Anul III Semestrul I Curs ID Dreptul Mediului

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL MEDIULUI
- Învăţământ la distanţă -
Asist. univ. dr.

Maria-Cristina Petre
2014
2
INTRODUCERE
Dreptul mediului este constituit din ansamblul normelor juridice care

reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de mediu în
procesul folosirii în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor sale biotice
şi abiotice, precum şi relaţiile legate de protecţia conservarea şi dezvoltarea lor durabilă.
Dreptul mediului se impune prin importanţa deosebită a valorilor pe care le
ocroteşte, reprezentând o disciplină de actualitate, în condiţiile în care criza ecologică
cunoaşte o acutizare fără precedent, precum şi în contextul politicii active a Uniunii
Europene de protecţie a mediului, politică implementată şi în România.
În cadrul acestei discipline se studiază atât aspecte generale ale materiei, cât şi
speciale, privind conservarea, dezvoltarea şi protecţia componentelor naturale ale
mediului, raporturile juridice privind protecţia factorilor creaţi prin activitatea umană,
răspunderea juridică în dreptul mediului.
Disciplina Dreptul mediului oferă studenţilor posibilitatea cunoaşterii
reglementărilor juridice privind protecţia mediului pe plan intern şi internaţional, a
înţelegerii importanţei şi rolului Dreptului mediului în raport cu alte ramuri de drept, a
regulilor de aplicare a normelor privind protecţia mediului, a raportului dintre
reglementarea internaţională, regimul instituit la nivelul Uniunii Europene şi dreptul
intern în materia protecţiei mediului, a îmbinării cunoştinţelor teoretice cu abilitatea de a
le aplica în practică, a analizei normelor care au ca obiect conservarea, dezvoltarea şi
protecţia factorilor naturali şi a celor creaţi prin activităţi umane, a interpretării normelor
care au ca scop protecţia mediului potrivit finalităţii acestora şi a principiilor dreptului
mediului, a manifestării unei atitudini responsabile faţă de pregătirea continuă şi aplicării
corespunzătoare a legislaţiei în vigoare şi a jurisprudenţei în domeniul protecţiei
mediului.
Studierea disciplinei prezintă importanţă mai ales din punct de vedere practic,
fiind necesară pregătirea de specialişti cu cunoştinţe juridice în domeniu, mai ales că, în
3
vederea alinierii la cerinţele Uniunii Europene, în România sunt necesare înfiinţarea şi
funcţionarea completelor specializate în soluţionarea cauzelor de mediu.
Disciplina Dreptul mediului este prevăzută în planul de învăţământ cu un număr

de 3 credite, fiind un curs de semestru.
Cursul de Dreptul mediului are ca scop realizarea unei pregătiri adecvate a

studenţilor în domeniul mijloacelor şi instrumentelor juridice de protecţie, conservare şi
dezvoltare a mediului.
Obiectivele generale ale cursului sunt:

 însuşirea de către studenţi a conceptelor şi noţiunilor specifice dreptului
mediului;
 analizarea reglementărilor juridice interne şi internaţionale privind
protecţia mediului;
 interpretarea normelor care au ca scop protecţia mediului, potrivit
finalităţii acestora şi a principiilor dreptului mediului;
 corelarea normelor din reglementarea cadru în domeniul protecţiei
mediului cu reglementările speciale şi cu normele internaţionale în domeniu;
 îmbinarea cunoştinţelor teoretice în materie cu abilitatea de a le aplica în
practică.
Cursul de Dreptul mediului – învăţământ la distanţă este organizat în şase unităţi

de învăţare, după cum urmează:
Unitatea de învăţare nr. 1. ……………………………………………………p. 7

Introducere în studiul Dreptului mediului. Concepte de bază. Protecţia
mediului şi strategia dezvoltării durabile. Conferinţe mondiale în domeniul protecţiei
mediului şi principalele documente adoptate. Poluarea şi implicaţiile ei. Noţiunea de
mediu şi de resurse naturale. Definiţia Dreptului mediului. Obiectul Dreptului mediului.
Izvoarele Dreptului mediului.
4
Unitatea de învăţare nr. 2. ……….………………………………………….p. 21
Principiile dreptului mediului. Populaţia şi mediul. Definiţia şi clasificarea
principiilor dreptului mediului. Principii interne de bază. Principii interne decizionale.
Principii internaţionale de bază. Principii internaţionale specifice cu caracter restrâns.
Populaţia şi mediul - noţiuni generale. Calitatea vieţii şi factorii care o influenţează.
Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos. Populaţia şi mediul în reglementările
internaţionale.
Unitatea de învăţare nr. 3. ……………………………………………..……p. 47

Raporturile juridice privind protecţia factorilor abiotici ai mediului -
atmosfera, apa, solul şi subsolul. Cauzele şi efectele principale ale poluării atmosferei.
Protecţia atmosferei în dreptul intern. Protecţia atmosferei pe plan internaţional. Protecţia
spaţiului extraatmosferic. Clasificarea apelor. Poluarea apei. Regimul juridic al apelor în
România. Protecţia apelor. Protecţia apelor pe plan internaţional. Consideraţii generale
privind degradarea solului. Măsuri legale de protecţie şi conservare durabilă a solului în
România. Protecţia subsolului.
Unitatea de învăţare nr. 4………………………………………….………...p. 81

Raporturile juridice privind protecţia resurselor naturale şi conservarea
durabilă a biodiversităţii. Conservarea şi dezvoltarea durabilă a fondului forestier.
Protecţia altor forme de vegetaţie terestră. Protecţia vegetaţiei forestiere din afara
fondului forestier. Protecţia păşunilor şi a fâneţelor naturale. Protecţia plantelor cultivate.
Protecţia faunei terestre şi acvatice în dreptul intern. Protecţia faunei pe plan
internaţional. Protecţia şi conservarea ariilor naturale. Reglementarea juridică a ariilor
naturale protejate în România. Reglementări privind protecţia naturii pe plan
internaţional.
Unitatea de învăţare nr. 5………………………………………….……….p. 109

Raporturile juridice privind protecţia factorilor creaţi prin activitatea
umană. Aplicarea principiilor ecologice în desfăşurarea diferitelor activităţi în aşezările
5
umane. Evaluarea de mediu pentru anumite planuri şi programe. Evaluarea impactului
anumitor proiecte publice şi private asupra mediului. Avizul, acordul şi autorizaţia de
mediu. Bilanţul de mediu. Auditul de mediu. Regimul juridic al substanţelor periculoase,
precum şi al deşeurilor de orice fel. Poluarea radioactivă şi protecţia împotriva radiaţiilor.
Condiţiile desfăşurării activităţii nucleare în România. Cooperarea internaţională în
domeniul aplicaţiilor paşnice ale energiei nucleare.
Unitatea de învăţare nr. 6…………………………………………………p. 140

Răspunderea juridică în dreptul mediului. Condiţiile şi formele răspunderii
juridice în dreptul intern. Răspunderea civilă delictuală pentru prejudicii aduse mediului
sau componentelor sale. Răspunderea pentru prejudicii aduse mediului conform
Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005, cu modificările şi
completările ulterioare. Reglementări cu caracter special în dreptul mediului cu privire la
răspunderea civilă delictuală. Răspunderea contravenţională în dreptul mediului.
Răspunderea penală în dreptul mediului. Particularităţile răspunderii statelor în domeniul
protecţiei mediului. Răspunderea pentru daune aduse patrimoniului comun al umanităţii.
Răspunderea pentru crime şi delicte internaţionale.
La începutul fiecărei unităţi de învăţare sunt prezentate cuprinsul şi obiectivele

specifice acestora.
Unităţile de învăţare se încheie cu teste de evaluare şi indicarea surselor
bibliografice.
În acelaşi timp, la finalul modulului sunt prezentate resursele de documentare
obligatorii şi facultative, raportate la nivelul întregului curs.
6
Unitatea de învăţare nr. 1
INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI MEDIULUI. CONCEPTE DE

BAZĂ.
Cuprins
 Protecţia mediului şi strategia dezvoltării durabile;
 Conferinţe mondiale în domeniul protecţiei mediului şi principalele documente
adoptate;
 Poluarea şi implicaţiile ei;
 Noţiunea de mediu şi de resurse naturale;
 Definiţia dreptului mediului;
 Obiectul dreptului mediului;
 Izvoarele dreptului mediului;
 Test de verificare pentru Unitatea de învăţare nr. 1;
 Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. 1.
 Obiectivele Unităţii de învăţare nr. 1
La finalizarea studiului acestei unităţi veţi fi capabili:

 să prezentaţi elementele specifice ramurii de drept care face obiectul
cursului de faţă;
 să definiţi noţiuni de bază din domeniul Dreptului mediului;
 să comparaţi efectele diferitelor categorii de poluare a mediului.
7
I. PROTECŢIA MEDIULUI ŞI STRATEGIA DEZVOLTĂRII DURABILE
Pentru stabilirea posibilităţilor de acţiune în domeniul protecţiei mediului o

importanţă esenţială o are legătura dintre dezvoltarea economică şi problemele ecologice.
Strategia naţională a dezvoltării durabile este un atribut al suveranităţii şi
independenţei statului care trebuie să ţină seama de condiţiile sale specifice, de resursele
şi capacităţile de care dispune.
Folosit în mod curent, termenul de strategie desemnează preocupările ştiinţei
economice de a defini liniile generale pe termen lung de dezvoltare, metodele şi formele
cele mai eficiente pentru atingerea obiectivelor acesteia.
Problemele dezvoltării şi ale creşterii economice nu pot fi separate de cele
ecologice. Economia şi ecologia se întrepătrund tot mai mult, la nivel local, regional,
naţional şi global, într-o reţea de cauze şi efecte.
Relaţia dezvoltare – mediu este o relaţie între prezent şi viitor. Dezvoltarea
urmăreşte satisfacerea nevoilor generaţiilor prezente, protecţia mediului fiind o investiţie
pentru generaţiile viitoare.
Începând cu Conferinţa asupra mediului de la Stockholm, omenirea a început să
recunoască faptul că problemele mediului înconjurător sunt inseparabile de cele ale
bunăstării şi de procesele economice în general. În acest sens, Comisia Mondială asupra
Mediului şi Dezvoltării de pe lângă Organizaţia Naţiunilor Unite a finalizat o serie de
recomandări, una dintre acestea referindu-se la implementarea conceptului de „dezvoltare
durabilă”, care a fost definit ca acel tip de dezvoltare economică care asigură satisfacerea
necesităţilor generaţiilor prezente fără a compromite posibilităţile generaţiilor viitoare de
a-şi satisface propriile cerinţe.
Comisia Internaţională pentru Mediu şi Dezvoltare a ajuns la concluzia că

imperativele strategiei naţionale pentru o dezvoltare durabilă sunt:
 eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru locuri
de muncă, hrană, energie, apă, locuinţe şi sănătate;
8
 asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil şi reducerea creşterii
demografice necontrolate;
 conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii
ecosistemelor, supravegherea impactului economiei asupra mediului;
 descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare
la luarea deciziilor şi unificarea deciziilor privind mediul şi economia;
 reorientarea tehnologiei şi a riscului managerial.
9
II. CONFERINŢE MONDIALE ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI ŞI
PRINCIPALELE DOCUMENTE ADOPTATE
1. Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Stockholm
În perioada 5 - 16 iunie 1972 a avut loc la Stockholm prima Conferinţă mondială

în domeniul protecţiei mediului, la ea participând delegaţi din 114 state, între care şi
România.
Ordinea de zi a Conferinţei a cuprins, între altele:
- planificarea şi gestionarea aşezărilor umane în vederea asigurării calităţii
mediului înconjurător;
- gestionarea resurselor naturale ale mediului;
- determinarea poluanţilor de importanţă internaţională;
- dezvoltarea şi mediul;
- aspecte educative, sociale şi culturale ale problemelor de mediu, inclusiv
informarea opiniei publice asupra acestora ş.a.m.d.
Documente adoptate:
a) Declaraţia asupra mediului înconjurător - cel mai important document adoptat

în cadrul Conferinţei - cuprinde 26 de principii privind drepturile şi obligaţiile statelor în
acest domeniu, precum şi căile şi mijloacele de dezvoltare a cooperării internaţionale.
Prin acest document s-au pus bazele dezvoltării dreptului internaţional al
mediului.
b) Planul de acţiune privind mediul înconjurător – cuprinde 109 recomandări
adresate statelor pentru protecţia mediului.
Ziua de 5 iunie a fost proclamată „Ziua Mondială a Mediului Înconjurător”.
10
2. Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro
A doua Conferinţă a Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare a avut loc la Rio
de Janeiro, în anul 1992.
Scopul general al Conferinţei a fost acela al elaborării de strategii şi măsuri care
să contribuie la combaterea degradării mediului înconjurător în toate ţările, în contextul
dezvoltării durabile şi optime din punct de vedere al protecţiei mediului.
Conferinţa de la Rio s-a desfăşurat în două etape:
1. O primă etapă a avut loc între 3 şi 12 iunie 1992, la ea participând miniştrii
mediului, miniştrii ai unor organisme similare şi reprezentanţi ai altor instituţii,
organisme şi programe specializate ONU, reprezentanţii unor organisme
interguvernamentale şi neguvernamentale din 181 de state.
2. A doua etapă a Conferinţei intitulată „Earth Summit” s-a ţinut în zilele de 12 şi
13 iunie, în patru şedinţe, în cadrul cărora au luat cuvântul 58 de preşedinţi de ţări şi 50
de şefi de guverne.
Documente adoptate:
a) Declaraţia de principii numită şi „Carta Pământului” în care sunt enumerate

principiile după care omenirea trebuie să se conducă în relaţiile interumane, precum şi în
relaţiile dintre om şi natură. Documentul completează armonios Declaraţia de la
Stockholm, cuprinzând drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor şi cetăţenilor în
domeniul mediului, enunţate în 27 de principii.
b) Agenda 21 analizează premizele şi posibilităţile de punere în aplicare a
principiilor Declaraţiei de la Rio, având patru secţiuni care privesc:
- dimensiunile sociale şi economice;
- conservarea şi gestionarea resurselor în scopul dezvoltării;
- întărirea rolului organismelor internaţionale;
- mijloacele de execuţie.
c) Convenţia privind schimbările climatice a reprezentat un angajament ferm al
statelor semnatare ca până în anul 2000 să-şi reducă emisiile de bioxid de carbon în
11
atmosferă la nivelul anului 1990. Ulterior Convenţia a suferit un amendament prin care
obligaţia părţilor continuă până în anul 2012.
Ţările dezvoltate s-au angajat să creeze un fond special pentru asistenţă în ţările în
curs de dezvoltare sau să contribuie la furnizarea necesarului de energie al acestora.
d) Convenţia privind diversitatea biologică sau biodiversitatea prevede măsurile
care trebuie luate pentru protejarea ecosistemelor şi a diverselor forme de viaţă.
Statele părţi se angajează să stabilească zone protejate, să integreze problemele
biologice în sistemele de dezvoltare pe plan naţional şi să asigure întregii comunităţi
umane avantajele ce decurg din utilizarea resurselor genetice , inclusiv asigurarea
transferului de tehnologii de la ţările dezvoltate spre cele în curs de dezvoltare.
e) Declaraţia de principii asupra conservării şi exploatării pădurilor, ce s-a dorit
a fi o convenţie, dar datorită imposibilităţii realizării unui acord, datorită opoziţiei statelor
tropicale, care şi în prezent îşi realizează dezvoltarea din exploatarea pădurilor, a rămas la
nivelul unor simple recomandări.
3. Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Johannesburg
În perioada 26 august 2002 - 4 septembrie 2002 la Johannesburg, s-au desfăşurat

lucrările celei de-a treia Conferinţe mondiale O.N.U. asupra mediului, fiind dedicată
dezvoltării durabile.
La această Conferinţă au participat 148 de state, inclusiv România.
Pe ordinea de zi a Conferinţei s-au aflat următoarele probleme: apa şi sistemul de
salubritate publică, energia, sănătatea, agricultura, managementul ecosistemelor.
Documente adoptate:
a) Declaraţia de la Johannesburg care cuprinde angajamentul statelor semnatare

de a promova şi consolida principiile de bază ale dezvoltării durabile-dezvoltarea
economică, dezvoltarea socială şi protecţia mediului, la nivel local, naţional, regional şi
global.
12
b) Planul de implementare a sarcinilor socio-economice şi de mediu .
Conferinţa de la Johannesburg nu s-a ridicat la nivelul conferinţelor anterioare.
13
III. POLUAREA ŞI IMPLICAŢIILE EI
Poluarea este o lege naturală generală potrivit căreia orice fiinţă vie produce
deşeuri care neeliminate la timp din mediul său de viaţă îi fac imposibilă continuarea
activităţii si chiar a vieţii însăşi.
 Potrivit Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie

20051 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, prin poluare
se înţelege introducerea directă sau indirectă a unui poluant care poate aduce prejudicii
sănătăţii umane şi/sau calităţii mediului, poate dăuna bunurilor materiale ori poate cauza
o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri
legitime.
 Noţiunea de poluant desemnează orice substanţă, preparat sub formă

solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori de energie, radiaţie electromagnetică,
ionizantă, termică, fonică sau vibraţii care, introdusă în mediu, modifică echilibrul
constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale.
Poluantul este un factor care aflat în mediu în cantităţi şi concentraţii care
depăşesc limita de toleranţă a uneia sau mai multor specii de vieţuitoare, împiedică
înmulţirea şi dezvoltarea lor normală printr-o acţiune toxică.
Acţiunea de intoxicare produsă de poluanţi se numeşte poluare şi este cu atât mai
gravă cu cât diferenţa dintre concentraţia poluantului în mediu şi limita de toleranţă este
mai mare.
1
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia mediului, publicată
în M.Of., Partea I nr. 1196 din 30 octombrie 2005, a fost aprobată de Legea nr. 265 din 29 iunie 2006
publicată în M.Of., Partea I nr. 586 din 6 iulie 2006, fiind modificată şi completată succesiv, ultima dată
prin O.U.G. nr. 58 din 10 octombrie 2012, publicată în M.Of., Partea I nr. 706 din 16 octombrie 2012,
aprobată prin Legea nr. 117 din 24 aprilie 2013, publicată în M.Of., Partea I nr. 240 din 25 aprilie 2013.
14
Se consideră că cel puţin trei activităţi umane contribuie cel mai mult la
producerea poluării: industria, agricultura intensivă şi transporturile.
Poluarea în agricultură este mai periculoasă decât poluarea industrială pentru
următoarele motive:
1. Poluarea în agricultură vizează solul care este principalul mijloc de producţie,
este limitat ca întindere şi are caracter de fixitate;
2. Poluarea în agricultură cuprinde zone mult mai întinse decât cea industrială
adică întreaga suprafaţă de teren pe care au fost introduse mecanizarea şi chimizarea.
3. Poluarea în agricultură are ca rezultat contaminarea cu substanţe toxice a
produselor agroalimentare.
4. Dacă, de regulă, poluarea industrială are un caracter accidental, cea din
agricultură este rezultatul introducerii intenţionate în sol a unor substanţe absolut
necesare producţiei agricole.
5. Dacă în general poluarea industrială priveşte în principal un număr restrâns de
persoane – pe cele expuse profesional, cea din agricultură vizează întreaga populaţie
consumatoare a produselor agroalimentare infestate.
Poluarea poate fi de două feluri:
1. naturală – deşeurile activităţii vitale fiecărei specii de vieţuitoare care, la

rândul lor permit dezvoltarea unor organisme parazite, rezultatul erupţiilor vulcanice,
furtunilor de praf şi nisip.
2. antropică – de natură fizică (termică, fonică, radioactivă), chimică, estetică,

genetică.
15
IV. NOŢIUNEA DE MEDIU ŞI NOŢIUNEA DE RESURSE NATURALE
 Cuvântul ecologie provine din combinaţia cuvintelor greceşti oikos, care

înseamnă casă, adăpost, mediu de viaţă şi logos, adică ştiinţă, având la origine sensul de
ştiinţă despre gospodărirea naturii. Denumirea a fost introdusă în ştiinţă, de biologul
darwinist Ernst Haeckel pentru a desemna studiul tuturor relaţiilor plante - animale şi
mediul lor organic şi anorganic.
Ca ştiinţă biologică, ecologia foloseşte o serie de date şi metode elaborate de

numeroase alte ştiinţe, precum: geologia, fizica, chimia, fiziologia, biogeografia etc.
S-a apreciat că ecologia este ştiinţa gospodăririi planetei. Obiectul său de studiu îl
constituie, în esenţă, biosfera care s-a dezvoltat pe trei compartimente: atmosferă,
hidrosferă şi litosferă, care întrunesc condiţiile necesare manifestării vieţii.
Unele lucrări propun denumirea de bioecologie, în timp ce altele propun definirea

lapidară a ecologiei ca ştiinţă a ecosistemelor, pentru că ecosistemul înglobează în sine,
în mod teoretic, ansamblul fenomenelor ecologice.
 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind

protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte mediul, în art. 1
alin. (2), ca fiind ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul,
subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile
organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune,
cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale,
calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului.
 Sintagma resurse naturale, conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 195

din 22 decembrie 2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările
16
ulterioare, desemnează totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în
activitatea umană: resurse neregenerabile - minerale şi combustibili fosili, regenerabile -
apă, aer, sol, floră, fauna sălbatică, inclusiv cele inepuizabile - energie solară, eoliană,
geotermală şi a valurilor.
17
V. OBIECTUL, DEFINIŢIA ŞI IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI
1. Obiectul dreptului mediului
Obiectul dreptului mediului este reprezentat de relaţiile sociale care iau naştere în
procesul de conservare, dezvoltare şi protecţie a mediului, obiect ce transpare atât din
prevederile legii-cadru privind protecţia mediului, cât şi din reglementările speciale care
privesc protecţia diferitelor componente ale mediului.
În literatura de specialitate din spaţiul european s-a susţinut că obiectul dreptului
mediului cuprinde raporturi juridice privind două activităţi fundamentale: protecţia şi
crearea mediului înconjurător.
Protecţia exprimă aplicarea concepţiilor şi măsurilor privind mediul înconjurător
susceptibile să împiedice acţiunea factorilor negativi care se manifestă atât în mediul
natural, cât şi în cel antropic.
Crearea exprimă eforturile privind dezvoltarea factorilor care condiţionează
refacerea şi reproducţia atât a elementelor naturale ale peisajului, cât şi a mediului creat,
antropic.
Ca ramură de drept distinctă, dreptul mediului are ca obiect raporturile juridice
referitoare la utilizarea resurselor naturale, precum şi cele referitoare la protecţia,
conservarea şi dezvoltarea componentelor mediului şi a mediului înconjurător în
ansamblul său.
2. Definiţia dreptului mediului
Dreptul mediului este constituit din ansamblul complex al normelor juridice care
reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de mediu în
procesul folosirii în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor sale naturale
şi artificiale, precum şi relaţiile legate de protecţia, conservarea şi dezvoltarea lor
durabilă.
18
3. Izvoarele dreptului mediului
Izvoarele dreptului mediului sunt acele fapte juridice care dau naştere unor
raporturi juridice concrete de drept al mediului.
În categoriile izvoarelor dreptului mediului sunt incluse: legile organice, hotărârile

şi ordonanţele Guvernului României, Constituţia României din 1991, revizuită, codurile,
tratatele şi convenţiile internaţionale, ordinele miniştrilor, actele autorităţilor publice
locale.
Particularităţile izvoarelor formale ale dreptului mediului sunt:
1. toate normele de dreptul mediului au caracter imperativ;

2. o parte însemnată dintre normele de dreptul mediului sunt norme cu caracter
tehnic care prin includerea lor în acte normative produc efecte juridice;
Sunt izvoare interne ale dreptului mediului, convenţiile si tratatele internaţionale
sub două condiţii:
a) România să fie parte sau să fi aderat la ele;
b) să fie în vigoare la data invocării lor.
19
Test de verificare
1. Explicaţi pe scurt conceptul de „dezvoltare durabilă”.

2. În ce scop s-a desfăşurat Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Stockholm,
din 1972?
3. Enumeraţi principalele documente adoptate în cadrul Conferinţei Organizaţiei
Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro, din 1992.
4. Definiţi noţiunile de „poluare” şi de „poluant”.
5. Faceţi comparaţie între poluarea agricolă şi poluarea industrială.
6. De câte feluri poate fi poluarea?
7. Cum defineşte Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia
mediului, cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de „mediu”?
8. Care este înţelesul sintagmei „resurse naturale”?
9. În ce constă obiectul dreptului mediului.
10. Analizaţi particularităţile izvoarelor formale ale dreptului mediului.
Răspundeţi dacă afirmaţiile următoare sunt adevărate sau false:
11. Declaraţia de principii numită şi „Carta Pământului” a fost adoptată în cadrul
Conferinţei Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Johannesburg, din 2002.
12. Cel mai mult contribuie la producerea poluării: industria, agricultura intensivă şi
transporturile.
Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. 1

 Marinescu, D., Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2010;
 Duţu, M., Dreptul mediului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010;
 Lupan. E., Tratat de dreptul protecţiei mediului, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2009;
 Teodoroiu, S.M., Dreptul mediului şi dezvoltării durabile, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2009.
20
PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI. POPULAŢIA ŞI MEDIUL
Cuprins
 Principiile dreptului mediului
 Definiţia şi clasificarea principiilor dreptului mediului;
 Principii interne de bază;
 Principii interne decizionale;
 Principii internaţionale de bază;
 Principii internaţionale specifice cu caracter restrâns;
 Populaţia şi mediul
 Noţiuni generale;
 Calitatea vieţii şi factorii care o influenţează;
 Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos;
 Populaţia şi mediul în reglementările internaţionale;

 să explicaţi rolul şi conţinutul principiilor dreptului mediului;
 să identificaţi instrumentele juridice care consacră dreptul omului la un mediu
sănătos;
 să analizaţi situaţiile care justifică accesul la informaţia de mediu şi accesul la
justiţie în probleme de mediu;
 să comparaţi factorii care influenţează calitatea vieţii.
21
I. PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI
Definiţia şi clasificarea principiilor dreptului mediului.

Principiile dreptului mediului sunt reguli esenţiale de maximă generalitate care
stau la baza acestei ramuri de drept.
Principiile dreptului mediului se clasifică în:
 principii interne şi principii internaţionale ( externe );
 principii de bază şi principii decizionale;
 principii tradiţionale şi principii noi ( afirmate îndeosebi după anul 1980 );
 principii expres prevăzute în legea protecţiei mediului şi principii doctrinare;
 principii de maximă generalitate în dreptul mediului şi principii speciale.
Între diferitele categorii de principii ale dreptului mediului nu există o departajare
absolută, existând principii care se pot regăsi în acelaşi timp clasificate după mai multe
criterii.
1. Principii interne
Principiile interne pot fi clasificate, la rândul lor, în principii de bază şi principii

decizionale.
1.1. Principii de bază
1.1.1. Principiul potrivit căruia protecţia mediului constituie un obiectiv de interes

public major.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind

protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, statuează expres că
22
ocrotirea mediului reprezintă un obiectiv de interes public major. Actul normativ
menţionat consacră caracterul de „interes public major” nu numai pentru valorile
generale ale mediului, ci şi pentru ceea ce constituie obiectul reglementărilor legislative
cuprinse în legi speciale.
Constituţia României din 19912, revizuită, deşi nu consacră expres acest principiu,
prevede în art. 135 alin. (2) lit. d), obligaţia statului de a exploata resursele naturale ale
ţării „în concordanţă cu interesul naţional”.
Acest principiu are o serie de consecinţe juridice, precum:
 În materia asociaţiilor şi fundaţiilor, una dintre condiţiile prevăzute de
lege, ca o asociaţie sau fundaţie să fie recunoscută ca fiind de utilitate publică este ca
activitatea acesteia să se desfăşoare în interes general sau al unei comunităţi; asociaţiile
de protecţie a mediului îndeplinesc această condiţie;
 În domeniul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, Legea nr. 33 din
27 mai 19943 stabileşte ca fiind de utilitate publică, între altele, instalaţiile pentru
protecţia mediului, sistemele de avertizare şi prevenire a fenomenelor naturale
periculoase, lucrările de combatere a eroziunii în adâncime;
 În privinţa limitării dreptului de proprietate rezultată din folosirea
subsolului unei proprietăţi private imobiliare, art. 44 alin (5) din Constituţia din 1991,
2
Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ,
în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare
(art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Republicarea s-a făcut în M.Of., Partea I nr. 767 din 31
octombrie 2003.
Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din
18-19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul
Oficial al României, Partea I nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22
octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003 privind
Legea de revizuire a Constituţiei României.
Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie
1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în
vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.
3
Legea nr. 33 din 27 mai 1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică a fost publicată în
M.Of., Partea I nr. 139 din 2 iunie 1994 şi republicată în M.Of., Partea I nr. 472 din 5 iulie 2011.
23
revizuită, prevede că pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi
subsolul oricărei proprietăţi imobiliare cu respectarea anumitor condiţii; activităţile de
înlăturare a consecinţelor grave ale poluării sunt activităţi de interes general.
1.1.2. Principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale
Principiul supus atenţiei este consacrat expres în art. 3 lit. a) din Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia mediului, cu
modificările şi completările ulterioare.
Integrarea politicilor de mediu în politicile sectoriale - agricultură, transport,
industrie, sănătate, preocupările pentru promovarea instrumentelor economice în
administrarea mediului, relaţia mediu - privatizare, constituie priorităţi în construcţia
societăţii, având drept scop îmbunătăţirea calităţii mediului şi realizarea dezvoltării
durabile.
Obiectivul general al dezvoltării durabile este reprezentat de optimizarea
interacţiunii dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, precum şi
dintre subsistemele care alcătuiesc cele patru dimensiuni ale dezvoltării durabile, adică
plecând de la energie, agricultură, industrie şi până la investiţii, aşezări umane şi
biodiversitate.
Conceptul de dezvoltare durabilă impune armonizarea protecţiei mediului cu
dezvoltarea economică şi socială.
Obiectivele strategice din domeniul protecţiei mediului sunt reprezentate de:
conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului; protecţia sănătăţii umane;
utilizarea durabilă a resurselor.
Ministerul Mediului şi Pădurilor are un rol trans-sectorial în dezvoltarea
economică şi socială a României, coordonând activitatea de integrare a politicii de mediu
în celelalte politici sectoriale, în concordanţă cu cerinţele europene şi internaţionale,
pentru asigurarea dezvoltării durabile.
24
1.1.3. Principiul exercitării de către stat a dreptului suveran de a exploata
resursele naturale în conformitate cu politica sa ecologică
Constituţia României, revizuită, consacră obligaţia statului de a asigura

exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional (art. 135 alin. 2, lit.
d).
Potrivit art. 21 al Declaraţiei de la Stockholm din 1972 statele au dreptul suveran,
în conformitatea cu Carta O.N.U. şi principiile dreptului internaţional, de a-şi exploata
propriile resurse, în funcţie de politica lor privind mediul înconjurător şi au datoria de a
asigura că activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei sau sub controlul lor, să nu
provoace daune mediului înconjurător în alte state.
În Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr. 2153/1996 este consacrată
prevederea conform căreia statele au dreptul de a exercita suveranitatea permanentă
asupra resurselor naturale şi a bogăţiilor naţionale în interesul propriei lor dezvoltări.
Partea de mediu care se află în limitele frontierelor naţionale este guvernată de
regimul juridic stabilit potrivit legilor interne ale fiecărui stat, adică regimul juridic
naţional, iar partea de mediu situată dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale intră sub
incidenţa regimului juridic instituit prin convenţii şi acorduri internaţionale, adică sub
regimul juridic internaţional.
Respectarea suveranităţii permanente şi depline a statelor asupra resurselor proprii
presupune posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra acestor resurse, adică dreptul de a le
exploata, dezvolta, proteja şi utiliza în funcţie de interesele naţionale legitime, astfel încât
să se asigure un mediu înconjurător adecvat pentru populaţie.
1.1.4. Principiul acţiunii preventive

protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, prevede acest principiu în
art. 3 lit. c).
25
Principiul acţiunii preventive este fundamentat pe ideea că activitatea de prevenire
a riscurilor ecologice este cu mult mai puţin costisitoare decât repararea daunelor
ecologice, care de multe ori au un caracter ireversibil.
Aplicarea acestui principiu reclamă, pe de o parte, reglementarea unor obligaţii cu
caracter preventiv, iar pe de altă parte, promovarea unor activităţi care să conducă la
evitarea producerii unor modificări negative privind calitatea mediului.
În cadrul acestor activităţi, un rol principal revine evaluării impactului asupra
mediului.
Principiul acţiunii preventive se realizează şi prin aplicarea sectorială a altui
principiu, cel referitor la utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activităţile
care produc poluări semnificative.
Cele mai bune tehnici disponibile se referă la stadiul de dezvoltare cel mai avansat
şi eficient, înregistrat în dezvoltarea unei activităţi şi a modurilor de exploatare, care
demonstrează posibilitatea practică a tehnicilor specifice de a constitui referinţa pentru
stabilirea valorilor limită de emisie în scopul prevenirii poluării, iar în cazul în care acest
fapt nu este posibil, pentru a reduce în ansamblu emisiile şi impactul asupra mediului în
întregul său.
1.1.5. Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului

biogeografic natural
Acest principiu este expres consacrat în art. 3 lit. f) din Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 1995 privind protecţia mediului, cu modificările şi
completările ulterioare şi este avut în vedere atât sub aspect general, cât şi sub aspect
special, legea reglementând în detaliu protecţia resurselor naturale şi a biodiversităţii.
Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural are în vedere biodiversitatea sub trei aspecte principale:
 menţinerea proceselor ecologice esenţiale ale sistemelor de suport al vieţii;
 prezervarea diversităţii genetice;
 utilizarea durabilă a speciilor şi ecosistemelor.
26
1.1.6. Principiul „poluatorul plăteşte”
Principiul „poluatorul plăteşte” este prevăzut în art. 3 lit. e) din Ordonanţa de

Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia mediului, cu
Pe baza acestui principiu, prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 68 din 26
iunie 20074 s-a stabilit cadrul de reglementare a răspunderii de mediu, în scopul
prevenirii şi reparării prejudiciului asupra mediului.
Principiul are şi o justificare economică în sensul că neefectuarea la timp a
cheltuielilor pentru protecţia mediului atrage ulterior costuri mai ridicate, care trebuie
acoperite.
Principiul „poluatorul plăteşte” a fost dezvoltat ca o metodă de alocare a costurilor
de menţinere sub control a poluării. El poate fi aplicat direct ca o taxă de poluare sau ca o
penalitate.
În mod generic, obiectul plăţii îl constituie suportarea cheltuielilor legate de
poluare de autorul acesteia, iar în mod particular – executarea şi suportarea de către
întreprinzătorul poluator a obligaţiilor ce converg spre evitarea, limitarea şi eliminarea
sau diminuarea poluării.
Acest principiu se poate aplica numai coroborat cu principiul acţiunii preventive,
al reţinerii poluanţilor la sursă şi principiul precauţiei în luarea deciziei, pentru a nu se
ajunge la consecinţa inadmisibilă a considerării că dacă se efectuează o plată se permite
poluarea.
4
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 68 din 26 iunie 2007 privind răspunderea de mediu cu referire la
prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului, publicată în M.Of., Partea I nr. 446 din 29 iunie
2007, aprobată prin Legea nr. 19 din 29 februarie 2008, publicată în M.Of., Partea I nr. 170 din 5 martie
2008, a fost modificată şi completată de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 15 din 25 februarie 2009,
publicată în M.Of., Partea I nr. 149 din 10 martie 2009, de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 64 din
29 iunie 2011, publicată în M.Of., Partea I nr. 461 din 30 iunie 2011, precum şi de Legea nr. 249 din 19
iulie 2013, publicată în M.Of., Partea I nr. 456 din 24 iulie 2013; acest act normativ transpune în dreptul
naţional Directiva nr. 2004/35/CE privind răspunderea de mediu referitoare la prevenirea şi repararea
prejudiciului adus mediului, în vederea stabilirii unui cadru legislativ unitar în domeniu.
27
Declaraţia Consiliului Europei din 1968 privind lupta împotriva poluării aerului
afirmă că toate cheltuielile făcute în vederea prevenirii sau reducerii poluării, trebuie să
cadă în sarcina autorului. Aceeaşi prevedere figurează şi în principiile directoare ale
relaţiilor economice internaţionale aflate sub influenţa politicilor în domeniul protecţiei
mediului şi exploatării resurselor naturale, adoptate de ţările membre ale Organizaţiei
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, la 26 mai 1972.
1.2. Principii decizionale
1.2.1. Principiul precauţiei în luarea deciziei
Consacrat în art. 3 lit. b) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22
decembrie 2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare,
principiul precauţiei în luarea deciziei răspunde necesităţii de prevenire a efectelor
negative pentru mediu determinate de diferitele activităţi umane.
Acest principiu se ia în considerare la stabilirea măsurilor reparatorii în cazul
producerii unui prejudiciu asupra mediului, potrivit art. 14 alin. (2) din Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 68 din 26 iunie 2007 privind răspunderea de mediu cu referire
la prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului.
Atunci când datele ştiinţifice nu sunt concludente în ceea ce priveşte efectele unei
activităţi, decizia de mediu trebuie să fie în sensul neînceperii activităţii respective.
Pe plan internaţional acest principiu a fost consacrat iniţial în anul 1987 de
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, apoi de cea de a doua Conferinţă
Internaţională asupra protecţiei Mării Nordului de la Londra din acelaşi an, de Declaraţia
Conferinţei pentru Mediu de la Rio de Janeiro din 1992, de Tratatul de la Maastricht
ş.a.m.d.
28
1.2.2. Principiul reţinerii poluanţilor la sursă
Prevăzut expres de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie

2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, în art. 3 lit. d),
principiul implică necesitatea ca evitarea poluării să înceapă de la sursă, acţionând direct
în procesul de apariţie a reziduurilor, ceea ce presupune aplicarea unor procedee de
fabricaţie care să nu genereze evacuări de poluanţi sau să le reducă la minim.
Respectarea principiului reţinerii poluanţilor la sursă se poate realiza pe deplin
prin asocierea măsurilor de ordin juridic şi administrativ cu cele de ordin educaţional.
În evitarea poluării, un rol deosebit de important revine sistemelor de
supraveghere şi evidenţiere a schimbărilor survenite în calitatea factorilor principali de
mediu. În acest scop, a fost organizat în România, în anul 1991, Sistemul Naţional de
Monitoring Integrat care are la bază sistemul naţional de supraveghere a calităţii apelor,
reţeaua de ploi acide, reţeaua de radioactivitate, precum şi alte informaţii periodice
privind calitatea solurilor, a vegetaţiei, a faunei, a sănătăţii umane.
Carta Drepturilor şi Îndatoririlor Economice ale Statelor, al cărui scop
fundamental îl constituie promovarea instaurării unei noi ordini economice internaţionale,
a prevăzut că ocrotirea, conservarea şi ameliorarea mediului înconjurător pentru
generaţiile prezente şi viitoare, constituie o responsabilitate ce revine tuturor statelor.
1.2.3. Principiul informării şi participării publicului la luarea deciziilor, precum şi al

accesului la justiţie în probleme de mediu
Potrivit Declaraţiei de la Stockholm din 1972 omul are dreptul la un mediu „a

cărui calitate să-i permită să trăiască în demnitate şi bunăstare”.
Acest drept include în conţinutul său, printre altele, dreptul la informare asupra
politicilor sau proiectelor care pot avea consecinţe negative asupra mediului, dreptul de a
participa la procesele prin care se adoptă decizii privitoare la mediu şi, dacă este cazul,
de a dispune de mijloacele juridice adecvate pentru repararea prejudiciilor suferite ca
urmare a nerespectării garanţiilor legale.
29
Principiul informării şi participării publicului la luarea deciziilor, precum şi al
accesului la justiţie în probleme de mediu este consacrat expres în art. 3 lit. h) din
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia
mediului, cu modificările şi completările ulterioare.
Totodată, acest principiu este prevăzut şi în documentele Conferinţei Naţiunilor Unite
pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio, din 1992 (Declaraţia de la Rio şi Agenda 21),
precum şi în majoritatea convenţiilor şi tratatelor internaţionale cu incidenţă în domeniul
protecţiei mediului.
În cadrul Conferinţei de la Aarhus din 1998 „Un mediu pentru Europa” a fost
adoptată Convenţia pentru accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei
şi accesul la justiţie în probleme de mediu, ratificată de România prin Legea nr. 86/2000 5.
Convenţia garantează dreptul de a avea acces la informaţie fără ca solicitantul să
declare un anumit interes.
Convenţia prevede situaţiile când poate fi refuzată o informaţie de mediu şi
anume:
- autoritatea publică nu deţine informaţia solicitată;
- cererea este vizibil nerezonabilă sau este formulată într-o manieră prea generală;
- cererea se referă la documente în curs de elaborare sau priveşte sistemul de
comunicaţii interne al autorităţii publice, în cazul în care o astfel de excepţie este
prevăzută de legislaţia naţională sau de practica obişnuită, luându-se în considerare
interesul public în cazul unei asemenea dezvăluiri.
Cererea mai poate fi refuzată dacă dezvăluirea ar afecta: confidenţialitatea
procedurilor autorităţilor publice, relaţiile internaţionale, siguranţa naţională, securitatea
publică, cursul justiţiei, confidenţialitatea informaţiilor comerciale şi industriale, dreptul
de proprietate intelectuală, confidenţialitatea unor date personale, mediul la care se referă
informaţia, în condiţiile legii.
Convenţia prevede că refuzul unei solicitări se va face în scris, dacă solicitarea a
fost făcută în scris sau dacă solicitantul cere acest lucru. Refuzul trebuie să fie motivat şi
să ofere informaţii privind accesul la procedura de recurs. Răspunsul cuprinzând refuzul
solicitării trebuie dat cât mai curând posibil, fără a se depăşi o lună, în afara cazului când
5
Legea nr. 86 din 10 mai 2000 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 224 din 22 mai 2000.
30
complexitatea informaţiei justifică o prelungire a acestei perioade până la două luni de la
data înaintării cererii.
În cadrul legislaţiei naţionale, fiecare parte la Convenţie se obligă să asigure
posibilitatea pentru orice persoană, care consideră că solicitarea informaţiei a fost
ignorată, greşit refuzată sau care consideră că a primit un răspuns inadecvat, de a avea
acces la o procedură de recurs în faţa unei instanţe de judecată sau a altui organism
independent şi imparţial prevăzut de lege.
Statul va lua măsuri ca respectiva persoană să aibă acces şi la o procedură de fond,
nefiind exclusă nici posibilitatea unei proceduri prealabile de recurs în faţa unei autorităţi
administrative.
În România, cadrul legal pentru participarea publicului la adoptarea şi aplicarea
deciziilor de mediu este dat, în afară de Convenţia de la Aarhus, şi de Constituţie,
mediului, Hotărârea Guvernului nr. 878 din 28 iulie 20056 privind accesul publicului la
informaţia de mediu, Legea nr. 544 din 12 octombrie 20017 privind accesul la
informaţiile de interes public, Legea nr. 554 din 2 decembrie 20048 a contenciosului
administrativ, precum şi de alte acte normative cu caracter sectorial în domeniul
protecţiei mediului. Constituţia consacră expres dreptul la un mediu sănătos, în art. 35, iar
în art. 135 alin. (2) lit. f) prevede obligaţia statului de a asigura refacerea şi ocrotirea
mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic. Totodată, Constituţia
garantează accesul liber la justiţie - art. 21, dreptul la ocrotirea sănătăţii - art. 34,
libertatea de exprimare - art. 30, dreptul la informaţie - art. 31, dreptul de asociere - art.
40 (text care împreună cu Ordonanţa Guvernului nr. 26 din 30 ianuarie 20009 cu privire la
6
H.G. nr. 878 din 28 iulie 2005 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 760 din 22 august 2005.
7
Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 663 din 23 octombrie 2001,
ultima completare fiindu-i adusă prin Legea nr. 76 din 24 mai 2012, publicată în M.Of., Partea I nr. 365 din
30 mai 2012.
8
Legea nr. 554 din 2 decembrie 2004 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 1154 din 7 decembrie 2004,
ultima modificare fiindu-i adusă prin Legea nr. 76 din 24 mai 2012, publicată în M.Of., Partea I nr. 365 din
30 mai 2012.
9
Ordonanţa Guvernului nr. 26 din 30 ianuarie 2000, publicată în M. Of., Partea I nr. 39 din 31 ianuarie
2000, a fost aprobată cu completări şi modificări prin Legea nr. 246 din 18 iulie 2005, publicată în M.Of.,
31
asociaţii şi fundaţii constituie temeiul juridic al înfiinţării organizaţiilor
neguvernamentale ecologice ), dreptul de petiţionare - art. 51.
protecţia mediului, aprobată cu modificări şi completări de Legea nr. 265 din 29 iunie
2006, prevede în art. 5 că statul recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos
şi echilibrat ecologic garantând în acest scop: accesul la informaţia privind mediul, cu
respectarea condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare, dreptul de
asociere în organizaţii privind protecţia mediului, dreptul de a fi consultat în procesul de
luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea actelor de
reglementare în domeniu, elaborarea planurilor şi programelor, dreptul de a se adresa
direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia mediului autorităţilor
administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în probleme de mediu, indiferent dacă s-a
produs sau nu un prejudiciu, dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
Dispoziţiile legale menţionate sunt completate de numeroase alte prevederi
privind participarea publicului la luarea şi aplicarea deciziilor de mediu.
2. Principii internaţionale
2.1. Principii de bază
2.1.1. Principiul sic utere tuo
Principiul sic utere tuo presupune obligaţia statelor de a se asigura că activităţile

exercitate în limitele jurisdicţiei lor naţionale nu cauzează daune mediului altor state şi a
fost recunoscut pentru prima dată în a doua jumătate a secolului al XIX - lea ca un
principiu specific dreptului fluvial.
În 1935 acest principiu a constituit o clauză într-un tratat încheiat între Canada şi
S.U.A., în sensul că un stat nu trebuie să altereze condiţiile naturale ale propriului său
teritoriu în dezavantajul condiţiilor naturale ale teritoriului statului vecin, iar în anul 1941
Partea I nr. 656 din 25 iulie 2005; ultima modificare a actului normativ menţionat a intervenit prin Legea
nr. 22 din 13 martie 2014, publicată în M.Of., Partea I nr. 188 din 17 martie 2014.
32
şi-a găsit aplicarea într-un diferend, tot între S.U.A. şi Canada, privind poluarea aerului,
ocazie cu care Tribunalul de Arbitraj a afirmat existenţa unei reguli de drept internaţional,
impunând statelor obligaţia de a se abţine de la orice acte care pot cauza prejudicii pe
teritoriile vecine.
În Actul final de la Helsinki din 1975 se precizează că fiecare dintre statele
participante, în acord cu principiile de drept internaţional trebuie, într-un spirit de
cooperare, să se asigure că activităţile desfăşurate pe teritoriul lor nu cauzează degradarea
mediului înconjurător într-un alt stat sau în regiuni situate dincolo de limitele jurisdicţiei
naţionale.
În Proiectul de articole al Comisiei de Drept Internaţional a Organizaţiei
Naţiunilor Unite privind „Prevenirea daunelor transfrontiere datorate activităţilor
periculoase”, se subliniază datoria statelor de a lua măsurile necesare pentru a preveni sau
a reduce daunele transfrontiere, de a repara sau compensa eventualele prejudicii.
2.1.2. Principiul bunei vecinătăţi
Este un principiu care derivă din cel anterior, astfel că dacă există obligaţia de a
utiliza propriul teritoriu într-un mod care să nu poată aduce vreun prejudiciu semnificativ
statului vecin trebuie să existe şi obligaţia de a lua măsurile necesare în acest scop. Ca o
consecinţă, acordurile de bună vecinătate, prevăd că ţările vecine se angajează să prevină
şi să reducă anumite consecinţe negative de-a lungul frontierei naţionale.
Se susţine că din starea de vecinătate rezultă ideea fundamentală conform căreia
un stat poate întreprinde o serie de acţiuni pe propriul său teritoriu care ar putea afecta
mediul vecin, dacă dintr-un studiu comparativ rezultă avantajele clare şi considerabile şi
inconvenientele minime şi previzibile, cu condiţia ca asemenea acţiuni să fie de natură să
amelioreze condiţiile de viaţă ale populaţiei. O astfel de permisiune se încadrează în ideea
de toleranţă care trebuie să existe între vecini atunci când efectele negative sunt
nesemnificative faţă de avantajele considerabile pentru propria populaţie.
Necesitatea de a tolera sau norma de toleranţă acceptată în limitele unor standarde
stabilite este înţeleasă de o manieră implicită în practica statelor.
33
Regulile dreptului de vecinătate internaţional privesc atât protecţia apelor de
frontieră, cât şi protecţia aerului, a solului, a florei şi faunei contribuind la o mai bună
cooperare a statelor în prevenirea şi combaterea poluării, obiectivul lor principal constând
în protecţia teritoriului naţional împotriva efectelor negative care vin din statele sau
regiunile vecine.
Relaţiile de bună vecinătate sunt consacrate de România prin Constituţia din 1991,
revizuită (art. 10).
2.1.3. Principiul cooperării şi informării între state
Necesitatea de cooperare şi de informare între state în domeniul protecţiei

mediului s-a accentuat datorită înmulţirii şi diversificării tipurilor de poluare, a surselor
poluante şi mai ales a gradului ridicat de periculozitate a unor poluanţi.
Fără o cooperare între state nu se poate concepe şi realiza în mod eficace protecţia
şi conservarea mediului.
Imperativul cooperării statelor, a unor acţiuni concertate pentru protecţia
mediului, inclusiv a dezvoltării dreptului internaţional în acest domeniu, a fost subliniată
în mod deosebit de lucrările Conferinţei Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Stockholm
din 1972, conferinţă care a constituit un prim semnal de alarmă pentru politica naţională a
statelor în ceea ce priveşte mediul înconjurător şi dezvoltarea.
Potrivit Planului de acţiune al Conferinţei de la Stockholm din 1972, statele sunt
invitate să procedeze la un schimb de informaţii ori consultări bilaterale sau regionale, de
fiecare dată când condiţiile mediului unei ţări sau anumite activităţi ale acesteia, pot avea
efecte păgubitoare în una sau mai multe ţări.
Rezoluţia Consiliului Europei asupra poluării aerului în zonele de frontieră merge
mai departe, prevăzând obligaţia părţilor de a se informa reciproc şi în timp util despre
orice proiect de activitate susceptibilă de a cauza poluarea aerului în afara graniţei.
Notificarea constituie o măsură necesară de avertizare în cazul unui pericol care
ameninţă alte state.
34
2.1.4. Principiul protejării patrimoniului comun al umanităţii
Prin sintagma patrimoniu comun al umanităţii se înţeleg, pe de o parte, bunurile

naţionale care prezintă la nivel mondial o importanţă deosebită sub raport ştiinţific,
estetic şi conservativ, iar pe de altă parte, zonele ori spaţiile aflate dincolo de limitele
jurisdicţiei naţionale, care necesită măsuri specifice de protecţie, conservare şi utilizare în
interesul întregii comunităţi internaţionale.
Protecţia juridică a acestor bunuri are ca scop prevenirea şi eliminarea tensiunilor
internaţionale care ar putea fi periculoase pentru menţinerea păcii, respectarea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale oamenilor, împiedicarea exploatării neraţionale a
resurselor naturale.
Principiul protejării patrimoniului comun al umanităţii este consacrat într-o serie
de convenţii internaţionale, precum Convenţia privind patrimoniul mondial, cultural şi
natural10, adoptată de Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru
Educaţie, Ştiinţă şi Cultură la Paris, în 16 noiembrie 1972, Convenţia privind conservarea
speciilor migratoare de animale sălbatice11, adoptată la Bonn în 23 iunie 1979, Convenţia
privind prevenirea poluării marine de origine telurică, încheiată la Paris în 1974,
Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării12, încheiată la Montego Bay în 10
decembrie 1982 ş.a.
2.1.5. Principiul prevenirii
Principiul prevenirii priveşte următoarele aspecte:
10
Acceptată de România prin Decretul nr. 187 din 30 martie 1990, publicat în M.Of., Partea I nr. 46 din 31
martie 1990.
11
La care România a aderat prin Legea nr. 13 din 8 ianuarie 1998, publicată în M.Of., Partea I nr. 24 din 26
ianuarie 1998.
12
Ratificată de România prin Legea nr. 110 din 10 octombrie 1996, publicată în M.Of., Partea I nr. 300 din
21 noiembrie 1996.
35
- prevenirea înseamnă protecţie la sursă;
- „minimizarea” care se bazează pe ideea că poluarea minimă este cea mai bună
cale de prevenire;
- luarea în considerare a intereselor generaţiilor viitoare.
Pentru a fi eficientă, funcţia preventivă a dreptului internaţional în domeniul
mediului înconjurător, implică elaborarea unor reglementări juridice. Există un număr
semnificativ de convenţii internaţionale şi regionale, cu caracter preventiv al căror scop
esenţial este determinarea măsurilor ce le revin prin aplicarea acestui principiu ( ex.
Convenţia privind prevenirea poluării mediului marin de origine telurică, Paris, 1974,
Convenţia internaţională pentru prevenirea poluării de către nave, Londra, 1973;
Convenţia privind prevenirea poluării Mării Mediterane, Barcelona, 1976 ş.a.).
2.2. Principii specifice cu caracter restrâns
2.2.1. Principiul nediscriminării
Acest principiu se află la baza sistemului regulilor de cooperare prevăzut de

Convenţia Nordică din anul 1974 asupra protecţiei mediului, presupunând asimilarea
pagubelor cauzate pe teritoriul altor state contractante cu cele ce se produc sau se vor
produce în ţara în care sursele poluante au fost localizate.
În conformitate cu recomandarea Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică, acest principiu indică conduita conform căreia politicile privind mediul nu
trebuie să fie mai puţin severe în afara graniţelor, decât în ţara de origine a poluării. Cei
care poluează sau pot afecta prin poluare populaţii de peste hotare nu trebuie să constituie
subiectul unor constrângeri mai puţin severe, decât dacă afectează prin poluare proprii lor
cetăţeni.
Totodată, victimelor poluării transfrontiere li se acordă un tratament egal cu cel al
persoanelor afectate de o poluare similară în ţara unde se află sursa poluării.
36
2.2.2. Principiul interzicerii poluării
Interzicerea poluării este o problemă de maximă importanţă care necesită o

cooperare susţinută între toate statele, în vederea prevenirii sau limitării prejudiciilor
aduse mediului înconjurător.
Limitarea sau stoparea efectelor poluării mediului înconjurător a făcut obiectul
preocupărilor Conferinţei de la Stockholm care a elaborat şi a recomandat statelor o serie
de instrumente în acest scop. Pentru situaţiile în care substanţele poluante nu pot fi
asimilate de mediu s-a recomandat măsura interdicţiei activităţii generatoare de poluare,
iar pentru alte situaţii mai puţin grave, s-a recomandat instituirea anumitor restricţii, care
se pot prezenta fie sub forma licenţelor sau a permiselor, fie sub forma autorizaţiilor.
În cadrul Conferinţei de la Stockholm s-a propus şi un sistem de mijloace
stimulative constând în acordarea de împrumuturi favorabile, a unor avantaje fiscale, iar
în literatura de specialitate s-a vorbit despre eficacitatea sancţiunilor în domeniul
împiedicării sau atenuării poluării.
În evitarea poluării un rol însemnat revine sistemelor de supraveghere şi
evidenţiere a schimbărilor survenite în calitatea factorilor de mediu. În acest sens
menţionăm Sistemul Global de Monitoring al Mediului Înconjurător creat în anul 1972 în
cadrul Conferinţei O.N.U. de la Stockholm, ca parte integrantă a Programului
„Observarea Planetei”.
În cadrul Consfătuirii interguvernamentale de la Nairobi din 1974, convocată de
Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător, au fost formulate principiile şi
scopurile Sistemului Global de Monitoring al Mediului Înconjurător, propunându-se
următoarele domenii de aplicare a monitorizării: controlul continuu al poluării
atmosferei, mărilor, oceanelor, solurilor.
Un rol important în evitarea poluării îl au şi studiile de impact ecologic.
Atât în cadrul Uniunii Europene, cât şi la nivel internaţional, se pune un accent
deosebit pe obligaţia statelor de a lua măsurile adecvate pentru evitarea poluării.
37
2.2.3. Principiul „poluatorul plăteşte”
Potrivit Declaraţiei Consiliului Europei din 1968 privind lupta împotriva poluării
aerului, toate cheltuielile făcute în vederea prevenirii sau reducerii poluării, trebuie să
cadă în sarcina autorului. Această concepţie este cuprinsă şi în principiile directoare ale
relaţiilor economice internaţionale aflate sub influenţa politicilor în domeniul protecţiei
mediului şi exploatării resurselor naturale, adoptate de ţările membre ale Organizaţiei
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, în anul 1972, fiind consacrată şi în Actul
Unic European, din 1987.
Principiul „poluatorul plăteşte” se inspiră din teoria economică potrivit căreia
costurile sociale externe, care însoţesc producţia industrială, trebuie să fie internalizate,
adică să fie luate în calcul de toţi agenţii economici, în costurile lor de producţie.
Mijloacele aflate la dispoziţia autorităţilor publice din ţările membre ale Uniunii
Europene, pentru a-i determina pe poluatori să asigure o depoluare adecvată sunt:
- taxarea poluărilor;
- instituirea de norme tehnice antipoluante;
- aplicarea diverselor mecanisme de compensaţie.
38
II. POPULAŢIA SI MEDIUL
1. Noţiuni generale
Populaţia reprezintă un ansamblu de indivizi care aparţin unei anumite specii şi

care ocupă un teritoriu determinat.
Populaţia este un sistem caracterizat de mai mulţi factori, precum:
- repartiţia spaţială a indivizilor (densitatea);
- piramida vârstelor;
- raportul dintre sexe;
- bunăstarea şi sănătatea;
- educaţia şi instrucţia;
- cooperarea regională şi internaţională.
Sub aspect juridic, populaţia este un subiect de drept de importanţă deosebită.
Două fenomene caracterizează populaţia începând din a doua jumătate a secolului
trecut:
1. sistemul de creştere ;
2. sistemul de migraţie – acest exod s-a petrecut într-o primă etapă în ţările
dezvoltate de la sat la oraş; ulterior s-a transmis şi în statele mai puţin dezvoltate.
Astăzi exodul este invers de la oraş la sat, datorită îmbunătăţirii vieţii rurale şi
poluării oraşelor.
Alt aspect este migraţia de la o tară la alta, de la un continent la altul - vizează
statele slab dezvoltate - populaţia migrează spre alte state pentru locuri de muncă mai
bine plătite.
39
2. Calitatea vieţii şi factorii care o influenţează
Sociologul francez Jouvenal a definit calitatea vieţii ca fiind totalitatea

posibilităţilor oferite individului de către societate în scopul de a-şi amenaja existenţa, de
a dispune de produsele ei şi de a-i folosi serviciile pentru organizarea existenţei
individuale în raport cu trebuinţele, cerinţele şi dorinţele proprii.
La realizarea calităţii vieţii contribuie, printre altele, următoarele condiţii:
 calitatea mediului natural;
 calitatea mediului social;
 calitatea mediului internaţional.
Pentru protecţia juridică a calităţii vieţii trebuie luate în considerare nevoile
umane, sistemul drepturilor fundamentale ale omului şi păstrarea tradiţiilor fiecărui
popor.
Pe plan internaţional, calitatea vieţii implică realizarea valorilor fundamentale
respectiv dreptul la pace, la dezvoltare, la comunicare şi educaţie, la patrimoniul comun.
Calitatea vieţii este un concept care poate fi cuantificat, putând fi apreciat evolutiv
şi comparativ cu ajutorul unor indicatori dintre care cei specifici mediului şi educaţiei
sunt prioritari în ierarhie.
Un indicator deosebit de important este starea de sănătate a populaţiei.
Sănătatea reprezintă integritatea sau buna stare fizică, psihică şi socială a
individului şi colectivităţilor. Sănătatea omului depinde de sănătatea mediului în care se
naşte şi îşi duce existenţa, astfel că prevenirea şi combaterea poluării mediului
înconjurător constituie condiţii esenţiale pentru menţinerea stării de sănătate a populaţiei.
Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept fundamental, garantat de Constituţia
României din 1991, revizuită, care în art. 34 statuează, totodată, şi obligaţia statului de a
lua măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice.
40
În România, sistemul de sănătate a populaţiei consfinţit prin Legea nr. 95/2006 13,
se asigură, sub aspect administrativ, prin: unităţi specializate de stat, medicul de familie şi
cabinetele particulare.
Asistenţa de sănătate publică intervine şi în domeniul relaţiei stării de sănătate cu
mediul, prin:
- monitorizarea factorilor de mediu în relaţie cu sănătatea;
- reglementarea calităţii principalilor factori şi elemente de mediu;
- stabilirea normelor de igienă şi sănătate publică;
- controlul aplicării acestor reglementări.
protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, prevede în art. 82 atribuţiile
şi răspunderile autorităţii publice centrale pentru sănătate, în domeniul protecţiei
mediului:
- organizează şi coordonează activitatea de monitorizare a stării de sănătate a populaţiei
în relaţie cu factorii de risc din mediu;
- asigură supravegherea şi controlul calităţii apei potabile şi de îmbăiere, precum şi
calitatea produselor alimentare;
- elaborează, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului,
reglementări privind calitatea şi igiena mediului şi asigură controlul aplicării acestora;
- colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului în managementul
calităţii mediului în relaţie cu starea de sănătate a populaţiei;
- colaborează, la nivel central şi local, în asigurarea accesului publicului la informaţia
de sănătate în relaţie cu mediul.
3. Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos
Consacrarea juridică a dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos a fost

făcută pentru prima dată pe plan internaţional în Declaraţia de la Stockholm, din 1972,
13
Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în sistemul sănătăţii, a fost publicată în M.Of., Partea I
nr. 372 din 28 aprilie 2006, fiind supusă unor modificări şi completări succesive, inclusiv la nivelul anului
2014.
41
care a prevăzut în art. 1 dreptul omului la un mediu a cărui calitate să-i permită să trăiască
în demnitate şi bunăstare.
Declaraţia a prevăzut, în acelaşi timp, şi obligaţia cu caracter universal a statelor
ca prin activităţile desfăşurate în limitele teritoriului şi ale jurisdicţiei naţionale să nu
producă pagube mediului altor state sau dincolo de limitele jurisdicţiilor naţionale.
Cu un conţinut asemănător, acest drept a fost ulterior prevăzut în Carta africană a
drepturilor omului şi ale popoarelor din 1981, în Protocolul adiţional la Convenţia
americană privind drepturile omului, din 1998, în Proiectul de Declaraţie internaţională a
drepturilor omului şi mediului din 1994 ş.a.
Pe plan naţional, dreptul la mediu apare fie consacrat în constituţiile naţionale ca
drept fundamental, fie în legile organice.
În conţinutul dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos surprindem

două dimensiuni:
 o dimensiune individuală care implică dreptul fiecărui individ la prevenirea

poluării, dreptul de a cere încetarea activităţii care produce o poluare nocivă şi dreptul de
a fi despăgubit pentru daunele suferite în urma acestei poluări;
 o dimensiune colectivă care se referă la obligaţia generală a statelor de a nu
prejudicia mediul şi prin aceasta de a nu prejudicia sănătatea şi viaţa oamenilor, calitatea
bunurilor materiale şi în general calitatea mediului.
În literatura juridică străină, dar şi în practica instanţelor judecătoreşti

internaţionale, discuţiile s-au purtat nu cu privire la existenţa sau inexistenţa acestui drept
pentru că este recunoscut în toate statele, ci cu privire la posibilitatea exercitării unei
acţiuni individuale de apărare izvorâtă dintr-un drept colectiv ( de solidaritate ).
Mai multe rezoluţiuni ale organismelor internaţionale şi hotărâri ale Curţii
Internaţionale de Justiţie au recunoscut posibilitatea intentării unei acţiuni individuale în
cazul apărării acestui drept.
42
În România, Constituţia din 1991 nu a prevăzut iniţial dreptul la un mediu
sănătos, el fiind consacrat expres după revizuirea din 2003, în art. 35 care are următorul
conţinut:
„ (1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi
echilibrat ecologic.
(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul
înconjurător.”
protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, în art. 5, pornind de la
consacrarea principiului conform căruia statul recunoaşte oricărei persoane dreptul la un
mediu sănătos şi echilibrat ecologic, prevede garanţiile acestui drept şi anume:
 accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de
confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare;
 dreptul de asociere în organizaţii pentru protecţia mediului;
 dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea
politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu, elaborarea
planurilor şi programelor;
 dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia
mediului, autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în probleme de
mediu, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu;
 dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
În raportul dintre aceste drepturi şi celelalte drepturi fundamentale ale omului se
constată că dreptul la mediu este în acelaşi timp fundamentul dezvoltării celorlalte
drepturi şi totodată o premisă pentru apariţia de noi drepturi fundamentale ale omului.
Se constată în prezent în practica jurisdicţională internaţională şi naţională ( în
statele dezvoltate ) o reorientare cu privire la acest drept în sensul considerării lui ca drept
individual, iar nu colectiv ca până acum.
43
4. Populaţia şi mediul în reglementările internaţionale
 În cadrul Conferinţei O.N.U. asupra populaţiei, care a avut loc la

Bucureşti, în 1974, s-au discutat probleme privind conservarea naturii şi mediului în
ansamblul său, în condiţiile dezvoltării civilizaţiei industriale moderne.
 În 1976, la Vancouver, a urmat o nouă Conferinţă a Organizaţiei

Naţiunilor Unite, ocazie cu care s-au discutat probleme referitoare la habitat şi la
aşezările umane.
 În 1987, Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare a adoptat

Declaratia de la Tokyo în care sunt structurate în 8 etape soluţiile viabile pentru
asigurarea viitorului omenirii. Acestea sunt:
 revigorarea dezvoltării economice;
 schimbarea calităţii acestei dezvoltări, care trebuie să fie susţinută, echilibrată şi
sigură;
 conservarea şi utilizarea raţională a bazei de resurse;
 asigurarea unui nivel de creştere a populaţiei care să permită viabilitatea planetei
şi a rasei umane;
 reorientarea tehnologiilor;
 integrarea problemelor de mediu în problemele economice atunci când se iau
decizii;
 restructurarea relaţiilor economice internaţionale;
 îmbunătăţirea cooperării internaţionale.
O contribuţie deosebită în reglementarea unor aspecte ale raportului populaţie-
mediu îl aduc organizaţiile specializate O.N.U., îndeosebi Organizaţia Naţiunilor Unite
pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.) şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.),
precum şi organizaţiile regionale.
44
Test de verificare
1. Clasificaţi principiile dreptului mediului.

2. Explicaţi pe scurt conţinutul principiului potrivit căruia protecţia mediului
constituie un obiectiv de interes public major.
3. În ce constă principiul „poluatorul plăteşte”?
4. Principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale este un
principiu prevăzut de lege sau un principiu doctrinar?
5. Ce convenţie a fost încheiată în cadrul Conferinţei de la Aarhus din 1998 „Un
mediu pentru Europa”?
6. Menţionaţi situaţiile în care poate fi refuzată o informaţie de mediu potrivit
instrumentelor juridice în vigoare.
7. Care este semnificaţia principiului sic utere tuo?
8. Explicaţi înţelesul sintagmei patrimoniu comun al umanităţii?
9. Cum a definit noţiunea de calitate a vieţii sociologul francez Jouvenal?
10. Enumeraţi garanţiile dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos.
Răspundeţi dacă afirmaţiile următoare sunt adevărate sau false:
11. Principiul informării şi participării publicului la luarea deciziilor, precum şi al
accesului la justiţie în probleme de mediu este un principiu decizional.
12. În conţinutul dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos sunt
identificate două dimensiuni: o dimensiune individuală şi o dimensiune
colectivă.
13. Constituţia României din 1991, revizuită, consacră îndatorirea persoanelor
fizice şi juridice de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.
14. În cadrul Conferinţei O.N.U. asupra populaţiei, care a avut loc la Bucureşti, în
1974 a fost adoptată o declaraţie privind soluţiile viabile pentru asigurarea
viitorului omenirii.

2010;
45
 Iancu, Gh., Drepturile fundamentale şi protecţia mediului, Editura Regia
Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1998;
 Neuray, J.-F., Principes du droit de l'environnement, Story-Scientia, Bruxelles
1995.
 Sadeleer, N. de, Les principes du pollueur-payeur, de prévention et de précaution.
Essai sur la genèse et la portée juridique de quelques principes du droit de
l’environnement, Bruylant, Bruxelles, 1999.
46
RAPORTURILE JURIDICE PRIVIND PROTECŢIA FACTORILOR

ABIOTICI AI MEDIULUI – ATMOSFERA, APA, SOLUL ŞI SUBSOLUL
Cuprins
 Atmosfera
 Cauzele şi efectele principale ale poluării atmosferei;
 Protecţia atmosferei în dreptul intern;
 Protecţia atmosferei pe plan internaţional;
 Protecţia spaţiului extraatmosferic;
 Apa
 Clasificarea apelor;
 Poluarea apei;
 Regimul juridic al apelor în România;
 Protecţia apelor;
 Protecţia apelor pe plan internaţional;
 Solul şi subsolul
 Consideraţii generale privind degradarea solului;
 Măsuri legale de protecţie şi conservare durabilă a solului în România;
 Protecţia subsolului;
 să analizaţi normele care au ca obiect conservarea, dezvoltarea şi protecţia
factorilor abiotici ai mediului;
 să identificaţi măsurile prin care se realizează protecţia factorilor abiotici ai
mediului;
 să explicaţi rolul cooperării internaţionale în protecţia factorilor abiotici ai
mediului.
47
I. ATMOSFERA
1. Noţiune
Prin atmosferă se înţelege masa de aer14 care înconjoară suprafaţa terestră,
incluzând şi stratul protector de ozon.
În 1979 a avut loc la Geneva prima Conferinţă din Europa pentru protecţia
mediului care a adoptat Convenţia şi Rezoluţia asupra poluării atmosferice transfrontiere
pe distanţe lungi.
Convenţia de la Geneva15 defineşte poluarea atmosferică în general ca fiind
introducerea în atmosferă de către om, direct sau indirect, de substanţe sau energie care
au o acţiune nocivă de natură să pună în pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor
biologice şi ecosistemelor, să deterioreze bunurile materiale şi să aducă atingere sau să
păgubească valorile de agrement şi alte utilizări legitime ale mediului înconjurător.
Convenţia a definit poluarea atmosferică transfrontieră pe distanţe lungi ca fiind
acea poluare atmosferică a cărei sursă fizică este cuprinsă, total sau parţial în zona supusă
jurisdicţiei naţionale a unui stat şi care are efecte dăunătoare într-o zonă supusă
jurisdicţiei unui alt stat, la o distanţă la care nu este în general posibil să se distingă
contribuţiile surselor individuale sau ale grupurilor de surse de emisie.
Poluanţii din atmosferă se clasifică în două grupe:
a) poluanţi primari;
b) poluanţi secundari.
14
Potrivit Legii nr. 104 din 15 iunie 2011 privind calitatea aerului înconjurător, publicată în M.Of., Partea I
nr. 452 din 28 iunie 2011, aerul înconjurător reprezintă aerul din troposferă, cu excepţia celui de la locurile
de muncă, unde publicul nu are de regulă acces şi pentru care se aplică dispoziţiile privind sănătatea şi
siguranţa la locul de muncă.
15
Convenţia de la Geneva din 1979 a fost ratificată de România prin Legea nr. 8 din 25 ianuarie 1991,
publicată în M.Of., Partea I nr. 18 din 26 ianuarie 1991.
48
2. Cauzele şi efectele principale ale poluării atmosferei
1. Încălzirea temperaturii Terrei ca urmare a efectului de seră.

