Pragul de minimis

Reglementarea pragului de minimis vizează acele acorduri de importanţă minoră care

nu pot aduce atingere în mod semnificativ comerţului dintre statele membre sau care nu pot
restrânge în mod semnificativ concurenţa, prin obiectul sau efectul lor şi deci, nu intră în sfera
de aplicare a art. 5, alin. 1 din lege, respectiv art. 101, alin. (1) din TFUE.
Conform art. 7 alin. 1 din Legea nr.21/1996, aşa cum a fost modificată, prevederile art. 5,
alin. 1 nu se aplică în următoarele situaţii:
a. în cazul în care cota de piaţă cumulată deţinută de părţile la o înţelegere nu depăşeşte
10% pe niciuna dintre pieţele relevante afectate de înţelegere, atunci când aceasta este
încheiată între întreprinderi care sunt concurenţi, existenţi sau potenţiali pe una dintre
aceste pieţe;
b. în cazul în care cota de piaţă deţinută de fiecare dintre părţile la o înţelegere nu
depăşeşte 15% pe niciuna dintre pieţele relevante afectate de înţelegere, atunci când
aceasta este încheiată între întreprinderi care nu sunt concurenţi, existenţi sau
potenţiali pe nici una dintre aceste pieţe;
c. în cazul în care este dificil să se stabilească dacă este vorba de o înţelegere între
concurenţi sau între neconcurenţi, se aplică pragul de 10%, potrivit prevederilor alin.
1 lit a.
De asemenea, atunci când pe o piaţă relevantă concurenţa este restrânsă de efectul
cumulativ al unor înţelegeri de vânzare de bunuri sau de servicii încheiate cu diferiţi furnizori
sau distribuitori, pragurile prevăzute mai sus sunt reduse la 5%, atât pentru înţelegerile
încheiate între concurenţi, cât şi pentru cele încheiate între neconcurenţi.
Totodată, se apreciază ca un astfel de acord nu afectează concurenţa în cazul în care cotele
de piaţă nu depăşesc cu mai mult de 2% pragurile de 10%, 15%, respectiv 5%, în cursul a 2
ani calendaristici succesivi (art. 7 alin. 3 din lege).
Regulile enunţate mai sus nu se aplicăacordurilor care conţin oricare dintre
următoarele restricţii grave:
A. Înţelegerilor dintre concurenți care, în mod direct sau indirect, izolat sau în
combinaţie cu alţi factori aflaţi sub controlul părţilor, au ca obiect:
- fixarea preţurilor de vânzare a produselor către terţi;
- limitarea producţiei sau a vânzărilor;
- împărţirea pieţelor sau a clienţilor.

1
 B.În ceea priveste pe neconcurenți, regulile enunţate mai sus nu se aplicăînțelegerilor
care, în mod direct sau indirect, izolat ori în combinație cu alți factori aflați sub controlul
părților au ca obiect:
• restrângerea capacității cumpărătorului de a-și stabili prețul de vânzare, fără a aduce
atingere posibilității furnizorului de a impune un preț de vânzare maxim sau de a recomanda
un preț de vânzare, cu condiția ca acestea din urmă să nu fie echivalente cu un preț de vânzare
fix ori minim stabilit în urma presiunilor exercitate de una dintre părți sau a măsurilor de
stimulare practicate de aceasta;
• restrângeri teritoriale sau privind clienții cărora cumpărătorul le poate vinde bunurile
ori serviciile care fac obiectul contractului, cu excepția cazului în care este vorba de una
dintre următoarele restricții care nu sunt grave:
- restrângerea vânzărilor active către teritoriul exclusiv sau către o clientelă exclusivă
rezervate furnizorului ori cedate de furnizor unui alt cumpărător, atunci când o asemenea
restricție nu limitează vânzările efectuate de clienții cumpărătorului;
- restrângerea vânzărilor către utilizatorii finali realizate de un cumpărător care
acționează pe piață în calitate de comerciant cu ridicata;
- restrângerea vânzărilor către distribuitori neautorizați realizate de membrii unui sistem
de distribuție selectivă;
- restrângerea capacității cumpărătorului de a vinde componente destinate încorporării,
unor clienți care ar putea să le utilizeze pentru fabricarea de produse asemănătoare celor
produse de furnizor;
• restrângerea vânzărilor active sau a vânzărilor pasive către utilizatori finali realizate de
membrii unui sistem de distribuție selectivă care acționează pe piață în calitate de vânzători cu
amănuntul, fără a aduce atingere posibilității de a interzice unui membru al sistemului să își
desfășoare activitățile dintr-un sediu secundar neautorizat;
• restrângerea livrărilor încrucișate între distribuitori în cadrul unui sistem de distribuție
selectivă, inclusiv între distribuitori care acționează la diferite niveluri ale comerțului;
• restricția convenită între un furnizor de componente și un cumpărător care
încorporează aceste componente, care limitează posibilitatea furnizorului de a vinde aceste
componente ca piese separate utilizatorilor finali, unor reparatori sau altor prestatori de
servicii care nu au fost desemnați de cumpărător pentru repararea ori întreținerea bunurilor
sale.

