JIE - Note de Curs - DR III

JURISDICŢII INTERNAŢIONALE.
NOTE DE CURS
Anul universitar 2017-2018
Lect. univ. dr. Steluţa Ionescu
CADRUL JURISDICŢIONAL
INTERNAŢIONAL ŞI EUROPEAN
I. Contencios internaţional sau jurisdicţii internaţionale. Delimitări

conceptuale.
În sensul cel mai larg, justiţia internaţională constituie o modalitate
importantă de aplicare a dreptului internaţional, de dezvoltare a acestuia şi de
consolidare a ordinii publice internaţionale.
Termenii în care se califică mediul jurisdicţional internaţional au în vedere
fie noţiunea de contencios, fie pe aceea de jurisdicţie.
I.1. Etimologic, noţiunea de contencios derivă din latinescul ”contentio”, care
desemnează un conflict, o dispută, o confruntare sau, mai expresiv, de la verbul
”contendere”, care înseamnă a lupta.
În sens juridic, termenul defineşte deopotrivă atât activitatea de aplicare a
normelor juridice cât şi organul însărcinat să se pronunţe asupra acesteia1.
Pentru mediul internaţional, noţiunea de conflict are ca sinonim pe acela de
diferend.
Într-un sens mai larg, prin diferend se înţelege o contestaţie, un litigiu, o
divergenţă sau un dezacord dintre două sau mai multe subiecte de drept
internaţional. Diferendele internaţionale pot sa aibă o natura juridică sau politică,
între acestea, cele juridice fiind cu deosebire relevante pentru materia cursului de
faţă. Prin definiţie, diferendele juridice sunt cele în care se opun pretenţii de drept între
state si care au ca obiect interpretarea unui tratat, o problemă de drept internaţional,
existenta unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligaţii
internaţionale precum şi stabilirea naturii sau întinderii reparaţiei datorate pentru
încălcarea unei obligaţii internaţionale.
I.2. Noţiunea de jurisdicţie2 este tot de origine latină şi exprimă rezultatul
alăturării a doi termeni: „juris” şi „dictio”, ceea ce înseamnă „a rosti dreptul”, „a spune
1 Justificarea acestei noţiuni în denumirea cursului este dată de caracterul preponderent al procedurii
de judecată – acesta fiind unul contencios – întâlnit la nivelul justiţiei internaţionale şi europene. Altfel,
denumirea care acoperă cel mai bine materia de studiat este aceea de jurisdicţii internaţionale şi
europene.
2 Despre jurisdicţie, în sensul larg, doctrina vorbeşte în termenii definirii competenţelor statului de a
edicta reguli şi de a le conferi forţa de a se impune; din acest punct de vedere, două sunt formele de
1
JURISDICŢII INTERNAŢIONALE. NOTE DE CURS
dreptul”3. Adesea, noţiunea este utilizată ca un substitut pentru „justiţie”. Alteori,

„jurisdicţie” are şi un alt înţeles şi se utilizează pentru a califica tabloul instituţiilor
autorităţii judiciare şi apartenenţa la acestea („a se afla sub o jurisdicţie”).
Din punct de vedere procesual, în sens strict, noţiunea acoperă ca înţeles atât
prerogativa de a judeca, de a aplica dreptul într-o situaţie concretă, cu prilejul rezolvării
unui diferend (procedura fiind contencioasă) sau răspunzând unei cerinţe de o altă
natură, neconflictuală (procedura fiind necontencioasă), cât şi autoritatea învestită cu
această prerogativă.
Pornind de la alăturarea pe care o permite examenul etimologic avansat mai
devreme, doctrina noastră mai veche arăta că jurisdicţia este acea parte din
activitatea statului care are ca obiect soluţionarea, la cererea celor interesaţi şi după
prescripţiuni formale proprii, a tuturor problemelor juridice născute din relaţiile
sociale ce se caracterizează prin acte juridice de suveranitate, prin care se concretizează
voinţa legii, impunându-o voinţei particularilor.
II. Jurisdicţii naţionale şi internaţionale.

II.1. Jurisdicţii naţionale.
În raport cu caracterul şi sfera de competenţă pe care le reclamă, la nivel
naţional, circumstanţiind la statul român, există două categorii de jurisdicţii.
Pe de o parte, funcţionează jurisdicţia justiţiei, înţeleasă ca o jurisdicţie cu caracter
general, caracter derivat din aceea că ponderea covârşitoare a cauzelor deduse
judecăţii revine în sarcina de judecată a acesteia, calificată drept o jurisdicţie ordinară,
de plenitudine.
Pe de altă parte, există şi alte entităţi încărcate cu atribuţiuni de judecată, în
materii strict reglementate, denumite, de regulă, organe cu activitate jurisdicţională.
Pentru că sfera lor de judecată este una specializată, acestora li se atribuie calificarea
de jurisdicţii speciale4. Între acestea, unele beneficiază şi de instanţe specifice (cum este
cazul Curţii Constituţionale, Curţii de Conturi).
jurisdicţie care merită relevate: jurisdicţia prescriptivă (asimilată lui iuris dicere si care semnifică
prerogativa statului de a stabili reguli de conduită) şi jurisdicţia aplicativă (asociată prerogativei
statului de a asigura respectarea şi executarea normelor) – pe larg, Ion Anghel, Personalitatea juridică şi
competenţele Comunităţilor Europene/Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 14, 15.
3 Dreptul roman, consacrând printre izvoarele dreptului privat şi edictul pretorului şi jurisprudenţa,
considera că „dreptul pretorian este vocea vie a dreptului civil” ori înţelegea prin aceasta „puterea
magistratului de a organiza instanţa” - pentru detalii, Emil Molcuţ, Dan Oancea, Drept roman, Ed. Şansa
S.R.L., Bucureşti, 1993.
4 Pentru o analiză categorială a jurisdicţiilor din sistemul nostru , a se vedea Danil Matei, Proceduri
publice, Note de curs, Universitatea Valahia Târgovişte, 2002, p. 20 şi urm.

2
Trebuie spus că, dacă jurisdicţia justiţiei este un element care ţine de originea
puterii publice, fiind de esenţa acesteia, jurisdicţiile publice speciale au un statut care
a comportat de-a lungul timpului nuanţări, ele fiind de domeniul unui regim politic,
al unei etape de evoluţie.
Cristalizarea lor a căpătat concreteţe în a doua jumătate a sec. al. XIX-lea, în
condiţiile dinamicii unei societăţi fondate pe civilizaţia comerţului, o societate
deschisă, pluralistă, o societate care, sub raport politico-constituţional, este civilizaţia
statului de drept5. Sunt reclamate acum, pe o paletă extrem de diversă, specii noi de
jurisdicţie, forme de contencios: constituţional, administrativ, fiscal, litigii de natură
comercială şi contencios concurenţial, litigii de muncă. Pe aceleaşi temeiuri, se produce şi
o uşoară dezetatizare a actului de justiţie, ca urmare a reglementării arbitrajului
(instituţional sau privat). O dată cu evoluţia comerţului capătă contur jurisdicţii în
specialităţi noi, cum este cea a valorilor mobiliare. Creaţia intelectuală face şi ea obiect de
analiză privitor la specializarea jurisdicţiei pe care o implică.
Expunerea de mai devreme este doar o prezentare exemplificativă a materiei.
Tema nu-şi propune să facă o tratare detaliată, nici din punctul de vedere al evoluţiei
fiecăreia dintre aceste jurisdicţii şi nici a aspectelor de ordin tehnic care definesc în
concret apelul la acestea.
Este însă relevant şi de interes pentru înţelegerea mecanismelor antrenate în
jurisdicţiile internaţionale, să facem o expunere, chiar sumară, a modului în care este
organizată justiţia în România.
Astfel, din punct de vedere instituţional, justiţia românească este organizată sub
forma unui sistem instituţionalizat, caracterizat printr-o aşezare piramidal- ierarhică.
Textul constituţional6 evocă numai instanţa supremă şi instanţele ordinare
atunci când arată că puterea judecătorească sau justiţia „se realizează prin Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”. Dincolo de
instanţa supremă, celelalte trei nivele de instanţe sunt reglementate detaliat în legea
românească de organizare judiciară7.
Astfel, în organizarea actuală a sistemului judiciar, primul nivel de jurisdicţie
este asigurat de judecătorii, acestea având plenitudinea de jurisdicţie civilă şi penală.
Aflate la baza piramidei, judecătoriile sunt organizate şi stabilite pe principiul
oportunităţii8.
5 Danil Matei, Drept procesual civil, Note de curs, Universitatea Valahia Târgovişte, 2007, p. 23.
6 Art. 126 din Constituţia României.
7 Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară în România.
8 Nu există o repartizare geografică, ele nu au un număr prestabilit, spre deosebire de tribunale.
3
Pe a doua treaptă a ierarhiei se situează tribunalele, cu plenitudine de judecată în

mai puţine materii decât judecătoriile, organizate nivelul fiecărui judeţ. Astăzi, se
adaugă acestora şi tribunalele specializate (tribunale de muncă, tribunale de familie,
tribunale pentru minori).
Nivelul superior imediat următor este acoperit de Curţile de apel (în număr de
15) au fost şi ele stabilite pe principiul oportunităţii; denumirea lor nu acoperă, ca
înţeles, puterile de judecată ale acestora, preponderenţa competenţei nefiind
neapărat legată de calea de atac a apelului9.
Vârful piramidei sistemului judiciar român îl reprezintă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie10. Ea este autoritatea care asigură „interpretarea şi aplicarea unitară a legii”,
atribuindu-i-se astăzi înfăptuirea casaţiei române.
Relativ la sistemul judiciar, trebuie precizat că textul constituţional nu face o
separaţie între acesta şi alte organe, autorităţi publice ale căror raţiune şi activitate
concretă sunt ataşate acestuia. Este vorba de Ministerul public şi de Consiliul
Superior al Magistraturii. Se apreciază că acestea două sunt înglobate autorităţii
judecătoreşti, deopotrivă cu sistemul instanţelor judecătoreşti (justiţia), fără însă a
face parte din puterea judecătorească.
II.2. Jurisdicţii internaţionale.

Fenomenul jurisdicţionalizării la nivel internaţional nu este unul de dată
recentă. Deşi cu rădăcini mai adânci, situate în timp mult mai devreme de acel
moment, concentrarea lor avea să marcheze finalul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului următor11.
Astăzi, preocuparea pentru cunoaşterea acestor jurisdicţii derivă din constatarea
că tendinţa vădită pentru internaţionalizarea justiţiei constituie o realitate extrem de
evidentă. Această tendinţă are o dublă justificare.
Pe de o parte, intenţia manifestată la nivel internaţional, de a se construi şi a
consolida o societate civilă internaţională, preocupată să îşi asigure şi propriul sistem
instituţional;
9 Corespunzător celor trei nivele ierarhice, legea reglementează, pentru materia litigiilor militare,
instanţe denumite astfel: tribunalele militare (corespunzătoare judecătoriei); Tribunalul Militar
Teritorial (corespunzător tribunalului); Curtea Militară de Apel (corespunzătoare curţii de apel).
10 Denumire revigorată de revizuirea legii fundamentale, din 2003. Înainte de acest moment,
denumirea dată instanţei noastre supreme era Curte Supremă de Justiţie.

11 Fiecare prelegere din curs debutează cu aspectele de ordin istoric menite să circumstanţieze
jurisdicţiile analizate.
4
Pe de altă parte, criza de credibilitate pe care o resimte justiţia în sistemele

naţionale de drept şi, inerent, nevoia suplinirii lor cu un sistem judiciar supranaţional
sau internaţional.
La rigoare însă, rolul jurisdicţiilor internaţionale poate fi configurat sumar
astfel:
- jurisdicţiile internaţionale sunt chemate să soluţioneze diferende cu acest
caracter (în sensul de dezacorduri declarate între subiectele de drept
internaţional), fiind astfel un mijloc paşnic de rezolvare;
- jurisdicţiile internaţionale au rolul de a interpreta normele dreptului
internaţional şi de a orienta sistemele de drept naţional (aşa cum este
cazul soluţiilor date în justiţia europeană);
- jurisdicţiile internaţionale au rolul de a aplica dreptul existent şi, de a
semnala eventualele insuficienţe de reglementare în domeniu;
- jurisdicţiile internaţionale au rolul de a ordona relaţiile de drept
internaţional, soluţiile lor constituind adesea calea pentru a se impune
argumentele de ordin juridic, în detrimentul celor de factură politică.
Fără a propune un discurs ştiinţific amănunţit, tratarea de faţă propune doar un
rezumat al aspectelor definitorii ale problematicii, supunând analizei în detaliu doar
câteva dintre jurisdicţiile internaţionale, apreciate ca reprezentative12.
III. Analiza categorială a jurisdicţiilor internaţionale.