Se estimează în rapoartele U.N.E.S.C.O. din 2006 că dacă industriile care emană
în atmosferă dioxid de carbon nu iau măsuri severe de reducere a lor, până în anul 2035,
temperatura Terrei va mai creşte cu 1,5 grade Celsius, ceea ce va accelera topirea
calotelor de gheaţă ale polilor, creşterea nivelului apei în mări şi oceane şi scufundarea
multor localităţi de coastă.
2. Ploile acide, rezultate din arderea minereurilor, cărbunelui şi petrolului,
cauzează distrugerea pădurilor, recoltelor vegetale, faunei terestre şi acvatice, sănătăţii
umane, precum şi a bunurilor materiale.
3. Distrugerea progresivă a stratului de ozon, determină pătrunderea pe Terra a
unei cantităţi mai mari de raze ultraviolete care determină înmulţirea îmbolnăvirilor de
cancer al pielii, de cataracte oculare, scăderea producţiei vegetale.
4. Smogul, care este un amestec de diverşi poluanţi şi vapori de apă pe care
aceştia îi condensează, provoacă în special îmbolnăviri cardiace şi ale aparatului
respirator, deteriorări ale bunurilor materiale ş.a.
Se cunosc două tipuri:
 londonez sau reducător;
 californian sau oxidant.
3. Protecţia atmosferei în dreptul intern
În conformitate cu prevederile Capitolul X din Ordonanţa de Urgenţă a

completările ulterioare, intitulat „Protecţia atmosferei, schimbările climatice,
gestionarea zgomotului ambiental” şi ale Legii nr. 104 din 15 iunie 2011 privind calitatea
aerului înconjurător, în România prin protecţia atmosferei se urmăreşte prevenirea,
limitarea deteriorării şi ameliorarea calităţii atmosferei în scopul evitării producerii unor
efecte negative asupra sănătăţii umane, a bunurilor materiale şi a mediului.
49
Regimul juridic de protecţie a atmosferei se fundamentează pe respectarea
principiului de abordare integrată a protecţiei mediului.
Prin Legea nr. 104 din 15 iunie 2011 a fost instituit Sistemul Naţional de Evaluare
şi Gestionare Integrată a Calităţii Aerului, care asigură cadrul organizatoric, instituţional
şi legal de cooperare între autorităţile şi instituţiile publice, cu competenţe în domeniu, în
scopul evaluării şi gestionării calităţii aerului înconjurător, în mod unitar, pe întreg
teritoriul României, precum şi pentru informarea populaţiei şi a organismelor europene şi
internaţionale privind calitatea aerului înconjurător.
Sistemul Naţional de Evaluare şi Gestionare Integrată a Calităţii Aerului include
două structuri:
1. Sistemul Naţional de Monitorizare a Calităţii Aerului, care asigură cadrul
organizatoric, instituţional şi legal pentru desfăşurarea activităţilor de monitorizare a
calităţii aerului înconjurător, în mod unitar, pe teritoriul României;
2. Sistemul Naţional de Inventariere a Emisiilor de Poluanţi Atmosferici, care
asigură cadrul organizatoric, instituţional şi legal pentru realizarea inventarelor privind
emisiile de poluanţi în atmosferă, în mod unitar, pe întreg teritoriul ţării.
Măsurile la nivel naţional prevăzute de legea privind calitatea aerului înconjurător
vizează:
- prevenirea producerii unor evenimente dăunătoare şi reducerea efectelor
acestora asupra sănătăţii umane şi a mediului ca întreg;
- evaluarea calităţii aerului înconjurător pe întreg teritoriul ţării pe baza unor
metode şi criterii comune, stabilite la nivel european;
- obţinerea informaţiilor privind calitatea aerului înconjurător pentru a sprijini
procesul de combatere a poluării aerului şi a disconfortului cauzat de acesta, precum şi
pentru a monitoriza pe termen lung tendinţele şi îmbunătăţirile rezultate în urma
măsurilor luate la nivel naţional şi european;
- garantarea faptului că informaţiile privind calitatea aerului înconjurător sunt
puse la dispoziţia publicului;
- menţinerea calităţii aerului înconjurător acolo unde aceasta este corespunzătoare
şi/sau îmbunătăţirea acesteia în celelalte cazuri;
50
- promovarea unei cooperări crescute cu celelalte state membre ale Uniunii
Europene în vederea reducerii poluării aerului;
- îndeplinirea obligaţiilor asumate de prin acordurile, convenţiile şi tratatele
internaţionale la care România este parte.
Poluarea atmosferei poate fi produsă din:
 surse fixe (unităţi industriale);
 din surse mobile (autovehicule);
Titularii activităţilor care constituie surse fixe de poluare au, între altele,
următoarele obligaţii:
- să solicite şi să obţină acordul şi/sau autorizaţia de mediu;
- să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor de poluanţi în
atmosferă, a programelor şi planurilor de gestionare a calităţii aerului şi să aplice
obligaţiile ce le revin prin acestea;
- să doteze instalaţiile cu filtre şi aparatură pentru reţinerea poluanţilor la sursă
etc.
Utilizatorii de surse mobile de poluare a aerului au obligaţia să asigure încadrarea
în limitele de emisie stabilite pentru fiecare tip specific de sursă, precum şi să le supună
inspecţiilor tehnice, potrivit legii.
51
4. Reglementări naţionale privind protecţia stratului de ozon
Pentru aplicarea masurilor prevăzute de Convenţia privind protecţia stratului de

ozon, adoptată la Viena la 22 martie 1985, de Protocolul privind substanţele care
epuizează stratul de ozon, adoptat la Montreal la 16 septembrie 1987, precum şi de
Amendamentul la Protocolul de la Montreal privind substanţele care epuizează stratul de
ozon, adoptat la Londra în 199016, a fost creat Comitetul Naţional pentru Protecţia
Stratului de Ozon, organism interministerial, fără personalitate juridică, aflat în
coordonarea Ministerului Mediului şi Pădurilor.
Comitetul Naţional pentru Protecţia Stratului de Ozon are printre atribuţii,
următoarele:
- analizează şi propune spre aprobare Guvernului oportunitatea aderării României
la documentele internaţionale privind protecţia stratului de ozon;
- propune Programul naţional de cercetare ştiinţifică şi tehnologică privind
protecţia stratului de ozon;
- aprobă standardele tehnice în activităţile aflate sub incidenţa Protocolului de la
Montreal ş.a.m.d.
Hotărârea Guvernului nr. 243 din 17 aprilie 199517 stabileşte o serie de obligaţii
ce revin persoanelor fizice şi juridice în scopul protejării statului de ozon, precum: să ia
toate măsurile pentru supravegherea, limitarea şi prevenirea oricăror emisii în atmosferă
de substanţe aflate sub incidenţa Protocolului de la Montreal; să raporteze datele statistice
privind activităţile cu substanţe menţionate în anexele Protocolului de la Montreal etc.
Prin Ordinul 506 din 17 septembrie 199618 al ministrului apelor, pădurilor şi
protecţiei mediului, a fost aprobată procedura de reglementare a activităţilor de import şi
16
România a aderat la primele două documente şi l-a acceptat pe cel de-al treilea prin Legea nr. 84 din 3
decembrie 1993, publicată în M.Of., Partea I nr. 292 din 15 decembrie 1993.
17
Hotărârea Guvernului nr. 243 din 17 aprilie 1995 privind înfiinţarea şi funcţionarea Comitetului Naţional
pentru Protecţia Stratului de Ozon a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 87 din 9 mai 1995.
18
Ordinul 506 din 17 septembrie 1996 al ministrului apelor, pădurilor şi protecţiei mediului a fost publicat
în M.Of., Partea I nr. 234 din 27 septembrie 1996.
52
export cu substanţe, produse şi echipamente înscrise în anexele Protocolului de la
Montreal privind substanţele care epuizează stratul de ozon.
5. Protecţia atmosferei pe plan internaţional
 Convenţia asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanţe lungi,

adoptată la Geneva, în 197919, a stabilit următoarele principii:
 protejarea omului şi a mediului înconjurător împotriva poluării atmosferice, scop
în care părţile contractante se angajează să limiteze şi, în măsura posibilului, să reducă în
mod treptat şi să prevină poluarea atmosferică transfrontieră pe distanţe lungi;
 combaterea introducerii de poluanţi în atmosferă prin schimb de informaţii,
consultări, activităţi de cercetare şi supraveghere, politici şi strategii, ţinând seama de
eforturile întreprinse la nivel naţional şi internaţional;
 acordarea, la cerere, a unor consultaţii, la intervale scurte, între partea sau părţile
afectate efectiv de poluarea atmosferică transfrontieră pe distanţe lungi sau care sunt
expuse la un risc semnificativ de o astfel de poluare şi partea sau părţile contractante pe
teritoriul şi sub jurisdicţia cărora se desfăşoară activităţi poluante.
 Pentru frânarea influenţelor nocive asupra stratului de ozon, în 1977, s-a

adoptat primul Plan mondial de acţiune pentru stratul de ozon, vizând cooperarea
internaţională în domeniu. Au urmat o serie de măsuri pentru stagnarea producţiei de
clorofluorocarbon în S.U.A., Canada, Suedia, Norvegia şi statele europene.
 Pentru că nu s-au obţinut rezultatele aşteptate, la 22 martie 1985, s-a

semnat la Viena Convenţia privind protecţia stratului de ozon.
Este o convenţie - cadru care a pus bazele cooperării internaţionale în scopul
protejării stratului de ozon. Părţile se angajează să protejeze sănătatea umană şi mediul
19
Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 8 din 25 ianuarie 1991, publicată în M.Of., Partea I
nr. 18 din 26 ianuarie 1991.
53
înconjurător împotriva efectelor adverse care rezultă sau pot rezulta din activităţile umane
care modifică sau pot modifica stratul de ozon.
 La 16 septembrie 1987, a fost semnat la Montreal Protocolul privind

substanţele care epuizează stratul de ozon, care a intrat în vioare în 1989. Protocolului i-
au fost aduse amendamente la Londra în 1990, la Copenhaga în 1992, la Montreal în
1997, la Beijing în 1999. Statele semnatare îşi înnoiesc angajamentul de a proteja stratul
de ozon prin măsuri de precauţie şi pentru controlul emisiilor globale de substanţe care
conduc la epuizarea stratului de ozon, având ca finalitate eliminarea acestora.
 În cadrul celei de-a doua Conferinţe mondiale din domeniul protecţiei

mediului, care a avut loc la Rio de Janeiro în 1992, s-a semnat Convenţia-cadru a
Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice20 care reprezintă un angajament al
statelor semnatare de a realiza stabilirea concentraţiei gazelor cu efect de seră în
atmosferă la un nivel care să prevină imixtiuni periculoase ale omului în sistemul
climatic.
 La 11 decembrie 1997 a fost adoptat Protocolul de la Kyoto la Convenţia-

cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice21, referitor la respectarea
angajamentelor de limitare cantitativă şi reducere a emisiei de gaze cu efect de seră faţă
de nivelul anului 1989, în perioada obligatorie 2008 - 2012.
20
Ratificată de România prin Legea nr. 24 din 6 mai 1994, publicată în M.Of., Partea I nr. 119 din 12 mai
1994.
21
Ratificat de România prin Legea nr. 3 din 2 februarie 2001, publicată în M.Of., Partea I nr. 81 din 16
februarie 2001.
54
6. Protecţia spaţiului extraatmosferic
Un document internaţional de importanţă deosebită în domeniul protecţiei

spaţiului extraatmosferic îl reprezintă Tratatul privind principiile care guvernează
activitatea statelor în explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, a Lunii şi a
celorlalte corpuri cereşti22, adoptat la Moscova la 27 ianuarie 1967.
Tratatul stabileşte principiile care trebuie să se afle la baza activităţii statelor în
explorarea şi exploatarea spaţiului extraatmosferic.
Întrucât spaţiul extraatmosferic, luna şi celelalte corpuri cereşti constituie bunuri
aparţinând întregii umanităţi, explorarea şi exploatarea lor se pot face de orice stat în mod
liber, în condiţii de egalitate cu celelalte state, în interesul tuturor şi numai în scopuri
paşnice.
Părţile se obligă să nu amplaseze pe orbită în jurul pământului niciun obiect
purtător de arme nucleare sau orice alte feluri de arme de distrugere în masă, să nu
instaleze asemenea arme pe corpurile cereşti şi să nu plaseze astfel de arme în spaţiul
extraatmosferic, în orice alt mod. Tratatul interzice stabilirea de baze, instalaţii şi
fortificaţii militare, experimentarea oricăror tipuri de arme şi efectuarea de manevre
militare pe corpurile cereşti.
Explorarea spaţiului extraatmosferic, inclusiv a lunii şi a corpurilor cereşti trebuie
astfel făcută încât să nu provoace contaminarea lor dăunătoare sau schimbări nocive în
mediul terestru prin aducerea de materiale sau substanţe extraterestre.
Asupra obiectelor lansate în spaţiul cosmic, statul care le-a lansat rămâne proprietar
nu numai pe perioada cât se află în acest spaţiu, dar şi atunci când revin pe pământ. Ca
urmare, dacă un astfel de obiect sau părţi ale sale cad pe teritoriul altui stat, pe baza
datelor de identificare transmise de statul proprietar, primul stat este obligat să le
returneze. Dacă obiectul sau componentele sale cad într-o zonă nesupusă jurisdicţiei
naţionale, pe baza datelor de identificare furnizate, statele părţi au obligaţia să coopereze
în recuperarea şi returnarea lui/lor către statul proprietar.
22
Ratificat de România prin Decretul nr. 74 din 30 ianuarie 1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 10 din 2
februarie 1968.
55
Tratatul prevede răspunderea statului care lansează sau asigură lansarea unui obiect
spaţial pentru pagubele provocate de acesta pe pământ, în atmosferă sau în spaţiul
extraatmosferic.
56
II. APA
1. Noţiune
Apele reprezintă o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată, element

indispensabil pentru viaţă şi pentru societate, materie primă pentru activităţi productive,
sursă de energie şi cale de transport, factor determinant în menţinerea echilibrului
ecologic.
2. Clasificarea apelor
Există mai multe criterii în funcţie de care se poate realiza clasificarea apelor,
astfel:
A. În raport de administrarea lor:
a. ape internaţionale; sunt apele cu privire la care statul nostru este riveran cu alte
state, cele care intră sau trec prin graniţele naţionale, precum şi cele cu privire la care
interesele unor state străine au fost recunoscute prin tratate şi convenţii internaţionale;
b. ape teritoriale ( maritime interioare); sunt apele cuprinse între porţiunea ţărmului
ţării spre larg, a căror întindere şi delimitare este stabilită prin legea naţională;
c. ape naţionale; sunt râurile, fluviile, canalele şi lacurile navigabile interioare,
precum şi apele râurilor si fluviilor de frontieră de la malul român până la linia de
frontieră stabilită prin tratate şi convenţii internaţionale.
B. După aşezarea lor:
a. ape de suprafaţă:
- de interes general;
- de interes local;
b. ape subterane.
C. Din punct de vedere al destinaţiei economice concrete:
57
a. ape de folosinţă generală, sunt cele destinate satisfacerii consumului populaţiei,
când potrivit criteriilor economico-politice apa e considerată obiect de consumaţie
individuală;
b. ape destinate agriculturii, sunt cele utilizate îndeosebi pentru irigaţii, când
potrivit aceloraşi criterii apa e considerată obiect al muncii;
c. ape cu destinaţie specială, sunt apele folosite pentru navigaţie, pescuit,
producerea energiei electrice ş.a., când pe baza aceloraşi criterii apa apare ca mijloc de
producţie.
D. Din punct de vedere al reglementării pescuitului şi al protecţiei resurselor vii
ale apelor, acestea se grupează pe bazine piscicole, care pot fi:
a. bazine naturale;
b. bazine amenajate.
Fac parte din bazinele piscicole apele naţionale curgătoare şi stătătoare de pe întreg
teritoriul ţării, inclusiv apele maritime interioare şi terenurile acoperite cu apă ca urmare a
îndiguirilor, care servesc sau oferă condiţii pentru creşterea şi înmulţirea vieţuitoarelor
acvatice.
3. Poluarea apei
Folosinţa apei determină poluarea acesteia prin alterarea calităţilor sale

fundamentale.
Poluarea apei a fost definită la prima Conferinţă internaţională privind situaţia
poluării apelor din Europa, care a avut loc la Geneva în 1961, ca fiind „modificarea
directă sau indirectă a compoziţiei sau stării apelor unei surse oarecare, ca urmare a
activităţii omului în aşa măsură încât ele devin mai puţin adecvate tuturor sau numai
unora din utilizările pe care le pot căpăta în stare naturală”.
Legea apelor nr. 107 din 25 septembrie 199623, cu modificările şi completările
ulterioare, defineşte poluarea apei ca fiind introducerea directă sau indirectă, ca rezultat al
23
Legea apelor nr. 107 din 25 septembrie 1996 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 244 din 8 octombrie
1996, suferind modificări şi completări succesive prin următoarele acte normative: Legea nr. 310 din 28
58
activităţii umane, a unor substanţe, sau a căldurii în aer, apă sau pe sol, care poate dăuna
sănătăţii umane sau calităţii ecosistemelor acvatice sau celor terestre dependente de cele
acvatice, care poate conduce la pagube materiale ale proprietăţii, sau care pot dăuna sau
obstrucţiona serviciile sau alte folosinţe legale ale mediului.
Poluarea apelor poate fi:
- naturală;
- antropică ( fizică, chimică, bacteriologică ş.a.).
4. Regimul juridic al apelor în România
4.1. Proprietatea asupra apelor
Resursele de apă de suprafaţă şi subterane sunt monopol natural de interes

strategic.
Potrivit art. 136 alin. (3) din Constituţia României din 1991, revizuită, apele cu
potenţial energetic valorificabil de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele
naturale ale zonei economice şi ale platoului continental fac obiectul exclusiv al
proprietăţii publice.
În detalierea textului constituţional, Legea apelor nr. 107 din 25 septembrie 1996,
cu modificările şi completările ulterioare, prevede în art. 3 că aparţin domeniului public
apele de suprafaţă cu albiile lor minore, cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine
hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 km2, malurile şi cuvetele lacurilor, apele
iunie 2004, publicată în M.Of., Partea I nr 584 din 30 iunie 2004, Legea 112 din 4 mai 2006, publicată în
M.Of., Partea I nr. 413 din 12 mai 2006, O.U.G. nr. 12 din 28 februarie 2007, publicată în M.Of., Partea I
nr. 153 din 2 martie 2007, O.U.G. nr. 130 din 12 noiembrie 2007, publicată în M.Of., Partea I nr. 780 din
16 noiembrie 2007, O.U.G. nr. 3 din 5 februarie 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 114 din 19 februarie
2010, aprobată prin Legea nr. 146 din 12 iulie 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 497 din 19 iulie 2010,
O.U.G. nr. 64 din 29 iunie 2011, publicată în M.Of., Partea I nr. 461 din 30 iunie 2011, O.UG. 71 din 31
august 2011, publicată în M.Of., Partea I nr. 637 din 6 septembrie 2011, O.U.G. nr. 69 din 26 iunie 2013,
publicată în M.Of., Partea I nr. 386 din 28 iunie 2013.
59
subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, împreună cu bogăţiile lor
naturale şi potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime.
Albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine hidrografice ce nu
depăşesc suprafaţa de 10 km2, pe care apele nu curg permanent, aparţin deţinătorilor, cu
orice titlu, ai terenurilor pe care se formează sau curg.
Insulele, care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei,
aparţin proprietarului albiei apei.
Dacă terenurile cu mal sunt inundate consecutiv pe o durata de minim trei ani la
nivelul mediu al cursului de apă atunci proprietatea asupra albiei apei se extinde şi asupra
suprafeţei inundate.
4.2. Folosinţa apelor
Indiferent de forma de proprietate, stabilirea regimului de folosire a resurselor de

apă este un drept exclusiv al Guvernului pe care îl exercită prin autoritatea publică
centrală din domeniul apelor, cu excepţia apelor geotermale.
Folosinţa apelor în România este de două feluri:
 liberă, când este utilizată pentru adăpat, băut, spălat şi alte întrebuinţări
gospodăreşti, dacă pentru acestea din urmă nu se folosesc instalaţii sau se folosesc
instalaţii de capacitate de până la 0, 2 litri/secundă;
 pe bază de autorizaţie, când este destinată satisfacerii nevoilor de apă din
agricultură, industrie, transporturi, sporturi nautice ş.a.
4.3. Administrarea apelor
Apele din domeniul public se dau în administrare Administraţiei Naţionale” Apele

Române de către Ministerul Mediului şi Pădurilor.
60
Administrarea bazinelor hidrografice naţionale, menţionate de lege ca bazine
hidrografice, se face la nivelul districtelor de bazin de către direcţiile Administraţiei
Naţionale „Apele Române”.
Apele, malurile şi albiile acestora, indiferent de persoana fizică sau juridică care le
administrează, sunt supuse dispoziţiilor Legii apelor, precum şi prevederilor din
convenţiile internaţionale la care România este parte.
Suprafeţele acvatice ce intră în compunerea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”,
împreună cu resursele care le generează, fac parte, în afara excepţiilor prevăzute de lege,
din domeniul public de interes naţional şi sunt în administrarea directă a Administraţiei
Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”.
4.4. Gospodărirea apelor
Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 107 din 25 septembrie 1996, cu modificările şi
completările ulterioare, gospodărirea apelor se bazează pe principiul solidarităţii umane şi
interesului comun, prin colaborare şi cooperare strânsă, la toate nivelurile administraţiei
publice, a utilizatorilor de apă, a reprezentanţilor colectivităţilor locale şi a populaţiei,
pentru realizarea maximului de profit social.
Activitatea de gospodărire unitară, raţională şi complexă a apelor se organizează şi
se desfăşoară pe bazine hidrografice.
Gospodărirea apelor trebuie realizată considerând apele de suprafaţă şi subterane ca
un tot unitar, atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ, în scopul asigurării dezvoltării
durabile.
Informaţiile hidrometeorologice, hidrologice şi de gospodărire a apelor se obţin
prin unităţi ale Administraţiei Naţionale „Apele române”, de la unităţi specializate
autorizate şi constituie Fondul naţional de date de gospodărire a apelor. Acest Fond şi
evidenţa apelor din domeniul public sunt incluse în Cadastrul apelor.
4.5. Protecţia apelor

Protecţia apelor se realizează sub două modalităţi:
 protecţia cantitativă;
61
 protecţia calitativă.
 În scopul protecţiei cantitative utilizatorii de apă sunt obligaţi să respecte

normele de consum de apă pe unitatea de produs sau pe activitate, să economisească apa
prin folosirea judicioasă, să asigure întreţinerea şi repararea instalaţiilor proprii ş.a.m.d.
Normele de consum pe unitatea de producţie sau pe activitate se propun de către
marii utilizatori de apă la nivelul celor mai bune performanţe ale tehnologiilor folosite,
după care se avizează de către ministerul interesat şi se aprobă de autoritatea publică
centrală pentru protecţia mediului.
Dacă la un moment dat consumul de apă nu acoperă toate necesităţile (cum ar fi
în caz de secetă), legea instituie o serie de restricţii şi de priorităţi în folosirea apei astfel:
au prioritate, faţă de alte folosinţe, apa necesară consumului populaţiei, apa necesară
unităţilor zootehnice, apa pentru refacerea rezervei intangibile după incendii, precum şi
debitele de apă necesare menţinerii echilibrului ecologic şi al habitatului acvatic.
 Pentru asigurarea protecţiei calitative legea interzice poluarea intenţionată

a apelor.
Normele de calitate a resurselor de apă se aprobă, la propunerea Ministerului
Mediului şi Pădurilor, prin hotărâre a Guvernului.
În jurul instalaţiilor şi surselor de alimentare cu apă potabilă, a surselor de apă
minerală şi a lacurilor şi nămolurilor terapeutice se instituie zone de protecţie sanitară cu
regim sever sau cu regim de restricţii, precum şi perimetre de protecţie hidrogeologică.
4.6. Apărarea împotriva inundaţiilor, a fenomenelor meteorologice periculoase şi

a accidentelor la construcţii hidrotehnice
Apărarea împotriva inundaţiilor, a fenomenelor meteorologice periculoase şi a

accidentelor la construcţii hidrotehnice reprezintă o activitate de protecţie civilă a
populaţiei, de interes naţional.
62
Elaborarea strategiei şi concepţiei de apărare în domeniul supus analizei revine
autorităţii publice centrale din domeniul apelor.
Potrivit art. 67 din Legea apelor nr. 107 din 25 septembrie 1996, cu modificările
şi completările ulterioare, prin apărare împotriva inundaţiilor, a fenomenelor
meteorologice periculoase şi a accidentelor la construcţii hidrotehnice se înţeleg:
 măsuri de prevenire şi de pregătire pentru intervenţii;
 măsuri operative urgente de intervenţie după declanşarea fenomenelor periculoase
cu urmări grave;
 masuri de intervenţie ulterioară pentru recuperare şi reabilitare.
Aceste măsuri constituie o obligaţie care revine şi tuturor persoanelor fizice şi
juridice, cu excepţia persoanelor cu handicap, a bătrânilor, copiilor şi a altor categorii
defavorizate.
Acţiunea de apărare se declanşează în momentul în care se constată apariţia
fenomenului periculos sau când probabilitatea de apariţie este stabilită prin prognoză.
5. Regimul juridic al zonei costiere
Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 202 din 18
decembrie 2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere24, gospodărirea, protecţia,
punerea în valoarea, dezvoltarea durabilă şi, unde este posibil, restaurarea acesteia
reprezintă acţiuni de interes general.
Zona costieră reprezintă spaţiul geografic situat la contactul mării cu uscatul,
incluzând apele de coastă de suprafaţă şi subterane şi terenurile adiacente, inclusiv apele
de suprafaţă şi subterane puternic intercondiţionate şi aflate în imediata apropiere a
ţărmului, împreună cu insulele şi lacurile sărate şi zonele umede în contact cu marea,
plaja şi faleza.
Reglementările specifice în domeniu au ca scop:
24
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 202 din 18 decembrie 2002, publicată în M. Of., Partea I nr. 965
din 28 decembrie 2002, a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 280 din 24 iunie 2003,
publicată în M.Of., Partea I nr. 454 din 26 iunie 2003.
63
1. stabilirea zonei costiere şi a măsurilor care se impun pentru asigurarea integrităţii
acesteia;
2. garantarea utilizării publice a zonei costiere româneşti, cu excepţia situaţiilor care
privesc siguranţa naţională;
3. utilizarea durabilă a zonei costiere pe baza principiilor care asigură protecţia
mediului, peisajului, moştenirii culturale, istorice şi arheologice;
4. reconstrucţia şi conservarea zonei costiere prin adoptarea de măsuri adecvate;
5. integrarea în cadrul acesteia a politicilor de mediu şi a altor politici sectoriale;
6. asigurarea accesului publicului la informaţie şi a participării acestuia la luarea
deciziilor în domeniul gospodăririi integrate a zonei costiere româneşti.
În prezent gospodărirea zonei costiere se realizează pe baza mai multor principii,
dintre care menţionăm:
- principiul dezvoltării durabile;
- principiul prevenirii;
- principiul restaurării;
- principiul „poluatorul plăteşte”;
- principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile şi a celor mai bune practici
în domeniul mediului, pentru atingerea unui nivel general ridicat de protecţie a mediului
în zona costieră;
- principiul asigurării accesului publicului la informaţia de mediu şi a participării
la luarea deciziilor;
- principiul cooperării internaţionale.
Stabilirea regimului juridic de folosire a zonei costiere este un drept exclusiv al
Guvernului, care se exercită prin autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, pe
baza unor norme şi metodologii specifice.
64
6. Protecţia apelor pe plan internaţional
6.1. Protecţia fluviilor şi a lacurilor internaţionale
6.1.1. Consideraţii generale
Potrivit art. 6 din Regulile de la Helsinki, fiecare stat din cadrul unui bazin
internaţional are dreptul la o cotă echitabilă şi rezonabilă de folosire avantajoasă a apelor
bazinului şi are, în acelaşi timp, obligaţia de a se abţine de la producerea unei noi forme
de poluare sau a vreunei creşteri a poluării existente.
Într-un cadru geografic mai restrâns Consiliul Europei a adoptat la 6 mai 1968
Cartea Europeană a Apei.
La Conferinţa Naţiunilor Unite de la Stockholm din 1972, deşi protecţia apelor
continentale împotriva poluării nu a fost menţionată expres pe ordinea de zi, s-a stabilit
totuşi principiul potrivit căruia aruncarea în apă a reziduurilor de materiale toxice sau alte
materiale, precum şi degajările de căldură, care prin cantitatea şi natura lor nu pot fi
neutralizate de mediu trebuie să fie interzise.
Pe baza unei recomandări a Conferinţei Organizaţiei Naţiunilor Unite de la
Stockholm, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu a lansat în 1986 Programul pentru
gestiunea acceptabilă a resurselor continentale de apă.
6.1.2. Poluarea şi protecţia cursurilor de apă şi a lacurilor internaţionale
 Potrivit Regulilor de la Helsinki poluarea nu este o utilizare în sine a

apelor, ci o alterare a calităţii lor fizice, chimice şi biologice produse prin activităţi
umane. În cazul în care alterarea este substanţială şi are un impact semnificativ privind
folosirea raţională a cursului de apă, ea atrage răspunderea internaţională a statului
poluator.
 Proiectul de Convenţie Europeană asupra protecţiei cursurilor de apă

internaţionale împotriva poluării, semnat la Strasbourg în 1973, conţine obligaţii
generale şi specifice şi propune respectarea unor norme de calitate a apei.
65
Proiectul prevede că fiecare parte contractantă trebuie să ia în legătură cu apele de
suprafaţă de pe teritoriul său, precum şi cu fluviile internaţionale, toate măsurile necesare
pentru prevenirea noilor forme de poluare şi pentru reducerea poluării existente.
În legătură cu deversarea în cursurile de apă internaţionale a unor substanţe
periculoase, documentul foloseşte tehnica listelor astfel:
a. substanţele neobişnuit de vătămătoare prevăzute în lista A sau lista neagră nu
pot fi deversate, în principiu; excepţional această activitate se poate desfăşura în baza
unei autorizaţii eliberate de o autoritate naţională competentă;
b. substanţele vătămătoare cuprinse în lista B sau lista cenuşie pot fi deversate
în mod limitat, constituind obiectul unor reglementări naţionale.
Se propun două categorii de norme de calitate a apelor:
1. norme minime care trebuie respectate în fiecare punct unde cursul de apă
traversează frontiera dintre două state părţi. Astfel, fiecare stat trebuie să se asigure că
parametrii calitativi de la un punct relevant al frontierei vor fi cel puţin deasupra
minimului cerut;
2. norme speciale concepute ca standarde tehnice de calitate a apei, pregătite
de o convenţie internaţională şi adoptate de statele coriverane, în vederea aplicării lor.
 În 1909, la Washington, s-a semnat între Statele Unite ale Americii şi

Canada Tratatul asupra apelor de frontieră care nu defineşte nici termenul de „poluare”,
nici pe cel de „prejudiciu”, dar prevede în art. 4 că apele de frontieră sau cele care o
traversează nu vor fi poluate de vreo parte semnatară, astfel încât să aducă prejudicii
societăţii, populaţiei sau proprietăţii celeilalte părţi. Această obligaţie s-a transformat
ulterior într-un principiu, regăsit în majoritatea documentelor internaţionale.
 În 1972, la Ottawa, între Statele Unite ale Americii şi Canada se încheie,

în completarea Tratatului din 1909, Acordul relativ la calitatea apelor din Marile Lacuri.
Importanţa deosebită a documentului rezidă în următoarele aspecte:
1. introduce noţiunea de „cercuri concentrice” în care cercul mic sau maximum
restrâns este rezervat apelor de frontieră dintre două state, iar cercul mare sau minimum
lărgit este rezervat întregii reţele a Marilor Lacuri;
66
2. se referă la „substanţe neobişnuit de poluante” care, în sensul Acordului,
desemnează orice element sau compus identificat de părţi, care deversat în orice cantitate,
produce un pericol iminent şi substanţial pentru sănătatea publică
3. introduce conceptul de “autorităţi de regiune” prevăzând că deşi
responsabilitatea principală revine celor 2 părţi semnatare, totuşi Guvernele statelor şi
provinciilor riverane au şi ele anumite obligaţii ori de cate ori poluarea apelor dulci ar
putea fi localizată.
 La 3 decembrie 1985, la Bucureşti, a fost adoptată Declaraţia privind

cooperarea statelor dunărene în domeniul gospodăririi şi îndeosebi al protejării apelor
Dunării împotriva poluării, care are ca obiective:
- utilizarea raţională şi conservarea resurselor de apă ale Dunării;
- prevenirea poluării apelor Dunării;
- supravegherea calităţii lor.
 În 1986, la Szeged, s-a încheiat Convenţia privind protecţia apelor râului

