qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu

iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
Departamentul de Învăţământ la
Distanţă şi Formare Continuă
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
Facultatea de Drept şi Ştiinţe
Administrative
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa
Coordonator de disciplină:
Conf. univ. dr. Constanţa MĂTUŞESCU
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa 1
 2016-2017
Suport de curs – învăţământ la distanţă
Drept, Anul II, Semestrul I

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta
decât în scopuri personale este interzisă de lege sub sancţiune penală

UVT
DREPTUL INSTITUŢIONAL
AL UNIUNII EUROPENE

2
 SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

 = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL SAU SECȚIUNE

= INFORMAȚII SUPLIMENTARE PUTEȚI GĂSI PE PAGINA WEB A U.V.T.

LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAU www.id.valahia.ro .

CUPRINS - Studiu individual (S.I.)

3
Modulul I. Evoluţia integrării europene. Principalele etape
Unitatea de învățare 1. Ideea de unitate europeană, apariţia
Comunităţilor Europene, extinderea şi aprofundarea construcţiei
comunitare.

Modulul II. Natura Uniunii Europene şi elementele sale constitutive

Unitatea de învățare 2. Natura juridică a Uniunii Europene. Valorile şi
obiectivele Uniunii Europene
Unitatea de învățare 3. Dimensiunea statală a Uniunii Europene.
Unitatea de învățare 4. Dimensiunea cetăţenească a Uniunii Europene.
Unitatea de învățare 5. Sistemul de competenţe în Uniuniea Europeană.

Modulul III. Instituțiile Uniunii Europene.

Unitatea de învățare 6. Structura sistemului instituţional al Uniunii
Europene. Principii de organizare şi funcţionare.
Unitatea de învățare 7. Instituţiile UE cu rol decizional: Parlamentul
European, Consiliul şi Consiliul European, Comisia.
Unitatea de învățare 8. Instituţiile UE cu rol de control. Instituţii
financiare şi organisme consultative

Modulul IV. Ordinea juridică a Uniunii Europene

Unitatea de învățare 9. Dreptul UE - noţiune, obiect, trăsături, izvoare.
Unitatea de învățare 10. Regimul juridic al actelor de drept derivat.
Unitatea de învățare 11. Raportul dintre dreptul UE şi dreptul naţional.
Aplicarea dreptului UE la nivelul statelor membre.
Unitatea de învățare 12. Contenciosul Uniunii Europene.

4
 MODULUL I
EVOLUŢIA INTEGRĂRII EUROPENE.
PRINCIPALELE ETAPE

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins:

 U.I.1. Ideea de unitate europeană, apariţia Comunităţilor

Europene, extinderea şi aprofundarea construcţiei comunitare.

= 4 ore

 Obiectiv general: Cunoaşterea etapelor pe care le-a parcurs

construcţia europeană până la apariţia Uniunii Europene şi a factorilor care
au determinat această evoluţie.

 Obiective operaţionale: Prezentarea principalelor momente

istorice care au contribuit la formarea Comunităţilor, şi ulterior a Uniunii
Europene; precizarea importanţei fiecărui tratat comunitar în dezvoltarea
şi adâncirea integrării europene.

5
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

1. Necesitatea unificării regionale

1.1. Lunga gestaţie a ideii de unitate a Europei
Unificarea Europei este o operă în primul rând politică, care are la bază
îndelungate tradiţii intelectuale, morale, spirituale, rezultat al mai multor secole de
pregătire ideologică în spiritul ideii europene.
Cu origini antice şi medievale, ideea de unitate a Europei ca soluţie pentru
evitarea conflictelor dintre statele continentului a fost pregătită de generaţii întregi de
scriitori, poeţi, filosofi, oameni politici. Unii dintre ei s-au limitat la a formula idei
generale despre necesitatea unităţii europene, în timp ce alţii au elaborat veritabile
proiecte, susceptibile de aplicare directă.
Două au fost modalităţile preconizate de-a lungul timpului pentru realizarea
 unităţii europene: pe de o parte, unificarea forţată, în jurul unei puteri imperialiste,
concepţii cu
privire la hegemonice, iar, pe de altă parte, asocierea voluntară a statelor europene, pe baza
unitatea
Europei unui proiect convenit de comun acord, sub forma unei federaţii sau confederaţii.
Ideea europeană a fost însă multă vreme apanajul elitelor, a unor gânditori
izolaţi, prea puţin numeroşi şi prea puţin influenţi, iar concretizarea sa nu a fost
posibilă într-o Europă dominată de idei hegemonice, naţionaliste şi totalitariste.
Dacă ideea europeană este veche, ea luând de-a lungul timpului forma a
numeroase iniţiative şi proiecte, construcţia europeană ca formă de concretizare a
ideilor de unitate europeană, de realizare a unei unităţi economice, politice şi
instituţionale a statelor continentului european este un proces relativ recent. Abia
după cel de-al Doilea Război Mondial se poate vorbi de trecerea de la proiectele de
uniune europeană la realizări efective în acest domeniu. Va trebui să vină acest
conflict devastator pentru ca Europa să devină conştientă de divizarea şi de neputinţa
ei, pentru a se convinge de necesitatea organizării sale.
În ultimii ani ai războiului se relansează interesul pentru realizarea unei
viitoare unităţi a Europei. Astfel, o serie de mişcări de rezistenţă precum mişcarea

 „Lupta”, în Franţa, grupul numit „Partidul de acţiune”, în Italia, elaborează la Geneva

idei federaliste în 1944 un proiect de declaraţie al rezistenţelor europene, în care constată: „În
intervalul unei singure generaţii, Europa a fost epicentrul a două conflicte mondiale
care, întâi de toate, au avut ca origine existenţa a treizeci de state suverane pe acest

6
 continent. Este important să remediem această anarhie prin crearea unei Uniuni
federale între popoarele europene.” Este adevărat însă că aceste mişcări constituiau
mai degrabă o reacţie pentru unitate în faţa agresorului decât ca un adevărat proiect
politic.
Ideile federaliste încep să anime în această perioadă şi o parte a mediilor
guvernamentale europene. Astfel, Winston Churchill se erijează în apărător al

 libertăţii şi unităţii Europei, lansând, încă din octombrie 1942, într-un memorandum
“Statele Unite adresat ministrului său, Anthony Eden, formula de „State Unite ale Europei”, ca parte
ale Europei”
componentă a organizării lumii după război.

1.2. Contextul european la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial

După 1947, Europa va cunoaşte un proces istoric de organizare internă,
conceput ca instrument de formare a unei proprii identităţi, de rezolvare a secularelor
ei probleme şi apt să asigure o mai bună apărare a intereselor sale în lume după
război.
Europa va deveni primul model în istorie de asociaţie de state care au decis să
colaboreze şi să acţioneze pentru un interes comun. Această asociaţie liber aleasă
marchează o ruptură fundamentală în istoria Europei, care, timp de mai multe secole,
a fost constant un câmp de bătălie între marile puteri rivalizând pentru a-şi asigura
hegemonia, fie că au făcut-o în numele intereselor economice, al unei ideologii
religioase sau politice. Este, de asemenea, pentru prima dată în istorie când se
concepe orientarea spre o cale federală după eşecul diverselor soluţii confederale.
Modificările radicale ce se înregistrează în raporturile de forţă în timpul şi
 după cel de-al Doilea Război Mondial au făcut posibile aceste realizări. Astfel, la
modificarea sfârşitul războiului Europa era devastată, într-o stare de declin politic şi economic,
raporturilor de
forță fărâmiţată în numeroase state şi divizată între două grupuri de interese: cele ale SUA,
care doreau revirimentul rapid al statelor vestice şi punerea bazelor unei alianţe
 atlantice pentru a stopa expansiunea comunismului sovietic, şi interesele URSS, care
dorea extinderea influenţei sale şi în vestul Europei. Această rivalitate dintre SUA şi
rivalitatea
SUA - URSS URSS a dat naştere la ceea ce s-a numit „Războiul Rece”, şi care, timp de câteva
decenii, a divizat Europa în două tabere, creând două spaţii regionale europene,
corespunzând viziunilor strategice ale celor două super-puteri.

