qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwert

yuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopas
dfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklz
xcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
Universitatea „VALAHIA“ din Târgovişte
Facultatea de Drept şi Ştiinte

sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
Administrative

zxcvbnmqwertyuiopasdfghjxcvbnmq
Departamentul de Învăţământ la
Distanţă şi Formare Continuă
wertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyui
Coordonator de disciplină:
opasdfjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjk
Lect.univ.dr. Gună Dan / Conf.univ.dr. Mocanu
Livia

lzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbn
mrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuio
UVT
DEZVOLTARE DURABILĂ ȘI
PROTECȚIA MEDIULUI

Suport de curs
ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ ANUL II Semestrul III

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta decât
în scopuri personale este interzisă de lege sub sancţiune penală

2
 SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

 = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= SARCINI DE ÎNVĂȚARE (TESTE GRILĂ, REALIZAREA

UNEI SINTEZE, REZOLVAREA UNEI SPEȚE ȘI ALTE MODALITĂȚI)

= BIBLIOGRAFIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNEI

UNITĂŢI DE ÎNVĂŢARE

= APLICAŢIE PRACTICĂ

3
 Cuprins- studiu individual (S.I.)
Modulul I. Consideraţii generale privind dreptul mediului

- U.I. 1: Dreptul mediului – ramură autonomă de drept, dreptul la un

mediu sănătos, obiectul dreptului mediului şi metoda de reglementare,
raportul juridic de dreptul mediului,
- U.I. 2: Principiile dreptului mediului,
- U.I.3: Izvoarele dreptului mediului.

Modulul II. Regimul juridic privind protecţia elementelor mediului

natural
- U.I.4 : Definirea conceptului de protecţie a mediului,
- U.I.5: Protecţia juridică a solului şi subsolului, protecţia juridică a
fondului forestier şi a vegetaţiei forestiere,
- U.I.6:Protecţia juridică a biodiversităţii (a faunei terestre şi acvatice, a
ariilor protejate), protecţia juridică a apei, protecţia juridică a
atmosferei.

Modulul III. Regimul juridic al activităţilor economico-sociale cu

impact asupra mediului
- U.I.7: Aspecte generale, reglementarea activităţilor economice şi
sociale cu impact asupra mediului,
- U.I.8 :Procedura de evaluare şi autorizare a acestora, auditul de mediu,
proceduri speciale de autorizare.

Modulul IV. Răspunderea juridică în dreptul mediului

- U.I.9: Conceptul de răspundere juridică şi corelaţia sa cu dreptul
mediului,
- U.I.10: Răspunderea civilă în dreptul mediului,
- U.I.11: Răspunderea contravenţională în dreptul mediului,
- U.I.12: Răspunderea penală în dreptul mediului.

4
 INTRODUCERE

1. Locul și rolul disciplinei în cadrul programului de studii:

Cursul de Dezvoltare durabilă și protecția mediului se adresează studenților

programului de studii Administrație publică, anul II de studiu, fiind o disciplină
fundamentală, esențială pentru pregătirea oricărui jurist. Parcurgerea acesteia este cu
atât mai necesară în contextul actual, în care problemele de mediu capătă o importanță
crescândă, atât în plan intern cât și în plan internațional. Schimbările climatice devin o
preocupare din ce în ce mai importantă pentru comunitatea internațională și nu pot să
nu fie ignorate de către România care trebuie să-și alinieze legislația la noile tendințe.
Măsurile legislative inovative luate în plan european ne influențează direct datorită
calității de membru ai U.E.
Studierea legislației de mediu este absolut necesară pentru a înțelege ce măsuri
trebuie adoptate în plan intern pentru remedierea unor probleme de mediu specifice
României cum ar fi: gestionarea deșeurilor, tăierile ilegale de păduri sau înmulțirea
periculoasă a faunei sălbatice. În acest sens disciplina își propune familiarizarea
studenţilor cu un domeniu de strictă specialitate – protecția mediului, sub aspect
instituţional şi operaţional, cu evidenţierea particularităţilor acestuia; însușirea
reglementărilor sectoriale de impact pentru protecția mediului. Înțelegerea conceptului
dezvoltării durabile, astfel cum a fost reglementat în plan internațional, a măsurilor
stabilite punctual în acest sens de Agenda 2030 a O.N.U vor ajuta studenții să înțeleagă
mai bine litera și spiritul reglemntărilor de mediu.
Deși este pentru prima dată când studiem Dreptul mediului, disciplina noastră
poate fi mai ușor descifrată prin recapitularea noțiunilor similare învățate la Teoria
generală a dreptului, cum ar fi cele privind raportul juridic, principiile dreptului,
clasificarea dreptului în cele două mari trunchiuri (drept public și drept privat),
izvoarele dreptului sau interpretarea legii. Fiind o ramură a dreptului public ea își
găsește legături atât cu Dreptul constituțional, de unde își extrage sursele pentru
anumite principii fundamentale, dar și cu Dreptul administrativ, având, în partea de
sancționare o abordare similară dar și prin prezentarea autorităților administrației
publice cu atribuții în domeniu, accesul la informațiile publice sau procedura
contenciosului administrativ.
Dreptul mediului , ca disciplină, are relații cu Dreptul Penal. Partea specială și
în ceea ce privește răspunderea penală pentru infracțiunile de mediu dar și cu Dreptul
civil sub aspectul răspunderii civile delictuale. De asemenea, trebuie corelată cu
disciplina Dreptului internațional public și a Dreptului comunitar sub aspectul
izvoarelor, al competențelor unor organizații internaționale interguvernamentale la care
România este parte dar și al răspunderii pentru dauna de mediu, protejarea resurselor
partajate. Dreptul mediului prezintă legături și cu Dreptul funciar în ceea ce privește
protecția solului și subsolului dar și cu Dreptul urbanismului, activitatea de amenajare
a teritoriului trebuind să țină cont de imperativele dezvoltării durabile.

5
 2. Obiective:

Obiectivul general al disciplinei îl constituie familiarizarea studenţilor cu un

domeniu de strictă specialitate – protecția mediului, sub aspect instituţional şi
operaţional, cu evidenţierea particularităţilor acestuia.;
Obiectivele specifice vizează:
- însușirea reglementărilor sectoriale de impact pentru protecția mediului;
- configurarea regimului juridic al actelor de reglementare, în diversitatea
speciilor reglementate de lege;
- aprofundarea cunoștințelor privind răspunderea delictuală în domeniul
răspunderii pentru dauna ecologică.
Competențe dobândite:
La finalizarea studiului Dreptului Mediului, studentul va trebuie să poată:
- folosi limbajul juridic de specialitate în elaborarea proiectelor profesionale
- identifica prevederile legale din legislaţia românească, europeană sau
internaţională, aplicabile într-un context determinat
- departaja formele de răspundere juridică incidente în acest domeniu

3. Conținutul și structura suportului de curs:

Prezentul material de studiu este conceput în tehnologia specifică ID, ca

material de autoinstruire, pentru a permite cursanților să studieze independent, de o
manieră graduală și structurată.
Cursul va fi postat gradual pe platforma de e-leaning a UVT, pe măsură ce
desfășurăm activitățile față în față.
Conţinutul său este structurat în 4 MODULE și 12 UNITĂȚI de ÎNVĂȚARE,
corespunzând unui număr de 14 săptămâni (un semestru), care acoperă următoarele
teme:
Modulul I. Consideraţii generale privind dreptul mediului

- U.I. 1: Dreptul mediului – ramură autonomă de drept, dreptul la un mediu

sănătos, obiectul dreptului mediului şi metoda de reglementare, raportul juridic de
dreptul mediului,
- U.I. 2: Principiile dreptului mediului,
- U.I.3: Izvoarele dreptului mediului.

Modulul II. Regimul juridic privind protecţia elementelor mediului natural

- U.I.4 : Definirea conceptului de protecţie a mediului,
- U.I.5: Protecţia juridică a solului şi subsolului, protecţia juridică a fondului
forestier şi a vegetaţiei forestiere,
- U.I.6:Protecţia juridică a biodiversităţii (a faunei terestre şi acvatice, a ariilor
protejate), protecţia juridică a apei, protecţia juridică a atmosferei.

Modulul III. Regimul juridic al activităţilor economico-sociale cu impact

asupra mediului

6
 - U.I.7: Aspecte generale, reglementarea activităţilor economice şi sociale cu
impact asupra mediului,
- U.I.8 :Procedura de evaluare şi autorizare a acestora, auditul de mediu,
proceduri speciale de autorizare.

Modulul IV. Răspunderea juridică în dreptul mediului

- U.I.9: Conceptul de răspundere juridică şi corelaţia sa cu dreptul mediului,
- U.I.10: Răspunderea civilă în dreptul mediului,
- U.I.11: Răspunderea contravenţională în dreptul mediului,
- U.I.12: Răspunderea penală în dreptul mediului.

Fiecare MODUL conține precizarea obiectivelor urmărite (în termeni de

competenţele ce urmează a fi formate pe parcursul acesteia), elementele esenţiale ale
subiectului tratat (conținut teoretic, ilustrații/grafice, trimiteri la cazuri practice),
precum și bibliografia minimală.
Fiecare UNITATE de ÎNVĂȚARE cuprinde detalierea informațiilor teoretice,
ce vor fi însoțite de sarcini de învățare (întrebări de tip clasic cu privire la aspectele
cheie, teme de analiză etc.) pentru evaluarea progresului studenţilor în dobândirea
cunoştinţelor.
Pentru a obţine performanţa maximă, este recomandat un număr minim de
5-6 ore de studiu/săptămână pentru parcurgerea bibliografiei obligatorii.
Asimilarea cunoștințelor este de preferat să se facă în sensul înțelegerii
relațiilor dintre instituții și a rolului fiecărei instituții în parte, astfel încât informaţia
teoretică să poată fi aplicată într-o situaţie de fapt concretă.
Este importantă abordarea temelor în ordinea indicată în suportul de curs, dată
fiind interdependenţa conceptelor.

4. Strategii de studiu recomandate:

Studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără constrângeri, modalitatea
şi timpul de parcurgere a cursului. În considerarea interdependenței conceptelor și a
succesiunii logice a temelor abordate, este importantă parcurgerea temelor în ordinea
indicată în suportul de curs.
În vederea pregătirii optime pentru examene, este important să rețineți că
asimilarea mecanică a noţiunilor şi a conceptelor prezentate subminează pe termen
mediu şi lung adevărata înţelegere a materiei şi a instrumentelor de analiză.
Vă recomandăm pentru o mai bună înțelegere a aspectelor teroretice utilizarea
site-urilor oficiale indicate dar și a unor instituții neguvernamentale cu activitate
recunoscută în domeniul protecției mediului.
Activitatea tutorială (întâlnirile față în față - AT) este destinată sprijinirii
dumneavoastră de către tutore prin coordonarea învăţării şi asigurarea unui feedback
periodic asupra gradului de acumulare a cunoştinţelor şi a deprinderilor. Aceasta
constă în dezbateri organizate pe teme din materia aferentă cursului, anunţate
prin Calendarul disciplinei și în analiza și rezolvarea colectivă a unor sarcini de
învățare precizate în materialul de studiu.
În cadrul activităților tutoriale, participarea dumneavoastră directă și activă are
un rol primordial.

7
 5. Resurse suplimentare de studiu:

Suportul de curs abordează de o manieră succintă şi elementară principalele

teme studiate în cadrul disciplinei, parcurgerea acestui material nefiind suficientă
pentru însușirea temeinică a materiei.
De aceea, pentru o bună înțelegere a problemelor teoretice fundamentale
abordate și pentru o pregătire optimă a examenului este necesar să parcurgeți cel puțin
unul dintre manuale indicate în cadrul Bibliografiei obligatorii, alegerea sa dintre
tratatele indicate aparținându-vă.
În cadrul Bibliografiei suplimentare, specifică întregului suport de curs, veți
descoperi materiale ce vă vor ajuta să aprofundați anumite instituții din dreptul
mediului, dar și să sesizați evoluția lor istorică.
Totodată, nu ezitați să folosiți site-urile oficiale ale autorităților publice cu
competențe în domeniul protecției mediului ( în special Ministerul Mediului) pentru o
optimă informare privind aplicarea legislației de mediu, strategiilor în domeniu dar și
al unor evenimente internaționale care privesc și România.

Bibliografie obligatorie (se va alege un manual din cele prezentate):

I. Tratate și manuale de Dreptul mediului:

1. Doina Anghel, Răspunderea juridică privitoare la protecţia mediului – cu
specială privire la răspunderea civilă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
2. Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ediţia a IV-a, revăzută şi
adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
3. Ioniță Gheorghe – Iulian, Ștefania Diana Ioniță- Burda, Dreptul protecției
mediului, Editura Universul juridic, București, 2012
4. Lucreția Dogaru, Dreptul mediului, Editura Pro Universitaria, București,
2021.
5. Mircea Duţu, Dreptul climei. Regimul juridic al combaterii si atenuării
încălzirii globale si adaptării la efectele schimbărilor climatice, Editura Universul
Juridic, București, 2021
6. Mircea Duţu, Tratat de dreptul mediului, Ediţia 4, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2014

Bibliografie suplimentară:

II. Tratate și manuale de Dreptul mediului (recomandate în vederea

aprofundării disciplinei):
1. Andrada M. Truşcă, Daniela Marinescu, Dreptul mediului. Caiet de seminar,
ediţia a 3-a, Editura Pro Universalis;
2. Anca Ileana Dușca, Adrian Barbu Ilie, Hotărâri ale Curții de Justiție a
Uniunii Europene în materia mediului, Editura Universul Juridic, București, 2010;

3. Livia Mocanu, Dreptul mediului, Note de curs, Târgovişte, 2019;

8
 4. Mirela Gorunescu, Infracţiuni contra mediului înconjurător, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2011;
5. Monica-Elena Oțel Răspunderea internațională în domeniul mediului,
Editura Universul Juridic, București, 2009;
6. Simona-Maya Teodoroiu Dreptul mediului și dezvoltării durabile, Editura
Universul Juridic, București, 2009;

III. Legislație relevantă:

1. Constituția României din 2003, M.Of. nr. 762 din 31 octombrie 2003.
2. O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, M.Of., Partea I, nr. 1196 din
30 decembrie 2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 265/2006, M.Of., Partea I,
nr. 586 din 6 iulie 2006
3. O.U.G. nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și
repararea prejudiciului asupra mediului, M.Of., Partea I, nr. 446 din 29 iunie 2007.
4. Legea nr. 278/2013 privind emisiile industriale, M.Of., Partea I, nr. 671 din 1
noiembrie 2013.
5. Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daunele nucleare, M.
Of. nr. 818 din 19 decembrie 2001.
6. O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor., M. Of., Partea I,
nr. 410 din 25 iulie 2001.
7. Legea nr. 90 din 19 aprilie 2021 pentru modificarea și completarea unor acte
normative, în vederea transpunerii unor acte juridice ale Uniunii Europene în domeniul
protecției mediului, M. Of. 413/2021
8. O.U.G. nr. 57/2007privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea
habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, republicată, M.Of., Partea I, nr. 442 din
29 iunie2007
9. Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervației Biosferei Delta Dunării,
M.Of. nr. 283 din 7 decembrie 1993.
10. Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată, M. Of., Partea I, nr.
611 din 12 august 2015
11. Legea nr. 104/2011 privind calitatea aerului înconjurător, M. Of., Partea I,
nr. 452 din 28 iunie 2011.
12. Legea nr. 107/1996 privind protecția apelor , M. Of., Partea I, nr. 244 din 8
octombrie 1996.
13. Legea nr. 458/2002 privind calitatea apei potabile, republicată, M. Of.,
Partea I, nr. 875 din 12 decembrie 2011
14. Legea nr. 544/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și
completările ulterioare, M.Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004
15. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, M.Of. nr. 505 din 15
iulie 2011
16. Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, M.Of. nr. 510 din 24 iulie 2009.

IV. Alte monografii:

1. Ernest Lupan, Tratat de dreptul protecţiei mediului, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2009;

9
 V. Site-uri oficiale:
- http://www.mmediu.ro/
- http://legislatie.just.ro/
- http://www.anpm.ro/
-https://european-union.europa.eu/priorities-and-actions/actions-topic/
environment_ro

6. Metodele și instrumentele de evaluare.

a) Evaluare formativă continuă (30% din nota finală) constând în rezolvarea și

transmiterea, în intervalul indicat în calendarul diciplinei, a celor trei teme de control
(TC-uri) prevăzute în fișa disciplinei;
b) Evaluarea sumativă, sau finală, constând într-un examen scris, ce reprezintă
70% din nota finală.
Testul scris este alcătuit din 14 de întrebări de tip grilă, ce se vor rezolva într-
un interval de 20 de minute, test ale cărui răspunsuri vor fi ulterior discutate cu
coordonatorul de disciplină, pentru a se verifica însușirea și aprofundarea corectă a
noțiunilor utilizate.
Punctajul acordat pentru rezolvarea fiecărei întrebări va fi precizat pe foaia de
examen și va fi stabilit diferențiat, în funcție de gradul de dificultate al acestora.
Baremul de corectare va fi anunțat la sfârșitul examenului.
Nota finală rezultă în urma cumulării punctajului din cadrul evaluării formative
continue și cea finală.
La intrarea în sala de examen, studentul se va legitima cu carnetul de student
sau cu un alt act de identitate.
Studenţii au dreptul de a se prezenta la reexaminare în vederea măririi notei în
sesiunea din toamnă, în condițiile prevăzute de RAPS. Nota obţinută în urma
reexaminării la mărire nu se ia în considerare dacă este mai mică decât nota obţinută
iniţial.
Elemente de deontologie academică. Copiatul din orice fel de surse
bibliografice sau de la alți colegi, sau în orice alt mod, precum și recurgerea la
mijloace tehnice de consultare a acestora pe durata examinării, completarea
examenului de către o altă persoană care se substituie studentului candidat sau
semnarea lucrării cu un alt nume decât cel al studentului autor, constituie fraudă şi se
sancţionează cu excluderea studentului din examen, după întocmirea unui proces
verbal de constatare a fraudei. Ulterior, în cadrul Consiliului profesoral al facultăţii, se
poate pune în discuție exmatricularea studentului.
Studenţii care deţin telefoane mobile sau orice alte mijloace de comunicare la
distanţă sunt obligaţi, pe întreaga perioadă a examenului, să le ţină închise, fie pe
masă, fie la catedră, fie în borsetă sau în geata personală. Deţinerea acestora în orice alt
mod constituie prezumţie de fraudă și se sancționează cu excluderea din examen și
acordarea notei finale 1 (unu), indiferent de punctajul obținut de acel student pentru
activitatea desfășurată pe parcursul semestrului.

10
 7. Numărul și formatul sarcinilor de învățare.

În vederea verificării cunoștiințelor pe parcursul semestrului, vor fi propuse trei

de teme de control, al căror conținut se va regăsi integral pe platforma de e-
learning a UVT și a căror rezolvare corectă, punctată cu 1 (un) punct fiecare
însumând în total trei puncte aferente evaluării formative continue. În funcție de gradul
de îndeplinire a temelor de control fiecare student va primi punctajul aferent, fiecare
temă fiind notată de la 1 la 10. Nota 10 obținută la o temă de control reprezintă
echivalentul unui punct din cele trei acordate acestei evaluri. În cazul în care un
student nu îndeplinește nici una din temele de control va obține numai nota aferentă
testului scris în raport de gradul de corectitune al rezolvării.

Temele propuse spre rezolvare sunt următoarele:

TC 1. Trăsăturile definitorii ale dreptului mediului. Delimitarea de alte ramuri

de drept. Principii fundamentale. Test grilă și un subiect de tip clasic de rezolvat
(Suport de curs, pp. 13-36);

TC 2. Regimul juridic al protecției elementelor mediului natural .Test grilă și

un subiect de tip clasic (Suport de curs, pp. 39-70);

TC 3. Specificul răspunderii civile pentru dauna ecologică Test grilă și un

subiect de tip clasic (Suport de curs, pp. 98-112);

După rezolvarea temelor potrivit cerințelor stabilite și în intervalul de timp

prevăzut în Calendarul disciplinei, respectiv, pe platforma de e-learning, lucrările vor
fi încărcate pe platforma Moodle, la secțiunea dedicată fiecăreia dintre acestea. Ele vor
fi analizate de tutore care le va nota și va face comentarii individualizate și
recomandări pentru corectarea eventualelor greşeli, la care studentul va avea acces tot
prin intermediul platformei de e-learning.
Pentru rezolvarea fiecărei teme de control, studentul va primi un punctaj
cuprins între 1 și 10 de puncte.
De asemenea, pe parcursul suportului de curs sunt prevăzute teste de
autoevaluare, teme de reflecție, exerciții, probleme, sarcini de lucru a căror rezolvare
vă ajută în înțelegerea și însușirea materiei. Pentru rezolvarea acestora, vă recomand să
citiți paragraful din suportul de curs și ulterior să rezolvați tema, utilizând și resursele
bibliografice suplimentare.
În cadrul întâlnirilor tutoriale va fi dezbătut modul de rezolvare temelor de
control postate pe platforma de e-learning a UVT.

8. Facilitățile pentru persoanele cu dizabilități.

Studenţii afectaţi de dizabilităţi beneficiază de atenţia şi înţelegerea cuvenite.

La solicitarea expresă a studentului aflat într-o asemenea situație, exprimată prin e-
mail şi adresată coordonatorului de disciplină ori tutorelui, vom conveni cele mai
potrivite forme de asistenţă, în vederea însuşirii corespunzătoare a materiei și a
examinării.

11
 În situația în care studentul necesită o anumită asistență la examen sau
susținerea examenului într-o altă dată decât cea programată, se va face din timp (din
timpul activităților didactice), o cerere adresată Consiliului Facultății pentru a fi supusă
aprobării (formularea cererii, nu implică automat și aprobarea sa).

9. Utilizarea instrumentelor informatice de suport - platforma

Moodle

Resursele de învățare (suportul de curs, resurse suplimentare de studiu, aplicații

practice), ca și documentele de planificare a activității (fișa disciplinei și calendarul
disciplinei) sunt puse la dispoziție prin intermediul platformei de e-learning a
universității (platforma Moodle - https://moodle.valahia.ro/).
Pentru înscrierea pe platformă și utilizarea acesteia, a se vedea informațiile
disponibile la adresele:
- https://didfc.valahia.ro/ și
- https://www.valahia.ro/images/documente/Moodle%20-%20Ghid%20minimal%20de
%20utilizare.pdf
Platforma asigură interacțiunea permanentă dintre dumneavoastră și cadrul
didactic, incluzând facilități de mesagerie și forum, pe care sunteți îndemnați să le
utilizați ori de câte ori aveți nevoie de îndrumare personalizată. Prin intermediul
acesteia puteți accesa facil lucrările de verificare (temele de control) și puteți încărca
răspunsurile.

12
 MODULUL I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND
DREPTUL MEDIULUI
1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins:

 U.I. 1: dreptul mediului – ramură autonomă de drept, dreptul la un

mediu sănătos, obiectul dreptului mediului şi metoda de reglementare,
raportul juridic de dreptul mediului,

2 ore

 U.I. 2: principiile dreptului mediului,

2 ore

 U.I. 3 : izvoarele dreptului mediului

1 oră

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe generale privind dreptul

mediului, ca ramură autonomă de drept.
Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind dreptul la
un mediu sănătos, obiectul dreptului mediului şi metoda specifică de
reglementare, raportul juridic de dreptul mediului, principiile şi izvoarele acestei
ramuri de drept.

13
 Unitatea de învăţare 1

§1. DREPTUL MEDIULUI – RAMURĂ AUTONOMĂ DE DREPT

Termenul de mediu a izvorât din cuvântul englez "environement", care a fost

 preluat în limba franceză sub forma "l'environnement" iar apoi în limba germană şi în
Conceptul alte limbi, desemnând spaţiul ce înconjoară omul, ambianţa naturală a tuturor
de,, mediu” vieţuitoarelor. În documentele internaţionale nu există o definiţie foarte clar formulată
cu privire la mediu, iar legislaţiile interne ale statelor conferă acestui concept
semnificaţii si dimensiuni diverse, pornind de la definiţii parţiale şi până la definiţii
mai globale.
Aşadar, prin mediu se înţelege ansamblul factorilor fizici, chimici, biologici si
sociali, care influenţează echilibrul ecologic. Echilibrul ecologic reprezintă acel raport
existent între elementele componente ale mediului (factorii de mediu), aflate în
interacţiune cu condiţiile de mediu, raport care este relativ stabil.
Noţiunea de mediu (biologic, geografic şi sociologic) este greu de definit, fapt
ce a avut drept consecinţă o diversitate a definiţiilor date în acest sens. Pornind de la
realitatea după care noţiunea de mediu are atât o valoare teoretică cât şi practică, s-a
încercat în doctrină o grupare a definiţiilor ştiinţifice pornind de la o serie de elemente
comune cum ar fi: viaţa şi calitatea vieţii, fiinţa umană etc. Alte definiţii ale mediului
sunt grupate în funcţie de definiţiile ce se regăsesc la nivel constituţional, în legislaţiile
naţionale, iar o alta grupare rezultă din documentele unor organisme şi organizaţii
internaţionale.
La nivel comunitar, definirea conceptului de mediu cuprinde omul, fauna si
flora, solul si subsolul, aerul si apa, climatul si peisajul, interacţiunea dintre toţi aceşti
factori, precum şi bunurile naturale şi patrimoniul cultural.
Se poate concluziona astfel, spunând că, mediul este un sistem cu o anumită
structură si un mod de funcţionare, menite să asigura viaţa şi dezvoltarea societăţii,
constituind condiţia de bază a existenţei acesteia. Şi pentru ca acesta sa poată influenţa
pozitiv viaţa, este necesar ca mediul să fie sănătos, frumos, civilizat.
În ultimele decenii, evoluţiile generale înregistrate în plan mondial, în special
 legate de probleme apărute ca urmare a poluării constante a factorilor de mediu, au
determinat necesitatea formării şi afirmării unei noi ramuri distincte a dreptului, şi
Dreptul
mediului o
anume dreptul mediului, mai ales după 1972. La aceasta au contribuit şi reglementările
nouă ample în acest domeniu care au făcut ca ele să nu mai poată fi studiate în cadrul altor
ramură de ramuri de drept, impunând necesitatea unei noi ramuri a dreptului.
drept Cum s-a arătat în literatura de specialitate reglementarea juridică trebuie să
pornească, pe de o parte, de la particularităţile celor două forme de legături existe între
om şi natură, şi anume relaţia ecologică, subordonată legilor naturii, şi relaţia
economică, impusă de legile social-umane, iar pe de altă parte, de acţiunea lor
convergentă, în vederea realizării unei forme noi de interacţiune care să ţină seama de
ambele raporturi, atât de cele naturale, cât şi de cele social-economice.

14
 În acest context, dreptul mediul a apărut şi s-a dezvoltat având în vedere sarcini
imediate şi de perspectivă încredinţate de societate în funcţie de nevoile de protecţie a
diferitelor elemente ameninţate ale mediului, de dezvoltarea şi diversificarea
industrializării, de extinderea urbanizării şi modificarea profundă în toate sferele vieţii
sociale, de dezvoltarea agriculturii prin folosirea largă a pesticidelor, de creşterea
explozivă a populaţiei, înmulţirea surselor de poluare, sporirea gradului de nocivitate a
acestora.
La momentul conştientizării necesităţii ocrotirii mediului s-a acţionat mai întâi
pentru protecţia sa. Mai apoi, într-o nouă fază, s-a trecut la repararea, restaurarea şi
ameliorarea mediului, sau altfel spus, la conservarea şi gestionarea într-un mod raţional
şi ţinând cont şi de nevoile generaţiilor viitoare, a resurselor de mediu şi a factorilor de
mediu.
Dincolo de opiniile care consideră că dreptul mediului aparţine dreptului
administrativ, agrar, economic sau chiar dreptului internaţional public, deoarece
Conferinţa de la Stockholm l-a clasat printre drepturile omului, reglementările ce
vizează acest domeniu constituie o nouă ramură de drept având ca obiect raporturile
privind protecţia mediului înconjurător şi folosirea raţională a resurselor naturale.
În acelaşi timp, pentru a da eficacitate normelor sale precum şi unei protecţii
reale a mediului, unii specialişti se pronunţă ca, pe lângă conţinutul său specific,
dreptul mediului să i-a şi caracterul unui drept de coordonare, astfel încât
reglementările din alte ramuri să fie orientate spre scopul urmărit de această ramură
de drept.
Vom vedea pe parcursul analizei noastre, că poate nu întâmplător anumiţi
autori au dorit introducerea acestei noi ramuri de drept în cadrul dreptului internaţional
public, căci, nu este mai puţin adevărat că, pe lângă caracterul naţional, această ramură
are şi o importantă latură internaţională, datorată factorilor de mediu pe care îi
protejează prin reglementările sale.
Definiţia dreptului mediului Potrivit art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2005,
 modificată şi completată prin Legea nr. 265/2006, legea cadru în domeniul
Definiţia relaţiilor de mediu, prin noţiunea de mediu se înţelege: “ansamblul de condiţii şi
dreptului elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale
mediului peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice,
precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele
enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi
condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului.”
Dreptul mediului, ca nouă ramură de drept, aparţine dreptului public, deoarece
relaţiile sociale pe care le protejează interesează nu doar anumiţi indivizi ci întreaga
societate, existând chiar interesul statului în protejarea mediului înconjurător şi în plus,
normele sale de reglementare sunt obligatorii şi se impun cu puterea de coerciţie a
statului, fiind, în marea majoritate, imperative.
Apoi, relaţiile sociale pe care această ramură le ocroteşte vizează asigurarea
protecţiei, conservării şi exploatării durabile a resurselor naturale, atât la nivelul unei
comunităţi restrânse, cum ar fi oraşul comuna, sau judeţul, cât şi la nivelul întregii
societăţi, şi nu doar pentru prezent, ci se are în vedere şi conservarea şi menţinerea
nealterată a factorilor de mediu şi pentru generaţiile viitoare.
În fine, nerespectarea obligaţiilor impuse de lege, pentru realizarea obiectivelor
dreptului mediului, menţionate mai-sus, atrage după sine răspunderea celor vinovaţi şi
sancţionarea acestora potrivit legii.

15
 . §2. DREPTUL LA UN MEDIU SĂNĂTOS.

Analiza terminologiei, "dreptul omului la un mediu înconjurător sănătos" este

 importanta datorita necesităţii reflectării cât mai complete in denumire, atât a
Terminologie şi conţinutului acestui drept cât şi a întinderii acestui conţinut.
note generale In literatura de specialitate nu exista un consens cu privire la denumirea acestui
drept, fiind utilizate frecvent denumiri cum ar fi: drept la un mediu înconjurător
sănătos, drept la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, drept la un mediu înconjurător
de calitate; drept la conservarea mediului înconjurător.
Motivarea acestor denumiri are la bază: argumentul după care, dreptul
fundamental la un mediu sănătos reprezintă premisa realizării altor drepturi
fundamentale (cum ar fi: dreptul la viata, la sănătate, la integritate fizică şi morală, la
muncă, la proprietate, etc.); existenţa dispoziţiilor constituţionale privind drepturile
omului stipulate în tratatele internaţionale; existenţa obligaţiilor fundamentale ale
statului la refacerea, protejarea şi menţinerea echilibrului ecologic.
Mediul trebuie protejat atât pentru protejarea implicită a vieţii cât şi pentru
asigurarea calităţii ei, un astfel de drept ducând la o protecţie mult mai largă decât cea
care ar putea rezulta doar din dreptul protecţiei sănătăţii.
Aceasta formulare este motivata in sensul ca, participarea cetăţenilor la
conservarea mediului are un dublu aspect, de drept şi de îndatorire, aceştia nefiind doar
beneficiari pasivi ci si responsabili in conservarea şi protecţia mediului înconjurător.
In doctrina se folosesc si alte denumiri cum ar fi: "drept la un mediu
înconjurător decent", "drept la un mediu înconjurător sigur", "drept la un mediu curat",
"drept la un mediu înconjurător conservat", etc.
Denumirile prezente includ doar elemente de conţinut ale acestui drept, ele nu
au un caracter general, utilizarea lor putând crea neconcordanţa între formă, denumire
şi conţinut, datorita lipsei de generalitate. De aceea, pe lângă elemente ca: sănătos,
ecologic, curat, echilibrat, de calitate, este indicat să se folosească şi noţiunea de
"protecţie" care-i poate asigura acestui drept generalitatea optimă. De fapt, toate
noţiunile cuprinse in denumirea acestui drept sunt elemente de conţinut ale "protecţiei"
pentru ca in lipsa acesteia, mediul dispare si pe cale de consecinţă dispar toate
adjectivele menţionate mai sus în calitate de denumiri.
Dreptul omului la un mediu sănătos este un drept subiectiv atât universal
(global, colectiv) cat si individual. El este considerat ca fiind un drept nou in categoria
drepturilor fundamentale ale omului, conturat mai ales si in primul rând la nivel
internaţional.
Pornind de la faptul ca, drepturile omului sunt efective numai în măsura în care
sunt declarate prin legislaţiile interne ca drepturi fundamentale şi sunt garantate în
exercitarea lor, (deci numai dacă sunt înscrise în sistemul constituţional, legislativ si
judiciar al fiecărui stat) se impune în acest sens, corelarea reglementărilor interne cu
cele internaţionale.

Trăsăturile dreptului la un mediu sănătos.Alături de trăsăturile generale ale

 oricărui drept fundamental, dreptul la un mediu sănătos şi protejat are şi o serie de
trăsături specifice care îi conturează personalitatea, cum ar fi:
Trăsăturile
dreptului la un
mediu
înconjurător 16
sănătos
 - este un drept subiectiv, strâns legat de fiecare individ, colectivitate sau
populaţie;
- are caracter pozitiv, în sarcina statului fiind stabilite obligaţii cu caracter
constituţional, precum si obligaţiile cuprinse in legi;
- este un drept fundamental la un mediu înconjurător real si nu ideal, ceea ce
presupune ca acest drept trebuie protejat pentru asigurarea echilibrului ecologic, a
calităţii si a curăţeniei, a siguranţei si decenţei vieţii;
- este un drept fundamental reglementat pentru generaţiile prezente si viitoare,
deci are caracter temporal;
- are un caracter preponderent preventiv si nu reparator al răspunderii pentru
daune ecologice in sensul ca, mediul înconjurător poate fi protejat in primul rând, prin
intermediul masurilor preventive;
- titularul dreptului la un mediu protejat este omul, individul;
- garantarea acestui drept este obligatorie, necesara atât la nivel naţional cat si
internaţional, datorita consecinţelor negative pe care le poate avea degradarea
mediului, asupra vieţii pe Pământ;
- este un drept fundamental nou, ce face parte din categoria drepturilor
fundamentale recunoscute relativ recent in constituţiile naţionale.

Natura juridica a dreptului fundamental la un mediu sănătos Dat fiind caracterul

 special al acestui drept, in privinţa naturii sale juridice, in doctrina s-au formulat o
Natura juridica a serie de opinii specifice, alături de cele existente in legătură cu natura juridică a
dreptului drepturilor fundamentale care sunt relevante pentru toate aceste drepturi, deci si pentru
fundamental la cel in discuţie.
un mediu sănătos Opiniile specifice si diferite referitoare la natura juridica a dreptului
fundamental la un mediu sănătos sunt determinate de noutatea acestui drept in
categoria drepturilor fundamentale, fapt pentru care, natura sa juridica n-a putut fi încă
analizată de către autorii care au avut-o in vedere pe cea a drepturilor fundamentale
deja consacrate.
O prima opinie in acest sens este cea după care, dreptul fundamental la un
mediu protejat este un drept de creanţă.
In motivarea acestei opinii se invoca faptul ca textele constituţionale nu fac
numai referiri la necesitatea protecţiei mediului ci, stabilesc îndatoririle statului in
acest domeniu, ceea ce face ca dreptul la un mediu înconjurător protejat sa reprezinte
creanţa cetăţenilor fata de stat, a cărui respectare presupune intervenţia pozitivă a
puterii publice. Aceasta opinie este contestata, deoarece se considera ca, obligaţiei
statului de a proteja mediul ii corespunde un drept ce nu poate fi de creanţă , iar
raportul juridic ce se naşte este un raport de drept constituţional (de drept public) ce nu
poate crea obligaţii (civile de drept privat) intre un creditor si un debitor ci numai
îndatoriri pentru protecţia mediului atât pentru stat cat si pentru cetăţeni, îndatoriri a
căror neândeplinire atrage acţionarea în justiţie având temei legal si nu un contract
civil.
Intr-o alta opinie, se consideră că dreptul la un mediu sănătos este un drept
pozitiv si nu natural pentru ca el creează în sarcina statului şi a cetăţenilor, in mod
egal, obligaţia de a-l conserva.
Conform altor puncte de vedere, acest drept este un drept procedural,
confundându-se astfel natura sa juridică cu conţinutul.

17
 S-a conturat si opinia după care dreptul la un mediu protejat este un drept moral
si nu legal; ori se ştie ca un drept subiectiv daca este un drept moral nu mai este drept.
Ne raliem opiniei după care, dreptul la un mediu sănătos, ca orice drept
fundamental este un drept subiectiv ce alcătuieşte împreună cu celelalte drepturi
subiective si obligaţii corelative, statutul juridic al cetăţeanului

Titularul/ii dreptului la un mediu sănătos În legătură cu titularul dreptului la un

 mediu sănătos si protejat, in literatura de specialitate s-au formulat mai multe opinii
corespunzătoare teoriilor filozofice referitoare la relaţia om - natură. Amintim in acest
Titularul/ii
dreptului la un sens:
mediu sănătos - teoria antropocentrica (sau a finalităţii umane) - consideră ca singurul titular si
beneficiar al acestui drept este omul, individul;
- teoria cosmogonica - după care dreptul la un mediu sănătos aparţine naturii
care include si omul;
- teoria tendinţei umaniste - conform căreia dreptul la mediu sănătos există doar
pentru om ca singura finalitate, nu si pentru natura;
- teoria după care titularii acestui drept sunt atât individul cât si - teoria după
care titularii dreptului la un mediu sănătos sunt "popoarele" si chiar Pământul.
Teoriile care nu-l considera pe om ca titular al dreptului la un mediu sănătos nu
pot fi acceptate pe planul dreptului, deoarece titular al unui asemenea drept, din punct
de vedere juridic, poate fi numai omul, deoarece subiect de drept poate fi numai o
persoana fizica sau juridica. Omul trebuie considerat parte componenta a mediului, ce
nu poate fi desprins din punct de vedere juridic de acesta. Protecţia omului necesita
protecţia mediului a cărui protejare atrage pe cale de consecinţă protejarea fiinţei
umane.

Consacrarea legală a dreptului la un mediu sănătos Dreptul la un mediu

 înconjurător sănătos face parte din cea de a treia generaţie de drepturi, denumite şi
Consacrarea drepturi de solidaritate, drepturi care pot fi realizate nu numai prin eforturi interne ale
legală a dreptului statutului ci şi prin cooperare. Aceste drepturi s-au impus începând cu deceniul şapte al
la un mediu
sănătos secolului XX.
Constituţia României, în noua sa formă revizuită în anul 2003, înscrie dreptul la
un mediu sănătos printre drepturile şi libertăţile fundamentale consacrate de Capitolul
II din Titlul II. Textul art. 35, care se referă la un mediu sănătos, dispune:
“1. Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos
şi echilibrat ecologic.
2. Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitare acestui drept.
3. Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul
înconjurător.”
Constatarea dreptului la un mediu sănătos ca unul dintre drepturile
fundamentale ale omului constituie rezultatul unei îndelungate evoluţii produse la nivel
european şi mondial.
Iniţial, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Protocoale sale nu au
conţinut referiri la vreun astfel de drept în patrimoniu persoanelor fizice. Din cauză
problemelor ivite în ultimele două decenii legate de stratul de ozon, de poluarea apelor
cu diverse substanţe nocive deversate în râuri de marii poluatori sau de accidentele
maritime în care mureau sute de vieţuitoare ca urmare a scufundării unor vase de
18
 petrol, şi a atmosferei prin gazele de eşapament, etc., opinia publică internaţională a
început să conştientizeze din ce în ce mai acut criza la care suntem expuşi ca urmare a
neîngrijirii şi nerespectării mediului în care trăim.
Printre primele documente care au cuprins într-un fel sau altul referiri la dreptul
 la un mediu sănătos a fost Convenţia privind diversitatea biologică, semnată la Rio
de Janeiro la 5 iunie 1992, care arăta în chiar preambulul ei nevoia de conservare a
Reglementări
internaţionale diversităţii biologice, ca o preocupare a umanităţii. În urma acestei conferinţe, s-a
adoptat şi Declaraţia de la Rio, în data de 14 iunie 1992, care face referiri exprese
protecţia mediului: “protecţia mediului constituie o parte integrantă a procesului de
dezvoltare”.
Un alt document internaţional important ce consacra nevoia protejării mediului
a fost “Declaraţia Mileniului”, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U.
nr. 55/2 din 08.09.2000, în care la punctul 21 se arată: “Vom depune toate eforturile
pentru a scuti umanitatea, mai ales pe copii şi nepoţii noştri, de pericolul de a trăi pe o
planetă ruinată în mod iremediabil de activităţile oamenilor şi ale cărei resurse nu vor
mai fi suficiente pentru nevoile lor”.
Un alt document internaţional, este Declaraţia de la Johannesburg, adoptată
de Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabilă desfăşurat în perioada 26 august - 04
septembrie 2002, menţiona şi ea cerinţa soluţionării problemelor mediului în contextul
intensificării eforturilor pentru o dezvoltare durabilă.
Conţinutul dreptului la un mediu sănătos, este un conţinut complex, căci el
implică însă atât drepturi cât şi obligaţii. Aceasta pentru că de exemplu, dacă statul
poate cere tuturor persoanelor, fizice sau juridice, titulare ale acestui drept, respectarea
normelor de mediu, tot astfel, statul are obligaţia de a asigura acest cadru legislativ.
Pentru titularii acestui drept, natura sa complexă se manifestă prin faptul că fiecare
titular este îndreptăţit la a beneficia de un mediu sănătos, echilibrat ecologic, dar
totodată, există obligaţia generală ca fiecare titular în parte să se abţină de la activităţile
care ar putea aduce prejudicii, oricât de mici, mediului.
De menţionat că cele două concepte, de “protecţia mediului” şi de “dezvoltare
durabilă” nu sunt identice. Potrivit unor autori cele două concepte se condiţionează
reciproc, căci, “dezvoltarea durabilă include protecţia mediului, iar protecţia mediului
condiţionează dezvoltarea durabilă”.

