Legislaţia cu privire la gospodărirea fondului forestier are în vedere
următoarele aspecte: amenajarea fondului forestier; regenerarea şi îngrijirea
pădurilor; protecţia pădurilor; paza fondului forestier; produsele specifice
fondului forestier; exploatarea masei lemnoase.
Modul de gospodărire a fondului forestier proprietate publică se

reglementează prin amenajamente silvice, care se elaborează pe ocoale
silvice şi unităţi de producţie, cu respectarea metodologiei unitare şi a
prevederilor normelor tehnice de amenajare a pădurilor, urmărind asigurarea
continuităţii funcţiilor ecologice şi social – economice ale acestora.
Amenajamentele silvice constituie bază a cadastrului forestier şi a titlului de
proprietate a statului.
În raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc, Codul silvic clasifică pădurile în

două grupe funcţionale:
a. păduri cu funcţii speciale de protecţie a apelor, a solului, a climei şi a
obiectivelor de interes naţional, păduri pentru recreere, păduri de ocrotire a
genofondului şi ecofondului, precum şi pădurile declarate monumente ale
naturii şi rezervaţii;
b. păduri cu funcţii de producţie şi de protecţie în care se urmăreşte să se
realizeze, în principal, masă lemnoasă de calitate superioară şi alte produse
ale pădurii şi, concomitent, protecţia calităţii factorilor de mediu.
Dreptul mediului 65
Pentru fiecare grupă şi subgrupă funcţională, prin amenajamente silvice se

stabilesc măsuri de gospodărire diferenţiate, în vederea realizării de structuri
care să asigure îndeplinirea corespunzătoare a funcţiilor atribuite.
Reconstrucţia ecologică, regenerarea şi îngrijirea pădurilor se realizează de
către Regia Naţională a Pădurilor, în concordanţă cu prevederile
amenajamentelor silvice şi ale studiilor de specialitate.
Prin protecţia pădurilor se înţelege, în general, protecţia împotriva tăierilor

iraţionale, apărarea pădurilor împotriva bolilor şi dăunătorilor şi protecţia
împotriva poluării.
Paza fondului forestier împotriva tăierilor ilegale de arbori, furturilor,

distrugerilor, degradărilor, păşunatului, braconajului, precum şi măsurile de
prevenire şi stingere a incendiilor se asigură şi exercită de către Regia
Naţională a Pădurilor.
Prefecţii, consiliile judeţene şi locale, unităţile de poliţie şi jandarmerie au
obligaţia de a sprijini acţiunile de pază a fondului forestier.
Potrivit art. 39 din Codul silvic, produsele lemnoase ale pădurii sunt:
produse principale rezultate din tăieri de regenerare a pădurilor; produse
secundare, rezultate din tăieri de îngrijire a arboretelor tinere; produse
accidentale, acele produse lemnoase ale pădurii rezultate în urma
calamităţilor şi din defrişări de pădure legal aprobate; produse de igienă,
rezultate din procesul normal de eliminare naturală; alte produse ( arbori şi
arbuşti ornamentali, răchită, puieţi şi diferite produse din lemn).
Produsele nelemnoase specifice fondului forestier sunt: vânatul din cuprinsul
acestuia, peştele din apele de munte, din crescătorii, bălţi şi iazuri din fondul
forestier, fructele de pădure, seminţele forestiere, ciupercile comestibile din
flora spontană, plantele medicinale şi aromatice, răşina şi altele de acest fel.
Exploatarea produselor lemnoase ale pădurii se face în conformitate cu
prevederile amenajamentelor silvice şi ale instrucţiunilor privind termenele,
modalităţile şi epocile de recoltare, scoatere şi transport al materialului lemnos,
emise de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.
Dezvoltarea durabilă a fondului forestier

Ocrotirea, asigurarea integrităţii şi dezvoltării fondului forestier naţional
constituie o preocupare fundamentală, de interes naţional, a autorităţii publice
centrale care răspunde de silvicultură, menită să asigure dezvoltarea durabilă a
acestuia.
Reducerea suprafeţei fondului forestier naţional este interzisă, cu excepţia
situaţiei în care reducerea suprafeţei fondului forestier naţional prin scoatere
definitivă se face pentru realizarea obiectivelor de interes naţional, declarate de
utilitate publică.
Ocuparea definitivă a unor terenuri din fondul forestier se face, de regulă, pe
bază de schimb. Prin schimburile efectuate, fiecare teren dobândeşte situaţia
juridică a celui pe care îl înlocuieşte ( art. 45 din Codul silvic al României).
Dreptul mediului 66
Fondul forestier proprietate privată

Administrarea fondului forestier proprietate privată se face de către proprietarii
acestuia, individual sau în asociaţii. Modul de gospodărire a fondului forestier
proprietate privată este stabilit prin amenajamente silvice, întocmite pe trupuri
de pădure şi pe ansamblul localităţii, fără a afecta dreptul de proprietate.
Deţinătorii de păduri proprietate privată au obligaţia să execute la timp
lucrările de igienă şi cele de protecţie, cu sprijinul tehnic al Regiei Naţionale
a Pădurilor, să asigure paza pădurilor împotriva tăierilor ilegale de arbori,
incendiilor, furturilor, păşunatului neautorizat.
Exploatarea masei lemnoase de către deţinătorii de păduri proprietate privată se
execută cu respectarea regulilor silvice de exploatare şi cele referitoare la
circulaţia materialului lemnos.
Împădurirea terenurilor degradate constituite în perimetre de ameliorare se
execută de către Regia Naţională a Pădurilor, prin unităţile sale teritoriale.
Controlul asupra modului în care se aplică regimul silvic în pădurile proprietate
privată se organizează de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, care
constată faptele ce contravin acestui regim şi aplică, potrivit legii, sancţiuni ori
sesizează, după caz, organele de urmărire penală.
Protecţia terenurilor acoperite cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier
Vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara fondului forestier este