2
 C. De asemenea, regulile privind pragurile de minimis prevăzute la art. 7 alin 1 nu se
aplicăIn ceea ce priveşte acordurile între concurenţi, atunci când concurenţii acţionează, în
sensul acordului, la niveluri diferite ale lanţului de producţie sau de distribuţie, oricare dintre
restricţiile grave enumerate mai sus.

Practicile anticoncurenţiale săvârşite de autorităţileşi instituţiile

administraţiei publice

O categorie aparte o constituie practicile anticoncurenţiale ai căror subiecţi sunt

autorităţile şi instituţiile administraţiei publice centrale sau locale. Specificitatea acestei
categorii este dată tocmai de subiectul activ, care în mod normal priveşte întreprinderile. Prin
dispoziţiile art. 8 din lege, autorităţile şi instituţiile administraţiei publice centrale sau locale
sunt amplasate pe acelaşi nivel de responsabilizare cu întreprinderile, cu respectarea
caracteristicilor activităţii desfăşurate.
Este evident că respectarea regulilor de concurenţă, specifice pieţei libere, este o
obligaţie ce revine atât întreprinderilor, cât şi autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice
centrale sau locale care în temeiul atribuţiilor pe care le deţin nu pot interveni în activitatea
întreprinderilor prin limitarea libertăţii comerţului sau a autonomiei acestora ori prin stabilirea
unor condiţii discriminatorii.
Astfel, la art. 8 din lege se prevede că sunt interzise orice acţiuni sau inacţiuni ale
autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale sau locale, care restrâng, împiedică
sau denaturează concurenţa, precum:
a. limitarea libertăţii comerţului sau a autonomiei întreprinderilor, exercitate cu
respectarea reglementărilor legale;
b. stabilirea unor condiţii discriminatorii pentru activitatea întreprinderilor.
În cazul încălcării normelor de concurenţă statuate prin art.8, Consiliul Concurenţei
poate dispune prin decizie o serie de măsuri pentru restabilirea mediului concurenţial,
acordând în acest sens un termen. În cazul în care autorităţile şi instituţiile implicate nu se
conformează deciziei, Consiliul Concurenţei poate introduce acţiune în contencios
administrativ, la Curtea de Apel Bucureşti, solicitând instanţei, după caz, anularea, în tot sau
în parte, a actului care a condus la restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei,

3
obligând autoritatea sau instituţia implicată să emită un act administrativ sau să efectueze o
anumită operaţiune administrativă.
Consiliul Concurenţei nu se poate adresa instanţei decât după scurgerea unui termen
de 6 luni de la data limită la care autoritatea sau instituţia în cauză avea obligaţia de a se
conforma deciziei Consiliului.

Abuzul (excesul) de poziţie dominantă

§1.Reglementare
Concepţia clasică a dreptului, potrivit căreia fiecare trebuie să-şi apere interesele, iar
judecătorul nu are posibilitatea de a interveni într-un contract conţinând clauze dezechilibrate
deoarece ar afecta securitatea juridică, nu mai este de actualitate.
Legislaţia actuală cuprinde o altă viziune ce constă în principal în următoarele:
- protejează pe cel slab în raporturile contractuale, îndeosebi pe consumatori contra
profesioniştilor, prin incriminarea clauzelor abuzive;
- urmăreşte restructurările de întreprinderi prin reglementarea fuziunii şi a grupurilor
de întreprinderi de producţie ori distribuţie;
- controlează dominaţia unei întreprinderi pe piaţă, printr-un control a priori, privind
concentrările economice şi un control a posteriori, privind abuzul de poziţie dominantă.
Art.102 din TFUE stabileşte că „este incompatibil cu piaţa comună şi interzis, în
măsura în care comerţul între statele membre este susceptibil a fi afectat, faptul pentru una
sau mai multe întreprinderi de a exploata de o manieră abuzivă o poziţie dominantă pe piaţa
comună sau o parte substanţiala a acesteia”.
În legea română, art. 6, aşa cum a fost modificat, interzice folosirea în mod abuziv de
către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante deţinute pe piaţa românească
sau pe o parte substanţială a acesteia.

