ELEMENTE DE PROCEDURĂ JUDICIARĂ.

NOTE DE CURS
Conf. univ. dr. Steluţa Ionescu

Prelegerea a II-a
FUNCȚIA JURISDICȚIONALĂ ÎN STATUL ROMÂN
ȘI AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ
ÎN ROMÂNIA

CUPRINS

1. Raportul puterilor în statul român.

2. Jurisdicție, procedură jurisdicțională, act

jurisdicțional.

3. Autoritatea judecătorescă. Noțiune și

componente.
I. Justiţia sau sistemul intanțelor judecătorești
II. Ministerul Public sau sistemul parchetelor de pe lângă
instanțele judecătorești
III. Consiliul Superior al Magistraturii
 1. Raportul puterilor în statul român.
Potrivit art. 1 alin. (4) din Constituția României, republicată: „Statul se
organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă,
Raportul executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale".
puterilor în Pe de o parte, „separația" la care se referă textul invită la un mod de
statul român interpretare echilibrat, moderat. Ea nu înseamnă existența unor granițe rigide între
autoritățile statului, ci presupune o interdependență necesară și colaborarea dintre
acestea.
Pe de altă parte, „echilibrul" reclamă cu necesitate posibilitatea și capacitatea
fiecăreia dintre autorități de a-și îndeplini corespunzător atribuțiile conferite de lege.
Din punct de vedere istoric, fundamentarea principiului separației puterilor
rezidă în preocuparea de a găsi un remediu sau de a putea împiedica tendința
(demonstrată în timp) de acaparare a întregii puteri statale în mâinile aceluiași grup
sau aceleiași persoane.

2. Jurisdicție, procedură jurisdicțională și act jurisdicțional

2.1. Concept, semnificații.
Din punct de vedere etimologic, noțiunea de jurisdicție este rezultatul alăturării
a doi termeni: „juris” (drept) și „dictio”(a spune, a rosti, a dicta), ceea ce înseamnă
„a rosti dreptul”, „a spune dreptul”. În alți termeni, aceasta înseamnă a aplica norma
juridică, generală, impersonală, unui caz concret, a circumstanția textul de lege la
Conceptul de datele unei situații de fapt.
jurisdicţie Lato sensu, termenul este utilizat pentru a califica tabloul instituțiilor autorității
judiciare și apartenența la acestea (în sensul de „a se afla sub o jurisdicție”).
Stricto sensu, din punct de vedere al dreptului procesual, noțiunea acoperă ca
înțeles două aspecte.
Pe de o parte, prin jurisdicție se înțelege prerogativa de a judeca, de a aplica
dreptul într-o situație concretă, cu prilejul rezolvării unui diferend (procedura fiind
contencioasă) sau cu prilejul autorizării ori certificării unei situații juridice,
neconflictuale (procedura fiind necontencioasă).
Pe de altă parte, prin jurisdicție se desemnează autoritatea învestită cu această
prerogativă de a judeca.

2.2. Jurisdicții în sistemul românesc actual

Jurisdicția justiției și jurisdicțiile speciale. Delimitări.
Trebuie spus, pentru început, că avem în vedere jurisdicțiile cu caracter statal,
adică acelea organizate de către autoritatea publică, unele dintre ele cu suport
constituțional expres.
Jurisdicţii în
Dintre acestea, cea mai importantă și cu pondere semnificativă, este jurisdicția
sistemul
justiției.
românesc
Legea fundamentală prevede că „justiția se realizează prin Înalta Curte de
Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”.
Instanțele judecătorești, altele decât instanța supremă, sunt identificate și
inventariate de textul legii organice1, astfel ”curți de apel, tribunale, tribunale
specializate, instanțe militare, judecătorii”.

1
Art. 2 (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară. Legea privind organizarea judiciară
face parte din pachetul “legile justiției” și a fost modificată recent. Noile legi ale justiției - adoptate în
noiembrie 2022 și intrate în vigoare în decembrie același an - au următoarele elemente de identificare:

2
 Justiția nu este însă singura formă de jurisdicție care funcționează în sistemul
nostru actual. Dincolo de aceasta, sunt și alte feluri de jurisdicție, care, în raport cu
justiția, au o poziție particulară. Acestea din urmă sunt autorități încărcate cu
atribuțiuni de judecată, în materii strict reglementate, denumite, de regulă, organe cu
activitate jurisdicțională sau jurisdicții cu caracter special.
Pentru că ponderea covârșitoare a cauzelor deduse judecății revine jurisdicției
justiției, ea este calificată - pe drept cuvânt - o jurisdicție ordinară, de plenitudine. În
raport cu ea, toate celelalte sunt jurisdicții speciale (jurisdicția constituțională,
jurisdicția concurențială, jurisdicția eclezială etc.).
Această poziție de preeminență față de celelalte jurisdicții se exprimă în cel
puțin două dimensiuni esențiale. Prima este regula de competență potrivit căreia,
dacă un litigiu nu este dat în atribuțiunea de judecată unei jurisdicții speciale, atunci
este de competența justiției.
Cea de-a doua privește aptitudinea instanțelor judecătorești, adică a
instanțelor din sistemul justiției, de a rezolva conflictele de competență între
instanțele judecătorești și jurisdicțiile speciale.
Trebuie spus că, dacă jurisdicția justiției este un element care ține de originea
puterii publice, fiind de esența acesteia, mereu prezentă, jurisdicțiile speciale sunt de
domeniul unui regim politic, al unei etape de evoluție, fiind sau nu prezente în
sistemul românesc.
Ceea ce a stârnit permanent interes doctrinar și practic a fost justificarea
jurisdicțiilor speciale. Aprecierea avantajelor și a dezavantajelor pe care le prezintă
Justificarea acestea nu este tratată unitar în elaborările doctrinarilor.
jurisdicţiilor Avantaje.
speciale În linii generale, se apreciază că rațiunea instituirii jurisdicțiilor speciale trebuie
căutată în cel puțin câteva considerente:
- potrivit cu natura și obiectul litigiului, acestea sunt în măsură să asigure o mai
reușită soluționare prin aceea că cei însărcinați cu judecata dispun de cunoștințele
necesare dezlegării pricinii;
- ele presupun o procedură mai rapidă și mai puțin costisitoare și sunt mult mai
deschise concilierii. Prin aceasta se consideră că există argumente suficiente pentru a
nu pune la îndoială eficiența unor asemenea edificii de procedură.
Dezavantaje.
Din perspectiva insuficiențelor pe care le comportă, se consideră că jurisdicțiile
speciale reprezintă o permanentă sursă a conflictelor de competență, că prin ele se
aduce atingere unității sistemului judiciar și plenitudinii jurisdicționale a instanțelor
judecătorești, slăbindu-le astfel autoritatea și că, din punct de vedere practic, ele nu
Raportul presupun neapărat un câștig de raționalizare, de vreme ce nu fac decât să fie întârziat
jurisdicţie - accesul la justiție, ca ultim filtru de a judeca.
procedură Susținătorii unei atare poziții socotesc că un substitut mai sigur pentru reușita
practică a ideii care a determinat necesitatea lor este specializarea unor judecători în
atare materii, precum și a unor compartimente ale instanțelor judecătorești.