Un tablou complet al jurisdicţiilor organizate la nivel internaţional poate fi
realizat printr-un exerciţiu de clasificare şi calificare a acestora. Astfel, un inventar în
acest sens s-ar prezenta în următorii termeni.
1. În funcţie de raţiunea înfiinţării lor şi de durata de funcţionare, delimităm:

a) jurisdicţii cu caracter ad-hoc (istoric, temporar) (ex. Tribunalele Militare de la
Nürnberg şi Tokio);
b) jurisdicţii cu caracter permanent (ex. Curtea Internaţională de Justiţie; Curtea
Penală Internaţională).
2. În funcţie de modalitatea de soluţionare, la nivel internaţional, distingem

între:
12Anticipând expunerile viitoare, cursul propune spre studiu: Curtea Internaţională de Justiţie, Curtea
Penală Internaţională, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Sistemul jurisdicţional european-
comunitar. Se înţelege, justiţia internaţională inventariază un număr mult mai mare de jurisdicţii.
5
a) jurisdicţii care soluţionează pe cale arbitrală (ex. Curtea Permanentă de Arbitraj);

b) jurisdicţii care soluţionează pe cale judiciară13 (ex. Curtea Internaţională de
Justiţie; Curtea Europeană de Justiţie; Curtea penală Internaţională; Curtea
Europeană a Drepturilor Omului).
3. În funcţie de sfera subiectelor de drept implicate, distingem între:

a) jurisdicţii în faţa cărora pot compărea doar statele, denumite şi jurisdicţii de tip
clasic (ex. Curtea Internaţională de Justiţie);
b) jurisdicţii în faţa cărora pot compărea mai multe categorii de subiecte (state,
persoane fizice şi grupuri de persoane fizice, organizaţii neguvernamentale –
ex. Curtea Europeană a Drepturilor Omului; Tribunalul Internaţional pentru
Dreptul Mării).
4. În funcţie de spaţiul de acoperire a jurisdicţiei, există:

a) jurisdicţii de natură universală (ex. Curtea Internaţională de Justiţie)
b) jurisdicţii de natură regională (ex. Curtea Europeană de Justiţie; Curtea
Europeană a Drepturilor Omului; Curtea Interamericană a Drepturilor
Omului);
c) jurisdicţii de natură subregională (ex. Tribunalul de Justiţie al Comunităţii
Andine).
5. În funcţie de competenţa materială (ratione materiae), distingem între:

a) jurisdicţii cu competenţă materială generală (ex. Curtea Internaţională de Justiţie);
b) jurisdicţii cu competenţă specializată (ex. Curtea Penală Internaţională, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului; Tribunalul Internaţional pentru Dreptul
Mării).
IV. Semnificaţia jurisdicţiilor internaţionale

Fundamentarea jurisdicţiilor internaţionale face obiectul unei problematici larg
dezbătute astăzi în doctrină şi la nivel jurisprudenţial. Problematica se centrează în
jurul ideii de valorizare a jurisprudenţei internaţionale, în sensul aprecierii sau
calificării sale ca fiind sau nu un veritabil izvor de drept. Subiectul rămâne încă
deschis dezbaterilor, însă certitudinea cu care se confruntă mediul internaţional
13 Doar acestea prezintă interes pentru raţiunile disciplinei.

6
actual este o tendinţă vădită de proliferare a jurisdicţiilor. Pe drept cuvânt, se

vorbeşte astfel despre un adevărat fenomen de jurisdicţionalizare la nivel internaţional.
Dacă în sistemele statale, cu deosebire cele de drept romano-germanic,
majoritare în spaţiul juridic european, mai există încă dificultăţi conceptuale relativ la
calificarea jurisprudenţei ca izvor de drept pozitiv, în mediul internaţional problema
este mult mai simplu tranşată.
Aici, jurisprudenţa – ca totalitate a soluţiilor date de către organele judiciare şi
arbitrale internaţionale – este socotită în mod categoric, izvor de drept, calificare cu
valoare normativă14, jurisdicţiile internaţionale întemeindu-şi deciziile lor pe soluţiile
date la nivel internaţional, în jurisdicţii cu acelaşi caracter.
Natura acestei calificări însă face din jurisprudenţă un izvor de drept secundar
(marginal), pentru că, în dreptul internaţional public clasic, curţile internaţionale 15 nu
au o jurisdicţie obligatorie, ci una facultativă (iar tribunalele arbitrale internaţionale au
chiar şi o existenţă facultativă). Se apreciază apoi că nici nu există, pentru dreptul
internaţional public, o preocupare pentru justiţiabilitate, subiectele acestei ramuri
arătând, de regulă, preferinţă pentru alte modalităţi de soluţionare a eventualelor
conflicte. Adăugând la acestea faptul că, jurisprudenţa internaţională nu este nici
foarte bogată, locul său, în raport cu celelalte izvoare ale dreptului internaţional este
unul minor.
În contrast cu aceasta, jurisprudenţa europeană însă, în sensul de soluţii date de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea de Justiţie, are o natură aparte,
date fiind caracteristicile şi natura dreptului comunitar-european16. Aici situaţia se
prezintă în alţi termeni, instanţele au o jurisdicţie obligatorie şi o cazuistică foarte
bogată. Jurisprudenţa pe care acestea o produc este greu de ignorat, iar prezenţa
numărului mare de cauze deferite spre rezolvare constituie o dovadă în plus că,
protecţia juridică reală nu se realizează prin simpla pozitivare, ci prin existenţa unor
mecanisme judiciare de natură să asigure o protecţie efectivă. Situaţia este şi mai bine
ilustrată relativ la problematica drepturilor omului, jurisprudenţa instanţei europene
în materie – Curtea Europeană a Drepturilor Omului – reprezentând unul dintre cele
14 Textul art. 38 paragraful 1 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie enumeră între izvoarele
dreptului şi jurisprudenţa; interpretarea care se dă aceluiaşi text permite a considera jurisprudenţa
internaţională un veritabil izvor al dreptului internaţional public.
15 Exprimarea este generică şi priveşte orice jurisdicţie cu caracter internaţional.
16 Despre rolul creator al judecătorului european, a se vedea un studiu interesant, Vasilica Sandovici,
Responsabilitatea judecătorului naţional în cunoaşterea şi aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a

Drepturilor Omului, în Volumul Sesiunii anuale de comunicări ştiinţifice, cu tema Armonizare,
convergenţe şi inconsecvenţe în dreptul românesc, Iaşi, 2006, p. 447-454.
7
două elemente definitorii ale sistemului de protecţie, cel de-al doilea fiind dat de
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Protocoalele la aceasta.
8
CURTEA INTERNAŢIONALĂ DE JUSTIŢIE

(C.I.J.)
I. Aspecte generale
I.1.Premise istorice.
Fondată în 1945, după al doilea război mondial, Organizaţia Naţiunilor
Unite este cea mai importantă organizaţie internaţională din lume17. O.N.U. are
misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea
internaţională şi respectarea dreptului internaţional. Sediul central al organizaţiei
este situat în New York.
Curtea Internaţională de Justiţie (C.I.J.), cunoscută şi sub numele de
Curtea Mondială, a fost instituită în 1945, prin Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite
(O.N.U.)18 şi reprezintă nu numai principalul organism judiciar al organizaţiei 19, ci şi
al întregii comunităţi internaţionale20.
Jurisdicţia C.I.J. are caracter permanent şi este facultativă, recurgerea la
aceasta fiind determinată de consimţământul statelor–părţi la litigiul cu care a fost
sesizată.
I.2. Sediul Curţii Internaţionale de Justiţie.

C.I.J. este singurul organism O.N.U. care nu-şi are sediul la New York, ci la
Haga (Olanda).
II. Structura/organizarea Curţii Internaţionale de Justiţie
17 O.N.U. are 192 de state membre.

18 Carta Naţiunilor Unite a fost semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, la încheierea Conferinţei
Naţiunilor Unite pentru Organizaţia Internaţională şi a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945. Statutul
Curţii Internaţionale de Justiţie face parte integrantă din Cartă.
19 Organismele O.N.U. sunt: Adunarea Generală sau ”Parlamentul naţiunilor”; Consiliul de Securitate;
Consiliul Economic şi Social; Consiliul de tutelă; Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul.

20 Jurisdicţia sa a fost precedată de cea a Curţii Internaţionale Permanente de Justiţie (creată în 1922, cu
sediul la Haga), dizolvată o dată cu Societatea Naţiunilor. Trebuie precizat însă că, prima curte
internaţională a timpurilor moderne a fost înfiinţată în 1899: este vorba de Curtea Permanentă de
Arbitraj, jurisdicţie care nu face obiectul unei tratări ample în materia cursului de faţă.
9
II.1. Corpul magistraţilor.

Curtea este compusă21 din judecători permanenţi, judecători ad-hoc si camere.
a) Judecătorii permanenţi sunt în număr de 15 şi funcţionează cu titlu
individual, fiind aleşi de către Consiliul de Securitate si Adunarea Generala O.N.U.,
pe o perioada de 9 ani22, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Compunerea corpului
de magistraţi permanenţi reflectă structura Consiliului de Securitate al O.N.U., sub
aspectul statelor care sunt reprezentate la nivelul Curţii.
Judecătorii sunt independenţi23, persoane cu ţinută morală înaltă, jurişti cu
competenţă recunoscută în dreptul internaţional, aleşi astfel încât compoziţia C.I.J. să
reflecte ”marile forme de civilizaţie şi principalele sisteme juridice ale lumii”24.
Calitatea de judecător al Curţii este incompatibilă cu exercitarea altor
funcţii judiciare într-o cauză anterioară (reprezentant, consilier, avocat). Magistraţii
Curţii beneficiază de privilegiile si imunităţile necesare desfăşurării activităţii lor.
b) Judecătorii ad-hoc sunt special numiţi de către un stat pentru soluţionarea
unui anumit diferend, în cazul în care nici unul dintre cei 15 judecători ai Curţii nu
are calitatea de cetăţean al său25. Mandatul lor este limitat la cauza pentru care au fost
desemnaţi.
c) Camerele26 C.I.J. sunt constituite din 3 sau 5 judecători, numiţi în vederea
examinării unor cauze determinate sau care se pot soluţiona în cadrul unei proceduri
sumare, în litigii de mai mica importanta.
Cvorumul pentru luarea deciziilor în plen este de 9 judecători.
II.2. Grefa Curţii.

Pe lângă corpul magistraţilor, ca orice instanţă, C.I.J. dispune şi de un
organ administrativ permanent, denumit grefă, care are rolul de a asigura comunicarea
necesară între Curte şi părţi, sub aspectul pregătirii şi desfăşurării judecăţii.
21 Membrii O.N.U. sunt, din oficiu, părţi la Statutul C.I.J. Statele nemembre O.N.U. pot deveni părţi la
Statutul Curţii în condiţii determinate de Adunarea Generala a O.N.U., la recomandarea Consiliului
de Securitate. Statutul prevede posibilitatea sesizării Curţii de către orice stat al comunităţii
internaţionale, chiar daca nu este membru O.N.U sau parte la Statut, în condiţiile stabilite de Consiliul
de Securitate
22 La fiecare trei ani, o treime dintre aceştia se reînnoieşte.
23 Judecătorii nu pot primi nici un fel de instrucţiuni din partea vreunui stat, inclusiv statul de
cetăţenie sau a altei entităţi – detalii în Bogdan Aurescu, op.cit., pp.57 şi urm
24 Prevederile art. 5 din Statutul Curţii.
25 Alegerea judecătorilor ad.hoc este o facultate şi nu o obligaţie. Raţiunea alegerii este asigurarea
egalităţii depline a părţilor; este posibil ca judecătorul ad-hoc să nu aibă cetăţenia statului care l-a
desemnat.
26 Pentru Camera procedurilor sumare, anual, se desemnează 5 judecători.
10
Grefa este condusă de un grefier-şef, asistat de un adjunct, ambii aleşi de

Curte, pe o durata de 7 ani, cu posibilitatea realegerii. În personalul grefei mai intră:
experţi, jurişti, interpreţi (translatori), funcţionari de arhivă ş.a., cu toţii având
statutul de funcţionari O.N.U.
III. Atribuţiile şi competenţa Curţii.