constituită din: vegetaţia forestieră de pe păşunile împădurite; perdelele
forestiere de protecţie a terenurilor agricole; plantaţiile forestiere de pe
terenurile degradate; plantaţiile forestiere şi arborii din zonele de protecţie a
lucrărilor hidrotehnice şi de îmbunătăţiri funciare, precum şi cei situaţi de-a
lungul cursurilor de apă şi a canalelor de irigaţie; perdelele forestiere de
protecţie şi arborii situaţi de-a lungul căilor de comunicaţie din extravilan;
zonele verzi din jurul oraşelor, comunelor, altele decât cele cuprinse în
fondul forestier, parcurile din intravilan cu specii forestiere exotice, precum
şi jnepenişurile din zona alpină; parcurile dendrologice, altele decât cele
cuprinse în fondul forestier naţional.
Vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara fondului forestier are rolul de a
proteja terenurile agricole şi neagricole, nefiind cuprinse în amenajamente
silvice.
Deţinătorii de terenuri cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier
naţional au obligaţia să asigure paza acesteia, să ia măsuri de prevenire şi
stingere a incendiilor, să respecte dispoziţiile legale cu privire la protecţia
pădurilor şi circulaţia materiilor lemnoase.
Având în vedere rolul vegetaţiei forestiere situată pe terenuri din afara fondului
forestier, statul, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură,
încurajează crearea de perdele forestiere de protecţie a terenurilor agricole,
plantarea cu specii forestiere a unor terenuri degradate, proprietate privată,
neconstituite în perimetre de ameliorare, precum şi a altor terenuri disponibile,
asigurând gratuit, la cererea proprietarilor, material de plantat şi asistenţă
tehnică necesară.
Dreptul mediului 67
Pentru zonele afectate de secetă şi eroziune, unde se manifestă puternice

dezechilibre ecologice, acţiunea de realizare a perdelelor forestiere de protecţie
constituie lucrare de utilitate publică.
Regimul juridic al perdelelor forestiere de protecţie
Perdelele forestiere de protecţie sunt formaţiuni cu vegetaţie forestieră,

înfiinţate prin plantare, cu lungimi diferite şi lăţimi relativ înguste, amplasate
la o anumită distanţă unele de altele sau faţă de un obiectiv, cu scopul de a-l
proteja împotriva efectelor unor factori dăunători.
Tipurile de perdele forestiere sunt următoarele:

a. pentru protecţia terenurilor agricole contra factorilor climatici dăunători şi
pentru ameliorarea condiţiilor climaterice din perimetrul apărat;
b. antierozionale, de protejare a solului supus fenomenelor de eroziune;
c. pentru protecţia căilor de comunicaţie şi de transport, în special împotriva
înzăpezirilor;
d. pentru protecţia digurilor şi a malurilor contra curenţilor, viiturilor, gheţii şi
altele;
e. pentru protecţia localităţilor şi a diverselor obiective economice şi sociale.
Perdelele forestiere de protecţie constituie bun de interes naţional şi pot fi,
după caz, proprietate publică sau privată.
Înfiinţarea perdelelor forestiere de protecţie în ţara noastră reprezintă o cauză
de utilitate publică. Reţeaua de perdele de protecţie formează sistemul naţional
de perdele de protecţie.
Perdelele forestiere de protecţie sunt supuse unor norme tehnice silvice,

având ca finalitate asigurarea gestionării durabile a acestora, în vederea
exercitării funcţiilor de protecţie pentru care au fost înfiinţate.
Deţinătorii cu orice titlu de perdele forestiere de protecţie au obligaţia să

asigure paza acestora împotriva furtului şi păşunatului neautorizat, să ia măsuri
de prevenire şi stingere a incendiilor, să respecte dispoziţiile cu privire la
protecţia pădurilor şi la circulaţia materialelor lemnoase prevăzute în Codul
silvic şi în alte reglementări specifice domeniului şi să execute lucrări de
îngrijire, conform normelor tehnice.
Sarcina de lucru 5
Descrie în câteva fraze rolul vegetaţiei forestiere din sfera fondului
forestier.
Dreptul mediului 68
3.2.2. Protecţia juridică a faunei terestre şi acvatice

Alături de păduri şi alte forme de vegetaţie sunt supuse protecţiei, în condiţiile
legii, fauna terestră şi acvatică, protecţie ce poate fi asigurată atât prin
protejarea speciilor înseşi, cât şi prin protejarea mediului pe care îl locuiesc.
În sens larg, prin faună se înţelege totalitatea speciilor de animale de pe tot

globul, dintr-o anumită regiune de pe un teritoriu dat, dintr-o anumită epocă
geologică.
Potrivit reglementărilor din ţara noastră, prin animale se înţeleg toate

mamiferele şi păsările domestice şi sălbatice, albinele, peştii şi viermii de
mătase.
Analiza protecţiei juridice a animalelor presupune cunoaşterea corelaţiei dintre
societate şi măsurile legislative luate în acest sens pe plan intern şi
internaţional. Problema protecţiei animalelor trebuie privită din mai multe
puncte de vedere: economic, ştiinţific, social-politic, administrativ şi tehnic.
Protecţia juridică a animalelor sălbatice

Fauna de interes cinegetic, respectiv totalitatea exemplarelor din populaţiile din
speciile de faună sălbatică, cuprinse în anexele nr. 1 şi 2 din Legea vânătorii şi
a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, constituie, împreună cu totalitatea
fondurilor de vânătoare, fondul cinegetic al României.
De reţinut că fauna de interes cinegetic este regenerabilă şi este bun public de
interes naţional şi internaţional.
Potrivit art. 1, lit. j) din legea menţionată, fondurile de vânătoare sunt unităţi de
gospodărie cinegetică, constituite pe toate categoriile de teren, indiferent de
proprietar, delimitate astfel încât, să asigure vânatului o stabilitate cât mai mare
în cuprinsul acestora. Nu sunt incluse în fondurile de vânătoare suprafeţele
situate în intravilanul localităţilor, suprafeţele parcurilor naţionale şi
rezervaţiilor ştiinţifice, suprafeţele siturilor patrimoniului natural universal şi
suprafeţele strict protejate din cadrul zonelor umede de importanţă
internaţională.
Administrarea fondului cinegetic se realizează de autoritatea publică centrală
care răspunde de silvicultură, aceasta atribuind dreptul de gospodărire durabilă
a faunei de interes cinegetic din fondurile de vânătoare unei persoane juridice
sau unei organizaţii de vânătoare licenţiate cu drept de gestiune, direct sau prin
licitaţie publică, în baza unui contract încheiat pe o perioadă de zece ani.
În vederea gestionării durabile a faunei de interes cinegetic, legea vânătorii şi a
protecţiei fondului cinegetic prevede unele interdicţii:
a. popularea fondurilor de vânătoare cu exemplare bolnave, degenerate sau
provenind din crescătoriile de vânat destinate altor scopuri;
b. păşunatul în păduri;
c. tulburarea liniştii faunei de interes cinegetic în perioadele de înmulţire şi de
creştere a puilor;
Dreptul mediului 69
d. înfiinţarea, întreţinerea sau recoltarea culturilor agricole, fără asigurarea