Conceptul „dezvoltării durabile” Apare în cadrul Uniunii Internaționale pentru

Conservarea Naturii în perioada anilor ”80 și este preluat la nivel internațional de
Raportul Brundtland „Viitorul nostru comun” din 1987 care îl definește ca fiind genul
de dezvoltare care permite generațiilor prezente să-și satisfacă nevoile astfel încât
generațiile viitoare să aibă și ele posibilitatea satisfacerii propriilor nevoi. 1 Ulterior
conceptul capătă consistență prin consacrarea în cadrul mai multor documente adoptate
sub egida O.N.U dintre care amintim cu titlu de exemplu: Declarația de principii
privind mediul și dezvoltarea de la Rio de Janeiro din 1992, Declarația Mileniului New
York, 2000, Declarația de la Johannesburg privind Dezvoltarea Durabilă din 2002. Cu
ocazia Summit-ului O.N.U privind dezvoltarea din septembrie 2015 este adoptată
Agenda 2030 pentru dezvoltare durabilă , un program de acţiune globală în domeniul
dezvoltării cu un caracter universal şi care promovează echilibrul între cele trei
dimensiuni ale dezvoltării durabile – economic, social şi de mediu. Rezoluția Adunării
1
Definiție care a fost preluată și în O.U.G 195/2005 , art.2 pct. 23 conform căruia dezvoltarea durabilă
este dezvoltarea care corespunde necesităților prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor
viitoare de a-și satisface propriile necesități.

19
Generale stabilește încă din preambul faptul că reprezintă un plan de acțiune pentru
oameni, planetă și prosperitate care va fi pus în aplicare de toate țările și toate părțile
interesate, care vor acționa pe baza unui parteneriat de colaborare. Cele 17 obiective de
dezvoltare durabilă și cele 169 de ținte pe care le stabilește documentul vin să
demonstrează amploarea acestei noi agende universale ambițioase. Analizând situația
lumii contemporane documentul constată că statele traversează o perioadă de
provocări imense în ceea ce privește dezvoltarea durabilă. Epuizarea resurselor
naturale și efectele negative ale degradării mediului, inclusiv deșertificarea, seceta,
degradarea solului, deficitul de apă dulce și declinul biodiversității se adaugă pe lista
de provocări cu care se confruntă umanitatea și le exacerbează. Schimbările climatice
constituie una dintre cele mai mari provocări ale epocii noastre și impactul lor negativ
subminează capacitatea tuturor țărilor de a realiza o dezvoltare durabilă. Creșterea
temperaturii globale, creșterea nivelului mării, acidificarea oceanelor și alte efecte ale
schimbărilor climatice afectează grav zonele de coastă și țările situate în zone joase de
coastă, inclusiv multe din țările cel mai puțin dezvoltate și multe state insulare mici în
curs de dezvoltare. Supraviețuirea multor societăți și a sistemelor biologice de
susținere a planetei este în pericol. 2
Agenda O.N.U reprezintă un document de referință care a influențat în mod
direct strategia U.E în acest domeniu și implicit și a țării noastre. De altfel, U.E a jucat
un rol important în adoptarea agendei și s-a dovedit a fi unul dintre actorii
internaționali deciși să pună în practică obiectivele de dezvoltare durabilă (ODD-uri) 3.
Pentru a promova o dezvoltare durabilă în întreaga lume, UE va coopera cu partenerii
externi, utilizând toate instrumentele disponibile în cadrul politicilor sale externe și
sprijinind, în special, eforturile țărilor în curs de dezvoltare.
În viziunea Comisiei U.E dezvoltarea durabilă se află de multă vreme în centrul
proiectului european, tratatele uniunii recunoscând dimensiunile economice, sociale și
de mediu ale acesteia, care trebuie analizate împreună. Comisia integrează dezvoltarea
durabilă în proiectele transversale majore, precum și în politicile și inițiativele
sectoriale. UE se angajează să fie lider în punerea în aplicare a Agendei 2030 și a
obiectivelor de dezvoltare durabilă (ODD), împreună cu statele sale membre,
respectând principiul subsidiarității. Agenda 2030 va continua să încurajeze o abordare
comună între acțiunile externe ale UE și celelalte politici ale sale, precum și o mai
bună coerență între diferitele instrumente financiare ale UE.
Reacția UE față de Agenda 2030 include două direcții de lucru. Prima direcție
de lucru, vizează integrarea ODD în cadrul politic european și în prioritățile Comisiei,
evaluând stadiul actual și identificând cele mai relevante preocupări legate de
durabilitate. O a doua direcție prevede activități de reflecție privind dezvoltarea în
continuare a viziunii europene pe termen lung și obiectivele politicilor sectoriale de
după 2020, pregătind implementarea pe termen lung a ODD. Noul cadru financiar
multianual pentru perioada de după 2020 va reorienta contribuțiile din bugetul UE
către realizarea obiectivelor pe termen lung ale UE.4
2
https://sdgs.un.org/2030agenda
3
Cele 17 noi obiective de dezvoltare durabilă împreună cu cele 169 de ținte aferente se referă la
domenii-cheie, precum: sărăcia, drepturile omului, securitatea alimentară, sănătatea, consumul și
producția sustenabile, creșterea economică, ocuparea forței de muncă, infrastructura, gestionarea
durabilă a resurselor naturale, oceanele, schimbările climatice și egalitatea de gen.
4
Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European
și Comitetul Regiunilor „Următorii pași către un viitor european durabil Acțiunea europeană pentru
durabilitate” COM/2016/0739 fina lhttps://op.europa.eu/ro/publication-detail/-/publication/2272fb15-
b166-11e6-871e-01aa75ed71a1/language-ro

20
 Urmând orientarea internațională și comunitară România a adoptat în anul 2018
Strategia Națională pentru Dezvoltarea Durabilă a României 2030 5 prin care și-a
exprimat adeziunea la cele 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă (ODD) ale Agendei
2030, adoptată prin Rezoluția Adunării Generale a ONU A/RES/70/1.
Strategia este structurată pe trei capitole:
Capitolul I - Introducere prezintă o cronologie recentă a evoluției conceptului de
dezvoltare durabilă din perspectiva internațională, europeană și națională, precum și a
modului în care acesta s-a materializat treptat atât în documentele programatice ale
ONU și UE, cât și în politicile publice ale României.
Capitolul II - Obiective pentru Dezvoltare Durabilă prezintă stadiul actual de
dezvoltare al României, ca urmare a implementării Strategiei naționale pentru
dezvoltare durabilă a României. Orizonturi 2013 - 2020 - 2030, aprobată de Guvern în
noiembrie 2008. Se relevă neajunsurile constatate și se identifică domeniile specifice
în care sunt necesare eforturi și resurse suplimentare pentru realizarea obiectivelor de
convergență și apropierea semnificativă de media UE la principalii indicatori ai
dezvoltării durabile. Capitolul II prezintă totodată țintele naționale pentru fiecare dintre
cele 17 ODD, respectiv Orizont 2020 pentru măsurile preconizate și Ținte 2030 pentru
eșalonarea rațională a eforturilor destinate atingerii acestui scop.
Capitolul III - Implementare și Monitorizare prezintă deciziile ce urmează a fi luate
pentru a se asigura cadrul operațional pentru implementarea și monitorizarea realizării
obiectivelor și țintelor concrete ale Strategiei. Scopul este asigurarea coerenței
acțiunilor guvernamentale și creșterea implicării active a tuturor factorilor relevanți ai
societății și a acțiunilor cetățenești, având drept motivație asigurarea îmbinării
armonioase a celor trei dimensiuni ale dezvoltării durabile pentru transformarea într-o
societate durabilă.
Documentul recunoaște nevoia unei abordări globale a dezvoltării durabile,
fiind depășite abordările naționale sau regionale și mută orientarea strategiei de la
evoluția economiei mondiale spre problemele de mediu, precum schimbările climatice,
dar și ameliorarea sărăciei, combaterea inegalităților, injustiției sociale. La redactarea
acestui plan ambițios de acțiune gândit pentru oameni, planetă și prosperitate și-au
adus contribuția, pe lângă autoritățile administrației publice centrale, Academia
Română și alte foruri științifice academice dar și mediul de afaceri, universitar, ONG-
uri și exponenții reprezentativi ai societății civile. De altfel rolul acestora nu se oprește
doar la redactarea strategiei ci și la implementarea ei fiind înființate ulterior
următoarele structuri: Consiliul Consultativ pentru Dezvoltare Durabilă6, Coaliția
pentru Dezvoltare Durabilă.
La nivelul implementării un rol important îl joacă Departamentul pentru
Dezvoltarea durabilă, înființat în 2017, ca structură în cadrul aparatului de lucru al
Guvernului, fără personalitate juridică care funcționează în subordinea prim-
ministrului. De asemenea, Comitetul Interdepartamental pentru Dezvoltare Durabilă 7
urmărește respectarea și implementarea Strategiei și asigură coerența în procesul de
elaborare și de promovare a actelor normative care vizează dezvoltarea durabilă de

5
H.G nr. 877 din 9 noiembrie 2018,privind adoptarea Strategiei naționale pentru dezvoltarea durabilă a
României 2030, Publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 985 din 21 noiembrie 2018.
6
H.G nr. 114 din 4 februarie 2020 privind constituirea Consiliului consultativ pentru dezvoltare durabilă
Publicată în Monitorul Oficial nr. 100 din 11 februarie 2020,
7
H.G 272/2019 privind înființarea Comitetului Interdepartamental pentru Dezvoltare Durabilă ,
Publicată în Monitorul Oficial nr. 363 din 10 mai 2019.

21
 către autoritățile și instituțiile publice cu responsabilități în domeniu pe plan național,
regional și local.
Analizând cele 17 obiective preluate și în strategia românească cu privire la
dezvoltare durabilă putem afirma că unele au legătură directă cu protecția mediului
(precum Obiectivul 6: Apă curată și sanitație; Obiectivul 13: Acțiune în domeniul
schimbărilor climatice; Obiectivul 14: Viață acvatică; Obiectivul 15: Viața terestră) iar
altele sunt indirect legate de mediu (precum Obiectivul 8: Muncă decentă și creștere
economică; Obiectivul 9: Industrie, inovație și infrastructură; Obiectivul 11: Orașe și
comunități durabile).
În concluzie putem vorbi despre afirmarea unui adevărat principiu al
dezvoltării durabile și în dreptul mediului românesc, care se regăsește reflectat în
majoritatea politicilor sectoriale de mediu (cum ar fi protecția solului, apei,
atmosferei,fondului forestier e.t.c) și al cărui conținut este în acord cu tendințele
internaționale contemporane.

§3. OBIECTUL DREPTULUI MEDIULUI ŞI METODA DE

REGLEMENTARE.

 Obiectul dreptului mediului Dreptul are întotdeauna ca obiect de reglementare

Obiectul relaţii sociale ce se stabilesc între diferite persoane, fie fizice fie juridice.
dreptului Ceea ce face diferenţa între numeroasele ramuri ale sistemului dreptului este
mediului
specificitatea acestor relaţii sociale ce sunt diferite de la o ramură la alta, şi totodată
această specificitate şi eventual dezvoltare de-a lungul timpului, justifică şi autonomia
revendicată de diferitele ramuri de drept mai vechi sau mai noi.
Relativ la dreptul mediului, după ce i-am proclamat autonomia, să vedem în ce
constă specificul relaţiilor pe care acesta le reglementează. Datorită activităţilor
complexe ce sunt cuprinse de reglementările existente în cadrul dreptului mediului,
anumiţi autori arată că această ramură de drept cuprinde patru categorii de relaţii
sociale, după cum urmează:
- relaţii sociale ce vizează protecţia mediului care se realizează potrivit legii,
prin instituirea anumitor obligaţii şi stabilirea unor condiţii speciale privind utilizarea
raţională a unor resurse naturale, prevenirea şi combaterea poluării mediului şi a
efectelor dăunătoare ale fenomenelor naturale asupra elementelor sale componente;
- relaţii sociale ce vizează conservarea mediului, prin care se urmăreşte
reproducerea şi întreţinerea dimensiunilor naturale ale acestuia;
- relaţii sociale referitoare la dezvoltarea calităţii mediului, care au ca obiect
definitoriu îmbunătăţirea stării şi calităţii factorilor naturali şi artificiali, în vederea
unor optime interacţiuni socio-economico-ecologice dintre om şi natură;
- răspunderea juridică pentru daună ecologică, unde se urmăreşte
sancţionarea faptelor de poluare a mediului şi de nerespectare a normelor de dreptul
mediului.
Sunt autori care apreciază că, specificul relaţiilor de dreptul mediului constă, pe
de o parte, în legătura directă dintre activităţile umane şi protecţia mediului, această
protecţie constând în prevenirea şi combaterea poluării, în menţinerea şi îmbunătăţirea
condiţiilor de mediu şi în dezvoltarea durabilă a acestuia. Pe de altă parte, sfera
22
 obiectului dreptului mediului circumscrie şi acele relaţii sociale ce iau naştere în
legătură cu structura organizatorică a protecţiei mediului, cu activităţile economice şi
sociale cu impact asupra mediului care trebuie să obţină acorduri şi/sau autorizaţii din
partea organelor de stat competente, cu îndeplinirea de către autorităţile centrale şi
locale a unor atribuţii specifice ce le revin în acest domeniu.
Cât priveşte reglementarea internă, O.U.G. nr. 195/2005 astfel cum a fost
modificată şi completată prin Legea nr. 265/2006, din articolul 1 putem extrage că
obiectul reglementării noastre în domeniul mediului vizează: “protecţia mediului,
obiectiv de interes public major, pe baza principiilor şi elementelor strategice care
conduc la dezvoltarea durabilă”.
După toate aceste precizări şi clarificări, putem spune că obiectul dreptului
mediului îl reprezintă: “acele relaţii sociale care vizează raporturile referitoare la
utilizarea resurselor naturale, cele referitoare la protecţia, conservarea şi dezvoltarea
componentelor mediului înconjurător, precum şi relaţiile sociale privind activitatea
omului în biosferă, la toate nivelurile acesteia.”

1. Care este obiectul de reglementare al dreptului mediului? Vezi pag. 23

2. Ce este dreptul la un mediu sănătos? Vezi pag. 17

Metoda de reglementare Totodată, din punct de vedere al metodei în care statul

 reglementează diferitele categorii de relaţii sociale ce ţin de dreptul mediului, se
Metoda de remarcă metoda autoritarismului. Aceasta înseamnă, că prin normele dreptului
reglementare mediului, statul reglementează aceste relaţii sociale în mod autoritar, adică prin norme
cu caracter imperativ.
Caracterul normelor de dreptul mediului de a fi unele imperative, presupune, că
regulile stabilite prin intermediul lor nu sunt obligatorii, subiecţii raporturilor juridice
neavând posibilitatea de a deroga de la ele, aceştia neputând opta în sensul aplicării lor
sau nu.
Acest caracter imperativ al normelor vizează întreaga gamă de reglementări în
materie, cuprinzând atât normele preventive, cât şi cele defensive, represive sau
reparatorii.
Normele imperative ale dreptului mediului stabilesc pentru participanţii la
raporturile de dreptul mediului drepturi şi obligaţii, care se nasc nu prin voinţa lor, ci
prin efectul legii, ele neputând fi evitate, dacă părţile se găsesc în situaţiile prevăzute
de lege.
O altă caracteristică a normelor dreptului mediului este aceea că în marea lor
majoritate aceste norme sunt norme tehnice sancţionate pe cale juridică.

23
 §4. RAPORTUL JURIDIC DE DREPTUL MEDIULUI.

Raportul juridic de dreptul mediului Raportul juridic de mediu este un

 raport ce ia naştere între persoane fizice, luate fie individual, fie colectiv, sau/şi între
persoane juridice cu privire la combaterea poluării, protecţia, conservarea şi
Definiţia
raportului juridic dezvoltarea durabilă a elementelor mediului, relaţii reglementate prin norme juridice
specifice, a căror realizare este impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a
statului.
Trăsăturile specifice ale raportului juridic de dreptul mediului se circumscriu la
următoarele:
 - ia naştere numai în legătură cu protecţia, conservarea şi dezvoltarea mediului;
Trăsăturile - la acest raport participă, în principiu, în calitate de subiecţi orice persoană
raportului juridic fizică, juridică, inclusiv statul;
- părţile se află pe poziţii de subordonare;
- se naşte prin voinţa statutului exprimată în cadrul legilor pe care acesta le
elaborează prin autorităţile specifice acestei activităţi.
Izvoarele raportului de dreptul mediului derivă din fapte sociale sau juridice,
care pot fi evenimente sau activităţi umane. Ceea ce dă naştere raporturilor de dreptul
mediului este faptul social de care legea leagă producerea de consecinţe juridice.
Specific însă pentru dreptul mediului este faptul că izvoare ale acestei ramuri de drept
pot fi şi evenimentele naturale, produse independent de voinţa omului, evenimente care
au efecte poluante. Totodată, mai pot fi izvoare ale dreptului mediului şi acţiunile
omeneşte, în primul rând cele desfăşurate de persoanele juridice, dar nu numai, care au
efect poluant, precum şi activităţi care, din contră, au scopul de a înlătura efectele
poluării deja produse sau de îmbunătăţii condiţiile de mediu.
Ca în cazul oricărui raport juridic, şi acesta este compus din obiect, subiecţi şi
conţinut specific.
Obiectul raportului juridic de dreptul mediului, care nu trebuie confundat cu
 obiectul de reglementare al dreptului mediului, cuprinde toate acţiunile şi inacţiunile la
Obiectul care părţile sunt îndreptăţite, cu alte cuvinte, conduita pe care trebuie să o urmeze
raportului juridic participanţii la aceste raporturi juridice faţă de componentele naturale şi artificiale ale
mediului.
Subiectele raportului juridic de dreptul mediului sunt persoanele fizice şi
persoanele juridice publice sau private, pe de o parte, statul şi entităţile administrativ-
 teritoriale, pe de altă parte.
Subiectele În categoria persoanelor fizice ca subiecte individuale de dreptul mediului pot fi
raportului juridic atât cetăţenii români, cât şi persoanele cu cetăţenie străină, apatrizii sau cei cu o dublă
cetăţenie (chiar dacă nici una nu este română).
Relativ la persoanele juridice, acestea pot fi atât străine cât şi române.
Statul poate fi şi subiect de dreptul mediului la nivel internaţional, aspect în
care poate deveni şi subiect activ al săvârşirii unor fapte poluatoare sau periculoase
pentru un stat vecin.

Conţinutul raportului juridic de dreptul mediului este dat de drepturile şi

obligaţiile corelative ce aparţin subiectelor de drept în legătură cu conservarea şi
 dezvoltarea diferitelor componente ale mediului sau cu mediul înconjurător în
Conţinutul ansamblul său.
raportului juridic

24
 Din cadrul drepturilor, aşa cum sunt ele determinate de lege, avem
următoarele:
- dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic;
- accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea anumitor condiţii de
confidenţialitate;
- dreptul de asociere în organizaţii pentru protecţia mediului;
- dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea
politicii şi legislaţiei mediului;
- dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru
protecţia meiului, autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, în probleme de
mediu, indiferent dacă s-a produs un prejudiciu sau nu;
- dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
În ceea ce priveşte obligaţiile corelative, legea cadru în materie instituie
obligaţia generală, impusă tuturor subiectelor de dreptul mediului de a veghea la
protecţia acestuia. Pentru a putea îndeplini această obligaţie, se impune organelor
administraţiei publice centrale şi locale să prevadă în bugetele proprii fonduri necesare
pentru realizarea obligaţiilor rezultate din implementarea legislaţiei comunitare din
domeniul mediului, pentru programe de protecţia mediului. O altă obligaţie este aceea
ca autorităţile publice centrale şi locale să colaboreze cu autorităţile de mediu din
zonele pe care le administrează.

Care este metoda de reglementare în dreptul mediului?Vezi pag. 24

Unitatea de învăţare 2

§5. PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI.

Principiile dreptului mediului Noţiunea de principiu al dreptului, în general,

 reprezintă acea idee călăuzitoare, diriguitoare pentru conţinutul normelor juridice.
Fiecărei ramuri a dreptului îi sunt specifice anumite principii. În cazul dreptului
Principiile
dreptului mediului, caracteristicile acestei ramuri a dreptului fac ca în cazul ei să vorbim despre
mediului principii ale dreptului intern, care se împart la rândul lor în principii de bază şi
principii decizionale, şi principii externe, care se împart şi ele la rându-le în principii
de bază şi principii specifice cu caracter restrâns.
Mare parte din principiile acestei ramuri de drept sunt consacrate de către legea
cadru, dar totodată, există şi principii pe care le găsim dispersate în diverse acte
normative. În ceea ce priveşte principiile reglementate de O.U.G. nr. 195/2005, astfel

25
 cum a fost modificată şi completată de Legea nr. 265/2006, art. 3 din acest act
normativ le enumeră, după cum urmează:
- principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale;
- principiul precauţiei în luarea deciziei;
- principiul acţiunii preventive, principiul reţinerii poluanţilor la sursă;
- principiul “poluatorul plăteşte”;
- principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografice natural;
- principiul utilizării durabile a resurselor naturale;
- principiul informării şi accesului liber la justiţie;
- principiul dezvoltării colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.

a) Principiile de bază pe plan intern.

Principiul potrivit căruia protecţia mediului este un element esenţial al politicii

naţionale. Încă din art. 1 al legii cadru, se arată că un obiectiv de interes public major,
 este protecţia mediului.
Principiul Valoarea social-juridică deosebită conferită păstrării echilibrului ecologic şi
potrivit căruia
protecţia
conservării factorilor de mediu, determină şi caracterul imperativ al normelor de drept
mediului este un în domeniu, deoarece nici o activitate umană nu se poate desfăşura fără respectarea
element esenţial normelor de protecţie a mediului fiind, în consecinţă, o obligaţie generală ce revine
al politicii tuturor autorităţilor publice, centrale şi locale, precum şi persoanelor fizice şi juridice.
naţionale Protecţia mediului înconjurător are efecte directe şi indirecte, pe termen lung, în
toate compartimentele sistemului social, uman. Această activitate deosebit de
complexă se desfăşoară după o concepţie unitară, la nivel local şi naţional reclamând,
pe de o parte, menţinerea integrităţii mediului, respectiv a sistemelor suport ale vieţii,
printr-un control eficient al fluctuaţiilor factorilor umani în limitele de suportabilitate
ale acestora, şi pe de altă parte, reconstrucţia şi recuperarea celor degradaţi, fie ca
urmare a unor erori în strategia de dezvoltare, fie a unor catastrofe naturale.
Protecţia mediului constituie o prioritate în cadrul activităţii de restructurare şi
redimensionare a economiei după principiile economiei de piaţă şi coloana vertebrală a
strategiei de dezvoltare durabilă a societăţii în viitor.
Coordonarea şi îndrumarea unitară a activităţilor de protecţie a mediului
înconjurător este asigurată la nivel naţional de Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor8
care reactualizează periodic strategia protecţiei mediului, cu respectarea principiilor şi
a elementelor strategice prevăzute de lege, organizează sistemul naţional de
monitorizare integrată de fond şi de impact, informează autorităţile centrale pentru
sănătate privind rezultatele monitorizării contaminării radioactive a mediului.
Activitatea Ministerului Mediului nu poate fi realizată corespunzător decât prin
conlucrare cu autorităţile judeţene şi locale, care la rândul lor, elaborează şi integrează
politicile de mediu în strategiile şi politicile sectoriale, corelează planificarea mediului
cu cea de amenajare a teritoriului şi impun măsuri de reconstrucţie ecologică.

8
Denumirea ministerului la data realizării materialului 10.03.2021 era Ministerul Mediului Apelor şi
Pădurilor, pe care îl vom denumi în continuare Ministerul Mediului.

26
  Principiul
exercitării de Principiul exercitării de către stat a dreptului suveran de a exploata resursele
către stat a naturale, în conformitate cu politica sa ecologică Potrivit Rezoluţiei Adunării generale
dreptului suveran
a O.N.U. nr. 2153/1996, statele au dreptul de a exercita suveranitatea permanentă
de a exploata
resursele
asupra resurselor naturale şi a bogăţiilor naţionale în interesul propriei lor dezvoltări,
naturale, în ceea ce constituie un element esenţial al suveranităţii.
conformitate cu De altfel, încă din 1972, Declaraţia de la Stockholm consacra principiul potrivit
politica sa căruia, statele au dreptul suveran, în conformitate cu Carta O.N.U. şi principiile
ecologică dreptului internaţional, de a-şi exploata propriile resurse, în funcţie de politica lor
privind mediul înconjurător şi au datoria de a asigura ca activităţile exercitate în
limitele jurisdicţiei sau sub controlul lor, să nu provoace daune mediului înconjurător
în alte state.
În acelaşi sens, Constituţia României în art. 134 lit. d) consacră obligaţia
statutului de a exploata resursele naturale în concordanţă ci interesul naţional. În
acelaşi timp, supremaţia teritorială obligă statele să nu aducă nici o atingere teritoriilor
altor state, să le respecte integritatea mediilor lor terestre, aeriene, fluviale şi maritime.
În acelaşi timp, există situaţii în care anumite zone sau cum este cazul fluviilor,
să fie nevoie atât de o reglementare naţională cât şi de o reglementare internaţională,
ceea ce face ca regimul juridic privind mediul înconjurător să nu fie unitar.
 Principiul Principiul prevenirii riscurilor ecologice şi al producerii daunelor. Este enunţat
prevenirii de către O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 265/2006 în
riscurilor art. 3 alin. 1 lit. c), ca fiind “principiul acţiunii preventive”, şi are la bază ideea că
ecologice şi al prevenirea este de dorit faţă de îndepărtarea consecinţelor nefaste ale poluării.
producerii
În acest sens, o bună politică în domeniul mediului trebuie să aibă în vedere
daunelor
evitarea de la început a poluării şi degradării acestuia, urmărind permanent incidenţa
activităţilor antropice şi adoptarea politicilor de mediu, armonizate cu programele de
dezvoltare.
Aplicarea acestui principiu reclamă, pe de o parte, reglementarea unor obligaţii
cu caracter preventiv iar pe de altă parte, promovarea unor activităţi care să conducă la
evitarea producerii unor modificări negative privind calitatea mediului.
Rolul principal îl are evaluarea de mediu, care constă în elaborarea raportului
de mediu, consultarea publicului şi a autorităţilor publice interesate de efectele
implementării planurilor şi programelor, luarea în considerare a raportului de mediu şi
a rezultatelor acestor consultări în procesul decizional şi asigurarea informării asupra
deciziei luate (potrivit art. 2 alin. 1 pct. 30 din O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost
modificată prin Legea nr. 265/2006).
Domeniile specifice avute în vedere pentru evaluarea de mediu a anumitor
planuri şi programe sunt: amenajarea teritoriului şi urbanismul, utilizarea terenurilor,
agricultura, silvicultura, piscicultura, transportul, energia, industria, inclusiv activitatea
de extracţie a substanţelor minerale utile, gospodărirea deşeurilor, gospodărirea apelor,
telecomunicaţiile, turismul.
Legea stabileşte o serie de obligaţii ce revin persoanelor fizice şi juridice
începând cu solicitarea şi obţinerea acordului şi/sau a autorizaţiei de mediu, pe baza
prezentării de către titularul proiectului sau activităţii a studiului de impact şi
terminând cu efectuarea bilanţului de mediu la încetarea activităţii generatoare de
impact de mediu.

27
 Persoanele fizice şi juridice care desfăşoară activităţi cu substanţe şi deşeuri
periculoase. Precum şi alte deşeuri sunt obligate, printre altele să ţină evidenţa strictă a
substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, inclusiv a recipientelor şi ambalajelor
acestora care intră în sfera lor de activitate şi să furnizeze informaţiile şi datele cerute
de autorităţile competente pentru protecţia mediului.

Principiul conservării biodiversităţii şi a cadrului biogeografic natural. Acest

 Principiul principiu are în vedere protecţia cantitativă şi calitativă a resurselor, în sensul
conservării contemporan al conceptului, adică nu se referă numai la resursele energetice şi
biodiversităţii şi
minereuri, ci şi la apele dulci şi marine cu ecosistemele lor, atmosfera şi clima, solul şi
a cadrului subsolul, flora şi fauna, ecosistemele naturale reprezentative, mediul urban şi cel
biogeografic
cultural istoric, ca expresie a civilizaţiei umanităţii.
natural
Principiul conservării are în vedere biodiversitatea, sub cele trei aspecte:
- menţinerea proceselor ecologice esenţiale ale sistemului de suport al vieţii;
- prezervarea diversităţii genetice;
- utilizarea durabilă a speciilor şi ecosistemelor.
Biodiversitatea exprimă diversitatea dintre organismele vii provenite din
ecosistemele acvatice şi terestre, precum şi dintre complexele ecologice din care
acestea fac parte şi cuprinde diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii şi între
diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii şi între diversitatea din interiorul
speciilor, dintre specii şi între ecosisteme. Legiutorul român definește în OUG
195/2005, art.2, pct.15 biodiversitatea ca fiind variabilitatea organismelor din cadrul
ecosistemelor terestre, marine, acvatice continentale și complexelor ecologice; aceasta
include diversitatea intraspecifică, interspecifică și diversitatea ecosistemelor;
Ecosistemul este un complex dinamic de comunităţi de plante, animale şi
microorganisme şi mediul lor lipsit de viaţă care interacţionează într-o unitate
funcţională.

 Principiul Principiul “poluatorul plăteşte”. Principiul, pe care îl regăsim şi în cadrul art. 3

“poluatorul lit. e) din O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea
plăteşte”. nr. 265/2006, semnifică angajarea răspunderii, fie de natură civilă, administrativă sau
chiar penală, a celui care, poluând mediul şi nerespectând astfel obligaţiile ce îi
reveneau, produce prejudicii acestuia. Agentul poluant va răspunde indiferent dacă
fapta sa este culpabilă sau nu.
Adoptat, mai întâi, pe plan internaţional, în 1972, principiul semnifica iniţial
cerinţa imputării poluatorului a cheltuielilor referitoare la măsurile de prevenire şi de
luptă contra poluării, decise de autorităţile publice, pentru ca mediul să fie menţinut
într-o stare acceptabilă. Principiul are şi o justificare economică, întrucât neefectuarea
la timp a cheltuielilor pentru protecţia mediului atrage costuri mai ridicate, care trebuie
acoperite, fără a mai discuta de pierderea de profit.
Principiul ridică probleme complexe în plan economic, dar şi juridic, prin aceea
că se urmăreşte nu numai o simplă obligare a poluatorului de a repara prejudiciul, dar
şi de a i se imputa costul social al imputării generate de el.
Obiectul plăţii îl constituie suportarea cheltuielilor legate de poluare de către
autorul acesteia, iar executarea şi suportarea de către poluator a obligaţiilor ce conduc
la evitarea şi limitarea poluării.

28
 Aplicat singur, principiul „poluatorul plăteşte” duce la consecinţe inadmisibile:
plătesc, deci pot să poluez. Din acest motiv el trebuie coroborat cu principiul prevenirii
şi principiul interzicerii poluării.
Noţiunea de “poluare” este definită prin art. 2 pct. 51 din Legea cadru ca fiind:
“introducerea directă sau indirectă a unui poluant acre poate aduce prejudicii
sănătăţii umane şi/sau calităţii mediului, dăuna bunurilor materiale ori cauza o
deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri
legitime”. Termenul provine din latinescul “polluero – ere” care semnifica a pângări, a
murdări a profana.
La rândul ei, noţiunea de “prejudiciu” primeşte şi ea o definiţie legală prin
acelaşi act normativ, ambele definiţii fiind de natură a pune capăt ambiguităţilor ce s-ar
fi putut naşte în lipsa lor: “efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii
oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat prin poluanţi, activităţi dăunătoare ori
dezastre”.
Principiul apărării factorilor naturali de mediu prin folosirea raţională a
resurselor în funcţie de nevoi şi pentru asigurarea dezvoltării durabile.
 Principiul
apărării factorilor Sub aspectul păstrării echilibrului ecologic, o mare importanţă prezintă modul
naturali de mediu în care se folosesc resursele naturale. Relaţia de folosire a naturii în care aceasta este
prin folosirea tratată ca un mijloc de satisfacere a tuturor nevoilor fundamentale ale omului, este unul
raţională a din elementele principale ale raportului om-natură.
resurselor în Resursele naturale care se reînnoiesc trebuie să fie utilizate în limitele în care se
funcţie de nevoi
şi pentru produce această reînnoire. Dar chiar şi aşa, aceste resurse naturale sunt şi ele limitate.
asigurarea Pe de altă parte, resursele naturale ce nu pot fi reînnoite trebuie astfel exploatate încât
dezvoltării să nu rişte să se epuizeze, iar avantajele obţinute de pe urma folosirii lor să fie maxime.
durabile Omul poartă o răspundere specială în ce priveşte apărarea şi administrarea
patrimoniului constituit din flora şi fauna sălbatică şi mediul lor, ameninţate de un
concurs de factori defavorabili, aşa cum o reglementează şi Declaraţia de la Stockholm
din 1972.
În legătură cu folosirea raţională a resurselor naturale în vederea menţinerii şi
chiar a îmbunătăţirii calităţii mediului, toate persoanele juridice au obligaţia de a nu
polua mediu, de a lua măsuri pentru prevenirea sau limitarea efectelor dăunătoare ale
factorilor de naturali asupra mediului înconjurător, să reţină, să neutralizeze şi să
depoziteze reziduurile nerecuperabile, să retehnologizeze procesele de producţie în
sensul creşterii gradului de prelucrare şi de valorificare a resurselor materiale şi
energetice cu reducerea corespunzătoare a pierderilor şi a deşeurilor poluante, să
producă şi să folosească mijloacele de transport care nu poluează factorii de mediu, să
promoveze intens acţiunile de cooperare internaţională în domeniul protecţiei
mediului.
Principii decizionale pe plan intern.

Principiul precauţiei în luarea deciziilor. Este prevăzut expres în dispoziţiile art.

 Principiul 3 alin.1 lit. b) din lege privind protecţia mediului.
precauţiei Acest principiu priveşte luarea deciziilor mai întâi de către autorităţile pentru
protecţia mediului împreună cu alte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi
locale ce desfăşoară activităţi în acest domeniu, iar apoi de către persoanele fizice şi
juridice care desfăşoară activităţi economico-sociale, indiferent de stadiul eliberării
acordului sau autorizaţiei de mediu.
Precauţia include prevederea unui pericol posibil în domeniul mediului,
îndemnând la prevenire fiind în foarte strânsă legătură cu principiul prevenirii.
29
 Prudenţa ce trebuie să caracterizeze luarea deciziilor în domeniul protecţiei
mediului poate duce la adoptarea de măsuri cu excluderea oricărui risc pentru mediu.

 Principiul Principiul interzicerii poluării. Invadând şi alterând starea naturală a mediului,

interzicerii deşeurile şi reziduurile radioactive conduc la dezechilibre ale vieţii naturale, la
poluarii dispariţia unor specii de animale şi de plante , determinând posibilitatea ca întreaga
existenţă a lumii vii să fie supusă unor riscuri de distrugere.
Evitarea poluării trebuie să înceapă de la sursă, acţionând direct în procesul de
apariţie a reziduurilor, ceea ce presupune aplicarea unor procese de fabricaţie care să
nu genereze evacuări de poluanţi sau să le reducă la minimum.
În evitarea poluării un rol deosebit de important revine sistemelor de
supraveghere şi evidenţiere a schimbărilor survenite în calitatea factorilor principali de
mediu. În acest scop, a fost organizat în ţara noastră, în anul 1991, Sistemul Naţional
de Monitoring Integrat care are la bază sistemul naţional de supraveghere a calităţii
apelor, reţeaua de fond şi cea de emisie pentru supravegherea calităţii aerului, reţeaua
de ploi acide, reţeaua de radioactivitate, precum şi alte informaţii periodice privind
calitatea solurilor, a vegetaţiei, a faunei, a sănătăţii umane.
La nivel naţional, Dispeceratul Sistemului de Monitoring Integrat, direcţie din
cadrul Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului, are rolul de a informa factorii
politici cu privire la problemele privind calitatea mediului, şi totodată, el este cel care
organizează şi îndrumă activitatea Sistemului de Monitoring Integrat la nivel naţional.
În plan local, instituţiile care asigură informarea precum şi rezolvarea
problemelor de mediu sunt Inspectoratele pentru Protecţia Mediului.

Principiul participării publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilor de mediu.

 E necesar sa
ne implicăm Accesul publicului la informație, în sens general, se bucură de recunoaștere ca
drept fundamental al omului, prin reglementarea acestuia la nivelul mai multor
instrumente internaționale. Spre exemplu, articolul 10 al Convenției Europene a
Drepturilor Omului subliniază faptul că „libertatea de exprimare include libertatea de
opinie și libertatea de a primi informații.”
Cu toate acestea, publicul poate solicita informații de mediu pentru o serie de
motive, și nu doar pentru a participa la procesul decizional, acest principiu fiind
consacrat nu doar la nivel internațional( spre exemplu prin Convenţia privind accesul
la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme
de mediu, semnată la Aarhus din 1998) și la nivelul legislației Uniunii Europene, dar și
prin reglementările de la nivel național într-o serie de acte normative, spre exemplu,
Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, Hotărârea
Guvernului nr. 878/2005 privind accesul publicului la informația privind mediul,
Ordinul nr. 1182/2002 pentru aprobarea Metodologiei de gestionare și furnizare a
informației privind mediul, deținută de autoritățile publice pentru protecția mediului.9
9
Ghidul autorităților publice privind accesul la informația privind mediul disponibil
http://mmediu.ro/categorie/accesul-la-informatia-de-mediu/242

30
 În preambulul Convenției de la Aarhus 10 statele părți subliniază importanţa
rolului pe care îl pot juca în domeniul protecţiei mediului cetăţenii, organizaţiile
neguvernamentale şi sectorul privat iar pentru îndeplinirea acestui rol publicul trebuie
să fie conştient de procedurile privind participarea la procesul luării deciziilor cu
implicaţii asupra mediului, să aibă acces liber la aceste proceduri şi să ştie cum să le
folosească. Promovarea educaţiei ecologice pentru o mai profundă înţelegere a
mediului şi dezvoltării durabile, conştientizarea publicului şi participarea acestuia la
luarea deciziilor care afectează mediul şi dezvoltarea durabilă, sunt obiective esențiale
ale unor politici eficiente de protecție a mediului.
Statele părți trebuie să asigure transparența în luarea deciziei guvernamentale și
să pună la dispoziția cetățenilor mecanisme juridice eficiente astfel încât interesele
legitime să fie protejate şi legea să fie aplicată. În acest sens orice persoană care
consideră că, solicitarea informaţiei de mediu, a fost ignorată, în mod greşit refuzată,
parţial sau în totalitate, ori care consideră că a primit un răspuns inadecvat să aibă
acces la o procedură de recurs în faţa instanţei de judecată sau a altui organism
independent şi imparţial prevăzut de lege.
Convenția stabilește expres chiar din Preambul că, informaţiile privind mediul
sunt de interes public, realizând o definiție cuprinzătoare a acestei noțiuni. Astfel, prin
informaţie de mediu se înțelege orice informaţie scrisă, vizuală, audio, electronică sau
sub orice formă materială, privind:
a) starea elementelor de mediu, cum ar fi aerul şi atmosfera, apa, solul, pământul,
peisajul şi zonele naturale, diversitatea biologică şi componentele sale, inclusiv
organismele modificate genetic şi interacţiunea dintre aceste elemente;
b) factori, cum ar fi: substanţele, energia, zgomotul şi radiaţia şi activităţile ori
măsurile,inclusiv măsurile administrative, acordurile de mediu, politicile, legislaţia,
planurile şi programele care afectează sau pot afecta elementele de mediu
c) starea sănătăţii şi siguranţei umane, condiţiile de viaţă umană, zonele culturale şi
construcţiile şi modul în care acestea sunt sau pot fi afectate de starea elementelor de
mediu ori de factorii, activităţile sau măsurile cuprinse în subpunctul b);
Informația de mediu poate fi solicitată de:
- public, prin care se înțelege una sau mai multe persoane fizice sau juridice şi, în
concordanţă cu legislaţia sau cu practica naţională, asociaţiile, organizaţiile sau
grupurile acestora. Publicul nu trebuie să justifice un interes;
- publicul interesat înseamnă publicul afectat sau care poate fi afectat ori care are un
interes în deciziile de mediu; în scopul acestei definiţii organizaţiile neguvernamentale
care promovează protecţia mediului şi îndeplinesc cerinţele legii naţionale vor fi
considerate ca având un interes.
În ceea ce privește autoritățile obligate să furnizeze informația de mediu,
convenția stabilește o sferă largă începând de la guvern la nivel naţional, regional sau
la alt nivel , persoane fizice sau juridice care îndeplinesc funcţii administrative publice
în legătură cu mediul dar și orice altă persoană fizică sau juridică având
responsabilităţi ori funcţii publice sau care asigură servicii publice în legătură cu
mediul sub controlul unui organism public. Sunt excluse organismele sau instituţiile
care acţionează ca autoritate judecătorească sau legislativă.
Motivele justificate de refuz din partea autorităților publice cu privire la
furnizarea informației de mediu sunt reglementate în art.4 pct.3,4 . Dintre acestea
amintim: autoritatea publică căreia îi este adresată solicitarea nu deţine informaţia

10
Ratificată prin Legea nr. 86 din 10 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 224 din 22 mai 2000.

31
 respectivă; cererea este vizibil nerezonabilă sau este formulată într-o manieră prea
generală; cererea poate afecta negativ confidenţialitatea procedurilor autorităţilor
publice, în cazul în care o astfel de confidenţialitate este prevăzută de legislaţia
naţională; cursul justiţiei, dreptul unei persoane de a beneficia de o judecată dreaptă ,
confidenţialitatea informaţiilor comerciale şi industriale,mediul la care se referă
informaţia, cum ar fi locurile de cuibărit al speciilor rare.