- Legea nr. 304 din 2022 privind organizarea judiciară (publicată în M. Of. nr. 1104 din 16 noiembrie
2022) care abrogă fosta lege de organizare judiciară, Legea nr. 304 din 2004;
- Legea nr. 303 din 2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor (publicată în M. Of. nr. 1102
din 16 noiembrie 2022) care abrogă Legea nr. 303 din 2004;
- Legea nr. 305 din 2022 privind organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii
(publicată în M. Of. nr. 1105 din data de 16 noiembrie 2022) care abrogă Legea nr. 317 din 2004.

3
 2.3. Procedura jurisdicțională
Raportul dintre procedură și jurisdicție.
Pentru a stabili raportul dintre procedură și jurisdicție, trebuie spus, în primul
rând, că fiecare este cauză celeilalte.
Astfel, o jurisdicție fără procedură nu este decât o simplă declarație de intenție
a autorității care dorește s-o instituie, iar o procedură fără jurisdicție nu este drept
pozitiv.
Sub aspect formal, jurisdicția validează procedura, iar procedura dă regularitate
și eficiență jurisdicției. O jurisdicție dă forță juridică actului său jurisdicțional iar
procedura îi conferă acestuia validitatea intrinsecă.
Sub raport substanțial, al conținutului, jurisdicția reprezintă expresia autorității
care a instituit-o, iar procedura mijlocul tehnic-normativ care face acest exercițiu
funcțional.
Din perspectiva ierarhiei normative, jurisdicția este de factură constituțională,
iar procedura este o creație derivată, ordinară.
În abordarea de față, vom avea în vedere numai procedurile jurisdicționale
organizate de către stat, ca autoritate publică, iar dintre acestea două astfel de
Marile proceduri vizează activitatea de bază a justiției.
proceduri în Una privește toate cauzele cu caracter civil, adică litigii provenite din raporturi
justiţie de drept civil sau din raporturi juridice derivate din alte ramuri de drept substanțial,
unele înrudite dreptului civil (exemplu: drept comercial, dreptul familiei, drept fiscal,
drept administrativ, etc.) și se numește procedură civilă.
Cea de-a doua se aplică în mod exclusiv litigiilor care privesc raporturi juridice
de drept penal și se numește procedură penală.
Ponderea în practică a acestor două proceduri este diferită. Astfel, spre
deosebire de procedura penală care este mai restrictivă, de strictă interpretare,
procedura civilă are – ca și dreptul substanțial civil – o poziție de preeminență.
Aceasta se exprimă prin faptul că ea constituie drept comun pentru toate cauzele –
pur civile și asimilat civile – cu excepția celor penale2.
Aceasta derivă dintr-o rațiune istorică, organică – aceea că tot astfel cum
dreptul civil, drept comun pentru celelalte ramuri de drept substanțial, a creat primele
mari reguli ale comportamentului social civil, procedura civilă a creat reguli,
instituții care sunt aplicate pentru litigiile izvorâte din realizarea raporturilor de drept
substanțial ale unor ramuri care, în fond, sunt doar afine dreptului civil.
Caracterul de
drept comun al Materii de judecată/litigii cărora se aplică procedura civilă.
procedurii civile Contenciosul constituțional deferit instanțelor judecătorești, mai întâi, pe cale
jurisprudențială, sub Constituția de la 1865 și, apoi, prin Constituția de la 1923, care
a absentat timp de peste patru decenii din procedurile jurisdicționale, pare definitiv

2
Arie de jurisdicție confirmată normativ în debutul NCPC – a se vedea art. 2, care prevede
Aplicabilitatea generală a Codului de procedură civilă. Se impune, în context, și precizarea că
procedura civilă se adresează, cu titlu excepțional, și materiei penale, unde NCPC devine aplicabil
pentru aspecte nereglementate în NCPP (este cazul acțiunii civile din procesul penal – situație în care,
în cadrul procesului penal, subsidiar acțiunii penale, se solicită și tragerea la răspundere civilă pentru
repararea prejudiciului produs prin săvârșirea infracțiunii).
* NCPC - Abreviere folosită încă pentru a desemna Legea nr. 134 din 2010 privind (Noul) Cod de
procedură civilă.
** NCPP - Abreviere folosită încă pentru a desemna Legea nr. 135 din 2010 privind (Noul) Cod de
procedură penală.

4
câștigat de jurisdicția specializată a Curții Constituționale instituită prin Constituția
de la 1991 și Legea nr. 47/1992.
Legătura dintre instanțele judecătorești și jurisdicția constituțională specializată
rezidă în continuare în sesizarea Curții Constituționale, pentru controlul ulterior
promulgării numai prin intermediul unei instanțe judecătorești și numai privitor la
dispoziții legale de care depinde soluționarea cauzei.
! Important: Astăzi, contenciosul constituțional se bucură de o jurisdicție
separată de cea de drept comun – Curtea Constituțională.

Litigiile comerciale, numite „economice” în perioada socialismului real (1948 –

1990), au beneficiat de o procedură specială încă din codul comercial (de la 1887),
de tribunale sau secții specializate (chiar cu judecători aleși de comercianți, potrivit
primelor reglementări de organizare judecătorească).
După 1990, prin adoptarea Legii nr. 15/1990 de transformare în regii autonome
și societăți comerciale a întreprinderilor statului, au rămas în competența instanțelor
judecătorești, fără a beneficia de suficiente norme speciale, cele din codul comercial
rămânând desuete și dezarticulate.
Astăzi, după intrarea în vigoare a NCC3 și, mai apoi a NCPC, problematica este
redimensionată. Se instituie sintagma profesioniști, iar litigiile dintre aceștia rămân în
aria de jurisdicție a instanțelor de drept comun. NCPC stabilește cote valorice privind
distribuirea competenței de judecată; totodată, sunt instituite si proceduri speciale
mai suple și mai rapide răspunzând cerințelor firești unui mediu de afaceri dinamic.
! Important: Astăzi, contenciosul comercial (de afaceri) se judecă la instanțele
de drept comun (jurisdicția justiției).

Contenciosul concurențial comercial este deferit unei jurisdicții cu totul noi,

realizate de Consiliul Concurenței conform Legii nr. 21/1996 a concurenței
comerciale.
Această jurisdicție are punct de contact cu jurisdicția justiției, prin cererile de
sancțiuni care se adresează curții de apel, după ce se vor fi epuizat mijloacele de
constrângere la îndemâna Consiliului Concurenței.
! Important: Astăzi, contenciosul concurențial se bucură de o jurisdicție
separată de cea de drept comun – Consiliul Concurenței.

Litigiile de contencios administrativ au avut cea mai zdruncinată istorie

judiciară, explicabilă și prin rezistența puterii celei mai prezente – cea executivă – la
controlul actelor sale4.
Litigiile de contencios administrativ sunt în competența concurentă de judecată
a tribunalelor și a Curților de apel, atribuirea competenței fiind dată după criteriul
calității autorului actului vătămător (tribunal – când autorul actului este un organ al
administrației publice locale; curtea de apel – când autor al actului este un organ al
administrației publice centrale).