Tisa şi a afluenţilor săi împotriva poluării.
Convenţia defineşte noţiunile de ape poluate şi acţiunea de poluare a apei şi
obligă părţile să întocmească la punctele de frontiera liste cu indicatorii de poluare a
Tisei.
 În anul 1992, la Helsinki, s-a adoptat Convenţia privind protecţia

cursurilor de apă transfrontiere şi a lacurilor internaţionale25.
Potrivit Convenţiei, apele transfrontiere sunt orice ape de suprafaţă sau subterane
care marchează frontierele dintre două sau mai multe state, le traversează sau sunt
localizate pe acestea, oriunde apele transfrontiere se varsă în mare, fără a forma estuare.
Limita acestor ape este marcată de o linie trasată peste gurile lor de vărsare, între limitele
interioare de reflux de pe malurile lor.
25
Ratificată de România prin Legea nr. 30 din 26 aprilie 1995, publicată în M.Of., Partea I nr. 81 din 3 mai
1995, suferind amendamente ale art. 25 şi 26, adoptate la Madrid, acceptate de România prin Legea nr. 82
din 5 aprilie 2006, publicată în M.Of., Partea I nr. 330 din 12 aprilie 2006.
67
Convenţia defineşte impactul transfrontier ca fiind orice efect negativ
semnificativ asupra mediului rezultat dintr-o schimbare în condiţiile apelor transfrontiere,
cauzată de o activitate umană a cărei origine fizică este situată în întregime sau parţial
într-o zonă aflată sub jurisdicţia unei părţi, efectele producându-se într-o zonă aflată sub
jurisdicţia altei părţi.
Părţile se obligă să adopte măsuri eficiente pentru prevenirea, controlul şi
reducerea oricărui impact transfrontier fără a produce un transfer al poluării în alt mediu.
Părţile înţeleg să se conducă după următoarele principii:
 principiul precauţiunii;
 principiul „poluatorul plăteşte;
 principiul gospodăririi durabile a resurselor de apă transfrontiere şi a lacurilor
internaţionale.
 În 1994, s-a semnat la Sofia, Convenţia privind cooperarea pentru

protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea26, care se referă la protecţia apelor din
întregul bazin hidrografic al Dunării.
Părţile contractante se angajează să aplice măsuri de gospodărire durabilă care
vizează:
- menţinerea calităţii generale a vieţii;
- menţinerea accesului continuu la resursele naturale ale apelor Dunării;
- evitarea pagubelor ecologice de durată;
- asigurarea protecţiei ecosistemelor;
- aplicarea unei abordări preventive.
Pentru realizarea obiectivelor Convenţiei a fost înfiinţată Comisia Internaţională
pentru Protecţia Fluviului Dunărea, cu atribuţii specifice în domeniu.
26
Ratificată de România prin Legea nr. 14 din 24 februarie 1995, publicată în M.Of., Partea I nr. 41 din 27
februarie 1995.
68
6.2. Protecţia mărilor şi oceanelor
6.2.1. Particularităţile poluării mărilor şi oceanelor
Particularităţile poluării mărilor şi oceanelor sunt determinate de următoarele

aspecte:
 proprietăţile diferiţilor poluanţi ai mărilor şi oceanelor;

S-a constatat că unii poluanţi ai mărilor şi oceanelor îşi conservă compoziţia lor
chimică timp de decenii în timp ce alţii devin inofensivi în spaţiul în câteva zile sau ore.
Sunt poluanţi care reprezintă o ameninţare imediată şi precisă a florei şi faunei marine,
iar alţii devin nocivi după o perioadă mare de timp. Există poluanţi care intoxică flora şi
fauna marină prin simplul contact. Alţii se aglomerează în corpul vieţuitoarelor marine
producând modificări biologice şi chiar apariţia unor specii noi care distrug celelalte
specii. Poluanţii cei mai periculoşi sunt: hidrocarburile, substanţele radioactive,
detergenţii şi pesticidele.
 locurile unde se produce poluarea mărilor şi oceanelor
Mările şi oceanele nu reprezintă un spaţiu omogen, curenţii deplasând masele de
apă, iar flora şi fauna marină se află concentrate numai în anumite zone.
6.2.2. Norme de conservare şi protecţie juridică a mărilor şi oceanelor
Protecţia mărilor şi oceanelor se realizează prin două categorii de reglementări :

1. naţionale;
2. internaţionale:
- cu vocaţie universală;
- cu vocaţie regională.
Normele juridice de protecţie a mării teritoriale se grupează astfel:
 norme care reglementează activitatea de pescuit şi conservarea fondului piscicol;
 norme care impun zone prohibitive pentru operaţiunile de descărcare şi transfer a
produselor poluante de la navă la navă şi de la navă la uscat;
69
 norme care reglementează operaţiunile de amestecare a petrolului cu apa în
activităţile de curăţare a navelor şi în operaţiile de descărcare şi transfer a hidrocarburilor
din şi între tancurile petroliere;
 norme care reglementează dreptul de inspectare a navelor bănuite de a fi făcut
deversări în mediul marin, drept recunoscut organelor statului riveran în zona supusă
jurisdicţiei sale şi reglementat ca obligaţie de a reclama nava oriunde în marea liberă.
6.2.3. Reglementări naţionale privind protecţia mărilor şi oceanelor
În România reglementarea specifică este dată de Legea nr. 17 din 7 august 199027,
republicată, privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al
zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României.
Potrivit legii sunt considerate ape maritime interioare suprafeţele de apă situate
între ţărmul mării şi liniile de bază.
Marea teritorială este fâşia de mare adiacentă ţărmului ori, după caz, apelor
maritime interioare, având lăţimea de 12 mile marine (22.224 m), măsurate de la liniile
de bază.
Liniile de bază sunt liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului sau liniile
drepte care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului, inclusiv ale ţărmului spre larg
al insulelor, ale locurilor de acostare, amenajărilor hidrotehnice şi ale instalaţiilor
portuare permanente.
Zona contiguă este fâşia de mare adiacentă mării teritoriale care se întinde spre
largul mării până la distanţa de 24 mile marine măsurată de la liniile de bază.
Zona economică exclusivă este instituită în spaţiul marin al ţărmului românesc la
Marea Neagră, situat dincolo de limita mării teritoriale şi adiacent acestora, în care
România îşi exercită drepturile suverane şi jurisdicţia asupra resurselor naturale ale
fundului mării, subsolului acestuia şi coloanei de apă de deasupra, precum şi în ceea ce
27
Legea nr. 17 din 7 august 1990, publicată în M.Of., Partea I nr. 99 din 9 august 1990, a fost republicată în
M.Of., Partea I nr. 765 din 21 octombrie 2002, fiind supusă unor modificări şi completări succesive şi
republicată a doua oară în M.Of., Partea I nr. 252 din 8 aprilie 2014.
70
priveşte diferitele activităţi legate de explorarea, exploatarea, protecţia, conservarea
mediului şi gestionarea acestora.
Legea împuterniceşte statul român să adopte norme şi să ia măsuri pentru
prevenirea şi reducerea poluării, protecţia navigaţiei şi să asigure respectarea şi aplicarea
acestora în porturi, în apele maritime interioare, în marea teritorială şi în zona economică
exclusivă. Aceste măsuri privesc în principal: limitarea evacuării substanţelor toxice,
combaterea poluării făcute de nave, a poluării provenind de la instalaţiile folosite pentru
exploatarea şi explorarea resurselor naturale de pe solul şi subsolul marin, precum şi
prevenirea poluării produse de celelalte instalaţii care funcţionează în mediul marin.
Atunci când există motive temeinice să se creadă că o navă folosită în scopuri
comerciale a făcut o deversare de substanţe toxice în marea noastră teritorială, apele
maritime interioare sau în zona economică exclusivă, organele române competente au
dreptul:
 să ceară explicaţii navei în legătură cu faptele ce i se impută;
 dacă explicaţiile sunt vădit mincinoase sau sunt refuzate, organele române
competente au dreptul de a inspecta nava;
 când există probe justificative, să intenteze acţiune în justiţie, în conformitate cu
legislaţia română;
 să dispună, sub rezerva normelor dreptului internaţional, reţinerea navei, precum
şi alte măsuri necesare.
Foarte importantă este dispoziţia potrivit căreia în marea noastră teritorială, în
apele maritime interioare şi porturile româneşti, se interzice intrarea oricărei nave care
are la bord arme nucleare sau orice alte arme de distrugere în masă, precum şi alte
mărfuri prohibite de statul român (ex: stupefiante).
Intrarea navelor care transportă deşeuri radioactive sau alte substanţe ori deşeuri
periculoase în marea noastă teritorială este permisă numai după obţinerea aprobării din
partea organelor competente, solicitată cu cel puţin 30 de zile înainte de data când se
intenţionează această operaţiune.
Sunt interzise:
- lansarea, îmbarcarea sau debarcarea de tehnică militară, submarine, amfibii şi
orice alte instalaţii în măsură să execute cercetări acvatice sau subacvatice;
71
- îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri, stupefiante şi substanţe psihotrope, de
fonduri băneşti şi de persoane contrar legilor vamale, fiscale, sanitare sau de imigrare
române;
- poluarea deliberată şi gravă de orice natură a ecosistemelor marine.
Dacă în timpul în care s-a aflat în apele maritime interioare, în marea teritorială
sau în zona economică exclusivă a României, o navă străină folosită în scopuri
comerciale a desfăşurat activităţi care contravin legilor române şi încalcă drepturile
suverane ale României, această navă poate fi urmărită şi în marea liberă, cu condiţia ca
urmărirea să fi început de când se afla în zonele sus menţionate şi să se fi exercitat fără
întrerupere.
6.2.4. Reglementări internaţionale cu caracter global privind protecţia mărilor şi

oceanelor
 La 29 noiembrie 1969 la Bruxelles s-a semnat Convenţia internaţională

asupra intervenţiei în marea liberă în caz de accidente ce antrenează sau pot antrena o
poluare cu hidrocarburi, intrată în vigoare la 6 mai 1975, potrivit căreia, statul riveran
ameninţat cu o asemenea poluare are dreptul de a lua măsuri de prevenire, limitare sau
eliminare a pericolului iminent care îi primejduieşte ţărmurile sau interesele legate de
navigaţie.
 La aceeaşi dată s-a adoptat la Bruxelles Convenţia asupra răspunderii

civile pentru prejudiciile datorate poluării cu hidrocarburi, al cărei obiect îl constituie
garantarea unei indemnizaţii echitabile persoanelor care au suferit o poluare cu
hidrocarburi.
Convenţia stabileşte pe plan internaţional reguli de procedură uniformă pentru
recuperarea prejudiciului şi reglementează dreptul victimei, persoană fizică sau juridică,
de drept public sau privat, inclusiv statul sau eventualele sale subdiviziuni politice, de a fi
despăgubită.
72
Cauzele exoneratoare de răspundere sunt un act de război, un fenomen natural
excepţional, acţiunea criminală a unui terţ sau neglijenţa gravă a unui Guvern în
menţinerea auxiliarelor de navigaţie. Dacă se constată culpa proprietarului navei, acesta
suportă integral prejudiciul.
 În 1972 la Oslo s-a semnat Convenţia referitoare la prevenirea poluării

marine cauzate de operaţiunile de imersare efectuate de nave şi aeronave, fiind primul
document care se referă nu numai la hidrocarburi, ci la toate substanţele toxice luate în
considerare după gradul lor de nocivitate.
Convenţia grupează substanţele nocive în trei liste, stabilind că:
- substanţele deosebit de periculoase, aflate pe „lista neagră”, nu pot fi imersate
în niciun caz;
- cele mai puţin periculoase, cuprinse în „lista cenuşie”, pot fi imersate de la caz
la caz, pe baza unui permis special emis de o autoritate naţională competentă;
- substanţele înscrise pe „lista albă” pot fi imersate pe baza unei aprobări dată
de aceeaşi autoritate competentă a statului.
 În 1973 la Londra s-a semnat Convenţia internaţională privind prevenirea
poluării de către nave28 (Convenţia MARPOL), care are ca obiectiv general conservarea
mediului marin prin eliminarea totală a poluării cu petrol şi alte substanţe dăunătoare,
precum şi reducerea accidentelor de deversare a acestora de către nave. Convenţia se
aplică navelor autorizate a arbora pavilionul unui stat parte, precum şi navelor
neautorizate a arbora pavilionul unei părţi, dar care sunt exploatate de autoritatea
acesteia; nu intră sub incidenţa Convenţiei navele de război şi navele afectate unor
scopuri guvernamentale.
 În 1982 la Montago Bay a fost semnată Convenţia Naţiunilor Unite

asupra dreptului mării29.
28
România a aderat la Convenţie prin Legea nr. 6 din 8 martie 1993, publicată în M.Of., Partea I nr. 57 din
18 martie 1993.
29
Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 110 din 10 octombrie 1996, publicată în M.Of.,
Partea I nr. 300 din 21 octombrie 1996.
73
Convenţia consacră principiul conform căruia resursele minerale ale adâncurilor
tuturor mărilor constituie patrimoniu comun al umanităţii; are un capitol întreg dedicat
protecţiei resurselor marine vii şi stabileşte formele de cooperare regională şi globală în
protecţia mediului marin, conţine reguli privind protecţia zonelor îngheţate ale mărilor şi
oceanelor şi răspunderea juridică a statelor pentru prejudiciile cauzate; este o convenţie
cu caracter universal.
6.2.5. Documente cu caracter regional privind protecţia mărilor şi oceanelor
 În 1969 s-a semnat la Bonn Convenţia privind protecţia Mării Nordului

împotriva poluării cu hidrocarburi, extinsă în 1983 şi la alte substanţe periculoase, care
instituie obligaţia părţilor de a preveni şi combate această poluare, atunci când prezintă
un pericol grav şi iminent pentru navigaţia pe mare sau aşezările de coastă. Prin
convenţie se stabileşte un sistem de zone în care statele părţi au fie răspunderi
individuale, fie răspunderi colective.
 În 1974, la Helsinki, s-a adoptat Convenţia privind prevenirea poluării

mediului marin în zona Mării Baltice, care priveşte în principal poluarea de origine
telurică ce ajunge în mare prin intermediul cursurilor de apă sau de la aşezările şi
industriile de pe litoral. În afara unor situaţii de excepţie, expres prevăzute, respectiv
securitatea vieţii pe mare şi securitatea navigaţiei, deversarea substanţelor periculoase în
zona Mării Baltice este strict interzisă. Pentru deversarea substanţelor mai puţin
periculoase este nevoie de o autorizaţie specială emisă de o autoritate competentă.
Convenţia se aplică navelor şi aeronavelor înmatriculate pe teritoriul statelor părţi
sau arborând pavilionul lor, celor străine ce încarcă în limitele teritoriului lor substanţe
destinate imersării, precum şi navelor bănuite de a fi făcut deversări în marea lor
teritorială.
 În 1976 la Barcelona a avut loc Conferinţa plenipotenţiarilor statelor

riverane la Marea Mediterană în cadrul căreia au fost dezbătute următoarele documente:
74
Convenţia privind prevenirea poluării Mării Mediterane, Protocolul privind protecţia
mării împotriva poluării de origine telurică, Protocolul privind arealele special protejate
ale Mării Mediterane, Protocolul relativ la prevenirea poluării Mării Mediterane
cauzate de operaţii de imersare efectuate de nave şi aeronave şi Protocolul relativ la
cooperarea în domeniul combaterii poluării Mării Mediterane prin hidrocarburi şi alte
substanţe periculoase în cazul situaţiilor critice,
Relaţia dintre Convenţie şi protocoale constă în faptul că un stat care aderă
la/ratifică Convenţia are obligaţia să facă acelaşi lucru cel puţin cu privire la unul dintre
protocoale şi invers.
Principalele obligaţii ale părţilor privesc prevenirea şi combaterea poluării cu
hidrocarburi a Mării Mediterane, rezultată din operaţiuni de imersare făcute de nave, de
echipajele de agrement, de instalaţiile şi aşezările de pe coastă.
 În 1992 la Bucureşti s-a adoptat Convenţia privind protecţia Mării Negre

împotriva poluării, având ca părţi: Bulgaria, Republica Georgia, România, Federaţia
Rusă, Turcia şi Ucraina.
La încheierea acestei convenţii părţile au avut în vedere o serie de caracteristici
specifice Mării Negre: o mare aproape închisă, un bazin colector al unei vaste reţele de
râuri şi fluvii; stratificarea apelor sale de adâncime şi sensibilitatea deosebită a florei şi
faunei la schimbările de temperatură şi de compoziţie a apei.
Convenţia de la Bucureşti din 1992 îşi manifestă superioritatea faţă de celelalte
convenţii regionale prin:
 a dat cea mai amplă definiţie poluării mediului marin ca fiind introducerea de
către om direct sau indirect, de substanţe sau energie în mediul marin, inclusiv estuare,
care are sau poate avea ca rezultate asemenea efecte dăunătoare cum sunt: vătămarea
resurselor vii şi a vieţii marine, pericole pentru sănătatea omului, obstacole pentru
activităţile pe mare, inclusiv pescuitul şi alte folosinţe legitime ale mării şi deteriorarea
condiţiilor de agrement.
 se referă la poluarea mediului marin din orice sursă cu substanţele şi cu
materialele periculoase expres prevăzute în anexă.
Convenţia este însoţită de trei protocoale:
75
a) Protocolul privind protecţia mediului marin al Mării Negre împotriva poluării
din surse de pe uscat;
b) Protocolul privind protecţia mediului marin al Mării Negre împotriva poluării
prin descărcare;
c) Protocolul privind cooperarea în combaterea poluării cu petrol şi alte substanţe
nocive mediului marin al Mării Negre în situaţii de urgenţă.
76
III. SOLUL ŞI SUBSOLUL
1. Consideraţii generale privind degradarea solului
Faţă de celelalte componente ale mediului, solul are o serie de particularităţi date
de faptul că:
- este un suport şi mediu de viaţă pentru plantele superioare, om şi animale;
- este principalul mijloc de producţie în agricultură şi silvicultură;
- este limitat ca întindere;
- are caracter de fixitate;
- dacă este distrus nu se mai poate reface decât prin intervenţia extrem de lentă a
factorilor naturali.
Poluarea solului este rezultatul oricărei acţiuni care produce dereglarea
funcţionării normale a acestuia ca mediu de viaţă, în cadrul diferitelor ecosisteme
naturale şi antropice, dereglare manifestată prin degradarea fizică, chimică şi biologică a
solului, care afectează negativ fertilitatea sa, respectiv capacitatea bioproductivă, din
punct de vedere calitativ şi cantitativ.
Indicatorul sintetic al efectului care rezultă din poluarea solului este reprezentat
fie de reducerea cantitativă şi calitativă a producţiei vegetale, fie de cheltuielile care
trebuie făcute pentru menţinerea sa la parametrii bioproductivi existenţi înainte de a se
produce poluarea.
2. Măsuri legale de protecţie şi conservare durabilă a solului în România
Conform Legii fondului funciar 18 din 19 februarie 199130, republicată, cu

modificările şi completările ulterioare, terenurile de orice fel indiferent de deţinători şi
30
Legea nr. 18 din 19 februarie 1991, republicată în M.Of., Partea I nr. 1 din 5 ianuarie 1998, a suferit
completări şi modificări succesive, ultima prin Legea nr. 165 din 16 mai 2013, publicată în M.Of., Partea I
nr. 278 din 17 mai 2013.
77
destinaţia lor economică constituie fondul funciar al ţării; ca element al mediului, acesta
trebuie ocrotit în vederea asigurării dezvoltării durabile.
Protecţia solului prezintă două aspecte: calitativ şi cantitativ.
 Sub aspectul protecţiei calitative, terenurile care prin degradare sau poluare şi-au
pierdut total sau parţial capacitatea bioproductivă se constituie cu acordul proprietarilor
în perimetre de ameliorare.
Dacă proprietarii nu-şi dau acordul pentru includerea unor astfel de terenuri în
perimetrul de ameliorare, decide prefectura pe baza propunerii făcute de primărie. Pe
perioada când un astfel de teren este inclus în perimetrul de ameliorare, proprietarul este
scutit de plata impozitelor pe teren, iar la reprimirea terenului nu este obligat să plătească
sporul de valoare dobândit de terenul său în asemenea condiţii.
 Sub aspectul protecţiei cantitative, titularii obiectivelor de producţie sau de

investiţii care au obţinut aprobarea pentru desfăşurarea activităţii pe un anumit teren sunt
obligaţi să decoperteze stratul fertil, să-l aşeze şi să-l niveleze pe terenuri slab productive
sau neproductive indicate de direcţiile agricole judeţene.
Dacă după terminarea lucrărilor de producţie/investiţie mai rămân suprafeţe
libere, titularii obiectivelor respective au obligaţia să le folosească fie în interesul
obiectivului care a fost creat, fie potrivit planului urbanistic zonal; după finalizarea
procesului de producţie, titularii obiectivelor sunt obligaţi să reabiliteze terenurile
exploatate.
3. Protecţia subsolului
Potrivit art. 136 alin. (3) din Constituţia României din 1991, revizuită, bogăţiile de
interes public ale subsolului, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, putând fi date în
condiţiile prevăzute în legi organice, în administrarea, concesionarea ori închirierea
regiilor autonome şi instituţiilor publice ori date în folosinţă gratuită instituţiilor de
utilitate publică.
78
Statul are obligaţia să asigure exploatarea bogăţiilor de interes public ale
subsolului în concordanţă cu interesul naţional, ceea ce implică şi respectarea normelor
de protecţie şi conservare a mediului.
Explorarea, dezvoltarea şi exploatarea petrolului se realizează conform legii, cu
respectarea strictă a cerinţelor de protecţie a mediului.
Ca bunuri materiale ale subsolului, bunurile patrimoniului geologic sunt
proprietate publică, fiind supuse regimului juridic prevăzut de lege.
79
Test de verificare
1. Explicaţi cauzele şi efectele poluării atmosferei.
2. Enunţaţi componentele Sistemului Naţional de Evaluare şi Gestionare Integrată a
Calităţii Aerului.
3. Indicaţi ce vizează la nivel naţional măsurile prevăzute de legea privind calitatea
aerului înconjurător.
4. Care sunt obligaţiile titularilor de activităţi care constituie surse fixe de poluare?
5. Ce principii au stabilit părţile Convenţiei asupra poluării atmosferice transfrontiere pe
distanţe lungi, adoptată la Geneva, în 1979?
6. Analizaţi conţinutul Tratatului privind principiile care guvernează activitatea statelor în
explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, a Lunii şi a celorlalte corpuri cereşti,
adoptat la Moscova la 27 ianuarie 1967.
7. Clasificaţi apele în raport de cele patru criterii precizate în prezentul curs.
8. De câte feluri poate fi poluarea apelor?
9. Cine deţine proprietatea asupra apelor la nivel naţional?
10. Care este regimul de folosinţă a apelor în România?
11. Explicaţi pe scurt cum se realizează protecţia apelor.
12. Pe baza căror principii se realizează gospodărirea zonei costiere?
13. Care sunt elementele de superioritate ale Convenţiei de la Bucureşti din 1992?
14. Precizaţi în ce constă poluarea solului.
15. Prin ce măsuri legale se realizează protecţia solului?
16. În ce constă obligaţia statului referitoare la protecţia subsolului?

2010;
2009;
 Motica, R. I., Trăilescu, A., Drept funciar. Amenajarea teritoriului şi protecţia
mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
80
RAPORTURILE JURIDICE PRIVIND PROTECŢIA RESURSELOR
NATURALE ŞI CONSERVAREA DURABILĂ A BIODIVERSITĂŢII
Cuprins
 Conservarea şi dezvoltarea durabilă a fondului forestier
 Noţiunile de „fond forestier naţional” şi „patrimoniu forestier”;
 Proprietatea asupra fondului forestier şi administrarea acestuia;
 Protecţia fondului forestier naţional;
 Produsele pădurii şi folosinţa lor;
 Protecţia altor forme de vegetaţie terestră
 Protecţia vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier;
 Protecţia păşunilor şi a fâneţelor naturale;
 Protecţia plantelor cultivate;
 Protecţia faunei terestre şi acvatice
 Protecţia faunei în dreptul intern;
 Protecţia faunei pe plan internaţional;
 Protecţia şi conservarea ariilor naturale
 Reglementarea juridică a ariilor naturale protejate în România;
 Reglementări privind protecţia naturii pe plan internaţional;

 să analizaţi normele care au ca obiect protecţia resurselor naturale şi conservarea
durabilă a biodiversităţii;
 să identificaţi măsurile prin care se realizează protecţia resurselor naturale şi
conservarea durabilă a biodiversităţii;
 să explicaţi rolul cooperării internaţionale în protecţia resurselor naturale şi
conservarea durabilă a biodiversităţii.
81
I. CONSERVAREA ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ A FONDULUI
FORESTIER
1. Noţiunile de „fond forestier naţional” şi „patrimoniu forestier”
Potrivit art. 1 alin. (1) din Codul silvic aprobat prin Legea nr. 46 din 19 martie
31
2008 , totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc
nevoilor de cultură, producţie sau administraţie silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a
altor terenuri cu destinaţie forestieră şi neproductive, cuprinse în amenajamente silvice la
data de 1 ianuarie 1990 sau incluse în acestea ulterior, în condiţiile legii, constituie,
indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier naţional.
Fondul forestier naţional, indiferent de forma de proprietate, constituie bun de
interes naţional fiind supus regimului silvic, reprezentat de un sistem de norme cu
caracter tehnic, economic şi juridic privind amenajarea, cultura, exploatarea, paza şi
protecţia acestui fond.
Totalitatea bunurilor mobile şi imobile cu destinaţie forestieră, precum şi a
drepturilor reale şi de creanţă aferente acestora formează patrimoniul forestier.
2. Proprietatea asupra fondului forestier şi administrarea acestuia
Potrivit art. 7 alin. (1) din Codul Silvic, fondul forestier este constituit din:
31
Legea nr. 46 din 19 martie 2008 privind Codul Silvic, publicată în M. Of, Partea I nr. 238 din 27 martie
2008, a fost modificată şi completată de O.U.G. nr. 193 din 25 noiembrie 2008, publicată în M.Of., Partea I
nr. 825 din 8 decembrie 2008, aprobată prin Legea nr. 193 din 27 mai 2009, publicată în M.Of., Partea I nr.
365 din 1 iunie 2009, de Legea nr. 54 din 19 martie 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 186 din 24 martie
2010, de Legea nr. 95 din 21 mai 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 350 din 27 mai 2010, de Legea nr.
60 din 10 aprilie 2012, publicată în M.Of., Partea I nr. 255 din 17 aprilie 2012, de Legea nr. 187 din 24
octombrie 2012, publicată în M.Of., Partea I nr. 757 din 12 noiembrie 2012, de Legea nr. 255 din 19 iulie
2013, publicată în M.Of., Partea I nr. 515 din 14 august 2013.
82
1. fond forestier proprietate publică a statului;
2. fond forestier proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale;
3. fond forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice;
4. fond forestier proprietate privată a unităţilor administrativ-teritoriale.
Punerea în valoare economică, socială şi ecologică a pădurilor este un atribut al
statului care se exercită prin autoritatea publica centrală care răspunde de silvicultură.
Proprietarii de păduri sunt obligaţi:
 să asigure întocmirea şi respectarea amenajamentelor silvice;
 să asigure paza şi integritatea fondului forestier;
 să realizeze lucrările de regenerare a pădurii;
 să realizeze lucrările de îngrijire şi conducere a arboretelor;
 să execute lucrările necesare pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi
dăunătorilor pădurilor;
 să asigure respectarea măsurilor de prevenire şi stingere a incendiilor;
 să exploateze masa lemnoasă numai după punerea în valoare, autorizarea
parchetelor şi eliberarea documentelor specifice de către personalul abilitat;
 să asigure întreţinerea şi repararea drumurilor forestiere pe care le au în
administrare sau în proprietate;
 să delimiteze proprietatea forestieră în conformitate cu actele de proprietate şi
să menţină în stare corespunzătoare semnele de hotar.
Fondul forestier proprietate publică a statului se administrează de Regia Naţională a

Pădurilor - Romsilva, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.
Fondul forestier proprietate publică a statului se administrează şi de institute publice
de cercetare sau de instituţii de învăţământ de stat cu profil silvic.
Fondul forestier proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale se
administrează prin ocoale silvice private care funcţionează ca regii autonome de interes
local cu specific exclusiv silvic sau pe bază de contracte cu ocoale silvice din cadrul
Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva.
Pentru fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice
administrarea şi/sau serviciile silvice, după caz, se realizează prin ocoale silvice private,
83
care funcţionează similar asociaţiilor şi fundaţiilor, sau pe bază de contract cu alte ocoale
silvice.
3. Protecţia fondului forestier naţional
Protecţia pădurilor îmbracă următoarele aspecte:

 protecţia împotriva tăierilor ilegale
Pentru a realiza o exploatare raţională a pădurilor, volumul de masă lemnoasă care
se recoltează anual, pe ansamblu şi pe fiecare unitate de exploatare, nu poate depăşi cota
prevăzută în amenajamentul silvic, aprobată pe fiecare an de producţie, prin hotărâre a
Guvernului;
 regenerarea şi îngrijirea pădurilor
Există un fond de ameliorare a fondului forestier administrat de autoritatea
publică centrală din domeniul agriculturii din care se fac lucrări de reîmpădurire a
terenurilor degradate şi lucrări de reîmpădurire după efectuarea exploatărilor, la acestea
din urmă contribuind cu fonduri proprii şi beneficiarii exploatărilor de masă lemnoasă.
 protecţia împotriva poluării
Poluarea produce asupra pădurii efecte care pornesc de la încetinirea creşterii
arborilor până la uscarea lor totală.
Atât Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind
protecţia mediului, cât şi Codul silvic interzic amplasarea în apropierea pădurilor a
oricărui obiectiv economic din a cărui funcţionare rezultă noxe care sunt dăunătoare
vegetaţiei forestiere;
 protecţia împotriva bolilor şi dăunătorilor vegetaţiei forestiere
Se realizează pe baza unui sistem integrat la nivelul întregii ţări prin folosirea
anumitor substanţe şi pesticide care să nu dăuneze vegetaţiei forestiere, dar care să
prevină şi să combată apariţia bolilor şi dăunătorilor. Dacă se constată fenomene de
îmbolnăvire în masă sau apariţie de dăunători se constituie carantina fitosanitară cu
despăgubirea proprietarilor de păduri pe perioada cât au fost lipsiţi de folosirea acestora;
84
 protecţia vânatului, a peştelui din apele de munte şi lacurile de acumulare şi a
altor vieţuitoare din fondul forestier
Se asigură prin stabilirea de lege a perioadei în care se poate pescui sau vâna, a
uneltelor şi mijloacelor de practicare a acestor activităţi şi a altor măsuri speciale de
protecţie.
4. Produsele pădurii şi folosinţa lor
Codul silvic clasifică aceste produse în două categorii:

1) produse lemnoase, subclasificate în:
- produse principale, rezultate din tăieri de regenerare a pădurilor;
- produse secundare, rezultate din tăieri de îngrijire şi conducere a arboretelor;
- produse accidentale, rezultate în urma acţiunii factorilor biotici şi abiotici
destabilizatori sau din defrişări de pădure legal aprobate;
- produse de igienă, rezultate din procesul normal de eliminare naturală;
- alte produse: arbori şi arbuşti ornamentali, pomi de Crăciun, răchită, puieţi şi diferite
produse din lemn.
2) produse nelemnoase – fauna de interes cinegetic, peştele din apele de munte,
din crescătorii, bălţi şi iazuri din fondul forestier, fructele de pădure, seminţele forestiere,
ciupercile comestibile din flora spontană, plantele medicinale şi aromatice, răşina şi altele
de acest fel.
Produsele lemnoase ale pădurii se recoltează pe bază de autorizaţie de exploatare,
eliberată de ocolul silvic.
Estimarea cantitativă şi calitativă a produselor lemnoase se face prin acte de
evaluare întocmite de ocoalele silvice, conform normelor tehnice silvice specifice.
Produsele nelemnoase specifice fondului forestier se recoltează în conformitate cu
normele tehnice elaborate de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.
85
II. PROTECŢIA ALTOR FORME DE VEGETAŢIE TERESTRĂ
1. Protecţia vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier
Potrivit Codului silvic aprobat prin Legea nr. 46 din 19 martie 2008, vegetaţia
forestieră situată pe terenuri din afara fondului forestier naţional este constituită din:
 plantaţiile cu specii forestiere de pe terenuri agricole;

 vegetaţia forestieră de pe păşuni cu consistenţă mai mică de 0,4;
 fâneţele împădurite;
 plantaţiile cu specii forestiere şi arborii din zonele de protecţie a lucrărilor
hidrotehnice şi de îmbunătăţiri funciare;
 arborii situaţi de-a lungul cursurilor de apă şi canalelor;
 zonele verzi din intravilan, altele decât cele definite ca păduri;
 parcurile dendrologice şi arboretumurile, altele decât cele cuprinse în păduri;
 aliniamentele de arbori situate de-a lungul căilor de transport şi comunicaţie.
Vegetaţia forestieră din afara fondului forestier naţional, se administrează de
proprietarii acesteia şi este supusă normelor tehnice silvice
privind evaluarea masei lemnoase şi reglementărilor privind circulaţia materialului
lemnos.
Proprietarii de terenuri cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier naţional
sunt obligaţi:
- să respecte normele tehnice silvice privind evaluarea masei lemnoase şi
reglementările privind circulaţia materialelor lemnoase;
- să asigure îngrijirea şi protecţia vegetaţiei forestiere, precum şi combaterea
dăunătorilor acesteia.
86
Prin Legea nr. 289 din 15 mai 200232 s-a stabilit regimul juridic al perdelelor
forestiere de protecţie.
Perdelele forestiere de protecţie pot fi proprietate publică sau proprietate privată.
Legea consacră principiul conform căruia terenurile cu perdele forestiere de protecţie,
indiferent de forma de proprietate, constituie bunuri de interes naţional, iar înfiinţarea lor
reprezintă o cauză de utilitate publică.
Înfiinţarea acestor perdele de protecţie forestieră se face pe baza unor studii
întocmite de institute şi staţiuni de cercetare agricolă şi silvică sub conducerea Academiei
de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu - Şişeşti” şi este obligatorie atât pentru
persoanele fizice, cât şi pentru cele juridice în cazurile în care prin studiile efectuate se
prevede expres necesitatea realizării lor.
2. Protecţia păşunilor şi a fâneţelor naturale
Strategia naţională privind organizarea activităţii de îmbunătăţire şi exploatare a

pajiştilor la nivel naţional, pe termen mediu şi lung, stabileşte măsurile organizatorice,
tehnice şi economico-financiare necesare ameliorării pajiştilor şi responsabilităţile pentru
punerea în valoare a acestora.
Ordonanţă Urgenţă a Guvernului nr. 34 din 23 aprilie 2014 de privind
organizarea, administrarea şi exploatarea pajiştilor permanente33 supune reglementării
următoarele categorii de pajişti34:
32
Legea nr. 289 din 15 mai 2002 privind perdelele forestiere de protecţie a fost publicată în M.Of., Partea I
nr. 338 din 21 mai 2002, republicată prima dată în M.Of., Partea I nr. 928 din 28 decembrie 2011 şi a doua
oară în M. Of. Partea I nr. 143 din 26 februarie 2014.
33
Publicată în M.Of., Partea I nr. 267 din 13 mai 2013 şi aprobată prin Legea nr. 86 din 27 iunie 2014,
publicată în M.Of., Partea I nr. 491 din 2 iulie 2014.
34
Legea defineşte noţiunea de pajişti permanente ca fiind terenuri consacrate producţiei de iarbă şi de alte
plante furajere erbacee cultivate sau spontane, care nu au făcut parte din sistemul de rotaţie a culturilor din
exploataţie timp de cel puţin 5 ani sau mai mult, aşa cum este prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. (h) din
Regulamentul (UE) nr. 1.307/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 decembrie 2013 de
stabilire a unor norme privind plăţile directe acordate fermierilor prin scheme de sprijin în cadrul politicii
87
 pajişti proprietate publică a statului, administrate de Agenţia Domeniilor
Statului;
 pajişti proprietate publică a comunelor, oraşelor, municipiilor şi a municipiului
Bucureşti, administrate de consiliile locale ale acestora;
 pajişti proprietate privată a statului, administrate de Agenţia Domeniilor
Statului;
 pajişti proprietate privată a comunelor, oraşelor, municipiilor şi a municipiului
Bucureşti, administrate de consiliile locale ale acestora;
 pajişti proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice;
 pajişti proprietate publică a statului, administrate de Regia Naţională a Pădurilor
- Romsilva.
Pajiştile se folosesc pentru păşunatul animalelor şi producerea de furaje.
Se interzice scoaterea definitivă sau temporară din circuitul agricol a pajiştilor
din extravilanul localităţilor.
Prin excepţie scoaterea definitivă sau temporară din circuitul agricol a pajiştilor
situate în extravilan se poate face, cu avizul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării
Rurale, pentru:
- amplasarea obiectivelor de interes naţional, judeţean sau local, declarate de
utilitate publică, în condiţiile legislaţiei în vigoare;
- înfiinţarea de noi capacităţi de producere a energiei regenerabile, în condiţiile
legii, care să nu afecteze buna exploatare a pajiştilor;
- lucrări privind apărarea, ordinea publică şi siguranţa naţională, declarate de
utilitate publică în condiţiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de
utilitate publică, republicată;
- operaţiuni şi lucrări legate de explorarea, dezvoltarea, exploatarea ţiţeiului şi a
altor resurse minerale naturale, desfăşurate în baza acordurilor de concesiune petrolieră,
operaţiuni şi lucrări de construcţii în legătură cu acestea şi operaţiuni legate de extracţia,
agricole comune şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 637/2008 al Consiliului şi a Regulamentului

(CE) nr. 73/2009 al Consiliului.
88
depozitarea, procesarea, transportul, distribuirea şi comercializarea producţiei de ţiţei şi
resurse minerale naturale;
- reconstituirea dreptului de proprietate în condiţiile Legii nr. 165/2013 privind
măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a
imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu
modificările şi completările ulterioare;
- lucrări privind apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa naţională, declarate
de utilitate publică în condiţiile Legii nr. 33/1994, republicată;
- lucrări în cadrul unor programe de dezvoltare locală/judeţeană/regională
iniţiate de autorităţile administraţiei publice locale.
Pajiştile proprietate publică şi/sau privată a statului, situate în intravilanul
localităţilor, pot fi scoase din circuitul agricol cu avizul Ministerului Agriculturii şi
Dezvoltării Rurale.
Modul de gestionare a pajiştilor se stabileşte prin amenajamente pastorale.
Consiliile locale au obligaţia să elaboreze amenajamentul pastoral, valabil pentru toate
pajiştile aflate pe unitatea administrativ-teritorială în cauză. Conţinutul amenajamentului
pastoral se aprobă şi se detaliază prin normele metodologice aprobate prin hotărâre a
Guvernului, la propunerea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Folosirea şi exploatarea pajiştilor se fac cu respectarea bunelor condiţii agricole
şi de mediu, în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
Potrivit legii, încălcarea dispoziţiilor privind organizarea, administrarea şi
exploatarea pajiştilor atrage răspunderea administrativă, contravenţională, civilă sau
penală, după caz.
3. Protecţia plantelor cultivate
Protecţia plantelor cultivate reprezintă o problemă de interes naţional, constituind

o obligaţie atât pentru autorităţile publice, cât şi pentru întreaga populaţie a ţării.
În vederea protecţiei plantelor cultivate, soiurile de seminţe şi material săditor se
înregistrează în Registrul de soiuri şi se publică în Catalogul oficial al României şi al
89
Uniunii Europene prin ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale; în urma
înregistrării se eliberează autorizaţie pentru producerea, prelucrarea şi/sau
comercializarea seminţelor, după caz. Autorizaţia poate fi retrasă când organul emitent
constată nerespectarea obligaţiilor prevăzute în document sau când titularul nu mai
desfăşoară activitatea respectivă o perioadă de trei ani consecutiv.
Persoanele fizice sau juridice care produc, comercializează sau întreprind alte
operaţiuni cu seminţe sunt protejate prin acordarea brevetelor de soi/ sămânţă, în
condiţiile prevăzute de lege.
Pentru a preveni răspândirea bolilor începând cu sămânţa şi terminând cu planta
cultivată se fac controale de organele de specialitate şi dacă se constată că sunt libere de
boli sau paraziţi, se eliberează un paşaport fitosanitar în baza căruia sămânţa sau planta
poate fi comercializată pe teritoriul ţării sau exportată.
Dacă se constată apariţia unor boli sau dăunători se instituie carantina fitosanitară,
deţinătorii de terenuri având obligaţia să respecte decizia autorităţii pe perioada
respectivă.
Plantele modificate genetic pot circula pe teritoriul ţării în condiţiile, prevăzute de
lege însoţite de certificate speciale şi brevete.
90
III. PROTECŢIA FAUNEI TERESTRE ŞI ACVATICE
1. Protecţia faunei în dreptul intern
6.1. Protecţia animalelor, în general
Măsuri pentru protecţia animalelor, în general, sunt reglementate în Legea nr.