1.Care este diferenţa dintre principiul prevenirii şi cel al precauţiei? Vezi pag 30
2. Dați exemple de aplicare a principiului poluatorul plăteste.

 Principii Principii externe Principiile externe au aplicabilitate în relaţiile cu alte state. Ele
externe au fost împărţite în principii de bază şi principii specifice cu caracter restrâns.
Din cadrul principiilor externe de bază au fost identificate:
- principiul sic utere tuo, caracterizat prin obligaţia statelor ce trebuie să aibă în
vedere ca activităţile realizate în limitele jurisdicţiei lor naţionale, să nu cauzeze daune
mediului altor state;

- principiul bunei vecinătăţi, caracterizat prin utilizarea propriului teritoriu

astfel încât să nu aducă un prejudiciu semnificativ statutului vecin, fiind intim corelat
cu principiul arătat mai-sus;
- principiul informării şi cooperării între state, caracterizat prin obligaţia
statelor de a realiza schimburi de informaţii ori consultări bilaterale sau regionale,
atunci când condiţiile de mediu dintr-un stat pot afecta pe cele ale altui stat;

- principiul protejării patrimoniului comun al umanităţii, ce îşi propune

protejarea unor medii naturale, cum ar fi mediul maritim de mare adâncime, Luna şi
celelalte corpuri cereşti, Antartica, frecvenţele radioelectrice, orbitele sateliţilor
geostaţionari, în ideea lansată de UNESCO că “degradarea sau dispariţia unui bun al
patrimoniului cultural şi natural constituie o sărăcie nefastă a patrimoniului tuturor
popoarelor lumii”;

32
 - principiul prevenirii poluării, definit prin trei aspecte: protecţia la sursă,
principiul “minimizării” ( poluarea minimă este cea mai bună cale de prevenire), şi
luarea în considerare a intereselor generaţiilor viitoare.

Din cadrul principiilor externe specifice cu caracter restrâns, am reţinut ca

fiind mai importante:
- principiul nediscriminării, ce presupune asimilarea pagubelor sau a
prejudiciilor cauzate pe teritoriul altor state contractante, cu cele ce se produc sau se
vor produce în ţara în care sursele poluante au fost localizate;
- principiul interzicerii poluării, identic în conţinut cu cel aplicabil la nivel
naţional.

Unitatea de învăţare 3

§6. IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI

Premisa naşterii raportului juridic de dreptul mediului o constituie preexistenţa

unei norme juridice. Pentru ca un raport juridic de dreptul mediului să ia naştere, în
condiţiile prevăzute de lege, este nevoie să intervină un fapt social, un fapt juridic care
să fie un eveniment sau o acţiune umană.
Prin urmare, izvoarele raportului juridic de mediu sunt acele fapte care dau
naştere unor raporturi concrete de dreptul mediului. Nu orice fapt social dă naştere,
modifică sau stinge un raport de dreptul mediului, ci numai acele fapte de care legea
mediului leagă producerea de consecinţe juridice.
Izvoarele dreptului mediului au următoarele particularităţi:
- toate normele lor sunt norme juridice imperative;
- majoritatea normelor au un caracter tehnic, constituind o veritabilă “ordine
publică tehnologică”.
Izvoarele de dreptul mediului se pot clasifica în: interne şi internaţionale, din
ultima categorie făcând parte, tratatele şi convenţiile internaţionale, pe care
Parlamentul României le-a ratificat, devenind astfel, potrivit dispoziţiilor art. 11
coroborat cu art. 20 din Constituţie, parte a dreptului intern.

Sunt astfel de izvoare internaţionale:

- Convenţia UNESCO privind patrimoniul mondial, cultural şi natural,
 Izvoare încheiată la Paris în 1972, acceptată rin Decretul nr. 187/1990;
internaţionale
- Convenţia asupra zonelor umede de importanţă internaţională, în special ca
habitat al păsărilor acvatice, încheiată la Ramsar, în 1971 şi ratificată de România prin
Legea nr. 5/1991;
- Convenţia de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al
deşeurilor periculoase şi eliminarea acestora, ratificată de România prin Legea nr.
6/1991;
- Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea
deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, încheiată al Aarhus, în 1998, şi
ratificată de România prin Legea nr. 86/2000.

33
 În condiţiile aderării României la U.E., Tratatul de la Roma instituind
Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), Tratatul de la Roma instituind
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau EURATOM), Actul Unic
European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam şi Tratatul de la Nisa, cu
prevederile lor în ceea ce priveşte şi dreptul mediului vor deveni parte a dreptului
intern.

 Izvoare În ceea ce priveşte normele interne ce constituie izvoare ale dreptului mediului
interne intră în această categorie Constituţia, legea, ordonanţele şi hotărârile de guvern.

Constituţia, astfel cum a fost revizuită, adaugă un text expres de lege care
instituie dreptul cetăţenilor români la un mediu sănătos. Reglementarea o găsim în
dispoziţiile art. 35 din Constituţie, reglementare căreia i se alătură textul de principiu al
art. 134 alin. 2 lit. d), e) şi f) dispoziţii ce vizează interesul statutului in exploatarea
resurselor naturale, precum şi refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, şi
menţinerea echilibrului ecologic, printre altele şi în scopul creşterii calităţii vieţii. Un
alt articol, ce face referire la protecţia mediului, îl reprezintă dispoziţiile art. 41 alin. 6
din Constituţie, care stipulând că “dreptul de proprietate obligă la respectarea
sarcinilor privind protecţia mediului” creează o adevărată servitute legală de mediu.

Codul. Cu toate că nu există până în prezent un cod al mediului care să

reunească cele mai importante acte normative şi reglementări în domeniu, există,
totuşi, anumite domenii, ce au trebuit a fi protejate şi prin norme ale acestei ramuri de
drept, şi care au fost cuprinse într-un cod. Un exemplu în acest sens este Codul silvic al
României(Legea nr. 46/2008).

Legea. Cel mai important izvor al dreptului mediului îl reprezintă însă legea.
Legea cadru în domeniul dreptului mediului o reprezintă O.U.G. nr. 195/2005, astfel
cum aceasta a fost modificată şi aprobată prin Legea nr. 265/2006, acte normative ce
au înlocuit Legea nr. 137/1995. Trebuie menţionat că din punct de vedere al naturii
sale, legea mediului este o lege ordinară. Alte legi care reglementează raporturi de
mediu sunt Legea apelor nr. 107/1996 (modificată prin legea nr. 310 din 28 iunie
2004), Legea privind desfăşurarea activităţilor nucleare nr. 111/1996, Legea fondului
cinegetic şi a protecţiei vânatului nr. 103/1996, Legea privind fondul piscicol,
pescuitul şi acvacultura nr. 192/2001, şi altele.

Hotărârile de guvern. Urmărind punerea în aplicare a altor acte normative cu o

natură juridică superioară, hotărârile de guvern intervin în faza punerii în practică a
normelor cadru conţinute în alte reglementări. În domeniul dreptului mediului au fost
adoptate 4 H.G. având ca obiect organizarea şi funcţionarea autorităţii centrale de
mediu: H.G. nr. 792/1992, H.G. nr. 457/1994, H.G. nr. 568/1997, H.G. nr. 17/2001.
Alte hotărâri de guvern în acelaşi domeniu de reglementare mai sunt: H.G. nr.
1174/2001 elaborată în executarea Legii nr. 73/2001 privind Fondul pentru mediu,
H.G. nr. 118/2002 privind aprobarea Programului de acţiune pentru reducerea poluării
mediului acvatic, cauzată de evacuarea unor substanţe periculoase, H.G. nr. 730/1997
pentru aprobarea Normativului privind stabilirea limitelor de încărcare cu poluanţi a
apelor uzate evacuate în resturile de apă şi H.G. nr. 638/1999 privind aprobarea
Regulamentului de apărare împotriva inundaţiilor, fenomenelor meteorologice
periculoase şi accidentelor la construcţiilor hidrotehnice şi a Normativului cadru de
34
dotare cu materiale şi mijloace de apărare operativă împotriva inundaţiilor şi
gheţurilor.

Ordonanţele de guvern, ca acte normative ce reprezintă izvoare ale dreptului

mediului, putem menţiona: O.U.G. nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei, O.U.G.
nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei şi faunei sălbatice, O.U.G. nr. 244/2000 privind siguranţa barajelor,
OUG nr. 78/2000 privind regimul juridic al deşeurilor, O.U.G. nr. 34/2002 privind
prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării în România şi O.U.G. nr.
202/2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere, unele dintre acestea
modificate.

Alte acte normative. Ca izvoare ale dreptului mediului se pot regăsi şi alte acte
normative, cum ar ordinele miniştrilor, sau acte ale autorităţilor publice judeţene şi
locale.

1.Care sunt dispoziţiile constituţionale cu incidenţă în dreptul mediului? Vezi pag. 34

= BIBLIOGRAFIE
I. Literatură de specialitate.

1. Duțu Mircea, Duțu Andrei, Dreptul mediului. Editia 4 , Ed. C.H. Beck,
2014,
2. MARINESCU Daniela , PETRE Maria-Cristina, Tratat de dreptul mediului ,
Ediţia: a V-a, revizuita si adaugita, Editura Universitară, 2014,
3. DUŢU Mircea, Dreptul climei. Regimul juridic al combaterii si atenuării
încălzirii globale si adaptării la efectele schimbărilor climatice, Editura
Universul Juridic, București, 2021
4. DOGARU Lucreția, Dreptul mediului, Editura Pro Universitaria, București,
2021.

5. DUŢU, Mircea, Tratat de dreptul mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

6. LUPAN, Ernest, “Dreptul mediului”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

35
 7. MARINESCU, Daniela, Tratat de dreptul mediului, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2010.

8. MOCANU, Livia, “Dreptul mediului”, Ed. Sfinx 2000, 2000,

9. MOCANU, Livia, “Dreptul mediului” Suport de curs, Târgoviște, 2021,

10. ROMIŢAN, Ciprian Raul, Dicţionar de dreptul mediului, , Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2004.

11. ŢARCĂ, ŞTEFAN, Dreptul mediului. Curs universitar, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2005.

II. Acte normative

1. Constituţia României, republicată după revizuire, publicată în Monitorul

Oficial, Partea I nr. 767 din 31/10/2003;
2. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cunoscută şi sub denumirea
de Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale
(document elaborat de Consiliul Europei, semnat pe 4 noiembrie 1950 la Roma şi
intrat în vigoare pe 3 septembrie 1953; România a ratificat Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului la data de 20 iunie 1994);
3. Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la
luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25
iunie 1998 , ratificată prin Legea nr. 86 din 10 mai 2000, publicată în Monitorul
Oficial nr. 224 din 22 mai 2000;
4. Legea mediului (O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificată şi
aprobată prin Legea nr. 265/2006);
5. H.G nr. 877 din 9 noiembrie 2018, privind adoptarea Strategiei naționale
pentru dezvoltarea durabilă a României 2030, M.Of. nr. 985 din 21 noiembrie 2018;
6. H.G. nr. 878 din 28 iulie 2005 privind accesul publicului la informația
privind mediul M.Of. 760/2005

III. Site-uri oficiale:

- http://www.mmediu.ro/
- http://legislatie.just.ro/
- http://www.anpm.ro/
- https://sdgs.un.org/2030agenda

36
 Modulul II
REGIMUL JURIDIC PRIVIND
PROTECŢIA
ELEMENTELOR MEDIULUI NATURAL

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins:

 U.I. 4: Definirea conceptului de protecţie a mediului,

1 oră

 U.I. 5: protecţia juridică a solului şi subsolului, protecţia juridică a

fondului forestier şi a vegetaţiei forestiere.

5 ore

 U.I. 6 : protecţia juridică a biodiversităţii (a faunei terestre şi

acvatice, a ariilor protejate), protecţia juridică a apei, protecţia juridică a
atmosferei

5 ore

37
 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe în ceea ce priveşte protecţia celor
mai importanţi factori de mediu.
Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind protecţia
solului şi subsolului, a faunei terestre şi acvatice, a apei, a biodiversităţii, a ariilor
protejate şi a atmosferei.

Unitatea de învăţare 4

§1. DEFINIREA CONCEPTULUI DE PROTECŢIE A MEDIULUI.

Definirea conceptului de protecţie a mediului Înainte de anii`70, protecţia

 mediului si politica mediului erau noţiuni la fel de necunoscute ca si cea de dreptul
mediului.
Conceptul de
Cu timpul insa, guvernele statelor, organizaţiile si organismele internaţionale au
protecţie a
mediului acordat atenţie acestui domeniu atât de important. Pornind de la realitatea după care
calitatea vieţii pe pământ este dependenta de calitatea mediului, protejarea si
dezvoltarea mediului trebuie sa constituie una dintre preocupările contemporane
prioritare.
Protecţia si ameliorarea mediului este o sarcina naţională si internaţională, o
preocupare primordiala pentru toate guvernele, ce implica un complex de eforturi
materiale, financiare, politice, juridice, ştiinţifice si organizatorice. Se impune in acest
sens, elaborarea unui concept de protecţie a mediului, complex si realist, un concept ce
presupune protecţia tuturor factorilor de mediu, respectiv un concept care sa aibă in
vedere nevoile multiple ale omului, legile naturii, respectul pentru sănătate şi viaţă,
pentru progres si dezvoltare în strânsă armonie cu natura.
Activitatea complexa de protecţie a mediului trebuie sa înceapă cu lichidarea
cauzelor si a surselor poluării, ceea ce, consideram ca ar duce la prevenirea
consecinţelor acestui fenomen.
Protecţia mediului reprezintă un obiectiv de interes naţional si internaţional cu
efecte (directe si indirecte) pe termen lung in toate compartimentele sistemului social.
Protecţia mediului are ca scop înlăturarea influentelor negative asupra mediului
natural si artificial, asupra ecosistemului ca un tot unitar, reducerea si eliminarea
efectelor poluării.
Protejarea ecosistemelor se face printr-un complex de activităţi umane care au
ca scop principal ocrotirea omului, ca parte integranta a comunităţilor de viata
interdependente.
Pentru restabilirea echilibrului ecologic perturbat, este nevoie de intervenţia
omului printr-o activitate complexă, raţională şi ştiinţific fundamentata de protecţie a
factorilor de mediu naturali (sol, subsol, aer, apa, pădure, flora, fauna, rezervaţii) si
artificiali (aşezări omeneşti si lucruri realizate de om).
Protecţia mediului poate fi definita ca fiind o activitate umana ce are ca scop
concret prevenirea poluării, menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de viata pe pământ.

38
 Mediul (natural si artificial) reprezintă cadrul de viaţa al întregii omeniri, pe
care civilizaţia tehnico - ştiinţifică l-a ameliorat dar l-a şi poluat, ea fiind totodată
considerată capabilă să ajute la prevenirea şi înlăturarea poluării.
Pentru realizarea compatibilităţii intre sistemul economic, uman, ambiental si
tehnologic se impune stimularea progresului tuturor acestor dimensiuni.18
Sarcina protecţiei mediului aparţine întregii societăţi şi se realizează in interesul
întregii omeniri. Art.6 din Legea mediului dispune ca "Protecţia mediului constituie
obligaţia si responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice centrale si locale,
precum si a tuturor persoanelor fizice si juridice". În acest scop, autorităţile
administrative au obligaţia să prevadă în bugetele proprii, programe în scopul
protecţiei mediului.
Problema protecţiei mediului trebuie privita sub doua aspecte:
- protecţia mediului are ca sarcina generala descoperirea cauzelor si surselor
poluării, stabilirea modalităţilor de prevenire, reducere şi înlăturare a efectelor poluării;
- protecţia mediului are ca sarcina concreta, protecţia diferitelor elemente
componente ale mediului natural si artificial.
Protecţia mediului este o sarcină generală a întregii societăţi, sarcinile concrete
ale protecţiei mediului fiind stabilite prin reglementările legale speciale referitoare la
protecţia factorilor de mediu.
Aşadar, sarcina dificilă şi complexă de protecţie a mediului nu se poate realiza
exclusiv de către organele de stat, fiind necesar în acest sens şi aportul organismelor
nestatale, a persoanelor fizice si juridice. Această activitate s-a generalizat în
majoritatea ţărilor lumii, devenind în prezent o adevărată "mişcare ecologică".
Mişcările ecologiste naţionale şi internaţionale mobilizează agenţii poluanţi să
acţioneze pentru protecţia şi ameliorarea mediului dar si pentru repararea prejudiciilor
ecologice cauzate.
Coordonarea si controlul activităţii de protecţie a mediului revin autorităţii
publice centrale pentru protecţia mediului, autorităţilor publice teritoriale pentru
protecţia mediului, precum şi instituţiilor abilitate in acest sens prin lege, pentru
domeniile lor de responsabilitate.

Unitatea de învăţare 5
§2. PROTECŢIA JURIDICĂ A SOLULUI ŞI SUBSOLULUI.

 Multe dintre dezideratele internaționale în domeniul mediului, inclusiv

Abordări obiectivele de dezvoltare durabilă ale Organizației Națiunilor Unite, vizează direct și
internationale
și comunitare
indirect solul. Multe dintre obiectivele de dezvoltare durabilă nu pot fi atinse fără
soluri sănătoase și o folosire durabilă a terenurilor. Astfel, adoptarea unor măsuri
urgente pentru combaterea schimbărilor climatice au în vedere faptul că, solurile pot
juca un rol important prin funcția de stocare dioxidului de carbonului și gestionarea
eficientă a acestuia. Un alt obiectiv O.N.U de dezvoltare durabilă și anume protejarea,
refacerea și promovarea utilizării durabile a ecosistemelor terestre, gestionarea
durabilă a pădurilor, combaterea deșertificării și a declinului biodiversității depinde,
printre altele, de sol. Eradicarea foametei, garantarea securității alimentare,
îmbunătățirea calității alimentației, asigurarea bunăstării , a unei vieți sănătoase la

39
 orice vârstă se bazează pe soluri sănătoase. 11 Asigurarea unor modele de consum și
producție durabile care să împiedice substanțele chimice și deșeurile să ajungă în apă,
aer, sol se bazează pe folosirea judicioasă a resurselor solului. Dezvoltarea orașelor și a
așezărilor umane pentru ca ele să fie deschise tuturor, sigure, reziliente și durabile nu
se poate atinge fără o atenție deosebită acordată solului. Asigurarea disponibilității și
managementului durabil al apei și igienei pentru toți se poate realiza prin menținerea
calității solului, având în vedere rolul pe care îl joacă apa potabilă, curată în
agricultură.
Solul reprezintă un ecosistem esențial care oferă servicii valoroase pentru
furnizarea de alimente, energie și materii prime, reținerea carbonului, purificarea și
infiltrarea apei, reglarea nutrienților din sol, combaterea dăunătorilor, precum și
servicii recreative. Prin urmare, solurile sănătoase sunt un factor-cheie care contribuie
la atingerea obiectivelor Pactului Ecologic European12, cum ar fi neutralitatea
climatică, refacerea biodiversității, reducerea la zero a poluării și sustenabilitatea
sistemelor alimentare.
Noua strategie a U.E pentru sol13( aflată în curs de adoptare) oferă cadrul
general și calea concretă către atingerea următoarelor obiective:
• Intensificarea eforturilor pentru protejarea fertilității solului și de
reducere a eroziunii acestuia;
• Creșterea materiei organice a solului și refacerea ecosistemelor bogate
în carbon;
• Protejarea și sporirea biodiversității solului;
• Reducerea ratei de extindere urbană până în
• Atingerea obiectivului de neutralitate din punct de vedere al degradării
terenurilor până în 2030;
• Înregistrarea de progrese în identificarea și remedierea siturilor
contaminate și abordarea contaminării difuze;
• Abordarea amenințării tot mai mari a deșertificării.

Academia Română în documentul intitulat „Strategia de dezvoltare a României

în următorii 20 de ani” 14 identifică ca principale amenințări la adresa calității solurilor
: seceta, umiditatea excesivă, eroziunea, compactarea, sărăcirea solului în materie
organică şi elemente nutritive, salinizarea, acidifierea, poluarea, extinderea
suprafețelor cu soluri încadrate în clasele inferioare de calitate, degradarea lucrărilor de
 îmbunătățiri funciare și extinderea suprafețelor afectate de secetă, vânzarea terenurilor
agricole unor investitori străini, decopertarea orizonturilor fertile pentru comercializare
Protecţia ș.a., suprafeţele de teren afectate de astfel de fenomene dublându-se (cel puțin) în
solului în
legislația ultimii 25 de ani. Fiecare ameninţare necesită măsuri specifice de abordare, elaborarea
internă de strategii, planuri de acțiune, pachete legislative și efectuarea unor studii complexe.

11
Pentru detalii https://sdgs.un.org/goals
12
Pentru detalii https://european-union.europa.eu/priorities-and-actions/actions-topic/environment_ro
13
Pentru detalii https://ec.europa.eu/info/law/better-regulation/have-your-say/initiatives/12634-Noua-
strategie-a-UE-pentru-soluri-sanatoase_ro
14
Academia Română, Strategia de dezvoltare a României în următorii 20 de ani, Coordonator Acad.
Ionel-Valentin Vlad, Editura Academiei Române, București,2017, p. 59.

40
 Protecţia juridică a terenurilor în general şi acelor destinate agriculturii în
special, se realizează printr-o serie de reglementări menite să asigure conservarea şi
ameliorarea solului, să împiedice scoaterea terenurilor din circuitul agricol, să
determine ca aceste terenuri să fie utilizate exclusiv pentru producţia agricolă sau
silvică, prin stabilirea obligaţiei generale a deţinătorilor de a le exploata şi folosi
potrivit destinaţiei lor. Protecţia juridică cantitativă şi calitativă a solului se realizează
prin stabilirea unor obligaţii legale pentru orice deţinător de teren, fiind o problemă
atât de interes public cât şi privat.15
Reglementări cu privire la protecția mediului în general (deci și cu privire la
sol) regăsim în Constituția României în art. 44 alin.7 care stipulează că exercițiul
dreptului de proprietate trebuie realizat cu respectarea sarcinilor privind protecția
mediului.
Dispoziții cu privire la protecția solului și subsolului regăsim și în legea cadru
în domeniu (O.U.G 195/2005), mai exact în capitolul XI intitulat „Protecția solului,
subsolului și a ecosistemelor terestre”. Reglementarea nu este una foarte detaliată, dar
vine să stabilească o serie de principii ce vor fi dezvoltate ulterior prin legislația
subsecventă. Încă din primul articol al capitolului se subliniază că obligația de
protecție a solului incumbă tuturor deținătorilor de terenuri indiferent de titlu (deducem
că sunt ținuți de această obligație toate persoanele fizice sau juridice de drept public și
privat, incluzând statul și u.a.t-urile)16.
Statului, prin intermediul Guvernului, îi revine obligația de reglementare cu
privire la modalitățile de investigare și evaluare a poluării solului și subsolului,
remedierea în zonele în care solul, subsolul și ecosistemele terestre au fost afectate și
cele referitoare la protecția calității solului, subsolului și a ecosistemelor terestre și de
control a respectării reglementărilor în domeniu. De asemenea, Ministerului Mediului
îi revine sarcina de stabilire a sistemului de monitorizare a calității mediului geologic
în scopul evaluării stării actuale și a tendințelor de evoluție a acesteia ( în această
direcție fiind înființat Sistemul naţional de monitoring integrat al solului ca parte a
Sistemului naţional de monitoring integrat al resurselor de ape şi al zonelor protejate,
gestionat de Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie
şi Protecţia Mediului - ICPA Bucureşti).
Dispoziții cu privire la protecția solului regăsim în una dintre cele mai
importante acte normative adoptate imediat după Revoluția din 1989 și anume Legea
Fondului funciar nr. 18/1991 .
Potrivit art. 1 din Lg. 18/1991 terenurile de orice fel, indiferent de destinație,
de titlu pe baza căruia sunt deținute sau de domeniul public ori privat din care fac
parte, constituie fondul funciar al României iar prin art. 74 se instituie obligația
cultivării și protecției solului pentru toți deținătorii de terenuri agricole. Încălcarea
acestei obligații atrage o sancțiune considerată în doctrină17 ca fiind specifică dreptului
15
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ediția a IV-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010,
p.239.
16
Sintagma „deținători de terenuri” a fost definită în art. 3 din Legea 18/1991 ca reprezentând titularii
dreptului de proprietate, ai altor drepturi reale asupra acestora sau cei care, potrivit legii civile, au
calitatea de posesori ori deținători precari iar în art.4 se indică detaliat terenurile care constituie fondul
funciar al României și cu privire la care se vor aplica măsurile de protecție a solului prevăzute de lege.
Potrivit articolului menționat terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor
drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparține domeniului public sau
domeniului privat.
17
Doina Anghel, Răspunderea juridică privitoare la protecția mediului: privire specială asupra
răspunderii civile, Ed. Universul Juridic, București, p.235.

41
mediului și anume plata unei sume de bani anuale de către proprietar sau deținătorii de
terenuri atribuite în folosință în condițiile legii 18, după o somație prealabilă din partea
primăriilor comunale, orășenești sau municipale.
Protecția și ameliorarea solului se realizează prin lucrări de prevenire și de
combatere a proceselor de degradare și poluare a solului provocate de fenomene
naturale sau cauzate de activități economice și sociale.
Lucrările necesare pentru protecția și ameliorarea solului se stabilesc pe baza de
studii și proiecte, întocmite la cerere de organele de cercetare și proiectare de
specialitate, în corelare cu cele de amenajare și organizare a teritoriului, și se executa
de către deținătorii terenurilor sau prin grija acestora, de către unități specializate în
execuția unor asemenea lucrări.
Un rol foarte important pentru protejarea și ameliorarea terenurilor îl are
instituția perimetrului de ameliorare prevăzută de art. 82 din legea 18/1991 care
stipulează că vor fi incluse în acestea terenurile care prin degradare și poluare și-au
pierdut, total sau parțial, capacitatea de producție pentru culturi agricole sau silvice .
Potrivit H.G nr. 1257/201118 vor fi incluse în perimetrul de ameliorare toate terenurile
degradate, indiferent de titularul dreptului de proprietate, a căror punere în valoare este
necesară din punctul de vedere al protecţiei solului, regimului apelor, îmbunătăţirii
condiţiilor de mediu şi a diversităţii biologice. Noțiunea de teren degradat folosită de
actele normative mai sus amintite a fost definită în Anexa 1 pct. 53 Codul silvic 19 ca
fiind acele terenuri care prin eroziune, poluare sau acțiunea distructivă a unor factori
antropici și-au pierdut definitiv capacitatea de producție agricolă, dar pot fi ameliorate
prin împădurire. Stabilirea terenurilor care constituie grupele de ameliorare se face de
Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor împreună cu Ministerul Apelor şi
Protecţiei Mediului, pe baza propunerilor realizate de către oraşe şi comune.
Pentru aceasta se întocmeşte o anumită documentaţie, care se avizează de către
organele judeţene agricole şi silvice şi de protecţia mediului, care se înaintează apoi,
Ministerului Agriculturii.
Deţinătorii terenurilor ce au fost aprobate ca reprezentând perimetrul de
ameliorare, sunt obligaţi să pună la dispoziţie aceste terenuri pentru efectuarea
lucrărilor de ameliorare. Dar, trebuie menţionat totodată, că includerea unui teren în
categoria menţionată se poate face de către primărie cu acordul proprietarului. Dacă
acesta nu este de acord, primăria face o propunere motivată prefecturii, care va decide.
Ordinul prefectului cu privire la acest aspect poate fi contestat în faţa instanţelor de
contencios administrativ, potrivit legii speciale.
Dacă prefectul decide că un anumit teren va intra în perimetrul de ameliorare,
atunci consiliul local este obligat să-i atribuie titularului în folosinţă un alt teren,
corespunzător ca suprafaţă şi natură, pe durata realizării lucrărilor de ameliorare.

18
Pentru aprobarea Regulamentului privind stabilirea grupelor de terenuri care intră în perimetrele de
ameliorare, funcţionarea şi atribuţiile comisiilor de specialişti, constituite pentru delimitarea
perimetrelor de ameliorare,publicată M.Of. nr. 934/2011.
19
Asemenea terenuri legiuitorul indică ca fiind:
a) terenurile cu eroziune de suprafață foarte puternică și excesivă;
b) terenurile cu eroziune de adâncime - ogașe, ravene, torenți;
c) terenurile afectate de alunecări active, prăbușiri, surpări și scurgeri noroioase;
d) terenurile nisipoase expuse erodării de către vânt sau apă e.t.c.

42
 Dacă statul nu dispune în localitatea respectivă de terenuri, şi proprietarul nu
este de acord să primească în altă parte teren în folosinţă, atunci se va aplica procedura
exproprierii pentru cauză de utilitate publică, prevăzută de Legea nr. 33/199420.
Terenurile cuprinse în perimetrele de ameliorare sunt scutite, pe durata
realizării ameliorării, de plata impozitelor datorate statutului.
Execuția în teren a lucrărilor de amenajare și punere în valoare a terenurilor
degradate din perimetrele de ameliorare se face de unități specializate, în funcție de
specificul lucrărilor. Legea prevede că lucrările mai ample ce se executa pentru
consolidarea terenului, ca: terasări, modelări, nivelări, fixări de soluri, înierbări,
împăduriri, corectări de torenți și împrejmuiri, drumuri, poduri, podețe, cu caracter
permanent, se realizează pe cheltuiala statului, conform proiectului de ameliorare.
Deţinătorii de terenuri degradate, chiar dacă nu sunt cuprinse într-un perimetru
de ameliorare, care doresc să facă înierbări, împăduriri, corectarea solului sau alte
lucrări de ameliorare a acestora, vor primi în mod gratuit de la stat materialul necesar.
Cei care nu le folosesc în scopul arătat vor plăti contravaloarea lor.
Scopul acestor lucrări este valorificarea superioară a fondului funciar, în
principal creşterea potenţialului productiv al solului şi introducerea în circuitul
economic a terenurilor neproductive.
Relativ la protecția cantitativă a terenurilor, legea fondului funciar instituie
principiul păstrării terenurilor agricole şi utilizării lor în scopuri productive. De aceea,
legea reglementează restrictiv folosirea temporară sau definitivă a terenurilor în alte
scopuri decât producția agricolă și silvică și de asemenea instituie o procedură
riguroasă de scoatere a terenurilor din circuitul agricol, deoarece există tentaţia de a
folosi terenurile agricole pentru o altă destinaţie decât cea normală. Astfel potrivit art.
92 amplasarea construcțiilor de orice fel pe terenuri agricole din extravilan, pe cele
amenajate cu lucrări de îmbunătățiri funciare, precum și pe cele plantate cu vii și
livezi, parcuri naționale, rezervații, monumente, ansambluri arheologice și istorice,
este interzisă. Amplasarea construcțiilor de orice fel( cele ce se pot realiza numai în
baza și cu respectarea autorizației de construire) se face în intravilanul unităților
administrativ-teritoriale. Prin excepție legea prevede că pe terenurile agricole de clasa
a III-a, a IV-a și a V-a de calitate, având categoria de folosință arabil, vii și livezi,
precum și pe cele amenajate cu lucrări de îmbunătățiri funciare, situate în extravilan, în
baza autorizației de construire și a aprobării scoaterii definitive sau temporare din
circuitul agricol, pot fi amplasate obiective de investiție cum ar fi: cele care fac
obiectul unor proiecte publice și private și pot genera efecte poluante factorilor de
mediu; care prin natura lor nu se pot amplasa în intravilan, respectiv: cariere,
balastiere, gropi de împrumut, gropi de gunoi, refugii montane; care servesc
activităților agricole și/sau serviciilor conexe, precum: depozite de îngrășăminte
minerale ori naturale, construcții de compostare, silozuri pentru furaje, magazii etc.21
Legiuitorul prevede excepții și cu privire la terenurile din extravilan de clasa I și a II-a
de calitate, precum și pe terenurile ocupate de parcuri naționale, rezervații,
monumente, ansambluri arheologice și istorice se pot amplasa, printre altele, în baza
autorizației de construire și a aprobării scoaterii definitive sau temporare din circuitul
agricol, doar construcțiile care servesc activităților agricole, cu destinație militară, căile
ferate, șoselele de importanță deosebită, liniile electrice de înaltă tensiune, forarea și
20
Astfel cum a fost modificată și completată de Legea nr. 255 din 14 decembrie 2010 privind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național,
județean și local, publicată în M.Of nr. 853/2010.
21
Pentru enumerarea detaliată a acestor excepții a se vedea art. 92 (2) din Legea 18/1991.

43
echiparea sondelor, lucrările aferente exploatării țițeiului și gazului etc. Scoaterea
definitivă din circuitul agricol şi silvic a terenurilor situate în extravilan se face cu
plata unor taxe aferente la Fondul de ameliorare a fondului funciar.22
Potrivit art. 94 scoaterea definitivă sau temporară din circuitul agricol a
terenurilor agricole situate în extravilan23 se aprobă după cum urmează:
a) prin decizie a directorului direcției pentru agricultură județene, pentru
terenurile agricole de până la 1 ha, inclusiv;
b) prin decizie a directorului direcției pentru agricultură județene, pentru
terenurile agricole în suprafață de până la 100 ha, inclusiv, cu avizul structurii de
specialitate din cadrul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale;
c) prin hotărâre a Guvernului, pentru terenurile agricole a căror suprafață
depășește 100 ha, inițiată de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.
În direcția valorificării dar și protejării terenurilor agricole sunt incluse și
dispozițiile privitoare la titularii obiectivelor de investiții sau de producții amplasate
pe terenuri agricole și forestiere sunt ținuți să ia masuri prealabile executării
construcției obiectivelor, de decopertare a stratului de sol fertil de pe suprafețele
amplasamentelor aprobate, pe care să-l depoziteze și să-l niveleze pe terenuri
neproductive sau slab productive, indicate de organele agricole sau silvice, în vederea
punerii în valoare sau a ameliorării acestora. De asemenea, titularii lucrărilor de
investiții sau de producție, care dețin terenuri scoase definitiv din circuitul agricol, pe
care nu le mai folosesc în procesul de producție, cum sunt cele rămase în urma
excavării de materii prime - cărbune, caolin, argilă, pietriș - de la sondele abandonate
și altele asemenea, sunt obligați să ia măsurile necesare de amenajare și de nivelare,
dându-le o folosință agricolă, iar dacă aceasta nu este posibil, o folosință piscicolă sau
silvică, în termen de până la 2 ani de la încheierea procesului de producție.
În situația terenurilor din albiile abandonate ale cursurilor de apă, devenite
disponibile în urma lucrărilor de regularizare, acestea vor fi amenajate pentru producția
agricolă, piscicolă, sau, după caz, silvică, o dată cu lucrările de bază executate de
titularii acestora. În vederea protejării terenurilor agricole, art. 102 din Legea nr.
18/1991 modificată, arată că liniile de telecomunicaţii şi cele de transport şi distribuţie
a energiei electrice, conductele de transport pentru alimentare cu apă, canalizare,
produsele petroliere, gaze şi alte instalaţii, se vor amplasa în imediata vecinătate a
căilor de comunicaţii, pentru a nu stânjeni lucrările agricole.
Un rol important pentru protecția calitativă dar și cantitativă a solului îl au
amenajările de îmbunătățiri funciare, care potrivit Legii 138/2004 (cadrul legal în
acest domeniu), reprezintă lucrări hidrotehnice complexe și agropedoameliorative
realizate în scopul prevenirii și înlăturării acțiunii factorilor de risc - secetă, exces de
apă, eroziunea solului și inundații, precum și poluare - pe terenurile cu orice destinație,
indiferent de proprietar. Acestea contribuie la valorificarea capacității de producție a
terenurilor și a plantelor, precum și la introducerea în circuitul economic a terenurilor
neproductive.
22
A se vedea în acest sens Ordinul Ministerului Agriculturii Și Dezvoltării Rurale, nr. 39/ 2020 pentru
modificarea anexei la Ordinul ministrului agriculturii și dezvoltării rurale nr. 1.343/2018 privind
aprobarea valorii tarifului datorat pentru scoaterea definitivă sau temporară din circuitul agricol a
terenurilor aflate în extravilan, precum și pentru introducerea terenurilor agricole în intravilan, publicat
în M. OF. nr. 101/2020
23
Pentru detalii în legătură cu procedura privind scoaterea definitivă sau temporară din circuitul agricol
a terenurilor situate în extravilanul localităților, precum și pentru aprobarea Procedurii privind restituirea
tarifului achitat la Fondul de ameliorare a fondului funciar Ordinul Ministrului Agriculturii și
Dezvoltării Rurale nr. 83/2018 publicat în M. Of. nr 184/2018.