3
Trimitere care vizează (Noul) Cod civil – Legea nr. 287/2009, intrată în vigoare în 2011.
4
După ce au fost adjudecate de instanţele judecătoreşti sub Constituţia de la 1865 şi au câştigat
remarcabil în personalitate, au ieşit timp de 20 de ani din inventarul jurisdicţional, cu motivaţia lipsei
de personalitate într-un regim de „democraţie populară”.
Au fost readuse, cu restricţii substanţiale de control, în portofoliul instanţelor judecătoreşti prin Legea
nr. 1/1967 şi au fost complet reabilitate prin Legea nr. 29/1990 – detalii în Danil Matei, op.cit., pp. 25.

5
 Astăzi, legea în materie este Legea nr. 554/2004 privind contenciosul
administrativ, ale căror dispoziții se completează, la nevoie, cu cele de drept comun
cuprinse în NCPC (art. 28 din Legea nr. 554/2004).

Litigiile de contencios fiscal și cele de contencios financiar public

Cele dintâi au a fost sustrase instanțelor judecătorești după abrogarea codului
de procedură fiscală. Contenciosul financiar public (de conturi publice) a avut
stabilitatea cea mai decisă și o jurisdicție specială5.
Legea de revizuire a Constituției, adoptată prin referendumul de la 18-19
noiembrie 2003 a adus jurisdicția discutată la instanțele judecătorești, lăsând Curtea
de Conturi să funcționeze numai pentru exercitarea controlului utilizării resurselor
bugetare, adică fără atribuții cu caracter jurisdicțional.
! Important: Astăzi, atât contenciosul administrativ cât și litigiile de
contencios fiscal și cele de contencios financiar public se judecă la instanțele de
drept comun (jurisdicția justiției).

Litigiile de muncă și-au câștigat autoritatea sub Constituția din 1923 și Legea
de organizare judecătorească din 1924, beneficiind și de instanțe speciale
(„judecătoriile de muncă”). În perioada post-decembristă, după 1992, revin complet
la instanțele judecătorești de drept comun.
Problematica este tratată astăzi, potrivit legii cadru în materie - Codul Muncii -
Legea nr. 53 din 2003 (Titlul XII, art. 266 – 275), sub titlul sugestiv Jurisdicția
muncii, materie care se completează, la nevoie, cu dispozițiile din NCPC (art. 275
din Codul Muncii).
! Important: Astăzi, litigiile de muncă se judecă la instanțele de drept comun
(jurisdicția justiției).

Litigiile contravenționale privesc cauzele ce au ca obiect tragerea la răspundere

pentru săvârșirea unor contravenții. Deși, prin specificul său, materia pare situată mai
aproape de materia dreptului penal, litigiile contravenționale sunt suspuse procedurii
prevăzute în legea cadru în materie - OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravențiilor, ale căror norme se completează, la nevoie, cu dispozițiile NCPC (art.
47 din OG nr. 2/2001).
! Important: Astăzi, litigiile contravenționale se judecă la instanțele de drept
comun (jurisdicția justiției).
Caracterul
restrâns, de
strictă
Materii de judecată/litigii cărora se aplică procedura penală
interpretare, al
Sfera acestora este semnificativ redusă, în raport cu aceea a procedurii civile,
procedurii
aspect evident, dată fiind natura juridică a dreptului penal și, implicit, a dreptului
penale procesual penal6.

5
Astfel, Curtea de Conturi a funcţionat sub Constituţiile de la 1865 şi 1923, până în 1948, când
atribuţiile jurisdicţionale au fost preluate de o direcţie din Ministerul Finanţelor iar activitatea
jurisdicţională a fost considerată, sub Constituţiile de la 1948 şi 1952, ca neinteresantă. În 1973,
această jurisdicţie este preluată de un organ nou, Curtea Superioară de Control Financiar, şi după o
întrerupere de doi ani (1990 – 1992) ea revine la instanţa tradiţională – Curtea de Conturi (Legea nr.
94/1992).
6
Limitativă și de strictă interpretare.

6
 Procedura penală se aplică exclusiv cauzelor provenite din raporturi de drept
substanțial penal, adică derivate din săvârșirea de infracțiuni. Orice alte fapte
antisociale, indiferent de percepția publică asupra gradului de pericol social pe care îl
prezintă, în absența calificării lor ca fapte penale, vor genera litigii supuse procedurii
civile, ca procedură jurisdicțională.

2.4. Actul jurisdicțional.

Terminologia actului jurisdicțional
Actul jurisdicțional este un act de autoritate, tot astfel cum sunt actul normativ
și actul administrativ; față de acestea din urmă însă, actul jurisdicțional se deosebește
fundamental.
La modul concis, actul jurisdicțional se definește ca fiind actul prin care se
finalizează și se dă finalitate oricărei jurisdicții. El constituie rațiunea oricărei
Terminologia jurisdicții, modul în care această își exprimă eficiența.
actului În principiu, nu orice act prin care jurisdicția se pronunță este un act
jurisdicţional jurisdicțional. Răspunde acestei calificări doar actul prin care se încheie și se
soluționează o cauză. Astfel, sunt și acte care, deși dezînvestesc organul
jurisdicțional nu rezolvă fondul litigiului, ele nefiind astfel veritabile acte de
jurisdicție. De pildă: hotărârea prin care o instanță își declină competența nu este un
act de jurisdicție; de asemenea, o hotărâre de perimare a cauzei nu este un act de
jurisdicție; nici hotărârea prin care acțiunea este respinsă ca inadmisibilă pentru un
fine de neprimire nu poate fi calificată drept un veritabil act de jurisdicție.
Așadar, este act jurisdicțional, acel act de procedură prin care se finalizează
procedura jurisdicțională și prin care se examinează substanța problemei de judecat,
oferindu-i-se astfel o soluționare.
Terminologic, la nivelul jurisdicției justiției, denumirea care acoperă în modul
cel mai satisfăcător actul jurisdicțional este aceea de hotărâre judecătorească. La
rândul ei, hotărârea judecătorească poate avea caracter generic, întrucât legea
procesuală distinge între genuri de hotărâri judecătorești, astfel: încheieri, sentințe,
decizii.
O denumire particulară este și ordonanța (de ex. ordonanța președințială,
ordonanța pentru adjudecare în materia executării silite).
În sfera jurisdicțiilor speciale, denumirea actului jurisdicțional poate îmbrăca și
forma unor: decizii (Curtea Constituțională, Consiliul Concurenței), rezoluții sau
chiar încheieri.