205 din 5 mai 2004 privind protecţia animalelor35 şi în Ordonanţa Guvernului nr. 42 din
29 ianuarie 2004 privind organizarea activităţii veterinare 36.
Aceste acte normative conţin obligaţii ce revin proprietarilor, deţinătorilor,
îngrijitorilor de animale şi altor persoane, precum şi atribuţii ale autorităţilor competente
în domeniu.
1.2. Protecţia faunei de interes cinegetic

În scopul protecţiei faunei sălbatice autohtone Legea vânătorii şi a protecţiei
fondului cinegetic nr. 407 din 9 noiembrie 200637, cu modificările şi completările
35
Legea nr. 205 din 5 mai 2004, publicată în M.Of. nr. 531 din 14 iunie 2004, a fost modificată şi
completată prin Legea nr. 9 din 11 ianuarie 2008, publicată în M.Of., Partea I nr. 29 din 15 ianuarie 2008,
fiind republicată în M.Of., Partea I nr. 320 din 30 aprilie 2014.
36
Ordonanţa Guvernului nr. 42 din 29 ianuarie 2004, publicată în M.Of., Partea I nr. 94 din 30 ianuarie
2004, aprobată prin Legea nr. 215 din 27 mai 2004, publicată în M.Of., Partea I nr. 531 din 14 iunie 2004,
a suferit modificări şi completări succesive, ultimele prin Legea nr. 180 din 13 octombrie 2008, publicată în
M.Of., Partea I nr. 707 din 17 octombrie 2008, O.U.G. nr. 27 din 18 martie 2009, publicată în M.Of., Partea
I nr. 183 din 24 martie 2009, aprobată prin Legea nr. 257 din 7 iulie 2009, publicată în M.Of., Partea I nr.
480 din 10 iulie 2009, O.U.G. nr. 73 din 17 iunie 2009, publicată în M.Of., Partea I nr. 432 din 24 iunie
2009, O.U.G. nr. 23 din 24 martie 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 201 din 30 martie 2010 şi O.U.G.
nr. 96 din 22 decembrie 2012, publicată în M.Of., Partea I nr. 884 din 22 decembrie 2012.
37
Legea nr. 407 din 9 noiembrie 2006 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 944 din 22 noiembrie 2006 şi a
fost completată şi modificată prin Legea nr. 197 din 2 iulie 2007, publicată în M.Of., Partea I nr. 472 din 13
iulie 2007, Legea nr. 215 din 24 octombrie 2008, publicată în M.Of., Partea I nr. 757 din 10 octombrie
2008, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 154 din 12 noiembrie 2008, publicată în M.Of., Partea I nr.
787 din 25 noiembrie 2008, Legea nr. 80 din 6 mai 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 300 din 10 mai
2010, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 102 din 17 noiembrie 2010, publicată în M.Of., Partea I nr.
91
ulterioare, interzice ţinerea în captivitate a faunei sălbatice fără autorizaţie eliberată de
organele de stat competente, introducerea oricărei specii de faună străină în natura
sălbatică a ţării fără avizul organului competent, combaterea bolilor şi dăunătorilor prin
metode care ar putea provoca daune faunei sălbatice.
Totalitatea animalelor de interes cinegetic, împreună cu totalitatea fondurilor de
vânătoare, reprezintă fondul cinegetic al ţării, resursă naturală de interes naţional şi
internaţional.
Prin fond de vânătoare se înţelege unitatea de gospodărire cinegetică constituită
indiferent de categoria de teren, indiferent de proprietar şi astfel delimitată încât să
asigure o cât mai mare stabilitate faunei de interes cinegetic în interiorul său.
Administrarea faunei de interes cinegetic se asigură de autoritatea publică centrală
care răspunde de silvicultură.
Fauna de interes cinegetic se gestionează pe bază de contract încheiat cu
următoarele categorii de gestionari:
- administratorii pădurilor proprietate privată;
- administratorii pădurilor proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale;
- organizaţiile de vânătoare;
- administratorul pădurilor proprietate publică a statului;
- instituţiile publice care au ca obiect de activitate cercetarea ştiinţifică în
domeniul cinegetic;
- instituţiile de învăţământ care au ca discipline de studiu vânatul şi vânătoarea.
Contractul de gestionare se încheie pentru o perioadă de 10 ani.
Gestionarii sunt obligaţi să asigure gospodărirea faunei de interes cinegetic, cu
respectarea principiului durabilităţii, pe baza studiilor de evaluare şi a planurilor de
management cinegetic, întocmite pentru fiecare fond de vânătoare, pentru perioada de
valabilitate a contractului de gestionare.
Gestionarul fondului de vânătoare are obligaţia de a asigura protecţia faunei de
interes cinegetic împotriva bolilor, dăunătorilor, braconajului.
810 din 3 decembrie 2010 şi Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012, publicată în M.Of., Partea I nr. 757 din
11 noiembrie 2012.
92
Gestionarii sunt obligaţi să asigure paza faunei de interes cinegetic cu cel puţin un
paznic de vânătoare pe fond.
În vederea conservării faunei de interes cinegetic, administratorul, împreună cu
autoritatea publică centrală care răspunde de protecţia mediului şi cu gestionarul fondului
cinegetic, delimitează în fiecare fond cinegetic una sau mai multe zone de linişte a faunei
cinegetice, în care se iau măsuri suplimentare de protecţie prin planurile de management
cinegetic.
Vânătoarea este permisă pentru speciile admise la vânat în condiţiile, locurile,
perioadele şi cu mijloacele prevăzute de lege.
1.3. Protecţia animalelor şi păsărilor sălbatice din grădinile zoologice
Legea nr. 191 din 16 aprilie 200238 privind grădinile zoologice şi acvariile
publice, prevede că grădinile zoologice se pot înfiinţa de către persoane fizice sau juridice
pe baza acordului şi a autorizaţiei de mediu, precum şi a autorizaţiei sanitare veterinare
eliberate de autorităţile teritoriale pentru protecţia mediului şi de autorităţile teritoriale
sanitare veterinare.
La nivel central, se coordonează activitatea grădinii zoologice si a acvariilor
publice de către o comisie special constituită. Atât grădinile zoologice, cât şi acvariile se
pot afla în proprietatea publica sau privată a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale
sau în proprietatea privată a persoanelor fizice sau a unor societăţi comerciale.
Administratorii grădinilor zoologice au următoarele obligaţii:
- să întreţină animalele pe cât este posibil în condiţii asemănătoare biotipului lor;
- să le asigure protecţia;
- să adopte măsuri de sensibilizare şi de educare a publicului în privinţa
conservării biodiversităţii.
38
Legea nr. 191 din 16 aprilie 2002 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 271 din 23 aprilie 2002,
modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 27 din 28 februarie 2007, publicată în
M.Of., Partea I nr. 153 din 2 martie 2007.
93
1.4. Protecţia fondului piscicol
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 23 din 5 martie 200839 privind pescuitul si

acvacultura, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează
conservarea, administrarea şi exploatarea resurselor acvatice vii, activitatea de
acvacultură, procesarea şi comercializarea produselor obţinute din pescuit şi acvacultură.
Protecţia resurselor acvatice vii se realizează prin prohibiţia anuală a pescuitului
oricăror specii de peşti, crustacee, moluşte şi alte vieţuitoare acvatice, prin interzicerea
pescuitului anumitor specii de peşti, prin stabilirea dimensiunilor minime ale peştilor şi
ale altor vieţuitoare acvatice care pot fi pescuite, precum şi ale ochiurilor uneltelor de
pescuit ş.a.m.d.
Fondul piscicol poate fi exploatat în scop comercial sau recreativ, pe bază de
permise şi de autorizaţii, de către asociaţiile pescăreşti în temeiul contractelor încheiate
după organizarea de licitaţii în acest scop.
Exercitarea pescuitului şi protejarea fondului piscicol în Rezervaţia Biosferei
Delta Dunării se fac în conformitate cu normele Rezervaţiei prin permise şi autorizaţii
speciale date de Administraţia Rezervaţiei. Acelaşi regim se aplică şi apelor de frontieră.
1.5. Protecţia animalelor domestice
Nu există o lege specială privind protecţia animalelor domestice. Câteva

reglementări disparate găsim în Legea privind protecţia animalelor40, în general, în
39
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 23 din 5 martie 2008, publicată în M.Of., Partea I nr. 180 din 10
martie 2008, aprobată prin Legea nr. 317 din 13 octombrie 2009, publicată în M.Of., Partea I nr. 708 din 21
octombrie 2009, a fost modificată şi completată succesiv prin următoarele acte normative: Ordonanţa
Guvernului nr. 15 din 26 august 2009, publicată în M.Of., Partea I nr. 598 din 31 august 2009, aprobată
prin Legea nr. 369 din 26 noiembrie 2009, publicată în M.Of., Partea I nr. 821 din 30 noiembrie 2009,
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 127 din 28 decembrie 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 898 din
31 decembrie 2010, Legea nr. 152 din 12 iulie 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 483 din 14 iulie 2010,
Legea nr. 219 din 11 noiembrie 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 765 din 16 noiembrie 2010, Legea nr.
253 din 5 decembrie 2011, publicată în M.Of., Partea I nr. 867 din 8 decembrie 2011şi Legea nr. 187 din 24
octombrie 2012, publicată în M.Of., Partea I nr. 757 din 11 noiembrie 2012.
40
Legea nr. 205 din 26 mai 2004, cu modificările şi completările ulterioare.
94
reglementarea privind organizarea activităţii sanitar-veterinare41 sau în Legea
zootehniei42, care se referă la animalele domestice crescute în scopul consumului uman.
Deţinătorii de animale, persoane fizice şi juridice, sunt responsabili pentru
aplicarea şi respectarea măsurilor care asigură sănătatea animalelor.
Animalele trebuie adăpostite, hrănite şi adăpate în funcţie de specie, gradul de
dezvoltare şi adaptare, deţinătorii având obligaţia de a respecta condiţiile optime de
creştere şi exploatare.
1.5. Protecţia animalelor folosite în scopuri ştiinţifice
Reglementarea utilizării animalelor în scopuri ştiinţifice constituie obiectul Legii

nr. 43 din 11 aprilie 201443.
Procedurile ştiinţifice pot fi desfăşurate numai în următoarele scopuri:
- cercetare de bază;
- cercetare transferabilă sau aplicată. Aceasta are drept obiective următoarele:
prevenirea, profilaxia, diagnosticarea sau tratarea bolilor, a stărilor de sănătate precare ori
a altor anomalii sau a efectelor acestora la oameni, animale ori plante; evaluarea,
detectarea, controlul sau modificarea bolilor fiziologice la oameni, animale ori plante;
bunăstarea animalelor şi îmbunătăţirea condiţiilor de producţie pentru animalele crescute
în scopuri agricole.
- protecţia mediului natural în interesul sănătăţii sau al bunăstării oamenilor ori
animalelor;
- cercetare în scopul conservării speciilor;
41
Ordonanţa Guvernului nr. 42 din 29 ianuarie 2004, aprobată prin Legea nr. 215 din 27 mai 2004, cu
42
Legea nr. 72 din 16 ianuarie 2002, cu modificările şi completările ulterioare.
43
Legea nr. 43 din 11 aprilie 2014 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 326 din 6 mai 2014 şi transpune în
România Directiva 2010/63/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 septembrie 2010 privind
protecţia animalelor utilizate în scopuri ştiinţifice, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE)
seria L, nr. 276 din 20 octombrie 2010.
95
- învăţământ superior sau pregătire profesională pentru dobândirea, menţinerea
ori îmbunătăţirea competenţelor profesionale;
- investigaţii medico-legale.
Legea prevede că trebuie luate toate măsurile în vederea îmbunătăţirii condiţiilor
de creştere, adăpostire şi îngrijire a animalelor, precum şi a metodelor utilizate în cadrul
procedurilor, prin eliminarea sau reducerea la minimum a durerii, a suferinţei, a stresului
ori a vătămărilor de durată ce pot fi provocate animalelor.
2. Protecţia animalelor pe plan internaţional
 La Ramsar, în 1971 a fost adoptată Convenţia asupra zonelor umede de

importanţă internaţională, în special ca habitat al păsărilor acvatice44.
Zonele umede sunt întinderi de bălţi, mlaştini, turbării, de ape naturale sau
artificiale, permanente sau temporare, unde apa este stătătoare sau curgătoare, dulce,
salmastră sau sărată, inclusiv întinderile de apă marină a căror adâncime la reflux nu
depăşeşte 6 m.
Fiecare stat parte se obligă să identifice în teritoriul său zonele umede şi să le
transmită Comisiei de aplicare a convenţiei pentru a fi trecute pe lista internaţională a
zonelor umede. Înscrierea unei zone pe listă, nu afectează drepturile suverane ale statului
asupra acesteia.
Dacă din interese superioare de stat, o zonă umedă se retrage de pe lista
internaţională, atunci statul respectiv este obligat să ia măsuri pentru evitarea oricărei
pierderi de resurse din zona respectivă, creând noi rezervaţii naturale pentru păsările
acvatice în aceeaşi regiune sau în orice alt loc convenabil.
 În 1973 la Washington s-a semnat Convenţia privind comerţul

internaţional cu specii sălbatice de faună şi floră pe cale de dispariţie45.
44
Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 5 din 25 ianuarie 1991, publicată în M.Of., Partea I
96
Pentru exportul unor specii de animale ameninţate cu dispariţia, prevăzute într-o
anexă la Convenţie, este necesară eliberarea în prealabil a unui permis care să
îndeplinească următoarele condiţii:
1. o autoritate ştiinţifică a statului exportator trebuie să ateste că exportul nu
prejudiciază supravieţuirea speciei;
2. un organ de gestiune al statului exportator trebuie să ateste că specimenul în
cauză nu a fost obţinut prin contrabandă şi să garanteze că pe timpul transportului va fi
ferit de riscul îmbolnăvirii, al rănirii sau tratamentelor inadecvate.
 În 1979 la Bonn s-a semnat Convenţia privind conservarea speciilor

migratoare de animale sălbatice46.
Potrivit acestei convenţii speciile migratoare reprezintă ansamblul populaţiei
tuturor speciilor de animale sălbatice care îşi petrec o fracţiune importantă din ciclul
climatic în limitele jurisdicţionale ale mai multor state.
Fiecare stat se obligă să asigure condiţiile corespunzătoare pe timpul migraţiei
speciei respective.
 În 1979 la Berna s-a semnat Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice

şi a habitatelor naturale din Europa47.
Convenţia reflectă o concepţie modernă de conservare şi stabileşte principiul după
care flora şi fauna sălbatică constituie un patrimoniu natural naţional şi universal, fapt
pentru care fiecare stat parte trebuie să adopte măsuri legislative pentru interzicerea
oricărei forme de capturare, deţinere sau ucidere intenţionată, pentru interzicerea
degradării, distrugerii intenţionate a locului de reproducere şi a zonelor de repaus,
perturbarea intenţionată a faunei sălbatice în perioada de reproducere şi hibernare,
45
România a aderat la această Convenţie prin Legea nr. 69 din 15 iulie 1994, publicată în M.Of., Partea I
nr. 211 din 12 august 1994.
46
România a aderat la această convenţie prin Legea nr. 13 din 8 ianuarie 1998, publicată în M.Of., Partea I
47
România a aderat la Convenţia de la Berna prin Legea nr. 13 din 11 martie 1993, publicată în M.Of.,
Partea I nr. 62 din 25 martie 1993.
97
deţinerea şi comercializarea internă a animalelor vii sau moarte ori a produselor obţinute
din acestea în alte condiţii decât cele prevăzute de lege.
 La Rio de Janeiro în 1992 s-a semnat Convenţia privind diversitatea

biologică48 care statuează în acest domeniu următoarele principii:
 conservarea biodiversităţii este o problema comună a umanităţii;
 statele au drepturi suverane asupra propriilor resurse biologice;
 statele sunt responsabile de conservarea diversităţii biologice în mod susţinut;
 este vital necesară anticiparea, prevenirea şi stoparea cauzelor reducerii
semnificative sau pierderii diversităţii biologice;
 necesitatea conservării diversităţii biologice atât in-situ (în interiorul habitatului),
cât şi ex-situ (în afara habitatului).
Obiectivele Convenţiei de la Rio sunt:
- conservarea diversităţii biologice;
- utilizarea raţională a componentelor sale;
- împărţirea echitabilă a beneficiilor care rezultă din această utilizare.
48
Ratificată de România prin Legea nr. 58 din 13 iulie 1994, publicată în M.Of., Partea I nr. 199 din 2
august 1994.
98
IV. PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA ARIILOR NATURALE
1. Reglementarea juridică a ariilor naturale protejate în România
1.1. Noţiune şi principii
În sensul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 57 din 20 iunie 2007 49 privind

regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei
sălbatice, conceptul de arie naturală protejată desemnează zona terestră şi/sau acvatică
în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice,
peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare
ecologică, ştiinţifică ori culturală deosebită, care are un regim special de protecţie şi
conservare, stabilit conform prevederilor legale.
Ansamblul ariilor naturale protejate constituie reţeaua naţională de arii naturale
protejate.
Legea consacră următoarele principii:
1. garantarea conservării şi utilizării durabile a patrimoniului natural constituie un
obiectiv de interes public major;
2. conservarea şi utilizarea durabilă a patrimoniului natural este o componentă a
strategiei naţionale pentru dezvoltare durabila;
3. instituirea regimului de arie naturală protejată constituie o prioritate în raport cu
orice alte obiective, cu excepţia celor care privesc: asigurarea securităţii naţională;
asigurarea securităţii, sănătăţii oamenilor şi animalelor; prevenirea unor catastrofe
naturale.
Consacrarea acestor principii este o reflectare a obligaţiilor constituţionale ale
statului de asigurare şi refacere a resurselor naturale prevăzute în articolul 135 alin. (2)
din Constituţia României, revizuită, şi de a exploata resursele naturale în concordanţă cu
49
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 57 din 20 iunie 2007, publicată în M.Of., Partea I nr. 442 din 29
iunie 2007, aprobată prin Legea nr. 49 din 7 aprilie 2011, publicată în M.Of., Partea I nr. 262 din 13 aprilie
2011, modificată şi completată succesiv, ultima dată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 20 din 26
august 2014, publicată în M.Of., Partea I nr. 632 din 29 august 2014.
99
interesul naţional, precum şi a prevederilor legii protecţiei mediului, care în primul
articol, precizându-şi obiectul de reglementare, arată că protecţia mediului este un
obiectiv de interes public major.
6.2. Clasificarea ariilor naturale protejate
În România, ariile naturale protejate sunt clasificate în următoarele categorii:

 de interes naţional care includ rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente
ale naturii, rezervaţii naturale, parcuri naturale;
 de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural universal,
geoparcuri, zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale biosferei;
 situri „Natura 2000”: situri care prezintă importanţă la nivelul Uniunii Europene,
arii speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică;
 de interes judeţean sau local: stabilite numai pe domeniul public/privat al
unităţilor administrativ-teritoriale, după caz.
1.3. Instituirea regimului de arie protejată
Instituirea regimului de arie protejată se face:

a) prin lege, pentru siturile naturale ale patrimoniului natural universal;
b) prin hotărâre a Guvernului, pentru rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale,
monumente ale naturii, rezervaţii naturale, parcuri naturale, zone umede de importanţă
internaţională, rezervaţii ale biosferei, geoparcuri, arii speciale de conservare, arii de
protecţie specială avifaunistică;
c) prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia
mediului şi schimbărilor climatice, pentru propunerile de situri care prezintă importanţă
la nivelul Uniunii Europene, cu avizul Academiei Române;
d) prin hotărâri ale consiliilor judeţene sau locale, pentru arii naturale protejate,
de interes judeţean sau local.
100
Propunerile pentru instituirea regimului de arie naturală protejată se pot face din
iniţiativa oricărei persoane fizice sau juridice şi se înaintează autorităţii publice centrale
pentru protecţia mediului, în vederea promovării actului normativ de desemnare a
acestora.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului şi pădurilor stabileşte lista
siturilor de importanţă la nivelul Uniunii Europene şi a ariilor de protecţie specială
avifaunistică, pe care o transmite Comisiei Europene.
În constituirea şi administrarea ariilor naturale protejate se au în vedere interesele
comunităţilor locale, facilitându-se participarea reprezentanţilor acestora în consiliile
consultative pentru aplicarea măsurilor de protecţie, conservare şi utilizare durabilă a
resurselor naturale, încurajându-se menţinerea practicilor şi cunoştinţelor tradiţionale
locale în valorificarea acestor resurse, în beneficiul comunităţilor locale.
Documentaţia necesară în vederea instituirii regimului de arie naturală protejată
de interes naţional trebuie să cuprindă:
- studiul de fundamentare ştiinţifică;
- documentaţia cartografică cu limitele ariei naturale protejate, cu evidenţierea
categoriilor de folosinţă a terenurilor;
- suprafaţa şi situaţia juridică a terenurilor, cu precizarea proprietarilor la data
înfiinţării ariei;
- hotărârile consiliului comunal, orăşenesc, municipal sau judeţean, după caz, de
avizare a suprafeţei administrative ce va urma să facă parte din aria naturală protejată;
- avizul Academiei Române.
1.4. Administrarea ariilor naturale protejate
Administrarea ariilor naturale protejate se face, potrivit legii, prin:

 structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică, în
subordinea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi schimbărilor climatice;
 structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică, ale unor
regii autonome, companii şi societăţi naţionale, administraţiile parcurilor din subordinea
Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva, autorităţi ale administraţiei publice locale,
101
servicii deconcentrate ale administraţiei publice centrale, organizaţii neguvernamentale,
constituite potrivit legii, create în termen de maximum 6 luni de la atribuirea în
administrare uneia dintre entităţile menţionate anterior; structurile de administrare se află
în coordonarea metodologică a autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi
schimbărilor climatice;
 structuri de administrare special constituite în cadrul instituţiilor de învăţământ
superior, al institutelor naţionale de cercetare-dezvoltare, al staţiunilor didactice
experimentale, precum şi al altor structuri de cercetare ştiinţifică din sectorul public şi
privat şi al muzeelor, create în termen de maximum 6 luni de la atribuirea în administrare
uneia dintre entităţile menţionate anterior şi aflate în coordonarea metodologică a
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi schimbărilor climatice;
 structuri de administrare constituite în baza unor parteneriate publice sau public-
private de comanagement, în care autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului şi
pădurilor, prin direcţia de specialitate ori prin instituţiile subordonate, este parteneră la
funcţionarea structurilor de administrare;
 persoane fizice şi juridice care au calitatea de custode şi se află în coordonarea
metodologică a autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi schimbărilor
climatice;
 instituţii din subordinea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi
schimbărilor climatice, delegate special în acest scop, pentru rezervaţiile ştiinţifice,
rezervaţiile naturale, monumentele naturii şi, după caz, geoparcurile, siturile de
importanţă la nivelul Uniunii Europene, ariile speciale de conservare, ariile de protecţie
specială avifaunistică şi celelalte bunuri ale patrimoniului natural supuse unui regim
special de protecţie şi care nu au fost preluate în custodie;
 Administraţia Rezervaţiei Biosferei «Delta Dunării», aflată în subordinea
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi schimbărilor climatice, pentru
Rezervaţia Biosferei «Delta Dunării».
102
2. Regimul juridic al Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”
Această Rezervaţie este rezultatul aplicării Programului mondial „Omul si

Biosfera”, lansat în 1971 de U.N.E.S.C.O.
În prezent, activitatea Rezervaţiei se desfăşoară în baza Legii nr. 82 din 20
noiembrie 199350, cu modificările ulterioare, şi a Regulamentului de organizare şi
funcţionare a Administraţiei Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”51.
Potrivit legii, Rezervaţia Biosferei „Delta Dunării” este zonă de importanţă
ecologică naţională şi internaţională, cuprinzând următoarele unităţi fizico-geografice:
Delta Dunării, sărăturile Murighiol-Plopu, complexul lagunar Razim-Sinoe, Dunărea
maritimă până la Cotul Pisicii, sectorul Isaccea-Tulcea cu zona inundabilă, litoralul Mării
Negre de la Braţul Chilia până la Capul Midia, apele maritime interioare şi marea
teritorială, până la izobata de 20 m inclusiv.
Aceasta Rezervaţie este înscrisă pe Lista patrimoniului natural mondial şi pe Lista
zonelor umede de importanţă internaţională ca habitat al păsărilor acvatice.
Pentru administrarea şi gestionarea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” a fost
înfiinţată ca instituţie publică cu personalitate juridică Administraţia Rezervaţiei Biosferei
50
Legea nr. 82 din 20 noiembrie 1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”, publicată
în M.Of., Partea I nr. 283 din 7 decembrie 1993, a fost modificată şi completată prin: Legea nr. 69 din 12
iulie 1996, publicată în M.Of., Partea I nr. 150 din 17 iulie 1996, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
112 din 29 iunie 2000, publicată în M.Of., Partea I nr. 305 din 4 iulie 2000, aprobată prin Legea nr. 545 din
18 iulie 2001, publicată în M.Of., Partea I nr. 418 din 27 iulie 2001, Hotărârea Guvernului nr. 341 din 4
aprilie 2002, publicată în M.Of., Partea I nr. 261 din 18 aprilie 2002, O.U.G. nr. 127 din 28 decembrie
2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 898 din 31 decembrie 2010, Legea nr. 136 din 5 iulie 2011, publicată
în M.Of., Partea I nr. 533 din 28 iulie 2011, O.U.G. nr. 121 din 22 decembrie 2011, publicat în M.Of.,
Partea I nr. 931 din 22 decembrie 2011, O.U.G. nr. 26 din 6 iunie 2012, publicată în M.Of., Partea I nr. 392
din 12 iunie 2012, Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012, publicată în M.Of., Partea I nr. 757 din 12
noiembrie 2012, Legea nr. 122 din 18 iulie 2014, publicată în M.Of., Partea I nr. 541 din 22 iulie 2014.
51
Regulamentul de organizare şi funcţionarea a Administraţiei Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” a fost
aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1217 din 12 decembrie 2012, publicată în M.Of., Partea I nr. 865 din
20 decembrie 2012.
103
„Delta Dunării” cu sediul în municipiul Tulcea, în subordinea autorităţii publice
centrale pentru protecţia mediului.
Conducerea Administraţiei Rezervaţiei este realizată de către guvernator, cu rang
de subsecretar de stat, numit şi revocat din funcţie, în condiţiile legii, prin decizie a
primului-ministru, la propunerea conducătorului autorităţii publice centrale pentru
protecţia mediului.
Pe lângă guvernator funcţionează Colegiul executiv, format din şefi ai
compartimentelor din cadrul Administraţiei Rezervaţiei. Membrii Colegiului executiv
sunt numiţi şi eliberaţi din funcţie prin decizie a guvernatorului.
Activitatea Administraţiei Rezervaţiei este îndrumată şi supravegheată de către
Consiliul ştiinţific al rezervaţiei. Componenţa nominală a Consiliului ştiinţific este
propusă de Administraţia Rezervaţiei, cu avizul Academiei Române, şi se aprobă prin
ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.
Pe lângă Administraţia Rezervaţiei funcţionează Consiliul consultativ de
administrare, alcătuit din reprezentanţi ai instituţiilor, organizaţiilor economice,
organizaţiilor neguvernamentale, autorităţilor şi comunităţilor locale care deţin cu orice
titlu suprafeţe, bunuri sau au interese în perimetrul rezervaţiei şi care sunt implicate şi
interesate în aplicarea măsurilor de protecţie, conservare şi dezvoltare durabilă a zonei, cu
rol consultativ în procesul de adoptare a deciziilor care pot afecta interesele
reprezentanţilor săi, precum şi în procesul de elaborare şi adoptare a planului de
management al rezervaţiei.
Suprafeţele terestre şi acvatice, inclusiv terenurile aflate permanent sub apă,
existente în perimetrul rezervaţiei, împreună cu resursele naturale pe care le generează,
constituie patrimoniu natural, domeniu public de interes naţional şi sunt în administrarea
Administraţiei Rezervaţiei.
Fac excepţie următoarele categorii de terenuri:
- terenurile din perimetrul rezervaţiei care, potrivit legii, sunt proprietate privată a
persoanelor fizice şi juridice;
- terenurile din perimetrul rezervaţiei care, potrivit legii, sunt proprietate publică
sau privată a unităţilor administrativ-teritoriale;
104
- terenurile din perimetrul rezervaţiei ocupate de amenajările agricole şi piscicole,
care constituie domeniu public de interes judeţean şi sunt în administrarea Consiliului
Judeţean Tulcea;
- terenurile proprietate publică a statului aflate în administrarea altor autorităţi sau
instituţii publice centrale sau locale, împreună cu resursele naturale pe care le generează.
Teritoriul Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” este împărţit în următoarele zone:
1. zone strict protejate, având regimul de conservare al rezervaţiilor ştiinţifice;
2. zone tampon, cu rol de protecţie a zonelor strict protejate şi în care sunt admise
activităţi limitate de valorificare a resurselor disponibile, în conformitate cu planurile de
management aprobate;
3. zone de dezvoltare durabilă, valorificabile economic prin practici tradiţionale
sau tehnologii noi, ecologic admise;
4. zone de reconstrucţie ecologică, în care se realizează numai măsuri de refacere
a mediului deteriorat, devenind ulterior zone de dezvoltare durabilă sau zone strict
protejate.
105
3. Reglementări privind protecţia naturii pe plan internaţional
 În 1972 a fost adoptată la Paris Convenţia privind protecţia patrimoniului

mondial, cultural şi natural52.
Potrivit Convenţiei, fac parte din patrimoniul natural, următoarele bunuri:
- monumentele naturale constituite din formaţiuni fizice şi biologice sau grupuri
de asemenea formaţiuni, care au o valoare universală excepţională din punct de vedere
estetic sau ştiinţific;
- formaţiuni geologice şi fiziografice şi zonele strict delimitate care constituie
habitatele speciilor animale şi vegetale ameninţate cu dispariţia sau care au o valoare
universală excepţională din punct de vedere ştiinţific sau al conservării;
- siturile naturale sau zonele naturale strict delimitate care au o valoare universală
excepţională sub aspect ştiinţific, estetic sau al conservării.
Fiecare stat parte la Convenţie alcătuieşte o listă cu asemenea bunuri de valoare
universală excepţională pe care o transmite Comitetului Patrimoniului Mondial de pe
lângă U.N.E.S.C.O. Pe baza inventarelor primite, Comitetul alcătuieşte Lista bunurilor
din patrimoniul mondial, bunuri care se bucură de o protecţie deosebită, sprijinită de
măsuri financiare, tehnice şi ştiinţifice acordate de U.N.E.S.C.O., fără a fi încălcate
drepturile suverane ale statelor asupra acestor bunuri.
 În 1982 la Bruxelles s-a semnat Convenţia privind conservarea naturii şi

protejarea peisajelor.
Convenţia dă noi definiţii conceptelor de mediu natural, zonă naturală şi peisaj şi
acordă un statut special zonelor protejate transfrontiere, precum şi zonelor importante
pentru speciile migratoare.
 La 20 octombrie 2000, la Florenţa s-a adoptat Convenţia europeană a

peisajului53.
52
Acceptată de România prin Decretul nr. 187 din 30 martie 1990, publicat în M.Of., Partea I nr. 46 din 31
martie 1990.
106
Convenţia defineşte peisajul ca fiind o parte de teritoriu perceput ca atare de către
populaţie al cărui caracter este rezultatul acţiunii şi interacţiunii factorilor naturali şi/sau
umani.
Convenţia are următoarele obiective:
- promovarea protecţiei peisajelor;
- managementul si amenajarea acestora;
- organizarea cooperării europene în domeniu.
Fiecare stat parte se angajează:
 să recunoască juridic peisajele ca o componenta esenţială a cadrului natural de
viata pentru populaţie, expresie a diversităţii patrimoniului comun cultural şi natural şi
fundament al identităţii acesteia;
 să stabilească şi să implementeze politicile peisajului care au ca scop protecţia,
managementul şi amenajarea acestuia, prin adoptarea de măsuri specifice;
 să stabilească proceduri de participare pentru publicul larg, autorităţi, precum şi
pentru alţi factori interesaţi la definirea şi implementarea politicilor peisajere;
 să integreze peisajul în politicile de amenajare a teritoriului, de urbanism şi în
cele culturale, de mediu, agricole, sociale şi economice, precum şi în alte politici cu
posibil impact direct sau indirect asupra peisajului.
53
Ratificată de România prin Legea nr. 451 din 8 iulie 2002, publicată în M.Of., Partea I nr. 536 din 23
iulie 2002.
107
Test de verificare:
1. Din ce este constituit fondul forestier naţional?
2. Care sunt obligaţiile proprietarilor de păduri?
3. Ce aspecte îmbracă protecţia pădurilor?
4. Clasificaţi produsele pădurii.
5. Explicaţi pe scurt în ce constă regimul juridic al perdelelor forestiere de protecţie.
6. Cum se gestionează fauna de interes cinegetic?
7. Care sunt obligaţiile administratorilor de grădini zoologice?
8. În ce constau măsurile de protecţie a animalelor folosite în scopuri ştiinţifice?
9. Menţionaţi trei din instrumentele juridice internaţionale consacrate protecţiei
faunei.
10. Pe baza căror principii se conduc părţile Convenţiei privind diversitatea
biologică, semnată la Rio de Janeiro în 1992?
11. În ce categorii sunt clasificate ariile protejate în România?
12. Cine se ocupă de administrarea ariilor naturale protejate potrivit dreptului intern?
13. Care sunt zonele în care se împarte teritoriul Rezervaţiei Biosferei „Delta
Dunării”?
14. Precizaţi obiectivele Convenţiei europene a peisajului adoptată în Florenţa la 20
octombrie 2000.
15. Explicaţi pe scurt conţinutul patrimoniului natural potrivit instrumentelor juridice
internaţionale.