protecţiei faunei de interes cinegetic;
e. deţinerea neautorizată în captivitate a exemplarelor din fauna de interes
cinegetic;
f. distrugerea sau degradarea instalaţiilor vânătoreşti de orice fel ori a
culturilor pentru vânat;
g. lăsarea liberă a câinilor de vânătoare sau a celor însoţitori de turme sau
cirezi în fondurile de vânătoare, altfel decât vaccinaţi sau dehelmintizaţi;
h. circulaţia persoanelor sau a mijloacelor de transport însoţite de câini liberi,
legaţi ori captivi, care aparţin altor categorii decât câinii de vânătoare sau
însoţitorii de turme ori cirezi, altfel decât vaccinaţi sau dehelmintizaţi;
i. permiterea însoţirii, în fondurile de vânătoare, a turmelor şi cirezilor,
precum şi a mijloacelor de transport de orice fel, de câini care nu poartă
jujeu;
j. circulaţia, pe fondurile de vânătoare, a persoanelor însoţite de câini, fără a fi
purtaţi în lesă, din alte rase decât cele admise la vânătoare în România;
k. permiterea însoţirii turmelor şi cirezilor de către câini însoţitori al căror
Reţineţi număr este mai mare de 3 în zona de munte, de 2 în zona de deal şi de 1 la
interdicţiile câmpie;
prevăzute de
l. hrănirea complementară a vânatului, cu încălcarea reglementărilor în
legea
vânătorii şi a vigoare;
protecţiei m. mutarea de către personal neautorizat a hranei destinate vânatului;
fondului n. distrugerea sau sustragerea hranei destinate vânatului;
cinegetic! o. deteriorarea cuiburilor sau culegerea ouălor păsărilor sălbatice;
p. nepredarea către gestionar sau către un reprezentant al acestuia, în termen de
7 zile de la momentul găsirii, a coarnelor lepădate de cervide;
q. neanunţarea celei mai apropiate primării despre existenţa în fondurile de
vânătoare a unor cadavre de animale din speciile de faună de interes
cinegetic;
r. naturalizarea exemplarelor de vânat sau prelucrarea celorlalte produse ale
vânatului, altele decât carnea, în scop de comercializare sau ca prestare de
servicii, fără ţinerea evidenţei potrivit modelului stabilit de autoritatea
publică centrală care răspunde de silvicultură;
s. depozitarea în teren sau utilizarea în combaterea dăunătorilor vegetali şi
animali ai culturilor agricole sau silvice a substanţelor chimice toxice pentru
fauna de interes cinegetic, fără luarea măsurilor de protecţie a acestora;
t. lăsarea în libertate a animalelor domestice sau a metişilor acestora, în scopul
sălbăticirii;
u. producerea, procurarea, comercializarea şi deţinerea curselor de orice fel
destinate capturării sau uciderii vânatului, fără aprobarea autorităţii publice
centrale care răspunde de silvicultură;
v. nerespectarea prevederilor referitoare la vânătoare cuprinse în planurile de
management şi în regulamentele ariilor naturale protejate, altele decât cele
aflate în categoriile pe suprafeţele cărora nu se constituie fonduri de
vânătoare;
w. distrugerea materialelor de conştientizare privind fauna de interes cinegetic
şi vânătoarea, a indicatoarelor pentru orientarea în fondurile de vânătoare;
x. deranjarea exemplarelor de faună de interes cinegetic în scopul fotografierii
sau filmării, în afara traseelor turistice sau a căilor de comunicaţie (art. 23,
alin. (1) din Legea nr. 407/2006).
Dreptul mediului 70
Protecţia juridică a păsărilor

Păsările sunt ocrotite prin reglementările generale referitoare la animalele
sălbatice şi domestice, dar şi prin reglementări cu caracter special, atât pe plan
internaţional, cât şi pe plan naţional.
Amintim în acest sens Legea nr. 5/1991 pentru aderarea ţării noastre la
Convenţia asupra zonelor umede, de importanţă internaţională, în special ca
habitat al păsărilor acvatice, convenţie care s-a încheiat la Ramsar la 3
februarie 1971, sub egida UNESCO şi amendată prin Protocolul de la Paris
din 3 decembrie 1982.
Aderând la această Convenţie, ţara noastră a recunoscut importanţa deosebită a

funcţiilor ecologice ale zonelor umede, ca habitate ale unor flore şi faune
caracteristice şi mai ales, ale păsărilor de apă.
În sensul Convenţiei, păsările de apă sunt păsări a căror existenţă depinde

ecologic de zonele umede, acestea fiind întinderi de bălţi, mlaştini, turbării
de ape naturale sau artificiale, permanente sau temporare, unde apa este
stătătoare sau curgătoare, dulce sau sărată, inclusiv întinderile de apă marină
a căror adâncime la reflux nu depăşeşte 6 m.
În ţara noastră, conservarea zonelor umede poate fi asigurată numai îmbinând

politicile naţionale pe termen lung cu o acţiune internaţională constantă.
De reţinut că protecţia juridică a păsărilor se desfăşoară în două direcţii
principale, respectiv, protecţia habitatelor şi conservarea speciilor.
Prin măsurile legislative şi organizatorice care se iau în privinţa protecţiei
habitatelor se urmăreşte protejarea habitatelor speciilor de păsări, în special a
acelora enumerate în acte normative, prin salvgardarea habitatelor naturale
ameninţate, evitarea sau reducerea la maximum a degradării unor astfel de
zone, protecţia zonelor care au importanţă pentru păsările migratoare şi care
sunt situate adecvat în raport cu căile de migraţiune (ca zone de iernare, de
aglomerare, de hrănire etc.).
În ceea ce priveşte conservarea speciilor de păsări, în temeiul art. 6 din
Convenţia de la Berna privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor
naturale din Europa, precum şi pe baza măsurilor legislative şi administrative
interne, se interzice: orice formă de capturare intenţionată, de deţinere şi de
ucidere intenţionată; degradarea sau distrugerea intenţională a locurilor de
reproducere sau a zonelor de repaus; perturbarea intenţionată a păsărilor, mai
ales în perioada de reproducere, de dependenţă şi de hibernare; distrugerea sau
culegerea intenţionată a ouălor în natură sau deţinerea lor.
Protecţia şi exploatarea durabilă a resurselor acvatice vii, pescuitul şi acvacultura