Caracteristicile actului jurisdicțional.

a) Actul jurisdicțional se pronunță de o jurisdicție, după parcurgerea unei
Caracteristicile proceduri jurisdicționale.
actului Această caracteristică are importanță în a distinge între actul jurisdicțional
jurisdicţional propriu-zis (ca act de procedură) și alte acte de procedură, efectuate pe parcursul
derulării jurisdicției și care au rolul de a contribui la finalizarea judecății.
Această trăsătură a actului jurisdicțional justifică și delimitarea procedurilor
jurisdicționale în: procedura contencioasă și procedură necontencioasă.
Procedura contencioasă este aceea în care organul de jurisdicție este chemat să
examineze o situație conflictuală, o adversitate, anumite interese contrarii.
Procedura necontencioasă este aceea în care instanța nu are de examinat un
conflict, în care părțile nu-și exprimă interese contrare (ex: procedurile de avizare, de
autorizare a unei activități sau de confirmare a unei situații juridice).

7
 b) Actul jurisdicțional se pronunță ca răspuns la o sesizare (este un act
provocat)
Actul jurisdicțional, oricare ar fi forma acestuia și oricine ar fi emitentul, este
întotdeauna rezultatul unei provocări a jurisdicției.
Aceasta pentru că, jurisdicția nu se declanșează, nu începe să oficieze decât ca
urmare a unei sesizări din partea persoanei interesate, a unui agent sau a unei
autorități anume abilitat/e.

c) Actul jurisdicțional se pronunță la speță (într-o cauză determinată).

Această trăsătură a actului jurisdicțional delimitează sau separă actul de
jurisdicție de actul normativ. Actul jurisdicțional nu are caracter normativ, nu este
creator de drept, nu emite norme juridice.
Jurisdicția care pronunță actul jurisdicțional face aplicarea normei juridice –
generale, impersonale, obligatorii – la cazul concret și la circumstanțele acestuia.
Actul jurisdicțional își limitează efectele la speță, fiind opozabil direct și exclusiv
părților implicate.
O problemă de interes în această materie o reprezintă soluțiile date de instanța
supremă în materia recursului în interesul legii (RIL) și a hotărârilor prealabile (HP),
cazuri în care problema forței creatoare a jurisprudenței este privită atenuat, știut
fiind faptul că aceste soluții au caracter obligatoriu pentru instanțele inferioare din
sistemul judiciar.
De asemenea, actele de jurisdicție în materie constituțională (deciziile de
admitere a excepțiilor de neconstituționalitate) au efect creator de drept, rolul lor în
amendarea legii fiind hotărâtor.

d) Actul jurisdicțional se pronunță pentru totdeauna.

Actul jurisdicțional beneficiază de o stabilitate specială. El nu poate fi
modificat, abrogat, căzut în desuetudine, manifestări pe care actul normativ, în
vigoarea lui, le poate avea.
Actul jurisdicțional este încărcat cu o calitate excepțională, aceea de a avea
putere de lucru judecat (exprimată și consacrată drept res judicata pro veritate
habetur/accipitur - ceea ce se traduce lucrul judecat exprimă adevăr pentru
totdeauna, pentru eternitate).
În aceste condiții, jurisdicția care îl emană, odată ce l-a pronunțat, nu-l mai
poate revoca, retracta, chiar dacă există convingerea că soluția acelui act este eronată.
Judecătorul cauzei se dezînvestește implicit prin pronunțarea hotărârii judecătorești.
Indiferent de remediul pe care dorește să-l aducă, acesta nu mai poate reveni asupra
actului.
Soluția pentru astfel de situații, admițând eventualitatea inerentă că jurisdicția,
în actul său de jurisdictio, poate totuși greși, a oferit-o tot domeniul normelor de
procedură, atunci când s-a reglementat instituția căilor de atac7.

7
Prezentă în ambele proceduri de judecată. Regula instituită de codurile de procedură este aceea că, în
principiu, orice hotărâre de primă instanță este prevăzută cu cel puțin o cale de atac. Trebuie reținut
însă că, nu întotdeauna, calea de atac echivalează cu o reluare a judecății; uneori, ea poate constitui
doar mijlocul de a se reverifica argumente de drept (cum este cazul recursului, cale de atac ce privește
exclusiv aspecte de legalitate a hotărârii) sau situații juridice noi (cum este cazul revizuirii).

8
 3. Autoritatea judecătorească în România. Noțiune și componente.
Autoritate Capitolul VI din Titlul III al legii fundamentale este consacrat autorității
judecătorească, judecătorești.
putere Deși există riscul unor confuzii, noțiunea de „autoritate judecătorească”, nu
judecătorească coincide cu ceea ce textul nostru constituțional înțelege prin „putere
judecătorească” sau „putere judiciară”, Aceasta din urmă desemnează numai
justiția sau sistemul instanțelor judecătorești.
Sintagma „autoritatea judecătorească” acoperă o sferă mult mai largă; ea este o
creație a Constituantei din 1991, care evocă reunirea a trei entități:
a) Justiția sau puterea judecătorească (care reprezintă sistemul instanțelor
judecătorești);
b) Ministerul Public (care reprezintă sistemul parchetelor organizate pe lângă
instanțele judecătorești);
c) Consiliul Superior al Magistraturii (care reprezintă organismul cu caracter
profesional pentru profesia de magistrat8).
Fiecare dintre acestea este încărcată cu atribuții proprii, stabilite prin normele
constituționale și prin alte dispoziții legale cu caracter subsecvent.

3.1. Justiția (sistemul instanțelor judecătorești)

Noțiune.
În sensul cel mai larg, noțiunea de justiție definește o entitate ce semnifică
deopotrivă instanțele judecătorești și opera lor de judecată, desfășurată în
conformitate cu legea, cu idealurile de morală și de echitate, de bună-credință,
corectitudine, justețe și echilibru în relațiile sociale.
Dintre accepțiunile conferite astăzi noțiunii de justiție, două sunt definitorii și
„intim legate una de cealaltă” .
a) Pe de o parte, justiția este înțeleasă ca idee, ca valoare morală, ca virtute,
sens asupra căruia insistă de regulă concepția filosofică;
Note generale b) Pe de altă parte, justiția este înțeleasă ca mod de organizare a uneia dintre
cele trei funcțiuni ale statului, anume cea judecătorească sau judiciară. La rândul
său, acest din urmă sens al noțiunii de justiție este susceptibil de alte două înțelesuri:
din punct de vedere tehnic, justiția ca funcțiune, ca prerogativă a suveranității
statului, menită să pronunțe dreptul, să judece propriu-zis și, din punct de vedere
instituțional, justiția ca serviciu public al statului, desemnând totalitatea acelor
instituții și organe prin intermediul cărora se realizează judecata.
Justiția sau puterea judecătorească este sintagma prin care se definește cadrul
instituțional, compus exclusiv din instanțele judecătorești, consacrarea acestuia fiind
una de natură constituțională, pentru că textul art. 126(1) din legea fundamentală
prevede că „justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin
celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”.
Instanțele judecătorești, altele decât instanța supremă, sunt identificate și
inventariate de textul legii organice (Legea 304/2022 privind organizarea judiciară).
Justiția se realizează așadar prin următoarele instanțe judecătorești:
a) Înalta Curte de Casație și Justiție;
b) curți de apel;
c) tribunale;

8
Calitate de magistrat au atât judecătorii cât şi procurorii.

9
 d) tribunale specializate;
e) judecătorii;
f) instanțe militare9.

Trăsături definitorii ale justiției.