44
 Potrivit Analizei SWOT , pe care se bazează Planul național strategic al
României 2021- 202724 (adoptat de fiecare stat membru U.E pentru adoptarea noii
Politicii agricole comune (P.A.C), referitor la infrastructura de îmbunătățiri funciare,
se înregistrează dificultăți în ceea ce privește adaptarea agriculturii la schimbările
climatice, în condițiile în care agricultura din România este în continuare, dependentă
de condițiile meteorologice, ce generează fluctuații mari ale veniturilor fermierilor.
Infrastructura de îmbunătățiri funciare cuprinde o rețea de sisteme de irigații, sisteme
de desecare și drenaj și lucrări de apărare împotriva inundațiilor sau de combatere a
eroziunii solului, care deservește o suprafață de teren definită și care include terenul,
clădirile, echipamentul, drumurile de acces și infrastructura aferentă, necesare pentru a
exploata, întreține și repara amenajarea și sistemele componente. Deși au fost realizate
investiții importante din fonduri europene și naționale, o mare parte din sistemele de
irigaţii existente sunt degradate sau nefuncţionale, ori neadaptate la tipologia fermelor
și cerințele utilizatorilor. Uzura fizică și tehnologiile de irigare învechite au făcut ca
sistemele să fie ineficiente (din punct de vedere al consumului de energie și apă),
utilizarea și întreținerea lor este costisitoare pentru fermieri având un impact negativ
asupra resurselor naturale și economice.
Legea 138/2004, reglementează potrivit art.3 :
- regimul juridic al proprietății și folosinței infrastructurii de îmbunătățiri
funciare și a terenului aferent, precum și mecanismele de dobândire și/sau transmitere
a dreptului de proprietate, administrare sau folosință asupra acestei infrastructuri;
- cadrul de reglementare a înființării și funcționării Agenției Naționale a
Îmbunătățirilor Funciare, persoană juridică română de interes public național în
sectorul îmbunătățirilor funciare,
- înființarea și funcționarea organizațiilor de îmbunătățiri funciare și a
federațiilor de organizații de îmbunătățiri funciare în vederea desfășurării activităților
de îmbunătățiri funciare atât în interesul membrilor lor, cât și în interesul public;
- atribuțiile autorității publice centrale, care coordonează elaborarea strategiei și
politicilor în sectorul îmbunătățirilor funciare;
- sancțiunile care se aplică în cazul încălcării prevederilor acestei legi.
Potrivit legii, îmbunătățirile funciare au ca obiective:
a) asigurarea protecției terenurilor de orice fel și a oricăror categorii de
construcții față de inundații, alunecări de teren și eroziuni, precum și protecției
lacurilor de acumulare împotriva colmatării și regularizarea cursurilor de apă;
b) asigurarea unui nivel corespunzător de umiditate a solului, care să permită
sau să stimuleze creșterea plantelor, incluzând plantațiile vitipomicole, culturile
agricole și silvice;
c) asigurarea ameliorării solurilor acide, sărăturate și nisipoase, precum și
protecția împotriva poluării.
Dintre principiile pe care se bazează legea îmbunătățirilor funciare amintim:
a) exploatarea echitabilă a amenajărilor de îmbunătățiri funciare, sistemelor de
irigații sau desecare și drenaj și a lucrărilor de apărare împotriva inundațiilor și
combatere a eroziunii solului pentru asigurarea protecției intereselor tuturor
beneficiarilor;

24
A se vedea https://www.madr.ro/planul-national-strategic-pac-post-2020/documente-de-
programare.html

45
 b) consultarea și, după caz, implicarea beneficiarilor, organizațiilor
neguvernamentale și a altor reprezentanți ai societății civile în luarea deciziilor în
scopul promovării adoptării raționale, eficiente și transparente a acestora;
c) realizarea de către proprietarii de amenajări de îmbunătățiri funciare a
exploatării, întreținerii și reparațiilor amenajărilor de îmbunătățiri funciare situate pe
terenurile pe care le dețin sau, după caz, pe terenurile altora, cu acordul acestora,
inclusiv a lucrărilor de reabilitare, executare de investiții și suportarea costurilor
acestor activități. Statul intervine prin Agenție numai pentru finanțarea lucrărilor de
investiții care sunt efectuate pe terenuri proprietate publică și privată a statului.
Lucrările de îmbunătățiri funciare noi sau extinderile de amenajări finanțate din
bugetul Agenției se pot realiza și pe terenurile proprietate privată a altor deținători, cu
acordul prealabil al acestora;
d) exploatarea amenajărilor de îmbunătățiri funciare astfel încât să se prevină
folosirea ineficientă a apei, excesul de umiditate, eroziunea și poluarea solului și să se
promoveze protecția mediului în conformitate cu standardele de mediu.
Amenajările de îmbunătăţiri funciare pot fi de utilitate publică sau privată.
Pentru cele de utilitate publică este obligatoriu acordul proprietarilor de terenuri.
Administratorii amenajărilor de îmbunătăţiri funciare de utilitate publică sunt
obligaţi, printre altele, să urmărească impactul acestor lucrări asupra factorilor de
mediu şi să aplice măsurile de corecţie atunci când constată anumite tendinţe negative,
după cum acestea rezultă din documentaţiile tehnico-economice şi/sau ecologice.
O problemă cu rădăcini istorice în trecutul comunist al României dar și post-
comunist cu impact asupra protecție cantitative dar și calitative a solului și subsolului
din România este cea a situri contaminate. Ca atare, România a adoptat în anul 2015
Strategia naţională şi Planul naţional pentru gestionarea siturilor contaminate din
România iar în anul 2019, Legea 74 privind gestionarea siturilor potenţial contaminate
şi a celor contaminate, care stabilesc cadrul legal cu privire la:
a) identificarea siturilor potenţial contaminate şi a celor contaminate în vederea
realizării unui inventar naţional al acestora;
b) definirea şi stabilirea obiectivelor privind remedierea siturilor contaminate la un
nivel de funcţionalitate şi în conformitate cu utilizările prezente şi viitoare, luându-se
în considerare costurile de remediere a acestora;
c) clasificarea şi prioritizarea siturilor contaminate la nivel naţional;
d) gestionarea siturilor potenţial contaminate şi/sau a celor contaminate;
e) accesul publicului la informaţiile privind siturile potenţial contaminate şi siturile
contaminate;
f) îmbunătăţirea colaborării cu statele membre ale Uniunii Europene în vederea
reducerii contaminării solului.
Potrivit Strategiei , România conştientizează riscurile potenţiale care decurg
din activităţile antropice, cu posibil impact semnificativ asupra sănătăţii umane, a
calităţii solurilor, apelor subterane şi apelor de suprafaţă, ecosistemelor şi altele
asemenea. La nivelul anilor 2007-2008 s-a realizat un prim inventar al siturilor
contaminate/potenţial contaminate. Acestea au fost identificate de Agenţia Naţională
pentru Protecţia Mediului, prin unităţile din subordine, pe baza analizei
documentaţiilor care au stat la baza emiterii actelor de reglementare, un număr de
1.393 de situri contaminate/potenţial contaminate reprezentând zone în care s-au
desfăşurat în principal activităţi miniere şi metalurgice, petroliere, chimice, alte
activităţi industriale la scară mare sau la scară mică.

46
 În contextul european şi naţional, preocupările pentru protecţia solului,
utilizarea durabilă a acestuia, conservarea şi, acolo unde este posibil, refacerea
capacităţii/proprietăţilor sale necesare îndeplinirii cât mai multor funcţii înregistrează o
evoluţie ascendentă semnificativă.
Remedierea siturilor contaminate este una dintre principalele componente ale
dezvoltării durabile a comunităţilor la fiecare nivel administrativ. Ea poate sta la baza
îmbunătăţirii condiţiilor de mediu, coeziunii sociale şi creşterii economice.
În accepțiunea Legii 74/2019 situl contaminat este zona definită geografic,
delimitată în suprafaţă şi în adâncime, în care, în urma raportului de investigare
detaliată şi evaluare a riscului, a fost confirmată prezenţa unor poluanţi reprezentând
un risc semnificativ pentru sănătatea umană şi mediu. Coordonatele planimetrice ale
punctelor caracteristice ale limitelor sitului contaminat sunt prezentate în Sistemul
Naţional de Proiecţie Stereografică 1970;iar situl potenţial contaminat este zonă
definită geografic unde se desfăşoară ori s-au desfăşurat în trecut activităţi antropice cu
potenţial de contaminare a solului, astfel cum sunt prevăzute în anexa nr. 1, şi unde
contaminarea nu a fost confirmată/evaluată.
Legea 74/2019 reglementează o serie de aspecte precum: identificarea siturilor
potenţial contaminate, inventarierea siturilor potenţial contaminate, investigarea
detaliată şi evaluarea riscului asupra mediului, prioritizarea siturilor contaminate,
remedierea sitului declarat contaminat,informarea publicului.
Problema protecției cantitative a terenurilor agricole este afectată, printre altele
și de regimul de vânzare al acestora, deoarece existența unui cadru excesiv de
permisiv în privința înstrăinărilor față de subiecți străini poate duce la diminuarea
suprafeței agricole care produce pentru România, putând fi afectat principiul
exploatării resurselor naturale, în concordanță cu interesul național. 25 De asemenea,
reglementările cu privire la vânzarea terenurilor agricole din extravilan au un impact
important cu privire la eficiența exploatărilor agricole, putând duce la o fragmentare
excesivă a suprafețelor agricole, cu impact direct asupra cantității de alimente produse
dar și asupra calității solului, existând tentația proprietarilor de a exploata excesiv
terenurile agricole din dorința obținerii unor beneficii mai extinse.
Academia Română identifică, în documentul mai sus amintit, printre
principalele amenințări la dresa solului din România și vânzarea terenurilor agricole
unor investitori străini, decopertarea orizonturilor fertile pentru comercializare .
Problema a fost sesizată și la nivel comunitar, arătându-se în Comunicarea
interpretativă a Comisiei privind achiziția de terenuri agricole și dreptul Uniunii
Europene (2017/C 350/05) că terenul agricol este un activ rar și special, achiziția
acestuia este adesea supusă anumitor condiții și restricții26. Aceste legi funciare
naționale, în vigoare în mai multe state membre ale UE, urmăresc obiective diferite, de
la menținerea acestor terenuri în uz agricol la limitarea concentrării terenurilor, însă au
în comun faptul că vizează evitarea speculațiilor excesive cu terenuri. În plan
comunitar reglementările naționale în domeniu trebuie să fie în acord cu principiul
liberei circulații a capitalurilor și libertatea de stabilire. Aceste libertăți constituie părți
25
Legea nr. 17 /2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării terenurilor agricole situate în
extravilan și de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților ce dețin în administrare
terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor
Statului stabilește în art. 1 ca obiective ale legii: asigurarea securității alimentare, protejarea intereselor
naționale și exploatarea resurselor naturale, în concordanță cu interesul național; comasarea terenurilor
agricole în vederea creșterii dimensiunii fermelor agricole și constituirea exploatațiilor viabile
economic.
26
Dogaru Lucreția, Dreptul mediului, Ediția a II-a, Editura Pro Universitaria, București, 2020, p. 140.

47
integrante ale pieței interne în care mărfurile, persoanele, serviciile și capitalurile pot
circula liber. Piața internă cuprinde și agricultura însă în același timp, dreptul UE
recunoaște, de asemenea, caracterul specific al terenurilor agricole. Tratatele permit
restricții asupra investițiilor străine în terenuri agricole în cazul în care acestea sunt
proporționale cu obiectivul de a proteja interese publice legitime, cum ar fi prevenirea
speculațiilor excesive cu terenuri, menținerea comunităților agricole sau sprijinirea și
dezvoltarea unei agriculturi viabile.
În această direcție vin și reglementările Legii nr. 17/2014 și ale Legii nr.
268/200127, care stabilesc o serie de condiții mai restrictive cu privire la vânzarea
terenurilor agricole din extravilan atât cu privire la cetățenii români dar și cetățenilor
unui stat membru al Uniunii Europene, ai statelor care sunt parte la Acordul privind
Spațiul Economic European (ASEE) sau ai Confederației Elvețiene, precum și
apatrizilor cu domiciliul în România, într-un stat membru al Uniunii Europene, într-un
stat care este parte la ASEE sau în Confederația Elvețiană, precum și persoanelor
juridice având naționalitatea română, respectiv a unui stat membru al Uniunii
Europene, a statelor care sunt parte la ASEE sau a Confederației Elvețiene. Dispozițiile
legale se aplică și cu privire la cetățeanul unui stat terț și apatridul cu domiciliul într-un
stat terț, precum și persoanele juridice având naționalitatea unui stat terț care pot
dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole situate în extravilan în
condițiile reglementate prin tratate internaționale, pe bază de reciprocitate.
Dintre aceste măsuri protective amintim:
- o atenție sporită este acordată titularilor dreptului de preemțiune, lărgindu-se
sfera acestora la șapte categorii28 care ne indică grija legiuitorului cu privire la
asigurarea priorității la cumpărare pentru persoanele care prin raportul față de terenul
vândut sau proprietar îi pot asigura cel mai bine unitatea(includerea între preemtori a
coproprietarilor, rudelor, vecinilor dar și a statului român) respectiv exploatarea
viabilă(includerea Academiei de Științe Agricole și Silvice «Gheorghe Ionescu-
Șișești» și unitățile de cercetare-dezvoltare din domeniu, a tinerilor fermieri)
- la unele categorii de preemtori cum este arendașul legiuitorul prevede o serie
de condiții care vin să garanteze profesionalismul acestuia, stabilitatea preocupărilor în
domeniu. Astfel, art. 4 alin.2 cere ca arendașul să aibă un contract valabil încheiat și
înregistrat potrivit dispozițiilor legale cu cel puțin un an înainte de data afișării ofertei
de vânzare la sediul primăriei și, în cazul persoanei fizice să facă dovada
domiciliului/reședinței situat/situate pe teritoriul național pe o perioadă de 5 ani
anterior înregistrării ofertei de vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan.
Condiția existenței domiciliului/reședinței situat/situate pe teritoriul național cu 5 ani

27
Care au fost modificate prin Legea . 175 din 14 august 2020 pentru modificarea și completarea Legii
nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în
extravilan și de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în
administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției
Domeniilor Statului publicată în M.Of. nr. 741 din 14 august 2020.
28
preemptori de rang I: coproprietarii, rudele de gradul I, soții, rudele și afinii până la gradul al treilea
inclusiv; preemptori de rang II: proprietarii investițiilor agricole pentru culturile de pomi, viță-de-vie,
hamei, irigații exclusiv private și/sau arendașii, preemptori de rang III: proprietarii și/sau arendașii
terenurilor agricole vecine cu terenul supus vânzării, preemptori de rang IV: tinerii fermieri; preemptori
de rang V: Academia de Științe Agricole și Silvice «Gheorghe Ionescu-Șișești» și unitățile de cercetare-
dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii și industriei alimentare, preemptori de rang VI:
persoane fizice cu domiciliul/reședința situat/situată în unitățile administrativ-teritoriale unde este
amplasat terenul sau în unitățile administrativ-teritoriale vecine; preemptori de rang VII: statul român,
prin Agenția Domeniilor Statului.

48
anterior înregistrării ofertei de vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan în
cazul arendașului persoană juridică se cere cu privire la asociați iar dacă persoana
juridică, cu acționariat altă persoană juridică, condiția se aplică cu privire la acționarii
care dețin controlul societății. În cazul exercitării dreptului de preempțiune de către
tinerii fermieri, prioritate la cumpărarea terenului supus vânzării are tânărul fermier
care desfășoară activități în zootehnie, cu respectarea condiției privind
domiciliul/reședința stabilit/stabilită pe teritoriul național pe o perioadă de cel puțin un
an anterior înregistrării ofertei de vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan.
- dacă titularii dreptului de preemțiune nu și-l exercită legea permite vânzarea
către persoane fizice sau juridice care îndeplinesc o serie de condiții de natură a
favoriza exploatarea profesionistă, viabilă a terenurilor agricole. Aceste condiții sunt
asemănătoare cu cele cerute unor preemtori în privința stabilității pe teritoriul național
dar și a preocupărilor în domeniul agricol (fiind pretinsă existența domiciliului,
reședinței și desfășurării de activități agricole cu cinci ani anterior înregistrării ofertei
de vânzare). Apar în cazul acesta și condiții de natură fiscală, persoana fizică trebuind
să fie înregistrate de autoritățile fiscale române cu minimum 5 ani anterior înregistrării
ofertei de vânzare a terenurilor agricole situate în extravilan. Condiții asemănătoare se
impun și persoanei juridice. Din interpretarea dispozițiilor art. 4.1 alin. 1,2 și 5 reiese,
în opinia noastră, existența unei categorii suplimentare de preemtori (reglementată
deart.4.1 alin1 și 2), având în vedere faptul că, dacă niciunul dintre potențialii
cumpărători, în termenul legal, nu îndeplinește condițiile pentru a putea cumpăra
terenul agricol situat în extravilan, înstrăinarea acestuia prin vânzare se poate face către
orice persoană fizică sau juridică, în condițiile legii.
- o măsură menită să descurajeze vânzarea intempestivă a terenurilor agricole
care poate afecta continuitatea producției, calitatea solului este și condiția de plăti
impozit de 80% pe suma ce reprezintă diferența dintre prețul de vânzare și prețul de
cumpărare,(stabilit în baza grilei notarilor din respectiva perioadă) în situația vânzării
înainte de împlinirea a 8 ani de la cumpărare.
- în aceeași direcție a asigurării continuității exploatării agricole sunt și
dispozițiile legale care obligă proprietarii terenurilor agricole situate în extravilan să le
utilizeze exclusiv în vederea desfășurării activităților agricole de la data cumpărării, iar
în situația în care pe terenul agricol există investiții agricole pentru culturile de pomi,
viță-de-vie, hamei și irigații exclusiv private să păstreze destinația agricolă a acestei
investiții.
- legea stabilește un mecanism de control din partea statului, prin Ministerul
Agriculturii și Dezvoltării Rurale, împreună cu structurile subordonate care trebuie să
emită avizul final necesar încheierii contractului de vânzare în formă autentică de către
notarul public sau pronunțării de către instanță a unei hotărâri judecătorești care ține
loc de contract de vânzare, pentru cazurile prevăzute la art. 4 din lege. Lipsa avizării
atrage nulitatea absolută a contractului de vânzare și este contravenție sancționată cu
amendă de la 100.000 lei la 200.000 lei.
- pentru asigurarea publicității tranzacțiilor cu terenuri agricole se instituie
Registrul unic național privind circulația și destinația terenurilor agricole situate în
extravilan, sistem electronic, constituit pe baza datelor și informațiilor furnizate de
către autoritățile administrației publice locale, Agenția Națională de Cadastru și
Publicitate Imobiliară.

49
 Legea 246 din 2020 2020 privind utilizarea, conservarea și protecția solului
29
stabilește un cadru complex, unitar de măsuri ce vizează : prevenirea degradării
solului și a eventualelor schimbări dăunătoare calității acestuia, conservarea funcțiilor
specifice solului, restaurarea și refacerea terenurilor afectate de degradare; reducerea
suprafeței terenurilor scoase din circuitul agricol;elaborarea planurilor pentru
utilizarea, conservarea, ameliorarea, creșterea calității și protecția solului,
Pentru atingerea acestor obiective legiuitorul consideră ca fiind necesare:
cunoașterea sistematică, permanentă, detaliată, cantitativă și calitativă a solurilor;
asigurarea conservării, ameliorării și protecției solului; asigurarea organizării și
funcționării corespunzătoare a sistemului național de monitorizare a calității solului;
identificarea zonelor de risc natural și/sau antropic .30
Principiile care stau la baza utilizării, conservării și protecției solului vizează
printre altele: importanța vitală a solului, ca mediu de viață pentru om, plante și
animale, pentru conservarea biodiversității și a rezervei genetice prezente în sol;
asigurarea securității alimentare și siguranței alimentelor; asigurarea pe termen lung a
unui aport optim și semnificativ al agriculturii, silviculturii; menținerea, ameliorarea
calității solului, prevenirea degradării solului; protecția multifuncționalității solului,
ecologică - economică – socială.
Măsurile dispuse prin acest act normativ se vor aplica cu privire la terenurilor
deținute sau utilizate în baza unui titlu, indiferent de categoria de folosință a terenului
cu excepția siturilor potențial contaminate și contaminate și terenurilor afectate de
degradare în urma activităților desfășurate de structurile componente ale sistemului de
apărare și securitate națională în domeniu, cărora li se aplică prevederile legislației
specifice în vigoare. Sfera subiectelor vizate de măsurile privind utilizarea,
conservarea, ameliorarea, evaluarea capacității bioproductive, bonitarea economică,
protecția solului și monitorizarea integrată a calității solului pornește de la autorităților
administrației publice centrale și locale și cuprinde inclusiv toate persoanele fizice și
persoanele juridice care dețin sau utilizează cu orice titlu terenurile. Prin dispozițiile
art.20 se stabilesc categoriile de deținători de terenuri obligați să ia măsurile necesare
de restaurare a terenurilor pe toată perioada de exploatare, la încheierea procesului de
exploatare și la concesionarea/înstrăinarea acestora. Dintre aceștia amintim: deținătorii
de terenuri pentru exploatare agricolă și silvică, activități industriale, concesionarii
terenurilor utilizate pentru desfășurarea activităților de prospecțiune, explorare și
exploatare a resurselor minerale; autoritățile administrației publice centrale și locale
care dețin în administrare terenuri, indiferent de folosință.
O atenție sporită este acordată de legiuitor pentru implicarea publicului în
elaborarea și aplicarea măsurilor și acțiunilor cu privire la modul de utilizare,
conservare și protecție a solului.31 Astfel art.4 lit h vorbește despre asigurarea
nemijlocită a participării și a sprijinului din partea statului, a societății civile, a
operatorilor economici și a fiecărui cetățean la măsurile din acest domeniu și în același
articol la lit. o se subliniază importanța educării și conștientizării societății civile în
problemele de utilizare, conservare și protecție a solului pentru protejarea sănătății

29
Publicată în M. Of. nr. 1057 din 10 noiembrie 2020.
30
Cunoașterea sistematică, a situației solurilor din România, se face prin Sistemului naţional de
monitoring integrat al solului. înființat prin Ordin nr. 197 din 7 aprilie 2005 al Ministrului Mediului și al
Agriculturii, gestionat de către Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Pedologie,
Agrochimie şi Protecţia Mediului - ICPA Bucureşti.
31
O aplicație specială a principiul participării publicului la elaborarea şi aplicarea deciziilor de mediu
stabilit de Convenției de la Aarhus din 1998 la care România este parte

50
umane și asigurarea dezvoltării durabile. În at.7 legea detaliază aspectele privitoare la
accesul publicului la informațiile privind solul, consultarea cu privire la elaborarea și
dezvoltarea politicilor și legislației privind solul, emiterea actelor de reglementare în
domeniu dar și dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizațiilor
societății civile, autorităților administrației publice centrale, regionale, locale sau
judecătorești în probleme de utilizare, conservare și protecție a solului.
De asemenea avem în cadrul Capitolului V o secțiune dedicată conștientizarea
și participarea publicului, schimbul de informații și alinierea la progresul tehnic. În art.
24 se prevede că autoritățile competente și unitățile din subordine sau în coordonare
mediatizează importanța protecției solului și promovează măsuri necesare pentru
conștientizarea populației, a operatorilor economici și a tuturor factorilor interesați în
scopul utilizării durabile a solului, a conservării acestuia.
În ceea ce privește sfera instituțiilor implicate în aplicarea măsurilor concrete
dispuse de lege observăm prezența unor structuri organizatorice specializate dar și
atribuții în sarcina altor autorități publice centrale și locale. Din prima categorie
amintim:
- Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației având atribuții în
domeniul amenajării teritoriului și urbanismului, în care utilizarea, administrarea,
conservarea și protecția solului sunt elemente esențiale de lucru;
- Ministerul Mediului care are rolul de implementare a politicii naționale
referitoare la modul de utilizare, administrare, conservare și protecție a solului,
atribuții exercitate prin intermediul Agenției Naționale pentru Protecția Mediului,
Agenției Naționale pentru Arii Naturale Protejate;
- Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale care, alături de Ministerul
Mediului, are rolul de implementare a politicii naționale în domeniul solului, atribuții
exercitate prin intermediul prin ICPA București și oficiile de studii pedologice și
agrochimice județene(OSPA)
- Comitetul științific pentru îndrumarea și supravegherea desfășurării tuturor
activităților privind utilizarea, conservarea, ameliorarea, evaluarea capacității
bioproductive, bonitarea economică, protecția solului și monitorizarea integrată a
calității solului (Comitetul științific)
Comitetul se organizează și funcționează ca organism interinstituțional fără
personalitate juridică, sub autoritatea Academiei de Științe Agricole și Silvice
„Gheorghe Ionescu-Șișești“, format din oameni de știință și specialiști în domeniu
solului din cadrul Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișești“,
Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie și
Protecția Mediului, universitățile de științe agricole și medicină veterinară și
reprezentanți din cadrul autorității administrației publice centrale pentru agricultură și
dezvoltare rurală, autorității administrației publice centrale pentru protecția mediului,
autorității administrației publice centrale pentru sănătate și autorității publice centrale
din domeniul transporturilor. Comitetul științific avizează la nivel central și teritorial
planul de management privind atribuțiile și obligațiile pentru implementarea
activităților referitoare la utilizarea, conservarea și protecția solului. Alte autorități
publice centrale și locale cu atribuții în domeniu amintim: Ministerul sănătății, culturii,
transporturilor, internelor, educației dar și Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și
pentru Siguranța Alimentelor, Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară.
Printre problemele cu care se confruntă solul din România, legea 246/2020
identifică: eroziunea, excesul sau deficitul de umiditate, scădere a conținutului de
materie organică și elemente nutritive, reducerea a biodiversității, introducerea
51
 accidentală de specii noi în sol, precum și modificarea compoziției și a calității solului
în urma intervenției deliberate asupra compoziției păturii vegetale ce îl acoperă,
compactarea, salinizarea, acidifierea și deșertificarea.
Instituțiile de specialitate centrale și locale realizează investigarea și evaluarea
zonelor de risc natural și/sau antropic și a terenurilor degradate, delimitează
perimetrele afectate ,stabilind programele de măsuri de restaurare, specifice zonei de
risc identificate. Perimetrele afectate și cele suspectate a fi degradate sunt supuse
monitorizării de către autoritățile competente iar deținătorii cu orice titlu a terenurilor,
au obligația aplicării măsurilor cuprinse în programele de restaurare și monitorizare.
Conform art.16 în cazul unui sol afectat de procesele indicate de lege, afectare produsă
de către deținătorii terenurilor, costurile de restaurare vor fi suportate de către aceștia,
în caz contrar de la bugetul de stat.
O măsură prin care legiuitorul vrea să se asigure că, la schimbarea deținătorului
de teren/înstrăinarea terenului cu orice titlu valabil, calitate solului nu a fost afectată
este reglementarea certificatului de calitate a solului prin Secţiunea a 4-a intitulată
”Procedura de obținere a certificatului privind calitatea solului„. Certificatul de calitate
a solului este actul care atestă calitatea solului, eliberat fie la finalizarea oricăror
lucrări în urma cărora stratul de sol a fost afectat, fie la înstrăinarea terenurilor afectate
de activități economice cu impact asupra solului. Legea 246/2020 se aplică terenurilor
deținute sau utilizate în baza unui titlu, indiferent de categoria de folosință a terenului.
Pe cale de consecință, prevederile acestei legi se aplică oricăror terenuri, cum ar fi:
- terenuri cu destinație agricolă (în general extravilane), respectiv terenuri
agricole productive, pășunile împădurite, terenurile ocupate cu construcții și instalații
agrozootehnice, amenajările piscicole și de îmbunătățiri funciare, drumurile
tehnologice, platformele și spațiile de depozitare care servesc nevoilor producției
agricole și terenurile neproductive care pot fi amenajate și folosite pentru producția
agricolă;
- terenuri cu destinație forestieră, respectiv terenurile împădurite sau cele care
servesc nevoilor de cultură, producție ori administrare silvică, terenurile destinate
împăduririlor și cele neproductive, dacă sunt cuprinse în amenajamentele silvice;
- terenuri din intravilan, aferente localităților urbane și rurale, pe care sunt
amplasate construcțiile, alte amenajări ale localităților, inclusiv terenurile agricole și
forestiere.
Solicitarea și obținerea certificatului privind calitatea solului sunt obligatorii la
schimbarea deținătorului de teren, respectiv înstrăinarea terenului cu orice titlu valabil,
în măsura în care terenul a fost afectat de următoarele activități:
- activități agricole, silvice sau zootehnice existente sau noi;
- activități industriale sau economice existente sau noi cu impact semnificativ
asupra solului; sau
- activități militare cu impact semnificativ asupra solului.
De asemenea, Legea 246/2020 prevede obligația de a solicita și obține
certificatul privind calitatea solului la finalizarea oricăror lucrări în care stratul de sol a
 fost afectat.
Protecţia Protecţia subsolului. Potrivit dispoziţiilor constituţionale, art 136 alin. 3,
subsolului
bogăţiile de orice fel ale subsolului fac obiectul proprietăţii publice, putând fi date spre
exploatare unor persoane juridice publice sau private, în regim de concesionare sau
închiriere. Intră în acest regim de protecţie resursele naturale ale subsolului, ale
platoului continental, zăcămintele de ape minerale, lacurile terapeutice şi acumulările
de nămol, precum şi alte bunuri şi resurse naturale ale subsolului.
52
 Statul are obligaţia să asigure exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu
interesul naţional, ceea ce implică şi respectarea normelor de protecţie şi conservare a
mediului.
Persoanele juridice care exploatează resursele subsolului au obligaţia, ca mai
 înainte de aceasta să obţină acordul sau autorizaţia de mediu şi de a respecta
Exploatarea prevederile acestora, de a reface terenurile afectate, aducându-le în parametrii
resurselor naturale productivi şi ecologici naturali sau la un nou ecosistem funcţional conform
ţinând cont de
protecţia solului
prevederilor şi în termenele conţinute în acordul şi sau autorizaţia de mediu, de a
monitoriza zona, de a aduce la cunoştinţa autorităţilor locale orice accidente de natură
a pune în pericol ecosistemul terestru, şi de a acţiona pentru refacerea acestuia.
De o mare importanţă pentru protejarea subsolului o reprezintă modul de
desfăşurare a activităţii de extragere a petrolului. Astfel, operaţiunile petroliere se pot
desfăşura numai în cadrul unor perimetre de exploatarea cu respectarea măsurilor
stabilite în acordurile petroliere periclitarea, prin modul de exploatarea a operaţiunilor
petroliere, a posibilităţilor exploatării viitoare a zăcământului sau încălcarea normelor
privind protecţia şi exploatarea raţională a zăcămintelor oria normelor privind protecţia
mediului de către titularul acordului petrolier, atrage după sine, retragerea dreptului de
administrare sau de concesionare.
Nerespectarea regimului de protecţie a solului şi a subsolului atrage
răspunderea contravenţională sau penală a celor vinovaţi, potrivit dispoziţiilor art. 97-
99 din O.U.G. nr. 195/2006 modificată prin Legea nr. 265/2006.

§3. PROTECŢIA JURIDICĂ A FONDULUI FORESTIER ŞI A

VEGETAŢIEI FORESTIERE32

Protecţia fondului forestier este reglementată prin dispoziţiile art. 69 din

Capitolului XI din legea mediului, care instituie o serie de obligaţii legale pentru
deţinătorii de terenuri forestiere, ce nu au un titlul juridic asupra lor.
Pe lângă dispoziţiile din legea cadru, un important act normativ este Codul
silvic al României (Legea nr. 46/2008 publicată în M. Of. nr. 238 din 27.03.2008).
Acesta a comportat mai multe modificări.33
Potrivit legii (art. 1(1) din Codul silvic), fondul forestier naţional îl constituie
 ”Totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc
nevoilor de cultură, producţie sau administraţie silvică, a iazurilor, a albiilor
Noţiunea de fond
forestier naţional pâraielor, a altor terenuri cu destinaţie forestieră şi neproductive, cuprinse în
amenajamente silvice la data de 1 ianuarie 1990 sau incluse in acestea ulterior, în
condiţiile legii”, indiferent de natura dreptului de proprietate.

Potrivit art. 1 din Codul silvic, totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate

împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producţie sau administraţie silvică,
a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinaţie forestieră şi neproductive,
cuprinse în amenajamentele silvice la data de 1 ianuarie 1990 sau incluse în acestea

32
Pentru informații publice referitoare la acest domeniu http://www.mmediu.ro/categorie/paduri/25
33
Legea nr. 46/2008 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 27 martie
2008, și a mai fost modificată și completată prin mai multe acte normative.

53
ulterior, constituie, indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier
naţional.
Toate terenurile incluse în fondul forestier naţional sunt terenuri cu destinaţie
forestieră. Conceptul primordial rămâne cel de fond forestier naţional, în raport cu
care se delimitează cel de vegetaţie forestieră din afara fondului forestier, respectiv
suprafaţă de teren din afara fondului forestier naţional, acoperită cu arbori, care
nu îndeplineşte unul sau mai multe criterii de definire a pădurii, fiind alcătuită din
următoarele categorii:
- plantaţii cu specii forestiere de pe terenurile agricole;
- vegetaţia forestieră de pe păşuni cu consistenţă mai mică de 0,4;
- fâneţe împădurite;
- plantaţiile cu specii forestiere şi arborii din zonele de protecţie a
lucrărilor hidrotehnice şi de îmbunătăţiri funciare;
- arborii situaţi de-a lungul cursurilor de apă şi canalelor;
- zonele verzi din intravilan, altele decât cele definite ca păduri;
- parcurile dendrologice şi arboreturile, altele decât cele
cuprinse în păduri;
- aliniamentele de arbori situate de-a lungul căilor de transport şi
comunicaţie.
Principala componentă a fondului forestier naţional şi conceptul tehnico-
juridic central în materie este pădurea. Potrivit Codului silvic, sunt considerate
păduri, terenurile cu o suprafaţă mai mare de 0,25 ha, / acoperite cu arbori; arborii
trebuie să atingă o înălţime minimă de 5 m la maturitate în condiţii normale de
vegetaţie. Termenul pădure include:
- pădurile cuprinse în amenajamentele silvice la data de 1
ianuarie 1990 sau incluse în acestea ulterior, în condiţiile legii;
- perdelele forestiere de protecţie;
- jnepenişurile;
- păşunile împădurite cu consistenţa mai mare sau egală cu 0,4, calculată
numai pentru suprafaţa ocupată efectiv de vegetaţia forestieră.

În raport cu funcțiile pe care le îndeplinesc, pădurile se încadrează în

două grupe funcționale:
a) grupa I, care cuprinde păduri cu funcții speciale de protecție a apelor,
a solului, a climei și a obiectivelor de interes național, păduri pentru recreere,
păduri de ocrotire a genofondului și a ecofondului, precum și pădurile din ariile
naturale protejate de interes național;
b) grupa a II-a, care cuprinde păduri cu funcții de producție și de
protecție, în care se urmăresc realizarea masei lemnoase de calitate superioară
și a altor produse ale pădurii, precum și, concomitent, protecția calității
factorilor de mediu.
Pădurile ocupă un loc important în cadrul vieţii economice şi sociale fiind
ameninţate în acelaşi timp de numeroase acţiuni distructive care impun măsuri
concrete de administrare, îngrijire, exploatare raţională şi regenerare.
Alte concepte importante sunt următoarele
- amenajament silvic (documentul de bază în gestionarea
pădurilor, cu conţinut tehnico-organizatoric şi economic,
fundamentat ecologic);
- amenajarea pădurilor (ansamblul de preocupări şi măsuri
54
 menite să asigure aducerea şi păstrarea pădurilor în stare
corespunzătoare din punctul de vedere al funcţiilor ecologice,
economice şi sociale pe care acestea le îndeplinesc);
- regimul silvic (sistemul unitar de norme tehnice silvice,
economice şi juridice privind amenajarea, cultura, exploatarea,
protecţia şi paza fondului forestier, în scopul asigurării
gestionării durabile.
Proprietatea asupra fondului forestier Potrivit art. 3 alin. (1) din Codul silvic,
 fondul forestier naţional este, după caz, proprietate publică sau privată. Indiferent de
Proprietatea forma de proprietate, fondul forestier constituie bun de interes naţional.
asupra fondului După forma de proprietate, fondul forestier naţional poate fi:
forestier - fondul forestier proprietate publică a statului;
- fondul forestier proprietate publică a unităţilor administrative
teritoriale;
- fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice;
- fondul forestier proprietate privată a unităţilor administrativ-
teritoriale
Este vorba de o pluralitate a drepturilor de proprietate asupra fondului
forestier.
Potrivit legii, este interzisă trecerea terenurilor forestiere din domeniul
public al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul privat al acestora prin
hotărâre a consiliului local, judeţean, respectiv a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti. De asemenea, este interzisă includerea pădurilor în
intravilan.

Regimul silvic aplicabil Potrivit art. 6 din Codul silvic, fondul forestier naţional
 este supus regimului silvic.
După cum am văzut, regimul silvic este definit ca un sistem unitar de norme cu
Regimul silvic
caracter tehnic silvic, economic şi juridic, privind amenajarea, paza, protecţia
contra dăunătorilor, exploatarea şi regenerarea pădurilor în vederea asigurării
gestionării durabile a ecosistemelor forestiere, a cărui respectare este obligatorie
pentru toţi proprietarii de păduri sau alţi deţinători.
Asupra conţinutului regimului silvic reţinem că:
- normele tehnice silvice reglementează activităţile de amenajare şi
regenerare a pădurilor, protecţie a pădurilor împotriva dăunătorilor,
îngrijire, punere în valoare a masei lemnoase şi de exploatare a lemnului,
atât pentru pădurile proprietate publică, cât şi pentru pădurile
proprietate privată.
- normele cu caracter economic au în vedere totalitatea obligaţiilor
financiare ce revin proprietarilor de păduri, pentru asigurarea regenerării
pădurilor, stării de sănătate a acestora, efectuării lucrărilor de amenajare,
îngrijire şi punere în valoare, precum şi la modalităţile de finanţare.
- normele juridice cuprind totalitatea reglementărilor cu specific
silvic.
Elaborarea normelor ce constituie regimul silvic revine autorităţii
publice centrale care răspunde de silvicultură, care exercită şi controlul
aplicării acestui regim.

55
 Aşadar, la nivel concret, regimul aplicabil unei anumite păduri, unui anumit
teren cu destinaţie forestieră, este desemnat de natura proprietăţii publice sau
private căreia îi aparţine, la care se adaugă regimul silvic.
Respectarea regimului silvic este obligatorie pentru toţi deţinătorii de fond
forestier.

Gestionarea durabilă a pădurilor Întreaga activitate de gospodărire a fondului

 forestier naţional este îndreptată către atingerea următoarelor obiective:
- asigurarea integrităţii fondului forestier naţional;
Modul de
gestionare a - întregirea fondului forestier naţional până la nivelul optim de
padurii 35% din teritoriul ţării;
- reconstrucţia ecologică a pădurilor deteriorate de factori naturali
şi antropici;
- menţinerea volumului recoltelor anuale de lemn la nivelul
posibilităţilor pădurii;
- conservarea biodiversităţii ecosistemelor forestiere.
Gestionarea durabilă a pădurilor cuprinde următoarele
componente, cu un regim juridic special reglementat de Codul silvic:
- amenajarea pădurilor;
- conservarea biodiversităţii;
- reconstrucţia ecologică, regenerarea şi îngrijirea pădurilor;
- asigurarea integrităţii fondului forestier naţional;
- prevenirea şi stingerea incendiilor;
- paza şi protecţia pădurilor;
- produsele specifice fondului forestier naţional;
- exploatarea masei lemnoase;
- provenienţa şi circulaţia materialelor lemnoase;
- cercetarea ştiinţifică din silvicultură;
- dezvoltarea conştiinţei forestiere;

Amenajarea pădurilor Modul de gestionare a fondului forestier naţional se

reglementează prin amenajamente silvice.
Amenajamentele silvice se elaborează la nivelul ocoalelor silvice pe unităţi de
producţie şi/sau de protecţie, cu respectarea normelor tehnice de amenajare.
Acestea din urmă se elaborează de autoritatea care răspunde de silvicultură,
cu respectarea următoarelor principii:
- principiul continuităţii recoltelor de lemn;
- principiul eficacităţii funcţionale;
- principiul asigurării conservării şi ameliorării biodiversităţii;
- principiul economic.
Amenajamentele silvice cuprind perioade de 10 ani, cu excepţia celor care
privesc pădurile de plop, salcie şi alte specii repede crescătoare, la care perioada
de valabilitate este de 5 sau 10 ani.
Amenajamentele stabilesc, pentru fiecare grupă de pădure, măsuri de
gospodărire diferenţiate în vederea realizării de structuri care să asigure
îndeplinirea corespunzătoare a funcţiilor pe care le au.

56
 Elaborarea amenajamentelor silvice se face în concordanţă cu prevederile
planurilor de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii. Pe baza datelor din
amenajamentele silvice şi din alte lucrări de specialitate se întocmeşte periodic
inventarul fondului forestier, la nivel naţional şi teritorial.
Din interpretarea per a contrario a art. 20 alin. 2 rezultă că pentru suprafețe de
pădure mai mici de 10 ha, proprietarii nu sunt obligați să întocmească amenajamente
silvice.
Modul de gospodărire durabilă a pădurilor atrage recunoaşterea internaţională a
acestora potrivit Hotărârii de Guvern nr. 1476/2002 pentru aprobarea unor măsuri
pentru gospodărirea durabilă a pădurilor1. Actul normativ introduce posibilitatea
solicitării, de către administratorii sau deţinătorii de păduri, organismelor recunoscute
pe plan internaţional a certificării pădurilor. Pădurile fondului forestier naţional se
supun certificării în funcţie de solicitările pieţei produselor forestiere.2
Un rol important în gospodărirea durabilă a pădurilor îl joacă și Inventarul
forestier național (IFN) care este principalul instrument de evaluare a resurselor
forestiere din România34. Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură
"Marin Drăcea", ca institut naţional de cercetare-dezvoltare este instituția care conform
legii realirealizează inventarul forestier naţional, cadastrul funciar pentru îndeplinirea
obiectivelor de gestionare durabilă şi valorificare raţională a resurselor fondului
forestier naţional şi amenajarea pădurilor. El are ca sarcină principală desfășurarea la
nivel național a activităților de colectare, gestionare şi analiză a informațiilor privind
resursele forestiere, de a publica rezultatele analizelor respective şi de a întocmi
studii/scenarii privind dezvoltarea sectorului forestier care să fie utilizate, cu
precădere, în procesele de elaborare a politicii forestiere şi de cooperare inter-
sectorială. De asemenea, IFN este principalul furnizor de date pentru raportarea
indicatorilor de gestionare durabilă a pădurilor, conform angajamentelor asumate de
țara noastră în cadrul Conferinței ministeriale pentru protecția pădurilor în Europa
( MCPFE ). El furnizează, de asemenea, date indispensabile raportărilor pentru
Convenția-cadru a Națiunilor Unite privind schimbarea climei/Protocolul de la Kyoto
( UNFCCC/KP ) şi pentru Convenția privind diversitatea biologică ( CBD ).

Conservarea biodiversităţii Potrivit art. 26 din Codul silvic, conservarea

biodiversităţii ecosistemelor forestiere implică măsuri de gestionare durabilă, prin
aplicarea de tratamente intensive, care promovează regenerarea naturală a speciilor
din tipul natural fundamental de pădure şi prin conservarea pădurilor virgine şi
cvasivirgine. Pentru conservarea și ameliorarea biodiversității se vor lua în
considerare cele 4 forme ale acesteia: genetică, a speciilor, ecosistemică, peisagistică.
Conservarea și ameliorarea biodiversității se realizează prin:
a) conservarea peisajului forestier mozaicat prin menținerea luminișurilor,
poienilor, terenurilor pentru hrana și liniștea faunei sălbatice și a habitatelor
marginale;
b) crearea de arborete cu structuri diversificate, având compoziții conforme
tipului natural fundamental de pădure și aplicând tratamente intensive, precum și alte
practici silvice favorabile conservării și ameliorării biodiversității și regenerării
naturale a arboretelor;
c) conservarea în limitele ecologice necesare a lemnului mort aflat pe sol și pe
picior.Legea are în vedere şi constituirea de arii naturale protejate de interes
34
A se vedea http://roifn.ro/site/

57
naţional, care cuprind şi păduri, constituire condiţionată de avizul prealabil al
autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.