§2.Poziţia dominantă
Legea nu repudiază dobândirea unei poziţii de piaţă ca efect al concurenţei, al
competiţiei economice, întrucât o asemenea poziţie este tocmai rezultatul concurenţei. O
poziţie dominantă nu poate să fie decât rezultatul unor acţiuni reuşite care au creat un vad,
clientelă majoritară pentru cel care are o asemenea poziţie. Legea nu ar putea concepe ca

4
profesioniștii să rămână în poziţii aproximativ egale, fără distincţii în ceea ce priveşte
stăpânirea pieţii. Un asemenea tablou al competiţiei de piaţă este mai degrabă compatibil cu o
economie centralizată, o economie în care resursele şi operaţiunile sunt repartizate, respectiv
ordonate de către o autoritate naţională. Legea repudiază excesul de poziţie dominantă pentru
că acesta încetează jocul concurenţial şi îl face rigid, formal.
Nu există în legislaţia europeană ori internă o definiţie a poziţiei dominate a unei
întreprinderi pe piaţa. Poziţia dominantă se caracterizează prin puterea de a ocoli şi obstacula
concurenţa efectivă pe o piaţă, permiţând un comportament independent faţă de concurenţi,
clienţi şi consumatori.
Pentru a stabili existenţa unei poziţii dominante, ca putere economică, se au în vedere
mai mulţi indicatori, cum ar fi:
- partea din piaţă deţinută de o întreprindere, ori deţinerea unui monopol sau a unui
drept exclusiv;
- statutul întreprinderii de natură a-i asigura avantaje concurenţiale, cum ar fi: cifra de
afaceri, deţinerea de atu-uri economice, financiare şi tehnologice;
- calitatea ofertei întreprinderii dominante, propulsată adesea şi de o marcă notorie,
faţă de ofertele concurente;
- situaţia concurenţilor de a nu putea realiza o contrapondere faţă de întreprinderea
dominantă;
- disproporţia mijloacelor financiare ale întreprinderii dominante faţă de concurenţi;
- existenţa de bariere la intrarea pe piaţă;
- eficacitatea reţelei comerciale;
- maturitatea pieţei.
Conform art. 6 alin. 3 se prezumă, până la proba contrară, că una sau mai multe
întreprinderi se află în poziţie dominantă, în situaţia în care cota ori cotele cumulate pe piaţa
relevantă, înregistrate în perioada supusă analizei, depăşesc 40%.
În funcţie de numărul întreprinderilor având poziţie dominantă, există o dominaţie
exclusivă (o singură întreprindere) şi o dominaţie colectivă (mai multe întreprinderi).
Dominaţia exclusivă apare atunci când întreprinderea se află în poziţie de monopol, de
fapt sau legal, precum şi în situaţia deţinerii unui drept exclusiv de proprietate intelectuală.
Totuşi, existenţa unui monopol nu constituie în sine un abuz de poziţie dominantă, fiind
necesar a se analiza şi ceilalţi indicatori menţionaţi. La fel, în cazul deţinerii unui drept
exclusiv de proprietate intelectuală care în sine nu este contrar liberei circulaţii (spre exemplu
un brevet, o marcă), însă poate deveni prin modul de exploatare.

5
 Dominaţia colectivă apare în contextul existenţei mai multor întreprinderi care pe
aceeaşi piaţă deţin o poziţie dominantă, dacă între ele există o interdependenţă de natură a
asigura o strategie comună, în mod explicit sau implicit, asemănătoare întreprinderii unice
aflate în poziţie dominantă.
Potrivit Curţii Europene de Justiţie, reprezintă poziţie dominantă “o poziţie deosebită
de putere economică deţinută de o întreprindere, care îi permite să afecteze concurenţa
efectivă pe piaţa în cauză, prin capacitatea pe care o are de a se comporta într-o măsură
apreciabilă în mod independent faţă de concurenţii, clienţii şi, în cele din urmă, fata de
consumatorii finali ai produsului respectiv”1.
Trebuie precizat că existenţa monopolurilor legale nu constituie un motiv de excludere
a aplicării dispoziţiilor art. 102, întrucât art. 5 din Tratat instituie în sarcina statelor-membre
obligaţia de abţinere de la adoptarea unor măsuri susceptibile să pericliteze realizarea
obiectivelor tratatului, între care şi concurenţa efectivă în cadrul Pieţei Comune (art. 3 lit. g).
Monopolurile publice sau întreprinderile învestite cu drepturi speciale sau drepturi exclusive
de a opera într-o anumită piață vor fi considerate ca dominante, în sensul art.102 TFUE2.