Ca funcțiune și serviciu public, justiția se prezintă astăzi prin observarea
Trăsături câtorva trăsături definitorii pentru caracterizarea sa. Cu un caracter instituționalizat,
definitorii ale organizat piramidal ierarhic, sistemul judiciar român are astăzi o configurație a cărei
expresie este dată de câteva elemente esențiale, de natură să-l particularizeze, în
justiţiei
raport cu sisteme aparținând altor tipuri de organizare judiciară.

a) Justiția este organizată într-un sistem instituționalizat.

Justiția se caracterizează printr-o așezare piramidală, ierarhică, ordonare care
are o relevanță juridică deosebită pentru cel puțin două instituții procedurale,
competența și căile de atac.
Textul constituțional amintit privește instanța supremă și instanțele ordinare;
acestea din urmă, deși unele cu plenitudine generală în unele domenii, au această
Justiţia – sistem denumire, pentru că pronunță soluții cenzurabile.
instituţionalizat Aflate la baza piramidei, judecătoriile sunt instanțe organizate și stabilite pe
ierarhic principiul oportunității, neexistând o limitare la un număr prestabilit (numerus
piramidal clausos), așa cum este cazul tribunalelor. La nivelul fiecărui județ, în funcție de
concentrarea demografică, sunt organizate 2 sau mai multe judecătorii, ale căror sedii
sunt situate în orașe (obligatoriu, una dintre acestea în orașul reședință de județ).
Pe a doua treaptă a ierarhiei, se situează tribunalele, instanțe cu personalitate
juridică, organizate la nivel de județ, pe principiul fiecărui județ îi corespunde un
tribunal. Sediul acestora se situează obligatoriu în orașul reședință de județ.
Acestea reunesc în circumscripția lor 2 sau mai multe judecătorii.
Tribunalele specializate10 pot fi înființate pentru soluționarea anumitor
categorii de cauze, precum: cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu
minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale, preluând cauzele de competența tribunalului
în domeniile în care se înființează.
Curțile de apel (în număr de 1511) au fost și ele stabilite pe principiul
oportunității; denumirea lor nu acoperă, ca înțeles, puterile de judecată ale acestora,
preponderența competenței nefiind neapărat legată de calea de atac a apelului.
Acestea reunesc în circumscripția lor 2 sau mai multe tribunale.
Vârful piramidei sistemului judiciar român îl reprezintă Înalta Curte de
Casație și Justiție. Ea este autoritatea care asigură „interpretarea și aplicarea unitară
a legii”, atribuindu-i-se astăzi înfăptuirea casației române.

b) Justiția constituie un monopol de stat – acesta este monopolul consfințit de

Justiţia – art. 126 alin. 1 din Constituție. Textul se rezumă la a nominaliza exclusiv instanța
monopol de stat supremă: „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin

9
Până la modificarea CPP, corespunzător celor trei niveluri ierarhice, legea reglementa: tribunalele
militare, Tribunalul Militar Teritorial și Curtea Militară de Apel. Astazi, după intrarea în vigoare a
NCPP la 1 februarie 2014, instanțele militare menținute sunt Tribunalele Militare (4 la număr, cu sedii
în: București, Iași, Cluj, Timișoara) și Curtea Militară de Apel (cu sediul în București).
10
În prezent funcţionează 4 tribunale specializate, şi anume: Tribunalul pentru Minori şi Familie
Braşov, Tribunalul Comercial Argeş, Tribunalul Comercial Cluj şi Tribunalul Comercial Mureş.
11
La care se adaugă şi Curtea Militară de Apel.

10
 celelalte instanțe judecătorești stabilite prin lege”, ceea ce implică principiul
ierarhiei în justiție.
Caracterul de monopol presupune că singura în drept să exercite puterea
judecătorească este justiția, înțeleasă ca sistem al instanțelor judecătorești. Altfel
spus, funcția jurisdicțională a statului este concentrată cu exclusivitate în sarcina sa,
nefiind de conceput existența unor forme de justiție paralelă, alternativă. Cu atât mai
mult cu cât, înființarea acestor sisteme este de esența actului normativ fundamental.

c) Justiția este gratuită.

Această trăsătură a justiției trebuie înțeleasă prin aceea că, deși se percep taxe,
justițiabilul nu se află într-un raport direct cu agentul care instrumentează cauza;
acest „impozit al justiției” reprezintă o problemă de fiscalitate pentru un serviciu
public, ca oricare altul.
S-a apreciat ca gratuitatea justiției dă prestigiu instanțelor de judecată și în
același timp determină pe judecători, ori pe ceilalți funcționari, să-și îndeplinească
îndatoririle fără părtinire.
Totuși înfăptuirea justiției implică cheltuieli atât din partea statului, care
trebuie să asigure condițiile materiale pentru desfășurarea activității de judecata, cât
și din partea justițiabililor, care sunt obligați sa plătească taxele judiciare de timbru și
timbrul judiciar, onorariile de avocat și expert, atunci când este cazul, precum și alte
Caracterul cheltuieli legate de administrarea probelor. Prin urmare, gratuitatea nu este totală și
gratuit al nu ar fi nici de dorit un astfel de sistem, care ar încuraja apelarea la justiție în scop de
justiției șicană sau pentru cauze care ar putea sa-și găsească o soluție amiabilă.
În preocuparea de a găsi soluții pentru eventualele dificultăți cauzate de
prețul serviciului justiției și pentru a da satisfacție reală accesului liber la aceasta,
sunt de semnalat astăzi și situațiile în care operează asistența juridică gratuită în
materie civilă12 și în materie penală.
Este important însă, ca eforturile financiare pe care le reclama declanșarea și
susținerea unui proces sa nu constituie o piedica în calea liberului acces la justiție,
principiu consacrat constituțional și legal13. Ceea ce însă trebuie să primeze este – pe
deplin actual și astăzi – așa cum afirma profesorul Herovanu14, atunci când invoca
grija pentru echilibrul dintre putința financiară a justițiabilului și prețul serviciului
justiției, pentru ca nu cumva scumpătatea excesivă a justiției să fie ea însăși o
injustiție.
Caracterul
permanent şi d) Justiția are caracter permanent și sedentar.
sedentar al Această trăsătură raportează serviciul justiției la doi parametri necesari: timp și
justiţiei spațiu.

12
O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă reglementează care sunt
formele în care se poate acorda ajutorul public judiciar: plata onorariului pentru asigurarea
reprezentării, asistenţei juridice şi, după caz, a apărării, printr-un avocat numit sau ales, plata
expertului, traducătorului sau interpretului folosit în cursul procesului, plata onorariului executorului
judecătoresc, la care se adaugă eventuale scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări de la plata taxelor
judiciare prevăzute de lege, inclusiv a celor datorate în faza de executare silită.
13
Nu de puţine ori s-a semnalat faptul ca taxele judiciare de timbru excesiv de mari fac ca justiţia sa
devina un lux, inaccesibil celor lipsiţi de posibilităţi materiale. Legislaţia taxelor judiciare de timbru
oferă o serie de scutiri legale, iar în celelalte cazuri, partea care nu are posibilitatea de a avansa plata
taxelor judiciare de timbru poate obţine scutiri sau eşalonări la plata acestora.
14
Eugen Herovanu, Principiile..., p. 32.