Reconstrucţia ecologică, regenerarea şi îngrijirea pădurilor se

realizează în concordanţă cu prevederile amenajamentelor silvice şi/sau ale studiilor de
specialitate, studii fundamentate în conformitate cu normele tehnice specifice.
La regenerarea pădurilor se aplică regimul codrului1, urmărindu-se conservarea
genofondului şi a ecofondului, realizarea de arborete de calitate superioară, precum şi
exercitarea cu continuitate de către acestea a funcţiilor de protecţie. Excepţie fac
arboretele de plopi indigeni, de salcie, de salcâm şi zăvoaiele în care este admis
regimul crângului .
Regia Naţională a Pădurilor şi proprietarii de păduri au obligaţia să înfiinţeze
Fondul de conservare şi regenerare a pădurilor purtător de dobândă, neimpozabil,
deductibil fiscal şi având regimul rezervelor fiscale. Fondul se află la dispoziţia şi în
contul administratorului sau al prestatorului de servicii silvice.

Asigurarea integrităţii fondului forestier naţional Terenurile forestiere

proprietate publică a statului nu fac obiectul constituirii dreptului de proprietate sau
al vreunui dezmembrământ al acestuia. Proprietatea forestieră nu poate fi divizată sub
limita de 1 ha.
Legea interzice expres reducerea suprafeţei fondului forestier naţional (art.
35). Prin excepţie, este permisă reducerea suprafeţei fondului forestier naţional prin
scoatere definitivă, pentru realizarea obiectivelor de interes naţional, declarate de
utilitate publică, în condiţiile legii precum și a unor terenuri pe care sunt amplasate
capacități de producție și/sau servicii pentru apărare de interes strategic pentru securitatea
națională. Cu titlu de exemplu putem enumera:
a) exploatare a resurselor minerale prevăzute la art. 2 alin. (1) din Legea
minelor nr. 85/2003, cu modificările și completările ulterioare
b) surse și rețele de apă și de canalizare, inclusiv ape minerale, surse și rețele de
energie din resurse convenționale
c) explorare a următoarelor resurse minerale: cărbuni, roci utile, agregate
minerale, minereuri; explorarea, exploatarea și transportul resurselor de petrol și gaze
naturale, precum și instalarea, repararea, întreținerea, dezafectarea rețelelor de
transport sau distribuție petrol, gaze naturale sau energie electrică.
Reducerea suprafeţei fondului forestier naţional se realizează, doar cu condiția
compensării acestora, fără reducerea suprafeței fondului forestier și cu plata anticipată
a obligațiilor bănești
Ocuparea temporară de terenuri din fondul forestier este permisă în cazurile
prevăzute de lege, pe o perioadă determinată de timp de maximum 10 ani.
Solicitările de scoatere definitivă sau de ocupare temporară de terenuri din
fondul forestier se aprobă de:
- conducătorul autorităţii publice centrale care răspunde de
silvicultură, pentru suprafeţe de până la 10 ha, cu posibilitatea
delegării de competenţă conducătorului subunităţilor teritoriale
de specialitate ale autorităţii publice centrale care răspunde de
silvicultură, până la suprafaţa de 1 ha;
- Guvern, la propunerea autorităţii publice centrale care
răspunde de silvicultură, pentru suprafeţe de peste 10 ha.

58
 Regia Naţională a Pădurilor poate realiza schimburi şi/sau cumpărări de
terenuri în numele statului, pe bază de acte autentice, pentru lichidarea enclavelor
şi corectarea perimetrului pădurilor. Terenurile care fac obiectul schimbului
dobândesc situaţia juridică şi destinaţia terenurilor pe care le schimbă. Statul
are drept de preempţiune la cumpărarea de păduri care constituie enclave în fondul
forestier proprietate publică a statului sau sunt limitrofe acestuia, la preţ şi în condiţii
egale. Vânzătorul are obligaţia de a înştiinţa în scris administratorul pădurilor
proprietate publică a statului despre intenţia de vânzare, acesta putându-şi exercita
dreptul de preempţiune în termen de 30 de zile de la înştiinţare. In cazul în care
administratorul pădurilor proprietate publică a statului nu îşi manifestă în scris
intenţia de cumpărare, vânzare este liberă. Nerespectarea de către vânzător a
obligaţiei de înştiinţare atrage nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare
încheiat.

Prevenirea şi stingerea incendiilor Proprietarii pădurilor, ai perdelelor

forestiere de protecţie şi ai terenurilor degradate pe care s-au realizat lucrări de
împădurire, precum şi ocoalele silvice sunt obligaţi să aplice şi să respecte normele
specifice de prevenire şi stingere a incendiilor, aprobate prin ordin comun al
conducătorului autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi al
autorităţii publice centrale pentru administraţie şi interne (art. 48).

Paza şi protecţia pădurilor Proprietarii de păduri sunt obligaţi să asigure

paza pădurii împotriva tăierilor ilegale de arbori, a furturilor, a distrugerilor, a
degradărilor, a păşunatului şi a altor fapte păgubitoare pentru fondul forestier. Un rol
important în acest domeniu îl joacă Garda Forestieră. Conform art. 12 din H.G. nr. 743 din 9
septembrie 2015 privind organizarea şi funcţionarea Gărzilor forestiere acestea, în
desfăşurarea activităţii de implementare, monitorizare şi controlul regimului silvic şi
cinegetic, îndeplinesc pe raza judeţelor arondate, atribuţii de sinteză, coordonare, inspecţie şi
control în aceste domenii.
Personalul silvic care are atribuții pentru paza pădurilor este dotat cu armament
de serviciu, în condițiile legii. Unitățile de poliție și jandarmerie, potrivit atribuțiilor ce
le revin conform legii, asigură sprijin de specialitate în organizarea pazei pădurilor.
Se interzice păşunatul în păduri, perdele forestiere de protecţie şi în
perimetrele de ameliorare a terenurilor degradate sau în alunecare. Prin excepţie, în
caz de forţă majoră, autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură sau
unităţile sale teritoriale, după caz, pot aproba păşunatul în fondul forestier, dacă sunt
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- se desfăşoară pe durată limitată;
- se practică doar în anumite perimetre ale pădurii;
- solicitările de aprobare aparţin autorităţilor publice locale;
- s-a obţinut acordul proprietarului;
- este solicitat în cazuri temeinic justificate.
Nu poate fi aprobat păşunatul în arboretele în curs de regenerare, în
plantaţiile şi regenerările tinere, precum şi în pădurile care îndeplinesc funcţii
speciale de protecţie.
Trecerea animalelor domestice prin pădure spre zonele de păşunat,
adăpat sau adăpostire se aprobă de ocolul silvic, cu acordul proprietarului pădurii, pe

59
trasee delimitate şi în perioade precizate; pentru pădurile proprietate publică a
statului acordul se dă de către administrator.
Legea interzice trecerea animalelor domestice prin pădurile în arboretele în
curs de regenerare, în plantaţiile şi regenerările tinere, precum, în ariile naturale
protejate de interes naţional, în perimetrele de ameliorare, precum şi în perdelele
forestiere de protecţie.
Accesul public în pădure este permis numai în zone amenajate şi pe trasee
marcate în acest sens.
Accesul public în pădure cu autovehicule, motociclete, ATV-uri etc, este
interzis cu excepţia activităţilor sportive, de recreere şi turism, care se pot practica
numai cu acordul proprietarului sau al administratorului pădurilor proprietate
publică a statului.
Supravegherea stării de sănătate a pădurilor presupune stabilirea lucrărilor
necesare pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi a dăunătorilor care se
realizează prin serviciul de specialitate din cadrul autorităţii publice centrale care
răspunde de silvicultură.
Protecţia împotriva bolilor şi dăunătorilor se asigură prin instituirea regimului de
carantină fito-sanitară.

Produsele specifice fondului forestier naţional

Produsele specifice fondului forestier naţional sunt bunurile ce se realizează
din acesta, respectiv produse lemnoase şi nelemnoase. Produsele pădurii aparţin
proprietarilor sau deţinătorilor acesteia, cu excepţia faunei de interes cinegetic şi a
peştelui din apele de munte.
Volumul maxim de lemn ce se poate recolta din păduri nu poate depăşi
posibilitatea stabilită prin amenajament silvic. Conform art.20 alin.2 Codul silvic
proprietarul(succesorul în drepturi/orice persoană care are calitatea de a beneficia de
uzufruct și demonstrează cu documente potrivit prevederilor Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare), care are încheiat contract de
administrare sau de servicii silvice pe o perioadă de minimum 10 ani pentru fondul
forestier pe care îl deține, cu suprafața de maximum 10 ha, poate recolta un volum de
maximum 5 mc/an/ha de pe această suprafață, în funcție de caracteristicile structurale
ale arboretului. Dacă aceleași persoane menționate au încheiate contracte de
administrare sau de servicii silvice pe o perioadă de minimum 10 ani pentru fondul
forestier pe care îl deține, cu suprafața cuprinsă între 10,1 ha și 100 ha, și pentru care nu
există amenajament silvic valabil, poate recolta un volum de 5 mc/an/ha, în funcție de
caracteristicile structurale ale arboretului, dar nu mai mult de 100 mc/an de pe această
suprafață; produsele accidentale se recoltează integral, cu respectarea condițiilor privind
protecția mediului.
Produsele lemnoase ale pădurii şi ale vegetaţiei forestiere din afara fondului
forestier se recoltează pe bază de autorizaţie de exploatare eliberată de ocolul silvic.
Produsele nelemnoase specifice fondului forestier se recoltează în conformitate
cu normele tehnice aprobate prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale
care răspunde de silvicultură.
Exploatarea masei lemnoase se face în conformitate cu instrucţiunile
privind termenele, modalităţile şi perioadele de colectare, scoatere şi transport al
materialului lemnos, aprobate prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale
care răspunde de silvicultură. Exploatarea masei lemnoase se face de persoane

60
juridice atestate de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.
Prin excepţie, persoanele fizice pot exploata în regie proprie un volum de
maximum 20 mc/an din pădurile pe care le au în proprietate.
Arborii destinaţi tăierii de inventariază şi, după caz, în funcţie de natura
tăierii, se marchează cu dispozitive speciale de marcat de către personalul silvic
împuternicit, în conformitate cu normele tehnice.
Dispozitivele speciale de marcat au regimul mărcilor şi al sigiliilor, iar
tiparele lor se înregistrează şi se păstrează la birourile notariale.
La exploatarea masei lemnoase se folosesc tehnologii de recoltare, de
colectare şi de transport al lemnului din pădure care să nu producă degradarea
solului, a drumurilor forestiere şi a malurilor apelor, distrugerea sau
vătămarea seminţişului utilizabil, precum şi a arborilor nedestinaţi exploatării,
peste limitele admise de normele tehnice.
Provenienţa si circulaţia materialelor lemnoase Indiferent de provenienţa
lor, materialele lemnoase se transportă numai însoţite de documente specifice
de transport, din care să rezulte cu certitudine legalitatea provenienţei acestora.
Conform art. 69 din Codul silvic controlul circulaţiei materialelor
lemnoase se efectuează de către:
- personalul silvic( spre exemplu personalul cu atribuţii de control din
cadrul Gărzilor Forestiere)
- ofiţerii şi agenţii de poliţie abilitaţi;
- personalul cu atribuții de control din cadrul Agenției Naționale de
Administrare Fiscală.
Un rol foarte importantpentru identificarea provenienței și urmărirea
trasabilității materialelor lemnoase/produselor din lemn și pentru obținerea de
informații statistice îl joacă sistemul informatic SUMAL 2.0.35 Prin introducrea
acestei aplicații, gestionate de către autoritatea publică centrală care răspunde de
silvicultură, devine obligatorie introducerea de date referitoare la proveniența,
circulația și comercializarea materialelor lemnoase, a lemnului și produselor din lemn,
la regimul spațiilor de depozitare a materialelor lemnoase și al instalațiilor de prelucrat
lemn rotund, la proveniența și circulația materialelor lemnoase destinate consumului
propriu al proprietarului. Aplicația este obligatoriu de utilizat de mai multe entități
publice dar și private care desfășoară activități în acest domeniu dintre care amintim cu
titlu exemplificativ: unitățile specializate atestate pentru lucrări de amenajarea
pădurilor, administratorii de păduri/ocoalele silvice/structurile de administrare de rang
superior. operatorii economici care depozitează, prelucrează, sortează, comercializează
materiale lemnoase/produse din lemn, unitățile centrale și teritoriale ale entităților cu
atribuții de control în domeniul silvic.36 Pentru asigurarea informării în timp real a
publicului aplicația are o secțiune dedicată și anume Inspectorul Pădurii.37 (1)
Proveniența materialelor lemnoase, așa cum este definită la pct. 38 din anexa nr. 1 la

35
Reglementat prin H.G. nr. 497 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 570 din 30 iunie 2020.
36
Pentru o enumerare detaliată a acestor a se vedea art. 4 din Normele din 25 iunie 2020 referitoare la
proveniența, circulația și comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spațiilor de depozitare a
materialelor lemnoase și al instalațiilor de prelucrat lemn rotund, precum și cele privind proveniența și
circulația materialelor lemnoase destinate consumului propriu al proprietarului…. , aprobate prin H.G
497/2020.
37
https://inspectorulpadurii.ro/#/

61
Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, se atestă prin de documentele enumerate la art.7 din
Normele din 25 iunie 2020 referitoare la proveniența, circulația și comercializarea
materialelor lemnoase…, (pe care le vom denumi în continuare Norme), dintre care
exemplificăm:
- pentru materiale lemnoase/produsele din lemn care se transbordează:
avizul de însoțire;
- pentru depozite/depozite temporare, centre de sortare și prelucrare a
materialelor lemnoase/produselor din lemn: SUMAL 2.0 Agent - Registrul
electronic identificat prin indicativul depozitului generat de SUMAL 2.0;
- pentru statele membre UE: avizele de însoțire emise de operatorul
economic beneficiar al materialelor lemnoase/produselor din lemn la momentul
efectuării recepției, având ca sursă documentele intracomunitare/factura
/scrisoare de trăsură - CMR/CIM, traduse în limba română la solicitarea
entităților cu atribuții de control în domeniul silvic, în termen de 24 de ore de la
solicitare;

La momentul începerii transportului materialelor lemnoase, conform

art.10 din Norme , emitentul avizului de însoțire este obligat să introducă în
aplicația SUMAL 2.0 o serie de informații menite să identifice cu precizie
transportatorul fie că este unul profesionist sau nu
În timpul transportului materialelor lemnoase/produselor din lemn,
documentul care dovedește proveniența acestora și care trebuie să însoțească
transportul este avizul de însoțire materiale lemnoase/produse din lemn și trei
fotografii ale mijlocului de transport încărcat, după caz.
Materialele lemnoase găsite în circulaţie fără documente specifice de
transport, cu documente specifice de transport a căror valabilitate a expirat sau
care nu au înscrisă provenienţa legală se confiscă. Situațiile în care legiuitorul
consideră materialele lemnoase sau produsele din lemn, după caz, nu au
proveniență sunt stabilite în art. 12 din Norme.
Materialele lemnoase însoţite de documente specifice de transport care
nu sunt completate corespunzător se reţin şi se predau în custodie celui mai
apropiat ocol silvic sau către persoane fizice ori juridice care deţin spaţii
corespunzătoare de depozitare, cu acordul acestora. Dacă în termenul stabilit de
personalul împuternicit care a dispus reţinerea sau ca urmare a unei hotărâri
judecătoreşti, nu se confirmă provenienţa legală, acestea se confiscă.
Se interzic primirea, depozitarea, prelucrarea, transportul și
comercializarea materialelor lemnoase fără documente specifice de transport
ale acestora sau cu documente din care nu rezultă cu certitudine proveniența
legală a acestora. Transportul cu orice mijloace de transport al materialelor
lemnoase, în volum de peste 10 m^3, neînsoțite de documentele specifice de
transport ,constituie infracțiune și se sancționează cu amendă sau cu
închisoare de la 6 luni la un an și cu confiscarea materialelor lemnoase care
fac obiectul transportului. De asemenea sunt supuse confiscării mijloacele de
transport materiale lemnoase și orice alte bunuri care au fost folosite, în orice
mod, sau destinate a fi folosite la săvârșirea acestei infracțiuni .

62
 Administrarea fondului forestier naţional Potrivit legii, toate pădurile, indiferent de
forma de proprietate, sunt administrate în mod obligatoriu prin ocoale silvice.
 Ocoalele silvice sunt de două tipuri:
- ocoale silvice de stat - din structura Regiei Naţionale a
Administrarea Pădurilor - Romsilva, care administrează păduri proprietate
fondului forestier
naţional publică a statului şi care sunt înfiinţate de aceasta;38
- ocoale silvice de regim care sunt înfiinţate, în condiţiile legii, de
unităţile administrativ-teritoriale, de persoane fizice ori de
persoane juridice care au în proprietate fond forestier sau de
asociaţii constituite de acestea.
Aceste ocoale silvice sunt de interes naţional şi pot administra sau asigura
servicii silvice, după caz, şi pentru alte proprietăţi, pe bază de contracte.
Fondul forestier proprietate publică a statului se administrează de Regia
Naţională a Pădurilor — Romsilva, regie autonomă de interes naţional, aflată sub
autoritatea statului, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. De
asemenea, fondul forestier proprietate publică a statului se administrează şi de
institute publice de cercetare sau de instituţii de învăţământ de stat cu profil silvic.
Spre exemplu pentru fondul forestier proprietate publică a statului deținut de Institutul
Național de Cercetare - Dezvoltare în Silvicultură "Marin Drăcea", administrarea se
realizează de către structurile din cadrul acestuia, asimilate ocoalelor de stat.
Fondul forestier proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale se
administrează prin ocoale silvice de regim, care funcționează ca regii autonome de
interes local, sau pe bază de contracte cu ocoale silvice de stat.
Ocoalele silvice funcționează cu respectarea principiului teritorialității
(gestionează suprafețe de fond forestier aflate în limitele teritoriale ale județului în care
acesta are sediul social și în județele limitrofe acestuia) cu excepția situației în care
proprietarul unic care are în proprietate fond forestier și în alte județe decât județul în
care ocolul silvic își are sediul social.
Pentru a evita ca suprafețe întinse de pădure să nu rămâne administrate
legiuitorul a prevăzut că pentru fondul forestier în suprafață de maximum 30 ha
inclusiv, pentru care nu există administrare sau pentru care nu sunt asigurate serviciile
silvice, iar proprietarul nu se poate identifica sau pentru care proprietarul a decedat și
nu s-a realizat dezbaterea succesorală, structura teritorială de specialitate a autorității
publice centrale care răspunde de silvicultură notifică în scris unitatea administrativ-
teritorială în raza căreia se găsește suprafața de fond forestier precum și ocolul silvic
nominalizat să preia administrarea , cu privire la intenția de a se asigura servicii
silvice. Pentru aceste suprafețe asigurarea serviciilor de către ocolul silvic nominalizat
se face prin act de constatare încheiat între reprezentantul ocolului silvic nominalizat și
reprezentantul structurii teritoriale de specialitate a autorității publice centrale care
răspunde de silvicultură, după evaluarea de către ocolul silvic nominalizat, în condițiile
legii, a eventualelor pagube aduse fondului forestier.
Ocoalele silvice de stat şi private se autorizează prin înscriere în Registrul
naţional al administratorilor de păduri şi al ocoalelor silvice, ţinut la nivelul autorităţii
publice centrale care răspunde de silvicultură.
Formele răspunderii juridice în domeniu Potrivit art. 104 din Codul silvic,
încălcarea prevederilor acestui act normativ atrage, după caz, răspunderea disciplinară,

38
http://www.rosilva.ro/

63
 materială, civilă, contravenţională sau penală. Angajarea răspunderii disciplinare şi
materiale se explică prin aceea că legislaţia silvică stabileşte prohibiţii şi obligaţii - şi
nu puţine la număr - pe seama angajaţilor unităţilor silvice care, pentru faptele lor
cauzatoare de prejudicii, săvârşite în cadrul raportului juridic de muncă, pot fi traşi la
răspundere disciplinară şi/sau materială. Potrivit art. 51 alin 2.1 personalul silvic cu
atribuții de pază răspunde patrimonial, în conformitate cu prevederile Legii nr. 53/2003 -
Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru pagubele
produse pe suprafețele de fond forestier sau în terenurile din afara fondului forestier pe
care le are în pază, în situația în care în termen de 24 de ore de la constatarea pagubelor
nu informează, în scris, ocolul silvic; șeful ocolului silvic răspunde patrimonial, în
conformitate cu prevederile Legii nr. 53/2003, republicată, cu modificările și
completările ulterioare, pentru pagubele produse pe suprafețele de fond forestier sau în
terenurile din afara fondului forestier, dacă nu sesizează unitățile de poliție și/sau
parchetul teritorial cele mai apropiate, în maximum 24 de ore de la înregistrarea
informației referitoare la constatarea pagubelor.
Codul silvic reglementează mai multe infracţiuni la regimul silvic, dispoziţiile
sale completându-se cu dispoziţiile Codului penal şi ale Codului de procedură penală.
Dintre acestea amintim:
- transportul cu orice mijloace de transport al materialelor lemnoase, în volum
de peste 10 m^3, neînsoțite de documentele specifice de transport prevăzute la alin. (1),
constituie infracțiune și se sancționează cu amendă sau cu închisoare de la 6 luni la un
an și cu confiscarea materialelor lemnoase care fac obiectul transportului.(art.68 alin
2.1)
-reducerea suprafeței fondului forestier național fără respectarea dispozițiilor
art. 36 și 37 constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la un an sau
cu amendă.(art.106 alin.1)
- ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără drept, de
arbori, puieți sau lăstari din fondul forestier național, indiferent de forma de proprietate,
constituie infracțiune silvică și se pedepsește cu închisoare sau amenda în funcție de o
serie de circumstanțe enumerate în art.107 Codul silvic.
- folosirea dispozitivelor speciale de marcat prevăzute la art. 63 fără drept sau cu
nerespectarea reglementărilor specifice în vigoare constituie infracțiune silvică și se
pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Protecţia vegetaţiei forestiere situată pe terenurile din afara fondului forestier.

 Pe lângă fondul forestier, mai există o categorie, ce excede primei, şi anume
vegetaţia forestieră situată pe terenurile din afara fondului forestier.
Vegetaţia
forestieră din Potrivit legii, vegetaţia forestieră situată pe terenurile din afara fondului
afara fondului forestier cuprinde:
forestier - păşunile împădurite;
- perdele forestiere de protecţie a terenurilor agricole;
- plantaţiile de pe terenurile degradate
- plantaţiile forestiere şi arborii din zonele de protecţie a lucrărilor hidrotehnice
şi de îmbunătăţiri funciare, precum şi cele situate de-a lungul cursurilor de apă al
canalelor de irigaţii;
- perdelele forestiere de protecţie şi arborii situaţi de-a lungul căilor de
comunicaţie din extravilan;

64
 - zonele verzi din jurul oraşelor, comunelor altele decât cele cuprinse în fondul
forestier, plantele din intravilan cu specii forestiere exotice, jnepenişurile din zona
alpină;
- parcurile dendrologice, altele de cât cele cuprinse în fondul forestier naţional.
Modul în care se asigură administrarea şi gospodărirea vegetaţiei forestiere din
afara fondului forestier este reglementat prin Normele tehnice silvice privind
gospodărirea vegetaţiei forestiere de pe terenurile din afara fondului forestier naţional.
Potrivit acestei reglementări, inspectoratele silvice teritoriale din subordinea
Direcţiei generale a pădurilor din cadrul autorităţilor publice centrale care răspund de
silvicultură sunt obligate să ţină evidenţa terenurilor cu vegetaţie forestieră situate în
afara fondului forestier naţional. Încadrarea funcţională a vegetaţiei forestiere se va
face ţinând cont de obiectivul sau de factorul de mediu pe care îl protejează.
Vegetaţia forestieră situată pe terenurile din afara fondului forestier se
administrează de către proprietarii acesteia, persoana fizice şi juridice sau de
împuterniciţii lor legali şi se gospodăresc în regim silvic de protecţie, conservare şi
exploatare.
Persoanele fizice sau juridice care deţin astfel de terenuri au obligaţia de la
gospodări, de a asigura paza lor, fiind totodată răspunzători de tăierea, ruperea sau
scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieţi, lăstari, precum şi de defrişarea
ilegală a acestei vegetaţii. Totodată, există obligaţia legală de a asigura la timp lucrările
de igienă, de a menţine în stare normală de sănătate aceste vegetaţii, ceea ce presupune
şi prevenirea şi combaterea dăunătorilor şi a bolilor.
În ceea ce priveşte păşunatul şi tăierea vegetaţiei forestiere aceste două
activităţi se supun unor reguli bine stabilite. Astfel, păşunatul se poate realiza numai cu
acordul proprietarilor sau al deţinătorilor şi numai în condiţiile în care nu se produc
fenomene de eroziunea solului, iar tăierea vegetaţiei forestiere se va face la cererea
proprietarilor numai după marcarea prealabilă de către organele silvice abilitate.
Defrişarea vegetaţiei forestiere de pe terenurile din afara fondului forestier
naţional este interzisă în următoarele situaţii:
- în zonele în care vegetaţia forestieră îndeplineşte funcţii speciale de protecţie;
- pe terenurile cu înclinare mai mare de 300;
- înainte de atingerea vârstei exploatabilităţii prevăzută de normele legale în
materie.

Perdelele forestiere de protecţie Potrivit Legii nr. 289/2002 perdelele forestiere

au rolul de:
 - protecţie a terenurilor agricole contra factorilor climatici dăunători şi de
Perdele forestiere ameliorare a condiţiilor climatice din perimetrul apărat;
de protecţie
- protecţie şi antieroziune a solului împotriva fenomenelor de eroziune;
- protecţie a căilor de comunicaţie şi de transport, în special contra înzăpezirii;
- de protecţie a digurilor şi a malurilor contra curenţilor, viiturilor, gheţii, şi a
altor astfel de fenomene;
- protecţie a localităţilor şi a diverselor obiective economice şi sociale.
Astfel de perdele forestiere de protecţie a terenurilor agricole se înfiinţează în
zonele din Câmpia Română, Câmpia Tisei, Lunca Dunării şi Podişul Dobrogei.

65
 1.Ce este regimul silvic? Vezi pag 56.
2.Cum apreciați regimul sancționator al Codului silvic în privința tăierilor
ilegale?
3. Indicați răspunsul corect:
Documentul pe baza căruia se realizează gestionarea fondului forestier este:
a. amenajamentul silvic
b. planul de amenajare a teritoriului
c. normele tehnice aprobate de ministerul mediului

Perimetrul de ameliorare este o instituție utilizată pentru protecția:

a. solului
b. pădurii
c. apelor

Unitatea de învăţare 6
§4. PROTECŢIA JURIDICĂ A BIODIVERSITĂŢII (A FAUNEI
TERESTRE ŞI ACVATICE, A ARIILOR PROTEJATE).
Prin termenul faună se înţelege “totalitatea animalelor de pe mapamond, sau
 doar dintr-o anumită regiune sau teritoriu”.
Fauna Legislaţia românească face referire atât a fauna terestră cât şi la fauna acvatică.
Protecţia juridică a faunei este realizată prin referire la animale sălbatice, domestice şi
păsări, aspecte pe care le vom aborda şi noi în continuare.
Protecţia juridică a faunei vizează în primul rând animalele sălbatice şi păsările
migratoare, căci, problema animalelor domestice este aceea a asigurării unor condiţii
fireşti de există din partea deţinătorului şi a asigurării protecţiei lor sanitare. În
domeniul asigurării protecției animalelor domestice funcționează Autoritatea Naţională
Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor (A.N.S.V.S.A.) ca autoritate de
reglementare în domeniul sanitar-veterinar și pentru siguranţa alimentelor, organ de
specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea
Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Protecția animalelor domestice vizează
mai multe aspecte: protecţia animalelor de fermă, protecţia animalelor în timpul
transportului, protecţia animalelor în timpul tăierii sau uciderii, protecţia animalelor
folosite în scopuri experimentale sau științifice, protecţia animalelor din grădini
zoologice şi acvarii publice , gestionare câinilor fără stăpâni.
Mai trebuie amintit că în 16.10.2020 a fost publicată O.U.G nr. 175/2020
pentru completarea unor acte normative cu incidență în protecția animalelor, precum și
pentru stabilirea unor măsuri organizatorice (care modifică legea nr. 205/2004 privind

66
 protecţia animalelor) și prin care s-a înființat așa numita „Poliție a animalelor” care v-a
acționa alături de A.N.S.V.S.A pentru protecția animalelor.
Poluarea mediului şi acţiunile necontrolate ale oamenilor au dus cu timp la
micşorarea numărului de exemplare dintr-o specie, sau chiar la dispariţia unora, creând
serioase dezechilibre mediului înconjurător, ştiut fiind faptul existenţei unei simbioze
între faună floră şi mediul ambiant al acestora. În prezent există mai multe convenţii
internaţionale prin care s-a urmărit protecţia unor specii de animale, cum ar fi, de
exemplu balenele, focile sau urşii polari.
La nivel naţional protecţia biodiversităţii este asigură prin dispoziţiile
 Capitolului VIII din legea cadru, precum şi prin legislaţia specifică în domeniu, în timp
ce la nivel internaţional România a aderat al Convenţia privind protecţia patrimoniului
Biodiversitatea
mondial, cultural şi natural, adoptată la Conferinţa generală a UNESCO, la Paris
la 16 noiembrie 1972 şi ulterior aderării, adică în 1991, Delta Dunării fiind declarată
rezervaţie a biosferei. Tot în legătură cu protejarea biodiversităţii, România a mai
aderat şi la Convenţia asupra zonelor umede, de importanţă internaţională, aceste
zone fiind privite ca habitat al păsărilor acvatice, convenţie încheiată la Ramsar în
1971 sub egida UNESCO. Alte documente internaţionale ce protejează sub diverse
forme biodiversitatea sunt: Convenţia de la Paris din 1968 privind transportul
internaţional al animalelor, Convenţia de la Bonn din 1979 cu privire la habitatul
speciilor migratoare, Convenţia de la Berna din 1979 referitoare la conservarea vieţii
sălbatice şi a mediului natural în Europa, Convenţia de la Montego Bay din 1982
referitoare la dreptul mării, Directiva Consiliului Europei din 1979 referitoare la
conservarea păsărilor sălbatice, etc.
Potrivit legii cadru, la proiectarea lucrărilor care pot modifica cadrul natural al
unei arii naturale protejate este obligatorie procedura de evaluare a impactului asupra
acesteia, urmată de avansarea soluţiilor tehnice de menţinere a zonelor de habitat
natural, de conservare a funcţiilor ecosistemelor şi de protecţie a speciilor sălbatice de
floră şi faună, inclusiv a celor migratoare, cu respectarea alternativei şi a condiţiilor
impuse prin acordul de mediu, automonitorizarea, precum şi monitorizarea de către
structurile de administrare, până la îndeplinirea acestora.
Totodată, legea impune deţinătorilor, cu orice titlu, a suprafeţelor terestre şi
acvatice ce sunt supuse refacerii ecologice, sau care sunt incluse într-o arie naturală
protejată să respecte măsurile stabilite de autoritatea competentă pentru protecţia
mediului.

Protecţia fondului cinegetic Cadrul legal în materie este reprezentat de Legea

nr. 407/200639,a vânătorii şi protecţiei fondului cinegetic care stabileşte o serie de
 măsuri ce privesc:
Protecţia fondului - administrarea şi gestionarea durabilă a fondului cinegetic;
cinegetic.Principii - obligaţiile ce revin deţinătorilor de terenuri pe care se arondează
fonduri cinegetice;
- exercitarea vânătorii;
- instituirea fondului de protecţie a vânatului;
- răspunderea juridică în domeniu.
Conform legii fauna de interes cinegetic reprezintă totalitatea exemplarelor din
populaţiile din speciile de faună sălbatică existente pe teritoriul României.

39
Legea nr. 407/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 944 din 22 noiembrie
2006 .

67
 în scopul administrării, gestionării şi protecţiei durabile a vânatului legea
instituie următoarele principii generale care marchează conţinutul şi finalitatea
reglementării juridice în materie:
- Fauna de interes cinegetic reprezintă o resursă naturală regenerabilă
Recunoaşterea acestui principiu, care pune accentul pe protecţia fondului
cinegetic, prezintă multe consecinţe de ordin juridic, dintre care menţionăm:
administrarea şi gestionarea fondului cinegetic în scopul conservării biodiversităţii
faunei sălbatice, menţinerii echilibrului ecologic, exercitării vânătorii şi satisfacerii altor
cerinţe social-economice; caracterul imperativ, de ordine publică, al reglementărilor în
materie
- Vânatul este bun public de interes naţional şi internaţional.
Acest principiu stabileşte regimul de drept civil al fondului
cinegetic. El consacră aplicarea, deopotrivă, a tuturor reglementărilor pertinente
conţinute în legislaţia internă şi documentele internaţionale ratificate de ţara noastră
sau la care România a aderat.
Vânatul face parte din domeniul public de interes naţional şi în această
calitate se caracterizează prin următoarele:
- prin natura şi destinaţia expresă a legii face parte din categoria
bunurilor care trebuie protejate şi conservate spre a fi transmise
generaţiilor viitoare (respectiv, utilizate durabil);
- este supus unui regim special, de drept al mediului, în baza
căruia este ocrotit şi gospodărit în mod durabil;
- aparţine patrimoniului naţional;
- se găseşte în protejarea şi paza autorităţilor publice.
Administrarea şi gospodărirea durabilă a fondului cinegetic Semnificaţiile sale
 se desprind din înţelesul noţiunii de utilizare durabilă, respectiv folosirea resurselor
regenerabile într-un mod şi o rată care să nu conducă la declinul pe termen lung al
Administrarea
fondului cinegetic acestora, menţinând potenţialul lor în acord cu necesităţile şi aspiraţiile generaţiilor
prezente şi viitoare. în acest scop, potrivit legii, fondul cinegetic este decupat în
fonduri cinegetice, ca 'unităţi de gospodărire cinegetică. Ele se constituie pe toate
categoriile de teren, indiferent de proprietar şi sunt astfel delimitate încât să asigure
o cât mai mare stabilitate vânatului în cuprinsul acestora..
Administrarea şi gospodărirea durabilă a fondului cinegetic se realizează
respectând regimul cinegetic. Prin acesta se înțelege ansamblul de norme tehnice, juridice
şi economice prin care fauna de interes cinegetic este administrată şi gestionată durabil, în
scopul conservării biodiversităţii, menţinerii echilibrului ecologic, exercitării vânătorii şi
satisfacerii unor cerinţe social-economice
Ca activitate social-economică vânătoarea se exercită în scop recreativ-sportiv,
didactic sau de cercetare ştiinţifică. Toate acestea trebuie să urmărească în final
ameliorarea calităţii vânatului.
Administrarea fondului cinegetic al României se realizează de - autoritatea
publică centrală care răspunde de vânătoare şi asigură administrarea faunei cinegetice
( în prezent Ministerul Mediului). Pe lângă autoritatea publică centrală care răspunde
de silvicultură s-a înfiinţat Consiliu Naţional de Vânătoare - organismul de avizare şi
consultare, cu autoritate ştiinţifică în domeniul cinegetic, care este format din
reprezentanţii instituţiilor publice şi private cu atribuţii în domeniul faunei cinegetice
şi al mediului de viaţă al acesteia.

68
 Gestionarea faunei sălbatice de interes cinegetic se asigură pe fonduri
cinegetice de către persoane juridice licențiate, pe riscul și răspunderea lor, în baza
contractelor de gestiune încheiate cu structurile teritoriale de specialitate ale autorității
publice centrale care răspunde de vânătoare (în prezent, Ministerul Mediului, Apelor și
Pădurilor). Managementul faunei cinegetice aflată pe suprafeţele care nu sunt incluse
în fondurile cinegetice, prevăzute de lege (Rezervația Biosferei ”Delta Dunării”,
parcuri naționale și intravilanul municipiilor) se asigură de către administraţiile ariilor
naturale protejate sau de către consiliile locale, după caz.
Gestionarea fondului cinegetic se face în baza dreptului de gestionare,
atribuit de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare prin contracte
de gestionare, pe o perioadă de 16 ani.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 407/2006, categoriile de gestionari care pot încheia
contracte de gestionare sunt următoarele:
a) organizaţiile vânătoreşti;
b) administratorul pădurilor proprietate publică a statului;
c) administratorii pădurilor proprietate privată;
d) administratorii pădurilor proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale;
e) instituţiile publice care au ca obiect de activitate cercetarea ştiinţifică;
f) instituţiile de învăţământ care au ca discipline de studiu vânatul şi vânătoarea;
g) Regia Autonomă "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", pentru fondul
cinegetic Scroviştea din judeţul Ilfov.
Atribuirea dreptului de gestionare a faunei cinegetice se realizează, în condiţiile
legii, direct sau prin licitaţie publică.

Obligaţiile gestionarilor fondurilor cinegetice


Obligatiile Din analiza corelată a dispozițiilor legii 407/2006 cu dispozițiile H.G 1679/2008
gestionarilor privind modalitatea de acordare a despăgubirilor prevăzute de Legea vânătorii şi a
fondurilor de
protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006 dar și Ordinului nr.219/2008 al ministrului
vanatoare
agriculturii şi dezvoltării rurale pentru aprobarea modelului-cadru al contractului de
gestionare a faunei cinegetice de pe suprafaţa fondurilor de vânătoare reies o serie de
obligații ale gestionarului dintre care reținem:

- asigurarea gospodăririi faunei de interes cinegetic, cu respectarea principiului

durabilităţii, pe baza studiilor de evaluare şi a planurilor de management cinegetic
întocmite pentru fiecare fond cinegetic,

- respectarea tuturor reglementările legale referitoare la gestionarea fondului cinegetic si

a vânatului, la autorizarea, organizarea si practicarea vânătorii, la restrângerea sau
extinderea perioadelor de vânătoare, la cotele anuale de recolta, comunicate de
administrator,

- asigurarea pazei faunei cinegetice din fondul cinegetic cu cel puțin un paznic de
vânătoare pe care sa il doteze corespunzător si care sa aibă atribuții principale in
domeniul ocrotirii faunei de interes cinegetic, prevenirii si combaterii braconajului
cinegetic, angajat cu norma întreaga si contract individual de munca

69
 - evaluarea anual a efectivelor de fauna cinegetică conform reglementarilor emise de
administrator

- să nu dauneze, prin organizarea si practicarea vânătorii sau prin modul de gospodarire

a fondului de vânătoare, folosintei de baza a terenului si să suporte, in condițiile legii,
toate pagubele produse fata de terti din vina sa.

- luarea masurilor pentru prevenirea producerii de către fauna cinegetică a unor pagube
culturilor agricole, silvice sau animalelor domestice si să suporte pagubele în cazul
nerespectării prevederilor legale emise in acest sens.

- plata tarifului de gestionare anual, în două tranşe egale, prima până la data de 30
noiembrie a anului în curs şi a doua până la data de 15 mai a anului următor

 Protecţia vânatului Conform legii, în scopul conservării biodiversităţii faunei

sălbatice, legiuitorul a stabilit specii de animele strict protejate cu privire la care
Protecţia vânatului
vânătoare este interzisă( acestea sunt prevăzute în anexa nr.2 a Legii 407/2006) dar și
animalele de interes vânătoresc, inclusiv cele prădătoare, care se vânează numai în
limitele cotei de recoltă aprobate şi ale reglementărilor tehnice privind organizarea şi
practicarea vânătorii, prin metode care nu vătăma animalul capturat şi numai sub directa
îndrumare a personalului de specialitate. De remarcat reglementarea intervenită prin
O.U.G nr.81/2021 privind aprobarea metodelor de intervenție imediată pentru
prevenirea și combaterea atacurilor exemplarelor de urs brun asupra persoanelor și
bunurilor acestora, în intravilanul localităților, menită să dea un răspuns eficient problemei
atacurilor unor exemplare de urs asupra persoanelor, prezența acestora în spații publice sau
private, producerea de pagube materiale în gospodăriile populației. Scopul reglemetării
este stabilirea modului de intervenție imediată pentru prevenirea și combaterea atacurilor
exemplarelor de urs brun asupra persoanelor și bunurilor acestora în intravilanul
localităților și stabilirea sistemului de monitorizare a intervențiilor imediate realizate
asupra exemplarelor de urs, prin alungare, tranchilizare și relocare ori extragere prin
eutanasiere sau împușcare. De asemenea, se urmărește realizarea unui echilibru între
ocrotirea unor valori esențiale omului ( în primul rând viața, integritatea corporală), dar și
starea de conservare favorabilă a ursului brun.
Pentru protecţia faunei cinegetice legiuitorul a instituit o serie de interdicții
menite să asigure sănătatea fondului, asigurarea hranei, netulburarea în perioada de
reproducere e.t.c. Astfel, potrivit art.23 din Legea 407/2006, se interzic:
-popularea fondurilor cinegetice cu exemplare bolnave, degenerate sau
provenind din crescătoriile de vânat destinate altor scopuri
-lăsarea animalelor domestice libere sau păşunatul cu acestea în fondul forestier;
-tulburarea liniştii faunei cinegetice în perioada de înmulţire şi creştere a puilor;
- deţinerea neautorizată în captivitate a exemplarelor de faună cinegetică;
-distrugerea sau sustragerea hranei destinate vânatului;
-producerea sau reproducerea, procurarea, deţinerea, comercializarea şi
utilizarea, după caz, a capcanelor, arcurilor de vânătoare, păsărilor de pradă sau câinilor
de vânătoare, fără respectarea reglementărilor administratorului;

70
 - deranjarea exemplarelor de faună de interes cinegetic în scopul fotografierii sau
filmării, în afara traseelor turistice sau a căilor de comunicaţie.
Gestionarul este obligat la repararea prejudiciului produs din culpa sa faunei
cinegetice pe care o gestionează. Aceasta este o situație de excepție de la regula
răspunderii obiective în dreptul mediului, în care culpa nu este un element necesar
angajării răspunderii.