7
 Pentru unitatea Europei de Vest, Războiul Rece a avut o influenţă pozitivă: a
 simplificat dezbaterile asupra viitorului său şi a determinat apropierea statelor vestice.
Războiul Rece
Încercând să reconstruiască între ele o solidaritate afirmată destul de firav în
perioada anterioară, însă grav afectată de război, naţiunile occidentale au adus în
centrul dezbaterilor lor publice problematica integrării regionale. Axată pe convenirea
unui proiect care să susţină reconstrucţia vestului Europei, aceasta avea o triplă
finalitate: reconstrucţia economică, prezervarea păcii şi reafirmarea rolului său în
lume.
Conştiente de necesitatea coalizării lor pentru ca, împreună, să reuşească să
 pună pe picioare economia europeană, să pună bazele stabilităţii şi progresului, statele
înțelegerea
necesității Europei Occidentale au înţeles în acelaşi timp că reconstrucţia lor, modernizarea şi
unității -
argumente industrializarea, erau posibile numai prin asocierea cu alte state. Unitatea statelor
europene era necesară, pe de altă parte, pentru a face faţă expansiunii sovietice, dar şi
pentru a contracara o întărire prea mare a influenţei americane în zona europeană. Un
al treilea argument în favoarea coalizării statelor europene îl constituia preocuparea
de a preveni orice posibilitate ca Germania să provoace un alt război. Strategia aleasă
în acest scop a fost impulsionarea dezvoltării economice a Germaniei pentru ca
aceasta să reziste expansiunii comunismului, cu asigurarea unei legături puternice, a
unei interdependenţe economice şi militare între Germania şi celelalte ţări vestice,
astfel încât un nou război să fie imposibil de declanşat.
Într-o primă fază, unitatea europeană era gândită ca o regrupare în jurul
 nucleului franco-german sau în jurul Benelux-ului, însă treptat, mai ales în contextul
nucleu
franco-german evenimentelor din 1948 (lovitura de stat de la Praga, din aprilie 1948 şi blocada
terestră a Berlinului, din iunie 1948), guvernele Europei Occidentale se apropie din ce
 în ce mai mult de protectorul lor american. În faţa ameninţării pe care o reprezenta
protecția SUA
opoziţia Est-Vest pentru Europa Occidentală, aceasta era vulnerabilă, având nevoie
de asistenţa şi protecţia Statelor Unite ale Americii .
 Dacă în ceea ce priveşte necesitatea unificării Europei consensul era deplin în
modalități de
realizare a rândul statelor Vestice, nu acelaşi lucru se poate spune în ceea ce priveşte calea de
unității
europene: urmat pentru realizarea acesteia. Deşi vechiul sistem al naţionalismelor concurente şi-
federalism-
a dovedit limitele cu ocazia recentului conflict, ducând la scindarea ideologică a
interguverna
mentalism Europei, puţine erau statele pregătite să renunţe la o parte a prerogativelor care
reveneau în mod tradiţional statului naţional şi să accepte o formulă avansată de
8
 cooperare. Aceasta din urmă era mai degrabă apanajul elitelor intelectuale, a mediilor
ştiinţifice, universitare, etc., care încercau să propună alternative la statul naţional,
considerat principala sursă de conflict. La acest nivel exista convingerea că disiparea
puterii acestuia şi alocarea ei pe mai multe niveluri de autoritate, „interconectate între
ele în cadrul unui stat federal multinaţional”, ar fi cea mai bună cale de garantare a
păcii continentale.
Ideea federalistă, deşi foarte prezentă în dezbaterile politice, nu s-a impus, iar
abordarea tradiţională, interguvernametală (constând într-o cooperare în care fiecare
stat îşi păstrează suveranitatea, nu există transfer de competenţe, iar decizia este luată
prin consens, neavând forţă juridică sau obligativitate), în pofida unor evidente
neajunsuri, a oferit instrumentul pentru satisfacerea nevoii de cooperare regională
într-un moment în care o altă „cale” nu era convenită.
Ideea europeană astfel cum s-a conturat ea în primii ani după război este un
 „produs al circumstanţelor”. Ea nu vine neapărat din conştientizarea unei identităţi
unitatea
Europei - comune, ci din nevoia de a stopa comunismul sau de a gestiona ajutorul american
produs al
nevoilor pentru redresarea economiei europene. Unitatea europeană apare astfel ca o noţiune
exclusivistă, îndreptată mai degrabă împotriva unor pericole externe, şi mai puţin î-şi
trage seva din identificarea unui obiectiv pan-european la care toţi pot adera.
Denumită în doctrină „primăvara Europei”, această perioadă va marca concretizarea
pentru prima dată a voinţei europene prin instituţii şi principii solemn afirmate.

1.3. Înfiinţarea primelor organizaţii europene

Imperativul legat de redresarea Europei post-conflict determină, aşadar, şi
relansarea ideii unităţii europene şi, în acest context, se pun bazele unor organizaţii
europene de cooperare în domeniile economic, militar şi politic.
Ca organizaţie economică, a fost creată Organizaţia Europeană de
 Cooperare Economică (OECE), prin Tratatul de la Paris din 16 aprilie 1948.
OECE
Înfiinţată pentru a gestiona şi distribui între statele membre ajutoarele destinate

 reconstrucţiei Europei acordate de SUA prin Planul Marshall, OECE este fondată pe
Planul Marshall o cooperare strict interguvernamentală (fiind respinsă propunerea Franţei ca
organizaţia să beneficieze de o anumită autonomie în raport cu guvernele statelor
membre). Ea are însă şi rolul de a coordona politicile economice naţionale,
contribuind la crearea unui sistem multilateral de plăţi (prin propunerea de înfiinţare a
9
 unei Uniuni Europene de Plăţi), la liberalizarea schimburilor şi eliminarea restricţiilor
cantitative. Mai mult decât atât, experienţa de lucru în cadrul OECE a permis
dezvoltarea unei culturi a consultării la toate nivelurile între statele membre, creându-
se, în acest mod, obişnuinţa de cooperare şi de reflecţie depăşind cadrul naţional, pe
care se vor clădi cooperările viitoare.
Planul Marshall a contribuit, fără îndoială, în mod direct, la ameliorarea
situaţiei statelor europene care, cu ajutor american, au reuşit să depăşească în scurt
timp nivelul mediu de dezvoltare de dinainte de război. În 1960 statele membre ale
OECE, SUA şi Canada au convenit să extindă câmpul de acţiune al organizaţiei,
oferind ajutor pentru dezvoltarea ţărilor lumii a treia. OECE devine astfel Organizaţia
Economică de Cooperare şi Dezvoltare (OECD), la care SUA şi Canada au aderat în
acelaşi an, în următorii ani devenind membre Japonia, Australia şi alte ţări.
În aceaşi perioadă, în partea estică a continentului a fost înfiinţată CAER
 (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), organizaţie similară OECE, prin care
CAER
sateliţii Moscovei puteau primi ajutor rusesc, având ca obiectiv subsidiar coordonarea
politicilor economice ale ţărilor din cadrul blocului sovietic.
Dacă din punct de vedere economic, prin crearea OECE se puneau bazele

 redresării Europei, din punctul de vedere al securităţii sale aceasta era vulnerabilă şi
cooperare politica agresivă dusă de URSS nu făcea decât să le sporească temerile. Era evident
militară
că din punct de vedere militar Europa Occidentală nu putea face faţă pericolului unei
invazii sovietice sau unei reîntăriri a Germaniei. Sub aceste auspicii se pun bazele
cooperării militare, iniţial ca o continuare a unor alianţe din timpul războiului. De
teama repetării unei istorii încă proaspete în memoria colectivă, aceste alianţe,
destinate să asigure securitatea colectivă a părţilor, sunt îndreptate în principal
împotriva pericolului german. Astfel, la 4 martie 1947 se semnează la Dunkerque
Tratatul de Alianţă şi Asistenţă Mutuală împotriva unei eventuale agresiuni
germane în viitor, încheiat între Franţa şi Marea Britanie.
În 1949 (4 aprilie) a fost înfiinţată, prin Tratatul de la Washington,
 Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), pact militar între
NATO
principalele state necomuniste din Europa, SUA şi Canada, care instituia un sistem de
 securitate comun. În martie 1951, URSS adresează statelor membre o cerere de
Pactul de la aderare la NATO. Această cerere este respinsă şi, mai mult, în 1955 Germania este
Varșovia
primită în Alianţă. În aceste condiţii, URSS înfiinţează, la 14 mai 1955, Organizaţia
10
 Tratatului de la Varşovia, la care participă Albania, Bulgaria, Cehoslovacia,
Republica Democrată Germană, Polonia, România, Ungaria şi URSS.
În scopul întăririi cooperării între statele vest-europene în domeniul
 securităţii a fost înfiinţată în 1954, prin Tratatul de la Bruxelles, Uniunea Europei
UEO
Occidentale (UEO), formată din Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda şi
Luxemburg, la care au aderat ulterior Germania, Spania, Portugalia şi Grecia .
În ceea ce priveşte cooperarea politică, pe baza ideilor cu privire la necesitatea
 creării unor State Unite ale Europei, promovate de Churchill, ia naştere un amplu
cooperare politică
curent de opinie în favoarea unei uniuni politice europene. Între cele două opţiuni
care sunt puse în discuţie cu privire la modalitatea practică de unificare - cea a unei
organizaţii supranaţionale (federaţii) în cadrul căreia statele membre să-şi unească
unele din drepturile lor suverane şi cea a unei organizaţii internaţionale de
cooperare interguvernamentală, au câştig de cauză susţinătorii metodei
 interguvernamentale. La 5 mai 1949, se semnează la Londra, de către zece state,
Consiliul Europei
Tratatul Instituind Consiliul Europei. Consiliul Europei este prima instituţie
politică între europeni al cărei obiectiv este realizarea unei uniuni mai strânse între
membrii săi în vederea salvgardării şi promovării ideilor şi principiilor ce reprezintă
patrimoniul lor comun şi al favorizării progresului economic şi social. I se recunoaşte
Consiliului Europei o largă paletă de competenţe, putând interveni în domeniile
economic, social, cultural, ştiinţific, juridic, administrativ şi etnic, precum şi în ceea
ce priveşte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Fiind rezultat al unui
compromis, mijloacele sale de acţiune sunt însă extrem de limitate, ele constând în:
examinarea problemelor, încheierea de acorduri, adoptarea unor acţiuni comune.
For de cooperare interparlamentară, Consiliul Europei este totodată şi un
instrument de armonizare a sistemelor juridice naţionale. Organele sale sunt:
Adunarea Parlamentară (prima adunare parlamentară internaţională din istorie),
compusă din parlamentari naţionali, care votează rezoluţii, Comitetul de Miniştrii,
organ de decizie format din miniştrii de externe ai statelor membre, care decid prin
vot unanim, Congresul Puterilor Regionale şi Locale, ce reprezintă şi promovează
interesele democraţiei locale şi Secretariatul General, ce asigură asistenţa tehnică.
În cadrul Consiliului Europei au fost adoptate peste 200 de convenţii, între
care se detaşează Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului,
adoptată la 4 noiembrie 1950, prin care se creează (pentru asigurarea unui nivel
11
minim de respectare a drepturilor omului) Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
organism care urmăreşte aplicarea ei.
Dacă iniţial Consiliul Europei a avut zece membrii, el reuneşte în prezent
peste patruzeci de state, cuprinzând majoritatea ţărilor europene. După 1990,
Consiliul Europei a devenit una dintre principalele structuri de primire a noilor
democraţii din Europa Centrală şi de Est, apărute ca urmare a căderii comunismului
(printre care şi România, care este membră cu drepturi depline din 1993). Toate
statele membre ale Uniunii Europene sunt şi membre ale Consiliului Europei.
Considerat un rezultat modest al mişcărilor de unitate europeană (încă din
august 1949 înaintându-se o serie de propuneri de modificare a statutului său),
Consiliul Europei are însă meritul de fi reprezentat un laborator de idei pentru
unitatea europeană, pregătind terenul pentru tentative mai îndrăzneţe de realizare a
unităţii europene, care nu vor întârzia să apară. El marchează prima tentativă reuşită
vizând realizarea unei Europe „europene”, fondată de europeni şi pentru europeni .
Era evident însă că a construi Europa cu metodele secolului XIX nu era un
demers care să reziste, cu atât mai mult cu cât opţiunile celui mai puternic curent de
opinie manifestat în această perioadă, cel federalist, nu erau satisfăcute prin crearea
Consiliului Europei. Europa avea nevoie de instituţii puternice, capabile să ia
iniţiativa şi să pună în funcţiune resorturile unităţii europene .