11
 Astfel, în raport cu timpul, justiția este continuă, permanentă. Caracterul acesta
derivă din aceea că, exercițiul său este continuu, neîntrerupt. Situațiile de vacanță
judecătorească ori zilele declarate nelucrătoare nu contravin acestei calificări.
În raport cu spațiul, justiția este sedentară, fixă. Caracterul sedentar evocă o
continuitate, o stabilitate în raport cu localizarea în spațiu, fiecare instanță
judecătorească având o locație, în principiu, cunoscută ori posibil de cunoscut de
către justițiabil.
Se poate afirma astfel, fără dubiu, că justiția română, în raport cu cele două
trăsături, nu este nici ocazională și nici itinerantă.

e) Justiția și pluralitatea judecătorilor.

Pluralitatea judecătorilor sau colegialitatea evocă o altă însușire a justiției,
privită din perspectiva modului în care se compune completul de judecată.
Chestiunea prezintă interes pentru că, de-a lungul timpului, a existat o dispută
doctrinară cu privire la două puncte de vedere exprimate în acest sens.
Pe de o parte, s-a pledat pentru complet unipersonal (compus dintr-un
judecător) . Dintre argumentele aduse în sprijinul acestei soluții merită a fi reținute
Pluralitatea cel puțin următoarele: o responsabilitate mai mare pentru judecător, reducerea
judecătorilor numărului de judecători, cu consecința unei mai bune recrutări și a unei remunerații
corespunzătoare, asigurarea unei mai bune specializări.
Sistemul avea să fie și criticat pe temeiul faptului că un singur judecător nu
poate întruni toate cunoștințele cerute pentru a fi un bun magistrat, ori pe argumentul
că se pot da mai ușor soluții arbitrare și există un mai mare risc pentru corupție.
Pe de altă parte, combatanții sistemului unic de jurisdicție veneau cu
propunerea constituirii unui complet colegial (compus din cel puțin doi judecători),
susținându-i superioritatea prin apelul la cel puțin următoarele două argumente:
garanția pentru asigurarea unei mai bune judecăți, prin schimbul de idei între
judecători și, totodată, o garanție în plus pentru imparțialitate.
Nici acest sistem nu avea să fie îmbrățișat, fără rezerve. Criticile aveau în
vedere faptul că sistemul este mai costisitor, că poate determina încetinirea ritmului
de lucru al unei instanțe și, mai ales, că deși se vrea, nu poate constitui în sine, o
garanție certă pentru imparțialitate.
Legiuitorul român de astăzi a optat pentru modalitatea mixtă, apreciind că un
astfel de sistem este mai potrivit și că răspunde mai bine exigențelor pe care le
presupune calitatea actului de justiție.
În atare condiții, textul legii de organizare judiciară dispune că:
- judecata în primă instanță se realizează, de regulă, de către un complet
unipersonal (format dintr-un judecător), cu excepția cauzelor privind conflictele de
muncă și de asigurări sociale15;
- pentru judecata în apel, completul este format din 2 judecători;
- pentru judecata în recurs, completul este format din 3 judecători.
La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, funcționează patru complete de 5
judecători, cu competență în materia recursurilor și a cererilor în cauzele judecate în
primă instanță de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție și în alte cauze
date în competența lor prin lege, precum și în cazul în care aceasta lucrează ca
instanță disciplinară.

Unde sunt prezenţi un judecător şi doi asistenţi judiciari (art. 55 din Legea de organizare judiciară
15

modificată ulterior).

12
 Instanța supremă poate soluționa și în Secții unite (plen – 2/3 din judecătorii
aflați în funcție), în cazurile de sesizare privind schimbarea jurisprudenței sale,
precum și în materia sesizării Curții Constituționale pentru controlul
constituționalității legilor înainte de promulgare, precum și în complete de 13
judecători (pentru soluționarea sesizării privind dezlegarea unei probleme de drept)
și 25 judecători (pentru soluționarea unui recurs în interesul legii).

f) Justiția și unitatea funcției sale jurisdicționale.

Pentru justiția română, această trăsătură este definitorie, iar consecințele care
decurg din ea sunt de o relevanță juridică deosebită. Concret, această trăsătură a
Unitatea funcţiei justiției exprimă faptul că instanțele judecătorești sunt desemnate de lege să judece
jurisdicţionale cauze de natură diversă.
în justiţie Această diversitate privește, în sens larg, cele două mari proceduri
jurisdicționale, civilă și penală, precum și cauzele cărora li se aplică, iar în sens
restrâns, are în vedere cauzele calificate generic ca fiind civile, dar care au natură
derivată din alte raporturi, decât acelea de drept substanțial civil (cu titlu de exemplu:
raporturi de dreptul familiei, de dreptul muncii, de drept comercial și concurențial
ș.a).
Ceea ce interesează este concurența de expresie juridică întâlnită la toate
instanțele judecătorești, între calificarea instanței și procedura după care se judecă la
o speță determinată, ca fiind instanță civilă sau penală, pronunțând hotărârea
aferentă. Concurența se poate observa nu doar din inventarul hotărârilor judecătorești
ale unei instanțe, ci și din lista unei ședințe de judecată.
În doctrină se precizează că, un atare principiu face ca aceiași judecători,
selectați în același mod și supuși aceleiași situații legale să soluționeze cauzele,
indiferent de natura lor. Acest atribut privește toate instanțele judecătorești din
sistem, indiferent de poziția ierarhică pe care sunt situate. Problematica va comporta
o nuanțare în momentul în care instanțele specializate (intră în această categorie:
tribunalele pentru minori și familie, tribunalele de muncă și asigurări sociale,
tribunalele comerciale, tribunalele administrativ-fiscale) vor începe să funcționeze.
Dar chiar și atunci această regulă n-ar putea fi desființată.
O atare trăsătură a justiției nu este contrazisă de specializarea unor judecători
pentru un anumit gen de cauze, fie pe considerente de opțiune, fie din punct de
vedere organizatoric și nici prin posibilitatea înființării, în cadrul instanțelor
judecătorești, a unor secții de judecată. În mod curent, repartizarea pe secții privește
tribunalul, curtea de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție; doar în mod
excepțional, acest atribut este valabil și pentru judecătorie (sunt avute în vedere
secțiile maritime și fluviale ale judecătoriilor de la Galați sau Constanța).
Specializarea unor judecători, prin repartizarea pe secții sau prin încărcarea
ședințelor de judecată pentru un anumit gen de cauze nu contrazice unitatea de
jurisdicție, ca trăsătură. În toate aceste cazuri, instanța este organul de jurisdicție și
nu secția.
Separarea între cauze penale și civile se justifică prin existența celor două
proceduri, cea civilă având statut de drept comun față de alte materii de judecată
derivate din ramuri de drept înrudite cu dreptul civil.