Conservarea, administrarea şi exploatarea resurselor acvatice vii, activitatea de
acvacultură, precum şi procesarea şi comercializarea produselor obţinute din
pescuit şi acvacultură sunt activităţi de interes general şi sunt reglementate de
Ordonanţa de urgenţă nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura, precum şi
de convenţiile internaţionale din domeniu la care România este parte.
Dreptul mediului 71
În sensul acestei legi, prin pescuit se înţelege activitatea de extragere a

resurselor acvatice vii din ape maritime şi continentale, cu respectare măsurilor
pentru protejarea, conservarea şi regenerarea resurselor acvatice vii.
În vederea elaborării strategiei naţionale şi a reglementărilor referitoare la
conservarea şi managementul resurselor acvatice vii, existente în apele marine
şi continentale, acvacultură, organizarea pieţei produselor pescăreşti, structurile
de pescuit şi acvacultură, precum şi pentru implementarea şi controlul aplicării
şi respectării acestora, a fost înfiinţată Agenţia Naţională pentru Pescuit şi
Acvacultură, instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică, în
subordinea autorităţii publice centrale care răspunde de pescuit şi acvacultură.
Începând cu anul 2005 funcţionează, în subordinea autorităţii publice centrale
care răspunde de pescuit şi acvacultură, Compania Naţională de Administrare a
Fondului Piscicol, instituţie publică care asigură gestionarea durabilă a
resurselor acvatice vii care aparţin domeniului public al statului.
Atribuirea dreptului de pescuit persoanelor fizice şi juridice se face prin
autorizare de către Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură, iar
exercitarea pescuitului se face în baza unui permis nominal, eliberat de
persoanele juridice autorizate.
Sarcina de lucru 6
Identificaţi actele normative care reglementează protecţia juridică a
faunei terestre şi acvatice.
3.3. Regimul juridic al ariilor protejate. Protecţia juridică a aşezărilor

umane
3.3.1. Regimul juridic al ariilor protejate
Categorii de arii protejate
Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 privind protecţia mediului defineşte aria

naturală protejată ca fiind acea „zonă terestră, acvatică şi/sau subterană, cu
perimetru legal stabilit şi având un regim special de ocrotire şi conservare, în
care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni
biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă
natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală deosebită”.
Ariile protejate au cunoscut, în raport cu funcţiile îndeplinite şi caracteristicile

biogeografice, mai multe clasificări, atât la nivel internaţional, în cadrul
Dreptul mediului 72
Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii (UICN), cât şi la nivel

naţional.
În cadrul UICN au fost stabilite 10 categorii de arii protejate, respectiv:
- rezervaţii ştiinţifice/rezervaţii naturale integrale;
- parcuri naţionale;
- monumente naturale/elemente naturale marcante;
- rezervaţii de conservare a naturii/rezervaţii naturale dirijate/sanctuare ale
faunei;
- peisaje terestre ori marine protejate;
- rezervaţii de resurse naturale;
- regiuni biologice naturale/rezervaţii antropologice;
- regiuni naturale amenajate în scopul utilizării multiple/zone de gestiune a
resurselor naturale;
- rezervaţiile biosferei;
- bunuri naturale ale patrimoniului mondial.
La nivel naţional, în scopul asigurării măsurilor speciale de protecţie şi
conservare in situ a bunurilor patrimoniului natural se instituie un regim
diferenţiat de protecţie, conservare şi utilizare, potrivit următoarelor categorii
de arii naturale protejate:
a) de interes naţional: rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale
naturii, rezervaţii naturale, parcuri naturale;
b) de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural universal,
geoparcuri, zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale
biosferei;
c) de interes comunitar sau situri „Natura 2000": situri de importanţă
comunitară, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială
avifaunistică;
d) de interes judeţean sau local: stabilite numai pe domeniul public sau privat
al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz.
Instituirea regimului de arie naturală protejată, în raport cu alte obiective,

este prioritară, cu excepţia obiectivelor referitoare la: asigurarea securităţii
naţionale; asigurarea securităţii, sănătăţii oamenilor şi animalelor; prevenirea
unor catastrofe naturale.
Regimul de protecţie se stabileşte indiferent de destinaţia terenului şi de

deţinător, iar respectarea acestuia este obligatorie în conformitate cu
prevederile legale.
Modul de constituire şi de administrare a ariilor naturale protejate va lua în
considerare interesele comunităţilor locale, facilitându-se participarea
reprezentanţilor în consiliile consultative pentru aplicarea măsurilor de
protecţie, conservare şi utilizare durabilă a resurselor naturale, încurajându-se
menţinerea practicilor şi cunoştinţelor tradiţionale locale în valorificarea
acestor resurse, în beneficiul comunităţilor locale.
Ariile naturale protejate şi coridoarele ecologice vor fi evidenţiate în mod
obligatoriu de către Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară în
planurile naţionale, zonale şi locale de amenajare a teritoriului şi de urbanism,
în planurile cadastrale şi în cărţile funciare.
Dreptul mediului 73
Administrarea reţelei de arii naturale protejate
Ansamblul ariilor naturale protejate, desemnate în conformitate cu

prevederile Ordonanţei de urgenţă nr. 57/2007 privind regimul ariilor
naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei
sălbatice, constituie reţeaua naţională de arii naturale protejate.
Responsabilităţile de administrare a ariilor naturale protejate şi a altor bunuri

ale patrimoniului natural, puse sub regim special de protecţie şi conservare,
revin:
a. Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate, pentru ariile naturale
protejate, declarate prin lege, prin hotărâre a Guvernului sau prin ordin al
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului;
b. Administraţiei Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării“ pentru Rezervaţia
Biosferei „Delta Dunării“;
c. autorităţilor administraţiei publice locale, pentru ariile naturale protejate,
declarate prin hotărâri ale acestora.
Administratorii ariilor naturale protejate, precum şi persoanele fizice şi juridice
care deţin sau administrează terenuri şi alte bunuri şi/sau desfăşoară activităţi
în perimetrul şi în vecinătatea ariei naturale protejate sunt obligate să asigure
respectarea planurilor de management şi a regulamentelor ariilor naturale
protejate.
Regimul juridic şi de conservare a Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”