Care sunt principalele organizaţii înfiinţate după cel de-l doilea Război Mondial la
nivel european?

2. Comunităţile Europene
12
 2.1. Debutul construcţiei europene - Planul Schuman de integrare
europeană
Cooperarea europeană ale cărei baze au fost puse după război consta într-o
serie de organizaţii internaţionale sectoriale, cu vocaţii diferite, care nu aveau însă
posibilitatea să asigure concentrarea dezvoltării economice a statelor din Europa de
Vest, în condiţiile emergenţei celor două puteri mondiale, SUA şi URSS. În plus, la
nivel politic Europa se lansase deja într-un efort comun de găsire a celor mai
convenabile şi eficiente metode de unificare politică care să le readucă în primul plan
al scenei politice internaţionale. Chiar dacă prin crearea Consiliului Europei între cele
două opţiuni în jurul cărora s-au purtat negocierile - metoda supranaţională, susţinută
de francezi, şi cea interguvernamentală, promovată de englezi, ultima a avut mai

 degrabă câştig de cauză, opţiunea supranaţională nu a încetat să câştige adepţi. Nu în

necesitatea ultimul rând, statele europene, presate de SUA să ridice restricţiile impuse Germaniei
integrării RFG
(reînarmarea acesteia devenind esenţială pentru americani în contextul Războiului
Rece), înţeleg că integrarea Germaniei Occidentale într-o organizaţie europeană mai
eficace decât OECE sau Consiliul Europei era singura soluţie pentru a o putea
controla.
Era evident că, în faţa atâtor provocări, încercările de integrare politică şi
economică a ţărilor europene având la bază metoda interguvernamentală erau puţin
eficiente, şi se impunea o altă abordare a cooperării europene. Într-un context
mondial ce a suferit mutaţii profunde, unificarea Europei devine, încă odată,
obiectivul prioritar al unei Europe Occidentale în declin, necesară nu doar pentru
prevenirea conflictelor dintre statele europene, ci pentru apărarea intereselor lor
comune în faţa marilor probleme cu care se confruntă omenirea. Era necesară
instituirea unui mecanism efectiv de coordonare economică şi politică a statelor
europene, a unei construcţii supranaţionale care să amplifice cooperarea acestora.
Declaraţia ministrului francez al afacerilor europene, Robert Schuman, de la 9

9 mai 1950 mai 1950, este momentul care marchează debutul construcţiei europene, făcând
Declarația Schuman
(Planul Schuman de
trecerea de la abordarea interguvernamentală a cooperării statelor europene la
integrare abordarea comunitară, supranaţională. Ea propune o nouă formă de cooperare –
europeană)
„integrarea”, bazată pe principiul conform căruia statele renunţă la o parte din
suveranitatea lor pe care o delegă unui organism internaţional specializat, cu
prerogative decizionale în domeniul său de specializare şi cu personalitate juridică
13
  distinctă de cea a statelor membre şi superioară acestora. Acest transfer de
transfer de responsabilitate de la state către instituţii supranaţionale presupune o anumită limitare
competențe suverane
a suveranităţii naţionale, statele membre nemaiputând să acţioneze liber, independent,
în domeniul în care a avut loc acest transfer, această cedare de competenţe.
Concepţie a lui Jean Monnet, însă asumată public de Robert Schuman,
Declaraţia Schuman sau Planul Schuman de integrare europeană propune un
„federalism sectorial şi limitat la chestiuni tehnice”, pornind de la ideea că unitatea
 Europei nu se poate realiza dintr-o dată, ci în etape, ea trebuie cultivată, creându-se în
integrare progresivă,
solidaritate de fapt primul rând, o solidaritate de fapt a statelor europene. Având în vedere trei
imperative fundamentale: limitarea domeniilor colaborării la sectoare specifice,
introducerea unui mecanism de luare a deciziilor în comun şi necesitatea unor
transformări radicale ale diplomaţiei tradiţionale, propunerea Schuman - Monnet
vine cu o soluţie realistă şi eficientă - punerea în comun a industriilor carbonifere şi
siderurgice ale Franţei şi Germaniei şi plasarea lor sub autoritatea unei singure
 organizaţii puternice şi independente în deciziile sale faţă de statele membre. Această
polul cărbune-oțel
organizaţie era deschisă participării şi altor state europene.
Două elemente importante dau originalitate Planului Schuman. Este vorba, în
primul rând, de faptul că polul cărbune-oţel nu constituie decât prima etapă a unui

 proces de integrare mai larg, avându-se în vedere ca, prin integrarea şi a altor
originalitate domenii, să se ajungă la o comunitate economică generală, în final chiar la o
veritabilă Federaţie europeană (preconizată în chiar textul proiectului). Astfel,
„punerea în comun a producţiei” urma să asigure „stabilirea imediată a bazelor
comune de dezvoltare economică, prima etapă a Federaţiei Europene şi schimbarea
destinului acestor regiuni mult timp dedicate fabricării de arme, cărora tot ele le
cădeau apoi constant victime”. În al doilea rând, aspectul cel mai original şi esenţial
al proiectului constă în preconizarea creării unei autorităţi supranaţionale
independente, dotate cu puteri reale în domeniile comunitare astfel create.
 Între cele două opţiuni care îşi disputau supremaţia, confederal şi federal,
metoda fondatorii construcţiei europene au găsit astfel liantul, elementul de continuitate -
funcționalistă
metoda funcţionalistă. Născută din înţelegerea imposibilităţii iniţierii unei integrări
directe şi exclusive a elementelor politice, aceasta presupune integrarea politicului
prin economic. Altfel spus, obiectivul imediat era integrarea economică progresivă
(cu paşi mărunţi), într-un model de cooperare care să permită accentuarea
14
 interdependenţelor şi dezvoltarea solidarităţii, şi care să facă posibil obiectivul ultim
– uniunea politică. Aşadar, integrarea europeană a fost gândită încă de la început ca
un proces evolutiv, adaptat continuu la nevoile ce vor apărea pe parcurs şi la
dorinţele exprimate de statele membre de a avansa într-o direcţie sau alta. Fiecare
evoluţie în sensul integrării urma să antreneze alte evoluţii (efectul de „angrenaj” sau
„spill over”).
Chiar dacă evoluţia ulterioar a dovedit că uniunea politică nu decurge automat
din solidaritatea economică, metoda de integrare europeană propusă (”metoda
comunitară”) este inovatoare şi progresistă. Ea a pus la dispoziţia statelor o formă
pragmatică de colaborare care a stat la baza unui proces complex de unificare
progresivă a acestora.

În ce constă originalitatea Planului Schuman de integrare europeană?