Curtea Internaţională de Justiţie este competentă să se pronunţe în două
mari categorii de proceduri:
- una contencioasă(care este preponderentă) şi care priveşte cauzele ce au
la bază un diferend;
- una necontencioasă (în subsidiar) şi care vizează situaţiile în care Curtea
are doar un rol pur consultativ.
IV. Procedura contencioasă.

În această materie, competenţa Curţii poate fi analizată sub două aspecte:
1. Competenţa personală (ratione personae) – privită astfel sub aspectul
subiectelor de drept internaţional care compar în judecată.
Conform Statutului, numai statele pot sa fie părţi în cauzele supuse
Curţii27.
Acestea pot fi:
- statele membre O.N.U. (părţi la Cartă şi la Statut);
- statele nemembre O.N.U. (care însă au devenit parte la Statut, în
condiţiile prevăzute de Adunarea Generală, la Recomandarea Consiliului de
Securitate);
- statele nemembre O.N.U. şi care nu sunt părţi la Statut (în condiţiile
stabilite de Consiliul de Securitate)
Interesele persoanelor fizice si juridice sunt reprezentate de state prin
intermediul protecţiei diplomatice.
2. Competenţa materială28 (ratione materiae) – privită astfel sub aspectul litigiilor
care i se supun (art. 36.alin.1 din Statutul Curţii).
27Organizaţiile internaţionale nu pot să apară ca părţi într-un litigiu, dar pot să fie autorizate de
Adunarea Generală a O.N.U. să solicite Curţii avize consultative sau să ofere informaţii în legătură cu
problemele puse în discuţie.
11
În Statutul Curţii se prevăd doua categorii de cauze care intra în sfera

competentei sale materiale: cauzele pe care i le supun părţile, precum si toate
chestiunile reglementate în mod special în Carta O.N.U. sau în tratatele si convenţiile
în vigoare.
Curtea poate sa examineze doar diferende de ordin juridic dintre state (art.36
alin.2 Statutul Curţii), care pot avea ca obiect:
- interpretarea unui tratat;
- orice problema de drept internaţional;
- existenţa unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui o încălcare a unei
obligaţii internaţionale;
- natura şi întinderea reparaţiei datorate pentru încălcarea unei obligaţii
internaţionale.
V. Sesizarea/învestirea Curţii Internaţionale de Justiţie

V.1. Consimţământul statelor
Exercitarea jurisdicţiei Curţii este condiţionată de acceptarea ei de către statele
părţi. Statele pot să-şi exprime consimţământul fie anterior unui diferend, fie ulterior
producerii lui.
a) Acceptarea anterioară a jurisdicţiei Curţii se poate face printr-o declaraţie
unilaterală (clauza compromisorie) inclusă într-un tratat şi care exprimă obligaţia
asumată de stat de a accepta jurisdicţia Curţii pentru orice diferend care s-ar produce
în cadrul raporturilor cu statul/statele partener/e la tratat.
b) Acceptarea ulterioară jurisdicţiei Curţii ulterior apariţiei unui diferend se

realizează printr-un acord special între state, denumit compromis sau acord
compromisoriu, în care părţile stabilesc obiectul diferendului supus Curţii29.
28 Relativ la diversitatea cauzelor, C.I.J. este încărcată cu cereri privind: delimitară de frontieră
(teritoriale şi de spaţii maritime); aspecte privind jurisdicţia statelor; dreptul diplomatic şi consular;
folosirea ilegală a forţei, pretenţii de natură comercială; interese private, probleme de mediu.
29 Cuprinsul unui acord compromisoriu sau al unei clauze compromisorii se circumscrie la
următoarele: precizarea părţilor diferendului; alegerea modalităţii jurisdicţionale de soluţionare a

diferendului(arbitraj sau cale judiciară); precizarea obiectului diferendului şi a soluţiei cerute; precizarea
dreptului aplicabil şi a regulilor de procedură aplicabile; eventualele căi de atac (recurs, interpretare,
revizuire);angajamentul părţilor de a respecta soluţia şi de a o pune în executare; desemnarea
agenţilor/consilierilor părţilor; - pentru o expunere detaliată, a se vedea Bogdan Aurescu, Sistemul
jurisdicţiilor internaţionale, Editura All Beck, 2005, pp. 19-21.
12
c) Declaraţia facultativă de acceptare a jurisdicţiei Curţii în raport cu orice alt

stat care acceptă aceeaşi obligaţie30.
V.2. Dreptul aplicabil

C.I.J. aplica în soluţionarea litigiilor dreptul internaţional în vigoare:
- tratatele;
- cutuma;
- principiile generale de drept;
- precedentul judiciar;
- doctrina sau/şi principiile echităţii, daca exista acordul părţilor.
VI. Procedura de judecată31

VI.1. Fazele procedurii de judecată. Acestea sunt:
a) faza scrisă (depunerea de memorii)
b) faza orală (audierea părţilor, dezbaterile judiciare propriu-zise).
În principiu, faza scrisă constă în depunerea de către părţi, la termenele fixate, a
actelor privind susţinerile făcute în judecată.
Astfel, în funcţie de calea de sesizare aleasă, această fază a procedurii se
derulează astfel:
1. Când sesizarea s-a făcut prin clauză compromisorie, se depun la instanţă:
- memoriul – act care provine de la reclamant şi care conţine prezentarea situaţiei
de fapt şi de drept în viziunea statului care pretinde soluţionarea diferendului;
- contramemoriul – act care provine de la pârât şi care conţine o
contraargumentaţie la elementele expuse în memoriu.
a etapa a procedurii părţile pot sa ridice excepţia de necompetenta a Curţii în
soluţionarea cauzei, obiecţiune la care Curtea trebuie sa răspundă înaintea judecăţii
pe fond.
2. Când sesizarea s-a făcut prin acord compromisoriu (situaţie în care poziţiile
procesuale nu mai sunt tradiţional definite, reclamant şi pârât), ambele state vor
depune memoriu şi contramemoriu, eventual, dacă apreciază, ulterior acestora,
replică şi duplică.
30 Poate fi făcută în orice moment şi ulterior retrasă. Se pot face totodată şi declaraţii cu durată
determinată.
31 Actualele Reguli de Procedură aplicabile la Curte au fost adoptate în 1978 şi amendate în 2005.
13
VI.2. Statutul Curţii prevede procedura de soluţionare a litigiilor, cu respectarea

regulilor comune în materie:
- caracterul independent al judecăţii;
- caracterul contradictoriu şi public al dezbaterilor.;
- egalitatea părţilor şi asigurarea dreptului la apărare;
- existenţa celor două faze ale procedurii (scrisă şi orală);
- pronunţarea atât în drept cât şi în echitate (dacă părţile au decis astfel);
- caracterul obligatoriu şi definitiv al soluţiei pronunţate.
VI.3. Incidente procesuale – acestea sunt eventuale situaţii atipice intervenite în

desfăşurarea procesului, de natură să întârzie sau chiar să împiedice judecata32.
Intră în această categorie:
a) Eventualele obiecţii preliminarii (intervenite înainte de începerea derulării
dezbaterilor). Acestea pot viza fie competenţa Curţii, fie inadmisibilitatea cererii;
b) Curtea poate sa dispună măsuri conservatorii cu titlu provizoriu, la cererea
părţilor sau din oficiu, dacă există pericolul producerii unui prejudiciu iremediabil în
cauza.
c) Intervenţia unui stat terţ;
d) Formularea unei contrapretenţii (denumită cerere reconvenţională); de
regulă, prin contramemoriu;
e) Conexarea/reunirea procedurilor.
VI.4. Deliberarea – este etapa finală a procedurii orale; ea reprezintă o operaţiune

cu caracter nepublic şi presupune momentul în care completul de judecată (camera)
se retrage pentru a ”chibzui” asupra soluţiei ce urmează a o pronunţa în speţă.
VII. Hotărârile Curţii Internaţionale de Justiţie

Curtea adoptă hotărârile cu votul majorităţii judecătorilor prezenţi33.
Hotărârea Curţii34 se motivează şi, dacă există opinii separate (cele care
diferă de hotărârea Curţii) sau individuale (cele care coincid cu hotărârea Curţii dar
se bazează pe argumente proprii) ale unor judecători, acestea se anexează hotărârii.
32 Deşi ar putea fi considerată un incident, neprezentarea uneia dintre părţi la procedura în faţa Curţii
nu împiedică continuarea examinării cauzei – dispoziţie întâlnită şi în dreptul intern, cu acelaşi regim
juridic (art. 142 Codul român de procedură civilă).
33 În caz de paritate, votul Preşedintelui Curţii prevalează.
34 Hotărârea are următoarele părţi de structură: introducerea(preambulul); motivarea/temeiurile hotărârii;
paragraful operativ (dispozitivul).

14
Hotărârile se pronunţă la 3-6 luni de la finalizarea procedurii orale, sunt

definitive si obligatorii pentru părţile din litigiu, dar numai pentru cauza pe care o
soluţionează.
Hotărârile Curţii beneficiază de autoritatea lucrului judecat.
Carta O.N.U. oferă posibilitatea sesizării Consiliului de Securitate al O.N.U.
de către un stat, dacă cealaltă parte a litigiului nu execută obligaţiile ce-i revin în
temeiul unei hotărâri a Curţii.
Hotărârile Curţii au caracter definitiv, nu pot fi apelate. Cu privire la acestea,
Statutul Curţii prevede doar:
- dreptul unei părţi de a solicita interpretarea hotărârii pronunţate, în cazul în
care se contestă înţelesul sau întinderea dispoziţiilor hotărârii (se solicită astfel Curţii
să explice sensul în care trebuie înţelese dispoziţiile sale).
- posibilitatea revizuirii35, dacă, ulterior pronunţării soluţiei, s-a descoperit un
fapt nou, de natură a influenţa în mod substanţial procesul decizional şi care nu a
fost cunoscut de către Curte sau de parte la soluţionării cauzei.
VIII. Procedura necontencioasă sau consultativă în faţa Curţii

Internaţionale de Justiţie.
Am arătat mai devreme că, pe lângă competenţa de soluţionare a
diferendelor cu care este sesizată, C.I.J. are şi atribuţii privind emiterea de avize
consultative la solicitarea Adunării Generale si a Consiliului de Securitate al O.N.U, în
legătură cu orice problemă juridică supusă ei.
Cu autorizarea Adunării Generale, mai pot solicita avize şi alte organe ale
ONU, precum şi instituţiile specializate. Rămâne la latitudinea Curţii sa accepte sau
nu emiterea unui aviz consultativ. Statele nu pot solicita avize consultative, dar pot
sa prezinte expuneri proprii, după ce le-a fost notificată de către grefierul Curţii
existenţa unei cereri de aviz.
Procedura de adoptare a unui aviz consultativ este mai simpla decât cea
contencioasă, dar este în mare măsură asimilata acesteia.
Avizele consultative nu au caracter obligatoriu, decât dacă organismul care le-
a solicitat a acceptat în prealabil aceasta. În principiu, caracterul lor rămâne unul de
recomandare.
35Termenul în care poate fi solicitata revizuirea este de 6 luni de la data descoperirii faptului
necunoscut si nu mai târziu de 10 ani de la pronunţarea hotărârii.
15
TRIBUNALUL INTERNAŢIONAL PENTRU DREPTUL MĂRII

(T.I.D.M.)
I. Aspecte generale.
Ca şi Curtea Internaţională de Justiţie, Tribunalul Internaţional pentru Dreptul
Mării36 este o jurisdicţie permanentă, creaţie a Organizaţiei Naţiunilor Unite37. Spre
deosebire de aceasta însă, el este o jurisdicţie specializată. Funcţionează abia din
anul 199638.
Sediul – se află la Hamburg (Germania)
II. Organizare.
Ca şi Curtea Internaţională de Justiţie, Tribunal Internaţional pentru Dreptul
Mării are în structura sa: un corp al judecătorilor şi grefa.
Corpul judecătorilor – este compus din două categorii de judecători:
- judecători permanenţi (în număr de 21, independenţi, aleşi în aceleaşi
condiţii şi pe aceleaşi criterii ca şi judecătorii permanenţi de la Curtea Internaţională
de Justiţie, pe un mandat de 9 ani, cu unica deosebire că selecţia are în vedere
specialişti în problematica pe care o vizează Tribunalul).
- judecători ad-hoc39 .
Sub aspectul modului de lucru, judecătorii sunt organizaţi la rândul lor în

Camere/Secţii specializate, în funcţie de cauzalitatea deferită Curţii : camera
procedurilor sumare, camera privind diferende de pescuit, camera privind diferende de mediu,
camera pentru diferende privind teritoriile submarine, camere ad-hoc.
36 Pentru că multe dintre aspectele privind organizarea şi funcţionarea Curţii Internaţionale de Justiţie
se regăsesc fidel şi în caracterizarea acestei instanţe, tratarea nu va face decât o expunere sumară a
problematicii.
37 Documentul care îl consacră este Convenţia O.N.U. privind dreptul mării din 1982, încheiată la
Montego-Bay.
38 România este parte la Convenţia O.N.U. privind dreptul mării din 1996 (ratificată prin Legea nr.
110/1996)
39 Aleşi în aceleaşi condiţii ca şi omologii lor de la Curtea Internaţională de Justiţie.
16
Grefa reuneşte acele funcţiuni tehnice, administrative necesare funcţionării

oricărei instanţe.
III. Competenţa
Ratione personae – pot compărea în faţa Tribunalului atât statele cât şi alte entităţi
nestatale.
Ratione materiae – Tribunalul soluţionează toate cauzele date în competenţa sa
prin statut.
IV. Procedura de judecată

Contencioasă.
Sesizarea Tribunalului, fazele procesului, dreptul aplicabil şi regulile de
procedură sunt aceleaşi ca şi la Curtea Internaţională de Justiţie. Soluţiile 40 pe care le
pronunţă Tribunalul pentru Dreptul Mării sunt obligatorii şi definitive41.
Necontencioasă (consultativă).
În temeiul atribuţiilor sale necontencioase, Tribunalul se pronunţă prin avize
consultative, atunci cât i se solicită să se pronunţe cu privire la specte ce ţin de
interpretarea sau modul de aplicare a unui text ori a unei dispoziţii privind dreptul
mării. Soluţii nu sunt obligatorii, caracterul lor fiind unul facultativ, de recomandare.
JUSTIŢIA PENALĂ INTERNAŢIONALĂ
1. Preliminarii privind justiţia penală internaţională.