Delta Dunării, întinsă pe o suprafaţă de 550.000 ha (dintre care peste 400.000
în România şi restul în Ucraina) este cea mai mare şi mai puţin afectată zonă
umedă a Europei.
Datorită faptului că în ultimele decenii mediul deltaic a fost supus unei
degradări grave, s-au adoptat mai multe măsuri legislative, rezultatul
constituindu-l înfiinţarea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării“.
Astfel, prin decretul nr. 187 din 20.03.1990, România a aderat la Convenţia
UNESCO adoptată în 1972 privind patrimoniul mondial, cultural şi naţional,
iar Delta Dunării a fost înscrisă pe lista patrimoniului mondial în decembrie
1991 şi a fost declarată rezervaţie a biosferei.
Totodată, prin Legea nr. 82/1993, s-a constituit Rezervaţia Biosferei „Delta
Dunării“, care cuprinde următoarele unităţi fizico-geografice: Delta Dunării,
sărăturile Murighiol-Plopu, complexul lagunar Razim-Sinoe, Dunărea
maritimă până la Cotul Pisicii, sectorul Isaccea-Tulcea cu zona inundabilă,
litoralul Mării Negre de la Braţul Chilia până la Capul Midia, apele maritime
interioare şi marea teritorială, până la izobata de 20 m inclusiv.
Dreptul mediului 74
În baza Hotărârii Guvernului nr. 367 din 18.04.2002 se aprobă Statutul de

organizare şi funcţionare a Administraţiei Rezervaţiei Biosferei „Delta
Dunării“ şi a componenţei nominale a Consiliului ştiinţific.
Rezervaţia biosferei este definită ca zonă geografică cu suprafeţe de uscat şi

de ape, inclusiv terenuri aflate permanent sub ape, în care există elemente şi
formaţiuni fizico-geografice, specii de plante şi animale şi care conferă o
importanţă bio-geografică, ecologică şi estetică deosebită, cu valoare de
patrimoniu natural şi universal, fiind supusă unui regim special de
administrare, în scopul conservării acesteia, prin dezvoltarea aşezărilor
umane şi organizarea activităţilor economice în corelare cu capacitatea de
resort a mediului deltaic şi a resurselor sale naturale (art. 2 din Legea nr.
82/1993).
Protecţia şi conservarea teritoriului Rezervaţiei se fac în mod diferenţiat, în

funcţie de elementele supuse ocrotirii. Conform legii, sunt delimitate trei zone
funcţionale:
a) zone cu regim de protecţie integrală;
b) zone tampon cu regim diferenţiat de protecţie, în care se pot desfăşura unele
activităţi umane, precum şi zone de reconstrucţie economică;
c) zone economice, în care se pot desfăşura, activităţi economice tradiţionale.
Zonele cu regim de protecţie integrală sunt protejate, în mod obligatoriu, de
zone tampon.
Potrivit prevederilor art. 10 alin.(1) din Legea nr. 82/1993, suprafeţele

terestre şi acvatice, inclusiv terenurile aflate permanent sub ape, existente în
perimetrul rezervaţiei, împreună cu resursele naturale pe care le generează,
constituie patrimoniu natural, domeniu public de interes naţional, aflat în
administrarea directă a organului unic de conducere a rezervaţiei .
Sunt exceptate de la aceste prevederi terenurile din perimetrul rezervaţiei care,

potrivit legii, sunt proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice sau
aparţin domeniului public ori privat local sau judeţean.
Legea mai prevede că dreptul populaţiei locale din teritoriul Rezervaţiei
Biosferei „Delta Dunării” de a păstra obiceiurile specifice locale şi activităţile
economice tradiţionale este garantat. Administraţia Rezervaţiei urmând să
asigure, după caz, prin compensaţii, continuitatea acestor activităţi.
Regimul de administrare a patrimoniului Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”

Pentru administrarea patrimoniului natural din domeniul public de interes
naţional al rezervaţiei, precum şi pentru refacerea şi protecţia unităţilor fizico-
geografice, prin Legea nr. 82/1993 s-a înfiinţat Administraţia Rezervaţiei,
instituţie publică cu personalitate juridică, cu sediul în municipiul Tulcea, în
Reţine subordinea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.
aceste
aspecte! Conducerea Administraţiei Rezervaţiei este realizată de Consiliul ştiinţific,
care are în subordine Colegiul executiv. Componenţa nominală a Consiliului
ştiinţific şi Statutul de organizare şi funcţionare a Administraţiei Rezervaţiei se
Dreptul mediului 75
aprobă de Guvern la propunerea autorităţii publice centrale pentru protecţia

mediului. Din Consiliul ştiinţific, format din 15 membri, fac parte şi 3
reprezentanţi ai administraţiei publice locale. Membrii Colegiului executiv sunt
numiţi prin ordin de către conducătorul autorităţii publice centrale pentru
protecţia mediului.
Guvernatorul Administraţiei Rezervaţiei este numit, în condiţiile legii, de
Guvern, la propunerea conducerii autorităţii publice centrale pentru protecţia
mediului, cu avizul prefectului judeţului Tulcea şi îndeplineşte funcţia de
preşedinte al Consiliului ştiinţific şi Colegiului executiv.
Funcţia de guvernator este asimilată cu funcţia de subsecretar de stat.
În componenţa Administraţiei Rezervaţiei funcţionează Corpul de inspecţie şi
pază, care realizează supravegherea întregului teritoriu al rezervaţiei şi
sancţionează nerespectarea măsurilor de protecţie stabilite în Statutul de
organizare şi funcţionare a Administraţiei Rezervaţiei.
Prin adoptarea Legii privind constituirea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”
s-a instituit un regim special de protecţie a acestei zone de importanţă naţională
şi internaţională.
Datorită acestei importanţe, regimul său juridic general este completat cu
prevederile documentelor internaţionale ratificate de ţara noastră.
Sarcina de lucru 7
Defineşte rezervaţia biosferei şi identifică instituţia publică care
administrează patrimoniul Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”.
3.3.2. Protecţia juridică a aşezărilor umane