2.2. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

Organizaţia care se prefigura în Declaraţia Schuman nu se limita la Franţa şi
Germania, ci era deschisă participării şi a altor state europene. Invitaţiei franceze,
 devenită franco-germană urmare a acceptării ei de către cancelarul Konrad Adenauer,
Tratatul CECO
îi răspund afirmativ, cu diverse grade de entuziasm, patru alte state ale continentului:
Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Între aceste state se încheie la Paris, la 18
aprilie 1951, Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO). Tratatul intră în vigoare la 25 iulie 1952, fiind încheiat pentru o
perioadă de 50 de ani.
Prin acest tratat ia naştere o organizaţie internaţională atipică, constituită
dintr-un număr relativ mic de state (doar şase state consimţind abandonul de
suveranitate pe care îl presupunea participarea la această organizaţie), dar dotată cu
organe supranaţionale, având competenţe limitate la anumite domenii, însă

15
 beneficiind în aceste domenii de puterea de a lua decizii şi de a le impune statelor
membre.
Prin Tratatul instituind CECO se pun bazele unei pieţe comune a cărbunelui
şi oţelului, care presupune înlăturarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative de la
libera circulaţie a acestor produse, interdicţia măsurilor discriminatorii şi a
 subvenţiilor sau ajutoarelor acordate de către state, o piaţă dominată de principiul
Obiectivele CECO liberei concurenţe. CECO va controla procesul de aprovizionare şi va fixa preţurile.
Potrivit art. 3 din Tratat, obiectivele CECO erau: să vegheze la regularizarea
aprovizionării; să asigure egalitatea accesului la sursele de producţie; să vegheze la
fixarea unor preţuri la cel mai mic nivel posibil; să îmbunătăţească capacitatea şi
calitatea producţiei şi să promoveze o politică de exploatare raţională a resurselor
naturale, să îmbunătăţească condiţiile de muncă şi de viaţă ale lucrătorilor; să
stimuleze dezvoltarea schimburilor internaţionale reciproce.
Realizarea pieţei unice se va face progresiv, pentru a permite adaptarea
instituţiilor naţionale la noile condiţii. După o perioadă pregătitoare, în cursul căreia
se organizează instituţiile, şi care se încheie la începutul anului 1953, şi una de
 tranziţie, la 10 februarie 1953 este deschisă piaţa comună pentru cărbune, minereu şi
Structura instituțională
fier vechi, iar pe 1 mai 1953 şi pentru oţel.
Caracterul supranaţional al Comunităţii este dat de structura sa instituţională.
Organul dotat cu principalele puteri de decizie şi gestiune este Înalta Autoritate,
beneficiind de autonomie faţă de guvernele statelor membre. Aceasta este compusă
din nouă membrii, persoane independente desemnate de comun acord de către
guvernele statelor membre în considerarea competenţelor lor personale şi
exercitându-şi funcţia în totală independenţă, în interesul general al Comunităţii.
Acestea nu trebuie să solicite şi nici să accepte instrucţiuni de la vreun guvern sau
organism. Înalta Autoritate emite, în domeniile sale de competenţă, decizii care sunt
obligatorii pentru statele membre, „direct aplicabile” pe teritoriul acestora.
Independentă din punct de vedere financiar (în principal prin perceperea unei taxe de
maxim 1% asupra cifrei de afaceri întreprinderilor din sectorul cărbune-oţel), aceasta
avea propriul capital, putând să ofere împrumuturi şi garanţii firmelor.
Alături de Înalta Autoritate, Tratatul creează alte trei instituţii:
- Consiliul de Miniştri, înfiinţat la iniţiativa Benelux-ului, organ
interguvernamental compus dintr-un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat
16
 membru (ministrul afacerilor externe, de finanţe, al economiei, al industriei), acesta
are sarcina de a armoniza acţiunea Înaltei Autorităţi cu cea a celor şase guverne .
Pentru deciziile importante ale Înaltei Autorităţi, el îşi dă avizul conform, hotărând cu
unanimitate pentru chestiuni fundamentale şi cu majoritate în celelalte cazuri.
- Adunarea Comună, reprezentând popoarele statelor membre, formată din
 parlamentari desemnaţi de către parlamentele naţionale . Cu competenţe limitate la
Obiectivele CECO exercitarea unui control politic asupra Înaltei Autorităţi, aceasta nu dispune de puteri
legislative sau bugetare. Ea discută raportul general anual supus de Înalta Autoritate
şi poate, în anumite condiţii, să adopte o moţiune de cenzură obligând membrii Înaltei
Autorităţi să demisioneze.
- Curtea de Justiţie, organ jurisdicţional format din şapte judecători
desemnaţi de comun acord de către guverne, dar independenţi în acţiunea lor faţă de
acestea, având sarcina de a veghea la interpretarea şi aplicarea Tratatului şi a
reglementărilor şi deciziilor adoptate de Înalta Autoritate. În exercitarea acestor
atribuţii ea tranşează diferendele şi poate anula o decizie.
Alături de aceste patru instituţii se înfiinţează un Comitet Consultativ,
 reprezentând producătorii, lucrătorii, comercianţii şi consumatorii, care nu
Principii
beneficiază însă de competenţe.
Principiile care stau la baza edificiului comunitar astfel construit, şi care vor
direcţiona întreaga evoluţie a integrării, sunt sintetizate în doctrină astfel :
- superioritatea instituţiilor, prin aplicarea în relaţiile internaţionale a
principiilor de egalitate, arbitraj şi de conciliere, principii fundamentale pentru orice
sistem democratic;
- independenţa instituţiilor comunitare, care trebuiau să dispună de o
autoritate proprie;
- cooperarea între instituţii, prin constituirea unui sistem în care instituţiei
supranaţionale i se adaugă alte trei instituţii, unde să fie reprezentate şi interesele
statelor membre, raporturile dintre acestea bazându-se pe principiul cooperării şi nu al
subordonării;
- egalitatea între statele membre, care, potrivit lui J. Monnet, era singurul care
putea duce la crearea unei noi mentalităţi şi pe baza căruia s-au stabilit relaţiile dintre
Franţa şi Germania (în ceea ce priveşte voturile în Consiliu, în Adunare şi în celelalte
instituţii).
17
 Tratatul CECO poate fi considerat un act de încredere între Franţa şi
Germania, o încercare de depăşire a confruntării şi tensiunii din trecut şi un act de
credinţă într-un viitor comun .
Prin înfiinţarea acestei organizaţii europene care, deşi cu caracter sectorial,
reprezenta o formă nouă de structură interstatală, s-a creat un precedent instituţional
de o deosebită importanţă. Aducînd, în primii ani, numeroase beneficii economice,
sociale şi politice, rolul CECO se va reduce treptat, pe fondul unei supraproducţii
apărute în sectorul carbonifer, al declinului puterii economice a cărbunelui şi oţelului
în raport cu petrolul şi al rezistenţei întâmpinate din partea mediilor profesionale
naţionale.
2.3. Eşecul Comunităţii Europene de Apărare (CEA). Disocierea
integrării politice de integrarea economică

 După crearea CECO, în contextul internaţional marcat de izbucnirea

CEA războiului din Coreea şi escaladarea tensiunilor între Est şi Vest, a fost lansată ideea
unei colaborări militare la nivel european prin constituirea unei forţe europene
comune de apărare (Comunitatea Europeană pentru Apărare - CEA), având ca scop
asocierea Germaniei la acest proiect şi împiedicarea astfel a formării unei armate

 vest-germane de sine-stătătoare. La 27 mai 1952 este semnat la Paris, de către cele

apărare comună şase state membre ale CECO, Tratatul instituind Comunitatea Europeană de Apărare.
În acelaşi timp, considerându-se că formarea unei armate europene impune
existenţa unei politici externe comune la nivel european, a fost conturat şi un plan de
creare a unei Comunităţi Politice Europene (CPE), o comunitate supranaţională în
care să fie inserată apărarea comună.
Deşi ratificat de toate cele şase state semnatare, Tratatul CEA este respins,
fără a fi dezbătut, la 30 august 1954, de către Adunarea naţională a Franţei.
Legislativul francez a apreciat că prin ratificarea acestuia s-ar fi asumat obligaţii
„supranaţionale care lezau independenţa naţională a Franţei şi fiinţa statului francez
… lipsind statul francez de o armată proprie”. Prin respingerea tratatului, CEA
eşuează şi odată cu ea se renunţă şi la proiectul Comunităţii Politice Europene, fiind
îndepărtată pentru mult timp perspectiva unei Europe politice. Relansarea unificării
va opera, în următorii ani, pe un teren strict economic. Integrarea politică, care
potrivit Planului Schuman trebuia să se adauge celei economice, este disociată astfel
de aceasta.
18
 2.4. Tratatele de la Roma. Crearea Pieţei comune şi a Euratom.
După insuccesul CEA, ideea unificării politice şi militare este abandonată
pentru o lungă perioadă de timp, devenind evident că evoluţia integrării europene nu
era posibilă, la acel moment, decât printr-o continuare a acţiunilor de unificare
europeană în domeniul economic începute prin crearea CECO.
În urma Conferinţei de la Messina a miniştrilor de externe ai celor şase state
membre ale CECO, din iunie 1955, s-a ajuns la un acord în privinţa continuării

 procesului de integrare economică prin realizarea unei integrări economice generale