2010;
2009;
 Soran, V., Borcea, M., Omul şi biosfera, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1985.
108
RAPORTURILE JURIDICE PRIVIND PROTECŢIA FACTORILOR

CREAŢI PRIN ACTIVITATEA UMANĂ
Cuprins
 Aplicarea principiilor ecologice în desfăşurarea diferitelor activităţi în
aşezările umane
 Evaluarea de mediu pentru anumite planuri şi programe;
 Evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi private asupra mediului;
 Avizul, acordul şi autorizaţia de mediu;
 Bilanţul de mediu ;
 Auditul de mediu;
 Regimul juridic al substanţelor periculoase, al deşeurilor de orice fel, precum
şi al utilizării energiei nucleare
 Regimul juridic al substanţelor periculoase;
 Regimul juridic al deşeurilor;
 Managementul ecologic al deşeurilor;
 Autorizarea activităţilor legate de deşeuri;
 Transportul peste frontieră al deşeurilor şi mărfurilor periculoase;
 Poluarea radioactivă şi protecţia împotriva radiaţiilor. Particularităţile poluării
radioactive ;
 Condiţiile desfăşurării activităţii nucleare în România;
 Autorizarea activităţilor nucleare;
 Supravegherea stării de sănătate a populaţiei şi a personalului expus profesional
la radiaţii ;
 Cooperarea internaţională în domeniul aplicaţiilor paşnice ale energiei nucleare.
109

 să analizaţi normele care au ca obiect protecţia factorilor creaţi prin activitatea
umană;
 să identificaţi măsurile prin care se realizează protecţia factorilor creaţi prin
activitatea umană;
 să explicaţi rolul cooperării internaţionale în protecţia factorilor creaţi prin
activitatea umană.
110
I. APLICAREA PRINCIPIILOR ECOLOGICE ÎN DESFĂŞURAREA
DIFERITELOR ACTIVITĂŢI ÎN AŞEZĂRILE UMANE
1. Evaluarea de mediu pentru anumite planuri şi programe54
 Evaluarea de mediu constă în elaborarea raportului de mediu, consultarea

publicului şi a autorităţilor publice interesate de efectele implementării planurilor şi
programelor, luarea în considerare a raportului de mediu şi a rezultatelor acestor
consultări în procesul decizional şi asigurarea informării asupra deciziei luate.
Evaluarea de mediu are ca scop integrarea obiectivelor şi cerinţelor de protecţie a
mediului în pregătirea şi adoptarea planurilor şi programelor.
 Raportul de mediu este o parte a documentaţiei planurilor sau programelor, care

identifică, descrie şi evaluează efectele posibile semnificative asupra mediului, ale
aplicării acestora şi alternativele sale raţionale, luând în considerare obiectivele şi aria
geografică aferentă, conform legislaţiei în vigoare.
Procedura de evaluare de mediu, structura raportului de mediu şi condiţiile de

emitere a avizului de mediu pentru planuri şi programe, inclusiv pentru cele cu efecte
transfrontiere, sunt stabilite prin hotărâre a Guvernului55, la propunerea autorităţii publice
centrale pentru protecţia mediului.
Aprobarea planurilor şi programelor la orice nivel ierarhic, este condiţionată de
existenţa avizului de mediu pentru respectivul plan sau program, act administrativ emis
54
Planurile şi programele, inclusiv cele cofinanţate de Uniunea Europeană, ca şi orice modificări ale
acestora, care se elaborează şi/sau se adoptă de către o autoritate la nivel naţional, regional sau local ori
care sunt pregătite de o autoritate pentru adoptarea, printr-o procedură legislativă, de către Parlament sau
Guvern şi sunt cerute prin prevederi legislative, de reglementare sau administrative.
55
Hotărârea Guvernului nr. 1076 din 8 iulie 2004 privind stabilirea procedurii de realizare a evaluării de
mediu pentru planuri şi programe, publicată în M.Of., Partea I nr. 707 din 5 august 2004, modificată prin
Hotărârea Guvernului nr. 1000 din 17 octombrie 2012, publicată în M.Of., Partea I nr. 729 din 29
octombrie 2012.
111
de autoritatea competentă pentru protecţia mediului, care confirmă integrarea aspectelor
privind protecţia mediului în planul sau programul supus adoptării.
2. Evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi private asupra mediului
Procedura de evaluare a impactului asupra mediului, inclusiv pentru proiecte cu

impact transfrontier şi lista proiectelor publice sau private supuse procedurii sunt stabilite
prin hotărâre a Guvernului56, la propunerea autorităţii publice centrale pentru protecţia
mediului.
Proiectele care pot avea efecte semnificative asupra mediului datorită, printre
altele, naturii, dimensiunii sau localizării lor fac obiectul unei solicitări de aprobare de
dezvoltare57 şi unei evaluări a impactului lor asupra mediului înaintea emiterii acestei
aprobări.
 Evaluarea impactului asupra mediului reprezintă procesul prin care se identifică,

se descriu şi se evaluează, în mod corespunzător şi pentru fiecare caz, în conformitate cu
legislaţia în vigoare, efectele directe şi indirecte ale unui proiect asupra următorilor
factori:
56
Hotărârea Guvernului nr. 445 din 8 aprilie 2009 privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice
şi private asupra mediului, publicată în M.Of., Partea I nr. 481 din 13 iulie 2009, modificată şi completată
prin Hotărârea Guvernului nr. 17 din 11 ianuarie 2012, publicată în M.Of., Partea I nr. 48 din 20 ianuarie
2012.
57
Decizia autorităţii sau autorităţilor competente, care dă dreptul titularului proiectului să realizeze
proiectul, care se concretizează în: autorizaţia de construire, acord privind utilizarea terenului în scop
agricol intensiv, acord al conducătorilor subunităţilor teritoriale de specialitate ale autorităţii publice
centrale care răspunde de silvicultură pentru proiectele privind împădurirea terenurilor pe care nu a existat
anterior vegetaţie forestieră, decizie a inspectorului şef al inspectoratului teritorial de regim silvic şi
vânătoare, ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru agricultură, păduri şi dezvoltare rurală
privind aprobarea ocupării temporare sau scoaterii definitive a unui teren din fondul forestier naţional, după
caz, pentru realizarea obiectivelor care implică defrişarea în scopul schimbării destinaţiei terenului;
autorizaţie de gospodărire a apelor.
112
a) fiinţe umane, faună şi floră;
b) sol, apă, aer, climă şi peisaj;
c) bunuri materiale şi patrimoniu cultural;
d) interacţiunea dintre factorii de mai sus.
Procedura de evaluare a impactului asupra mediului este condusă de către
autorităţile publice centrale sau teritoriale pentru protecţia mediului, cu participarea
autorităţilor publice centrale sau locale, după caz, care au atribuţii şi răspunderi specifice
în domeniul protecţiei mediului. Participarea acestor autorităţi se realizează în cadrul unei
comisii de analiză tehnică, constituită la nivel central prin ordin al conducătorului
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, la nivelul fiecărui judeţ şi al
municipiului Bucureşti, prin ordin emis de prefect, iar la nivelul Administraţiei
Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", prin ordin emis de prefectul judeţului Tulcea.
Evaluarea impactului asupra mediului se realizează în trei etape, respectiv :
- etapa de încadrare a proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra
mediului ;
- etapa de definire a domeniului evaluării şi de realizare a raportului privind
impactul asupra mediului ;
- etapa de analiză a calităţii raportului privind impactul asupra mediului.
Titularul de proiect întocmeşte un memoriu de prezentare în care sunt cuprinse cel
puţin următoarele informaţii :
a) descrierea şi caracteristicile amplasamentului propus;
b) descrierea şi caracteristicile proiectului şi ale activităţilor care urmează a fi
desfăşurate: mărime, tehnologii şi materiale propuse a fi folosite şi utilizarea resurselor
naturale;
c) descrierea activităţilor specifice perioadei de realizare a proiectului;
d) descrierea sumară a potenţialului impact al proiectului asupra mediului, inclusiv,
după caz, asupra ariilor naturale protejate de interes la nivelul Uniunii Europene.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului, după examinarea fiecărui
proiect, decide asupra necesităţii evaluării impactului asupra mediului şi aduce la
cunoştinţa publicului decizia luată.
113
Pentru proiectele care necesită efectuarea evaluării impactului asupra mediului,
autoritatea publică pentru protecţia mediului pregăteşte şi transmite titularului de proiect
un îndrumar referitor la aspectele care trebuie tratate în raportul privind impactul asupra
mediului şi la gradul de detaliere a acestora.
Elaborarea raportului privind impactul asupra mediului se realizează de către
persoane fizice sau juridice, care au acest drept, potrivit legii, cu respectarea îndrumarului
anterior menţionat.
Autoritatea publică pentru protecţia mediului, împreună cu autorităţile
participante în comisia de analiză tehnică, analizează calitatea raportului privind impactul
asupra mediului şi decide acceptarea sau refacerea acestuia.
Autoritatea publică competentă pentru protecţia mediului, cu consultarea comisiei
de analiză tehnică, emite acordul de mediu sau ia decizia de respingere a solicitării
acordului, pe baza analizării raportului privind impactul asupra mediului, a
propunerilor/recomandărilor exprimate de publicul interesat şi a altor informaţii
relevante, după caz.
Acordul de mediu se anexează aprobării de dezvoltare şi face parte integrantă
din aceasta.
3. Avizul, acordul şi autorizaţia de mediu
Autorităţile competente pentru protecţia mediului, cu excepţia Gărzii Naţionale de

Mediu şi a structurilor subordonate acesteia, conduc procedura de reglementare şi emit,
după caz, acte de reglementare în condiţiile legii.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului emite următoarele categorii de

avize:
 aviz de mediu - actul administrativ emis de autoritatea publică centrală
pentru protecţia mediului, necesar în procedura de omologare a produselor de protecţie a
plantelor şi, respectiv, de autorizare a îngrăşămintelor chimice.
114
 avizul de mediu pentru produse de protecţie a plantelor, respectiv pentru
autorizarea îngrăşămintelor chimice - actul administrativ emis de autoritatea competentă
de implementare pentru protecţia mediului, prin compartimentul cu atribuţii în domeniul
respectiv, necesar în procedura de omologare a produselor de protecţie a plantelor şi,
respectiv, de autorizare a îngrăşămintelor;
 aviz Natura 2000 - actul administrativ emis de autoritatea competentă
pentru protecţia mediului, care conţine concluziile evaluării adecvate şi prin care se
stabilesc condiţiile de realizare a planului sau proiectului din punctul de vedere al
impactului asupra ariilor naturale protejate de interes la nivelul Uniunii Europene, incluse
sau care urmează să fie incluse în reţeaua ecologică Natura 2000.
Acordul de mediu este actul administrativ emis de autoritatea competentă

pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi, după caz, măsurile pentru
protecţia mediului, care trebuie respectate în cazul realizării unui proiect.
Solicitarea şi obţinerea acordului de mediu sunt obligatorii pentru proiecte publice
sau private ori pentru modificarea sau extinderea activităţilor existente, care pot avea
efect semnificativ asupra mediului.
Pentru obţinerea acordului de mediu, proiectele publice sau private care pot avea
impact semnificativ asupra mediului, prin natura, dimensiunea sau localizarea lor, sunt
supuse, la decizia autorităţii competente pentru protecţia mediului, evaluării impactului
asupra mediului.
Avizul de mediu şi acordul de mediu îşi păstrează valabilitatea pe toată perioada
punerii în aplicare a planului sau programului, respectiv proiectului58.
 Desfăşurarea activităţilor existente, precum şi începerea activităţilor noi cu

posibil impact semnificativ asupra mediului se realizează numai în baza autorizaţiei sau
autorizaţiei integrate de mediu.
Autorizaţia de mediu este actul administrativ emis de autoritatea competentă
pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau parametrii de
58
Art. 16 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia
mediului, cu modificările şi completările ulterioare.
115
funcţionare ai unei activităţi existente sau ai unei activităţi noi cu posibil impact
semnificativ asupra mediului, obligatoriu la punerea în funcţiune.
Autorizaţia integrată de mediu este actul administrativ emis de autoritatea

competentă pentru protecţia mediului, cu informarea prealabilă a Agenţiei Naţionale
pentru Protecţia Mediului, care acordă dreptul de a exploata în totalitate sau în parte o
instalaţie, în anumite condiţii, care să garanteze că instalaţia corespunde prevederilor
privind prevenirea şi controlul integrat al poluării; autorizaţia poate fi emisă pentru una
sau mai multe instalaţii ori părţi ale acesteia, situate pe acelaşi amplasament şi exploatate
de acelaşi operator;
Procedura de emitere a autorizaţiei de mediu şi lista activităţilor supuse acestei
proceduri, precum şi procedura de emitere a autorizaţiei integrate de mediu şi normele
metodologice de aplicare a acestei proceduri, sunt stabilite prin ordin al conducătorului
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului59.
Autorizaţia de mediu este valabilă 5 ani, iar autorizaţia integrată de mediu este
valabilă 10 ani.
59
A se vedea în acest sens Ordinul nr. 1798 din 19 noiembrie 2007 al ministrului mediului şi dezvoltării
durabile pentru aprobarea Procedurii de emitere a autorizaţiei de mediu, publicat în M.Of., Partea I nr. 808
din 27 noiembrie 2007, modificat şi completat prin Ordinul nr. 1298 din 28 aprilie 2011 al ministrului
mediului şi pădurilor, publicat în M.Of., Partea I nr. 316 din 9 mai 2011, Ordinul nr. 3839 din 9 noiembrie
2012 al ministrului mediului şi pădurilor, publicat în M.Of., Partea I nr. 795 din 27 noiembrie 2012, şi
Ordinul nr. 818 din 17 octombrie 2003 al ministrului agriculturii, pădurilor, apelor şi mediului, pentru
aprobarea Procedurii de emitere a autorizaţiei integrate de mediu, publicat în M.Of., Partea I nr. 800 din 13
noiembrie 2003, modificat şi completat prin Ordinul nr. 1158 din 15 noiembrie 2005 al ministrului
mediului şi gospodăririi apelor, publicat în M.Of., Partea I nr. 1091 din 5 decembrie 2005, precum şi prin
Ordinul nr. 3970 din 3 decembrie 2012 al ministrului mediului şi pădurilor, publicat în M.Of., Partea I nr.
858 din 19 decembrie 2012. În prezent, autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului este
Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice, autoritate a cărei organizare şi funcţionare a fost stabilită
prin Hotărârea Guvernului nr. 48 din 19 februarie 2013, publicată în M.Of., Partea I nr. 103 din 20
februarie 2013, modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 428 din 26 iunie 2013, publicată în
M.Of., Partea I nr. 458 din 24 iulie 2013, şi prin Hotărârea Guvernului nr. 566 din 30 iulie 2013, publicată
în M.Of., Partea I nr. 498 din 7 august 2013.
116
Prin excepţie, autorizaţiile de mediu emise cu program pentru conformare sunt
valabile pe toată perioada derulării programului, dar nu mai mult de 60 de zile de la data
scadentă de realizare a ultimei măsuri din programul respectiv.
 În cazul în care intervin elemente noi, necunoscute la data emiterii actelor de

reglementare, sau se modifică condiţiile care au stat la baza emiterii lor, autoritatea
competentă decide, după caz, pe baza notificării titularului, menţinerea actelor de
reglementare sau necesitatea revizuirii acestora, informând titularul cu privire la această
decizie.
În ceea ce priveşte autorizaţia integrată de mediu, autoritatea competentă pentru
protecţia mediului reexaminează periodic şi actualizează, dacă este necesar, condiţiile de
acordare a acesteia. Reexaminarea autorizaţiei integrate de mediu este obligatorie în
următoarele situaţii: poluarea cauzată de instalaţie necesită revizuirea valorilor limită de
emisie existente în autorizaţie sau necesită stabilirea de noi valori limită de emisie;
schimbările substanţiale şi extinderi ale instalaţiilor, precum şi modificarea celor mai
bune tehnici disponibile care permit o reducere semnificativă a emisiilor; siguranţa
exploatării şi a desfăşurării activităţii face necesară introducerea de tehnici speciale şi
măsuri de management; rezultatele acţiunilor de inspecţie şi control al conformării relevă
aspecte noi, neprecizate de documentaţia depusă pentru susţinerea solicitării, sau
modificări ulterioare emiterii actului de autorizare; emiterea unor noi reglementări legale.
În situaţia în care se decide revizuirea actelor de reglementare, autoritatea
competentă poate solicita refacerea raportului privind impactul asupra mediului sau a
bilanţului de mediu, după caz.
 Acordul de mediu, autorizaţia de mediu şi autorizaţia integrată de mediu se

suspendă de către autoritatea competentă pentru protecţia mediului care a emis actul de
reglementare, pentru nerespectarea prevederilor acestora după o notificare prealabilă prin
care se poate acorda un termen de cel mult 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiilor.
Suspendarea se menţine până la eliminarea cauzelor, dar nu mai mult de 6 luni. Pe
perioada suspendării, desfăşurarea proiectului sau activităţii este interzisă
117
În cazul în care nu s-au îndeplinit condiţiile stabilite prin actul de suspendare,
autoritatea competentă pentru protecţia mediului dispune, după expirarea termenului de
suspendare, anularea acordului de mediu sau autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu,
după caz.
Dispoziţiile de suspendare şi încetare a desfăşurării proiectului sau activităţii sunt
executorii de drept.
Litigiile generate de emiterea, revizuirea, suspendarea sau anularea actelor de
reglementare se soluţionează de instanţele de contencios administrativ competente.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului, împreună cu celelalte autorităţi
ale administraţiei publice centrale şi locale, după caz, asigură informarea, participarea
publicului la deciziile privind activităţi specifice şi accesul la justiţie în probleme de
mediu, în conformitate cu prevederile Convenţiei privind accesul la informaţie,
participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu,
semnată la Aarhus la 25 iunie 1998, ratificată de România prin Legea nr. 86/200060.
4. Bilanţul de mediu
Bilanţul de mediu este o lucrare elaborată de persoane fizice sau juridice atestate
conform legii, în scopul obţinerii avizului pentru stabilirea obligaţiilor de mediu sau a
autorizaţiei de mediu, şi care conţine elementele analizei tehnice prin care se obţin
informaţii asupra cauzelor şi consecinţelor negative cumulate, anterioare, prezente şi
anticipate ale activităţii, în vederea cuantificării impactului de mediu efectiv de pe un
amplasament.
Bilanţul de mediu se cere în procesul de autorizare în următoarele situaţii:
 la modificarea sau încetarea activităţilor cu impact asupra mediului;
 la schimbarea titularului unei activităţi, inclusiv prin proceduri de vânzări
de acţiuni, vânzări de active, fuziune, divizare, concesionare, dizolvare urmată de
lichidare şi lichidare, în condiţiile legii.
Bilanţul de mediu poate fi:
60
Legea nr. 86 din 10 mai 2000 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 224 din 22 mai 2000.
118
- de nivel 0;
- de nivel I;
- de nivel II.
Cele trei tipuri de bilanţ de mediu nu se exclud reciproc şi pot fi efectuate
consecutiv sau concomitent.
În cazul în care se identifică un impact semnificativ, bilanţul de mediu se
completează cu un studiu de evaluare a riscului.
Obiectivul general al evaluării riscului este de a controla riscurile provenite de la
un amplasament, prin identificarea: agenţilor poluanţi sau pericolelor celor mai
importante, resurselor şi receptorilor supuşi riscului, mecanismelor prin care se realizează
riscul, măsurilor generale necesare pentru a reduce gradul de risc la un nivel acceptabil.
Dacă evaluarea riscului este satisfăcătoare, se va considera îndeplinită cerinţa
pentru bilanţul de mediu, iar dacă nu, se va solicita remedierea lui.
5. Auditul de mediu
Auditul de mediu este un instrument managerial complex prin care se realizează

evaluarea sistematică, documentată, periodică şi obiectivă a performanţei organizaţiei, a
sistemului de management şi a proceselor destinate protecţiei mediului, permiţând astfel
găsirea soluţiilor de evitare, eliminare sau de reducere a impacturilor inacceptabile asupra
mediului.
Scopul auditului de mediu este de a de a facilita controlul managementului

practicilor cu posibil impact asupra mediului şi de a evalua respectarea politicii de mediu,
inclusiv realizarea obiectivelor şi ţintelor de mediu ale organizaţiei.
Auditul de mediu are în vedere cel puţin patru probleme:
 mediul înconjurător privit prin prisma tehnologiilor specifice ;

 siguranţa în exploatare a utilajelor şi normelor de protecţie a muncii ;
119
 medicina muncii ;
 calitatea produselor, a echipamentelor de protecţie etc.
Etapele de desfăşurare a auditului sunt :
1. activitatea de pre-audit în care se stabilesc unitatea sau secţia supusă verificării,

pe baza unor criterii prestabilite de selecţie şi a priorităţilor firmei, formarea echipei de
audit, stabilirea planului de audit, obţinerea informaţiilor de bază ;
2. activitatea de teren care presupune cunoaşterea unităţii vizate, analiza
mecanismelor interne de control, acumularea de informaţii, evaluări, discutarea
concluziilor cu personalul unităţii ;
3. activitatea post-audit care presupune stabilirea concluziilor, a raportului şi a
planului de acţiune, implementarea planului de acţiune în unitate şi urmărirea realizării
lui.
120
II. REGIMUL SUBSTANŢELOR PERICULOASE, PRECUM ŞI AL DEŞEURILOR
DE ORICE FEL
1. Regimul juridic al substanţelor periculoase
În vederea protejării sănătăţii populaţiei şi a mediului împotriva efectelor negative

ale substanţelor periculoase s-a stabilit cadrul normativ general61 pentru controlul şi
supravegherea eficientă a activităţilor cu astfel de substanţe.
La baza activităţilor ce implică substanţe periculoase află următoarele principii:
 principiul precauţiei în gestionarea substanţelor periculoase, în vederea prevenirii
pagubelor faţă de sănătatea populaţiei şi de mediu;
 principiul transparenţei faţă de consumatori, asigurându-se accesul la informaţii
privind efectele negative pe care le pot genera substanţele periculoase;
 principiul securităţii operaţiunilor de gestionare a substanţelor periculoase.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 1408 din 4 noiembrie 200862 s-a stabilit un regim
special privind condiţiile de clasificare, ambalare şi etichetare care trebuie îndeplinite
pentru introducerea pe piaţă a substanţelor periculoase pentru mediu şi om.
Sunt considerate periculoase următoarele substanţe63 şi preparate64: substanţe şi
preparate explozive, substanţe şi preparate oxidante, substanţe şi preparate extrem de
inflamabile, substanţe şi preparate foarte inflamabile, substanţe şi preparate inflamabile,
substanţe şi preparate foarte toxice, substanţe şi preparate toxice, substanţe şi preparate
61
Legea nr. 360 din 2 septembrie 2003, publicată în M.Of., Partea I nr. 635 din 5 septembrie 2003,
completată şi modificată prin Legea nr. 263 din 5 octombrie 2005, publicată în M.Of., Partea I nr. 899 din 7
octombrie 2005 şi prin Legea nr. 254 din 5 decembrie 2011, publicată în M.Of., Partea I nr. 867 din 8
decembrie 2011.
62
Hotărârea Guvernului nr. 1408 din 4 noiembrie 2008 privind clasificarea, ambalarea şi etichetarea
substanţelor periculoase, publicată în M.Of., Partea I nr. 813 din 4 decembrie 2008.
63
Elementele chimice şi compuşii lor, în stare naturală sau obţinuţi prin orice proces de producţie, inclusiv
orice aditiv necesar pentru a menţine stabilitatea produselor şi orice impuritate rezultată din procesul
utilizat, dar excluzând orice solvent care poate fi separat fără a afecta stabilitatea substanţei sau fără
modificarea compoziţiei sale.
64
Amestecurile sau soluţiile de două sau mai multe substanţe.
121
nocive, substanţe şi preparate corozive, substanţe şi preparate iritante, substanţe şi
preparate sensibilizante, substanţe şi preparate cancerigene, substanţe şi preparate
mutagene, substanţe şi preparate toxice pentru reproducere, substanţe şi preparate
periculoase pentru mediu.
Substanţele periculoase se clasifică pe baza proprietăţilor lor intrinseci, luându-se
în considerare impurităţile, atât timp cât concentraţiile acestora din urmă depăşesc
limitele prevăzute de lege65.
Introducerea pe piaţă a substanţelor periculoase este interzisă dacă ambalajul
acestora nu îndeplineşte următoarele cerinţe:
- ambalajul trebuie să fie proiectat şi realizat astfel încât să împiedice orice
pierdere a conţinutului; această cerinţă nu se aplică în cazul în care sunt prevăzute
mecanisme speciale de securitate;
- materialele din care sunt realizate ambalajul şi sistemele de închidere trebuie să
fie rezistente la atacul conţinutului şi nu trebuie să formeze compuşi periculoşi cu
conţinutul;
- ambalajul şi sistemele de închidere trebuie să fie rezistente şi solide pentru a se
evita slăbirea acestora şi pentru a îndeplini criteriile de securitate în condiţiile unei
manipulări normale;
- recipientele prevăzute cu sisteme de închidere care să permită reînchiderea sunt
astfel proiectate şi realizate încât ambalajul să poată fi închis în mod repetat fără pierderi
de conţinut;
- fiecare recipient, indiferent de capacitate, care conţine substanţe vândute sau
puse la dispoziţia publicului larg şi etichetate foarte toxic, toxic sau coroziv, conform
definiţiilor din prezenta hotărâre, trebuie să aibă un sistem de închidere rezistent la
manipularea de către copii şi un însemn tactil de avertizare a pericolului;
- fiecare recipient, indiferent de capacitate, care conţine substanţe vândute sau
puse la dispoziţia publicului larg şi etichetate nociv, extrem de inflamabil sau foarte
inflamabil, conform definiţiilor din prezenta hotărâre, trebuie să aibă un însemn tactil de
avertizare a pericolului.
65
Anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 1408 din 4 noiembrie 2008 privind clasificarea, ambalarea şi
etichetarea substanţelor periculoase.
122
Etichetele de pe ambalaje trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
- denumirea substanţei;
- numele şi adresa completă, inclusiv numărul de telefon al persoanei cu
sediul/domiciliul în Uniunea Europeană, responsabilă de introducerea pe piaţă a
substanţei, indiferent dacă este producătorul, importatorul sau distribuitorul;
- simboluri de pericol, dacă există, şi indicarea pericolului pe care îl prezintă
utilizarea substanţei;
- frazele-tip care să indice riscurile speciale cauzate de utilizarea substanţei
periculoase;
- frazele-tip referitoare la utilizarea în siguranţă a substanţei;
- numărul CE66, dacă a fost atribuit.
Legea stabileşte măsurile pentru controlul activităţii care prezintă pericole de
accidente majore în care sunt implicate substanţe periculoase67.
Titularul activităţii în care sunt prezente substanţele periculoase care depăşesc
anumite cantităţi prevăzute de lege, este obligat să elaboreze şi să transmită autorităţii
publice teritoriale pentru protecţia mediului şi autorităţii pentru protecţie civilă un raport
de securitate în exploatare pentru prevenirea riscurilor de accidente majore.
În termen de 30 de zile de la primirea raportului de securitate, autorităţile publice
teritoriale pentru protecţia mediului şi autorităţile teritoriale pentru protecţie civilă au
obligaţia să comunice titularului activităţii concluziile analizei efectuate asupra raportului
de securitate, după solicitarea, dacă este necesar, a unor informaţii suplimentare.
Dacă în activitate sunt implicate cantităţi mai mari de substanţe periculoase decât
cele prevăzute de lege, titularul activităţii are obligaţia să elaboreze un plan de urgenţă
66
Numărul CE se obţine de la EINECS (Inventarul European al Substanţelor Chimice Comerciale
Existente) sau ELINCS (Lista Europeană a Substanţelor Chimice Notificate), după caz.
67
Hotărârea Guvernului nr. 804 din 25 iulie 2007 privind controlul asupra pericolelor de accident major în
care sunt implicate substanţe periculoase, publicată în M.Of., partea I nr. 539 din 8 august 2007, modificată
prin Hotărârea Guvernului nr. 79 din 11 februarie 2009, publicată în M.Of., Partea I nr. 104 din 20
februarie 2009, şi prin Hotărârea Guvernului nr. 1033 din 11 decembrie 2013, publicată în M.Of., Partea I
nr. 801 din 18 decembrie 2013.
123
internă, cu consultarea personalului din cadrul obiectivului, care cuprinde măsurile ce
trebuie aplicate în interiorul acestuia.
Autorităţile teritoriale pentru protecţia civilă elaborează cu consultarea publicului
un plan de urgenţă externă, care cuprinde măsurile ce trebuie luate în afara obiectivului.
În cazul producerii unui accident major, titularul activităţii are obligaţia să
informeze imediat autorităţile teritoriale pentru protecţie civilă, autorităţile publice
teritoriale pentru protecţia mediului, precum şi celelalte autorităţi cu atribuţii în domeniu
potrivit legii.
2. Regimul juridic al deşeurilor
2.1. Noţiuni introductive

protecţia mediului68, cu modificările şi completările ulterioare, cuprinde norme cu
caracter general, privind substanţele şi preparatele chimice periculoase, deşeurile şi
deşeurile periculoase şi norme cu caracter specific, iar Legea nr. 211 din 15 noiembrie
201169 constituie în prezent reglementarea cadru în domeniul deşeurilor.
Potrivit legii, deşeul reprezintă orice substanţă sau obiect pe care deţinătorul îl
aruncă ori are intenţia sau obligaţia să îl arunce.
Gestionarea deşeurilor trebuie să se realizeze fără a pune în pericol sănătatea
umană şi fără a dăuna mediului, în special:
- fără a genera riscuri pentru aer, apă, sol, faună sau floră;
- fără a crea disconfort din cauza zgomotului sau a mirosurilor;
- fără a afecta negativ peisajul sau zonele de interes special.
Obiectivele prioritare ale gestionării deşeurilor sunt următoarele:
68
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia mediului, publicată
în M.Of., Partea I nr. 1196 din 30 decembrie 2005, a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea
nr. 265 din 29 iunie 2006, publicată în M.Of., Partea I nr. 586 din 6 iulie 2006.
69
Legea nr. 211 din 15 noiembrie 2011 privind regimul deşeurilor a fost publicată în M.Of., Partea I nr.
837 din 25 noiembrie 2011, şi republicată în M.Of., Partea I nr. 220 din 28 martie 2014.
124
1. prevenirea sau reducerea producerii de deşeuri şi a gradului de periculozitate a
acestora, prin:
- dezvoltarea de tehnologii curate, cu consum redus de resurse naturale;
- dezvoltarea tehnologiei şi comercializarea de produse care prin modul de
fabricare, utilizare sau eliminare nu au impact sau au cel mai mic impact posibil asupra
creşterii volumului sau periculozităţii deşeurilor ori asupra riscului de poluare;
- dezvoltarea de tehnologii adecvate pentru eliminarea finală a substanţelor
periculoase din deşeurile destinate valorificării.
2. reutilizarea, valorificarea deşeurilor prin reciclare, recuperare sau orice alt
proces prin care se obţin materii prime secundare ori utilizarea deşeurilor ca sursă de
energie.
Ierarhia deşeurilor se aplică în funcţie de ordinea priorităţilor în cadrul legislaţiei
şi al politicii în materie de prevenire a generării şi de gestionare a deşeurilor, după cum
urmează: prevenirea; pregătirea pentru reutilizare; reciclarea; alte operaţiuni de
valorificare, de exemplu valorificarea energetică; eliminarea.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului colaborează cu celelalte
autorităţi publice centrale şi locale cu atribuţii în domeniul gestionării deşeurilor şi cu
autorităţile competente din statele membre ale Uniunii Europene prin crearea unei reţele
integrate adecvate de instalaţii de eliminare a deşeurilor, ţinând seama de cele mai bune
tehnici disponibile care nu implică costuri excesive, cu respectarea cerinţelor Tratatului
de aderare a României la Uniunea Europeană, semnat la Luxemburg la 25 aprilie 200570.
Legea interzice: abandonarea deşeurilor; eliminarea deşeurilor în afara spaţiilor
autorizate în acest scop; incinerarea deşeurilor pe mare.
La nivel naţional, regional, judeţean, inclusiv al municipiului Bucureşti, se
elaborează planuri de gestionare a deşeurilor.
70
Ratificat de România prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005, publicată în M.Of., Partea I nr. 465 din 1 iunie
2005.
125
2.2. Autorizarea activităţilor legate de deşeuri
Unităţile sau întreprinderile care desfăşoară activităţi de tratare a deşeurilor sunt