Răspunderea pentru pagubele cauzate de vânat

 Regimul juridic al acordării acestor daune a fost modificat prin legea 13/2020
Răspunderea modalitatea anterioară de constatare a pagubelor și de stabilire a răspunderii civile
pentru pagubele
fiind considerată greoaie și uneori nefuncțională.
cauzate de vânat

Din această cauză, pentru unele pagube, nu a putut fi stabilită răspunderea

civilă, fapt ce a generat tensiuni între proprietarii păgubiți și gestionarii faunei
cinegetice, precum și litigii ale acestora cu administratorul fondului cinegetic național
și cu autoritatea publică centrală pentru protecția mediului (în prezent, Ministerul
Mediului, Apelor și Pădurilor) .
Potrivit art. 13 alin 1 din Legea nr. 407/2006, pentru pagubele şi/sau daunele
produse de către exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic, cuprinse în
anexele nr. 1(capra neagră,cerbul comun, mistreţul, vulpea) şi 2 (râsul, zimbrul) se
acordă despăgubiri. 40
În anexa 1 sunt speciile de mamifere și păsări la care vânătoare este permisă în
anumite perioade ale anului ( de exemplu cerbul comun - mascul de trofeu, se vânează
în perioada 10 septembrie - 15 noiembrie, mistrețul tot timpul anului) anexa 2 sunt
speciile de animale la care vânarea este interzisă.
În ceea ce privește acordarea despăgubirilor pentru daunele aduse culturilor
agricole, silvice, animalelor domestice legiuitorul a prevăzut această sarcină diferențiat
în raport de persoana gestionarului și genul de faună implicat. Astfel, pagubele
produse de către exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic cuprinse în
anexa nr. 1(cum sunt cazurile frecvente de daune produse de porcul mistreț) se suportă
după cum urmează:
a. de către gestionarul faunei cinegetice de pe fondurile cinegetice şi în
intravilan, dacă acesta nu şi-a îndeplinit obligaţiile pentru prevenirea pagubelor. De la
această regulă este prevăzută și o excepție în prezența căreia gestionarul fondului
respectiv este exonerat dacă sunt îndeplinite anumite condiții și anume:
- gestionarul şi-a realizat cota de recoltă pe sezonul încheiat
- a asigurat hrana complementară, apa, după caz, şi a efectuat 3 acţiuni de
îndepărtare a faunei cinegetice la solicitarea utilizatorului terenului agricol

40
Potrivit H.G Nr. 1679 din 10 decembrie 2008 privind modalitatea de acordare a desp ăgubirilor
prevăzute de Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în M.Of NR. 890
din 29 decembrie 2008, prin paguba produsă de exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic
culturilor agricole, silvice şi animalelor domestice, se înțelege modificarea integrităţii fizice şi/sau a
caracteristicilor fiziologice ale exemplarelor din speciile de floră din culturile agricole şi a vegetaţiei
forestiere din fondul forestier şi din afara acestuia, după caz, precum şi a animalelor domestice, rezultată
din acţiunea asupra acestora a exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic.

71
 - proprietarul a recoltat cultura agricolă până pe 15 decembrie a anului în curs,
cu excepţia pachetelor de agromediu ( acestea sunt prevăzute prin Măsura 10 - agro-
mediu şi climă din Programul Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR) 2014 – 2020)
b. autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului (Ministerul Mediului)
pentru pagubele produse în ariile naturale protejate, neincluse în fonduri cinegetice sau
în care vânătoarea nu este admisă. De subliniat că este prevăzut un buget special pentru
acest tip de despăgubiri.
În cazul speciilor din anexa 2 ( cum este cazul destul de frecvent al daunelor
produse de urs) răspunderea revine autorității publice centrale pentru protecţia
mediului iar dacă există un protocol interinstituţional cu Ministerul Mediului, plata se
poate face şi prin intermediul consiliului judeţean.
În situația daunelor produse în urma accidentelor auto răspunderea revine fie
administratorului drumului dacă nu a montat indicatoare "atenţie animale" fie
conducătorului autovehiculului în cazul existenţei acestui indicator. În cazul acesta
legiuitorul nu mai face distincție dacă sunt animale dintre cele prevăzute în anexa 1 sau
2.
Proprietarii de culturi agricole/silvice nu sunt obligaţi să asigure paza culturilor
agricole/silvice şi să amplaseze mijloace de îndepărtat exemplarele din speciile de
faună de interes cinegetic. Dar acest lucru nu înseamnă că nu pot din proprie inițiativă
să instaleze diverse asemenea mijloace cum ar fi gard electric, sperietori, aparate cu
sunete etc.
În situații mai grave în care au loc atingeri aduse vieții sau integrității corporale
provocate de către speciile prevăzute în anexele 1 și 2 (deci atât cele la care este
permisă vânătoarea dar și cele exceptate de la vânătoare) se angajează răspunderea
patriomonială a autorității publice central care răspunde de vânătoare care vor plăti
următoarele categorii de daune:
- cheltuielile de spitalizare,
- cheltuielile de înmormântare,
- veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate
temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului,
- daune morale proporţionale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în
plată avut. În cazul în care victima nu este salariată se va acorda o sumă proporţională
cu echivalentul salariului minim pe economie obţinut de o persoană în activitate.
În cazul decesului, se vor acorda sume compensatorii pentru familia victimei,
reprezentând echivalentul unui salariu minim pe economie până la vârsta pensionării

Cel mai important element ce ţine de protecţia faunei sălbatice o reprezintă

reglementarea regimului de vânătoare. Pentru aceasta legea fondului cinegetic şi de
protecţie a vânatului stabileşte locurile, perioadele şi mijloacele pentru realizarea
vânatului. În cazuri de excepţie, pentru păstrarea biodiversităţii şi a echilibrului
 ecologic, se pot stabili perioade temporare de restricţie sau de extindere a perioadei de
Permisul de vânătoare pentru unele specii. Exemplarele din speciile admise la vânătoare, care
vânătoare
produc pagube culturilor agricole, silvice sau animalelor domestice, pot fi vânate şi în
afara perioadei legale de vânătoare, în condiţiile aprobării administratorului
Vânătoarea se exercită numai de către vânători, dacă îndeplinesc cumulativ
următoarele condiţii:
a) posedă permis de vânătoare eliberat în România sau permis ori licenţă
valabilă în ţara emitentă a permisului de vânătoare, în cazul vânătorilor cetăţeni străini;

72
 b) posedă autorizaţie individuală de vânătoare, eliberată pe numele său de
gestionar, sau este înscris nominal de organizator în autorizaţiile colective de
vânătoare;
c) posedă permis de armă pentru folosirea armelor de vânătoare în România, în
Europa sau în ţara de origine, după caz, dacă practică vânătoarea cu armă;
d) posedă talon de asigurare pentru accidente şi răspundere civilă, în legătură cu
activitatea sa de vânător.
Condiţiile pe care un solicitant trebuie să le îndeplinească, cumulativ, la data
susţinerii examenului, pentru a dobândi permis de vânătoare permanent sunt
următoarele:
a) vârsta minimă de 18 ani;
b) să fi efectuat un an de stagiatură sub îndrumarea organizaţiei vânătoreşti care
gestionează cel puţin un fond cinegetic, la care solicită să fie înscris, cu excepţia
absolvenţilor de învăţământ superior cu profil cinegetic;
c) să fi luat parte la minimum o instruire practică într-un poligon de tir privind
portul şi folosirea armelor şi muniţiilor de vânătoare;
d) să fi fost declarat admis la examenul organizat pentru obţinerea permisului
de vânătoare permanent, susţinut în faţa unei comisii, constituită din reprezentanţi ai
autorităţii publice centrale care răspunde de vânătoare, ai asociaţiilor, uniunilor sau
federaţiilor reprezentative la nivel naţional şi internaţional şi ai instituţiilor de
învăţământ superior de stat;
e) în ultimii 5 ani să nu fi săvârşit fapte care sunt încadrate ca infracţiuni de
legea 407/2006;
f) să fie apt din punct de vedere fizic şi psihologic, la data examenului, pentru a
deţine şi folosi armă letală.

Pentru promovarea unei etici vânătoreşti, legea interzice următoarele activităţi:

- vânătoarea pe alt fond decât cel autorizat;
- vânarea cerbilor, căprioarelor sau caprelor negre prin utilizarea altor cartuşe
decât cele cu proiectile unice;
- utilizarea momelilor otrăvitoare sau tranchilizante;
- urmărirea vânatului şi exercitarea vânătorii din autovehicule;
- comercializarea de către persoanele fizice a vânatului sau a trofeelor de
vânătoare.
- utilizarea, pentru tirul pe timp de noapte, a dispozitivelor de ochire care
funcţionează pe principiul laser, a sistemelor de ochire pe timp de noapte cuprinzând
convertizoare sau amplificatoare electronice de lumină reziduală, a dispozitivelor de
vedere în infraroşu şi a dispozitivelor cu termoviziune, cu excepţia utilizării
dispozitivelor de iluminare a ţintelor pentru vânarea speciilor mistreţ, şacal şi vulpe, cu
derogare de la autoritatea publică centrală care răspunde de mediu.
- gazarea şi afumarea vizuinelor fără aprobarea administratorului
Pentru nerespectarea obligaţiilor impuse de lege, aceasta stabileşte o serie de
sancţiuni de natură contravenţională, penală sau civilă (materială), precum şi sancţiuni
disciplinare.

73
 1. Care sunt obligaţiile gestionarilor de loturi cinegetice? Vezi pag. 72
2. Argumentați pro și contra dispozițiilor O.U.G nr.81/2021 privind aprobarea
metodelor de intervenție imediată pentru prevenirea și combaterea atacurilor
exemplarelor de urs brun.

3. Indicați răspunsul corect:

Fauna de interes cinegetic reprezintă:
a. resursă naturală regenerabilă
b. bun public de interes strict naţional
c. resursă naturală neregenerabilă

Protecţia ariilor naturale protejate.Actualmente, regimul juridic al ariilor

naturale protejate este reglementat de O.U.G. nr. 57/2007(Publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 442 din 29 iunie 2007) 41 în scopul garantării conservării şi
utilizării durabile a patrimoniului natural ca obiectiv de interes public major şi
componentă fundamentală a strategiei naţionale pentru dezvoltare durabilă.
Prin arie naturală protejată se înţelege: “zona terestră, acvatică şi sau
 subterană cu perimetrul legal stabilit şi având un regim special de ocrotire şi
Aria naturală conservare, în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni
protejată .Definiţi biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură,
e
cu valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală deosebită”.
În stabilirea regimului juridic al ariilor naturale protejate, , legea în domeniu,
instituie următoarele principii:
- garantarea conservării şi utilizării durabile a patrimoniului natural - obiectiv
de interes public major;
- conservarea şi utilizarea durabilă a patrimoniului natural – componentă a
strategiei naţionale;
- instituirea regimului de arie naturală protejată şi de zonă de protecţie a
bunurilor din patrimoniul natural – obiectiv prioritar faţă de alte obiective.
În scopul asigurării dezvoltării durabile, conservarea patrimoniului natural are
la bază ca elemente strategice: utilizarea durabilă, menţinerea şi ameliorarea calităţii
mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate, participarea publicului şi dezvoltarea
colaborării internaţionale.
Categorii de arii naturale Instituirea regimului juridic Conform prevederilor
 O.U.G. nr. 57/2007 instituirea regimului de arie naturală protejată este prioritară în
Aria naturală raport cu orice alte obiective, cu excepţia celor care privesc:
protejată. - asigurarea securităţii naţionale;
Categorii - asigurarea securităţii, sănătăţii oamenilor şi animalelor;
- prevenirea unor catastrofe naturale.
Regimul de protecţie se stabileşte indiferent de destinaţia terenului şi de
deţinător, iar respectarea acestuia este obligatorie în conformitate cu prevederile legale
în materie.

Actul normativ a suferit numeroase modificări dintre care amintim printre altele Legea nr.95 din 11
41

mai 2016 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate.

74
 Pentru asigurarea măsurilor speciale de ocrotire şi conservare in situ a
bunurilor patrimoniului natural, s-a instituit un regim diferenţiat de ocrotire,
conservare şi utilizare, pentru următoarele categorii de arii naturale protejate:
b) de interes national rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale,
monumente ale naturii, rezervaţii naturale şi parcuri naturale;
c) de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului
natural universal, geoparcuri, zone umede de importanţă internaţională,
rezervaţii ale biosferei;
d) de interes comunitar sau situri „Natura 2000" : situri de
importanţă comunitară, arii speciale de conservare, arii de protecţie
specială avifaunistică;42 '
e) de interes judeţean sau local : stabilite numai pe domeniul
public/privat al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz.
Instituirea ariilor naturale protejate se face prin:
 a) prin lege, pentru siturile naturale ale patrimoniului natural universal;
b) prin hotărâre a Guvernului, pentru rezervații științifice, parcuri naționale,
Modalităţi de
monumente ale naturii, rezervații naturale, parcuri naturale, zone umede de importanță
instituire a ariilor
naturale protejate internațională, rezervații ale biosferei, geoparcuri, arii speciale de conservare, arii de
protecție specială avifaunistică;
c) prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția
mediului și schimbărilor climatice, pentru siturile de importanță comunitară, cu avizul
Academiei Române;
d) prin hotărâri ale consiliilor județene sau locale, pentru arii naturale protejate,
de interes județean sau local.Propunerile de instituire a regimului de arie naturală
protejată au la bază o documentaţie ştiinţifică avizată de Academia Română.
Pentru constituirea şi administrarea ariilor naturale protejate se iau în
considerare interesele comunităţilor locale, integrând şi participarea localnicilor în
protejarea acestor zone, deoarece se urmăreşte şi păstrarea tradiţiilor locale şi
valorificarea resurselor în beneficiul comunităţilor respective.
Ariile naturale protejate și coridoarele ecologice vor fi evidențiate în mod
obligatoriu de către Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară în
planurile naționale, zonale și locale de amenajare a teritoriului și de urbanism, în
planurile cadastrale și în cărțile funciare, precum și de către autoritatea publică centrală
pentru agricultură, în sistemul informatic de identificare a parcelelor (LPIS).
În perimetrele ariilor naturale protejate şi în vecinătatea acestora nu se
realizează activităţi care ar putea avea un impact negativ asupra mediului. Autorizarea
oricărei activităţi din perimetrul şi din vecinătatea ariilor naturale protejate se face
numai cu acordul structurilor de administrare a respectivei arii naturale protejate.
Pe lângă ariile naturale mai sunt ocrotite şi conservate coridoarele ecologice,
zonele umede naturale, pajiştile naturale cu avizul consiliului judeţean şi al Academiei
Române.

42
Potrivit legii prin sit de importanță comunitară se înțelege situl/aria care, în regiunea sau în regiunile
biogeografice în care există, contribuie semnificativ la menținerea ori restaurarea la o stare de
conservare favorabilă a habitatelor naturale prevăzute în anexa nr. 2 sau a speciilor de interes comunitar
prevăzute în anexa nr. 3 și care contribuie semnificativ la coerența rețelei "Natura 2000" și/sau
contribuie semnificativ la menținerea diversității biologice în regiunea ori regiunile biogeografice
respective.

75
  Administrarea ariilor naturale protejate. Administrarea ariilor naturale protejate
se face fie de către autorităţile publice centrale ce prezintă atribuţii în protecţia
Administrarea
ariilor naturale mediului împreună cu Academia Română pentru cele declarate astfel prin hotărâri de
protejate guvern, fie de către autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene pentru cele
declarate astfel prin hotărâri ale acestor autorităţi publice.
Responsabilitățile de administrare a ariilor naturale protejate și a altor bunuri
ale patrimoniului natural, puse sub regim special de protecție și conservare, revin:

a) Agenției Naționale pentru Arii Naturale Protejate43, pentru ariile naturale

protejate, declarate prin lege, prin hotărâre a Guvernului sau prin ordin al
conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului, apelor și
pădurilor;

b) Administrației Rezervației Biosferei "Delta Dunării" pentru Rezervația Biosferei

"Delta Dunării";

c) autorităților administrației publice locale, pentru ariile naturale protejate,

declarate prin hotărâri ale acestora.

Administrarea ariilor naturale protejate și a celorlalte bunuri ale patrimoniului

natural aflate în rețeaua națională de arii naturale protejate se face, potrivit legii, prin:

a) structurile teritoriale din cadrul Agenției Naționale pentru Arii Naturale

Protejate;

b) structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică, aflate

în coordonarea/subordinea, după caz, a unor regii autonome, companii și societăți
naționale, autorități ale administrației publice locale, servicii descentralizate ale
administrației publice centrale, instituții științifice de cercetare și de învățământ din
sectorul public și privat, asociații de dezvoltare intercomunitară, muzee, constituite
potrivit legii și aflate în relație contractuală cu Agenția Națională pentru Arii Naturale
Protejate;

c) Administrația Rezervației Biosferei «Delta Dunării», aflată în subordinea

autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor, pentru Rezervația
Biosferei «Delta Dunării».

Atribuțiile custozilor sunt preluate de către Agenția Națională pentru Arii

Naturale Protejate prin structurile sale teritoriale. Pe lângă structurile de administrare
special constituite se înființează consilii consultative de administrare, alcătuite din
reprezentanți ai instituțiilor, organizațiilor economice, organizațiilor
neguvernamentale, autorităților și comunităților locale, care dețin cu orice titlu
suprafețe, bunuri sau au interese în perimetrul ori în vecinătatea ariei naturale protejate
și care sunt implicate și interesate în aplicarea măsurilor de protecție, în conservarea și
dezvoltarea durabilă a zonei. Structurile de administrare special constituite sunt
43
http://ananp.gov.ro/ariile-naturale-protejate-ale-romaniei/

76
 îndrumate de un consiliu științific, cu rol de autoritate științifică, pe teritoriul ariei
naturale protejate.
Controlul şi supravegherea ariilor naturale protejate. Controlul asupra
 respectării prevederilor legale se organizează de către autoritatea publică centrală
pentru protecţia mediului şi se exercită prin persoane special împuternicite din cadrul
Controlul si
supravegherea aparatului central al acestei autorităţi, autorităţile judeţene de protecţia mediului,
ariilor naturale personalul administraţiilor sau administratorii şi custozii ariilor naturale protejate,
protejate inspectoratele silvice şi oficiile cinegetice teritoriale.
Controlul aplicării dispozițiilor legale cu privire la ariile naturale protejate se
exercită de către personalul cu atribuții de control din cadrul structurilor proprii ale:
a) Gărzii Naționale de Mediu;
b) Agenției Naționale pentru Arii Naturale Protejate;
c) autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor și structurilor
teritoriale ale acesteia cu responsabilități în domeniul protecției mediului și, respectiv,
silviculturii;
d) structurilor de administrare special constituite;
e) gestionarilor fondurilor de vânătoare, pe domeniul lor de competență;
f) Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, pe
domeniul său de competență, în ceea ce privește activitățile de comerț cu specii de
floră și faună sălbatică;
g) Direcției Generale a Vămilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală,
pentru operațiunile vamale;
h) Administrației Rezervației Biosferei «Delta Dunării», pentru Rezervația Biosferei
«Delta Dunării»;
i) altor autorități cu atribuții în domeniul protecției mediului.
Controlul asupra respectării prevederilor prezentei ordonanțe de urgență
referitoare la ariile naturale protejate, declarate prin hotărâri ale consiliilor județene sau
locale, se exercită și de personalul special împuternicit al acestora.

Regimul juridic al rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării”.44 Rezervaţiile

 biosferei sunt o categorie de arii naturale protejate impusă de rezultatul cercetărilor
făcute în cadrul Programului internaţional “Omul şi Biosfera” elaborat în anul 1971, pe
Rezervaţia
Biosferei Delta o perioadă nelimitată de către UNESCO.
Dunării Rezervaţia Biosferei “Delta Dunării” a fost înfiinţată prin Hotărârea de Guvern
nr. 264/1991 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului. În prezent ea
funcţionează în baza Legii nr. 82 din 07.12.1993 , modificată şi completată prin
O.U.G. nr. 112/2000, aprobată la rândul ei prin Legea nr. 454/2001.
Valoarea patrimoniului natural al Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării” este
recunoscută prin includerea acesteia în reţeaua internaţională a rezervaţiilor biosferei,
în cadrul programului “Omul şi Biosfera”, prin declararea ca zonă umedă de
importanţă internaţională, ca habitat pentru păsările acvatice şi prin includerea ei pe
Lista patrimoniului natural mondial UNESCO 1991.
În conformitate cu art. 2 din Legea nr. 82/1993, prin rezervaţie a biosferei se
 înţelege: “zona geografică cu suprafeţe de uscat şi de ape, în care există elemente şi
formaţiuni fizico-geografice, specii de plante şi animale care îi conferă o importanţă
Rezervaţia
Biosferei.
Definiţie. 44
https://ddbra.ro/

77
biogeografică, ecologică şi estetică deosebită, cu valoare de patrimoniu natural
naţional şi universal, fiind supusă unui regim special de administrare, în scopul
protecţiei şi conservării acesteia, prin dezvoltarea aşezărilor umane şi organizarea
activităţilor economice în corelare cu capacitatea de suport a mediului deltaic şi a
resurselor sale naturale”.
Rezervaţia Biosferei “Delta Dunării” cuprinde: Delta Dunării, Complexul
lagunar Razelm-Sinoe, Dunărea maritimă până la Cotul Pisicii, sectorul Isaccea-
Tulcea, cu zona inundabilă, sărăturile Murighiol-Plopu şi litoralul Mării Negre de la
braţul Chitila până la Capul Midia, inclusiv marea teritorială până la izobata de 20 m şi
până la contactul cu Podişul Dobrogean cu zonele umede şi palustre.
Din punct de vedere al organizării administrativ teritoriale, Rezervaţia se
întinde pe teritoriul a trei judeţe: Tulcea, Constanţa şi Galaţi.
În principiu, suprafeţele terestre şi acvatice din cadrul Rezervaţiei constituie
patrimoniu natural al României şi fac parte din domeniul public de interes naţional, cu
excepţia acelor terenuri deţinute în mod legal de persoane fizice, terenurile care sunt
proprietatea privată a unităţilor administrativ teritoriale şi terenurile ocupate de
amenajările agricole şi piscicole.
În vederea administrării Rezervaţiei a fost creată Administraţia Rezervaţiei, cu
sediul în municipiul Tulcea, organism aflat în subordinea Ministerului Apelor şi
Protecţiei Mediului. Administraţia Rezervaţiei are atribuţii şi capacitate de acţiune pe
întreg teritoriul acesteia.
Printre principalele atribuţii ale Administraţiei Rezervaţiei se numără:
- evaluarea stării ecologice a patrimoniului natural;
- stabilirea şi aplicarea măsurilor de reconstrucţie ecologică a ecosistemelor
deltaice;
- administrează în mod direct domeniul public de interes naţional din perimetrul
Rezervaţiei şi ia măsuri pentru refacerea şi protecţia unităţilor fizico-geografice
componente;
- emite acordul şi autorizaţia de mediu pentru desfăşurarea activităţilor din
perimetrul Rezervaţiei pentru persoanele fizice şi juridice.
Conducerea Administraţiei Rezervaţiei este realizată de Consiliul ştiinţific, în
subordinea căruia se află Colegiul executiv. Preşedintele Consiliului Ştiinţific şi al
Colegiului executiv este guvernatorul Administraţiei Rezervaţiei, fiind numit de către
guvern, la propunerea ministrului apelor şi protecţiei mediului, cu avizul prefectului
Judeţului Tulcea.
Administraţia Rezervaţiei prezintă următoarele compartimente: managementul
ecologic, relaţii externe, informare şi educaţie, corpul de inspecţie şi pază, şi direcţia
economică.
Din punct de vedere structural Rezervaţia “Delta Dunării” este împărţită în trei
tipuri de zone: zone cu regim de protecţie integrală, zone tampon şi zone economice.
Zonele cu regim de protecţie integrală cuprind formaţiunile fizice şi biologice
sau grupurile de asemenea formaţiuni care au o valoare universală excepţională,
habitatele speciilor de animale şi plante şi situ-rile naturale care au o valoare
excepţională din punct de vedere ştiinţific. Aceste zone sunt administrate direct de
către Administraţia Rezervaţiei.
Zonele tampon cuprind suprafeţele de teren sau de ape care înconjoară zonele
cu regim de protecţie integrală. În baza autorizaţiei şi a permiselor de practicare emise
de Administraţia Rezervaţiei în aceste perimetre se pot desfăşura următoarele

78
 activităţi: valorificarea resurselor pin folosirea unor tehnici nepoluante, pescuitul,
păşunatul animalelor, turismul, cercetare ştiinţifică, realizarea de filme.
Zonele economice reprezintă restul suprafeţelor rămase după excluderea
primelor două tipuri de zone. În baza autorizaţiei şi a permiselor de practicare emise de
Administraţia Rezervaţiei precum şi a autorizaţiei eliberate persoanelor fizice şi
juridice de către Consiliul Judeţean Tulcea, se pot desfăşura activităţi economico-
sociale tradiţionale (pescuit, recoltarea stufului, păşunat, vânătoare, recoltarea fânului,
exploatarea masei lemnoase), turism, şi alte activităţi economice specifice zonei.
Suprafeţele de teren situate în teritoriul Rezervaţiei în cadrul cărora impactul
produs de activitatea umană sau de anumite fenomene naturale au condus la
degradarea ecosistemelor naturale, la apariţia unor dezechilibre sau au determinat
pierderea unor ecosisteme specifice, se declară de către Consiliul ştiinţific al
Administraţiei zone de reconstrucţie ecologică.
Concesionarea terenurilor din Rezervaţie se face numai pe bază de licitaţie
publică, conform cu H.G. nr. 311/2002.

1.Cum se realizează administrarea ariilor naturale protejate? Vezi pag 74

2. Apreciați eficient regimul de protecție al Deltei Dunării? Identificați
probleme de actualitate ale aplicării dispozițiilor legale în acest domeniu.

§5. PROTECŢIA JURIDICĂ A APEI.

Protecţia juridică a apei. După ce am realizat analiza faunei acvatice şi

 protejarea păsărilor de apă, să trecem acum să analizăm protecţia juridică a însăşi
mediului acestor animale, şi anume, apa, în general.
Protecţia
Apa - elementul vital pentru fiecare fiinţă terestră, inclusiv omul şi pentru
juridică a apei.
Reglementări întreaga planetă; structura umană este alcătuită din 70% apă, iar pe glob aproape
interne şi acelaşi procent însoţeşte cantitatea de apă în comparaţie cu zonele ocupate de uscat
internaţionale (adică 2/3 – 66,67%). Imensa majoritate a apei, din totalul general, se regăseşte în
oceane, (97%), în timp ce restul infim îl regăsim în gheţari (2%) şi abia apoi în apa
potabilă a fluviilor, lacurilor sau râurilor (1%). Concluzia este că accesul al resursele
de apă prezintă dificultăţi, datorate în prezent nu doar cantităţii aparent reduse de apă
potabilă, ci în special, datorită poluării masive a acesteia şi a consumului excesiv şi
dezechilibrat.
Revenind la reglementarea protecţiei juridice a apelor, pe plan intern aceasta se
realizează prin Legea apelor nr. 107/1996 modificată şi completată prin Legea nr.
310/2004, precum şi prin capitolul IX din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia
mediului, modificată prin Legea nr. 265/2006, în timp ce la nivel internaţional,
preocupările s-au axat asupra prevenirii poluării apelor fluviale, având ca rezultat

79
încheierea la Helsinki, în 1992 a Convenţiei privind protecţia şi utilizarea cursurilor de
apă transfrontaliere şi a lacurilor internaţionale, convenţie aplicabilă la nivel european.
Potrivit legii cadru a protecţiei mediului, protecţia apelor de suprafaţă şi
subterane şi a ecosistemelor acvatice are ca obiect menţinerea şi îmbunătăţirea calităţii
şi productivităţii biologice a acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra
mediului, sănătăţii umane şi a bunurilor materiale.
În România autoritatea centrală ce se ocupă cu aplicarea strategiei şi politicii
naţionale în domeniul gospodăririi cantitative şi calitative a resurselor de apă este
Administraţia Naţională Apele Române45. Acest organism naţional are următoarele
atribuţii mai importante:
- elaborează balanţa apei pe bazine hidrografice şi la nivelul ţării;
- monitorizează starea şi evoluţia cantitativă şi calitativă a apelor;
- elaborează diagnoze şi prognoze hidrologice şi avertizează în caz de
producerea a unor fenomene hidrologice periculoase;
- reprezintă România la Organizaţia Meteorologică Mondială, pe linie de
hidrologie;
- elaborează planurile de apărare împotriva inundaţiilor;
- colaborează permanent cu comisiile de dezastre, cu unităţile de ordine
publică, cu autorităţile publice teritoriale, pentru sănătate şi altele şi altele;
- asigură funcţia de unic prestator al serviciilor de gospodărire a apelor.
Administraţia Naţională Apele Române are în subordine direcţii de ape,
organizate la nivelul bazinelor hidrografice ca instituţii publice cu personalitate
juridică. La nivelul fiecărei direcţii de apă se organizează un Comitet de bazin.

Protecţia calitativă şi cantitativă a resurselor de apă în dreptul intern. Conform

art. 1 din Legea 107/1996, Legea apelor, astfel cum a fost modificată, “apele reprezintă
o sursă naturală, regenerabilă, vulnerabilă şi limitată”, indispensabilă vieţii, ce
reprezintă materie primă pentru activităţi productive, surse de energie, cale de transport
şi factor determinat în menţinerea echilibrului ecologic.
Apele fac parte integral din patrimoniul public, protecţia apelor fiind un
element de interes general.
Principiul ce stă la baza gospodăririi apelor este principiul solidarităţii umane şi
interesului comun, ce constă în colaborarea tuturor factorilor de decizie ai
administraţiei publice, împreună cu utilizatorii de apă şi reprezentanţii populaţiei,
pentru realizarea maximului de profit social.
Gestionarea cantitativă şi calitativă a apelor se realizează de către Administraţia
naţională Apele Române şi prin filialele sale bazinale, unde întâlnim un comitet de
bazin format din 15 membri, toate aceste comitete colaborând între ele pentru aplicarea
strategiei de gospodărire a apelor.
Folosirea apelor de suprafaţă sau subterane poate fi liberă pentru băut, adăpat,
udat, spălat şi alte trebuinţe gospodăreşti, dacă pentru aceasta nu se folosesc instalaţii
sau se folosesc instalaţii de mică capacitate, destinate exclusiv nevoilor gospodăreşti
proprii.
În cazul folosirii apei pentru alimentarea cu apă potabilă, pentru industrie,
irigaţii producerea de energie electrică, pescuit, plutărit, navigaţie, precum şi atunci
când se realizează evacuarea în rezervele de apă a apelor uzate, se impune respectarea

45
https://rowater.ro/

80
 normelor sanitare şi de protecţie a apelor şi existenţa unei autorizaţii eliberate de
organul de gospodărire a apelor.
Apele uzate industriale, ca şi apele de mină, pentru care nu există tehnologii sau
procese de epurare eficiente pot fi injectate numai în straturile de foarte mare
adâncime, pe baza unor studii speciale, a avizului acordat de Agenţia Naţională pentru
Resurse Minerale şi a avizului de gospodărire a apelor.
În cazuri de poluri accidentale, filialele bazinale ale Autorităţii Naţionale
“Apele Române” vor avertiza imediat utilizatorii de apă şi autorităţile administraţiei
publice a localităţilor din aval pentru a lua măsuri de protecţie a apelor şi de diminuare
a pagubelor.
Potrivit art. 55 din Legea mediului, protecţia apelor de suprafaţă şi subterane,
precum şi a ecosistemelor acvatice are ca obiectiv menţinerea şi ameliorarea calităţii şi
productivităţii naturale a acestora, pentru a fi evitate consecinţele negative ce ar rezulta
asupra mediului, sănătăţii umane şi animale, precum şi a asupra unor bunuri materiale.
În vederea protejării resurselor de apă, art. 58 din Legea mediului, consacră o
serie de obligaţii pentru persoanele juridice şi fizice, dintre care amintim:
- să execute toate lucrările de refacere a resurselor naturale, de asigurare a
migrării faunei acvatice şi de ameliorare a calităţii apei, prevăzute de autorizaţia de
mediu;
- să nu evacueze ape uzate de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele
naturale şi să nu arunce de pe acestea nici un fel de deşeuri;
- să nu spele obiecte, produse, ambalaje, materiale care pot produce
impurificarea apelor de suprafaţă;
- să nu arunce şi să nu depoziteze pe maluri, în albiile râurilor şi în zonele
umede şi de coastă deşeuri de orice fel şi să nu introducă în ape substanţe explozive,
tensiune electrică, narcotice sau alte substanţe periculoase.
 1.Cum se realizează protecția calitativă şi cantitativă a apei? Vezi pag 81.
Protecţia
juridică a 2.Analizați regimul de protecție și utilizare a apelor fluviului Dunărea.
fluviului rea

§6. PROTECŢIA JURIDICĂ A ATMOSFEREI.

Strategia naţională în domeniu şi sistemul de monitorizare a calităţii aerului.

 Potrivit Convenţiei cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice,
Importanţa atmosfera împreună cu hidrosfera şi geosfera, alcătuiesc sistemul climatic al plantei
atmosferei noastre.
Protecţia juridică a atmosferei a devenit de actualitate în momentul în care
umanitatea a conştientizat că poluarea aerului are efecte nocive asupra acestui factor de
mediu, prin diminuarea cantităţii de ozon din compoziţia chimică a atmosferei. Aerul
atmosferic ar trebui să conţină 78% azot, 21 % oxigen, iar în restul de 1 % gaze nobile
şi 0,03% dioxid de carbon. Numai că în prezent el s-a “îmbogăţit” cu peste 3000 de
alte substanţe chimice.

81
 Printre factorii care produc poluarea atmosferei se numără gazele emise de
autoturisme, aeronave şi chiar navele spaţiale, gazele toxice emise ca deşeuri în diferite
industrii (cum ar fi industria prelucrătoare, energetică, etc.), gazele rezultate ca urmare
a folosirii unor tehnologii neadecvate, (de exemplu, freonul folosit mult timp la
fabricarea frigiderelor), reducerea pădurilor principalul factor de reîmprospătare a
aerului prin emisia de O2.
Politica naţională de protecţie a atmosferei constă în principal din următoarele:
 sursă;
- introducerea de tehnici şi tehnologii adecvate pentru reţinerea poluanţilor la
Politica
naţională în
- gestionarea resursei de aer, în sensul reducerii emisiilor de poluanţi până la
domeniu. realizarea celor mai scăzute nivele care să nu depăşească capacitatea de regenerare a
Strategii şi atmosferei;
măsuri active - gestionarea resursei de aer în sensul asigurării sănătăţii umane;
- modernizarea şi perfecţionarea sistemului naţional de evaluare şi gestionare
integrată a calităţii aerului.
În cadrul strategiei naţionale în domeniul protecţiei atmosferei se au în vedere
următoarele obiective:
- menţinerea calităţii aerului;
- îmbunătăţirea calităţii aerului;
- adoptarea măsurilor necesare pentru limitarea până la eliminare a efectelor
negative asupra mediului, inclusiv la nivel transfrontalier;
- îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acordurile şi tratatele internaţionale la
care România este parte.
Planul naţional de protecţie a atmosferei se elaborează de către autoritatea
publică centrală pentru protecţia mediului, în colaborare cu autorităţile competente
implicate, cu titularii de activitate şi cu publicul interesat.
Acesta se adoptă prin hotărâre de Guvern, ca parte integrantă a Planului
naţional de acţiune pentru protecţia mediului, putând fi revizuit în funcţie de progresele
realizate în domeniul protecţiei atmosferei şi cu cerinţele protecţiei mediului în
general.
Întreaga reglementare privind protecţia atmosferei este străbătută de multiple
aplicaţii ale principiului participării publicului în probleme de mediu. Depăşirea
pragurilor de alertă se aduce la cunoştinţa publicului în mod operativ, prin cele mai
eficiente mijloace de informare în masă, prin intermediul autorităţii de mediu
competente, cu specificarea măsurilor ce se impun în acest sens. În situaţia în care
valorile limită sunt depăşite pentru mai mulţi poluanţi , se elaborează planuri şi
programe integrate pentru toţi poluanţii respectivi. În zonele şi aglomerările în care, în
urma evaluării calităţii aerului, se constată că valorile concentraţiilor în aerul
înconjurător pentru unul sau mai mulţi poluanţi depăşesc pragul de alertă, autoritatea
publică centrală pentru protecţia mediului iniţiază elaborarea planului de gestionare ,
respectiv a planului integrat de gestionare.
Monitorizarea calităţii aerului este realizată prin Sistemul naţional de evaluare
şi gestionare integrată a calităţii aerului, sistem care include Sistemul naţional de
monitorizare a calităţii aerului şi Sistemul naţional de inventariere a emisiilor de
poluanţi atmosferici, sisteme ce sunt realizate pentru prima dată la noi în ţară.
Structurile aparţinând Sistemului naţional de monitorizare a calităţii aerului au

82
obligaţia de a derula activitatea de monitorizare de a raporta şi furniza informaţia în
conformitate cu criteriile şi procedurile comune.46

Obligaţiile persoanelor fizice şi juridice privind protecţia atmosferei. Potrivit

dispoziţiilor art. 64 din noua lege a mediului persoanele fizice şi juridice au
următoarele obligaţii în ceea ce priveşte protecţia atmosferei:
- să respecte reglementările în vigoare specifice privind protecţia atmosferei;
- să adopte măsuri tehnologice adecvate de reţinere şi neutralizare a poluanţilor
atmosferici;
- să doteze instalaţiile tehnologice, care poluează, cu sisteme de
automonitorizare şi să asigure corecta lor funcţionare;
- să îmbunătăţească performanţele tehnologice în scopul reducerii emisiilor;
- să nu pună în exploatare instalaţii prin care se depăşesc limitele maxime
admise, conform legilor în vigoare;
- să realizeze diminuarea, modificarea sau chiar încetarea activităţilor
generatoare de poluare, dacă autorităţile competente o cer;
- să asigure măsuri şi dotări speciale pentru izolarea şi protecţia fonică a
surselor generatoare de zgomot şi vibraţii, astfel încât să nu conducă la depăşirea
nivelului limită de zgomot ambiental.

1.Cum se realizează monitorizarea calităţii aerului? Vezi pag. 83.

2.Ce probleme de actualitate cu privire la poluarea aerului din România puteți
identifica.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

46
http://www.mmediu.ro/categorie/calitatea-aerului/56

83
 I. Literatură de specialitate.

1. ANGHEL Doina, Răspunderea juridică privitoare la protecția mediului:

privire specială asupra răspunderii civile, Ed. Universul Juridic, București,
2010,
2. DUŢU Mircea, Dreptul climei. Regimul juridic al combaterii si atenuării
încălzirii globale si adaptării la efectele schimbărilor climatice, Editura
Universul Juridic, București, 2021
3. DOGARU Lucreția, Dreptul mediului, Editura Pro Universitaria, București,
2021.
4. MARINESCU Daniela , PETRE Maria-Cristina, Tratat de dreptul mediului ,
Ediţia: a V-a, revizuita si adaugita, Editura Universitară, 2014,
5. DUŢU, Mircea, Dreptul mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010.

6. DUŢU, Mircea, Tratat de dreptul mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

7. LUPAN, Ernest, “Dreptul mediului”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

8. MARINESCU, Daniela, Tratat de dreptul mediului, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti, 2010.

9. IONIȚĂ Gheorghe – Iulian, Ștefania Diana Ioniță- Burda, Dreptul protecției

mediului, Editura Universul juridic, București, 2012

10. MOCANU, Livia, “Dreptul mediului” Suport de curs, Târgoviște, 2021,

11. ROMIŢAN, Ciprian Raul, Dicţionar de dreptul mediului, , Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2004.

12. ŢARCĂ, ŞTEFAN, Dreptul mediului. Curs universitar, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2005.