CEE/Piața Comună: fondată pe o uniune vamală şi printr-o integrarea sectorială în domeniul energiei
obiective
atomice. Pe baza propunerilor înaintate de comitetul de experţi înfiinţat în acest scop
şi condus de primul ministru belgian Paul Henri Spaak, la 25 martie 1957 sunt
semnate la Roma, de către cele şase ţări membre ale CECO, Tratatele de Instituire a
 Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Comunităţii Europene a Energiei
CEE
Atomice (CEEA sau Euratom). După ce au fost ratificate în cursul anului 1957, cele
două tratate vor intra în vigoare la 1 ianuarie 1958, pentru o durată nelimitată.
Comunitatea Economică Europeană este cea mai importantă dintre cele trei
comunităţi, cea pe fundamentele căreia se va construi în viitor edificiul european. În
 preambulul Tratatului instituind CEE se reaminteşte finalitatea istorică şi politică a
Euratom
construcţiei europene - apărarea păcii şi a libertăţii, înscriindu-se hotărârea de a pune
bazele unei „uniuni fără încetare mai strânse între popoarele europene”, eliminându-
se barierele care divizează Europa.
Obiectivul fundamental al Comunităţii, aşa cum este stabilit în art. 2 din
Tratat, îl constituie „promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor economice
în ansamblul comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate sporită, o
 ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele pe care le
Fond Social
European reuneşte”. Pentru realizarea acestui obiectiv, se prevedea stabilirea unei pieţe comune
Banca Europeană de şi apropierea progresivă a politicilor economice.
investiții
Spre deosebire de celelalte comunităţi cu caracter sectorial, CEE reprezintă un
proiect de integrare economică globală ce are în vedere toţi factorii de producţie.
Piaţa comună implică două aspecte esenţiale:
- o uniune vamală în care taxele vamale şi restricţiile cantitative în comerţul
dintre statele membre sunt eliminate, stabilindu-se un tarif vamal extern comun
pentru produsele provenite din statele terţe. Mai important însă, această uniune se
19
 bazează nu numai pe libertatea de circulaţie a mărfurilor în regim de concurenţă
liberă şi loială, ci se prevede, de asemenea libertatea de circulaţie a persoanelor, a
serviciilor şi a capitalurilor;
- stabilirea unor politici comune pentru agricultură, transporturi şi comerţ,
politici coordonate în domeniile social sau fiscal şi armonizarea politicilor economice
interne.
Această Piaţă Comună trebuia să se realizeze progresiv, în cursul unei

 perioade tranzitorii de doisprezece ani, divizată în trei etape de către patru ani, pe
sistem instituțional parcursul căreia competenţele se deplasează de la nivel statal către nivel comunitar .
În Tratatul CEE sunt înscrise, alături de obiectivele economice, o serie de
preocupări sociale, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă. Se prevede
înfiinţarea unui Fond Social European (FSE) destinat reconversiei profesionale şi
creşterii nivelului de trai, şi a unei Bănci europene de investiţii (BEI), care poate
acorda împrumuturi pentru a stimula dezvoltarea economică, în special a regiunilor
sau sectoarelor defavorizate. Atât FSE cât şi BEI depind de contribuţiile financiare
ale statelor membre, nedispunând, pentru început, de resurse proprii.
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom), a treia
comunitate europeană, are ca obiectiv crearea unei pieţe comune a energiei atomice,
contribuind la crearea şi dezvoltarea industriilor nucleare, la creşterea nivelului de
viaţă în statele membre şi la dezvoltarea schimburilor cu alte state. Se urmărea prin
înfiinţarea acestei Comunităţi recuperarea decalajelor ce despărţeau statele membre în
domeniul industriei nucleare faţă de alte state (SUA, URSS, Marea Britanie) şi, în
acelaşi timp, evitarea ca industria germană de profil să se dezvolte independent .
Tratatul stabilea o piaţă comună caracterizată de libera circulaţie a materialelor
nucleare de bază, a echipamentelor tehnice şi a mâinii de lucru, dezvoltarea în comun
a cercetărilor (prin înfiinţarea unui Centru comun de cercetare), stabilirea unor norme
uniforme de securitate, facilitarea şi coordonarea investiţiilor şi garantarea utilizării
paşnice a materialelor nucleare.
Pentru realizarea obiectivelor stabilite în Tratate, cele două noi comunităţi
europene erau dotate cu un sistem instituţional inspirat din modelul CECO, însă într-
o formulă mai puţin evident supranaţională. Conferind instituţiilor o veritabilă putere
legislativă şi nu doar competenţe de punere în aplicare, Tratatele de la Roma transferă
centrul de gravitate de la organul independent, supranaţional (Înalta Autoritate, a
20
 cărei denumire este înlocuită cu cea de Comisie, mai neutră), spre organul
interguvernamental (Consiliul de Miniştri).
Fiecare dintre comunităţi avea propriul set de instituţii:
- o Comisie (echivalentă) Înaltei Autorităţi a CECO care reprezintă interesul
general, comunitar şi ai cărei membrii, numiţi de comun acord de către statele
membre, sunt independenţi faţă de guvernele lor . Ea este dotată cu atribuţii atât în
domeniul executiv, cât şi în cel legislativ, dispunând, în primul rând, de un important
rol de iniţiativă legislativă;
- un Consiliu, care reprezintă interesele statelor membre, format din câte un
reprezentant la nivel ministerial al fiecăruia dintre acestea. Acestei instituţii
reprezentative a statelor membre i se atribuie importante competenţe decizionale şi de
coordonare a politicilor economice, tratatele de la Roma făcând din Consiliu centrul
de gravitaţie al sistemului instituţional. El poate adopta acte obligatorii, care se impun
statelor membre: regulamente, cu caracter general, direct aplicabile în fiecare stat
membru, sau directive, prin care se stabileşte în sarcina statelor obiectivele de atins,
mijloacele rămânând la alegerea acestora. Hotărârile erau luate, la începutul perioadei
tranzitorii, cu unanimitate (fiecare stat dispunând astfel de un drept de veto), urmând
ca, în cea de-a treia etapă, aceasta să fie înlocuită în multe domenii cu votul cu
majoritate;
- o Adunare parlamentară, formată din reprezentanţi ai popoarelor statelor
membre, desemnaţi de către parlamentele naţionale. Tratatele institutive atribuiau
acestei instituţii puţine puteri, limitate la elaborarea de avize consultative, în anumite
domenii, şi la exercitarea unui anumit control politic asupra Comisiei. Adunarea
cuprindea 142 de membrii, repartizaţi astfel: 36 pentru fiecare din statele mari
 (Franţa, Germania, Italia), 14 pentru Belgia şi Olanda şi 6 pentru Luxemburg. În
unificare
instituțională 1962, aceasta decide să-şi schimbe denumirea în aceea de „Parlament European” şi
această denumire va fi utilizată, în practică, până la recunoaşterea ei formală prin
Actul Unic European;
- o Curte de Justiţie, compusă din judecători independenţi, care garanta
respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor.
Existenţa unui set de instituţii separate pentru cele trei Comunităţi era însă
contraproductivă şi ineficientă. De aceea, odată cu semnarea Tratatelor de la Roma, a
fost semnată şi Convenţia relativă la anumite instituţii comune ale Comunităţilor
21
 Europene, prin care cele trei Comunităţi au fost dotate cu o Adunare Parlamentară şi
cu o Curte de Justiţie comune, iar CEE şi CEEA şi cu un Comitet economic şi social
comun.
Unificarea instituţională s-a definitivat în 1965, prin semnarea Tratatului de
fuziune a executivelor, care a instituit o Comisie unică a Comunităţilor Europene
(formată din fuziunea Înaltei Autorităţi cu Comisia CEE şi CEEA) şi un Consiliu unic
(ce a înlocuit cele trei Consilii de Miniştri).
Această fuziune a fost numai una instituţională, cele trei comunităţi rămânând
distincte din punct de vedere juridic, prevederile referitoare la funcţionarea şi
atribuţiile lor rămânând neschimbate.

Care sunt principalele obiective ale Comunităţii Economice Europene?

2.5. Extinderea spaţiului comunitar. De la „Europa celor 6”, la „Europa

celor 9” şi „Europa celor 12”.
La înfiinţarea Comunităţilor europene, Marea Britanie nu numai că a refuzat
să participe la acestea, fiind refractară ideii renunţării la o parte din suveranitatea

extindere naţională, ci chiar a încercat să împiedice formarea lor.
Simţindu-se oarecum exclusă din sfera comerţului european, şi pe fondul unor
dificultăţi economice şi financiare, a înfiinţat în 1959 Asociaţia Europeană a
Liberului Schimb (AELS), alături de Austria, Danemarca, Elveţia, Norvegia,
Portugalia, Suedia, Islanda şi, ulterior, Finlanda.
AELS prevedea eliminarea taxelor vamale în comerţul dintre statele membre,
acestea rămânând autonome în materie de politică comercială cu alte state. Însă,

crearea AELS legătura între statele membre nu era atât de puternică precum cea din cadrul
Comunităţilor europene, obiectivele avute în vedere fiind unele strict economice, spre
deosebire de Comunităţile Europene care urmăreau şi obiective politice. De aici,

22
 rezultatele mai puţin spectaculoase, care nu satisfăceau interesele economice ale
Marii Britanii.
În aceste condiţii, Marea Britanie îşi reconsideră poziţia faţă de Comunităţile
Europene, încă din 1961 purtând discuţii, alături de Irlanda şi Danemarca, pentru
integrarea în Comunităţi.
Prima cerere de aderare a celor trei state, formulată în 1963, s-a lovit de
opoziţia preşedintelui Franţei – generalul Charles de Gaulle, neîncrezător în Marea
Britanie datorită legăturilor strânse ale acestei cu SUA şi încercărilor de a obţine
 facilităţi vamale şi economice pentru celelalte ţări din AELS.
aderarea Marii
Britanii, Irlanda şi Danemarca şi-au retras şi ele, în aceste condiţii, cererile de aderare.
Irlandei şi
Danemarcei O a doua încercare de aderare a celor trei state, cărora li s-a adăugat şi
Norvegia, a fost formulată în 1967, însă a întâmpinat aceeaşi opoziţie.
Abia după demisia preşedintelui de Gaulle, în 1969, cu ocazia Conferinţei
şefilor de stat sau de guverne de la Haga, a fost reluată problema aderării celor patru
state. După îndelungi negocieri, tratatele de aderare au fost semnate la Bruxelles în
1972, intrând în vigoare, pentru Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca la 1 ianuarie
1973, în urma ratificărilor de către parlamentele naţionale, în ultimele două cazuri
precedate de referendumuri. Norvegia însă, nu a putut deveni membră, rezultatul
referendumului fiind negativ.