Problematica dreptului penal internaţional este una cu totul specială, dată
fiind natura faptelor pe care le incriminează şi, implicit, a valorilor sociale ocrotite
astfel. Ca subramură a dreptului internaţional public, dreptul internaţional penal
este definit ca ansamblul regulilor, instituţiilor şi procedurilor privind reprimarea
crimelor de drept internaţional. Noţiunea de "drept internaţional penal" nu trebuie
40 Cele pentru reglementarea diferendelor privind teritoriile submarine sunt executorii pe teritoriul
statelor părţi, în acelaşi mod ca şi sentinţele sau ordonanţele celei mai înalte instanţe judiciar ea
statului parte pe teritoriul căruia se cere executarea – prevederile art. 39 din Statutul T.I.D.M.
41 Singurele modalităţi de intervenţie ulterioară asupra acestora vizează interpretarea sau revizuirea.
17
confundată cu cea de "drept penal internaţional", care cuprinde ansamblul regulilor

de drept intern care au ca obiect săvârşirea unor infracţiuni cu elemente de
extraneitate (normele privind extrădarea, asistenţa judiciară internaţională,
cooperarea poliţienească etc.)42.
Sub aspectul preocupării pentru jurisdicţionalizare, ideea creării unor
instanţe penale internaţionale nu este nouă43. Din perspectivă istorică, în materie
penală, sunt de relevat două categorii de jurisdicţii: jurisdicţii cu caracter special, ad-hoc
şi jurisdicţii permanente44.
2. Jurisdicţiile penale ad-hoc

Trăsăturile definitorii ale jurisdicţiilor speciale se concentrează în jurul
câtorva note specifice, între care, se cer relevate următoarele:
 raţiunea înfiinţării lor este, de regulă, un conflict interstatal sau
intrastatal;
 au caracter ocazional;
 funcţionează pe un spaţiu geografic determinat;
 au o competenţă limitată, atât sub aspectul duratei de funcţionare cât şi
sub aspectul persoanelor.
a) Primele tribunale penale internaţionale ad-hoc au fost tribunalele penale

militare de la Nürnberg45 şi Tokio46.
42 Regulile care se aplică aici sunt cele de drept internaţional privat.

43 Pe lângă dezbaterile privind înfiinţarea unei Curţi Penale Internaţionale permanente, iniţiate încă
din perioada interbelică, s-a impus şi ideea înfiinţării unui tribunal special, care avea să-l judece,
pentru crimele de război, pe fostul împărat german Wilhelm al II-lea, potrivit prevederilor Tratatului
de la Versailles (1919).
44 Tema nu-şi propune să facă o analiză în detaliu a problematicii jurisdicţiilor ad-hoc. Insistenţa în
tratare cade asupra jurisdicţiei permanente în materie, în speţă Curtea Penală Internaţională.
45 Acesta a fost instituit prin Acordul de la Londra (1945) privind urmărirea si pedepsirea principalilor
criminali de război. A funcţionat între 20 noiembrie 1945 si 1 octombrie 1946. În baza Statutului de
funcţionare, Tribunalul putea sa aplice pedeapsa cu moartea sau orice alta pedeapsa. Statele părţi la
acordul de înfiinţare a Tribunalului aveau obligaţia de a preda instituţiei , spre judecare, criminalii de
război.
46 Denumit și Tribunalul Militar Internaţional pentru Extremul Orient și înfiinţat prin Proclamaţia
specială a Comandantului Suprem Aliat (generalul American Mc.Arthur) – 19 ianuarie 1946. A

funcţionat numai 2 ani şi jumătate.
18
În domeniul dreptului penal internațional, experiența tribunalelor militare

de la Nürnberg și Tokyo a rămas fără ecou. Sfârşitul Războiului Rece a relansat
această dinamică, prin crearea tribunalelor ad-hoc de către Consiliul de Securitate:
 Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie (TPII)47 – pentru
pedepsirea celor ce se fac vinovaţi de violările drepturilor omului comise pe teritoriul
fostei Iugoslavii, începând cu anul 1991.
 Tribunalul Penal Internațional pentru Ruanda (TPIR)48 - pentru pedepsirea
persoanelor responsabile de comiterea crimelor de genocid si alte violări grave ale
dreptului umanitar pe teritoriul Ruandei sau al statelor învecinate.
Se adaugă acestora și tribunale speciale înființate prin acorduri între O.N.U. și
anumite state:
 Tribunalul special pentru Timorul de Est (2000)
 Tribunalul special pentru Sierra Leone ( 2002)
 Tribunalul special pentru Cambodgia (2003)
CURTEA PENALĂ INTERNAŢIONALĂ (JURISDICŢIE PENALĂ

PERMANENTĂ)
I. Aspecte generale
I.1. Premise istorice
Absenţa unei jurisdicţii penale internaţionale la finele mileniului II în
condiţiile în care faptele penale cu rezonanţe mondiale se înmulţiseră, a mobilizat
comunitatea internaţională pentru a crea o curte comună care să aibă valoarea unui
instrument sancţionator pentru infracțiunile de dreptul ginților49.
Demersurile pentru înfiinţarea unei curţi penale internaţionale erau însă mai
vechi şi datau încă din perioada interbelică, deşi voci în acest sens s-au făcut auzite
cu mult timp înainte.
În 1872 Gustav Moynier concepea, poate pentru prima dată, ideea creării unei
jurisdicţii penale internaţionale sub a cărei competenţă să intre infracţiunile comise
împotriva dreptului ginţilor. Expusă atât la Geneva, cât şi la Cambrige, ideea s-a lovit
47 Înfiinţat în 1993, cu sediul la Haga, Olanda.

48 Înfiinţat în 1994, cu sediul la Arusha, Tanzania.
49
Mona Maria Pivniceru, Răspunderea penală în dreptul internaţional, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 153.
19
de prejudecăţile timpului. Meritul principal însă în fondarea dreptului penal

internațional și al unei jurisdicții penale internaționale cu caracter permanent îi
revine eminentului jurist român Vespasian V. Pella50, care prin întreaga sa activitate
desfășurată între anii 1919-1936 a promovat, în cadrul Asociaţiei Internaţionale de
Drept Penal, dar și la nivelul Societății Națiunilor, împreună cu Nicolae Titulescu,
înfiinţarea unei curţi penale internaţionale, propunând primul statut al acesteia, și a
unui cod penal mondial, care să cuprindă definirea crimelor de război și împotriva
umanități51.
Creată ca instituţie jurisdicţională permanentă, Curtea Penală Internaţională a
luat fiinţă în 1998. Statutul său a fost adoptat printr-o convenţie între state şi a fost
deschis spre semnare la data de 17 iulie 1998, la sediul ONU, urmând sa intre în
vigoare la 1 iulie 200252.
Curtea se bucură de personalitate juridică internaţională şi are capacitatea
juridică necesară pentru exercitarea funcţiilor şi îndeplinirea scopurilor sale53.
I.2. Sediul
Sediul Curţii Penale Internaţionale este la Haga (Olanda).
II. Structura/organizarea Curţii Penale Internaţionale

La modul general, Curtea are următoarele componente: un corp al
judecătorilor, biroul procurorului şi grefa.
1.Corpul judecătorilor
Curtea Penală Internaţională dispune de 18 judecători, aleşi dintre cei mai
reputaţi specialişti în domeniu, având cetăţenia statelor - părţi la Statut, cu un
mandat de 9 ani. În detaliu însă, această structură se prezintă astfel:
Prezidiu – compus din preşedinte şi 2 vicepreşedinţi
Secţiuni/Camere, trei la număr, corespunzătoare fazelor procesului:
- Secţia/Camera Preliminară (pentru verificarea admisibilităţii sau
inadmisibilităţii cererii)
- Secţia/Camera de Primă Instanţă (pentru judecarea cauzei în fond)
50
Vespasian V. Pella, op. cit., p. 5 (Introducere realizată de profesorul univ. dr. Mircea Duțu).
51
Din cuvântul înainte al lui Victor Duculescu la lucrarea Curtea Penală Internaţională, Istorie şi realitate, de
Dumitru Diaconu, unde se arată: „Un rol excepţional în această materie la avut marele jurist român Vespasian
V. Pella, care, în 1934 a propus crearea unei Curţi Penale Internaţionale, iar în aprilie 1934 a redactat chiar
primul text ce avea în vedere constituirea acesteia”.
52 Cauzele deferite Curţii nu vor putea evoca fapte penale săvârşite mai înainte de această dată.
53 Potrivit art.4 alin.2 al Statutului, Curtea isi poate exercita functiile si prerogativele pe teritoriul
oricarui stat parte si prin acord special, pe teritoriul oricarui stat.

20
- Secţia/Camera de Apeluri (pentru soluţionarea căii de atac)
2. Biroul Procurorului sau Oficiul Procuraturii

Procurorul este asistat de 2 adjuncţi (de cetăţeni diferite). Mandatul acestuia
este de 9 ani, fără posibilitatea de a fi reales.
3. Grefa
Pe lângă grefieri şi alţi auxiliari comuni ai instanţei, grefa CPI are în
structura sa şi Secţie de sprijin şi de protecţie a victimelor şi a martorilor.
Curtea beneficiază pe teritoriul statelor-parţi la Statut de privilegiile si
imunităţile necesare îndeplinirii misiunii sale. Judecătorii, Procurorul, procurorii
adjuncţi si Grefierul beneficiază, în exercitarea atribuţiilor lor, de privilegiile si
imunităţile acordate şefilor misiunilor diplomatice. După expirarea mandatului, ei
continua sa beneficieze de imunitate împotriva oricărei proceduri legale în legătura
cu declaraţiile date sau actele realizate în exercitarea funcţiilor lor oficiale54.
III. Competenţa Curţii Penale Internaţionale

Competenta Curţii Penale Internaţionale55 este calificata ca fiind
complementara jurisdicţiilor penale naţionale (art.1 din Statut). Aceasta înseamnă că ea
acţionează doar când statul nu o face, responsabilitatea primară aparţinând acestuia.
1) Ratione materiae sau competenţa materială