§4. Manifestarea abuzului de poziţie dominantă

Ca orice întreprindere, cea având poziţie dominantă este obligată să respecte regulile
de concurenţă astfel încât prin strategia sa comercială, economică sau financiară să nu elimine
de pe piaţă concurenţii. Obţinerea unui avantaj anormal ori nejustificat denotă un abuz.
Jurisprudenţa a evidenţiat situaţia în care întreprinderea având poziţie dominantă a
invocat, pentru luarea unor măsuri de natură a afecta concurenţii, necesitatea apărării unui
interes legitim. Spre exemplu, refuzul de a livra mărfuri unor întreprinderi sub justificarea
unor motive obiective, de securitate sau mediu. În asemenea situaţii, justificarea invocată
trebuie să fie şi proporţională cu măsura luată, întreprinderii dominante revenindu-i obligaţia
de a proba caracterul necesar şi rezonabil a măsurilor luate3.
Simplul fapt al unei întreprinderi dominante de a majora sau scădea preţurile pentru a
face faţă concurenţei, nu este abuziv dacă această practică rămâne în limitele unui
comportament competitiv normal.
În speţa Hoffman-La Roche, CJCE a statuat că în aprecierea comportamentului abuziv
al întreprinderii aflate în poziţie dominantă trebuie să se constate obstacularea dezvoltării

1
CJCE, litigiul United Brands, precit. supra 9, 14
2
Robert O’Donoghue, A Jorje Padillia, The Law and Economisc of Article 82 EC, p.120
3
TPICE, af.T-139/98

6
concurenţei prin „recurgerea la mijloace diferite de cele ce guvernează o competiţie normală
de produse sau servicii”4, iar caracterul anormal se determină prin raportare la actele necesare
de protejare a intereselor legitime ale întreprinderii, exercitate proporţional cu scopurile
urmărite5.
În consecinţă, sunt considerate abuzive acele comportamente care nu au nici o
justificare obiectivă şi cauzează un prejudiciu concurenţial.
Există abuz concurențial în situaţia în care întreprinderea care are o poziţie dominantă
alterează structura concurenţei, utilizând mijloace anormale. Abuzul pe piaţa principală se
concretizează în practicarea preţurilor excesive, obligaţii de aprovizionare exclusivă, practici
discriminatorii.
Pentru anumite situaţii, reglementările europene au stabilit interdicţii per se de
afectare a concurenţei: vânzări legate, preţuri sub nivelul costurilor, clauze de exclusivitate
ş.a. În dreptul american s-a renunţat la asemenea interdicţii în favoarea unei analize
economice complexe privind comportamentul competitorilor pe piaţă, prin prisma beneficiilor
oferite consumatorilor. De aceea s-a impus în dreptul european interpretarea dispoziţiilor art.
102 din Tratat (fost art.82) prin aplicarea testului eficacităţii economice, aşa-numita regulă a
raţiunii.
Diversitatea formelor de realizare a abuzului de poziție dominantă, ca de altfel și a
înțelegerilor ilicite, au demonstrat în practică, că dovedirea acestora este foarte greu de probat
făcând obiectul unor dispute, bazate pe argumentări pro și contra.

Ilicitul concurenţial prin excesul de poziţie dominantă

Potrivit art.6 din Legea concurenţei constituie exces de poziţie dominantă următoarele
fapte:
a)impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a
altor condiţii de tranzacţionare inechitabile;
Această incriminare pune în cauză principii ale dreptului privat: libertatea de expresie
juridică, forţa obligatorie, stabilitatea convenţiilor şi libertatea în comerţ.
Atunci când această practică priveşte piaţa românească sau o parte substanţială de
piaţă, când afectează comerţul şi/sau prejudiciază pe consumatori, un asemenea preţ impus şi
inechitabil nu mai este o chestiune de drept privat şi fragilitatea ei juridică în dreptul
concurenţei este justificată tocmai de atingerea dimensiunii la care ne-am referit.