Rezolvarea problemelor ecologice în aşezările umane depinde de mai mulţi
factori: reţeaua localităţilor şi mărimea lor, raporturile cu teritoriul liber,
mărimea, natura şi modul de exploatare a acestui teritoriu, resursele existente,
modul de prelucrare industrială.
După cum s-a arătat în literatura de specialitate, ecosistemul uman este
unitatea particulară (satul, oraşul etc.), în care componenta vie dominantă este
reprezentată de populaţia umană.
Aşezările umane pot fi considerate sisteme ecologice complexe create de
populaţiile umane.
Dreptul mediului 76
Având un specific bine determinat de prezenţa populaţiei, aşezările umane

trebuie să devină sisteme ecologice care să întrunească trăsăturile de echilibru,
menite să le asigure stabilitate şi viabilitate.
În doctrină aşezarea umană a fost definită ca fiind o localitate de orice nivel

(oraş sau comună) ce constituie o unitate administrativă şi care cuprinde
construcţiile de locuinţe, cele publice, locurile de odihnă şi agrement, pieţele
şi străzile, platformele industriale, în general tot ce se găseşte în interiorul
graniţelor administrative ale localităţii şi este creat de om.
Protecţia factorilor naturali de mediu în aşezările umane

Factorii naturali de mediu supuşi protecţiei în aşezările umane sunt: apa, aerul,
solul etc. Pentru combaterea poluării aerului în ţara noastră au fost stabilite
norme de concentraţie maxime admisibile pentru poluanţii atmosferici.
Agenţii economici, persoane fizice sau juridice sunt obligaţi, conform

Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005, să doteze instalaţiile
tehnologice, care sunt surse de poluare, cu sisteme de automonitorizare, să
asigure corecta lor funcţionare, să îmbunătăţească performanţele tehnologice
în scopul reducerii emisiilor şi să nu pună în exploatare instalaţiile prin care
se depăşesc limitele maxime admise, să asigure măsuri şi dotări speciale
pentru izolarea şi protecţia fonică a surselor generatoare de zgomot şi
vibraţii.
De asemenea, calitatea aerului poate fi îmbunătăţită prin crearea şi întreţinerea

spaţiilor verzi care influenţează fenomenele meteorologice şi totodată o
circulaţie mai rapidă a diferitelor gaze.
Consiliile locale, instituţiile şi persoanele fizice răspund de îmbunătăţirea
microclimatului urban, prin extinderea şi întreţinerea spaţiilor verzi, a
gardurilor vii, interzicerea temporară sau permanentă a anumitor tipuri de
autovehicule. Potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
195/2005, modificată şi completată, autorităţile administraţiei publice locale au
obligaţia de a asigura din terenul intravilan o suprafaţă de spaţiu verde de
minimum 20 metri pătraţi pe locuitor, până la 31 decembrie 2010 şi 26 metri
pătraţi pe locuitor, până la data de 31 decembrie 2013.
Un rol deosebit în asigurarea calităţii apelor revine serviciilor comunitare de
utilităţi publice, care trebuie să urmărească: exploatarea instalaţiilor de
alimentare cu apă potabilă şi industrială prin valorificarea cu prioritate a
surselor locale; preluarea apei din subteran, din râuri sau lacuri, precum şi
evacuarea apelor uzate după epurare, prin adoptarea unor soluţii optime de
folosire a surselor de alimentare, a receptorilor cei mai apropiaţi şi a celor mai
scurte trasee; supravegherea zonelor de protecţie a captărilor, instalaţiilor de
tratare, rezervoarelor, staţiilor de pompare, apeductelor şi celorlalte construcţii
speciale de alimentare cu apă.
Un alt factor de mediu supus protecţiei în aşezările umane este solul.

Degradarea sa continuă nu se datorează doar practicării unei agriculturi
intensive, a păşunatului iraţional, ci şi a eroziunii naturale, produsă de apă
Dreptul mediului 77
sau vânt, a chimizării fără limite şi a irigaţiilor excesive.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 711/2001 a fost creat în ţara noastră Centrul
Naţional pentru Aşezări Umane.
Acest centru reprezintă ţara noastră în relaţiile internaţionale şi asigură, prin
secretariatul său, legătura cu Comisia Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru
Aşezări Umane precum şi cu Centrul Naţiunilor Unite pentru Aşezări Umane
de la Nairobi-Kenya, precum şi cu ţările membre din comisie, cu celelalte
organizaţii şi organisme internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale de
profil.
Pentru apartamente, nivelul acustic echivalent continuu, măsurat în interiorul
camerei cu ferestrele închise nu trebuie să depăşească 35 decibeli şi curba de
zgomot 30 în timpul zilei.
Pentru şcoli (săli de clasă) nivelul acustic echivalent continuu, măsurat în
interiorul clasei cu ferestrele închise, să nu depăşească 35 decibeli şi curba de
zgomot 30. Aceste valori sunt obligatorii şi pentru alte unităţi de învăţământ şi
biblioteci.
Reglementarea activităţilor de construcţii în aşezările urbane

În ţara noastră, activitatea de construcţie în aşezările urbane este reglementată
printr-o sferă largă de acte normative, care se referă la:
- organizarea şi dezvoltarea pe plan naţional şi teritorial a aşezărilor umane;
- administrarea şi controlul activităţii de construcţii;
- planificarea organizării teritoriale şi a executării construcţiilor;
- activitatea de executare a lucrărilor de dezvoltare a aşezărilor umane;
- protecţia monumentelor arhitectonice;
- crearea de spaţii verzi.
Aceste domenii de activitate legate de aşezările umane interesează dreptul
mediului prin prisma mediului artificial.
Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării de construcţii, republicată şi
modificată, prevede în art. 10 că, pentru autorizarea executării lucrărilor de
construcţii în zonele asupra cărora s-a instituit, potrivit legii, un anumit regim
de protecţie, prevăzut în documentaţiile de urbanism, în planurile urbanistice şi
în planurile de amenajare a teritoriului aprobate, se va proceda după cum
urmează:
- în zonele construite protejate, în zonele de protecţie a monumentelor
istorice, în ansamblurile de arhitectură şi siturile arheologice, solicitantul va
obţine avizul conform al Ministerului Culturii şi Cultelor;
- în cazul lucrărilor de intervenţii asupra construcţiilor monumente istorice,
pe lângă avizul Ministerului Culturii şi Cultelor se vor obţine avizele
specifice cerinţelor de calitate a construcţiilor, potrivit prevederilor legale;
- în zonele naturale protejate, stabilite potrivit legii, în zonele de siguranţă şi
protecţie ale amenajărilor hidrotehnice de interes public, precum şi în alte
arii protejate solicitantul va obţine avizul Ministerului Mediului şi Pădurilor
şi al Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale;
Dreptul mediului 78
- în zonele de siguranţă şi de protecţie a infrastructurilor de transport de