II. Acte normative

1. Legea nr. 17/1990, privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al
mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive.
2. Legea fondului funciar nr.18/1991;
3. H.G nr. 1257/2011 pentru aprobarea Regulamentului privind stabilirea
grupelor de terenuri care intră în perimetrele de ameliorare, funcţionarea şi atribuţiile
comisiilor de specialişti, constituite pentru delimitarea perimetrelor de ameliorare;
4. Legea nr. 246 din 10 noiembrie 2020 privind utilizarea, conservarea și
protecția solului;
5.Legea nr. 17 din 7 martie 2014 privind unele măsuri de reglementare a
vânzării terenurilor agricole situate în extravilan și de modificare a Legii nr. 268/2001
privind privatizarea societăților ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și
privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului;

84
 6. Legea nr. 175 din 14 august 2020 pentru modificarea și completarea Legii
nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor
agricole situate în extravilan și de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea
societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a
statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului;
7. Legea nr. 74/2019 din 25 aprilie 2019 privind gestionarea siturilor potenţial
contaminate şi a celor contaminate;
8. Legea îmbunătățirilor funciare nr. 138/2004;

9. Legea nr. 82/1993, privind Rezervaţia Biosferei “Delta Dunării”;

10. Legea nr. 46/2008 (Codul silvic al României);

11. Legea nr. 407/2006 a vânătorii şi protecţiei fondului cinegetic;

12. Legea nr. 107/1996 legea apelor;

13. O.U.G nr.57 din 20 iunie 2007, privind regimul ariilor naturale protejate,
conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice aprobată prin Legea nr.49
din 7 aprilie 2011;

14. O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificată şi aprobată prin Legea
nr. 265/2006, Legea mediului.

.III. Site-uri oficiale:

- http://www.mmediu.ro/
- http://legislatie.just.ro/
- http://www.anpm.ro/
- https://inspectorulpadurii.ro/#/
- http://ananp.gov.ro/ariile-naturale-protejate-ale-romaniei/
- https://ddbra.ro/
- https://rowater.ro/

MODULUL III

REGIMUL JURIDIC AL
85
 ACTIVITĂŢILOR ECONOMICO-SOCIALE
CU IMPACT ASUPRA MEDIULUI
1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins:

 U.I. 7: Aspecte generale,reglementarea activităţilor economice şi

sociale cu impact asupra mediului.

1 oră

 U.I. 8: Procedura de evaluare şi autorizare a acestora, auditul de

mediu, proceduri speciale de autorizare,

3 ore

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe în ceea ce priveşte autorizarea

activităţilor umane, în special social-economice cu impact asupra mediului
Obiective operaţionale: : Însuşirea unor noţiuni de bază privind procedura de
evaluare şi autorizare a unor astfel de activităţi, auditul de mediu, şi proceduri speciale
de autorizare

Unitatea de învăţare 7

86
 §1. ASPECTE GENERALE

În conformitate cu lucrările Conferinţelor de la Stockholm, Rio de Janeiro şi

Johanesburg, realizate sub egida O.N.U., mediul uman a fost clasificat în: mediu
natural, modificat şi amenajat; mediu construit şi mediu social. Ceea ce interesează
dreptul mediul sunt numai primele două, adică mediul natural şi mediul construit, în
sensul în care planificând aşezările umane şi urbanizarea va trebui să se evite daunele
provocate mediului natural, pentru a realiza o optimizare a activităţilor umane în
contextul unui mediu sănătos.
Aspectele juridice ale urbanizării au însemnătate nu doar teoretică ci şi practică
în dreptul mediului, căci sistematizarea teritoriului, autorizarea executării construcţiilor
se pot realiza numai cu luarea în considerare a prevederilor Legii protecţiei mediului şi
a legislaţiei speciale relativă la aceste activităţi.
Protecţia juridică a aşezărilor umane. Noţiunea de aşezare umană desemnează:
 “orice localitate, fie oraş, sat, comună, municipiu, metropole”. În cadrul aşezărilor
Aşezarea umană umane pentru realizarea protecţiei mediului este necesar ca organele centrale şi locale
ale puterii executive să elaboreze şi să promoveze strategia naţională de mediu în
general, inclusiv la nivel de recomandări pentru strategiile şi politica în domeniu, să
realizeze planificarea de mediu corelată cu cea de amenajare a teritoriului şi de
urbanism, să creeze cadrul organizatoric care să permită accesul la informaţii şi
participarea la deciziile privind mediul, inclusiv cu privire la planurile de dezvoltare a
teritoriului şi urbanism.
Pentru realizarea acestor obiective, Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului,
 autoritatea centrală, acţionează prin intermediul organelor sale teritoriale. Un rol
Factori de important îl joacă Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului. Agenţia Naţională
decizie pentru Protecţia Mediului este menită să acţioneze pentru a asigura populaţiei un
mediu sănătos în armonie cu dezvoltarea economică şi cu progresul social al României.
Misiunea agenţiei, ca de altfel şi a celor 42 de agenţii judeţene, aflate în subordine
directă este de a asigura un mediu mai bun în România pentru generaţiile prezente şi
viitoare şi realizarea unor îmbunătăţiri majore şi continue ale calităţii aerului, solului şi
apelor. Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului îşi indeplineşte misiunea prin
exercitarea următoarelor atribuţii:
 planificarea strategică de mediu;
 monitorizarea factorilor de mediu;
 autorizarea activităţilor cu impact asupra mediului;
 implementarea legislaţiei şi politicilor de mediu la nivel naţional şi local;
 raportările către Agenţia Europeană de Mediu, pe următoarele domenii:
calitatea aerului, schimbări climatice, arii protejate, contaminarea solului, apă.
Un alt factor de decizie în vederea protecţiei mediului îl reprezintă Consiliile
locale, care au următoarele atribuţii: să îmbunătăţească microclimatul urban prin
amenajarea şi întreţinerea izvoarelor şi a luciilor de apă din interiorul localităţilor şi din
zonele limitrofe, să înfrumuseţeze şi să protejeze în acelaşi timp peisajul local, să
realizeze salubrizarea unităţii administrativ teritoriale pe care o conduc, să optimizeze

87
 arhitectura şi densitatea de locuire, să întreţină spaţiile verzi, parcurile, aliniamentele
arborilor şi a perdelelor de protecţie stradală, interzicerea folosirii de către anumite
vehicule mari a unor străzi sau bulevarde, şi altele.
În acest domeniu Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului este
organul administraţiei publice centrale de specialitate, care aplică strategia dezvoltării
şi politica guvernului în domeniile amenajării teritoriului, urbanismului, lucrărilor
publice şi construcţiilor, cu respectarea autonomiei locale.
În acelaşi timp şi populaţia, precum şi persoanele juridice au anumite obligaţii
în această sferă a protecţiei mediului:
- să solicite autorităţilor pentru protecţia mediului un acord şi/sau autorizaţia de
mediu;
- să se supună ordinului de încetare temporară sau definitivă a activităţii;

- să informeze autorităţile competente şi populaţia în caz de eliminări

accidentale de poluanţi în mediu sau de accident major;
- să adopte soluţii adecvate pentru mediu la propunerea proiectelor sau
activităţilor noi, precum şi pentru modificare celor existente;
- să nu degradeze mediul amenajat prin depozitări necontrolate de deşeuri de
orice fel;
- să contribuie la îmbunătăţirea microclimatului urban prin diferite activităţi.

Unitatea de învăţare 8
§2. REGLEMENTAREA ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE ŞI SOCIALE
CU IMPACT ASUPRA MEDIULUI. PROCEDURA DE EVALUARE ŞI
AUTORIZARE A ACESTORA.

Evaluarea de mediu pentru anumite planuri şi programe. Înainte de începerea

procedurii de autorizare obligatorie a activităţilor care produc impacturi negative
 asupra mediului, pentru adoptarea unor planuri şi programe acolo unde legea prevede
Evalurea de expres aceasta, este necesară evaluarea de mediu, procedură care are ca scop,
mediu integrarea obiectivelor şi cerinţelor de protecţie a mediului în pregătirea şi adoptarea
anumitor planuri şi programe, luarea în considerare a raportului de mediu şi a
rezultatelor acestor consultări în procesul decizional şi asigurarea informării asupra
deciziei luate, conform legislaţiei în vigoare.
Evaluarea de mediu constă în elaborarea raportului de mediu, consultarea
 publicului şi a autorităţilor competente implicate în implementarea anumitor planuri şi
programe, luarea în considerare a raportului de mediu şi a rezultatelor acestor
Raportul de
mediu consultări în procesul decizional şi asigurarea informării asupra deciziei luate.
Evaluarea de mediu se realizează în următoarele domenii: amenajarea
teritoriului şi urbanism, utilizarea terenurilor agricole şi silvice, piscicultura,
transportul, energia, industria, gospodărirea deşeurilor, gospodărirea apelor,
telecomunicaţiile şi turismul.
Ca urmare a efectuării evaluării de mediu şi a raportului ce rezultă în urma
acesteia, autorităţile competente emit un aviz de mediu care condiţionează aprobarea
planurilor şi a programelor în domeniile în acre acestea sunt cerute.

88
 Aceste autorităţi competente sunt de fapt autorităţile pentru protecţia mediului
la nivel central şi teritorial (de exemplu, Agenția Județeană Protecţia Mediului
Dâmboviţa).

 Studiul de impact. Studiul de impact este un act preliminar, absolut necesar în

cadrul procedurii de autorizare. Plecând de la principiul precauţiei şi al acţiunii
Studiul de
preventive, instituirea procedurii de autorizare şi obligativitatea efectuării unui studiu
impact.Etape
asupra consecinţelor acţiunilor umane asupra mediului şi a soluţiilor ce trebuie
întreprinse, constituie mijloacele juridice eficace pentru realizarea dezvoltării durabile.
În cadrul studiului de impact, se porneşte de la evaluarea impactului asupra
mediului, ce reprezintă un proces prin care se identifică efectele directe şi indirecte,
sinergice, cumulative, principale şi secundare ale unui proiect asupra sănătăţii
oamenilor şi mediului.
Evaluarea impactului de mediu se realizează într-o fază pregătitoare, şi anume
aceea a pregătirii documentaţiei, urmărindu-se iniţial impactul pe care respectivul
proiect îl are asupra oamenilor, florei, faunei, apei, solului, aerului, climei şi peisajului.
În vederea realizării unui astfel de evaluări se parcurg trei etape:
- încadrarea proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra mediului;
- definirea domeniului evaluării şi realizarea raportului privind studiul de
evaluare a mediului;
- analiza calităţii raportului la studiul de evaluare a impactului asupra mediului.
În cadrul primei etape, evaluarea impactului se realiză prin unităţi specializate
care sunt atestate de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului.
Legea prevede că autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului poate
excepta de la evaluarea impactului anumite proiecte sau părţi ale acestora, în cazuri
excepţionale, cum ar fi asigurarea ordinii publice sau a siguranţei naţionale. În acest
caz, autoritatea publică care iniţiază proiectul va trebui totuşi să aplice o altă metodă de
evaluare corespunzătoare şi să aducă la cunoştinţa publicului atât informaţiile astfel
dobândite, cât şi motivele care au dus la ceastă excepţie.
În cea de-a doua etapă, de definire a domeniului de evaluare, autoritatea
competentă pentru protecţia mediului pregăteşte şi transmite titularului de proiect un
îndrumar referitor la problemele de mediu care trebuie tratate în evaluarea de impact şi
la gradul de extindere a acestora.
În fine cea de–a treia etapă, porneşte de la îndrumarul referitor la probleme de
mediu care au fost tratate în evaluarea de impact de către titularul proiectului, şi pe
baza acestuia se efectuează studiul de evaluare a impactului, rezultatele sale fiind
prezentate în raportul care se înaintează autorităţii competente pentru protejarea
mediului.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului analizează calitatea raportului
la studiul de evaluare şi ia decizia de acceptare sau de refacere a acestui raport, şi după
caz de emitere sau de respingere motivată a acordului de mediu.
În raport cu terţii dacă o pagubă se produce ulterior datorită lucrării şi constă în
consecinţe neprevăzute în evaluarea impactului asupra mediului raspunderea revine
titularului planului, proiectului respectiv.
Sub un alt aspect, şi respectând principiul legal al informării şi participării
 publicului la luarea deciziilor, orice solicitare de acord de mediu pentru proiecte
Studiul de supuse evaluării impactului asupra mediului se aduce la cunoştinţa publicului de către
impact si autorităţile competente pentru protecţia mediului, pentru ca acesta să-şi poată exprima
raportul de opinia înainte de adoptarea deciziei de emitere a acordului de mediu.
mediu
89
 Rezultatele consultării publicului şi informaţiile obţinute se iau în considerare
în procedura de emitere a acordului de mediu.
Prin comparaţie cu alte studii tradiţionale, studiul de impact este un document
previzional, urmărind să analizeze în mod anticipat ce efecte pot avea asupra mediului,
în ansamblul său realizarea proiectului sau programului supus analizei. În acest sens, în
cadrul studiului de impact găsim scenarii şi strategii de acţiune. Tot de aici pleacă şi
nevoia de a realiza programe pe termen lung de studiere a impactului, cu deosebire în
cazul direcţiilor importante de dezvoltare a ştiinţei şi tehnologiei, cum ar fi: energia,
informatica, biologia, genetica, etc.

Ce este studiul de impact? Vezi pag. 90

 Avizul, acordul şi autorizaţia de mediu.

Avizul.Avizele de mediu indiferend de denumire , reprezintă ca natură juridică
Avizul
avize conforme a caror solicitare şi ale căror prevederi sunt obligatorii pentru
adoptarea ,emiterea documentelor cărora li se adreseaza şi faţă de care certifică
integrarea considerentelor privind protecşia mediului.Funcţia lor esenţială este aceea
de a asigura receptarea exigenţelor ecologice în acte administrative , politico-juridice
care pot avea impact semnificativ asupra mediului dar al caror obiectiv principal
definitoriu este de altă natură.
După efectuarea evaluărilor de mediu pentru anumite planuri şi programe,
aprobarea acestora la orice nivel ierarhic este condiţionată de existenţa avizului de
mediu.
Solicitarea şi obţinerea avizului de mediu sunt obligatorii în cazul în care
titularii de activităţi urmează să deruleze sau să fie supuşi unei proceduri de vânzare a
pachetului majoritar de acţiuni, vânzare de active, fuziune, divizare, concesionare,
dizolvare urmată de lichidare şi lichidare.
Există mai multe tipuri de avize, ce pot fi emise de autoritatea competentă
pentru protecţia mediului: avizul de mediu pentru planuri şi programe, avizul de mediu
pentru stabilirea obligaţiilor de mediu , avizul de mediu pentru produse de uz
fitosanitar, avizul Natura 2000.
Avizul de mediu este valabil pe o perioadă de 2 ani, începând cu data emiterii
în cazul în care nu intervin modificări ale condiţiilor în care a fost emis sau a folosit
scopului pentru care a fost emis.
Acordul de mediu. Este un alt document emis de autoritatea competentă pentru
protecţia mediului, realizat în urma analizei şi a acceptării raportului la studiul de
 evaluare a impactului asupra mediului.
Acordul de mediu este un act tehnico-juridic eliberat în scris, prin care se
Acordul
stabilesc condiţiile de realizare a proiectului din punct de vedere al protecţiei mediului,
cu luarea în considerare a observaţiilor pertinente făcute de public pe tot parcursul
evaluării impactului asupra mediului.
Solicitarea şi obţinerea acordului de mediu este obligatorie pentru proiecte
publice sau private de investiţii noi şi modificarea substanţială a celor existente,

90
 inclusiv pentru proiectele de dezafectare, aferente activităţilor cu impact semnificativ
asupra mediului.
Pentru proiectele de activităţi care se supun evaluării impactului asupra
mediului autorităţile publice pentru protecţia mediului emit fie un acord de mediu fie
un acord de mediu integrat.
Activităţile şi/sau instalaţiile cu impact asupra mediului, sunt încadrate, după
criteriul impactului acestora asupra mediului, în trei categorii:
- activităţi cu impact nesemnificativ, pentru care nu se emite acord de mediu;
- activităţi cu impact redus asupra mediului, pentru care se emit doar autorizaţii
de mediu;
- activităţi şi/sau instalaţii cu impact semnificativ asupra mediului, pentru care
se emit acorduri de mediu, sau acorduri integrate de mediu.
Autorităţile competente pentru protecţia mediului fac publică decizia de emitere
sau e respingere a solicitării unui acord de mediu.
Autorizaţia de mediu. Pentru desfăşurarea activităţilor existente, cât şi pentru
 începerea unor activităţi noi pentru care s-a obţinut acordul de mediu, sunt necesare
solicitarea şi obţinerea autorizaţiei de mediu.
Autorizaţia
Autorizaţia de mediu se eliberează după obţinerea celorlalte vize, acorduri,
autorizaţii ale autorităţilor competente, ea având caracter de sinteză.
Acordul, avizul şi autorizaţia de mediu se eliberează numai dacă proiectele,
respectiv programele pentru conformare privind activităţile existente prevăd eliminarea
consecinţelor negative asupra mediului, în raport cu prevederile aplicabile din normele
tehnice şi reglementările în vigoare.
Ca urmare a emiterii autorizaţiei de mediu, titularul activităţii are obligaţia de
 informa autorităţile publice teritoriale pentru protecţia mediului cu privire la rezultatele
Registrul public automonitorizării emisiilor de poluanţi reglementaţi, precum şi cu privire la accidente
naţional sau pericole de accidente. Aceste informaţii se trec într-un registru public naţional.
Autorităţile publice pentru protecţia mediului aplică proceduri diferenţiate,
pentru a emite un aviz, un acord sau o autorizaţie de mediu, în funcţie de impactul
asupra mediului al proiectelor şi activităţilor supuse procedurii de autorizare.
Avizul, acordul şi autorizaţia de mediu sunt supuse revizuirii în cazul în care
apar elemente noi, neluate în calcul la momentul emiterii lor.
 Acordul şi autorizaţia de mediu se suspendă în cazul nerespectării prevederilor
Revizuirea pe care le cuprind sau ale programelor pentru conformare, după o somaţie prealabilă,
dându-se posibilitatea celor în cauză de ase putea conforma într-un anumit termen.
Suspendarea se dispune pe o perioadă de maxim 6 luni, după care activitatea va înceta,
dacă între timp nu au fost îndeplinite condiţiile din somaţie.
Dispoziţiile de suspendare, precum şi cele de încetare a proiectului sau
activităţii sunt executorii.
Eliberarea, revizuirea sau suspendarea avizului, acordului ori a autorizaţiei de
mediu pot fi supuse analizei instanţelor de contencios administrativ, potrivit Legii nr.
554/2004, legea contenciosului administrativ.
În ceea ce priveşte autorizaţia integrată de mediu ea trebuie să îndeplinească
toate condiţiile pentru asigurarea protecţiei aerului, apei şi solului şi pentru realizarea
unui nivel ridicat de protecţie a mediului, în întregul său.
În ceea ce priveşte natura juridică a actelor analizate putem afirma că ele sunt
acte aministrative care pot fi atacte ,în caz de litigiu la instanţele de contencios
administrativ.

91
 În legătură cu criteriile pentru eliberarea ei, autorităţile competente trebuie să
ţină seama la stabilirea valorilor limită de emisie pentru anumiţi poluanţi susceptibili
 de a fi evacuaţi de instalaţia respectivă, de cele mai bune tehnici disponibile, de
Criterii de caracteristicile tehnice ale instalaţiei, de amplasare sa geografică, de condiţiile locale
eliberare de mediu, precum şi de orice informaţii pertinente.
Periodic, autoritatea competentă pentru protecţia mediului reexaminează şi
actualizează dacă este necesar, condiţiile de emitere a autorizaţiei integrate de mediu.
Reexaminarea este obligatorie în toate situaţiile când:
 - poluarea cauzată de instalaţie necesită revizuirea valorilor limită de emisii
existente la autorizaţie sau necesită stabilirea de noi valori;
Reexaminarea
- schimbările substanţiale ale celor mai bune tehnici disponibile permit o
reducere semnificativă a emisiilor;
- siguranţa exploatării şi desfăşurării activităţii face necesară recurgerea la alte
tehnici;
- prevederile unor reglementări legale o impun.
Acordarea autorizaţiei integrate de mediu poate fi refuzată în cazul
neîndeplinirii condiţiilor legale cerute, refuzul urmând a fi motivat şi a se comunica
titularului în termen de 30 de zile de la depunerea documentaţiei.
Datorită importanţei ei, anumite aspecte, cum ar fi: obligaţia de a cere
eliberarea acordului şi/sau a autorizaţiei integrate de mediu pentru schimbarea modului
de exploatare a instalaţiei, nerespectarea condiţiilor prevăzute în cadrul autorizaţiei
integrate de mediu, neluarea măsurilor de prevenire eficientă a poluării, sunt
considerate contravenţii, şi se sancţionează cu pedeapsa principală a amenzii, şi cu
pedeapsa complementară a retragerii acordului şi/sau autorizaţiei de mediu precum şi
cu închiderea unităţii. Constatarea acestor contravenţii se realizează de către personalul
împuternicit al autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi de către ofiţerii
şi subofiţerii de poliţie.

Care este diferenţa dintre avizul de mediu şi acordul de mediu? Vezi pag. 90

Bilanţul de mediu. Bilanţul de mediu se realizează, fiind obligatoriu, atunci

când titularul unei activităţi urmăreşte să afle ce obligaţii legale sau contractuale i se
 impun şi costurile la care se ridică refacerea calităţii mediului în zona de impact a
Bilanţul de activităţilor desfăşurate pe un anumit amplasament.
mediu Bilanţul de mediu reprezintă o lucrare elaborată de persoane fizice sau juridice
atestate conform legii, care conţine elementele analizei tehnice prin care se obţin
informaţii asupra cauzelor şi consecinţelor efectelor negative cumulate, anterioare,
prezente şi viitoare, în scopul cuantificării impactului de mediu efectiv de pe un
amplasament.
Bilanţul de mediu se mai cere în următoarele situaţii:
- la modificarea sau încetarea activităţilor cu impact asupra mediului; şi la

92
 - schimbarea titularului unei activităţi, inclusiv prin proceduri de vânzări de
acţiuni, vânzări de active, fuziune, divizare, concesionare, dizolvare urmată de
lichidare şi lichidare, în condiţiile legii.
În baza bilanţului de mediu şi a propunerii de program pentru conformare,
autoritatea competentă pentru protecţia mediului emite avizul de mediu.
Bilanţul de mediu poate fi:
- de nivel 0 – şi cuprinde fişe de verificare;
- de nivel I, constând din culegerea de date şi de documente fără prelevarea de
probe şi analize de laborator privind factorii de mediu;
- de nivel II – constând în investigaţii amănunţite asupra factorilor de mediu,
inclusiv din prelevarea de probe de laborator şi analize fizice, chimice sau biologice.
Aceste trei tipuri de bilanţuri se pot realiza fie consecutiv fie concomitent, ele
neexcluzându-se reciproc.
 În cazul în care bilanţul de mediu identifică un impact semnificativ, acesta va fi
completat cu un studiu de evaluare a riscului.
Studiul de
evaluare a Obiectivul general al evaluării riscului este de a controla riscurile provenite de
riscului la un amplasament, prin identificarea agenţilor poluanţi sau a pericolelor celor mai
importante, prin identificarea resurselor şi receptorilor supuşi riscului, prin
identificarea mecanismelor prin care se realizează riscul, propunând totodată şi
măsurile necesare reducerii factorilor de risc. Dintre toate evaluările cea mai
importantă este evaluarea sănătăţii.
Elementele caracteristice ale riscului sunt integrate în evaluările de risc privind:
riscul chimic, riscul carcinogen epidemiologic, al contaminării nucleare şi al apariţiei
fenomenelor naturale.
Evaluarea riscului implică identificarea pericolelor şi apoi aprecierea riscului pe
care acestea îl prezintă prin examinarea probabilităţii şi consecinţelor (gravităţii)
pagubelor care pot să apară din aceste pericole.
Ca rezultat al evaluării riscului este posibil să se identifice şi să se evidenţieze
acele riscuri care nu se pot accepta.
Managementul riscului se referă la procesul de luare a deciziilor şi de
implementare a acestuia privitor la riscurile acceptabile sau tolerabile şi minimalizarea
sau modificarea acestora, ca parte a unui ciclu repetitiv. Dacă evaluarea riscului este
satisfăcătoare, se va considera îndeplinită cerinţa, pentru bilanţul de mediu. În caz
contrar, riscul este considerat inacceptabil de către autoritatea de mediu competentă şi
se va solicit remedierea lui.

§3. AUDITUL DE MEDIU.

 93
Scopul auditului
de mediu
 Auditul de mediu.Scopul unui astfel de audit este acela de a ajuta la protejarea
mediului înconjurător, prin controlul managerial al tehnicilor care îl implică şi de a
permite estimarea măsurii în care aceste practici respectă politica ecologică a
întreprinderii.
În mod obligatoriu, auditul include toate obligaţiile prevăzute de lege.
Ca instrument managerial un astfel de audit îşi propune să stabilească dacă
tehnologiile, utilajele şi conducerea unei unităţi industriale funcţionează corect din
punct de vedere al protecţiei mediului. Un astfel de audit va verifica respectarea
normelor legale în domeniu, cum este posibilă reducerea riscurilor legate de
nerespectarea normelor legale, şi altele.
În principal auditul de mediu trebuie să analizeze următoarele chestiuni:
- un mediu înconjurător raportat la tehnologii;
- siguranţa în exploatare a utilajelor şi normele de protecţie a muncii;
- medicina muncii;
- calitatea produselor şi a echipamentelor de protecţie, etc.
 Etapele de desfăşurare ale auditului sunt următoarele:
- activitatea de pre-audit în care se stabileşte unitatea sau secţia aleasă pentru
Etapele
desfăşurarea auditului, formarea echipei de audit, stabilirea planului de audit obţinerea
auditului
unor informaţii de bază;
- activitatea de teren care presupune cunoaşterea unităţii vizate, analiza
mecanismelor de control, acumularea de informaţii, evaluări, discutarea concluziilor cu
personalul unităţii;
- activitatea de post-audit – stabilirea concluziilor, a raportului şi a planului de
acţiune, implementarea planului de acţiune în unitate şi urmărirea realizării lui.
De altfel, aceste etape sunt specifice oricărui audit, indiferent de domeniul în
care se realizează.
În final auditul este conceput pentru a oferi firmei sau instituţiei unde este
realizat câteva repere pentru ceea ce mai este de îmbunătăţit în domeniul mediului,
reduce posibilitatea aplicării unor sancţiuni, reduce riscurile producerii unor accidente,
permite o fundamentare a programelor de îmbunătăţire a activităţii, furnizează baze de
date utile.
§4. PROCEDURI SPECIALE DE AUTORIZARE.

Gospodăririea apelor, Legea apelor nr. 107/1996 prevede obligativitatea

obţinerii în faza de proiectare, a avizului de gospodărire a apelor, care reglementează
atât regimul lucrărilor care se construiesc pe ape sau în legătură cu apele, cât şi
activităţile social-economice cu efecte potenţial negative asupra componentei
hidraulice a mediului.
Avizul de gospodărire a apelor reprezintă actul care condiţionează din punct de
vedere tehnic şi juridic:
- finanţarea de la bugetul de stat şi bugetele locale, precum şi execuţia
obiectivelor noi de investiţii ce urmează să fie construite pe ape sau în legătură cu
apele de suprafaţă, subterane, inclusiv construcţiile şi instalaţiile care se execută pe
litoralul Mării Negre, faleză, plajă şi fundul apelor maritime interioare şi al mării
teritoriale;
- dezvoltarea, modernizarea sau retehnologizarea unor procese tehnologice sau
a unor instalaţii;

94
 - realizarea de lucrări de interes public ce se construiesc pe ape sau în legătură
cu apele, a căror execuţie va conduce la restrângerea sau la sistarea unor activităţi
existente.
În situaţii de urgenţă care necesită acţiuni imediate pentru siguranţa naţională şi
în condiţiile în care circumstanţele nu permit o analiză detaliată a solicitării avizului, se
poate emite un aviz de gospodărire a apelor pentru situaţie excepţională.
Pentru lucrările la care nu este necesar avizul de gospodărire a apelor
investitorul are obligaţia de a notifica Administraţiei Naţionale “Apele Române”
începerea execuţiei, fiind obligatorie respectarea acestei proceduri.
Avizul de gospodărire a apelor se solicită de către beneficiarul sau titularul de
investiţie, în faza de proiectare a studiului de fezabilitate, pe baza unei documentaţii
tehnice, elaborate conform legii (Capitolul II din Normativul documentaţiilor tehnice,
aprobat prin Ordinul ministrului apelor şi protecţiei mediului nr. 277/1997).
Refuzul de emitere a avizului poate fi contestat pe calea contenciosului
administrativ.
Avizul de gospodărire a apelor poate fi modificat la solicitarea titularului de
investiţie dacă:
- până la finalizarea proiectării s-au modificat soluţiile tehnologice ori
parametrii de funcţionare;
- există necesitatea corelării cu noi tehnologii depoluante;
- se impune înlăturarea efectelor negative asupra apelor ca urmare a modificării
parametrilor hidrologici.
În caz de renunţare la execuţia lucrărilor care au făcut obiectul unui aviz de
gospodărire a apelor, beneficiarul investiţiei solicită retragerea acestuia.
Avizul poate fi reînnoit numai dacă se respectă integral prevederile
documentaţiei pentru care s-a emis avizul iniţial. Solicitarea de reînnoire trebuie făcută
cu cel puţin 3 luni înainte de data expirării acestuia.
Autorităţile teritoriale pentru protecţia mediului emit avizul de gospodărire a
apelor pe baza referatului tehnic de specialitate realizat de Administraţia Naţională
“Apele Române”.
Autorizaţia de gospodărire a apelor reprezintă actul ce condiţionează din punct
de vedere tehnic şi juridic, funcţionarea sau exploatarea obiectivelor noi, construite pe
 ape sau în legătură cu apele de suprafaţă, subterane, cu zona costieră, faleza, litoralul şi
Autorizaţia de cu plaja mării, cu apele maritime interioare, marea teritorială, zona economică
gospodărire a exclusivă şi cu platoul continental, precum şi funcţionarea şi exploatarea în continuare
apelor
a celor existente (art. 38 din Ordinul m.a.p.m. nr. 699/1999).
Prin abţinerea autorizaţiei de gospodărire a apelor, utilizatorul de apă
dobândeşte după caz:
- dreptul de folosinţă a apelor de suprafaţă;
- dreptul de evacuare în receptorii naturali – adică cursuri de apă, lacuri, Marea
Neagră, etc.
- dreptul de funcţionare sau de exploatare a lucrărilor, construcţiilor şi
instalaţiilor executate pe ape;
- dreptul de folosinţă a albiilor minore şi în alte scopuri decât pentru recreere şi
plimbare;
- dreptul de exploatare a nisipurilor şi pietrişurilor prin exploatări organizate
sau în limita cantităţii maxime de 500 m3.

95
 În perioadele de secetă când se aplică restricţii, prevederile autorizaţiei de
gospodărire se subordonează planurilor de restricţie pe toată durata de aplicare a
acestora.
Autorizaţia se solicită de către beneficiarul obiectivului de investiţie şi se emite
de aceleaşi organe care dau şi avizul.
Autorizaţia de gospodărire a apelor se eliberează pe o perioadă diferită, în
funcţie de natura lucrărilor.
Autorizaţia poate fi modificată sau retrasă în următoarele situaţii:
- la nerespectarea prevederilor programelor de etapizare sau a condiţiilor
prevăzute în cuprinsul ei, din vina titularului;
- nerespectarea sistematică a regulamentului de exploatare;
- pentru prevenirea sau asigurarea combaterii efectelor inundaţiilor;
- în cazul poluării sistematice a resurselor de apă;
- la modificarea parametrilor de capăt autorizaţi în legătură cu prelevarea şi
evacuarea apelor;
- în vederea asigurării în mod echitabil şi eficient a cerinţelor de apă nou-
apărute.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Literatură de specialitate.

1. Duțu Mircea, Duțu Andrei, Dreptul mediului. Editia 4 , Ed. C.H. Beck,
2014,
2. MARINESCU Daniela , PETRE Maria-Cristina, Tratat de dreptul mediului ,
Ediţia: a V-a, revizuita si adaugita, Editura Universitară, 2014,
3. DUŢU, Mircea, Dreptul mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010.

4. DUŢU, Mircea, Tratat de dreptul mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

5. LUPAN, Ernest, “Dreptul mediului”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

6. MARINESCU, Daniela, Tratat de dreptul mediului, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti, 2010.

7. MOCANU, Livia, “Dreptul mediului”, Ed. Sfinx 2000, 2000.

8. MOCANU, Livia, “Dreptul mediului” Suport de curs, Târgoviște, 2021,

9. ROMIŢAN, Ciprian Raul, Dicţionar de dreptul mediului, , Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2004.

10. ŢARCĂ, ŞTEFAN, Dreptul mediului. Curs universitar, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2005.

96
 II. Acte normative

1.CONVENŢIE din 25 februarie 1991 privind evaluarea impactului asupra

mediului în context transfrontiera ratificată prin LEGE nr. 22 din 22 februarie 2001 M.
Of. nr. 105 din 1 martie 2001;

2. LEGE Nr. 292/2018 din 3 decembrie 2018 privind evaluarea impactului

anumitor proiecte publice şi private asupra mediului M. Of. 1043/2018;
3. H.G nr. 1.076 din 8 iulie 2004 privind stabilirea procedurii de realizare a
evaluării de mediu pentru planuri şi programe, M.Of. nr. 707/ 2004;
4.ORDIN MINISTRULUI MEDIULUI, APELOR ŞI PĂDURILOR Nr.
269/2020 din 20 februarie 2020 privind aprobarea ghidului general aplicabil etapelor
procedurii de evaluare a impactului asupra mediului, a ghidului pentru evaluarea
impactului asupra mediului în context transfrontieră şi a altor ghiduri specifice pentru
diferite domenii şi categorii de proiecte, M. Of. 211/2020;
5. Legea nr. 107/1996, modificată şi completată prin Legea nr. 310/2004,
Legea apelor.

6. Legea minelor nr. 85 din 18 martie 2003 M. Of nr. 197 din 27 martie 2003
4. O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificată şi aprobată prin Legea
nr. 265/2006, Legea mediului.

97
 MODULUL IV

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
ÎN DREPTUL MEDIULUI

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins:

 U.I. 9: conceptul de răspundere juridică şi corelaţia sa cu dreptul

mediului

1 oră

 U.I. 10: răspunderea civilă în dreptul mediului

4 ore

 U.I.11 : răspunderea contravenţională în dreptul mediului

2 ore

 U.I. 12 : răspunderea penală în dreptul mediului

1 oră

98
 Obiectiv general: Dobândirea unor cunoştinţe generale relative la răspunderea
în dreptul mediului.
Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind elementele
specifice ale răspunderii civile delictuale în dreptul mediului, precum şi ale răspunderii
contravenţionale şi penale în această ramură.

Unitatea de învăţare 9
§1. CONCEPTUL DE RĂSPUNDERE JURIDICĂ ŞI CORELAŢIA SA CU
DREPTUL MEDIULUI.

Noţiunea de răspundere juridică este adeseori corelată cu aceea de sancţiune

sau reparaţie. Ca marea majoritatea a ramurilor dreptului şi dreptul mediului prezintă
sancţiuni specifice pentru nerespectarea normelor sale. Aceste sancţiuni pot consta de
la repararea prejudiciului, în cadrul răspunderii civile delictuale, până la aplicarea unor
amenzi contravenţionale în cadrul răspunderii contravenţionale sau, chiar mai grav
aplicarea unor pedepse în cadrul stabilirii răspunderii penale pentru infracţiuni
specifice din dreptul mediului. Conform doctrinei răspunderea juridică „clasică”, cu
formele ei cunoscute (răspunderea civilă, răspunderea administrativă, răspunderea
penală) şi care reprezintă, desigur, dreptul comun în materie, devine insuficientă şi
inadecvată în cazul încălcării normelor de protecţie a mediului şi al atingerilor aduse
mediului (având ca rezultat cauzarea unui prejudiciu ecologic). Astfel, apare necesară
o amenajare juridică a răspunderii, proprie acestui domeniu, care să aibă în vedere
specificitatea acestuia, categoriile răspunderii rămânând în esenţă aceleaşi.47
Prin urmare, în cadrul dreptului mediului întâlnim trei forme de răspundere:
răspunderea civilă delictuală, răspunderea contravenţională şi răspunderea penală.
Singura ce poate fi aplicată cumulat cu una din celelalte două forme de răspundere este
răspunderea civilă delictuală.
De remarcat că, în cadrul răspunderii juridice în dreptul mediului persoana
poate răspunde şi pentru fapte ilicite ce cauzează prejudicii şi care sunt reprobabile
prin caracterul lor ilicit, dar şi pentru fapte ce sunt licite, normale, dar a căror
sancţionare se impune datorită faptului că pot constitui uneori cauze ale vătămărilor
produse mediului şi sănătăţii oamenilor.

Care sunt formele răspunderii în dreptul mediului? Vezi pag. 100

Considerați că răspunderea juridică în dreptul mediului prezintă propriile
particularități. Argumentați.

Andrada Mihaela Truşcă , Particularităţile răspunderii juridice în dreptul mediului, Bucureşti Ed.
47

Universul,Juridic, 2012, p7.

99
 Unitatea de învăţare 10
§1. Răspunderea civilă în dreptul mediului.
 1.1. Noţiuni introductive
Reglementarea
răspunderii Datorită specificului prejudiciilor cauzate mediului (vătămarea unor interese
civile în dreptul generale ale societăţii, producerea de efecte în lanţ, urgenţa reparării lor ş.a.) se
mediului manifestă tendinţa instituirii unei răspunderi civile obiective pentru risc, cum s-a făcut
deja în privinţa pagubelor nucleare sau a celor rezultate prin activitatea aeronavelor.
Riscul ecologic are unele particularităţi date de faptul că poluarea este de cele
mai multe ori rezultatul unor acumulări lente, cu efecte prelungite în timp, depăşind
pragurile naturale de echilibru şi producând efecte deosebit de grave pentru existenţa şi
funcţionarea sistemului natural. El poate afecta concomitent mai multe componente ale
mediului. De aceea, caracterul specific al riscului impune reguli particulare şi în
privinţa răspunderii pentru prejudiciile astfel create. După cum este cunoscut, regimul
răspunderii civile pentru risc prezintă o serie de avantaje, mai ales în materie
ecologică, în raport cu răspunderea bazată pe culpă. În primul rând, indemnizaţia
victimei va avea loc întotdeauna, contrar teoriei răspunderii pentru culpă când, uneori,
se întâlnesc cazuri în care nu se poate antrena răspundere şi, în consecinţă, repararea
prejudiciului astfel produs. Chiar cazurile de exonerare de răspundere sunt
reglementate restrictiv la forţa majoră şi acesteia recunoscându-i-se efectele absolvirii
în anumite condiţii.
În domeniul ecologic este deosebit de important să se asigure în toate cazurile o
reparare a prejudiciului datorită specificului şi consecinţelor deosebit de grave pe care
le pot genera pagubele.
Apoi sunt unele situaţii în care stabilirea exactă a autorului prejudiciului este
imposibilă iar consecinţele produse nu pot rămâne neacoperite; mai mult, pot să se
agraveze dacă nu sunt remediate în timp util.
De aceea este necesar, mai ales în privinţa poluării, ca dispoziţiile legale în
materie să asigure o reparare completă, eficientă, oportună a oricărui prejudiciu adus
mediului.