CPI este competenta sa soluţioneze cauze având ca obiect comiterea unor
infracţiuni deosebit de grave, care aduc atingere intereselor ansamblului comunitarii
internaţionale:
b. crime de genocid;
54Limbile oficiale ale Curţii sunt engleza, araba, chineza, spaniola, franceza si rusa.
55Primul proces al Curţii Penale Internaţionale s-a deschis la Haga, împotriva fostului şef al miliţiei
congoleze Thomas Lubanga, acuzat de crime de război pentru că a folosit copii-soldaţi in RD Congo.
Lubanga, în vârsta de 48 de ani, este judecat la aproape şapte ani de la înfiinţarea Curţii Penale
Internaţionale, primul tribunal internaţional permanent care are ca misiune judecarea autorilor
crimelor de război, crimelor împotriva umanităţii şi infracţiunii de genocid. Lubanga, transferat la
Haga în martie 2006, este acuzat de înrolarea unor copii cu vârste sub 15 ani, pe care i-a obligat să
lupte în cadrul aripii militare a miliţiei sale, Uniunea patrioţilor congolezi (UPC), în timpul războiului
civil din Ituri, in perioada septembrie 2002-august 2003 – Extras articol (Ziare.com) 19 ianuarie 2009
21
c. crime împotriva umanităţii;

d. crime de război.
a) Crima de genocid este definita drept “orice acte comise cu intenţia de a

distruge, în tot sau în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios prin: uciderea
membrilor grupului; atingerea grava a integrităţii fizice si psihice a membrilor
grupului; supunerea intenţionata a grupului la condiţii de existenta care sa conducă
la distrugerea sa fizica totala sau parţiala; masuri vizând împiedicarea naşterilor în
cadrul grupului; transferul forţat de copii de la un grup la altul.”
b) Prin crima contra umanităţii se înţelege oricare dintre actele menţionate în

continuare, atunci când sunt comise în cadrul unui atac generalizat sau lansat
sistematic asupra populaţiei civile: ucidere, exterminare, sclavaj, deportare sau
transfer forţat de populaţie, condamnarea la închisoare sau alte forme de privare
grava de libertate, tortura, viol, sclavie sexuala, prostituţie forţata, sarcina sau
sterilizare forţata sau orice alta forma de violenta sexuala de gravitate comparabila,
persecutarea unui grup pentru motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic,
cultural, religios sau bazat pe sex, sau în funcţie de alte criterii universal recunoscute
ca inadmisibile în dreptul internaţional, crima de apartheid si alte acte inumane cu
un caracter similar, cauzatoare de suferinţe puternice si care aduc atingere grava
integrităţii fizice sau mentale.
c) Curtea este competenta sa judece crimele de război, în special acele crime

care se înscriu în cadrul unui plan sau al unei politici elaborate. Prin crime de război
se înţeleg, în virtutea Convenţiilor de la Geneva din 1949 privind dreptul umanitar si
a altor convenţii si cutume internaţionale, fapte precum:
- omuciderea intenţionata;
- tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice;
- provocarea cu intenţie a unor suferinţe puternice sau a unor atingeri grave
a integrităţii fizice;
- distrugerea si însuşirea de bunuri, nejustificată de necesitaţi militare si
executata pe o scara larga, în mod ilicit;
- constrângerea unui prizonier de război sa servească interesele unei armate
străine;
- deportarea sau arestarea ilegala;
- luarea de ostateci;
22
- lansarea de atacuri deliberate împotriva misiunilor umanitare si de

menţinere a păcii;
- lansarea unui atac deliberat atunci când este evident ca acesta va produce
pierderi de vieţi si pagube materiale în rândul populaţiei civile;
- uciderea sau rănirea combatanţilor inamici după ce aceştia s-au predat;
- portul unor însemne militare sau a uniformei inamice, atunci când are
drept urmare pierderea de vieţi sau rănirea grava a adversarului;
- lansarea de atacuri deliberate împotriva construcţiilor destinate uzului
religios, educativ, artistic, ştiinţific sau caritabil, precum si împotriva monumentelor
istorice si a spitalelor, atunci când acestea nu sunt obiective militare;
- supunerea prizonierilor la experienţe medicale si ştiinţifice;
-distrugerea sau confiscarea bunurilor inamice, atunci când nu sunt impuse
de necesitaţi militare;
- atingerea demnităţii persoanei, prin tratamente umilitoare si degradante;
- violul, sclavia sexuala, prostituţia forţată, sterilizarea forţată;
- utilizarea ostaticilor civili pentru a proteja zone sau forte militare;
- înfometarea deliberata a civililor;
- înrolarea tinerilor sub 15 ani56.
2) Ratione personae sau competenţa personală

Curtea este competenta sa judece si sa pedepsească doar persoanele fizice57
vinovate de comiterea infracţiunilor precizate mai sus, daca au împlinit vârsta de 18
ani, la data săvârşirii faptei.
Calitatea oficiala de sef de stat sau de guvern, de preşedinte de parlament,
de demnitar sau funcţionar public nu exonerează pe autorul faptei de răspundere
penală în fata Curţii si nici nu constituie un motiv de reducere a pedepsei.
Imunităţile sau regulile de procedura speciale care însoţesc calitatea oficiala a unei
persoane nu împiedica Curtea sa îşi exercite competenta fata de persoana în cauza.
Comandanţii militari, pe lângă responsabilitatea pentru propriile crime,
răspund penal în fata Curţii si pentru crimele comise de către forţele plasate sub
comanda si controlul lor efectiv.
3. Ratione loci sau competenţa teritorială
56Actele enumerate în cadrul acestor definiţii nu sunt limitative.

57 Raspunderea penala este o raspundere esenţialmente individuala. Nu se admite raspunderea
colectiva a acestora.
23
Curtea este sesizată doar cu cauze privind infracţiuni săvârşite pe teritoriul

statelor-părţi.
4. Ratione temporis/temporalis sau competenţa temporală

Curtea nu poate judeca decât crimele comise după intrarea in vigoare a
Statutului – 1 iulie 2002.
Art.12 al Statutului stabileşte că un stat care devine parte la Statut acceptă
automat jurisdicţia Curţii. Un stat care nu este parte la Statut poate totuşi accepta
jurisdicţia Curţii, prin depunerea unei declaraţii la grefa acesteia, cu referire speciala
la crima respectiva. Statul acceptant este obligat in continuare sa coopereze cu curtea
in condiţiile prevăzute de Statut.
IV. Sesizarea Curţii şi dreptul aplicabil

IV.1. Mijloace de sesizare
Curtea devine competenta sa judece persoanele fizice care au comis crime

împotriva unui stat- parte la Statut în următoarele situaţii:
a. prin sesizarea Procurorului de către un stat-parte;
b. prin sesizarea Procurorului de către Consiliul de Securitate al ONU;
c. prin deschiderea, din oficiu, de către Procuror, a unei anchete în
legătura cu comiterea unei infracţiuni.
IV.2. Condiţii de admisibilitate a unei cauze

O cauza nu este considerata admisibila de către Curte, atunci când:
a) Crima a făcut obiectul unei anchete din partea unui stat competent în
cauza, mai puţin atunci când acest stat nu a dorit sau a fost incapabil să efectueze
ancheta.
b) Persoana vizată a fost deja judecată pentru faptele care fac obiectul
plângerii; conform principiului „non bis in idem”, nimeni nu poate fi judecat de către
Curte sau de către alta instanţă pentru crime pentru care a fost deja condamnat sau
achitat de către Curte.
c) Cauza nu prezintă suficientă gravitate pentru a fi judecată de către Curte.
IV.3. Dreptul aplicabil
Curtea, în judecarea cauzelor, aplică prevederile Statutului, Convenţiile de la
Geneva privind dreptul umanitar, alte convenţii şi cutume internaţionale.
De asemenea, sunt aplicabile cauzelor, principiile generale ale dreptului penal:
24
- legalitatea incriminării (nullum crimen sine lege);

- legalitatea pedepsei (nulla poena sine lege);
- neretroactivitatea legii penale;
- responsabilitatea penală individuală58.
Se adaugă acestora:
- principiul jurisdicţiei universale în privinţa reprimării crimelor de drept internaţional
- principiul imprescriptibilităţii crimelor de drept internaţional
- principiul potrivit căruia unicul temei al răspunderii internaţionale penale este crima de
drept internaţional
V. Procedura de judecată.
Procedura în faţa Curţii Penale Internaţionale prezintă unele note specifice.
Aceasta comporta mai multe etape:
a. sesizarea procurorului;
b. procedura în fata Camerei preliminare;
c. procedura în fata autorităţilor statului naţional;
d. procedura în fata Camerei de prima instanţă;
e. pronunţarea sentinţei;
f. procedura în fata Camerei de apel.
Procurorul poate sa solicite arestarea persoanei, măsura pe care o dispune
Camera preliminara pe baza convingerii ca sunt motive rezonabile de a crede ca
persoana în cauza a comis crima si ca arestarea este necesara pentru a garanta
prezenta acesteia în fata instanţei, împiedicarea obstrucţionării anchetei, precum si a
comiterii unei alte crime.
Statul parte care primeşte cererea de arestare trebuie sa ia imediat masuri
pentru punerea în executare a cererii, conform propriei legislaţii si Statutului Curţii.
Persoana arestata este imediat deferita autorităţii judiciare competente a statului de
detenţie, care verifica daca mandatul de arestare a vizat într-adevăr acea persoana,
daca procedura de arestare a fost respectata si daca au fost respectate drepturile
persoanei în cauza. Persoana arestata are dreptul de a cere punerea în libertate
provizorie, cererea fiind examinata de autoritatea competenta a statului de detenţie,
decizia finala aparţinând însa Camerei preliminare.
Persoanele supuse anchetei au următoarele drepturi: nu pot fi obligate sa
depună mărturie împotriva lor înseşi sau sa se declare vinovate; nu pot fi supuse nici
58Statutul prevede şi cauze care înlătură responsabilitatea penală. Între acestea: legitima apărare,
bolile psihice, constrângerea.
25
unei forme de constrângere sau ameninţare si nici torturii sau vreunui tratament
crud, inuman sau degradant; beneficiază gratuit de interpret, atunci când este
necesar; nu pot fi arestate sau reţinute în mod arbitrar.
Procesul are loc la sediul Curţii, în prezenta acuzatului. Dezbaterile judiciare
se desfăşoară potrivit principiului publicităţii59 si contradictorialităţii.
Curtea poate indica, atunci când este cazul, reparaţiile pe care cel condamnat
este obligat sa le acorde victimelor sau urmaşilor acestora.
VI. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii

Hotărârile Curţii
Curtea se poate pronunţa prin condamnarea sau achitarea celui supus
jurisdicţiei sale. Pedepsele aplicate sunt cele specifice dreptului penal:
- detenţia pe viaţă;
- închisoarea (maxim 30 de ani)
- amenda (cumulată de regulă cu închisoarea şi confiscarea bunurilor)
Sentinţa de condamnare pronunţata de prima instanţa poate să facă obiectul
apelului60, înţeles ca o cale ordinară de atac.
Atât condamnatul cat si Procurorul, pot face apel împotriva sentinţei primei
instanţe. Hotărârea Camerei de apel se da cu votul majorităţii judecătorilor, în
şedinţa publica si este motivata.
Hotărârea Curţii poate fi supusă şi revizuirii, cale extraordinară de atac
(atunci când se descoperă probe noi care, daca ar fi fost înfăţişate Curţii, ar fi
schimbat hotărârea atacată).
Executarea hotărârilor
Executarea hotărârilor de condamnare la pedeapsa cu închisoare se
realizează pe teritoriul statului desemnat de Curte, dintre cele care s-au declarat
dispuse sa primească condamnaţi. Sentinţa de condamnare este executorie pentru
statele-parţi, care nu o pot modifica.
Obligaţia de cooperare judiciară

Statutul stabileşte obligaţia statelor parţi de a coopera si de acorda asistenta
judiciara Curţii.
59 Singura exceptie de la principiul publicitatii o constituie cazul în care Camerele Curtii, pentru a
proteja victimele, martorii sau un acuzat, dispune ca o anumita parte a procedurii sa se desfasoare cu
usile închise.
60 Conform art. 82 alin. 1 Statut.
26
Pentru consolidarea regulilor sale, Statutul nu permite formularea de

rezerve si nu poate fi amendat decât după 7 ani de la intrarea in vigoare61.
61Aspect deja confirmat, pentru că, la începutul anului 2009, mediul juridic penal internaţional a
lansat invitaţia pentru a se purta discuţii privind o eventuală amendare a Statutului CPI.
27
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

(C.E.D.O.)
I. Note generale
I.1. Premise istorice.
Creat la 5 mai 1949, Consiliul Europei este o organizaţie internaţională cu
caracter interstatal, în cadrul căreia a fost elaborată Convenţia pentru apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale62. Obiectivul autorilor acestui
document a fost acela de a face primii paşi pentru punerea în valoare a unor drepturi
enunţate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, adoptată de
Organizaţia Naţiunilor Unite.
Pe lângă consacrarea unei serii de drepturi şi libertăţi civile şi politice,
Convenţia a prevăzut şi un sistem de aplicare a obligaţiilor asumate de statele
contractante. Trei instituţii au fost create în acest sens, una dintre acestea fiind Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, înfiinţată în 195963.
I.2. Convenția și Protocoalele la Convenție