obligate să obţină o autorizaţie/autorizaţie integrată de mediu emisă de către autorităţile
competente pentru protecţia mediului.
Autorizaţia/autorizaţia integrată de mediu trebuie să cuprindă:
- tipurile şi cantităţile de deşeuri care pot fi tratate;
- cerinţele tehnice şi de orice altă natură aplicabile amplasamentului în cauză
pentru fiecare tip de operaţiune autorizată;
- măsurile de siguranţă şi de prevenire care trebuie luate;
- metoda care trebuie aplicată pentru fiecare tip de operaţiune;
- monitorizarea şi controlul operaţiunilor, după caz;
- măsurile de închidere şi de întreţinere ulterioară, după caz.
În cazul în care autoritatea publică teritorială pentru protecţia mediului consideră
că metoda de tratare propusă nu este acceptabilă din punctul de vedere al protecţiei
mediului, aceasta refuză emiterea autorizaţiei/autorizaţiei integrate.
Autoritatea publică teritorială pentru protecţia mediului poate acorda unităţilor sau
întreprinderilor, în baza normelor generale stabilite de autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului, derogări de la obligaţia de autorizare pentru următoarele operaţiuni:
- eliminarea propriilor deşeuri nepericuloase la locul de producţie;
- valorificarea deşeurilor.
Pentru acordarea derogărilor autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului
stabileşte, pentru fiecare tip de activitate, norme generale care să prevadă: tipurile şi
cantităţile de deşeuri care pot face obiectul unei derogări; metoda de tratare care trebuie
aplicată.
Aceste norme se stabilesc astfel încât să se asigure că deşeurile sunt tratate cu
asigurarea protecţiei sănătăţii populaţiei şi a mediului.
În cazul în care intervin elemente noi, necunoscute la data emiterii actelor de
reglementare, sau se modifică condiţiile care au stat la baza emiterii lor, autoritatea
126
competentă decide, după caz, pe baza notificării titularului menţinerea actelor de
reglementare sau necesitatea revizuirii acestora, informând titularul cu privire la această
decizie.
Sunt supuse procedurii de autorizare specifice activităţile cu privire la depozitarea
deşeurilor, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 349/200571.
2.3. Transportul peste frontieră al deşeurilor şi mărfurilor periculoase
Prin Legea nr. 6/199172 România a aderat la Convenţia de la Basel privind

controlul transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi al eliminării acestora,
încheiată în anul 1989.
Statele părţi la convenţie se obligă să adopte măsurile necesare pentru ca
gospodărirea reziduurilor şi a deşeurilor, inclusiv transportul şi eliminarea lor să fie în
concordanţă cu cerinţele de protecţie a mediului şi sănătăţii umane.
Părţile nu pot autoriza exportul de deşeuri periculoase sau de alte reziduuri către
un stat care nu este parte la Convenţie sau importul de astfel de deşeuri într-un stat care
nu este parte.
Fiecare stat va trebui să interzică tuturor persoanelor de sub jurisdicţia sa, să
transporte sau să elimine deşeuri periculoase fără autorizaţie sau fără să fie abilitate
pentru astfel de operaţiuni.
Transportul peste frontieră poate fi autorizat de părţi numai dacă:

a. statul exportator dovedeşte că nu are capacitatea tehnică şi instalaţiile
necesare pentru eliminarea deşeurilor respective într-un mod eficient şi raţional din punct
de vedere ecologic;
71
Hotărârea Guvernului nr. 349 din 21 aprilie 2005 privind depozitarea deşeurilor, publicată în M.Of.,
Partea I nr. 394 din 10 mai 2005, a fost completată şi modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 210 din 28
februarie 2007, publicată în M.Of., Partea I nr. 187 din 19 martie 2007 şi prin Hotărârea Guvernului nr.
1292 din 15 decembrie 2010, publicată M.Of., Partea I nr. 862 din 22 decembrie 2010.
72
Legea nr. 6 din 25 ianuarie 1991 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 18 din 26 ianuarie 1991.
127
b. deşeurile sunt solicitate ca materii prime pentru reciclare sau recuperare în
industria statului importator;
c. transportul se conformează şi altor criterii convenite de părţi, cu condiţia de a
nu contraveni obiectivelor Convenţiei.
Pentru ca transportul peste frontieră între părţi să aibă loc, trebuie ca statul
exportator să informeze sau să ceară ca producătorul sau firma exportatoare să informeze
în scris, prin intermediul autorităţii competente a statului exportator, autorităţile
competente ale statelor prin care deşeurile periculoase urmează să fie transportate.
Fiecărui stat implicat i se va trimite câte o notificare.
Statul importator este obligat să răspundă, în scris, acceptând transportul cu sau
fără condiţii, cerând informaţii suplimentare sau refuzând permisiunea pentru transport. O
copie a răspunsului final al statului importator se trimite autorităţilor competente din
statele interesate care sunt părţi la Convenţie.
Statul exportator nu va autoriza începerea transportului peste frontieră până când
nu primeşte consimţământul scris din partea statului importator, precum şi dovada
existenţei unui contract între exportator şi eliminator din care să rezulte eliminarea
ecologică şi raţională a deşeurilor. De asemenea, trebuie să primească consimţământul
scris al statului de tranzit.
Este considerat trafic ilicit orice deplasare transfrontieră a unor deşeuri

periculoase sau a altor reziduuri, dacă s-a efectuat:
 fără hotărârea expresă a tuturor statelor interesate;
 fără consimţământul unui anume stat interesat sau cu consimţământul
obţinut prin declaraţie falsă sau fraudă;
 prin eliminarea deliberată a deşeurilor periculoase sau a altor reziduuri
cu încălcarea prevederilor Convenţiei şi a principiilor generale ale dreptului internaţional.
În toate situaţiile de trafic ilicit, statul exportator va trebui să asigure reimportarea
deşeurilor periculoase de către exportator sau producător, ori dacă este necesar, de către
el însuşi, în propriul teritoriu, sau dacă aceasta nu este posibil, deşeurile să fie eliminate
ecologic în termen de 30 de zile din momentul în care statul exportator a fost informat cu
privire la traficul ilicit sau într-un alt termen convenit de statele interesate.
128
Dacă de traficul ilicit se face răspunzător importatorul sau eliminatorul, obligaţia
de eliminare ecologică şi raţională revine acestuia.
Dacă responsabilitatea pentru traficul ilicit nu incumbă nici exportatorului
(producătorului) şi nici importatorului (eliminatorului) părţile interesate vor coopera
pentru eliminarea ecologică a deşeurilor în cel mai scurt timp, într-un loc convenit de ele.
129
III. POLUAREA RADIOACTIVĂ ŞI PROTECŢIA ÎMPOTRIVA RADIAŢIILOR
1. Particularităţile poluării radioactive
Poluarea radioactivă reprezintă o contaminare artificială a mediului natural,

insipidă, incoloră şi inodoră, cu caracter universal.
Are impact instantaneu şi pe durate lungi asupra tuturor elementelor de mediu,
asupra vieţii, în general.
Poluarea radioactivă a solului şi subsolului se datorează, mai ales, experienţelor

nucleare, depozitării deşeurilor radioactive şi a minereului radioactiv.
Poluarea radioactivă a atmosferei este determinată de activităţile de extracţie a

minereului radioactiv, ale centralelor atomonucleare şi, la scară mai redusă, prin folosirea
aparaturii bazate pe izotopi radioactivi în domeniul medical.
Poluarea radioactivă a atmosferei poate fi:
- primară; se produce la locul unde se desfăşoară aceste activităţi;
- secundară; constă în depuneri radioactive produse la distanţă de locul de
origine, datorită curenţilor atmosferici sau altor fenomene naturale.
Poluarea radioactivă a apei se datorează, în primul rând, deşeurilor industriale

nucleare şi produşilor radioactivi rezultaţi din experienţele nucleare.
2. Condiţiile desfăşurării activităţii nucleare în România
Potrivit Legii nr. 111 din 10 octombrie 199673, activităţile nucleare în România se
pot desfăşura cu respectarea următoarelor principii:
73
Legea nr. 111 din 10 octombrie 1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi
controlul activităţilor nucleare, a fost republicată în M.Of., Partea I nr. 552 din 27 iunie 2006, ulterior
republicării fiind modificată şi completată prin: Legea nr. 200 din 22 octombrie 2010, publicată în M.Of.,
Partea I nr. 720 din 28 octombrie 2010, Legea nr. 243 din 7 decembrie 2010, publicată în M.Of., Partea I
nr. 828 din 10 decembrie 2010, Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012, publicată în M.Of., Partea I nr. 757
130
 în scopuri exclusiv paşnice;
 în condiţii de securitate nucleară;
 în condiţii de protecţie specială a personalului expus profesional, a
pacientului, a mediului, a populaţiei şi a proprietăţii;
 în regim de autorizare;
 numai sub îndrumarea şi controlul statului;
 în principiu, de persoane juridice, excepţie făcând activităţile nucleare din
domeniul medical care pot fi desfăşurate, în condiţiile legii, de către persoane fizice.
Cad sub incidenţa reglementărilor legale următoarele activităţi şi surse nucleare:
- cercetarea, proiectarea, deţinerea, amplasarea, construcţia, montajul, punerea în

funcţiune, funcţionarea de probă, exploatarea, modificarea, conservarea, dezafectarea,
importul şi exportul instalaţiilor nucleare;
- proiectarea, deţinerea, amplasarea, construcţia-montajul, punerea în funcţiune,
funcţionarea, conservarea şi dezafectarea instalaţiilor de minerit şi preparare a
minereurilor de uraniu şi toriu şi a instalaţiilor de gospodărire a deşeurilor de la mineritul
şi prepararea minereurilor de uraniu şi toriu;
- producerea, amplasarea şi construcţia, furnizarea, închirierea, transferul,
manipularea, deţinerea, prelucrarea, tratarea, utilizarea, depozitarea temporară sau
definitivă, transportul, tranzitul, importul şi exportul instalaţiilor radiologice, materialelor
nucleare şi radioactive, inclusiv al combustibilului nuclear, al deşeurilor radioactive şi al
dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizante;
- producerea, furnizarea şi utilizarea aparaturii de control dozimetric şi a
sistemelor de detecţie a radiaţiilor ionizante, a materialelor şi dispozitivelor utilizate
pentru protecţia împotriva radiaţiilor ionizante, precum şi a mijloacelor de containerizare
sau de transport al materialelor radioactive, special amenajate în acest scop;
din 12 noiembrie 2012, şi Legea nr. 378 din 19 decembrie 2013, publicată în M.Of., Partea I nr. 827 din 23
decembrie 2013.
131
- producerea, furnizarea, închirierea, transferul, deţinerea, exportul, importul
materialelor, dispozitivelor şi echipamentelor nucleare;
- deţinerea, transferul, importul şi exportul informaţiilor nepublicate, aferente
materialelor, dispozitivelor şi echipamentelor pertinente pentru proliferarea armelor
nucleare şi a altor dispozitive nucleare explozive;
- realizarea produselor şi serviciilor destinate instalaţiilor nucleare;
- realizarea produselor şi serviciilor destinate surselor de radiaţii, aparaturii de
control dozimetric, sistemelor de detecţie a radiaţiilor ionizante, materialelor şi
dispozitivelor utilizate pentru protecţia împotriva radiaţiilor ionizante;
- sursele orfane, de la detectarea acestora până la depozitarea finală ca deşeu
radioactiv.
Activităţile din domeniul nuclear se desfăşoară conform Programului naţional
nuclear, elaborat în baza Strategiei naţionale de dezvoltare a domeniului nuclear aprobată
prin hotărâre de Guvern.
Sunt interzise pe teritoriul României orice fel de activităţi în legătură cu armele
nucleare sau cu orice dispozitiv nuclear exploziv.
De asemenea, este interzis în România importul deşeurilor radioactive şi al
combustibilului nuclear ars, cu excepţia situaţiilor în care importul decurge nemijlocit
din prelucrarea, în afara graniţelor ţării, a unui export autorizat anterior în baza
acordurilor internaţionale la care România este parte sau a contractelor încheiate cu
parteneri comerciali cu sediul în străinătate, în condiţiile prevăzute de lege.
3. Autorizarea activităţilor nucleare
Desfăşurarea pe teritoriul României a unei activităţi nucleare permise de lege se

face pe baza unei autorizaţii emise de către Comisia Naţională pentru Controlul
Activităţilor Nucleare.
În interiorul obiectivelor nucleare autorizate, personalul care-şi desfăşoară
activitatea trebuie să fie posesor al unui permis eliberat de aceeaşi autoritate.
132
Atât autorizaţia, cât şi permisul se acordă pe o perioadă determinată, dreptul
dobândit în baza lor neputând fi transmis fără acordul emitentului.
Autorizaţia se poate elibera fie de la început pentru întreaga activitate nucleară,
fie pentru diferite faze de construcţie sau exploatare a instalaţiei nucleare, cu condiţia ca
fazele anterioare să fi fost autorizate.
 Autorizaţia se suspendă sau se retrage de organul emitent din propria

iniţiativă sau la sesizarea oricărei persoane fizice sau juridice în toate cazurile în care
Comisia Naţională constată că:
 titularul autorizaţiei nu a respectat prevederile Legii nr. 111 din 10 octombrie
1996 şi reglementările specifice sau limitele şi condiţiile prevăzute în autorizaţie;
 nu sunt îndeplinite, integral şi la termenul stabilit, măsurile dispuse de organele
de control abilitate prin prezenta lege;
 apar situaţii noi din punct de vedere tehnic sau de altă natură, necunoscute la
data eliberării autorizaţiei, care pot afecta desfăşurarea în condiţii de siguranţă a
activităţilor nucleare;
 titularul autorizaţiei nu îşi îndeplineşte obligaţiile legale cu privire la
constituirea surselor financiare pentru gospodărirea şi depozitarea definitivă a deşeurilor
radioactive şi a combustibilului nuclear uzat şi dezafectarea instalaţiilor nucleare sau
asigurare de răspundere civilă pentru daune către terţi în caz de accident nuclear;
 titularul autorizaţiei încetează de a mai fi legal constituit;
 titularul autorizaţiei îşi pierde capacitatea juridică.
 La rândul sau, permisul de exercitare se suspendă sau se retrage de către

emitent în următoarele situaţii:
- titularul permisului nu a respectat prevederile menţionate în reglementările
emise de Comisia Naţională;
- titularul permisului de exercitare încetează din viaţă sau îşi pierde capacitatea
juridică.
133
Dacă în mod excepţional, din interese superioare de stat, autorizaţia se retrage,
titularul are dreptul la compensaţii din partea autorităţii care a dispus această măsură,
cuantumul lor stabilindu-se având în vedere atât interesul public, cât şi cel al titularului
de autorizaţie, fiind stabilit prin înţelegerea părţilor sau pe cale judecătorească.
Autorizaţia se poate retrage fără plata compensaţiei în următoarele situaţii:
1. când titularul a obţinut autorizaţia făcând uz de declaraţii false;
2. când titularul autorizaţiei a încălcat prevederile legale sau dispoziţiile date de
organele de control ori condiţiile prevăzute în autorizaţie;
3. atunci când personalul titularului de autorizaţie, terţele persoane, populaţia sau
mediul înconjurător au fost supuse unor riscuri peste limitele legale generate de
activitatea autorizată.
Autorizaţia pentru unele activităţi nucleare (transport, import, export de materii
radioactive) se acordă şi cu un aviz de conformitate din partea autorităţii publice centrale
pentru economie şi comerţ.
Sunt supuse autorizării şi introducerea în circuitul economic şi social, în vederea
utilizării sau a consumului de către populaţie produsele care au fost supuse iradierii,
materiale care conţin substanţe radioactive, folosirea în domeniul medical pentru
diagnosticare şi tratament a dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizante şi produsele
farmaceutice care conţin materiale radioactive. Pentru aceste situaţii autorizaţia se
eliberează de Ministerul Sănătăţii.
Pentru desfăşurarea activităţilor nucleare mai sunt necesare elaborarea studiului
de impact al acestora asupra mediului, precum şi obţinerea acordului şi autorizaţiei de
mediu.
4. Supravegherea stării de sănătate a populaţiei şi a personalului expus

profesional la radiaţii
 Din punct de vedere al riscului radiologic, populaţia ţării se împarte în

următoarele grupe:
134
1. populaţia în ansamblul ei;
2. persoanele din populaţie care locuiesc sau lucrează permanent în jurul unor
obiective sau instalaţii nucleare;
3. personalul expus profesional la radiaţii în care sunt incluse:
a. persoanele care desfăşoară o activitate temporar sau permanent într-un
obiectiv nuclear;
b. persoanele care lucrează cu surse de radiaţii nucleare;
c. persoanele care prin natura activităţii care o desfăşoară pot fi supuse la
o doză de iradiere peste valoarea maximă prevăzută de lege.
 Din punct de vedere al expunerii la radiaţii ca urmare a producerii unui

accident nuclear sau a unei urgenţe radiologice, persoanele din populaţie se împart în:
1. persoanele supuse iradierii în mod indirect;

2. persoanele implicate în intervenţie şi supuse iradierii;
3. persoanele expuse la radiaţii în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu fără
să fie implicate în intervenţie.
Pentru personalul expus profesional la radiaţii, măsurile de protecţie se asigură

prin:
a. protecţia individuală: constituită dintr-un ansamblu de norme tehnice, de măsuri
organizatorice prin care se previne sau se micşorează acţiunea factorilor de risc asupra
unei singure persoane până la doza maximă admisă de lege;
b. protecţia în zona de lucru: ansamblul de măsuri tehnice de dotare şi de
organizare care în condiţii normale de funcţionare trebuie să asigure respectarea dozelor
maxime admise de radiaţii la locul de muncă;
c. instruirea personalului expus profesional;
d. norme tehnice, organizatorice şi administrative de reducere la minimum a
posibilităţii apariţiei unui accident/incident nuclear şi de limitare a urmărilor acestuia.
În plus, personalul expus profesional la radiaţii, beneficiază de timp de lucru
redus (4h/zi), antidot, echipament special de protecţie, cură sanatorială gratuită, un număr
135
mai mare de zile de concediu de odihnă şi alte drepturi cu caracter social specifice locului
de muncă.
În ceea ce priveşte populaţia în ansamblul ei, protecţia împotriva radiaţiilor, pe

timpul funcţionării normale a obiectivelor nucleare sau pe timpul producerii unei urgenţe
radiologice sau accident nuclear se asigură prin măsuri prevăzute în planul naţional,
planuri judeţene şi planul fiecărui operator de instalaţii nucleare, măsuri care constau în
principiu din:
 locuri speciale de adăpostire;
 echipament de protecţie împotriva radiaţiilor;
 asigurarea apei şi hranei specifice;
 instruirea populaţiei, inclusiv prin simularea periodică a unor astfel de
evenimente pentru a se asigura familiarizarea cu măsurile ce se impun a fi luate.
5. Cooperarea internaţională în domeniul aplicaţiilor paşnice ale energiei

nucleare
Există o serie de documente internaţionale în domeniu, adoptate de Agenţia

Internaţională pentru Energie Atomică. Dintre aceste documente menţionăm:
 Convenţia asupra răspunderii civile în domeniul energiei nucleare,

semnată la Paris în 1960, Convenţia privind răspunderea civilă pentru daune nucleare,
încheiată la Viena în 1963, Protocolul comun referitor la aplicarea acestora, încheiat la
Paris în 198874.
Convenţia de la Viena defineşte conceptele de „daună nucleară” şi „accident

nuclear”; statuează răspunderea obiectivă a exploatantului instalaţiei nucleare pentru
orice daună nucleară cauzată de un accident nuclear: survenit în instalaţie, implicând un
74
La care România a aderat prin Legea nr. 106 din 3 octombrie 1992, publicată în M.Of., Partea I nr. 258
din 15 octombrie 1992.
136
material nuclear care provine din instalaţie sau este produs în aceasta, implicând un
material nuclear trimis acestei instalaţii, în condiţiile legii; stabileşte răspunderea solidară
a mai multor exploatanţi ale căror instalaţii au fost implicate în producerea accidentului
nuclear, precum şi cauzele exoneratoare de răspundere.
După accidentul de la Cernobâl, în cadrul Agenţiei Internaţionale pentru Energie

Atomică au fost adoptate, la Viena, la 26 septembrie 1986, două convenţii75:
 Convenţia cu privire la notificarea rapidă a unui accident nuclear;

 Convenţia cu privire la asistenţa în caz de accident nuclear sau urgenţă
radiologică.
Prima convenţie prevede obligaţia statului pe al cărui teritoriu s-a produs

accidentul nuclear sau urgenţa radiologică să comunice acest lucru fie direct, fie prin
intermediul Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, tuturor statelor care sunt sau
potenţial pot fi afectate, precum şi Agenţiei, furnizându-le o serie de informaţii privind
natura radiaţiilor, momentul producerii şi localizarea exactă a accidentului, condiţiile
meteorologice şi hidrologice din zonă, măsurile de protecţie care au fost deja luate etc.
Statul respectiv este obligat să dea informaţii suplimentare la cererea statului afectat sau
potenţial afectat.
Conform celei de-a II-a convenţii, statele părţi se obligă ca în caz de accident
nuclear sau urgenţă radiologică să-şi acorde reciproc asistenţa ce poate consta în:
 trimiterea de personal calificat;
 asigurarea de mijloace tehnice specifice situaţiei create;
75
Prin Decretul nr. 223 din 11 mai 1990, publicat în M.Of., Partea I nr. 67 din 14 mai 1990, România a
aderat la ambele convenţii, cu următoarele rezerve: „România nu se consideră legată prin prevederile art.
11 paragraful 2 din Convenţia cu privire la notificarea rapidă a unui accident nuclear şi ale art. 13
paragraful 2 din Convenţia cu privire la asistenţa în caz de accident nuclear sau urgenţă radiologică şi
declară că pentru supunerea oricărui diferend internaţional cu privire la interpretarea sau aplicarea acestor
convenţii spre soluţionare prin arbitraj sau printr-o decizie a Curţii Internaţionale de Justiţie este necesar
acordul tuturor părţilor în litigiu”.
137
 asistenţă sanitară.
În cazul în care asistenţa constă din mijloace tehnice specifice, statul care le
acordă rămâne proprietarul lor, astfel încât după terminarea operaţiunilor post accident,
acestea trebuie returnate statului proprietar. Dacă asistenţa a constat din personal tehnic
calificat, pe perioada acordării asistenţei se bucură de privilegii, imunităţi şi privilegii,
prevăzute de Convenţie, din partea statului solicitant.
138
Test de verificare
1. În ce constă evaluarea de mediu pentru planuri şi programe?

2. Care sunt etapele evaluării impactului asupra mediului ?
3. Menţionaţi categoriile de avize ce se emit de autoritatea competentă pentru
protecţia mediului.
4. Explicaţi pe scurt rolul actelor specifice procedurii de reglementare.
5. În ce situaţii este obligatorie revizuirea autorizaţiei integrate de mediu?
6. Când intervine sancţiunea suspendării actelor de reglementare?
7. Ce reprezintă bilanţul de mediu?
8. De ce este necesar auditului de mediu?
9. Enunţaţi principiile care se află la baza activităţilor ce implică substanţe
periculoase.
10. Analizaţi pe scurt obiectivele prioritare ale gestionării deşeurilor.
11. În ce condiţii deplasarea transfrontieră a unor deşeuri periculoase sau a altor
reziduuri constituie trafic ilicit, potrivit Convenţiei de la Basel din 1989?
12. Ce particularităţi prezintă poluarea radioactivă?
13. Pe baza căror principii pot fi desfăşurate activităţile nucleare în România?
14. Care este principalul organism internaţional cu atribuţii în domeniul energiei
atomice?
15. În ce scop au fost adoptate cele două convenţii, la Viena, în 26 septembrie 1996,
după accidentul de la Cernobâl?

2010;
 Antonescu, N.N., Antonescu, N., Stănescu, D.P., Popescu, L.L., Gestiunea şi
tratarea deşeurilor urbane: Gestiunea regională, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2006;
 Chioşilă, I., Radiologie, managementul accidentului nuclear, Editura Universităţii
din Bucureşti, 1996.
139
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI
Cuprins
 Condiţiile şi formele răspunderii juridice în dreptul intern
 Răspunderea civilă delictuală pentru prejudicii aduse mediului sau componentelor
sale;
 Răspunderea pentru prejudicii aduse mediului conform Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005, cu modificările şi completările
ulterioare;
 Reglementări cu caracter special în dreptul mediului cu privire la răspunderea
civilă delictuală;
 Răspunderea contravenţională în dreptul mediului;
 Răspunderea penală în dreptul mediului;
 Particularităţile răspunderii statelor în domeniul protecţiei mediului
 Răspunderea pentru daune aduse patrimoniului comun al umanităţii;
 Răspunderea pentru crime şi delicte internaţionale;

 să identificaţi formele de răspundere de mediu în dreptul naţional şi la nivel
internaţional;
 să comparaţi diferitele forme de răspundere de mediu;
 să explicaţi în ce constau particularităţile răspunderii pentru prejudicii aduse
mediului.
140
I. CONDIŢIILE ŞI FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE ÎN DREPTUL
INTERN
1. Răspunderea civilă delictuală pentru prejudicii aduse mediului sau

componentelor sale
În dreptul mediului în cadrul răspunderii civile delictuale se sancţionează o

conduită reprobabilă, antisocială a subiectelor de drept care prin faptele lor licite sau
ilicite, omisive sau comisive cauzează pagube mediului în ansamblul său sau elementelor
componente ale acestuia.
Aplicarea normelor dreptului civil în materia răspunderii pentru prejudicii aduse
mediului se realizează prin adaptarea lor la specificul raporturilor juridice de drept al
mediului.
1.1. Subiectele îndreptăţite la repararea daunelor aduse mediului
Mediul natural nu este subiectul victimă care să solicite reparaţiunea, ci o valoare

universală apărată atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional prin norme de drept.
Subiectul victimă care poate cere reparaţiunea prejudiciului poate fi, pe plan
intern, statul, o unitate administrativ-teritorială, persoana fizică sau juridică, publică sau
privată, căreia i s-a produs un prejudiciu ca urmare a nerespectării normelor de protecţie a
mediului.
1.2. Persoana responsabilă
Ca principiu general, despăgubirea trebuie făcută de autorul daunelor.
141
Întrucât legătura de cauzalitate între fapta prejudiciabilă şi prejudiciu este foarte
greu de stabilit, în reglementările naţionale s-a instituit sistemul desemnării, înainte de
apariţia unui prejudiciu, a persoanei responsabile, care este obligată să constituie o
asigurare sau o garanţie ce permite victimei să fie despăgubită. Se mai recurge la
constituirea unui fond de indemnizare a victimelor poluării, constituit din cotizaţiile
depuse de poluatori. Sunt state care merg numai pe reglementări fiscale, dar şi ţări care
merg pe regim mixt (România), în sensul că acceptă atât constituirea de garanţii din
partea poluatorilor, cât şi existenţa unui fond de indemnizare a victimelor poluării.
1.3. Particularităţile elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale în

dreptul mediului
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cere întrunirea cumulativă a

următoarelor elemente:
 săvârşirea unei fapte ilicite;
 producerea unui prejudiciu;
 intre fapta ilicita si prejudiciu sa existe un raport de cauzalitate;
 culpa autorului faptei ilicite.
În dreptul civil, aceste elemente se cer a fi cumulativ întrunite nu numai când
răspunderea este pentru fapta proprie, ci şi atunci când se răspunde pentru fapta altuia sau
pentru prejudiciile cauzate de lucrurile şi animalele aflate în pază juridică.
În dreptul mediului elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale
prezintă anumite particularităţi.
 Cu privire la faptă: dacă în dreptul civil regula este a răspunderii numai

pentru fapta ilicită, în dreptul mediului faptele generatoare de răspundere includ fie
conduite ilicite prin care se produc pagube mediului, fie o seamă de activităţi licite per se,
dar care pot constitui uneori cauze ale vătămărilor produse mediului.
În dreptul civil exista o serie de cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei şi,
prin urmare, răspunderea civilă delictuală şi anume: starea de necesitate, legitima apărare,
142
îndeplinirea unei îndatoriri legale sau a ordinului superiorului, exercitarea normală a unui
drept subiectiv, consimţământul victimei.
În dreptul mediului au fost reţinute drept cauze de înlăturare a răspunderii starea
de necesitate, consimţământul dat în mod valabil de către victimă, culpa gravă a victimei
care a acţionat greşit sau a omis să acţioneze, forţa majoră şi, în domeniul pagubelor
nucleare, actele de conflict armat, război civil sau insurecţie armată.
 În privinţa prejudiciului s-a reţinut că acesta reprezintă efectul

cuantificabil în bani al daunelor aduse sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, fiind
provocat de poluanţi, activităţi dăunătoare sau dezastre.
În literatura juridică s-a folosit sintagma de daună ecologică. Această noţiune
include atât pagubele suferite prin poluare de mediul natural, cât şi cele suportate de om
sau de bunurile sale.
protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, păstrează în reglementarea
cu privire la răspundere, prevăzută în art. 95 alin. (1), termenul de „prejudiciu adus
mediului” aşa cum era menţionat şi în art. 89 lit. r) din vechea Lege a protecţiei mediului
nr. 137 din 29 decembrie 1995.
În dreptul mediului reparaţia în natură nu este, în principiu, posibilă deoarece
daunele aduse mediului sau componentelor sale au de cele mai multe ori caracter
ireversibil, fapt pentru care se stabilesc obligaţii cu privire la plata unei sume de bani, dar
şi aceasta acoperă rareori integral prejudiciul adus mediului.
Prejudiciul trebuie să fie cert. Este considerat cert atât prejudiciul actual, cât şi cel
viitor, dacă este sigur că se va produce şi sunt elemente suficiente pentru a-i determina
întinderea.
În legătură cu modul de calcul al prejudiciului, sistemele diferă de la o ţară la altă
ţară şi chiar şi în cadrul aceluiaşi stat în funcţie de componenta de mediu care a fost
prejudiciată.
143
Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 68 din 28 iunie 200776 s-a stabilit
cadrul legal privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi repararea
prejudiciului asupra mediului, având la bază principiul „poluatorul plăteşte”. Orice
operator care a cauzat prejudicii mediului sau o ameninţare iminentă cu un astfel de
prejudiciu trebuie să răspundă din punct de vedere financiar. În consecinţă, operatorii
trebuie să adopte măsuri şi să pună în aplicare practici care să minimizeze riscurile de
daune asupra mediului, astfel încât expunerea lor la răspunderea financiară să fie redusă.
În concepţia acestui act normativ, prejudiciul adus mediului înseamnă:
- prejudiciul asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate;
- prejudiciul asupra apelor;
- prejudiciul asupra solului.
Măsurile reparatorii trebuie să fie proporţionale cu prejudiciul cauzat şi să
conducă la îndepărtarea efectelor prejudiciului, luând în considerare principiul precauţiei
în luarea deciziilor.
Noul act normativ prevede că orice persoană fizică sau juridică afectată sau care
poate fi afectată de un prejudiciu asupra mediului are dreptul să se adreseze autorităţilor
competente pentru luarea măsurilor legale. În cazul în care persoana respectivă nu este
mulţumită, decizia autorităţii poate fi atacată în condiţiile Legii nr. 554/2004 a
contenciosului administrativ, cu modificările ulterioare.
76
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 68 din 28 iunie 2007 privind răspunderea de mediu cu referire la
prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului, publicată în M.Of., Partea I nr. 446 din 29 iunie
2007, aprobată prin Legea nr. 19 din 29 februarie 2008, publicată în M.Of., Partea I nr. 170 din 5 martie
2008, transpune în întregime în dreptul intern prevederile Directivei nr. 2004/35/EC privind răspunderea de
mediu referitoare la prevenirea şi repararea prejudiciului adus mediului, în vederea stabilirii unui cadru
legislativ unitar în domeniu; actul normativ menţionat a fost modificat şi completat prin Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 15 din 25 februarie 2009, publicată în M.Of., Partea I nr. 149 din 10 martie 2009,
prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 64 din 29 iunie 2011, publicată în M.Of., Partea I nr. 461 din
30 iunie 2011, şi prin Legea nr. 249 din 19 iulie 2013, publicată în M.Of., Partea I nr. 456 din 24 iulie
2013.
144
Operatorul nu este obligat să suporte costul acţiunilor preventive sau reparatorii
luate, când poate dovedi că prejudiciul adus mediului sau ameninţarea iminentă cu un
asemenea prejudiciu:
a) a fost cauzat de o terţă parte şi s-a produs chiar dacă au fost luate măsurile de
siguranţă corespunzătoare;
b) s-a produs ca urmare a conformării cu o dispoziţie sau instrucţiune obligatorie
emisă de o autoritate publică, alta decât un ordin sau instrucţiune eliberate ca urmare a
unei emisii sau incident cauzat de activităţile operatorului.
 Sub aspectul raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu: acesta

este greu de stabilit în dreptul mediului pentru ca în acest domeniu de cele mai multe ori
acţiunea cauzelor se conjugă cu o multitudine de condiţii care pot întârzia sau accelera
producerea efectului, îl pot favoriza sau zădărnici. Prejudiciul adus mediului sau
componentelor sale poate fi rezultatul faptei unei singure persoane sau ale mai multora,
fără a fi necesar ca persoanele să acţioneze prin fapte simultane, de aceeaşi intensitate sau
ca faptele să fie legate printr-un scop unic şi nici ca persoana care a cauzat rezultatul
împreună cu alte persoane să cunoască faptele celorlalţi.
 Sub aspectul culpei în dreptul mediului, deşi principiul este al răspunderii

obiective, nu este exclusă şi răspunderea subiectivă care are ca temei culpa autorului.
Răspunderea subiectivă în dreptul mediului are caracter de excepţie deoarece proba
culpei este foarte greu de făcut datorită faptului că majoritatea prejudiciilor aduse
mediului au la origine acţiuni poluante, iar poluanţii au o serie de particularităţi sub
aspectul remanenţei în mediu şi al modului de acţiune.
1.4. Formele răspunderii civile delictuale
1.4.1. Răspunderea obiectivă
Până la apariţia Legii nr. 137 din 29 decembrie 1995 (fosta lege privind protecţia
mediului), care a consacrat pentru prima dată principiul răspunderii obiective, principiu
145
menţinut şi în actuala reglementare în domeniu, în literatura juridică au existat opinii
pentru reglementarea generală a răspunderii pentru prejudiciile aduse mediului pe baza
principiului răspunderii obiective, a unei răspunderi in solidum a coautorilor
prejudiciului, pentru legitimarea procesuală activă a oricărui cetăţean, precum şi pentru
definirea noţiunii de „daună ecologică” astfel încât să cuprindă atât daunele aduse
mediului, cât şi pe cele provocate omului sau bunurilor sale (daune indirecte).
În practică, problema răspunderii a fost soluţionată, pe baza prevederilor art. 1000
alin. (1) din fostul Cod civil77, pornindu-se de la ideea că o pagubă adusă mediului poate
fi şi rezultatul viciului ascuns al unui lucru (ex. instalaţie de reducere a poluării), de care
cei ce îl folosesc nu au cunoştinţă, ceea ce exclude răspunderea civilă pe temeiul culpei.
Angajarea răspunderii pe acest temei, prezintă pentru victimă avantajul de a nu
mai trebui să dovedească culpa celui chemat să răspundă, asigurându-i astfel posibilitatea
de a fi despăgubită mai rapid şi în condiţii de probă mai puţin dificile. Dacă se dovedeşte
că activitatea celui chemat să răspundă a creat reclamantului un prejudiciu, caracterul
cauzal al participării se prezumă, până la proba contrarie.
1.4.2. Răspunderea subiectivă
Răspunderea subiectivă în dreptul mediului se aplică rar, proba culpei fiind greu
de făcut în cazul prejudiciilor cauzate prin poluare.
Prin derogare de la principiul răspunderii obiective, în alin. (2) al art. 95 din
mediului, cu modificările şi completările ulterioare, se prevede că în mod excepţional,
răspunderea poate fi şi subiectivă pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate şi
habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice.
77
În prezent, prevederile art. 1000 alin. (3) din fostul Cod civil se regăsesc în art. 1349 alin. (3) din noul
Cod civil al României, adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, publicată în M.Of., Partea I nr. 511 din
24 iulie 2009, republicată cu modificări şi completări în M.Of., Partea I nr. 505 din 15 iulie 2011; noul Cod
civil al României a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011 şi a fost modificat de Legea nr. 71 din 3 iunie
2011, publicată în M.Of., Partea I nr. 409 din 10 iunie 2011 şi de Legea nr. 60 din 10 aprilie 2012,
publicată în M.Of., Partea I nr. 255 din 17 aprilie 2012.
146
1.4.3. Răspunderea rezultată din tulburările aduse stării de vecinătate
Doctrina şi practica juridică, plecând de la adevărul că viaţa şi societatea impun şi
suportarea unor inconveniente normale care decurg sau rezultă din starea de vecinătate,
că există o serie de poluări şi daune admisibile până la o anumită limită, au considerat că
atunci când aceste limite sunt depăşite ia naştere dreptul la reparaţie prin instituţia
răspunderii civile delictuale.
Jurisprudenţa străină a admis, de asemenea, că tulburările pot rezulta şi din
exerciţiul legitim al dreptului de proprietate, nu numai dintr-un exerciţiu culpabil.
În privinţa abuzului de drept, acesta se poate manifesta prin acte realizate în
exercitarea atributelor drepturilor subiective asupra mediului, care depăşesc prin
consecinţele lor scopurile social-economice care au stat la baza recunoaşterii lor, aduc
atingere interesului general al societăţii de protecţie, ameliorare şi menţinere a
echilibrului ecologic (ex. practicarea neraţională a irigaţiilor, efectuarea de lungă durată a
tratamentelor cu substanţe fitosanitare).
2. Răspunderea pentru prejudicii aduse mediului conform Ordonanţei de

Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005, cu modificările şi completările
ulterioare
Reglementarea dată prin legea protecţiei mediului consacră, la nivel de principiu,

caracterul obiectiv al răspunderii pentru prejudicii aduse mediului, independent de culpă,
şi prevede răspunderea solidară în cazul pluralităţii autorilor (art. 95. alin. 1).
Numai în mod excepţional, răspunderea poate fi şi subiectivă, pentru prejudiciile
cauzate speciilor protejate şi habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice (art.
95 alin. 2).
Fundamentul răspunderii civile obiective pentru prejudicii aduse mediului este
ideea de garanţie pentru riscul de activitate, în care obligativitatea asigurării în cazul
activităţilor generatoare de risc, completează ideea de garanţie.
147
Pe lângă statuarea formelor răspunderii civile pentru încălcarea prevederilor
legale, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 consacră, între
altele, principiul acţiunii preventive, principiul poluatorul plăteşte, interpretat atât ca
obligaţie de internalizare a costurilor poluării, cât şi ca fundament al răspunderii pentru
prejudiciile efective cauzate mediului, precum şi numeroase obligaţii juridice privind
protecţia resurselor naturale şi a biodiversităţii.
3. Reglementări cu caracter special în dreptul mediului cu privire la

răspunderea civilă delictuală
1.1. Răspunderea civilă în domeniul daunelor nucleare
Potrivit art. 3 lit. d) din Legea nr. 703 din 3 decembrie 2001 78 privind răspunderea
civilă pentru daune nucleare, prin daună nucleară se înţelege:
1. orice deces sau rănire;
2. orice pierdere sau deteriorare de bunuri;
3. orice pierdere economica care rezultă din asemenea daune, care este suferită de
o persoană îndreptăţită să ceară despăgubiri în ceea ce priveşte o astfel de pierdere;
4. costul măsurilor de refacere a mediului înconjurător deteriorat ca urmare a
producerii unui accident nuclear, dacă o astfel de deteriorare este semnificativă, iar
măsurile sunt sau urmează să fie luate;
5. orice pierdere a veniturilor care derivă dintr-un deces economic faţă de orice
utilizare a mediului înconjurător, datorita deteriorării sale semnificative;
6. costul măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune cauzate de astfel de
măsuri;
78
Legea nr. 703 din 3 decembrie 2001 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 818 din 19 decembrie 2001,
intrarea sa în vigoare producându-se un an mai târziu, respectiv la 19 decembrie 2002, fiind modificată şi
completată prin Legea nr. 470 din 4 noiembrie 2004, publicată în M.Of., Partea I nr. 1040 din 10 noiembrie
2004 şi prin Legea nr. 115 din 27 aprilie 2007, publicată în M.Of., Partea I nr. 298 din 4 mai 2007.
148
7. orice altă daună economică, alta decât cea cauzată de degradarea mediului
înconjurător, dacă este admisă de legislaţia privind răspunderea civilă.
Prin accident nuclear se înţelege orice fapt sau succesiune de fapte care, având
aceeaşi origine, cauzează o daună nucleară ce constă în vătămări aduse sănătăţii omului,
cauzare a morţii, vătămări şi pierderi pentru floră, faună şi pentru bunurile materiale.
Incidentul nuclear este definit ca acel eveniment nuclear produs în interiorul
instalaţiei care afectează îndeosebi personalul expus profesional.
Răspunderea pentru daunele produse de accidente nucleare, revine operatorului
instalaţiei nucleare. Acesta este obligat să încheie un contract de asigurare sau să
constituie orice altă garanţie financiară pentru acoperirea prejudiciului potenţial.
Legea instituie răspunderea obiectivă şi exclusivă a operatorului instalaţiei
nucleare. Dacă la producerea daunei nucleare au contribuit în acelaşi timp instalaţiile
aparţinând mai multor operatori şi nu se poate stabili contribuţia fiecăruia la producerea
daunei, operatorii răspund solidar, răspunderea fiecăruia neputând fi superioară
cuantumului care îi este aplicabil, conform legii.
Dacă dauna este rezultatul producerii concomitente a unui accident nuclear şi a
unuia nenuclear ( ex.: chimic) şi nu se poate stabili contribuţia fiecăruia, se consideră că
întreaga daună este nucleară şi atrage numai răspunderea exploatantului sau operatorului
nuclear.
Operatorul instalaţiei nucleare este exonerat de răspundere, în temeiul legii, dacă
dauna nucleară este rezultatul direct al unor acte de conflict armat, război civil, insurecţie
sau ostilitate sau a unui fenomen natural catastrofal. El poate fi exonerat de răspundere
dacă dovedeşte că dauna s-a produs datorită neglijenţei grave a persoanei care a suferit-o
sau când această persoană a acţionat sau a omis să acţioneze, cu intenţia de a cauza o
daună.
Legea plafonează răspunderea operatorului instalaţiei nucleare la contravaloarea
în lei a 300 milioane DST pentru fiecare accident nuclear.
Dreptul la acţiune în obţinerea despăgubirii pentru dauna nucleară se prescrie în
termen de 30 de ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă acţiunea este legată
de deces sau rănire şi în termen de 10 ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă
acţiunea este legată de producerea celorlalte daune prevăzute de lege (cu excepţia
149
costurilor măsurilor preventive şi a oricăror pierderi sau daune cauzate de astfel de
măsuri).
În cadrul acestor termene şi fără ca ele să fie depăşite, dreptul la despăgubire al
victimei se stinge, dacă acţiunea nu a fost intentată în termen de 3 ani de la data când
persoana îndreptăţită la reparaţiune a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască operatorul
responsabil şi existenţa prejudiciului.
Având în vedere că efectele accidentelor nucleare sunt nelimitate în timp şi
adeseori necunoscute la momentul producerii accidentului, legiuitorul a creat o excepţie
de la termenele de prescripţie de 30 de ani, respectiv de 10 ani, prevăzând că persoana
care a suferit dauna şi a introdus acţiunea în termenele prevăzute de lege îşi poate
modifica cererea, dacă dauna s-a agravat, chiar şi după expirarea acestor termene, cu
condiţia să nu fi intervenit o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă din partea
instanţei competente.
3.2. Răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu

defecte
Conform Legii nr. 240/200479 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele

generate de produsele cu defecte, prin producător se înţelege:
 fabricantul produsului finit al unei materii prime părţi componente ale produsului;
 orice persoană care se prezintă ca producător, prin faptul că îşi înscrie pe produs
numele, marca sau un alt semn distinctiv;
 orice altă persoană, care importă un produs din Uniunea Europeană în vederea
vânzării, închirierii, cumpărării sau altei forme de înstrăinare în cadrul activităţii proprii
de comercializare în cadrul societăţii, este considerată producător al acestuia şi răspunde
în aceeaşi măsură ca şi producătorul;
79
Legea nr. 240 din 7 iunie 2004 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 552 din 22 iunie 2004, republicată în
M.Of. , Partea I nr. 313 din 22 aprilie 2008, şi a suferit modificări prin Legea nr. 76 din 24 mai 2012,
publicată în M.Of., Partea I nr. 365 din 30 mai 2012.
150
 dacă producătorul unui produs nu poate fi identificat, fiecare furnizor al
produsului respectiv va fi tratat drept producător, dacă el nu comunică consumatorului
prejudiciat, într-un interval de timp rezonabil, datele de identificare a producătorului sau
a persoanei care i-a furnizat produsul.
Prin produs se înţelege orice bun mobil, chiar dacă este încorporat într-un alt bun
mobil sau imobil, inclusiv energia electrică.
Produsul este considerat cu defecte dacă nu oferă siguranţa la care persoana este
îndreptăţită să se aştepte, ţinând seama de toate circumstanţele, inclusiv de modul de
prezentare a produsului, de toate utilizările lui previzibile, de data punerii în circulaţie.
Prejudiciul reprezintă orice efecte negative cuantificabile pe care produsul defect
le cauzează utilizatorului.
Răspunderea producătorului prezintă anumite particularităţi:
a) el răspunde atât pentru prejudiciul actual, cât şi pentru cel viitor cauzat de
defectul produsului său;
b) producătorul răspunde şi în situaţia în care paguba este rezultatul cumulat al
defectului produsului cu acţiunea sau omisiunea unui terţ. In aceasta situaţie răspunderea
sa va fi limitată de instanţa competentă ţinând cont de culpa fiecăruia la producerea
pagube; c) dacă paguba este rezultatul faptelor mai multor persoane, acestea răspund
solidar;
d) nu are importanţă dacă produsele respective sunt sau nu periculoase prin
calităţile lor intrinseci, fiind suficient să fie vorba de un produs în care consumatorul a
avut încredere şi l-a cumpărat.
Pentru angajarea răspunderii civile a producătorului, persoana prejudiciată trebuie
să facă dovada pagubei suferite, a defectului produsului şi a raportului de cauzalitate între
defect şi pagubă.
Producătorul e exonerat de răspundere dacă dovedeşte existenţa uneia din
următoarele situaţii:
- nu este el cel care a pus produsul în circulaţie;
- defectul care a generat paguba nu a existat la data la care produsul a fost pus în
circulaţie sau a apărut ulterior punerii lui în circulaţie din cauze care nu-i pot fi imputate
producătorului;
151
- produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice alta forma
de distribuţie în scop economic şi nu a fost fabricat sau distribuit în cadrul activităţii sale
profesionale;
- defectul se datorează respectării unor condiţii obligatorii impuse de
reglementările emise de autorităţile competente;
- nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice existent la momentul punerii în
circulaţie a produsului nu i-au permis producătorului depistarea existentei defectului;
- defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucţiunilor de
utilizare furnizate în documentele tehnice care însoţesc produsul, demonstrate în baza
expertizei tehnice de specialitate.
Dreptul la acţiune în repararea pagubei se prescrie în termenul general de trei ani
care începe sa curgă de la data la care reclamantul a avut sau trebuia să aibă cunoştinţă de
existenţa pagubei, a defectului şi de identitatea producătorului, însă nu mai târziu de
împlinirea a 10 ani de la data la care producătorul a pus produsul în circulaţie.
5. Răspunderea contravenţională în dreptul mediului
Pentru încălcarea normelor de protecţie a mediului şi a obligaţiilor juridice ce

decurg din raporturile de dreptul mediului, prin fapte al căror pericol social nu le
configurează caracterul de infracţiuni, se angajează răspunderea contravenţională. Aceste
fapte pot fi calificate ca încălcări ecologice, iar sancţiunile contravenţionale cu acest
caracter reprezintă sancţiuni specifice, de drept al mediului.
În raport cu actele normative care le sancţionează, contravenţiile sunt prevăzute în
legea - cadru privind protecţia mediului, în legile speciale privind protecţia diferiţilor
factori de mediu, în alte acte normative care privesc, sub diferite aspecte şi protecţia
mediului în ansamblul său ori a elementelor componente ale acestuia.
protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, prevede contravenţii la
normele privind procedura de reglementare, regimul juridic al substanţelor chimice
152
periculoase şi al deşeurilor, regimul substanţelor de uz fitosanitar şi al îngrăşămintelor
chimice, al activităţilor nucleare, al organismelor modificate genetic ş.a.
Sancţiunile contravenţionale sunt principale şi complementare.
În legea - cadru din materia răspunderii contravenţionale, respectiv Ordonanţa
Guvernului 2 din 12 iulie 200180, sunt prevăzute termene generale privind prescripţia
aplicării sancţiunii (art. 13) şi prescripţia executării sancţiunii (art. 14).
În dreptul mediului sunt prevăzute termene speciale numai în privinţa prescripţiei
executării sancţiunii, iar nu şi în cazul prescripţiei aplicării sancţiunii.
Poluarea în general este rezultatul fie a mai multor fapte continuate, fie al unei
singure fapte care se perpetuează în timp. Având în vedere importanţa valorilor care se
apără prin aplicarea sancţiunilor contravenţionale în dreptul mediului, se susţine că în
aceste cazuri, aplicarea sancţiunilor ar trebui să fie imprescriptibilă, fiind o excepţie ce
trebuie admisă de la prevederile Ordonanţa Guvernului nr. 2 din 12 iulie 2001.
6. Răspunderea penală
Garantarea dreptului la un mediu sănătos, necesitatea asigurării dezvoltării

durabile, a ocrotirii tuturor componentelor mediului, se realizează şi prin mijloacele
dreptului penal, adică prin incriminarea ca infracţiuni şi sancţionarea cu pedepse a
faptelor vătămătoare sau periculoase pentru valorile menţionate.
Specificul angajării răspunderii penale în domeniul protecţiei mediului este
determinat de natura obiectului ocrotit de lege.
Sunt considerate infracţiuni ecologice acele fapte periculoase prin a căror
săvârşire se aduce atingere normalei desfăşurări a relaţiilor sociale a căror ocrotire este
condiţionată de apărarea elementelor de mediu, concretizată sub aspectul consecinţelor în
80
Ordonanţa Guvernului nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor a fost publicată în
M.Of., Partea I nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180 din 11
aprilie 2002, publicată în M.Of., Partea I nr. 268 din 22 aprilie 2002, modificată ultima dată de Ordonanţa
de Urgenţă a Guvernului nr. 17 din 26 august 2014, publicată în M.Of., Partea I nr. 629 din 27 august 2014.
153
crearea de pagube sau de pericole pentru viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală,
pentru integritatea şi calitatea mediului, în ansamblul său.
Aplicarea sancţiunilor penale, reprezintă consecinţa încălcării cu vinovăţie de
către persoanele fizice şi juridice a unor obligaţii legale, specifice dreptului mediului,
obligaţii ce privesc prevenirea poluării şi protecţia mediului, ca obiectiv de interes public
major, prin fapte ce prezintă un pericol social deosebit, prevăzute ca atare de lege.
Pornind de la particularităţile elementelor lor constitutive, infracţiunile ecologice
pot fi clasificate:
1. din punct de vedere al subiectelor:
a) infracţiuni cu subiect simplu;
b) infracţiuni cu subiect calificat, atunci când făptuitorul a avut o anumită calitate
privind protecţia mediului sau anumite obligaţii speciale în acest domeniu, pe care le-a
încălcat.
2. din punct de vedere al laturii subiective infracţiunile ecologice pot fi săvârşite:
a) cu intenţie;
b) din culpă.
3. din punct de vedere al laturii obiective – marea majoritate a infracţiunilor
ecologice au la origine acţiuni poluante, dar pot avea şi acţiuni nepoluante care întrunesc
caracteristicile infracţiunii;
4. sub raportul obiectului infracţiunile ecologice se subclasifică în infracţiuni la
adresa componentelor biotice ale mediului şi infracţiuni la adresa componentelor abiotice
ale mediului.
Reglementări privind infracţiuni ecologice întâlnim în Ordonanţa de Urgenţă a
completările ulterioare, în actualul Cod penal, în reglementările cu caracter special
privind procedura de reglementare, protecţia atmosferei, a apei, a biodiversităţii, regimul
juridic al substanţelor şi preparatelor periculoase, al deşeurilor ş.a.m.d.
154
II. PARTICULARITĂŢILE ELEMENTELOR RĂSPUNDERII MATERIALE A
STATELOR ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI
1. Subiectul îndreptăţit la reparaţiune. Elementele răspunderii. Particularităţi.
Răspunderea internaţională pentru mediu prezintă anumite particularităţi

determinate atât de natura obiectului ocrotit, cât şi de prezenţa elementului de
extraneitate.
Subiectul victimă care poate cere reparaţiunea prejudiciului poate fi, pe plan
internaţional, statul, când mediul lezat se află în limitele jurisdicţiei naţionale, sau
comunitatea internaţională în ansamblul său, în cazul în care mediul afectat are calitatea
de bun al patrimoniului universal (marea liberă, Antarctica, spaţiul extraatmosferic).
 Fapta cauzatoare de răspundere poate fi:

- ilicită, atunci când se încalcă o obligaţie cu caracter internaţional privind
protecţia mediului;
- licită, atunci când o activitate neinterzisă de dreptul internaţional poate cauza
vătămări mediului; anumite activităţi desfăşurate pe teritoriul unui stat, pot cauza daune
în afara acestui teritoriu, fără a avea caracter ilicit, acestea fiind acele activităţi care prin
natura lor implică un anumit risc cum ar fi cele cu substanţe toxice, cele care implică
tehnologii care produc radiaţii, anumite activităţi spaţiale.
În doctrina internaţională s-a pus problema dacă există o obligaţie generală a
statelor cu caracter universal de a proteja factorii de mediu care odată încălcată să dea
naştere la răspundere juridică. S-a arătat că o asemenea obligaţie există, ea fiind
prevăzută în mai multe norme cu caracter universal, precum: în art. 21 al Declaraţiei de la
Stockholm, care prevede expres că statele sunt obligate ca prin activitatea desfăşurată în
limitele teritoriului sau în limitele jurisdicţiei lor, să nu producă pagube mediului altor
155
state sau în regiuni care nu aparţin nici unei jurisdicţii; în art. 30 din Carta drepturilor şi
îndatoririlor economice ale statelor din 1974, conform căruia toate statele au
responsabilitatea de a asigura ca activităţile desfăşurate în darul jurisdicţiei sau sub
controlul lor, să nu cauzeze daune mediului în alte state sau în regiuni care nu ţin de nici
o jurisdicţie naţională în Convenţia asupra dreptului mării de la Montego Bay, precum şi
în alte documente internaţionale cu vocaţie universală.
Cauzele care exclud caracterul ilicit al faptei în dreptul internaţional, sunt
recunoscute ca fiind:
 consimţământul dat în mod valabil de către un stat pentru comiterea de către
un alt stat a unui fapt determinat, care nu este conform cu obligaţiile acestuia din urma
faţă de primul stat;
 forţa majoră;
 legitima apărare;
 starea de necesitate.
Dintre acestea, în situaţia faptelor cauzatoare de prejudicii mediului, exonerarea
de răspundere poate interveni, în mod excepţional, în cazul stării de necesitate şi al forţei
majore.
Starea de necesitate nu poate fi invocată în următoarele cazuri:
a) atunci când obligaţia internaţională căreia nu i se conformează comportamentul
statului decurge dintr-o norma cu caracter imperativ;
b) dacă tratatul sau convenţia încheiată de stat exclude expres posibilitatea
invocării stării de necesitate în privinţa nerespectării obligaţiei asumate;
c) când însuşi statul în cauză a contribuit la producerea stării de necesitate.
Forţa majoră trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să fie irezistibilă sau imprevizibilă (în afara controlului statului);
- statul să nu fi contribuit la provocarea evenimentului.
 Evaluarea prejudiciului asupra mediului pe plan internaţional este foarte

greu de realizat, întrucât cel mai adesea componentelor mediului înconjurător nu li se poate
atribui o valoare economică; repararea prejudiciului în natură este de cele mai multe ori
imposibilă; există obligaţia de a se repara atât prejudiciul actual, cât si cel viitor; în teoria
156
mai nouă a dreptului internaţional public, se arată că statul poate răspunde pentru
nerespectarea obligaţiei asumate indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu atunci
când e vorba de mediul înconjurător.
 Raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciul adus mediului este foarte
greu de dovedit, având în vedere distanţa care poate separa sursa de poluare de locul unde
se produce prejudiciul, evoluţia în timp a potenţialelor efecte, diversitatea formelor de
poluare.
 În dreptul internaţional al mediului există atât răspunderea subiectivă a
statelor, bazată pe culpă, dar prevăzută în puţine documente internaţionale datorită
dificultăţii de probă, cât şi răspundere obiectivă, întemeiată pe ideea de risc.
2. Formele răspunderii materiale a statelor
2.1. răspunderea subiectivă;

2.2. răspunderea obiectivă
2.1. Răspunderea subiectivă întemeiată pe culpă este prevăzută în câteva

documente ce aparţin dreptului spaţial, cu incidenţă şi în domeniul dreptului internaţional
al mediului (documente care de altfel, consacră ambele forme de răspundere) .
Astfel în Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în
explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, inclusiv luna şi celelalte corpuri cereşti,
adoptat la Moscova în 1967, se prevede că în situaţiile de răspundere solidară a două state
de lansare, repararea daunei produsă de obiectele spaţiale, se împarte între ele după
gradul lor de culpabilitate, şi numai dacă acesta nu se poate stabili, suportarea daunei se
împarte egal între statele implicate.
Convenţia privind răspunderea pentru daunele cauzate de obiecte spaţiale, din
1972, prevede răspunderea subiectivă pentru daunele produse de un obiect spaţial
aparţinând unui stat unui alt obiect spaţial lansat de un alt stat oriunde în afara de
suprafaţa pământului. Acelaşi document prevede şi răspunderea obiectivă pentru
pagubele produse de obiectul spaţial oriunde pe suprafaţa pământului.
157
2.2. Răspunderea obiectivă se bazează pe ideea de risc şi este consacrată expres
în câteva convenţii internaţionale, aplicându-se în cazul pagubelor ce ar putea rezulta din
utilizarea paşnică a energiei nucleare, din poluarea mărilor cu hidrocarburi şi alte
substanţe poluante, din lansarea unor obiecte în spaţiul cosmic.
În materie nucleară Convenţia de la Paris din 1960 asupra răspunderii civile în
domeniul energiei nucleare şi Convenţia de la Viena din 1963 asupra răspunderii civile în
materie de pagube nucleare, prevăd că exploatantul instalaţiei nucleare răspunde obiectiv
în afara oricărei culpe pentru dauna nucleară produsă de instalaţia sa, de materia prima
nucleară sau de deşeurile radioactive rezultate, daună care constă în vătămarea sănătăţii
oamenilor, cauzarea morţii, producerea de pagube bunurilor materiale, răspunderea sa
fiind limitată la un anumit plafon. Răspunderea statului căruia îi aparţine operatorul, este
subsidiară, intervenind numai dacă se dovedeşte depăşirea plafonului stabilit.
În ceea ce priveşte răspunderea pentru pagubele ce ar rezulta din poluarea mărilor
cu hidrocarburi sau alte substanţe poluante, aceasta este consacrată în convenţii precum
Convenţia cu privire la răspunderea civilă pentru daunele produse de deversările de
hidrocarburi, semnată la Bruxelles în 1969, Convenţia asupra creării unui fond
internaţional de indemnizare a victimelor pentru pagubele datorate poluării cu
hidrocarburi, din 1971, Convenţia cu privire la răspunderea pentru daune rezultând din
cercetarea şi exploatarea resurselor minerale ale subsolului marin, de la Londra din 1976,
Convenţia asupra dreptului mării de la Montego Bay, din 1982.
În principal, răspunderea aparţine proprietarului navei sau exploatantului
instalaţiei. Răspunderea statului de pavilion al navei sau cel al naţionalităţii
exploatantului instalaţiei nu intervine decât în cazul unor pagube excesive, dacă se
probează încălcarea unei obligaţii de comportament, respectiv de a controla dacă
operatorii au avut asigurări corespunzătoare riscului prezentat de activităţile desfăşurate.
În documentele internaţionale care reglementează activitatea de lansare a
obiectelor în spaţiul cosmic, răspunderea pentru repararea eventualelor prejudicii revine
direct statelor.
158
3. Răspunderea pentru daune aduse patrimoniului comun al umanităţii
Bunurile ce aparţin patrimoniului comun al umanităţii sunt:

- spaţiul extraatmosferic şi corpurile cereşti;
- Antarctica;
- spaţiul marin şi cel din oceanele aflate dincolo de limitele jurisdicţiei
naţionale.
Convenţiile în materie consacră caracter obiectiv al răspunderii, cu excepţia unor

convenţii din domeniul spaţial care consacră şi răspunderea subiectivă a statelor.
4. Răspunderea pentru crime şi delicte internaţionale
În funcţie de obiectul obligaţiei internaţionale încălcate, Comisia de Drept

Internaţional a distins între:
1. Crime internaţionale
În general, reprezintă încălcarea de către un stat a unei obligaţii internaţionale atât

de esenţiale pentru protecţia unor interese fundamentale ale comunităţii internaţionale,
încât violarea sa este recunoscută drept crimă de această comunitate în ansamblul ei.
În domeniul dreptului mediului este considerată drept crimă internaţională
poluarea masivă a mărilor şi oceanelor.
2. Delicte internaţionale
Delictul internaţional de poluare constă în încălcarea obligaţiilor de a nu săvârşi o

poluare chiar redusă a mediului sau a componentelor acestuia.
159
Deosebirea dintre cele două categorii de răspundere:
1. răspunderea pentru crime internaţionale se situează pe tărâmul sancţiunilor
penale;
2. răspunderea pentru delicte se aseamănă cu răspunderea contravenţională din
dreptul intern.
În ambele situaţii, intervine şi răspunderea materială a statelor atunci când

încălcarea obligaţiei provoacă un prejudiciu.
160
Test de verificare
1. Care sunt subiectele îndreptăţite la repararea daunelor aduse mediului în
dreptul intern?
2. Explicaţi, pe scurt, care sunt particularităţile elementelor constitutive ale
răspunderii civile delictuale în dreptul mediului.
3. Ce înseamnă prejudiciu adus mediului în concepţia Ordonanţei de Urgenţă
a Guvernului nr. 68 din 28 iunie 2007 privind răspunderea de mediu cu referire la
prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului?
4. În ce situaţii obligaţia de a suporta costul măsurilor preventive sau
reparatorii nu revine operatorului activităţii generatoare de poluare?
5. Care sunt formele răspunderii pentru prejudicii aduse mediului potrivit
Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu
modificările şi completările ulterioare?
6. Analizaţi, pe scurt, condiţiile răspunderii pentru daune nucleare potrivit Legii
nr. 703/2001.
7. Ce particularităţi prezintă răspunderea producătorilor pentru pagubele
generate de produsele cu defecte?
8. În ce situaţii producătorul este exonerat de răspundere?
9. Prezentaţi câteva aspecte specifice răspunderii contravenţionale în cazul
încălcării normelor de protecţie a mediului şi a obligaţiilor juridice ce decurg din
raporturile de dreptul mediului.
10. După ce criterii pot fi clasificate infracţiunile ecologice?
11. Cine poate cere repararea prejudiciului de mediu la nivel internaţional?
12. În ce condiţii o faptă poate fi cauzatoare de răspundere în caz de prejudiciu
adus mediului?
13. Care sunt formele răspunderii materiale a statelor pentru prejudicii aduse
mediului?
14. În ce constă deosebirea dintre răspunderea pentru crime internaţionale şi
răspunderea pentru delictele internaţionale de poluare?
161

2010;
 Constantinescu, D.A., Radu, O., Asigurarea riscurilor din mediul înconjurător,
Editura Naţional, Bucureşti, 2002;
 Oţel, M.E., Răspunderea internaţională în dreptul mediului, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2009.
162
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
1. Obligatorie:
 Marinescu, D., Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2010;
 Legislaţia de mediu la zi.
2. Facultativă:
 Duşcă, A.I., Dreptul mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
 Duţu, M., Dreptul mediului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010;
 Iancu, Gh., Drepturile fundamentale şi protecţia mediului, Editura Regia
Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1998;
 Ioniţă, Gh.I, Ioniţă-Burda, Ş.D., Dreptul protecţiei mediului, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2012;
 Kiss, A., Beurrier, J.P., Droit international de l’environnement, 3ème
édition, Pédone, 2004;
 Lupan, E., Tratat de dreptul protecţiei mediului, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2009;
 Motica, R. I., Trăilescu, A., Drept funciar. Amenajarea teritoriului şi
protecţia mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
 Neuray, J.-F., Principes du droit de l'environnement, Story-Scientia,
Bruxelles 1995;
 Oţel, M.E., Răspunderea internaţională în dreptul mediului, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2009;
 Petre, M.C., Regimul juridic naţional şi internaţional al deşeurilor,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
 Sadeleer, N. de, Les principes du pollueur-payeur, de prévention et de
précaution. Essai sur la genèse et la portée juridique de quelques principes du droit de
l’environnement, Bruylant, Bruxelles, 1999;
163
 Sion, I.G., Ecologie şi drept internaţional, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1990;
 Soran, V., Borcea, M., Omul şi biosfera, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1985;
 Stănescu, A.Ş., Regimul juridic al răspunderii civile pentru daune cauzate
prin poluare în context internaţional, Editura Universul Juridic, 2013;
 Teodoroiu, S.M., Dreptul mediului şi dezvoltării durabile, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2009.
164

Anul III Semestrul I Curs ID Dreptul Mediului

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Anul III Semestrul I Curs ID Dreptul Mediului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

Asist. univ. dr.

Dreptul mediului este constituit din ansamblul normelor juridice care

Disciplina Dreptul mediului este prevăzută în planul de învăţământ cu un număr

Cursul de Dreptul mediului are ca scop realizarea unei pregătiri adecvate a

Obiectivele generale ale cursului sunt:

Cursul de Dreptul mediului – învăţământ la distanţă este organizat în şase unităţi

Unitatea de învăţare nr. 1. ……………………………………………………p. 7

Unitatea de învăţare nr. 3. ……………………………………………..……p. 47

Unitatea de învăţare nr. 4………………………………………….………...p. 81

Unitatea de învăţare nr. 5………………………………………….……….p. 109

Unitatea de învăţare nr. 6…………………………………………………p. 140

La începutul fiecărei unităţi de învăţare sunt prezentate cuprinsul şi obiectivele

INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI MEDIULUI. CONCEPTE DE

 Obiectivele Unităţii de învăţare nr. 1

La finalizarea studiului acestei unităţi veţi fi capabili:

Pentru stabilirea posibilităţilor de acţiune în domeniul protecţiei mediului o

Comisia Internaţională pentru Mediu şi Dezvoltare a ajuns la concluzia că

1. Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Stockholm

În perioada 5 - 16 iunie 1972 a avut loc la Stockholm prima Conferinţă mondială

a) Declaraţia asupra mediului înconjurător - cel mai important document adoptat

a) Declaraţia de principii numită şi „Carta Pământului” în care sunt enumerate

3. Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Johannesburg

În perioada 26 august 2002 - 4 septembrie 2002 la Johannesburg, s-au desfăşurat

a) Declaraţia de la Johannesburg care cuprinde angajamentul statelor semnatare

 Potrivit Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie

 Noţiunea de poluant desemnează orice substanţă, preparat sub formă

Poluarea poate fi de două feluri:

1. naturală – deşeurile activităţii vitale fiecărei specii de vieţuitoare care, la

2. antropică – de natură fizică (termică, fonică, radioactivă), chimică, estetică,

 Cuvântul ecologie provine din combinaţia cuvintelor greceşti oikos, care

Ca ştiinţă biologică, ecologia foloseşte o serie de date şi metode elaborate de

Unele lucrări propun denumirea de bioecologie, în timp ce altele propun definirea

 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind

 Sintagma resurse naturale, conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 195

1. Obiectul dreptului mediului

2. Definiţia dreptului mediului

În categoriile izvoarelor dreptului mediului sunt incluse: legile organice, hotărârile

Particularităţile izvoarelor formale ale dreptului mediului sunt:

1. toate normele de dreptul mediului au caracter imperativ;

1. Explicaţi pe scurt conceptul de „dezvoltare durabilă”.

Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. 1

PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI. POPULAŢIA ŞI MEDIUL

 Obiectivele Unităţii de învăţare nr. 2

La finalizarea studiului acestei unităţi veţi fi capabili:

Definiţia şi clasificarea principiilor dreptului mediului.

Principiile interne pot fi clasificate, la rândul lor, în principii de bază şi principii

1.1. Principii de bază

1.1.1. Principiul potrivit căruia protecţia mediului constituie un obiectiv de interes

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind

1.1.2. Principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale

Constituţia României, revizuită, consacră obligaţia statului de a asigura

1.1.4. Principiul acţiunii preventive

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind

1.1.5. Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului

Principiul „poluatorul plăteşte” este prevăzut în art. 3 lit. e) din Ordonanţa de

1.2. Principii decizionale

1.2.1. Principiul precauţiei în luarea deciziei

Prevăzut expres de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie

1.2.3. Principiul informării şi participării publicului la luarea deciziilor, precum şi al

Potrivit Declaraţiei de la Stockholm din 1972 omul are dreptul la un mediu „a

2.1. Principii de bază

2.1.1. Principiul sic utere tuo

Principiul sic utere tuo presupune obligaţia statelor de a se asigura că activităţile