13
 3.2. Ministerul Public
Note generale.
Sediul materiei – problematica Ministerului Public este reglementată în Titlul
III din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.
Potrivit legii, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele
generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile
cetățenilor. Ministerul Public este condus de procurorul general al Parchetului de pe
Ministerul lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Public Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în
condițiile legii. Aceștia își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al
imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției.
Parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și
supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii.

Important! Ministerul Public este un concept, el nu este, în sensul propriu, un

minister cu portofoliu, nu face parte din puterea executivă a statului. El este o
componentă a autorității judecătorești.

Atribuțiile Ministerului Public

Potrivit legii, Ministerul Public exercită, prin procurori, următoarele atribuții:
 efectuează urmărirea penală în cazurile și în condițiile prevăzute de
lege;
 conduce și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției
judiciare;
 conduce și controlează activitatea altor organe de cercetare penală;
 sesizează instanțele judecătorești pentru judecarea cauzelor penale,
potrivit legii;
 exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;
 participă, în condițiile legii, la ședințele de judecată;
 exercită, în condițiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor
judecătorești, pe care le consideră nelegale și netemeinice;
 apără drepturile și interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse
sub interdicție, ale dispăruților și ale altor persoane, în condițiile legii;
 acționează pentru prevenirea și combaterea criminalității, sub
coordonarea ministrului justiției, pentru realizarea unitară a politicii
penale a statului;
 studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea,
elaborează și prezintă ministrului justiției propuneri în vederea
eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației în
domeniu;
 verifică respectarea legii la locurile de deținere preventivă;
 exercită orice alte atribuții prevăzute de lege.

Organizarea Ministerului Public

Principiul care guvernează organizarea parchetelor în România se poate enunța
astfel: pe lângă fiecare instanță judecătorească funcționează un parchet.
Astfel, parchetele organizate în cadrul Ministerului Public sunt:

14
 - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - acesta coordonează
activitatea parchetelor din subordine, îndeplinește atribuțiile prevăzute de lege, are
personalitate juridică și gestionează bugetul16.
- Parchetele de pe lângă curțile de apel17;
- Parchetele de pe lângă tribunale;
- Parchetele de pe lângă tribunalele specializate (pentru minori și familie);
- Parchetele de pe lângă judecătorii18;
- Parchetele militare19.
Indiferent de nivelul ierarhic20, parchetele au sediul în localitățile în care își au
sediul instanțele pe lângă care acestea funcționează și cu care au aceeași
circumscripție.
Parchetele de pe lângă curțile de apel și parchetele de pe lângă tribunale au
personalitate juridică.
Parchetele de pe lângă tribunalele pentru minori și familie și parchetele de pe
lângă judecătorii nu au personalitate juridică.
Pe lângă parchete, în cadrul Ministerului Public funcționează și structuri cu
caracter speciale (denumite direcții).

Direcțiile organizate în cadrul Ministerului Public sunt:

- Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și
Terorism (D.I.I.C.O.T.)21, ca structură specializată în combaterea criminalității
organizate și a terorismului, organizată în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție.
- Direcția Națională Anticorupție (D.N.A.)22, structură autonomă în cadrul
Ministerului Public, specializată în combaterea infracțiunilor de corupție și își
exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României. Direcția se organizează și este
independentă în raport cu instanțele judecătorești și cu parchetele de pe lângă
Consiliul acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice.
Superior al
Magistraturii 3.3. Consiliul Superior al Magistraturii
Note generale
Constituția republicată, prin articolul 133 alin. (1), a conferit misiunea de
„garant al independenței justiției" Consiliului Superior al Magistraturii.

16
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este condus de Procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care reprezintă Ministerul Public în relaţiile
cu celelalte autorităţi publice şi cu orice persoane juridice sau fizice, din ţară sau din străinătate.
Acesta exercită direct sau prin procurori anume desemnaţi, controlul asupra tuturor parchetelor.
17
Parchetele de pe lângă curțile de apel sunt conduse de procurori generali.
18
Parchetele de pe lângă tribunale, tribunale pentru minori şi familie şi judecătorii sunt conduse de
prim-procurori.
19
Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel Bucureşti și parchetele militare de pe lângă
tribunalele militare, acestea având statut de unitate militară, cu indicativ propriu.
Parchetul de pe lângă Curtea militară de apel este condus de un procuror general militar, ajutat de un
procuror general militar adjunct, iar parchetele militare sunt conduse de un prim-procuror militar
ajutat de un prim-procuror militar adjunct.
20
În acord și cu principiul organizării sedentare a instanțelor judecătorești.
21
Problematica suspusă investigării D.I.I.C.O.T. vizează câteva materii: criminalitate organizată;
traficul de droguri; macrocriminalitate economico-financiară; criminalitate informatică, infracţiunile
de terorism.
22
D.N.A. are personalitate juridică şi sediul în municipiul Bucureşti. D.N.A. îşi exercită atribuţiile pe
întreg teritoriul României, putând fi înfiinţate servicii teritoriale, servicii, birouri şi alte compartimente
de activitate, prin ordin al procurorului şef al acestei direcţii.

15
 Consiliul Superior al Magistraturii este o entitate cu tradiție în sistemul
românesc. Înființat la 1909, Consiliul Superior al Magistraturii era o componentă a
puterii judecătorești, alături de instanțele judecătorești și Ministerul Public (format
din procurori), al cărui „cap suprem” era ministrul justiției. Acesta funcționa pe lângă
Ministerul de Justiție.
Prin Legea nr. 356/1938 avea să se constituie două astfel de organisme, pentru
ca, după un deceniu de funcționare, să se revină la formula anterioară, iar în 1949 să
înceteze legal.
Constituanta noastră de la 1991 îl reactivează, configurația și atribuțiile
acestuia fiind succesiv amendate, ultima modificare legislativă adusă prin Legea nr.
317/2004, modificată și ea în 2005 și, mai târziu, în 2018.
Prin noua configurație constituțională, Consiliul cunoaște o firească și
importantă extindere a competențelor, extindere ce are ca efect consolidarea
independenței sale, și, pe cale de consecință, a autorității judecătorești, în raport cu
legislativul și executivul.
De lege lata, organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii
este reglementată prin Legea nr. 305/2022 (fosta Legea nr. 317 din 2022).

Componența Consiliului Superior al Magistraturii.