interes public, precum şi în zonele aferente construirii căilor de comunicaţie,
stabilite prin documentaţiile de amenajare a teritoriului şi/sau de urbanism,
se va obţine şi autorizaţia Ministerului Transporturilor, conform
prevederilor legale;
- în zonele unde s-a instituit alt tip de restricţie solicitantul va obţine avizul
organismelor competente.
Terenurile aparţinând domeniului privat al statului sau al unităţilor

administrativ-teritoriale, destinate construirii, pot fi vândute, concesionate
ori închiriate prin licitaţie publică, potrivit legii, în condiţiile respectării
prevederilor documentaţiilor de urbanism şi de amenajare a teritoriului,
aprobate potrivit legii, în vederea realizării de către titular a construcţiei.
Terenurile aparţinând domeniului public al statului sau al unităţilor

administrativ teritoriale se pot concesiona numai în vederea realizării de
construcţii sau de obiective de uz şi/sau de interes public, cu respectarea
documentaţiilor de urbanism aprobate potrivit legii.
Concesionarea se face pe bază de oferte prezentate de către solicitanţi, cu

respectarea prevederilor legale, urmărindu-se valorificarea superioară a
potenţialului terenului.
Regimul juridic al activităţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism
Potrivit art. 1 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi

urbanismul, teritoriul României constituie spaţiul necesar procesului de
dezvoltare durabilă şi este parte a avuţiei naţionale de care beneficiază toţi
cetăţenii ţării.
Activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism trebuie să se desfăşoare

cu respectarea autonomiei locale, pe baza principiului parteneriatului,
transparenţei, participării populaţiei în procesul de luare a deciziilor, precum şi
al dezvoltării durabile, conform cărora deciziile generaţiei prezente trebuie să
asigure dezvoltarea, fără a compromite dreptul generaţiilor viitoare la existenţă
şi dezvoltare proprie.
La baza activităţii de amenajare a teritoriului ce se exercită pe întregul teritoriu
al României, stă principiul ierarhizării, coeziunii şi integrării spaţiale, la nivel
naţional, regional şi judeţean, iar obiectivele principale ale acestei activităţi
sunt următoarele:
- dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu
respectarea specificului acestora;
- îmbunătăţirea calităţii vieţii colectivităţilor umane;
Reţine aceste - gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului;
aspecte!
- utilizarea raţională a teritoriului.
Dreptul mediului 79
Urbanismul are ca principal scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor,

prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung (art. 10
din lege).
Participarea populaţiei la activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism
se realizează prin informarea şi consultarea populaţiei, precum şi prin alte
forme de participare prevăzute de lege.
Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale răspund de activitatea de
amenajare a teritoriului şi de urbanism.
Cu ocazia sistematizării localităţilor se urmăreşte protejarea pădurilor,
monumentelor naturii, florei şi faunei specifice zonei ş.a.
În scopul protecţiei mediului din zonele locuite, amplasarea obiectivelor
economice care, prin natura activităţii lor, pot polua atmosfera, se face cu
precădere în zonele rezervate industriilor cu surse de poluare. Unităţile
economice cu surse de poluare a atmosferei vor fi amplasate în zone bine
ventilate, care să asigure o bună dispersie a poluanţilor în atmosferă.
Se vor evita depresiunile, văile închise şi zonele cu frecvente inversiuni
termice, precum şi terenurile expuse vânturilor dominante pe direcţia
teritoriilor protejate.
În cadrul zonelor industriale, unităţile cele mai nocive se grupează la distanţele
cele mai mari faţă de teritoriile populate.
Sarcina de lucru 8
Defineşte aşezarea umană şi precizează modul în care se asigură
protecţia factorilor de mediu supuşi protecţiei în cadrul aşezărilor
umane.
Dreptul mediului 80
Rezumat
Protecţia şi ameliorarea solului se realizează prin lucrări de prevenire şi de
combatere a proceselor de degradare şi poluare a solului, provocate de
fenomene naturale sau cauzate de activităţi economice şi sociale.
Prin protecţia atmosferei se urmăreşte prevenirea, limitarea deteriorării şi
ameliorarea calităţii acesteia, pentru a evita manifestarea unor efecte negative
asupra mediului şi a sănătăţii umane.
Apele fac parte integrantă din domeniul public al statului, iar cunoaşterea,
protecţia, punerea în valoare şi utilizarea durabilă a resurselor de apă sunt
acţiuni de interes general.
Fondul forestier naţional este supus în întregime regimului silvic, care
amenajarea, cultura, exploatarea, protecţia şi paza acestui fond, având ca
Alături de păduri şi alte forme de vegetaţie sunt supuse protecţiei, în condiţiile
legii, fauna terestră şi acvatică, protecţie ce poate fi asigurată atât prin
protejarea speciilor înseşi, cât şi prin protejarea mediului pe care îl locuiesc.
Modul de constituire şi de administrare a ariilor naturale protejate va lua în
considerare interesele comunităţilor locale, facilitându-se participarea
reprezentanţilor în consiliile consultative pentru aplicarea măsurilor de
protecţie, conservare şi utilizare durabilă a resurselor naturale, încurajându-se
menţinerea practicilor şi cunoştinţelor tradiţionale locale în valorificarea acestor
resurse, în beneficiul comunităţilor locale.
Rezolvarea problemelor ecologice în aşezările umane depinde de mai mulţi
factori: reţeaua localităţilor şi mărimea lor, raporturile cu teritoriul liber,
mărimea, natura şi modul de exploatare a acestui teritoriu, resursele existente,
modul de prelucrare industrială.
1. Prin protecţie sanitară a apelor se înţelege:
a. interzicerea unor activităţi cu consecinţe dăunătoare;
b. economisirea apei în mod judicios;
c. ansamblul de măsuri în vederea evitării proceselor de poluare a apei
potabile, ca urmare a activităţilor umane, economice şi sociale.
2. Potrivit art. 136 alin. (3) din Constituţia României, bogăţiile de orice natură
ale subsolului:
a. fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice;
b. fac obiectul proprietăţii private a statului;
c. fac obiectul proprietăţii persoanelor juridice.
3. Poluanţii din atmosferă pot fi:

a. poluanţi primari, emişi direct de surse identificate sau identificabile
(primari);
Dreptul mediului 81
b. produşi în mod direct, prin interacţiunea a doi sau mai mulţi poluanţi;
c. poluanţi secundari, care sunt produşi indirect prin interacţiunea a doi
sau mai mulţi poluanţi.
4. Gospodărirea fondului forestier proprietate publică presupune:

a. amenajarea fondului forestier;
b. numai amenajarea fondului forestier;
c. orice activitate de combatere a poluării fondului forestier.
5. Potrivit legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic, fauna de interes

cinegetic:
a. reprezintă totalitatea speciilor de plante şi animale de pe tot globul,
dintr-o anumită regiune de pe un teritoriu dat, dintr-o anumită epocă
geologică;
b. toate mamiferele şi păsările domestice şi sălbatice, albinele, peştii şi
viermii de mătase;
c. totalitatea exemplarelor din populaţiile din speciile de faună sălbatică
existente pe teritoriul României.
6. În categoriile de arii protejate intră:

a. rezervaţiile ştiinţifice/rezervaţii naturale integrale;
b. parcurile naţionale;
c. numai rezervaţiile ştiinţifice / rezervaţiile naturale integrale.
Mircea Duţu, Dreptul internaţional al mediului, Editura Economică, 2004.
Mihai Berca, Ecologie generală şi protecţia mediului. Editura „Ceres”, Bucureşti,
2000.
Ernest Lupan, Tratat de dreptul mediului, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009.
Vasilica Negruţ, Dreptul mediului, Editura Fundaţiei Academice „Danubius”, pp. 99-
179, Galaţi, 2008.
Daniela Marinescu. Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic, pp. 119 şi
urm., Bucureşti, 2007.
Mircea Duţu. Dreptul mediului, Editura C. H. Beck, pp. 304 şi urm., Bucureşti, 2007.
***Codul silvic.
***Legea apelor nr. 107/1996, modificată şi completată.
***Legea fondului funciar nr. 18/1991, modificată şi completată.
***Legea nr. 407/2006 a vânătorii şi protecţiei fondului cinegetic.
***Legea nr. 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător.
***Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu
modificările şi completările ulterioare.
***Ordonanţa de urgenţă nr. 139/2005 privind administrarea pădurilor din România.
Dreptul mediului 82

Ilovepdf - Merged (9) Drep Med I+II+III

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ilovepdf - Merged (9) Drep Med I+II+III

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Tipografia Zigotto Galaţi

1. Privire generală asupra dreptului mediului

2. Regimul substanţelor şi preparatelor periculoase, al deşeurilor şi

Regimul substanţelor şi preparatelor periculoase, precum 37

4. Răspunderea juridică în dreptul mediului

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:

- utilizarea noţiunilor specifice dreptului mediului;

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

Pe măsură ce vei parcurge modulul, vei regăsi două lucrări de verificare la

1.1. Aspecte generale privind protecţia mediului 10

 să defineşti următoarele noţiuni: mediu, protecţie a mediului, poluare,

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 8 ore

„Protecţia mediului” poate fi definită ca o activitate umană conştientă,

Poluarea mediului şi consecinţele acesteia

Prin „poluant”, în sensul Ordonanţei de urgenţă nr.195 din 2005, se înţelege

Conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr.195 din 2005, termenul

Aflat în mediu în cantităţi ce depăşesc limita de toleranţă a uneia sau mai

O problemă îngrijorătoare pentru umanitate o reprezintă poluarea mărilor şi

Cel mai important document adoptat în cadrul Conferinţei a fost Declaraţia

În Declaraţie se arată că eradicarea sărăciei, protecţia şi managementul

Protecţia mediului şi strategia dezvoltării durabile

Relaţia dezvoltare – mediu este o relaţie între prezent şi viitor. Dezvoltarea

Conceptul de dezvoltare durabilă s-a conturat într-un moment în care

Obiectivul general al dezvoltării durabile este găsirea unui spaţiu al

Legătura dintre dezvoltarea economică şi problemele ecologice este definitorie

Folosit curent, în contextul general al dezvoltării, termenul de strategie

Comisia Internaţională pentru Mediu şi Dezvoltare a ajuns la concluzia că

1.1.2. Dreptul mediului în sistemul dreptului românesc

Dreptul mediului reprezintă, în abstract, ansamblul reglementărilor juridice

Protecţia mediului se realizează, potrivit legii, prin instituirea unor obligaţii,

1.2. Izvoarele şi principiile dreptului mediului

Principalul izvor de drept al mediului în plan intern îl reprezintă legea în

Izvoarele dreptului internaţional al mediului sunt enumerate şi definite în mod

Izvoarele dreptului mediului

Ca o regulă generală, constituţiile stabilesc structura şi ierarhia normelor

Constituţia României (revizuită prin Legea nr. 429/2003) se referă la

Ca atare, tratatele internaţionale cu privire la mediu pe care România le-a

C. Actele autorităţilor publice locale

Constituie izvoare ale dreptului mediului hotărârile adoptate de către

D. Alte izvoare ale dreptului mediului

Cutuma (obiceiul juridic) ca normă de drept izvorâtă dintr-o practică

Şi în domeniul protecţiei mediului cutuma poate prezenta unele semnificaţii.

Jurisprudenţa, înţeleasă ca totalitatea hotărârilor adoptate de instanţele

Doctrina juridică, reprezentată de analizele, interpretările teoretice pe care

1.2.2. Principiile dreptului mediului

Un principiu se poate prezenta sub diferite forme: axiome, deducţii, dar în

Existenţa unor principii generale se impune ca necesară, întrucât, principiile

Noţiunea de principiu fundamental al dreptului mediului

Principiile dreptului mediului

La nivelul dreptului internaţional sunt considerate principii specifice:

În dreptul român, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 202/2002 privind

Principiul conform căruia protecţia mediului constituie un obiectiv de interes public

Conform primei concepţii, în virtutea interesului general pe care îl poartă,

A doua concepţie recunoaşte importanţa şi interesul general al protecţiei

Este principiul care dă raţiune activităţii umane de protecţie a mediului.

La nivel european, caracterul preventiv al politicii de mediu a fost precizat încă

Principiul precauţiei urmăreşte asigurarea unei protecţii mărite a mediului, a

Pe plan internaţional acest principiu a fost consacrat pentru prima dată de

Principiul „poluatorul plăteşte”