1.2 Regimul răspunderii pentru prejudiciu instituit prin O.U.G. nr.195/2005

O.U.G. nr. 195/2005 aduce importante noutăţi în domeniul răspunderii pentru
prejudiciu ecologic, consacrând, dincolo de regimul clasic al răspunderii civile, stabilit
prin art. 1357 şi urm. din Codul civil, două principii generale, speciale şi
complementare în materie de răspundere pentru prejudiciu şi anume: răspunderea
obiectivă, independentă de culpă şi respectiv, răspunderea solidară, în caz de
pluralitate de autori [art.95 alin.(1)]. În completarea şi în măsura în care nu contravin
acestor principii derogatorii de la dreptul comun, urmează a se aplica dispoziţiile
Codului civil. Prin adoptarea noii legi nu este abandonat regimul clasic al răspunderii
civile, ci este vorba despre o adaptare a instituţiei răspunderii civile la specificitatea
protecţiei mediului, în sensul satisfacerii cerinţelor principiului fundamental
„poluatorul plăteşte“.
În ceea ce priveşte câmpul de aplicare a regimului special de răspundere,
criteriul determinant îl reprezintă natura prejudiciului. În acest sens, în art. 2 pct. 52
din ordonanţă legiuitorul defineşte prejudiciul ca „efectul cuantificabil în cost al
daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat prin poluanţi,
activităţi dăunătoare ori dezastre“. Prin urmare, ori de câte ori va fi vorba de un

100
asemenea „prejudiciu ecologic“ se vor aplica cele două principii (al răspunderii
obiective şi al răspunderii solidare) derogatorii de la dreptul comun.
Răspunderea obiectivă, fără culpă, bazată pe ideea de risc şi de garanţie
reprezintă forma răspunderii juridice pentru prejudiciile cauzate mediului prin orice
activitate sau inactivitate de către orice persoană fizică şi juridică, de către orice agent
poluant.
Caracterul obiectiv al răspunderii pentru prejudiciul cauzat mediului exprimă
următoarele:
- poluatorul, parte în raportul juridic de răspundere, este ţinut responsabil indiferent
că este sau nu vinovat, că este sau nu culpabil;
- poluatorul este ţinut responsabil chiar pentru cazul de forţă majoră;
- pentru a se exonera de răspundere, poluatorul trebuie să dovedească culpa gravă a
victimei sau, eventual, un cataclism natural excepţional;
- victima poluării, cealaltă parte a raportului de răspundere, este îndreptăţită să
pretindă repararea prejudiciului încercat, dovedind doar prejudiciul suferit şi raportul
de cauzalitate dintre fapta poluatorului şi prejudiciu.
În raport de dispoziţiile legale se poate observa că sunt supuse regimului special de
răspundere două categorii de daune. Prima este reprezentată de daunele provocate
sănătăţii umane sau bunurilor prin intermediul mediului afectat de poluanţi, activităţi
dăunătoare sau dezastre. Prin intermediul mediului sunt afectate şi interese colective
ca atare, reparaţia nu putea fi asigurată corespunzător în condiţiile dreptului clasic,
care presupune lezarea unor interese individuale, clar identificate. A doua categorie
o constituie prejudiciile cauzate mediului, independent de lezarea directă a unui
interes uman. În această situaţie mediul natural nu mai este „vectorul“ daunelor, ci
chiar obiectul acestora.
Astfel, în privinţa întinderii reparaţiei, aceasta are un caracter integral, în sensul că se
referă atât la pagubele suferite de victimă, cât şi la degradările produse mediului,
precum şi la costurile măsurilor de depoluare, de readucere în starea anterioară.
Prin art. 95 alin. 1 teza a doua din ordonanţă, se introduce cel de-al cincilea caz
de solidaritate pasivă legală în materie de obligaţii, spre deosebire de situaţia prevăzută
în Codul civil, când fapta ilicită trebuie să fie imputabilă mai multor persoane; în cazul
prejudiciului ecologic, coautorii săi răspund solidar, independent de culpă, obiectiv.
Aşadar, legea instituie răspunderea solidară în cazul pluralităţii de autori. Este o
condiţie indispensabilă dat fiind caracterul difuz al poluării, de cele mai multe ori
rezultat al mai multor surse de poluare şi al unor acte succesive.
În această situaţie victima nu este pusă în situaţia de a demonstra contribuţia
fiecărui poluator în parte, probă care ar presupune cunoştinţe şi mijloace tehnice, care
de cele mai multe ori ar depăşi posibilităţile acesteia. Solidaritatea debitorilor
(solidaritate pasivă) dă posibilitatea victimei să fie indemnizată pentru întreg
prejudiciul de către oricare dintre debitorii solidari – aceştia fiind obligaţi la acelaşi
lucru (solidum). Este vorba de o obligaţie solidară de drept, în virtutea legii.
În alineatul secund al art. 95 este reglementată o situaţie în care răspunderea
pentru daunele cauzate mediului poate avea şi un caracter subiectiv. Astfel, în acord cu
normele comunitare şi cu reglementările specifice existente în dreptul intern, în cazul
prejudiciilor cauzate speciilor protejate şi habitatelor naturale, răspunderea poate fi şi
subiectivă.
Precizarea pe care legiuitorul o face în cuprinsul art. 95 alin. (3) în sensul că
prevenirea şi repararea prejudiciului adus mediului se realizează conform

101
 prevederilor ordonanţei şi a reglementărilor specifice, încearcă să suplinească
eliminarea obligaţiei de asigurare prin trimiterea la o viitoare lege specială.

1.3. Transpunerea în dreptul intern a Directivei nr. 2004/35/CE

Directiva nr. 2004/35/CE asupra responsabilităţii de mediu privind prevenirea şi
repararea daunelor aduse mediului vizează stabilirea unui cadru comun pentru
răspunderea de mediu, fondat pe principiul poluatorul plăteşte, în vederea prevenirii
şi reparării daunelor ecologice la un cost rezonabil pentru societate.
Reglementarea comunitară este transpusă în dreptul intern prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la
prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului.
Reglementarea internă presupune: „ca exploatantul a cărui activitate a cauzat
un prejudiciu asupra mediului ori o ameninţare iminentă cu un asemenea prejudiciu,
să fie ţinut responsabil din punct de vedere financiar, în scopul de a incita exploatanţii
să adopte măsuri şi să dezvolte practici proprii care să minimizeze riscurile financiare
aferente“. Concepţia actului normativ este marcată de principiul „poluatorul plăteşte“
având la bază ideea că operatorul trebuie să suporte atât costurile măsurilor de
prevenţie adoptate de autorităţile publice pentru a preîntâmpina survenirea unei
pagube, cât şi pe cele ale reparării acesteia, atunci când s-a produs.

1.3.1. Domeniul de aplicare

Ca regulă, orice prejudiciu asupra mediului cauzat de una dintre activităţile
profesionale prevăzute în anexa nr. 3 a ordonanţei (pentru care răspunderea este
obiectivă), este supus regimului special stabilit de aceasta. În plus, în cazul
biodiversităţii, sunt vizate şi prejudiciile cauzate de orice activitate profesională, alta
decât cele prevăzute în anexa nr. 3, ori de câte ori operatorul acţionează cu intenţie
sau din culpă.
I. Activităţile profesionale aflate la originea prejudiciilor asupra mediului
Preluând dispoziţiile comunitare în materie, Ordonanţa de urgenţă nr. 68/2007
a înscris în anexa nr. 3 o serie de activităţi profesionale prezumate ca periculoase
pentru speciile şi habitatele naturale protejate, apă şi sol. Orice prejudiciu cauzat
mediului de o activitate prevăzută în anexa nr. 3 va trebui prevenit ori, după caz,
reparat cu condiţia ca activitatea respectivă să fie de natură profesională. Sunt vizate
astfel 11 categorii de activităţi profesionale precum: funcţionarea instalaţiilor supuse
autorizării integrate de mediu, activităţi de gestionare a deşeurilor periculoase sau
nepericuloase, transportul mărfurilor periculoase etc.
II. Prejudiciul asupra mediului
În ceea ce priveşte prejudiciul asupra mediului, Ordonanţa de urgenţă nr.
68/2007 distinge trei categorii de prejudicii asupra mediului: - cauzate speciilor şi
habitatelor naturale protejate, aduse apelor şi, respectiv, solului, înţelegând prin
prejudiciu „o schimbare negativă măsurabilă a unei resurse naturale sau o deteriorare
măsurabilă a unui serviciu legat de resursele naturale, care poate surveni direct sau
indirect“. Aşadar, sunt vizate atât prejudiciile directe, cât şi cele mediate, indirecte. De
asemenea, prejudiciul asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate presupune
existenţa unor „efecte semnificative“, în anexa nr. 3 precizându-se criteriile pentru
stabilirea caracterului semnificativ al acestora.
102
 „Serviciu legat de resursele naturale“ este definit de lege ca „funcţiile asigurate
de o resursă naturală în beneficiul altei resurse naturale sau al publicului“.

1.3.2. Obligaţiile ce revin administraţiei publice şi operatorului

Ordonanţa impune atât operatorilor, cât şi autorităţilor publice să ia măsuri de
prevenire şi/sau reparare a prejudiciului şi stabileşte modul de suportare a costurilor
aferente acestora.
I. Obligaţiile ce revin operatorului. În măsura în care prejudiciile aduse
mediului rezultă din activităţi profesionale, atât măsurile preventive, cât
şi cele curative se află în sarcina operatorului. Ordonanţa defineşte
operatorul ca „orice persoană fizică sau juridică de drept public sau
privat care desfăşoară sau deţine controlul unei activităţi profesionale
sau, în cazul în care legislaţia naţională prevede acest lucru, care a fost
investită cu putere economică decisivă asupra funcţionării tehnice a unei
astfel de activităţi, inclusiv deţintorul unui act de reglementare pentru o
astfel de activitate ori persoana care înregistrează sau notifică o astfel de
activitate“.
a) Măsurile (acţiunile) preventive. Potrivit legii, orice operator este ţinut să
evite, prin toate mijloacele posibile şi licite, producerea prejudiciului de
mediu. Astfel, în cazul unei ameninţări iminente cu un asemenea prejudiciu,
acesta este obligat să ia imediat măsurile preventive necesare şi să
informeze autorităţile competente (agenţia judeţeană pentru protecţia
mediului şi comisariatul judeţean al Gărzii de Mediu): în termen de 2 ore de
la luarea la cunoştinţă a apariţiei ameninţării; în termen de o oră de la
finalizarea măsurilor preventive, despre măsurile întreprinse pentru
prevenirea prejudiciului şi eficienţa acestora şi în termen de 6 ore de la
momentul la care a constatat ineficienţa lor, în cazul în care ameninţarea
persistă. În înţelesul ordonanţei, măsurile preventive sunt „orice măsuri
luate ca răspuns la un eveniment, o acţiune sau o omisiune care a creat o
ameninţare iminentă cu un prejudiciu asupra mediului, în scopul prevenirii
sau diminuării prejudiciului“.
Luarea măsurilor prevenite necesare de către operator poate fi solicitată şi de agenţia
judeţeană pentru protecţia mediului care îi poate da şi instrucţiuni în acest sens. De
asemenea, autoritatea respectivă, în orice moment, poate să ia ea însăşi măsurile
preventive necesare, dar nu înainte ca cel care conduce agenţia judeţeană pentru
protecţia mediului să fi solicitat operatorului acest lucru. Ca o excepţie de la regulă,
agenţia poate lua măsurile preventive necesare fără o solicitare prealabilă a
operatorului, atunci când acesta: - nu şi-a îndeplinit obligaţia de a lua măsurile
preventive; - nu s-a conformat instrucţiunilor ori, după solicitare, nu a răspuns la
aceasta; - nu poate fi identificat; - nu are obligaţia de a suporta costurile.
b) Măsurile (acţiunile) reparatorii. Potrivit legii, în cazul producerii unui
prejudiciu asupra mediului, în afară de a informa „în maxim 2 ore de la
producerea prejudiciului“ agenţia judeţeană pentru protecţia mediului şi
comisariatul judeţean al Gărzii de Mediu, operatorul este obligat să
„acţioneze imediat pentru a controla, izola, elimina sau, în caz contrar,
pentru a gestiona poluanţii respectivi şi/sau alţi factori contaminaţi, în
scopul limitării sau prevenirii extinderii prejudicului asupra mediului şi a
efectelor negative asupra sănătăţii umane sau agravării deteriorării
serviciilor“. Operatorul identifică măsurile reparatorii posibile „cele mai
103
 potrivite“ în conformitate cu anexa nr. 2 din ordonanţă, şi le transmite, în 15
zile de la producerea accidentului, agenţiei judeţene pentru protecţia
mediului spre aprobare. Conform anexei, se distinge între regimul alegerii
celor mai potrivite măsuri care să asigure repararea prejudiciului asupra
apelor sau a speciilor ori habitatelor naturale protejate şi, respectiv, cel
aferent reparării prejudiciului asupra solului.
Ordonanţa instituie două reguli specifice în privinţa reparării:
- dreptul agenţiei judeţene pentru protecţia mediului de a decide care dintre
prejudicii trebuie reparat cu prioritate în situaţia în care s-au produs mai
multe prejudicii asupra mediului şi nu se poate asigura luarea, în acelaşi
timp, a măsurilor reparatorii şi;
- în luarea deciziei, agenţia judeţeană pentru protecţia mediului ia în
considerare, printre altele, atât natura, dimensiunea şi gravitatea diferitelor
prejudicii produse, cât şi posibilitatea regenerării naturale, acordându-se
atenţie riscurilor pe care prejudiciul le prezintă pentru sănătatea umană.
II.Obligaţiile autorităţilor publice
În concepţia ordonanţei şi ca o expresie a specificului răspunderii pe care o
instituie, rolul principal în prevenirea şi repararea prejudiciilor aduse mediului este
conferit autorităţilor publice, care sunt singurii titulari ai acţiunilor destinate să evite
ori să remedieze daunele ecologice vizate. În acest sens, autoritatea competentă pentru
stabilirea şi luarea măsurilor preventive şi reparatorii, precum şi pentru evaluarea
caracterului semnificativ al prejudiciului asupra mediului este agenţia judeţeană pentru
protecţia mediului; un rol consultativ general au comisariatele judeţene ale Gărzii
Naţionale de Mediu iar un altul specific, în funcţie de factorul de mediu potenţial
afectat, este prevăzut pentru: direcţiile bazinale de apă, consiliile ştiinţifice organizate
la nivelul ariilor naturale protejate, oficiile de studii pedologice şi agrochimice
judeţene şi inspectoratele teritoriale de regim silvic şi de vânătoare, precum şi Agenţia
Naţională pentru Protecţia Mediului.
Obligaţiile stabilite pentru autorităţi sunt diverse, precum:
- identificarea prejudiciului asupra mediului şi/sau a operatorului responsabil;
- evaluarea caracterului semnificativ al prejudiciului asupra mediului şi
stabilirea măsurilor reparatorii;
- obligarea operatorului de a lua măsurile preventive şi, în absenţa acestora,
să ia măsurile preventive necesare;
- obligarea operatorului la recuperarea costurilor măsurilor preventive sau
reparatorii;
- obligarea operatorului la luarea măsurilor reparatorii şi, în absenţa acestora,
să ia măsurile reparatorii necesare ş.a.
În acelaşi timp, ordonanţa stabileşte un mecanism de control şi supraveghere,
precum şi un sistem sancţionator pentru nerespectarea obligaţiilor stipulate,
constituit din contravenţii şi infracţiuni.

1.3.3. Intervenţia terţului interesat

Deşi principalul rol în prevenirea şi repararea prejudiciilor de mediu este
acordat autorităţii competente, ordonanţa prevede şi un „mecanism de control extern“
în cadrul căruia, în virtutea „dreptului la acţiune“, anumite persoane fizice sau juridice,
inclusiv organizaţiile neguvernamentale pot cere autorităţii publice să acţioneze şi
chiar să conteste modul de acţiune (ori absenţa acţiunii) din partea acesteia. Astfel este
recunoscut dreptul de a transmite observaţii şi a solicita luarea măsurilor preventive şi
104
reparatorii căci, potrivit art. 20 din ordonanţă, orice persoană fizică sau juridică,
inclusiv orice organizaţie neguvernamentală „care promovează protecţia mediului şi
care îndeplineşte condiţiile cerute de legislaţia în vigoare“, afectată ori posibil să fie
afectată de un prejudiciu asupra mediului sau care se consideră vătămată într-un drept
al său ori într-un interes legitim, pe de o parte, are dreptul să transmită comisariatului
judeţean al Gărzii Naţionale de Mediu orice observaţie referitoare la producerea unui
prejudiciu asupra mediului sau a unei ameninţări iminente cu un astfel de prejudiciu,
iar pe de alta, să solicite agenţiei judeţene pentru protecţia mediului (în scris sau prin
mijloace electronice de comunicare) să ia măsurile de prevenire şi/sau reparare
prevăzute de lege.

1.3.4. Excluderea de la răspundere.

Operatorul este exonerat de răspundere într-o serie de ipostaze relativ clasice, în
raport cu prejudiciul asupra mediului sau al ameninţării iminente cu un astfel de
prejudiciu produs de:
- acţiuni cu caracter de conflict armat, ostilităţi, război civil sau insurecţie;
- un fenomen natural având caracter excepţional, inevitabil şi insurmontabil;
- activităţile al căror scop principal îl reprezintă apărarea naţională sau
securitatea internaţională ori cele al căror unic scop îl reprezintă apărarea
împotriva dezastrelor naturale;
- cauzat de o terţă parte şi s-a produs chiar dacă au fost luate măsurile de
siguranţă necesare;
- s-a produs ca urmare a conformării cu o dispoziţie sau instrucţiune
obligatorie emisă de o autoritate publică, alta decât un ordin sau
instrucţiune eliberate ca urmare a unei emisii sau incident cauzat de
activităţile operatorului.
De asemenea, actul normativ exclude anumite tipuri de prejudicii care sunt deja
acoperite de reguli specifice de drept internaţional, respectiv:
- prejudiciul cauzat mediului sau orice ameninţare iminentă cu un astfel de
prejudiciu(cauzat prin hidrocarburi) care decurge dintr-un incident pentru
care răspunderea sau compensarea este reglementată de una dintre
convenţiile internaţionale prevăzute în anexa nr. 4, la care Românie este
parte;
- riscurile nucleare sau prejudiciul asupra mediului ori ameninţării iminente
cu un astfel de prejudiciu, care pot fi cauzate de activităţi care intră sub
incidenţa Tratatului privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice sau
sunt cauzate de un incident sau activitate pentru care răspunderea sau
compensarea sunt reglementate de oricare din instrumentele internaţionale
prevăzute în anexa nr. 5, la care Românie este parte.
Precizăm faptul că pagubele care nu sunt acoperite prin aceste convenţii nu sunt
vizate de excluderea reglementată în actul normativ.
Directiva comunitară a pevăzut posibilitatea ca statele membre, iar Ordonanţa
de urgenţă nr. 68/2007 a uzat de aceasta, să stabilească alte două cauze de exonerare.
Astfel, potrivit art. 28, prin excepţie, operatorul nu suportă costul acţiunilor reparatorii
luate, dacă dovedeşte că nu a acţionat cu intenţie sau din culpă şi că prejudiciul asupra
mediului a fost provocat de: - o emisie sau un eveniment autorizat în mod special şi în
deplină concordanţă cu condiţiile prevăzute în actul de reglementare eliberat conform
normelor care implementează măsurile prevăzute în anexa nr. 3, în vigoare la data
emisiei sau evenimentului; - o emisie, o activitate sau orice modalitate de utilizare a
105
unui produs în decursul unei activităţi, pentru care operatorul demonstrează că nu era
posibil, conform stadiului cunoştinţelor tehnice şi ştiinţifice existente la data când
emisia a fost eliberată sau când a avut loc activitatea, să producă un prejudiciu asupra
mediului. Pe marginea acestor dispoziţii facem următoarele precizări:
- sarcina probei revine operatorului, care trebuie să dovedească faptul că nu a
acţionat cu intenţia sau culpă;
- cauza exoneratoare nu acţionează decât în absenţa intenţiei sau culpei,
aceste două noţiuni fiind de strictă interpretare, întrucât se derogă de la
principiul reparării integrale a prejudiciului adus mediului;
- aceste cauze de exonerare sunt limitate la acţiunile (măsurile) reparatorii şi,
ca atare, nu acoperă costurile măsurilor preventive;
- operatorul poate întâmpina dificultăţi în probarea tuturor condiţiilor
(„deplina concordanţă“) din actul de reglementare.

1.3. 5. Natura răspunderii instituită prin O.U.G. nr. 68/2007

Urmând concepţia Directivei 2004/35/CE, ordonanţa instituie un regim special de
răspundere, cu caracter public, o răspundere de natură preponderent administrativă,
„de drept al mediului“, distinctă şi diferită de răspunderea civilă de tip clasic şi de
răspunderea administrativă propriu-zisă.
În acest context, răspunderea de mediu reprezintă, mai degrabă, o reparaţie
(prin suportarea costurilor acţiunilor preventive şi reparatorii), decât o răspundere în
înţelesul clasic al dreptului civil, caracter exprimat prin cele trei reguli aferente
regimului său specific: răspunderea obiectivă (pentru activităţile prevăzute în anexa nr.
3), solidaritatea pasivă între operatori, în anumite condiţii şi garanţii financiare.
Referitor la solidaritatea pasivă, aceasta cunoaşte două ipostaze: - obligaţia de a
suporta solidar costurile măsurilor preventive sau reparatorii de către doi sau mai mulţi
operatori care au cauzat un prejudiciu asupra mediului sau o ameninţare iminentă cu un
astfel de prejudiciu; - răspunderea solidară şi indivizibilă între operator şi consorţiu
sau compania multinaţională din care acesta face parte pentru prejudiciul asupra
mediului sau o ameninţare iminentă cu un asemenea prejudiciu pe care a produs-o.
Ordonanţa de urgenţă nr. 68/2007 are caracter de reglementare specială în
raport cu Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005, regimul instituit de aceasta este de strictă
interpretare şi se aplică prejudiciului asupra mediului precizat de ea (vizând prejudiciul
asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate, apelor şi solului). Diferenţa de
domeniu de aplicare în legătură cu sfera de daune vizate, urmează regulile impuse în
art. 95 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005.

§2. Reglementări cu caracter special în dreptul mediului cu privire la

răspunderea civilă delictuală

a) Răspunderea civilă în domeniul daunelor nucleare

În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Paris asupra răspunderii în
domeniul energiei nucleare, 1960, a Convenţiei privind răspunderea civilă pentru
daune nucleare de la Viena, 1963 şi a Protocolului comun referitor la aplicarea acestor
convenţii, adoptat la Paris în 1988, documente ratificate de România prin Legea nr.
106/1992, a fost adoptată Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune
nucleare.

106
 Potrivit legii prin daună nucleară se înţelege:
1. orice deces sau orice rănire;
2. orice pierdere sau orice deteriorare a bunurilor;
3. orice pierdere economică care rezultă dintr-o daună la care s-a făcut referire
mai-sus, neinclusă în aceste prevederi, dar este suferită de o persoană
îndreptăţită să ceară despăgubiri în ceea ce priveşte o astfel de pierdere;
4. costul măsurilor de refacere a mediului înconjurător deteriorat în urma
producerii unui accident nuclear, dacă o astfel de deteriorare este
semnificativă;
5. orice pierdere a veniturilor care derivă dintr-un proces economic faţă de
orice utilizare a mediului înconjurător, datorită deteriorării semnificative a
mediului şi dacă nu este inclusă la pct. 2;
6. costul măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune cauzate de astfel de
măsuri;
7. orice altă daună economică, alta decât cea cauzată de degradarea mediului
înconjurător, dacă este admisă de legislaţia privind răspunderea civilă a
instanţei competente.
Operatorul unei instalaţii nucleare este ţinut să răspundă obiectiv şi exclusiv,
pentru orice daună nucleară, dacă s-a dovedit a fi provocată de un accident nuclear
survenit la instalaţia sa, ori implicând un material nulcear care provine din această
instalaţie sau este trimis către ea.
În cazul unui accident survenit în timpul transportului de materiale nucleare,
răspunderea civilă pentru daune revine în întregime transportatorului – considerat
operator, în sensul legii – la cererea şi cu consimţământul operatorului instalaţiei.
Accidentul nuclear este definit ca fiind orice fapt sau succesiune de fapte având
aceeaşi origine, care cauzează o daună nucleară, iar cu privire la măsurile preventive,
crează o ameninţare gravă şi iminentă de producere a unei astfel de daune.
Atunci când o daună nucleară antrenează răspunderea mai multor operatori şi
nu se poate determina cu certitudine partea de daună imputabilă fiecăruia, ei răspund
solidar şi integral, răspunderea fiecăruia neputând fi superioară cuantumului care îi
este aplicabil, potrivit legii.
În situaţia în care o daună nucleară şi una nenucleară sunt cauzate de un
accident nuclear sau, conjugat, de un accident nuclear şi de unul sau mai multe
evenimente diferite şi dauna nenucleară nu poate fi separartă cu certitudine de cea
nucleară, ea este considerată ca daună nucleară cauzată de producerea accidentului
nuclear.
Răspunderea obiectivă pentru daune nucleare diferă de răspunderea obiectivă
clasică, deoarece operatorul nu se poate sustrage de la aceasta invocând cauzele de
exonerare din dreptul comun (forţa majoră, cazul fortuit etc.). Operatorul este exonerat
de răspundere numai dacă face dovada că:
- dauna nucleară este rezultatul direct al unor acte de conflict armat, război civil,
insurecţie sau ostilitate;
- dauna se datorează, în tot sau în parte, neglijenţei grave a persoanei care a suferit-o
sau când această persoană a acţionat greşit sau a omis să acţioneze, cu intenţia de a
cauza o daună.
În ceea ce priveşte sistemul de despăgubire, Legea nr. 703/2001 limitează
răspunderea operatorului pentru fiecare accident nuclear la un plafon maximal care
nu poate inferior de echivalentul în lei a 300 milioane DST (acesta reprezentând,

107
conform art. 3, lit.f, unitatea de contabilitate definită de Fondul Monetar Internaţional,
utilizată de acesta pentru propriile tranzacţii şi operaţiuni).
Această regulă comportă o serie de excepţii prevăzute expres de lege.
În limita sumei plătite cu titlu de despăgubiri, operatorul are un drept de regres
numai în următoarele situaţii:
- atunci când un asemenea drept a fost prevăzut expres într-un contract scris;
- dacă accidentul nuclear rezultă dintr-o acţiune ori inacţiune săvârşită de o persoană
fizică, cu intenţia de a cauza o daună nucleară.
Legea prevede dreptul la acţiune în regres şi al statului în măsura în care acesta a
alocat fonduri publice, potrivit legii.
În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Viena care dă dreptul statelor
ca prin legi naţionale, să poată fixa termene de prescripţie a dreptului la despăgubire
mai mari de 10 ani, dacă conform legii statului pe teritoriul căruia se află instalaţia,
răspunderea exploatantului este acoperită printr-o asigurare sau orice altă garanţie
financiară, ori prin fonduri publice, Legea nr. 703/2001, prevede în art. 12, în funcţie
de gravitatea daunelor nucleare produse, că dreptul la despăgubire se prescrie, dacă
acţiunea nu a fost promovată în decurs de:
- 30 de ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă acţiunea este legată de
deces sau rănire;
- 10 ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă acţiunea este legată de
producerea celorlalte daune nucleare, prevăzute de lege (cu excepţia costurilor
măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune cauzate de astfel de măsuri).
În cadrul acestor termene şi fără ca ele să fie depăşite, dreptul la despăgubire al
victimei se stinge, dacă acţiunea nu a fost intentată în termen de 3 ani de la data când a
cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi identitatea operatorului.
Legea prevede că persoana care a suferit dauna şi a întrodus acţiunea în
termenele prevăzute de lege, îşi poate modifica cererea, dacă dauna s-a agravat, chiar
şi după expirarea acestor termene, cu condiţia să nu fi survenit o hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă din partea instanţei competente.

b) Răspunderea civilă pentru pagubele cauzate mediului de către aeronave

Răspunderea pentru pagubele cauzate de aeronave persoanelor şi bunurilor care nu
se află la bord în cursul decolării, zborului sau aterizării, este reglementată de art.
65.4 din Codul aerian (2020) şi este bazată pe ideea unei răspunderi obiective,
independentă de culpă, bazată pe principiul poluatorul plateste.
Interpretarea textului de lege mai-sus menţionat conduce la formularea
următoarelor caracteristici:
- răspunderea revine exploatantului aeronavei;
- prejudiciul trebuie cauzat persoanelor sau bunurilor acestora care nu se află la
bordul navei;
- răspunderea este obiectivă, independentă de culpa exploatantului aeronavei sau a
unei terţe persoane;
- răspunderea poate fi înlăturată numai dacă exploatantul aeronavei dovedeşte că
prejudiciul este rezultatul intenţiei sau neglijenţei grave a victimei; proba forţei
majore, a cazului fortuit, a faptei terţului sau a culpei uşoare a victimei nu înlătură
această răspundere.

108
 Unitatea de învățare 11
§1. Răspunderea contravenţională în dreptul mediului.
Pe lângă răspunderea civilă delictuală ce urmăreşte în primul rând repararea
daunelor produse prin faptele licite sau ilicite ale titularului unei activităţi desfăşurate
în domeniul dreptului mediului, mai există şi alte forme de răspundere mai grave,
anume răspunderea contravenţională şi răspunderea penală.

Răspunderea contravenţională intervine pentru a sancţiona fapte prevăzute de

lege ca fiind contravenţii şi apreciate de legiuitor ca având un grad sporit de gravitate.
Răspunderea Dispoziţiile în materie contravenţională din dreptul mediului le regăsim în
contravenţională legea mediului, precum şi în alte legi speciale, ordonanţe hotărâri de guvern sau chiar
acte normative ale organelor judeţene şi /sau locale, dar ele trebuiesc completate cu
dispoziţiile legii generale în domeniul contravenţional şi anume O.G. nr. 2/2001 astfel
cum aceasta a fost aprobată prin Legea 180/2002, şi modificată şi completată prin
O.U.G. nr. 108/2003, Legea nr. 526/2004, O.G. nr. 8/2006, Legea nr. 182/2006 şi
Legea nr. 352/2006.
Acest act normativ defineşte contravenţia ca fiind: “fapta săvârşită cu
vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca atare de lege, prin hotărâre a Guvernului ori
prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti”.

Sancţiunile contravenţionale principale sunt:

a. avertismentul;
b. amenda contravenţională;
c. obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul
comunităţii;
Sancţiunile contravenţionale complementare sunt:
Sancţiunile a. confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din
contravenţionale
contravenţii;
b. suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a
autorizaţiei de exercitare a unei activităţi;
c. închiderea unităţii;
d. blocarea contului bancar;
e. suspendarea activităţii agentului economic;
f. retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori
pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv;
g. desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.
Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei
săvârşite. Sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea
faptei şi pot fi cumulate.
Sancţiunile contravenţionale pot fi aplicate persoanelor fizice, cetăţeni români,
străini, apatrizi, persoane cu dublă cetăţenie, cât şi persoanelor juridice de drept public
sau privat, române sau străine dar care au sediul la noi în ţară, cu condiţia ca fapta sau
o parte a ei să fi fost săvârşită pe teritoriul României.

109
 Prin aplicarea sancţiunilor contravenţionale se urmăreşte realizarea
Scopul următoarelor scopuri:
sancţiunilor - determinarea agentului poluator la respectarea normelor legale în materie;
- constituirea unor fonduri pentru finanţarea investiţiilor antipoluante, deoarece
sumele obţinute din amenzi intră în astfel de fonduri;
- crearea unui echilibru între agenţii poluatori şi cei care nu poluează, în sensul
în care cei care poluează să nu obţină venituri mai mari din activităţi nelegale prin
comparaţie cu cei care respectă legea.
În ceea ce priveşte cauzele care înlătură răspunderea contravenţională,
prescripţia este una dintre acestea. Aceasta cunoaşte două formă: prescripţia aplicării
sancţiunii şi prescripţia executării sancţiunii. Potrivit O.G. nr. 2/2001 aplicarea
sancţiunii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei
sau, în cazul contravenţiilor continue, de la data constatării faptei.
Atunci când fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit că ea
constituie doar contravenţie, termenul de prescripţie este întrerupt pe durata realizării
urmării penale sau în faza de judecată, cu condiţia ca sesizarea să se fi făcut în
Prescripţia în termenul de 6 luni arătat.
cadrul răspunderii Prescripţia operează totuşi, dacă sancţiunea nu a fost aplicată în termen de un
contravenţionale an de la data săvârşirii faptei, sau a constatării ei, dacă prin lege nu se dispune altfel.
În ceea ce priveşte executarea amenzii contravenţionale ea se prescrie în termen
de 1 lună dacă procesul verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat în
acest interval de timp.
Executarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 2 ani
de la data aplicării sau un 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.
Contravenţia se constată printr-un proces–verbal întocmit de către comisarii de
mediu sau persoane împuternicite din cadrul gărzii Naţionale de Mediu şi
Administraţiei Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării”, de către personalul autorizat din
cadrul autorităţilor publice locale, de către administratorii şi custozii ariilor naturale
protejate, precum şi personalul împuternicit în acest sens din cadrul Comisiei
Naţionale pentru Controlul Activităţilor Nucleare, Ministerului Apărării Naţionale şi
Ministerului Administraţiei şi Internelor. Procesul-verbal de constatare a contravenţiei
poate fi atacat prin formularea unei plângeri în termen de 15 zile de la comunicarea
acestuia. Plângerea se depune la organul constatator care este obligat să o primească şi
să înmâneze o dovadă contestatorului cu privire la depunerea plângerii. Organul
constatator împreună cu dosarul acestuia legat de contravenţia săvârşită va înainta
plângerea judecătoriei în raza teritorială a căreia s-a săvârşit contravenţia. Plângerea
suspendă executarea.
Dacă procesul-verbal nu este atacat în termenul legal el devine executoriu fără
realizarea altor formalităţi.
În ceea ce priveşte contravenţiile stabilite de legea mediului acestea sunt
prevăzute de dispoziţiile art. 94 şi sunt împărţite în trei categorii de la cele care
prezintă un grad de pericol social scăzut şi până la cele cu un grad de pericol social mai
ridicat. Gradul de pericol este apreciat în mare parte prin prisma sancţiunii aplicate,
amenzile plecând de la suma de 25.000 lei noi şi putând ajunge în cazul cel mai grav la
100.000 de lei noi pentru persoanele juridice, şi de la 3.000 de lei noi putând ajunge la
15.000 lei noi în cazul persoanelor fizice.
Este de observat, însă, că numărul contravenţiilor este extrem de mare, legea
instituind prin aceasta o serie de norme preventive, în ideea şi a disciplinării agenţilor
economici şi pentru a realiza o protecţie efectivă mediului.
110
 Unitatea de învățare 12
§1. Răspunderea penală în dreptul mediului.
Din categoria instrumentelor juridice de protecţie si conservare a mediului,
mijloacele de drept penal sunt cele mai severe.
Răspunderea Răspunderea penală, alături de celelalte forme ale răspunderii juridice specifice
penală
dreptului mediului este un mijloc represiv important pentru protecţia si dezvoltarea
mediului. Prin implicarea legii penale in protecţia mediului, se urmăreşte realizarea in
primul rând a uneia din funcţiile sale fundamentale, respectiv funcţia preventivă
(prevenţia generală şi prevenţia specială).
Răspunderea penală pentru încălcarea legislaţiei mediului, se înscrie in cadrul
răspunderilor infracţionale, specificul angajării ei in domeniul protecţiei mediului fiind
determinat de natura obiectului ocrotit de lege, respectiv factorii de mediu, a căror
atingere este adusă prin infracţiunea săvârşită. În ceea ce priveşte răspunderea penală,
ea reprezintă cea mai gravă formă de răspundere instituită în sfera dreptului, în general
şi implicit şi în sfera dreptului mediului. Sancţiunile specifice în cadrul răspunderii
penale aplicabile persoanei fizice pot fi amenda penală, care generează cazier penal, şi
închisoarea. Stabilirea pedepsei se face în funcţie de criteriile generale de
individualizare, prevăzute în actualul cod penal în art. 72, şi care sunt: dispoziţiile
penale din partea generală a codului penal, limitele de pedeapsă fixate de lege, gradul
de pericol social al faptei săvârşite, persoana infractorului şi împrejurările care
atenuează sau agravează răspunderea penală.
Comportamentele inconvenabile din punct de vedere social-economic sunt
reglementate si incriminate atât prin norme de incriminare-cadru cât şi prin norme de
incriminare speciale.
Potrivit noii reglementări din dreptul penal, introdusă prin Legea nr. 278/2006,
şi persoana juridică poate fi în prezent subiect activ al infracţiunii, alături de subiectul
clasic, care era persoana fizică. Pentru persoana juridică sancţiunile sunt cele prevăzute
de art. 531, dezvoltate în Capitolul IV, Titlul III din codul penal (art. 711 - 717),
existând o singură pedeapsă principală, amenda, şi mai multe pedepse complementare,
care o pot însoţi, de la dizolvarea acesteia (cea mai gravă) şi până la afişarea sau
difuzarea hotărârii de condamnare (aparent, cea mai uşoară).
În orice caz, chiar dacă legea mediului prevede o serie de infracţiuni, denumite
de doctrină ecologice, desfăşurarea procesului penal şi aplicarea normelor de drept
substanţial va avea obligatoriu în vedere normele din codul penal şi din codul de
procedură penală.
De altfel, în ceea ce priveşte infracţiunile ecologice descoperim că însuşi codul
penal prevede trei astfel de infracţiuni, şi anume: nerespectarea dispoziţiilor privind
importul de deşeuri şi reziduuri (art. 302 2), infectarea apei (art. 311) şi traficul de
substanţe toxice (art. 312).

Infracţiunea ecologică, poate fi definită ca fiind fapta socialmente periculoasa,

Infracţiunea săvârşită cu vinovăţie, ce reprezintă o ameninţare a intereselor societăţii in domeniul
ecologică protecţiei mediului, a vieţii si sănătăţii oamenilor. Infracţiunea ecologică este acea
fapta periculoasa ce constă in poluarea mediului (natural sau artificial), perturbarea

111
activităţii de prevenire, reducere sau înlăturare a poluării, de natură să pună in pericol
sănătatea oamenilor, animalelor si plantelor sau sa producă mari pagube economiei
naţionale.
Infracţiunea de mediu reprezintă o categorie relativ noua, de ultima generaţie,
in cadrul general al infracţiunilor. Ea are ca rezultat afectarea obiectiva a calităţii
mediului sau punerea in pericol a acestei valori sociale. Infracţiunile de mediu pot fi
fapte comisive sau omisive săvârşite cu vinovăţie sub forma de intenţie sau culpă sub
toate modalităţile lor.
Infracţiunea ecologică este un element constitutiv al raportului de răspundere
penală in dreptul mediului. Raportul juridic penal de mediu cuprinde: subiectele,
conţinutul si obiectul.
Subiectele raportului de răspundere penala in dreptul mediului sunt: subiectele
active (persoane fizice si juridice) si subiectele pasive (statul). Persoana fizica este
subiect activ dacă îndeplineşte condiţiile generale de responsabilitate juridica penala.
De regula, subiecţii activi sunt calificaţi. Subiectul pasiv general la infracţiunile de
mediu este stabil, deoarece el este chemat sa asigure respectarea ordinii de drept pe
teritoriul asupra căruia îşi exercita suveranitatea, respectiv, respectarea calităţii
mediului. Subiecte pasive secundare sunt acele persoane fizice sau juridice care sunt
titulare ale valorii sociale protejate.
Obiectul raportului juridic de mediu îl reprezintă acţiunea-inacţiunea prin care
se încalcă dispoziţiile legale cu privire la menţinerea, dezvoltarea si protejarea durabila
a mediului, la respectarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos.
Răspunderea penală pentru infracţiunile ecologice atrage sancţionarea penală.
În ceea ce priveşte infracţiunile din legea mediului acestea sunt prevăzute de
art. 98 şi sunt împărţite în trei categorii după limitele de pedeapsă şi gravitatea lor.
Agravanta la aceste infracţiuni prevăzută de art. 98 alin. 5 din legea mediului constă în
producerea unui pericol pentru sănătatea sau integritatea corporală a unui număr mare
de persoane, sau dacă aceste infracţiunile au avut vreuna dintre urmările prevăzute în
art. 182 din codul penal ori au cauzat o pagubă materială importantă, sau au produs
moartea uneia sau mai multor persoane ori pagube importante economiei naţionale.
În ceea ce priveşte regimul de urmărire şi judecată al acestor infracţiuni, art. 99
din legea mediului nu stabileşte reguli speciale, în acest sens, dispunând că sunt
aplicabile normele generale în materie, toate aceste infracţiuni fiind urmărite din
oficiu, şi nu la plângerea prealabilă a persoanelor vătămate. De asemenea, toate
infracţiunile din legea mediului, prezintă tentativă iar aceasta se sancţionează, tot
potrivit dispoziţiilor din codul penal.

112
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Literatură de specialitate.

1. Duțu Mircea, Duțu Andrei, Dreptul mediului. Editia 4 , Ed. C.H. Beck,
2014,
2. MARINESCU Daniela , PETRE Maria-Cristina, Tratat de dreptul mediului ,
Ediţia: a V-a, revizuita si adaugita, Editura Universitară, 2014,
3. DUŢU, Mircea, Dreptul mediului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010.

4. DUŢU, Mircea, Duțu Andrei, Răspunderea în dreptul mediului, Editura

Academiei Române, Bucuresti, 2015.

5. IONIȚĂ Gheorghe – Iulian, Ștefania Diana Ioniță- Burda, Dreptul protecției

mediului, Editura Universul juridic, București, 2012

6. LUPAN, Ernest, “Dreptul mediului”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

7. MARINESCU, Daniela, Tratat de dreptul mediului, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti, 2010.

8. MOCANU, Livia, “Dreptul mediului”, Ed. Sfinx 2000, 2000,

9. MOCANU, Livia, “Dreptul mediului” Suport de curs, Târgoviște, 2021,

10. ROMIŢAN, Ciprian Raul, Dicţionar de dreptul mediului, , Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2004.

11. TRUŞCĂ Andrada Mihaela, Particularităţile răspunderii juridice în dreptul

mediului ,Bucureşti Ed. Universul,Juridic, 2012,

12. ŢARCĂ, ŞTEFAN, Dreptul mediului. Curs universitar, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2005.

113
 II. Acte normative

1. Constituţia României, republicată după revizuire, publicată în Monitorul

Oficial, Partea I nr. 767 din 31/10/2003.
2. CODUL AERIAN din 18 martie 2020 M. Of nr. 222 din 19 martie 2020

3. O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, M.Of., Partea I, nr. 1196
din 30 decembrie 2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 265/2006, M.Of., Partea
I, nr. 586 din 6 iulie 2006

4. O.U.G nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi

repararea prejudiciului asupra mediului, publicată în Monitorul oficial al României nr.
446 din 29 iunie 2007

5. Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, M.Of. nr. 510 din 24 iulie 2009,

6. O.G. nr. 2/2001 privind regimul contravenţiilor, M.Of. nr. 410 din 25
iulie 2001

7. Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daunele nucleare,

M. Of. nr. 818 din 19 decembrie 2001.

III. Site-uri oficiale:

- http://www.mmediu.ro/
- http://legislatie.just.ro/
- http://www.anpm.ro/

114