La modul general, Consiliul Superior al Magistraturii este instituția competentă
în ceea ce privește recrutarea, promovarea, transferarea, detașarea, sancționarea
disciplinară și eliberarea din funcție a judecătorilor și procurorilor23.
Consiliul este alcătuit din 19 membri, dintre care 14 sunt aleși în adunările
generale ale magistraților și validați de Senat.
Aceștia fac parte din două secții, una pentru judecători24 și una pentru
procurori25. În completare, sunt numiți doi reprezentanți ai societății civile specialiști
în domeniul dreptului cu înaltă reputație profesională și morală, membri aleși de
Senat. Ei participă numai la lucrările în plen. Din Consiliu mai fac parte, de drept,
ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție (I.C.C.J.) și
procurorul general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Președintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat
de 1 an și nu poate fi reînnoit.
Președintele României poate participa la lucrările ședințelor Consiliului
Superior al Magistraturii26, caz în care le prezidează.
Activitatea Consiliului Superior al Magistraturii are caracter de permanență.
Durata mandatului membrilor este de 6 ani.
Spre deosebire de vechea reglementare, secțiile C.S.M. au atribuții sporite: se
pronunță asupra numirii în funcțiile de conducere a magistraților, propun

23
Atribuțiile referitoare la cariera magistraților au fost transferate de la ministrul justiției către
Consiliului Superior al Magistraturii, prin legile privind reforma justiției, adoptate în anul 2004.
Activităţile curente au fost structurate pe următoarele categorii: cariera magistraţilor; admiterea în
magistratură, formarea şi examenele magistraţilor; organizarea şi funcţionarea instanţelor şi
parchetelor; adoptarea Codului deontologic al magistratului şi a regulamentelor; avizarea proiectelor
de acte normative care privesc activitatea judecătorească; numirea secretarului general al CSM şi a
aparatului cu funcţii de conducere din interiorul CSM.
24
Secţia pentru judecători este alcătuită din doi judecători de la I.C.C.J., trei de la curţile de apel, doi
de la tribunale şi doi de la judecătorii.
25
Secţia pentru procurori este alcătuită dintr-un procuror de la Parchetul de pe lângă Î.C.C.J., un
procuror de la parchetele de pe lângă curţile de apel, doi de la parchetele de pe lângă tribunale şi un
procuror de la parchetele de pe lângă judecătorii.
26
Consiliul îşi desfăşoară activitatea în plen şi pe secţii; de regulă, şedinţele sunt publice.

16
Președintelui României numirea și revocarea din funcție a magistraților cu funcții de
conducere la nivelul Înaltei Curți, avizează propunerile Ministrului Justiției privind
funcțiile de conducere din Parchetul General și Direcția Națională Anticorupție
(D.N.A.), aprobă transferul judecătorilor și procurorilor, dispun suspendarea din
funcție a acestora27.

Natura juridică și atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii

Consiliul Superior al Magistraturii este un organism cu o configurație
complexă. Natura sa juridică nu poate fi deplin caracterizată și determinată decât prin
inventarierea atribuțiilor deferite acestuia prin lege, grupate în trei categorii: atribuții
cu caracter legislativ sau normativ, atribuții cu caracter executiv sau administrativ și
atribuții cu caracter jurisdicțional.

a) Atribuții cu caracter normativ.

În virtutea prerogativei sale normative, Consiliul Superior al Magistraturii:
- elaborează și adoptă legislația secundară privind sistemul judiciar28.
- avizează proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorității
judecătorești, precum și proiectele de regulamente și ordine care se
aprobă de ministrul justiției, în cazurile prevăzute de lege;
- poate sesiza ministrul justiției cu privire la necesitatea inițierii sau
modificării unor acte normative în domeniul justiției.

b) Atribuții cu caracter administrativ.

Dată fiind preponderența acestora în sfera atribuțiilor sale, Consiliul Superior
al Magistraturii mai este denumit și ”guvern al justiției”:
- apără independența, imparțialitatea și reputația profesională a judecătorilor și
procurorilor;
- asigură respectarea legii și a criteriilor de competență și etică profesională în
desfășurarea carierei magistraților;
- contribuie la organizarea și funcționarea eficientă a instanțelor și parchetelor;
- propune Guvernului candidați pentru funcția de judecător la Curtea Europeană
a Drepturilor Omului.
- decide cu privire la cariera magistraților29;
- contribuie la organizarea și funcționarea eficientă a instanțelor și parchetelor;
- încuviințează percheziția, reținerea sau arestarea preventivă a judecătorilor și
procurorilor.

27
Magistraţii aleşi membrii ai Consiliului Superior al Magistraturii îşi pierd această calitate în cazul
transferului sau al detaşării în funcţii din afara instanţelor sau, după caz, a parchetelor.
28
Intră în această categorie - Regulamentul propriu de organizare şi funcţionare; Regulamentul
privind alegerea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii; Regulamentul de ordine interioară al
instanţelor judecătoreşti; Regulamentul privind evaluarea profesională; Codul deontologic al
judecătorilor şi procurorilor; ş.a.
29
Numirea în funcţii de conducere a judecătorilor şi a procurorilor; delegarea şi detaşarea
judecătorilor şi procurorilor; propunerea (adresată Preşedintelui României) privind numirea şi
revocarea din funcţie a preşedintelui, vicepreşedintelui şi preşedinţilor de secţie a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie; avizarea propunerii ministrului justiţiei de numire şi revocare din funcţie a
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorilor şefi ai
Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism şi adjuncţilor acestora, precum şi a procurorilor şefi de secţie din Parchetul de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Direcţia Naţională Anticorupţie; aprobarea transferului şi
dispunerea suspendării din funcţie a judecătorilor şi procurorilor.

17
 c) Atribuții cu caracter jurisdicțional.
Prin secțiile sale, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de
instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și
procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. Plenul Consiliului
soluționează contestațiile formulate de judecători și procurori împotriva hotărârilor
pronunțate de secțiile sale.
Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi
atacate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

d) Alte atribuții
Consiliul are o influență decisivă și asupra formării inițiale și continue a
magistraților, prin coordonarea activității Institutului Național al Magistraturii (care
se ocupă de recrutarea și formarea profesională a judecătorilor și procurorilor) și a
Școlii Naționale de Grefieri (care se ocupă de recrutarea și formarea profesională a
grefierilor).
Institutul Național al Magistraturii (I. N. M.) a fost înființat în 1997.
Institutul este o instituție publică cu personalitate juridică care realizează
formarea inițială a judecătorilor și procurorilor, formarea continuă a magistraților și
formarea formatorilor. INM este condus de un consiliu științific format din membrii
magistrați și nemagistrați.
Școala Națională de Grefieri a fost înființată prin Hotărârea Guvernului nr.
425/1999, sub denumirea de Centrul de Pregătire și Perfecționare a Grefierilor și a
celuilalt personal auxiliar de specialitate, însă a început să funcționeze în fapt la
sfârșitul anului 2000. Denumirea actuală îi este conferită doar în 2004 prin Legea nr.
567/200430 privind statutul personalului auxiliar de specialitate din instanțele
judecătorești și parchetele de pe lângă acestea.
Școala Națională de Grefieri, sub coordonarea Consiliului Superior al
Magistraturii, organizează anual concurs de admitere31.

30
Primul act normativ prin care este reglementat un statut al grefierului din România. Legea nr.
567/2004 a fost modificata prin Legea nr. 17/2006 si prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
100/2007 privind modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei.
31
Întrucât Şcoala Naţională de Grefieri nu are capacitatea necesară pentru a forma suficienţi noi
grefieri, legea permite si organizarea unor concursuri de ocupare directă a posturilor, concursuri
organizate de curţile de apel sau parchetele de pe lângă acestea, ori de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie sau Parchetul de pe lângă aceasta, în cazul în care desfăşurarea activităţii este grav afectată,
din lipsa numărului mare de posturi vacante.

18