4
CJCE, 13.02.1979, Hoffman-La Roche, af.85-76
5
CJCE, 14.02.1978, United Brands, af.27/76

7
 Analizând această practică, prin preţ nu înţelegem doar o cifră, preţul fiind un obiect al
negocierii, o chestiune asupra căruia părţile îşi exprimă voinţa juridică.
Prin "impunere" înţelegem că lipseşte negocierea. Negocierea nu trebuie considerată
obligatorie, în sensul de o succesiune de oferte şi contra oferte, chiar şi pentru operaţiunile de
vânzare cu amănuntul. Această succesiune poate fi "o tocmeală" care are un anume farmec,
într-un loc care invocă arhaismul comerţului şi care altfel este neproductivă în vânzarea "cu
amănuntul".
Impunerea de preţuri are în vedere preţul de piaţă, adică preţul unui lucru, al unui
serviciu care poate să difere de la profesionist la profesionist, în raport de condiţiile în care i
se oferă, de identitatea profesionistului.
Acest tip de abuz se referă la situația în care o întreprindere aflatăîn poziție dominantă
impune printr-un contract anumite clauze, fără a căror respectare, o altă întreprindere nu poate
încheia contractul respectiv și nu poate intra pe piață. In stabilirea caracterului abuziv al unor
asemenea clauze, trebuie să se probeze că6:
-respectiva clauză nu are nici o legătura rezonabilă cu obiectul contractului;
-furnizorul unui serviciu este nevoit să renunțe la un drept de care ar beneficia în
condiții de concurență;
-clauza nu este rezonabilăși proporțională în raport cu interesul întreprinderilor
implicate, atât din punct de vedere al întreprinderii aflatăîn poziție dominantă, cât și al celei
care este obligată să încheie un contract în condiții impuse.
Caracterul rezonabil al unei clauze se apreciază având în vedere atât interesele
legitime ale întreprinderii dominante și ale partenerilor săi comerciali, cât și cele ale
beneficiarilor, iar caracterul proporțional are în vedere dacă o clauză mai puțin restrictivă
pentru concurență ar fi la fel de „eficientă”. Pot exista și situații în care comportamentul unei
întreprinderi dominante este în mod obiectiv necesar, fie din motive ce țin de eficientă, fie din
cauza unor factori externi comportamenului sau, ori din cauza unor situații în care este nevoie
de măsuri defensive pentru a-și proteja interesele comerciale.

b) limitarea producţiei, comercializării sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul

consumatorilor.
Limitarea distribuţiei este o discriminare în privinţa celor care au poziţia de a fi
distribuitori de vânzare şi care provoacă deficite artificiale.

6
Robert O’Donoghue, A Jorje Padillia, op.cit., p.657

8
 Această practică înseamnă obturarea canalelor normale fluxurilor de distribuţie7 sau
altfel spus, producătorul având deficite de piaţă, dezavantajează pe consumator. Prin
dezvoltarea producţiei în dezavantajul consumatorilor, nu se înţelege o dezvoltare anarhică,
necontrolată în raport cu nevoile pieţei, ci este vorba despre specularea unui deficit de piaţă, a
unei cereri mai pronunţate într-o anumită conjunctură, în care se face rabat de la calitate, se
stopează cursul înnoirilor tehnologice ale produsului, serviciului.

c) discriminarea între parteneri prin condiţii inegale la prestaţii echivalente care

provoacă dezavantaje în poziţia concurenţială.
Prin acest ilicit, cel care face excese în poziţia sa dominantă pentru a altera
concurenţa, realizează o adevărată selecţie naturală a partenerilor pe care o guvernează cel
aflat în exces. Este evident o manipulare a partenerilor cu aceleaşi consecinţe a aservirii lor în
jocul concurenţial.
În mod artificial, un partener merituos în poziţia lui este subminat, condamnat la o
scădere pe piaţă, chiar eliminare datorită avantajelor deliberate a altor parteneri şi a scoaterii
lui în afara jocului concurenţial.

d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor

prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au
legătură cu obiectul acestor contracte.
Este un gen de constrângere indirectă. Ipoteza pe care o furnizează textul, este aceea în
care contractul, pentru afacerea care îl imobilizează pe cel aservit de acest ilicit, este paralizat
de clauze din care se nasc drepturi, obligaţii care au efecte privitor la prestaţii străine de acel
contract. Cel care face acest ilicit realizează o manipulare a voinţei partenerului.
Maniera în care este redactat art.6 din legea concurenței dă posibilitatea autorității de
concurenta de a încadra și sancționa ca abuz de poziție dominantă o multitudine de acte, fapte
și comportamente anticoncurențiale abuzive. Astfel, cele patru practici abuzive prezentate de
legiuitor au caracter exemplificativ, sfera lor putand fi extinsa.

7
Producător - piaţă - consumator.