Întrucât realitățile mereu noi reclamă adaptarea Curții, mecanismul de protecție
juridică și jurisdicțională este prevăzut cu posibilitatea de amendare a textului inițial
al Convenției, amendare realizată prin Protocoale adiționale (devenite, după
asumarea lor de către statele părți, parte integrantă la Convenție).
De la apariție și până astăzi, au fost adoptate 16 protocoale adiționale la
Convenție, 14 dintre acestea in vigoare, iar ultimele două deschise spre semnare și
ratificare (Protocolul nr. 15 din 24 iunie 2013 și Protocolul nr. 16 din 02 octombrie
2013).
Relativ la importanța protocoalelor adiționale, este de precizat că:
- unele au vizat extinderea spre protecție juridică a unor drepturi suplimentare
față de Convenție, denumite de a doua sau a treia generație; de pildă, Protocolul nr. 1
sau nr. 7, care au inclus printre drepturile protejate, dreptul de proprietate, dreptul la
62 Convenţie deschisă pentru semnare la Roma, pe data de 4 noiembrie 1950, în vigoare începând cu
data de 3 septembrie 1953.
63 Celelalte două instituţii fiind Comisia Europeană a Drepturilor Omului (înfiinţată în 1954), şi
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, acesta din urmă alcătuit din miniştrii afacerilor externe
ai statelor membre sau reprezentanţii lor.
28
educație sau dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeași faptă (non bis in
idem);
- altele au introdus mutații semnificative relativ la procedura de judecată în fața
Curții, inclusiv procedura preliminară. Cele mai relevante în acest sens, au fost
Protocolul nr. 11, nr. 14 și recentele Protocoale nr. 15 și 16.
Astfel, începând cu anul 1980, datorită creşterii constante a numărului de cauze
aduse în faţa instituţiilor Convenţiei, a devenit mult mai dificil să se menţină durata
procedurilor în limite acceptabile. Problema s-a accentuat prin aderarea noilor state
contractante, începând cu anul 1990. Numărul în creştere de cazuri a dus la dezbateri
asupra necesităţii reformării mecanismului de control creat de Convenţie, care a
condus la adoptarea Protocolului nr. 11 la Convenţie. Scopul urmărit a fost acela de a
simplifica structura pentru a scurta durata procedurii şi, în acelaşi timp, de a consolida
caracterul judiciar al sistemului, făcându-l pe deplin obligatoriu şi abolind rolul
decizional al Comitetului de Miniştri.
Acesta avea să constituie o schimbare fundamentală în mecanismul de lucru al
Curții. Până la intrarea sa în vigoare doar statele contractante aveau dreptul de
petiţie directă în faţa Curţii, analiza cererilor fiind realizată mai întâi de către Comisie
şi apoi dacă cererea era declarată admisibilă de către Curte, după cum am arătat
anterior.
Intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 la 01.11.199864 a avut rolul de a
centraliza mecanismul de aplicare al Convenţiei, creând o Curte unică permanentă (a
fost eliminată activitatea preliminară, de filtru, a Comisiei și cea a Consiliului de
Miniștri), a dat posibilitatea tuturor cetăţenilor statelor semnatare ale Convenţiei să
adreseze petiţii directe Curţii (a întărit rolul individului în raport cu statul al cărui
resortisant este, și a creat astfel, pentru prima dată în lume, din individ un subiect de
drept internațional) şi, pentru a întări sistemul judiciar, a instituit jurisdicţia
obligatorie a Curţii (s-a stabilit că hotărârile pronunțate de ea sunt obligatorii pentru
părți, jurisprudența devenind în acest caz, izvor al dreptului național)
Modificările vizate prin Protocolul nr. 11 la Convenție au avut în vedere și
aglomerarea Curții cu din ce în ce mai multe cereri și au urmărit simplificarea
mecanismului procedural, creşterea eficacității mijloacelor de protecţie, reducerea
duratei procedurilor, care uneori putea ajunge la 5-6 ani de la depunerea petiţiei şi
până la pronunţarea hotărârii, dorința de a face sistemul accesibil fiecărei persoane şi
de a menţine un nivel ridicat al protecţiei drepturilor omului.
64 Protocolul nr. 11 a fost semnat de România la 11 mai 1994 și ratificat de Parlament la 11 august 1995.
29
În decursul celor trei ani care au urmat datei la care a intrat în vigoare
Protocolul nr.11, numărul de cereri înregistrate pe rolul Curţii a crescut în mod
considerabil. Conferinţa ministerială pe tema Drepturilor Omului65 a iniţiat un proces
de reflecţie asupra reformei sistemului. În noiembrie 2002, ca urmare a Declaraţiei
ministeriale privind Curtea Drepturilor Omului pentru Europa, delegaţii miniştrilor
au dat mandate Comitetului Director pentru Drepturile Omului (CDDO) să
elaboreze un ansamblu de propuneri.
Protocolul nr. 14 la Convenţie, protocol ce a intrat în vigoare în iunie 2010 66
aduce o serie de modificări importante în mecanismul de funcţionare al Curţii, cum
ar fi: în cazul cererilor individuale Curtea o va declara inadmisibilă dacă aceasta este
incompatibilă cu prevederile Convenţiei sau a protocoalelor sale, sau dacă
“reclamantul nu a suferit un prejudiciu important, cu excepţia cazului în care respectarea
drepturilor omului garantate prin Convenţie şi prin protocoalele sale impune examinarea pe
fond a cererii şi cu condiţia de a nu respinge pentru acest motiv nici o cauză care nu a fost
examinată corespunzător de o instanţă naţională”67.
O adăugare importantă este și prevederea din art. 17 din Protocolul 14 care
modifică art. 59 din Convenţie, în sensul menționării exprese că Uniunea Europeană,
ca organism de sine stătător, poate adera la această Convenţie.
Pe lângă aceste modificări se mai adaugă şi altele, cum ar fi: acordarea
posibilităţii Comisarului pentru drepturile omului ce îşi desfăşoară activitatea pe
lângă Consiliul Europei de a pune concluzii în faţa Curţii68, atribuirea competenţei
Comitetului de Miniştri de a sesiza Curtea în cazul neexecutării unei hotărâri de
condamnare de către statul vizat69, mărirea mandatului judecătorilor de la 6 la 9 ani
(practic s-a creat doar un singur tip de mandat, acela de 9 ani, înainte existând și
mandate de 3 sau 6 ani)70, fără posibilitatea de a fi realeşi, explicitarea atribuţiilor
65 Organizată la Roma în perioada 3-4 noiembrie 2000 pentru a marca 50 de ani de la deschiderea spre
semnare a Convenţiei, a iniţiat un proces de reflecţie asupra reformei sistemului.
66 Protocolul nr. 14 la Convenţie a fost adoptat la Strasbourg la 13 mai 2004 şi a intrat în vigoare la data
de 01 iunie 2010, potrivit dispoziţiilor art. 19 din acest act :”în prima zi a lunii care urmează trecerii unui
termen de 3 luni de la data la care toate părţile contractante îşi vor fi exprimat consimţământul de a fi parte la
protocol, în conformitate cu dispoziţiile art. 18”, odată cu ratificarea lui de către toate părțile. România a
semnat Protocolul la 13 mai 2004.
67 Noile condiţii sunt prevăzute în art. 12 din Protocolul 14 la Convenţie care modifică art. 35 alin. 3 din
Convenţie. De remarcat că între cele două condiţii de admisibilitate, adăugate la cele deja existente, se
foloseşte conjuncţia “sau” şi nu conjuncţia “şi”, ceea ce denotă că este suficientă îndeplinirea doar a
uneia dintre cele două condiţii pentru a declara petiţia inadmisibilă.
68 Potrivit art. 13 din Protocolul 14 la Convenţie care modifică art. 36 prin adăugarea unui nou alineat.
69 Potrivit art. 16 din Protocolul 14 la Convenţie care modifică art. 46 pct. 3 din Convenţie.
70 Potrivit art. 2 din Protocolul 14 la Convenţie care modifică art. 23 din Convenţie.
30
judecătorilor. Tot în urma Protocolului nr. 14 s-a conferit posibilitatea Curții de a

pronunța hotărâri pilot, pentru a evita astfel aglomerarea inutilă a acestui for juridic
european și repetitivitatea soluțiilor la un interval scurt de timp. Procedura în acest
caz prevede ca atunci când se constată că mai multe cereri, poartă asupra aceleiași
probleme, Curtea va decide asupra tuturor printr-o hotărâre pilot.
Procedura hotărârii pilot are drept scop, pe termen lung71:
- să identifice disfuncțiile de la nivelul legislației naționale, care sunt sursa
acestor violări;
- să dea indicații clare guvernului cum ar putea să remedieze aceste disfuncții, și
- să indice crearea unui remediu național care să pună capăt tipului de
disfuncție identificată.
II. Sediul
Sediul Curţii Europene a Drepturilor Omului se află la Strasbourg. Este motivul
pentru care, pentru C.E.D.O. se află în uz şi denominaţia Curtea de la Strasbourg.
III. Organizarea/structura Curţii.

Curtea are în componenţa sa corpul judecătorilor şi grefa.
III.1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este alcătuită dintr-un număr de
judecători egal cu cel al statelor contractante – 47 la acest moment.
Cât priveşte modul de desemnare al judecătorilor, aceştia trebuie să se bucure
de cea mai înaltă reputaţie morală şi să întrunească condiţiile cerute pentru
exercitarea unor înalte funcţii judiciare sau să fie jurişti având o competenţă
recunoscută.
Judecătorii îşi exercită funcţiile la Curte72, în nume propriu şi nu reprezintă
niciun stat. Atunci când într-o cauză anume judecătorul național desemnat este
recuzat sau este împiedicat de o altă cauză să judece, poate fi desemnat un alt
judecător care să îi țină locul pentru acel caz special. Acesta este denumit un judecător
ad-hoc.
71 Toate aceste ultime trei funcții ale hotărârii pilot își produc efecte erga omnes, în principal, la nivelul
statului care se face vinovat de încălcarea Convenției, făcând din acest tip de procedură nu doar un
remediu individual, ci și un remediu major național, care să dea posibilitatea statelor, ca prin propriile
forțe și mecanisme juridice să găsească soluțiile cele mai eficiente pentru a pune capăt unor cazuri
repetitive, în care încălcarea Convenției este similară.
72 Curtea plenară îşi alege preşedintele, doi vicepreşedinţi şi doi preşedinţi de secţiune, pentru o
perioadă de trei ani.

31
Ei nu se pot angaja în nicio activitate incompatibilă cu independenţa sau

imparţialitatea lor sau cu cerinţele unei funcţii permanente.
Alegerea candidaţilor din partea statului Român se face de Guvern, la
propunerea Consiliului Superior al Magistraturii a cărui şedinţă de desemnare este
prezidată de către Ministrul Justiţiei fără ca acesta să participe la vot.
Mandatul unui judecător este de 9 ani, fiind unicul mandat, aceștia neputând fi
realeși. Potrivit Protocolului nr. 14, nu se prevede o limitare a numărului de
realegeri, în schimb se prevede o limită de vârstă, mandatul judecătorilor încheindu-
se atunci când aceştia împlinesc vârsta de 70 de ani73, însă așa cum am arătat prin
Protocolul nr. 15 se propune ca acest aspect să fie eliminat. În condițiile în care un
judecător este înlocuit cu un altul, noul judecător ales va duce la bun sfârşit mandatul
predecesorului său, acesta din urmă fiind obligat să se ocupe de cauzele cu care
fusese deja sesizat74.
Judecătorii Curţii pot fi revocaţi din funcţie, aceasta constituind un caz
excepţional asupra căruia ceilalţi judecători decid cu o majoritate de 2/3.
Judecătorii se bucură pe timpul exercitării mandatului, până la revocarea lor din
funcţie sau până la înlocuirea lor de privilegiile şi imunităţile prevăzute la art. 40 din
Statutul Consiliului Europei şi de acordurile încheiate în virtutea acestui articol.
Conform Regulamentului său, Curtea este împărţită în cinci secţii, a căror
componenţă, stabilită pentru trei ani, trebuie să fie echilibrată atât din punct de
vedere geografic, cât şi al reprezentării sexelor, ţinându-se cont, în acelaşi timp, de
diferitele sisteme de drept ale statelor contractante. Preşedinţii de secţii sunt asistaţi
şi, atunci când este necesar, sunt înlocuiţi de vicepreşedinţi, aceştia din urmă fiind
aleşi de către secţii.
Modul de lucru al judecătorilor variază în funcție de stadiul procesual.
Astfel, formulele de lucru sunt:
- Complet compus din judecător unic; acesta este asistat în activitatea sa de
raportori, ce fac parte din grefa Curţii75 (judecătorul unic nu poate analiza nicio cerere
introdusă împotriva Înaltei Părți Contractante în numele căreia a fost ales. Rolul său
este acela de a stabili dacă o cerere poate fi declarată admisibilă sau nu. Dacă acesta
declară cererea inadmisibilă, soluția sa este definitivă, în timp ce, atunci când
73 Conform art. 23 alin. 6 din Convenţie.