 În 1975 şi-a depus candidatura pentru aderarea la Comunităţile Europene şi

aderarea Grecia, iar negocierile au durat destul de puţin întrucât aceasta, dorind să devină
Greciei
membră cu drepturi depline cât mai rapid, a făcut numeroase concesii. Astfel, la 1
ianuarie 1981, Grecia devine cel de-al zecelea membru al Comunităţilor Europene.
După restabilirea democraţiei în Portugalia şi Spania, ca urmare a îndepărtării
 regimurilor dictatoriale din aceste state, şi-au depus şi ele candidaturile pentru aderare
aderarea
Spaniei şi în 1977, tratatele de aderare fiind semnate în iunie 1985 şi intrând în vigoare la 1
Portugaliei
ianuarie 1986. Aceste lărgiri succesive nu au însemnat, însă, sfârşitul procesului de
extindere a frontierelor Comunităţii europene1, aceasta prezentând în continuare un
interes deosebit pentru celelalte state europene.

2.6. Apariţia şi evoluţia cooperării politice

1
După unificarea instituţională din 1967, în mod uzual a început să fie folosită denumirea de
„Comunitate Europeană”, ce se va păstra până la înfiinţarea Uniunii Europene, pentru a marca
unicitatea centrelor de decizie ale celor trei comunităţi iniţiale.

23
 Pe lângă întărirea numerică a Comunităţilor Europene, a existat o preocupare

 constantă, încă de la constituirea lor, pentru extinderea domeniilor de cooperare

cooperare acoperite de tratate, în principal prin realizarea unei unificări politice.
politică
Astfel, încă din 1961 s-a încetăţenit practica întâlnirilor şefilor de stat şi de
guvern, întâlniri realizate însă în afara sistemului instituţional, având la bază metoda
clasică a cooperării interguvernamentale. În urma unei astfel de întâlniri – cea de la
Bonn, din iulie 1961, a fost elaborat „Planul Fouchet” care prevedea realizarea unei
Uniuni indisolubile, care să asigure elaborarea în comun a politicii externe şi a
politicii de apărare, cooperarea ştiinţifică şi culturală, apărarea drepturilor omului şi a
democraţiei. Planul nu a avut însă susţinerea necesară şi a fost abandonat în 1965.
La întâlnirea la nivel înalt de la Haga din 1969 a fost reluată problema uniunii
politice, un comitet fiind însărcinat cu pregătirea proiectului ce va fi cunoscut sub
denumirea „Raportul Davignon”. Acest raport avea în vedere realizarea integrării
politice a statelor europene prin cooperare în domeniul politicii externe, cooperare ce
funcţiona în limitele sistemului comunitar.
În 1972, la Paris, a fost afirmată intenţia şefilor de stat şi de guvern de a
transforma ansamblul relaţiilor lor într-o Uniune Europeană înainte de sfârşitul
deceniului.
La reuniunea de la Paris din decembrie 1974, şefii de stat şi de guvern au luat
 decizia instituţionalizării întâlnirilor lor, hotărând să se reunească de trei ori pe an,
Consiliul
European însoţiţi de miniştrii de externe, pentru a discuta probleme comunitare dar şi chestiuni
de cooperare politică. Aceste reuniuni au fost denumite în practică „Consiliu
European”. Acesta reprezenta în acelaşi timp un organ de cooperare politică dar şi o
formaţiune a Consiliului Comunităţilor. Actul Unic European va consacra în mod
formal existenţa Consiliului european fără însă să-l includă în sistemul instituţional
comunitar.
2.7. Prima amendare a Tratatelor de instituire a Comunităţilor
Europene – Actul Unic European (1986)
Obiectivul unei Uniuni Europene a fost reafirmat şi în Declaraţia solemnă
asupra Uniunii Europene adoptată de Consiliul European de la Stuttgard în iunie
1983, Parlamentul european angajându-se să elaboreze un proiect de tratat creând
Uniunea Europeană.În acest proiect de tratat, aprobat de Parlament la 14 februarie
 1984, Uniunea Europeană era văzută ca o structură unică având în componenţă cele
Actul Unic


European
24
revizuirea
tratatelor
 trei comunităţi, cooperarea politică şi sistemul monetar european. Reprezentanţii
statelor membre au considerat însă prea avangardist acest proiect, astfel încât au
preferat să meargă pe calea revizuirii tratatelor comunitare. La Consiliul european de
la Milano, din iunie 1985, s-a luat decizia convocării unei conferinţe
interguvernamentale pentru modificarea tratatelor comunitare. Rezultatul acestei
conferinţe, desfăşurată în perioada septembrie 1985- februarie 1986, a fost semnarea
la Luxemburg în februarie 1986 a Actului Unic European, ce a intrat în vigoare la 1
iulie 1987.
Actul Unic reprezintă prima mare modificare a Tratatelor originare ale
Comunităţilor Europene, prin care au fost extinse competenţele Comunităţilor.
Denumirea de „Act Unic” este dată de faptul că reuneşte într-un singur
document dispoziţii privind reforma instituţiilor europene şi extinde totodată
domeniul de competenţă comunitară, conţinând şi reglementări privind cooperarea în
domeniul politicii externe şi în domeniul protecţiei mediului.
Principalele amendamente aduse construcţiei comunitare prin Actul Unic

 european au fost următoarele:

amendamente  recunoaşterea în mod oficial a existenţei Consiliului European;
 introducerea procedurii de cooperare între Parlamentul European şi Consiliu în
domeniul decizional;
 extinderea procedurii consultării Parlamentului European;
 extinderea votului cu majoritate calificată în Consiliu;
 instituirea avizului conform în materia aderării şi a acordurilor de asociere;
 instituirea dublei jurisdicţii prin înfiinţarea Tribunalului de primă Instanţă şi astfel
eficientizarea controlului jurisdicţional;
 stabilirea, ca obiectiv principal, a realizării pieţei interne unice, ce urma să fie
finalizată până în decembrie 1992;
 dezvoltarea cooperării în materie de politică economică şi monetară, cercetare şi
dezvoltare tehnologică şi protecţia mediului.
 Actul Unic European a reprezentat un moment important în evoluţia spre
Tranziția spre
Uniunea
Uniunea Europeană pentru că, din momentul ratificării sale, statele membre au
Europeană acceptat să se angajeze într-un proces ireversibil ce va conduce la transformarea
relaţiilor dintre ele într-o Uniune Europeană.
Care sunt principalele amendamente aduse construcţiei comunitare prin Actul Unic
25
 european?

3. Crearea Uniunii Europene și evoluţia acesteia

3.1. Uniunea Europeană fondată pe Comunitățile Europene - Tratatul de
la Maastricht asupra Uniunii Europene (1992)
Adoptarea Actului Unic European a dat un imbold puternic construcţiei
europene. Pentru realizarea obiectivelor fixate de acesta statele membre ale
Comunităţii Europene au adoptat o serie de măsuri ce vor conduce la o reformare
substanţială a sistemului comunitar.
Astfel, în completarea pieţei unice introduse prin Actul Unic European s-a
reluat problema înfiinţării unei Uniuni economice şi monetare, Consiliul european
 întrunit la Hanovra în iunie 1988 încredinţând misiunea de a studia şi a propune
realizarea unei
uniuni politice etapele concrete ale înfiinţării acesteia unui comitet în fruntea căruia se afla
intre statele
membre Preşedintele Comisiei, Jaques Delors.
Ca urmare a evenimentelor istorice ce au avut loc în anii 1989-1991 – căderea
comunismului şi reunificarea Germaniei, a fost întrunit la Dublin în aprilie 1990
Consiliul european special pentru a discuta problema reunificării germane şi a
relaţiilor ce vor fi stabilite cu statele est-europene. Cu această ocazie s-a discutat şi
problema definitivării proiectului de stabilire a unei uniuni politice între statele
membre, la insistenţele guvernelor francez şi german luându-se hotărârea convocării
în paralel a două Conferinţe interguvernamentale, una dedicată uniunii economice şi
monetare, iar a doua dedicată realizării uniunii politice.
Cele două conferinţe interguvernamentale, ce au fost deschise la 15 decembrie
1990 la Roma, au avut ca rezultat redactarea unui proiect de modificare a tratatelor
institutive, proiect ce a fost dezbătut la Consiliul european din 9-10 decembrie 1991.
La 7 februarie 1992 reprezentanţii celor douăsprezece state membre au
 semnat, în localitatea olandeză Maastricht, Tratatul asupra Uniunii Europene, ce
Tratatul de la
Maastricht va intra în vigoare la 1 noiembrie 1993, după ratificarea sa de către parlamentele
naţionale. Tratatul, ce a reprezentat a doua revizuire fundamentală a tratatelor