74 Conform art. 23 din Convenţie.
75 Potrivit art. 6 din Protocolul 14 din Convenţie care modifică art. 26, la care se adaugă art. 4 din
Protocolul 14 care modifică art. 24 pct. 3 din Convenţie.

32
constată că ea este admisibilă o va trimite unui Comitet sau unei Camere pentru o
examinare suplimentară).
- Comitete de 3 judecători pentru o perioadă de douăsprezece luni;
- Camere de 7 judecători după principiul rotaţiei, preşedintele secţiei şi
judecătorul ales din statul în cauză fiind prezenţi de drept;
- Marea Cameră compusă din 17 judecători.
Competența acestor formule de lucru este prevăzută expres și în detaliu în
Regulamentul Curții.
III.2. Curtea este asistată de o grefă alcătuită în special din jurişti din toate Statele
membre (numiţi si "referenţi"). Aceştia, fiind independenţi de ţările lor de origine, nu
reprezintă nici reclamanţii, nici Statele.
IV. Aria de jurisdicție sau competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

IV.1. Ratione materiae sau competenţa materială
Curtea aplică prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului76.
Misiunea sa consta in verificarea respectării de către State a drepturilor şi garanţiilor
prevăzute în Convenţie. În acest scop, ea examinează cererile introduse de către
persoane individuale sau, mai rar, de către State.
Drepturile prevăzute in Convenţie sau in protocoalele sale şi care fac obiectul
jurisdicţiei Curţii pot fi categorisite astfel: drepturi consfinţite în convenţie şi drepturi
apărate prin prohibirea unor acte care le încalcă:
a) Drepturile apărate direct
- dreptul la viaţă
- dreptul la un proces echitabil în materie civilă şi penală
- dreptul la respectarea vieţii private şi de familie
- libertatea de exprimare
- libertatea de gândire şi conştiinţă
- dreptul la un recurs efectiv în justiţie
- dreptul la respectarea bunurilor personale
- dreptul de a vota si dreptul de a participa la alegeri
b) Există şi drepturi apărate indirect, prin interzicerea unor acte/fapte de natură
să le aducă atingere. Sunt astfel interzise:
- tortura si pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante;
76Abrevierea consacrată pentru aceasta este CEDO, spre deosebire de Curte, care se identifica
C.E.D.O.
33
- detenţia arbitrara si ilegala;

- discriminarea in exercitarea drepturilor si libertăţilor recunoscute in
Convenţie;
- expulzarea sau neacceptarea propriilor cetăţeni de către un Stat;
- pedeapsa cu moartea;
- expulzarea colectivă a străinilor.
IV.2. Ratione personae sau competenţa personală

Orice stat contractant sau orice persoană care pretinde a fi victima unei încălcări a
Convenţiei poate depune direct la Curtea de la Strasbourg o cerere prin care invocă o
încălcare de către un stat contractant a unuia dintre drepturile garantate prin
Convenţie.
Curtea poate fi sesizată și de persoane fizice, ONG-uri, grupuri de persoane
fizice.
În conformitate cu Acordul european privind persoanele participante la procedurile în
faţa Comisiei şi Curţii Europene ale Drepturilor Omului77 adoptat iniţial la Londra în 06
mai 1969, precum şi în conformitate cu noul Acord european ...78 adoptat la Strasbourg
în 05 martie 1996, în urma elaborării Protocolului nr. 11 la Convenţie, sunt considerate
persoane participante la procedurile în faţa Curții următoarele79:
- părţile, reprezentanţii sau consilierii acestora;
- martorii şi experţii chemaţi de către Curte;
- alte persoane invitate de preşedintele Curţii să participe la procedura
respectivă.
Trebuie precizat că, în acest context, termenul de Curte este folosit într-un sens
extinctiv, referindu-se la toate tipurile de complete ce se pot constitui la nivelul
acesteia. Aceeaşi interpretare extinctivă este dată de Convenţie şi termenului de „a
participa la procedură”, termen ce desemnează orice comunicare în vederea
introducerii unei plângeri împotriva unui stat-parte la Convenţie.
IV.3. Ratione loci sau competența teritorială
77 „Acordul european privind persoanele participante la procedurile în faţa Comisiei şi Curţii Europene ale
Drepturilor Omului” a fost ratificată de România prin Legea nr. 6 din 08 ianuarie 1998, publicată în M.
Of. nr. 11 din 15.01.1998.
78 „Acordul european privind persoanele participante la proceduri în faţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului” a fost ratificat de România prin Legea nr. 33 din 25 februarie 1999 publicată în M. Of. nr. 88
din 02 martie 1999.
79 Conform art. 1alin. 1 şi 2 din Acordul de la Strasbourg din 1996.
34
Din această perspectivă, competența Curții acoperă teritoriile statelor părți la

Convenție , precum și teritoriile unde acestea exercită un control general.
IV.4. Ratione temporis sau competența temporală

Aceasta derivă din principiul subsidiarității, specific acțivității Curții, care face
ca jurisdicția sa să nu reprezinte o nouă cale de atac sau un alt nivel de jurisdicție,
suplimentar celor instituite în sistemele de stat interne. Așa cum avea să fie adesea
calificată, Curtea are un rol corector subsidiar, în raport cu sistemele judiciare
naționale.
Tocmai de aceea, din perspectiva competenței temporale, Curtea este în drept să
fie angajată într-o cauză doar dacă încălcarea s-a produs ori a subzistat ulterior
intrării în vigoare a Convenției pentru statul în cauză (pentru România, 20 iunie
1994).
V. Sesizarea Curţii.
V.1. Conţinutul cererii sau plângerii.
Procedura în faţa Curţii este declanşată prin introducerea unei cereri fie de către
o Înaltă Parte Contractantă (stat) atunci când ar exista o pretinsă încălcare a
prevederilor convenţiei şi ale protocoalelor sale de către o altă Înaltă Parte
Contractantă (cerere interstatală), fie de către o persoană fizică, organizaţie
nonguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei
încălcări de către una dintre Înaltele Părţi Contractante a drepturilor recunoscute în
Convenţie sau în Protocoalele sale (cerere individuală).
Cererea trebuie să fie realizată pe un formular, ce se poate procura de la
grefierul Curții, cu excepția situațiilor în care aceasta ar decide altfel. După aceasta,
grefierul va informa petentul cu privire la desfăşurarea procedurii, care în această
etapă este scrisă, nesolicitând prezenţa părţii în faţa Curţii. În această etapă nu se
poate obţine asistenţă juridică din partea Curţii.
O cerere interstatală trebuie să cuprindă :
- numele părţii contractante împotriva căreia se îndreaptă petiţia;
- expunerea faptelor;
- aspectele care sunt pretinse a fi încălcate cu privire la Convenţie;
- o expunere cu privire la respectarea criteriilor de admisibilitate;
- obiectul petiţiei şi descrierea generală a pretenţiei sau a pretenţiilor de
satisfacţie echitabilă;
- numele şi adresa persoanei sau a persoanelor desemnate ca agenţi;
35
- copii ale tuturor documentelor necesare cauzei.
O cerere individuală va trebui să cuprindă :

- numele, adresa sa sau a reprezentantului său, data nașterii și naționalitatea; în
cazul în care este vorba despre o organizație numele acesteiași al reprezentantului
legal, sediul, adresa;
- dacă partea are reprezentant, vor trebui precizate și numele, ocupația, adresa,
telefonul, faxul și adresa de e-mail acestuia;
- numele Înaltei Părţi Contractante împotriva căreia se îndreaptă petiţia;
- o succintă expunere a faptelor;
- o succintă prezentare a violărilor pretinse cu privire la Convenţie și
eventualele argumente în sprijinul susținerilor;
- o expunere cu privire la respectarea criteriilor de admisibilitate;
- semnătura petentului sau a reprezentantului său80; Curtea nu primește cererile
anonime.
Dacă petentul apreciază necesar poate dezvolta faptele, dar nu mai mult de 20
de pagini, și totodată, va prezenta copii simple ale tuturor documentelor necesare
cauzei.
V.2. Condiţii de admisibilitate

Recurgerea la C.E.D.O. est condiţionată de câteva elemente:
- petentul trebuie să fie, personal si direct, victima unei încălcări a drepturilor
şi garanţiilor prevăzute în Convenţie sau în protocoalele sale iar încălcarea trebuie să
fie imputabilă Statului spre care se îndreaptă plângerea (unul dintre statele legate
prin Convenţie);
- petentul trebuie să facă dovada că a utilizat, în Statul împotriva căruia se
îndreaptă, toate căile judiciare permise şi care ar fi putut remedia situaţia invocată
(de obicei se are in vedere un proces in fata unei instanţe judecătoreşti competente,
urmata in caz de necesitate de un apel si chiar de un recurs in fata unei jurisdicţii
superioare);
- petentul trebuie să facă dovada că plângerile sale la Curte au făcut obiectul
căilor judiciare exercitate în Statul împotriva căruia se formulează plângerea;
80La aceasta etapa a procesului, partea nu este obligată sa fie reprezentată de un avocat. Daca însă se
doreşte sesizarea Curţii prin intermediul unui reprezentant, trebuie anexată formularului de cerere şi
procura in favoarea lui.
36
- de la data deciziei interne definitive (în general, hotărârea celei mai înalte
jurisdicţii şi ultimei care a examinat cauza), să nu fi trecut mai mult de sase luni
pentru depunerea cererii; la expirarea acestui termen, Curtea va declara cererea de
drept admisibilă. În conformitate cu art. 4 din Protocolul nr. 15 la Convenție,
termenul de introducere al unei cereri individuale în fața Curții a fost redus de la 6
luni la 4 luni.
Cât priveşte prima condiţie de admisibilitate, trebuie înțeles că partea interesată
trebuie să parcurgă efectiv toate gradele de jurisdicţie, neputând lăsa hotărârea să
rămână definitivă prin neapelare sau nerecurare. În acest sens, însă nu există
obligaţia din partea părţilor de a parcurge toate posibilităţile pe care jurisdicţia
internă le impune pentru a fi îndeplinită această cerinţă. Există în acest sens mai
multe decizii ale Curţii, cum ar fi cazul Brumărescu împotriva României sau cazul
Rotaru împotriva României.
Termenul de 6 luni este, ca şi în cazul procedurii judiciare (civile și penale)
române, un termen de decădere, cererea introdusă după acest termen urmând a fi
respinsă ca fiind tardiv formulată.
VI. Procedura de judecată

VI.1. Procedura de judecată contencioasă
Procedura în faţa noii Curţi Europene a Drepturilor Omului este contradictorie şi
publică.
Audienţele, care nu se ţin decât într-un număr redus de cazuri, sunt publice, cu
excepţia cazurilor când camera/Marea Cameră ia o altă decizie, în situaţii
excepţionale.
Memoriile şi alte documente înaintate Grefei Curţii de către părţi sunt, în
principiu, accesibile publicului.
Reclamanţii individuali îşi pot prezenta ei înşişi cazul în faţa Curţii, dar o
reprezentare făcută de un avocat este recomandată şi, în marea majoritate a cazurilor,
chiar cerută expres, odată ce cererea a fost comunicată guvernului în cauză81.
Reclamanţii individuali pot înainta ei înşişi cererile, dar se recomandă să fie
reprezentaţi de un avocat, şi chiar se cere acest lucru pentru audienţe sau din
momentul în care cererea a fost declarată admisibilă.
Limbile oficiale ale Curţii sunt franceza şi engleza, dar cererile pot fi scrise în una
din limbile oficiale ale statelor contractante.
81Consiliul Europei a pus în practică un sistem de asistenţă juridică pentru reclamanţii care nu dispun
de suficiente mijloace materiale pentru a fi reprezentaţi în faţa Curţii de către un avocat.
37
Odată ce cererea a fost declarată admisibilă, una dintre limbile oficiale ale Curţii
trebuie să fie utilizată, cu excepţia cazurilor când preşedintele camerei/Marii Camere
va autoriza utilizarea în continuare a limbii în care s-a făcut cererea.
Procedura referitoare la admisibilitate şi la fond.

Fiecare cerere individuală este repartizată unei secţii, al cărei preşedinte
numeşte un raportor. După o examinare prealabilă a cauzei, raportorul decide dacă
aceasta trebuie examinată de un comitet alcătuit din trei membri sau de o cameră.
În afară de cererile care le sunt atribuite în mod direct de către raportori,
camerele judecă şi cererile individuale care nu au fost declarate inadmisibile de către
un comitet alcătuit din trei membri, precum şi cererile statale.
Camerele se pronunţă atât asupra admisibilităţii, cât şi asupra fondului
cauzelor, în general prin decizii separate sau, când este cazul, prin decizii unice
privind mai multe cauze.
Camerele pot în orice moment să-şi decline competenţa în favoarea Camerei
Mari, atunci când cauza ridică o problemă importantă, relativă la interpretarea
Convenţiei sau când, soluţionarea unei chestiuni ar putea fi în contradicţie cu o
hotărâre luată anterior de către Curte, cu excepţia cazurilor când, una dintre părţi se
opune într-un interval de o lună, începând de la notificarea intenţiei camerei de
declinare a competenţei.
Hotărârile camerei referitoare la admisibilitate, care sunt luate prin majoritate
de voturi, trebuie să fie motivate şi făcute publice. După ce camera a decis să admită
cererea, ea poate invita părţile să prezinte probe suplimentare şi să depună observaţii
scrise, inclusiv o eventuală cerere pentru satisfacţie echitabilă din partea
reclamantului. Dacă în faza de examinare a admisibilităţii cererii nu s-a ţinut o
audienţă, ea poate să decidă organizarea unei audienţe, cu privire la fondul cauzei.
Fazele procesului.
Prima fază a procedurii este în general scrisă, chiar dacă uneori, camera poate
lua decizia de a ţine o audienţă publică (orală), caz în care se vor face, de asemenea,
referiri la fondul cauzei.
Preşedintele camerei poate, în interesul unei administrări corecte a justiţiei, să
invite sau să autorizeze orice stat contractant, care nu este parte la procedură, sau
orice persoană interesată, alta decât reclamantul, să depună observaţii scrise şi, în
circumstanţe excepţionale, să ia parte la audienţă. Un stat contractant al cărui
cetăţean este un reclamant într-o cauză poate interveni de drept.
38
În timpul procedurii referitoare la fond, negocierile purtate în vederea asigurării

unei reglementări amiabile pot fi purtate prin intermediul Grefierului. Negocierile
sunt confidenţiale.
Proceduri speciale desfășurate în fața Curții.

- cererea de interpretare a hotărârii
- rectificarea unor erori
- revizuirea (se poate formula, ca și în dreptul intern, dacă s-a descoperit un
fapt, necunoscut la data pronunțării hotărârii, care nu putea fi cunoscut în mod
rezonabil părții care îl invocă, și care, prin natura lui, ar putea să conducă la
modificarea soluției pronunțate de Curte)
- procedura rezolvării pe cale amiabilă (caz în care, Curtea scoate cauza de pe
rol printr-o decizie care se limitează la o scurtă expunere a faptelor și a soluției
adoptate;
Hotărârile C.E.D.O.
Camerele hotărăsc cu majoritate de voturi. Orice judecător care a luat parte la
examinarea dosarului are dreptul să anexeze la hotărâre fie opinia sa separată,
concordantă sau disidentă, fie o simplă declaraţie de disociere. Într-un termen de trei
luni de la adoptarea hotărârii de către cameră, oricare dintre părţi poate cere
retrimiterea cauzei în faţa Camerei Mari, dacă prin aceasta se ridică o problemă
gravă, relativ la interpretarea sau la aplicarea Convenţiei, ori a protocoalelor sale, sau
o problemă gravă cu caracter general82.
O hotărâre a unei camere devine definitivă la expirarea termenului de trei luni
sau mai devreme dacă părţile declară că nu au intenţia de a cere retrimiterea cauzei
la Marea Cameră, ori în cazul în care colegiul de cinci judecători a respins cererea de
retrimitere în faţa Marii Camere.
În cazul în care, colegiul acceptă cererea, Camera Mare se pronunţă printr-o
hotărâre, luată cu majoritate de voturi, care este definitivă. Toate hotărârile definitive
ale Curţii sunt obligatorii pentru statele pârâte în cauză.
82Astfel de cereri sunt examinate de un colegiu al Camerei Mari, format din cinci judecători, din care
fac parte Preşedintele Curţii, preşedinţii de secţiune, cu excepţia preşedintelui secţiunii căreia îi
aparţine camera ce a luat hotărârea, precum şi un alt judecător ales, prin rotaţie, dintre judecătorii care
nu erau membri ai camerei iniţiale.
39
Dacă se constată o încălcare, Curtea va poate acorda o satisfacţie echitabilă, care

constă într-o compensare financiari a anumitor prejudicii. De asemenea, Curtea poate
cere ca Statul vizat să ramburseze cheltuielile suportate de parte pentru valorificarea
drepturilor pe această cale.
În cazul în care Curtea nu constată vreo încălcare, reclamantul nu va fi supus
vreunei obligaţii suplimentare de plată.
Dată fiind frecvenţa cauzelor aduse în faţa C.E.D.O, sunt relevante câteva
aspecte definitorii privind soluţiile pe care le poate pronunţa Curtea. Astfel,
C.E.D.O.:
- nu are competenţa de a anula deciziile sau legile naţionale
- nu este responsabilă pentru executarea hotărârilor83
- nu se comporta ca un judecător de apel relativ la instanţele
judecătoreşti naţionale; ea nu rejudeca cazurile şi nu are competenţa de a
anula, modifica sau revizui hotărârile lor
- nu asigura asistenţa judiciară pentru formularea cererii
- nu trebuie confundată cu Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (cu
sediul la Luxemburg), a cărei competenţă vizează alte aspecte
- nu oferă informaţii despre dispoziţiile legale care sunt în vigoare in
Statul împotriva căruia se formulează cererea
Deciziile şi hotărârile Curţii pronunțate în cauzele pentru care statul Român are
calitatea de pârât se publică în M. Of, Partea I, în termen de 3 luni de la data
soluționării definitive.
Executarea hotărârilor
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei este responsabil de supervizarea
executării hotărârilor. El trebuie să verifice dacă statele, în privinţa cărora Curtea a
hotărât că au încălcat Convenţia, au luat măsurile necesare pentru a îndeplini
obligaţiile specifice sau generale ce decurg din hotărârile Curţii.
Proceduri speciale desfășurate în fața Curții.

- cererea de interpretare a hotărârii;
- rectificarea unor erori;
- revizuirea (se poate formula, ca și în dreptul intern, dacă s-a descoperit un
fapt, necunoscut la data pronunțării hotărârii, care nu putea fi cunoscut în mod
83După pronunțarea hotărârii sale, aceasta trece sub responsabilitatea Comitetului Miniștrilor al
Consiliului Europei care are misiunea de a verifica punerea ei in aplicare si de a supraveghea plata
eventualelor reparații financiare.
40
rezonabil părții care îl invocă, și care, prin natura lui, ar putea să conducă la
modificarea soluției pronunțate de Curte);
- procedura rezolvării pe cale amiabilă (caz în care, Curtea scoate cauza de pe rol
printr-o decizie care se limitează la o scurtă expunere a faptelor şi a soluţiei adoptate.
VI.2. Procedura necontencioasă

Curtea poate, la cererea Comitetului de Miniştri, să dea avize consultative cu
privire la problemele de drept ce ţin de interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor.
Decizia Comitetului de Miniştri de a cere Curţii un aviz consultativ este adoptată cu
majoritate de voturi.
Cererile de avize consultative sunt examinate de Marea Cameră, care le adoptă
cu majoritate de voturi. Orice judecător poate anexa la acestea opinia sa separată –
concordantă sau disidentă – sau o simplă declaraţie de dezacord.
41

JIE - Note de Curs - DR III

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

JIE - Note de Curs - DR III

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

JURISDICŢII INTERNAŢIONALE.

I. Contencios internaţional sau jurisdicţii internaţionale. Delimitări

dreptul”3. Adesea, noţiunea este utilizată ca un substitut pentru „justiţie”. Alteori,

II. Jurisdicţii naţionale şi internaţionale.

publice, Note de curs, Universitatea Valahia Târgovişte, 2002, p. 20 şi urm.

8 Nu există o repartizare geografică, ele nu au un număr prestabilit, spre deosebire de tribunale.

Pe a doua treaptă a ierarhiei se situează tribunalele, cu plenitudine de judecată în

II.2. Jurisdicţii internaţionale.

denumirea dată instanţei noastre supreme era Curte Supremă de Justiţie.

Pe de altă parte, criza de credibilitate pe care o resimte justiţia în sistemele

III. Analiza categorială a jurisdicţiilor internaţionale.

1. În funcţie de raţiunea înfiinţării lor şi de durata de funcţionare, delimităm:

2. În funcţie de modalitatea de soluţionare, la nivel internaţional, distingem

a) jurisdicţii care soluţionează pe cale arbitrală (ex. Curtea Permanentă de Arbitraj);

3. În funcţie de sfera subiectelor de drept implicate, distingem între:

4. În funcţie de spaţiul de acoperire a jurisdicţiei, există:

5. În funcţie de competenţa materială (ratione materiae), distingem între:

IV. Semnificaţia jurisdicţiilor internaţionale

13 Doar acestea prezintă interes pentru raţiunile disciplinei.

actual este o tendinţă vădită de proliferare a jurisdicţiilor. Pe drept cuvânt, se

Responsabilitatea judecătorului naţional în cunoaşterea şi aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a

CURTEA INTERNAŢIONALĂ DE JUSTIŢIE

I.2. Sediul Curţii Internaţionale de Justiţie.

II. Structura/organizarea Curţii Internaţionale de Justiţie

17 O.N.U. are 192 de state membre.

Consiliul Economic şi Social; Consiliul de tutelă; Curtea Internaţională de Justiţie şi Secretariatul.

II.1. Corpul magistraţilor.

II.2. Grefa Curţii.

Grefa este condusă de un grefier-şef, asistat de un adjunct, ambii aleşi de

III. Atribuţiile şi competenţa Curţii.

IV. Procedura contencioasă.

În Statutul Curţii se prevăd doua categorii de cauze care intra în sfera

V. Sesizarea/învestirea Curţii Internaţionale de Justiţie

b) Acceptarea ulterioară jurisdicţiei Curţii ulterior apariţiei unui diferend se

următoarele: precizarea părţilor diferendului; alegerea modalităţii jurisdicţionale de soluţionare a

c) Declaraţia facultativă de acceptare a jurisdicţiei Curţii în raport cu orice alt

V.2. Dreptul aplicabil

VI. Procedura de judecată31

VI.2. Statutul Curţii prevede procedura de soluţionare a litigiilor, cu respectarea

VI.3. Incidente procesuale – acestea sunt eventuale situaţii atipice intervenite în

VI.4. Deliberarea – este etapa finală a procedurii orale; ea reprezintă o operaţiune

VII. Hotărârile Curţii Internaţionale de Justiţie

34 Hotărârea are următoarele părţi de structură: introducerea(preambulul); motivarea/temeiurile hotărârii;

paragraful operativ (dispozitivul).

Hotărârile se pronunţă la 3-6 luni de la finalizarea procedurii orale, sunt

VIII. Procedura necontencioasă sau consultativă în faţa Curţii

TRIBUNALUL INTERNAŢIONAL PENTRU DREPTUL MĂRII

Sediul – se află la Hamburg (Germania)

Sub aspectul modului de lucru, judecătorii sunt organizaţi la rândul lor în

Grefa reuneşte acele funcţiuni tehnice, administrative necesare funcţionării

IV. Procedura de judecată

JUSTIŢIA PENALĂ INTERNAŢIONALĂ

1. Preliminarii privind justiţia penală internaţională.

confundată cu cea de "drept penal internaţional", care cuprinde ansamblul regulilor

2. Jurisdicţiile penale ad-hoc

a) Primele tribunale penale internaţionale ad-hoc au fost tribunalele penale

42 Regulile care se aplică aici sunt cele de drept internaţional privat.

specială a Comandantului Suprem Aliat (generalul American Mc.Arthur) – 19 ianuarie 1946. A

În domeniul dreptului penal internațional, experiența tribunalelor militare

CURTEA PENALĂ INTERNAŢIONALĂ (JURISDICŢIE PENALĂ

47 Înfiinţat în 1993, cu sediul la Haga, Olanda.

de prejudecăţile timpului. Meritul principal însă în fondarea dreptului penal

II. Structura/organizarea Curţii Penale Internaţionale