26
 constitutive, înscrie alături de obiectivul economic iniţial al Comunităţii (realizarea
unei pieţe comune) şi obiectivul realizării unei uniuni politice între statele membre.
În scopul intensificării integrării europene, statele membre au luat decizia
instituirii unei Uniuni Europene formată din cele douăsprezece state membre ale
Comunităţii Europene, care nu se substituie Comunităţilor iniţiale, ci le înglobează
într-un ansamblu mai larg.
Potrivit Tratatului de la Maastricht, Uniunea se prezintă din punct de vedere
 structural ca un „templu” bazat pe trei „piloni” de natură diferită – unul de natură
piloni
comunitară şi doi de natură interguvernamentală:
a) primul pilon, cu caracter comunitar, este reprezentat de Comunităţile
europene. Modificările aduse prin tratatul de la Maastricht în acest domeniu au
constat în:
- extinderea competenţelor comunitare prin includerea de noi domenii
(educaţie, pregătire profesională, cultură, sănătate publică, protecţia consumatorilor,
politica industrială, reţelele trans-europene), având la bază principiul subsidiarităţii 2
care funcţionează în raporturile dintre Uniune şi statele membre;

cetăţenie - crearea cetăţeniei europene, condiţionată de cetăţenia naţională, în virtutea
europeană
căreia persoana respectivă are dreptul de a circula liber şi de a munci pe teritoriul
Uniunii, de a vota şi de a candida la alegerile municipale şi europene, de a fi protejat
pe teritoriul statelor terţe de către autorităţile diplomatice ale oricăruia dintre statele
 membre;
Uniune
Economică şi - s-a prevăzut crearea Uniunii Economice şi Monetare în trei etape:
Monetară
1) până la 31 decembrie 1993 liberalizarea circulaţiei capitalurilor,
2) începând cu 1 ianuarie 1994 pregătirea de către Institutul Monetar
European a trecerii la moneda unică, prin coordonarea politicilor economice, în
scopul de a reduce inflaţia, rata dobânzilor şi fluctuaţiile schimburilor valutare, de a
limita deficitele şi datoria publică a statelor;
3) crearea unei monede unice la 1 ianuarie 1999 şi înfiinţarea Băncii Central
Europene.
- transformarea Comunităţii Economice Europene a fost în Comunitatea
Europeană;
2
potrivit căruia Uniunea nu întreprinde acţiuni ( cu excepţia domeniilor care ţin exclusiv de
competenţa sa) dacă acestea nu sunt mai eficiente decât acţiunile întreprinse la nivel naţional, regional
sau local.

27
 - întărirea rolului exercitat de Parlamentul European prin introducerea
procedurii de „codecizie” prin care Parlamentul European devine asociat cu Consiliul
în procesul de legiferare.
b) al doilea pilon, cu caracter interguvernamental, se referă la instituirea, pe
 baza mecanismului de cooperare politică stabilit prin Actul Unic European, a unei
PESC
politici externe şi de securitate comună (PESC). Aceasta permite adoptarea unor
acţiuni comune în politica externă, deciziile trebuind să fie luate în unanimitate, iar
măsurile ce le însoţesc prin vot cu majoritate calificată.
c) al treilea pilon, tot cu caracter interguvernamental, îl constituie cooperarea
 în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne (JAI). Acesta a fost conceput pentru a
JAI facilita şi a face mai sigură libera circulaţie a persoanelor pe teritoriul Uniunii
Europene.
Deşi Uniunea astfel creată prin Tratatul de la Maastricht nu are personalitate
juridică3, ea reprezintă o etapă importantă în procesul de unificare progresivă.
Unitatea dintre cei trei piloni ai Uniunii Europene este realizată prin stabilirea
unui cadru instituţional unic, a unor obiective şi principii unice, precum şi prin
stabilirea unei singure proceduri de revizuire sau de aderare pentru ansamblul Uniunii
Europene.
Sistemul instituţional unic este format din instituţiile comunitare şi Consiliul
European. Utilizarea instituţiilor comunitare şi în ceea ce priveşte PESC şi JAI se va

 face însă cu două excepţii: Curtea de Conturi rămâne o instituţie exclusiv comunitară,
sistem iar Curtea de Justiţie îşi va limita în principiu competenţele la pilonul comunitar,
instituţional
unic primind doar competenţe limitate în cadrul pilonului PESC, dar nu şi în pilonul JAI.
Consiliul European, astfel cum a fost el instituţionalizat prin Actul Unic
European, este organul care „dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi
definirii orientărilor politicii generale”4, trebuind să prezinte anual un raport în faţa
Parlamentului european.
Sunt stabilite ca obiective comune ale Uniunii Europene (art. B):
 promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil;
 afirmarea identităţii Uniunii pe scena internaţională;

3
Doar Comunităţile o au, păstrându-şi personalitatea lor juridică iniţială.
4
Art. D al tratatului de la Maastricht.

28
  întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor
membre;
 dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi al afacerilor
interne;
 menţinerea integrală a realizării comunitare şi dezvoltarea acesteia.
Principiile pe care se întemeiază uniunea sunt principiile libertăţii,
democraţiei, respectului faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale, statul de
drept, principii care sunt comune tuturor statelor membre.

Descrieţi UE astfel cum a fost ea creată prin Tratatul de la Maastricht?

3.2. Continuarea procesului de extindere – aderarea Finlandei, Suediei şi

Austriei (1995).
̉
Încă din anii ̉60, pentru a nu rămâne în afara relaţiilor economice stabilite
între statele membre ale Comunităţilor Europene, unele dintre ţările membre AELS
(Austria, Suedia, Elveţia) au depus cereri de asociere la Comunităţile Europene, însă
acestea au eşuat, în principal datorită opoziţiei Franţei.
Această asociere între statele membre AELS şi statele Uniunii Europene se va
 realiza mai târziu, în 1993, la iniţiativa lui Jaques Delors de a crea un Spaţiu
extinderea spre
economic european (SEE) în care să fie aplicat proiectul de realizare a unei pieţe
vest
unice europene.
Urmare a transformărilor pe care le-a suferit sistemul comunitar şi în
contextul evenimentelor ce au avut loc în Europa la sfârşitul anilor ̉80, patru dintre
statele AELS – Austria, Finlanda, Suedia şi Norvegia, îşi manifestă intenţia de a
deveni membre ale Uniunii Europene, în toamna anului 1993, demarând negocierile
de aderare. Aceste negocieri s-au încheiat în martie 1994, fiind urmate de ratificarea
de către parlamentele naţionale a tratatelor de aderare. În cazul Austriei, Finlandei şi
Suediei, acest proces s-a derulat într-un termen foarte scurt, tratatele de aderare
intrând în vigoare la 1 ianuarie 1995. Norvegia însă, deşi a semnat tratatul de aderare,

29
 nu a reuşit să devină membră a UE, pentru a doua oară populaţia acestei ţări,
respingând prin referendum (52% din voturi împotrivă) apartenenţa ţării la UE.
3.3. Tratatul de la Amsterdam (1997)
Încă de la sfârşitul negocierilor Tratatului de la Maastricht, s-a convenit ca
acesta să fie revizuit până la sfârşitul deceniului (articolul N prevedea convocarea
unei conferinţe interguvernamentale în 1996).
Conferinţa interguvernamentală convocată pentru a analiza rezultatele
 aplicării Tratatului de la Maastricht s-a transformat într-o dezbatere asupra
Tratatul de la modificărilor pe care trebuie să le sufere UE din perspectiva primirii de noi membri
Amsterdam
(cele 10 state din Europa Centrală şi de Est care au încheiat Acorduri de asociere,
plus Cipru, Malta şi Turcia). Ea a durat mai mult de un an, fiind deschisă la Torino pe
26 martie 1996 şi s-a încheiat la Amsterdam pe 17 iunie 1997 printr-un acord politic
la nivel înalt cu privire la un nou Tratat, semnat pe 2 octombrie 1997.
Tratatul de la Amsterdam, ce a intrat în vigoare la 1 mai 1999, se înscrie ca un
moment semnificativ în procesul evolutiv al integrării europene, reprezentând un pas
înainte în direcţia integrării politice.
Prin Tratat au fost stabilite patru obiective majore:
- eficientizarea arhitecturii instituţionale a UE în vederea viitoarei extinderi;
- plasarea aspectelor legate de crearea de noi locuri de muncă şi a celor legate
de drepturile cetăţenilor între preocupările majore ale UE;
- suprimarea ultimelor obstacole în calea liberei circulaţii a persoanelor şi
întărirea securităţii;
- să permită Europei să-şi consolideze poziţia pe plan mondial.
Contribuţia pe care o aduce Tratatul de la Amsterdam la perfecţionarea

 integrării europene şi evoluţia construcţiei comunitare, a constat în principal în:

principalele 1. Adoptarea unor reglementări în ceea ce priveşte politica socială şi forţa de
contribuţii
muncă, în principal statelor membre revenindu-le responsabilitatea implementării
politicii de ocupare a forţei de muncă; este consacrat principiul general al
nediscriminării; este întărit principiul egalităţii între sexe la locul de muncă, cu
posibilitatea aplicării unei discriminări pozitive faţă de femei.
2. Modificarea concepţiei cu privire la ritmul şi obiectivele integrării, prin
înscrierea principiului „flexibilităţii” în ceea ce priveşte conceperea procesului de
integrare a noilor state candidate în funcţie de nivelul lor de dezvoltare.
30
 3. Precizarea raportului dintre cetăţenia naţională şi cetăţenia Uniunii, în
sensul că ultima doar o completează pe cea naţională, nu o înlocuieşte.
4. Introducerea unor reglementări noi privind regimul de vize, libera circulaţie
a persoanelor şi regimul vamal. În acest sens, au fost introduse în Tratat (cu unele
derogări pentru unele state) prevederile Acordului Schengen privind suprimarea
controalelor la frontierele interioare ale UE.
Acordul Schengen a fost semnat în iunie 1985, în mica localitate
 luxemburgheză cu aceeaşi denumire, de către Belgia, Olanda, Luxemburg, RF
integrarea
acquis-ului Germană şi Franţa şi prevedea abolirea graduală a controalelor la frontierele comune.
Schengen
În 1990 a fost semnată între aceleaşi state o convenţie pentru aplicare acordului prin
care se stabileşte un Comitet executiv de aplicare şi urmărire a acestuia.
Acordul Schengen a apărut ca rezultat al colaborării interguvernamentale, nu
al celei comunitare, din dorinţa statelor respective de a realiza un avans mai rapid în
direcţia integrării, într-un moment în care condiţiile politice nu erau reunite în
interiorul sistemului decizional comunitar.
Ulterior, şi celelalte state membre ale UE, cu excepţia Marii Britanii, Irlandei
şi Danemarcei, au semnat acordul Schengen, precum şi Norvegia şi Islanda, care nu
sunt membre ale UE.
În condiţiile în care integrarea politică s-a alăturat celei economice în
construcţia comunitară, întreg acquis-ul Schengen a putut fi integrat Uniunii, şi acest
lucru s-a făcut prin cuprinderea sa în Tratatul de la Amsterdam.
Principalele sale prevederi se referă la:
 cooperarea între statele membre semnatare ale acordului se realizează
înăuntrul cadrului juridic şi instituţional al UE, Comitetul executiv fiind înlocuit de
către Consiliul de miniştrii;
 Tratatul de la Amsterdam recunoaşte un regim special pentru Marea Britanie,
Irlanda şi Danemarca, care nu au semnat acordul. Aceste state pot menţine
controalele la frontierele lor, dar pot să decidă şi participarea la acord, în totalitate sau
doar sub anumite aspecte;
 acquis-ul Schengen trebuie acceptat în totalitate de către toate statele care
doresc să adere la UE.
În termen de 5 ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, Consiliul de
miniştrii trebuie să asigure libera circulaţie a persoanelor în absenţa oricărui control,
31
indiferent dacă este vorba despre cetăţeni ai UE sau rezidenţi din state terţe, la
trecerea de către aceştia a frontierelor dintre statele membre. Suprimarea controalelor
la frontierele interne presupune însă crearea unor frontiere externe puternice ale
Uniunii.
5. Creşterea competenţelor Comunităţilor în unele domenii (de ex. protecţia
mediului).
6. Reformarea sistemului instituţional al Uniunii din perspectiva extinderii
prin:
- extinderea votului cu majoritate calificată la o serie de domenii noi
(politica socială, forţa de muncă, cooperarea vamală, sănătatea publică etc.)
- creşterea rolului Parlamentului prin:
a) posibilitatea dea interveni în trei proceduri de decizie: aviz conform (când
poate accepta sau respinge o propunere, dar nu o poate modifica), codecizie (în cazul
în care Consiliul nu ţine seama de punctul de vedere al Parlamentului în adoptarea
poziţiei comune, Parlamentul poate împiedica adoptarea propunerii) şi consultare
(când îşi dă avizul consultativ);
b) obligativitatea aprobării de către Parlament a desemnării Preşedintelui
Comisiei Europene. Din perspectiva extinderii, numărul maxim de parlamentari a fost
stabilit la 700.
- consolidarea rolului politic al Preşedintelui Comisiei Europene, prin
desemnarea sa de comun acord de către guvernele statelor membre şi aprobarea
acestei desemnări de către Parlament
- extinderea jurisdicţiei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene la
domenii precum imigraţia, azilul, vizele şi trecerea frontierelor.

Care sunt principalele modificări aduse Uniunii Europene prin Tratatul de la Amsterdam?

32
 3. 4. Realizarea Uniunii Economice şi Monetare. Introducerea monedei
unice.
Aşa cum am arătat anterior, realizarea Uniunii Economice şi Monetare
(UEM) a fost gândită ca un proces în trei etape, ultima dintre acestea fiind

Uniunea introducerea progresivă a monedei unice europene, euro, bazată pe ECU – unitatea
Economică şi
Monetară monetară europeană folosită pentru calculul plăţilor din cadrul bugetului UE.
La propunerea Comisiei Europene şi a Institutului Monetar European
(Înlocuit în 1998 cu Banca Central Europeană), reuniunea la nivel înalt de la
Bruxelles din 1998 a aprobat trecerea la această a treia etapă prin adoptarea monedei
unice ca monedă scripturală începând cu 1 ianuarie 1999 de către 11 din cele 15 state
membre. Marea Britanie, Danemarca şi Suedia au refuzat să participe din cauza
neîndeplinirii condiţiilor cu privire la stabilitatea preţurilor, rata dobânzilor, deficitul
bugetar şi ratele de schimb.

 În 2001 i s-a permis şi Greciei adoptarea monedei unice, iar de la 1 ianuarie

adoptarea euro 2002 statele membre ale UE, cu excepţia Danemarcei, Marii Britanii şi Suediei (care
a respins din nou, prin referendum, în septembrie 2003, adoptarea monedei unice), au
trecut la utilizarea efectivă a monedei unice europene.
3. 5. Tratatul de la Nisa modificând Tratatul asupra Uniunii Europene şi
Tratatele instituind Comunităţile Europene
Conferinţa interguvernamentală de la Amsterdam din 1996 nu a reuşit să
rezolve problemele ridicate de iminenta extindere a spaţiului comunitar prin aderarea
statelor din centrul şi estul Europei, precum şi a Ciprului şi Maltei. Or, în condiţiile în
care această extindere presupune aproape dublarea numărului statelor membre ale
UE, erau necesare schimbări destul de importante în sensul perfecţionării
mecanismelor sale instituţionale, pentru a asigura în continuare funcţionalitatea şi
eficienţa organizaţiei.
În decembrie 2000 a fost convocată Conferinţa interguvernamentală de la
Nisa, având ca scop adoptarea unor măsuri vizând modificarea unor texte din Tratatul
 de la Maastricht pentru a adapta structurile actuale la cerinţele funcţionării Uniunii cu
Tratatul de la
Nisa
mai mult de 15 membrii. Lucrările Conferinţei au fost încheiate tot la Nisa de
Consiliul European, care a subliniat importanţa istorică a extinderii, aplicarea
principiului integrării diferenţiate, în raport de rezultatele fiecărei ţări, dar şi
posibilitatea pe care o au statele candidate de a recupera terenul pierdut în procesul
33
 integrării. Rezultatul lucrărilor Consiliului European a constat în adoptarea la 26
februarie 2001 a Tratatului de la Nisa de modificare a Tratatului asupra UE şi a
Tratatelor de instituire a Comunităţilor europene. Acesta a intrat în vigoare la 1
februarie 2003.
Tratatul de la Nisa continuă seria măsurilor iniţiate prin Tratatele de la
Maastricht şi Amsterdam, conţinând prevederi destinate să adâncească integrarea
europeană, punctul central fiind reprezentat de reformarea instituţiilor UE, prin
modificarea organizării şi a competenţelor lor din perspectiva lărgirii Uniunii.
Principalele elemente noi aduse de Tratatul de la Nisa vizează următoarele
aspecte:

 1. Extinderea votului cu majoritate calificată în cadrul Consiliului la o serie

modificări de domenii pentru care anterior hotărârile erau luate cu unanimitate, în scopul evitării
instituţionale
blocajului în procesul decizional ca urmare a creşterii numărului statelor membre. O
decizie va putea fi luată numai dacă cel puţin 14 state au votat în favoarea ei sau
reprezintă cel puţin 62% din populaţia europeană.
2. Redistribuirea voturilor în Consiliu, prevăzându-se o nouă scală de
repartizare a voturilor de la 3 la 29. României i s-au repartizat 14 voturi, ceea ce va
duce la ocuparea unei poziţii importante în cadrul procesului decizional.
3. În ceea ce priveşte Comisia Europeană, au fost luate două măsuri:
- limitarea numărului comisarilor la 27, statele mari trebuind să renunţe la
cel de-al doilea comisar până în anul 2005 în favoarea statelor nou-primite.
- sporirea prerogativelor Preşedintelui Comisiei, care va decide repartizarea
sarcinilor şi a responsabilităţilor. Cu aprobarea Colegiului, Preşedintele va numi
vicepreşedinţii Comisiei şi va putea cere demisia unui membru.
4. Lărgirea competenţelor Parlamentului European prin introducerea pe
scară largă a procedurii de codecizie (prin care Parlamentul se află pe picior de
egalitate cu Consiliul), care se va aplica în aproape toate domeniile în care Consiliul
va statua cu majoritate calificată.
5. Numărul membrilor Parlamentului European a fost stabilit la 732,
ţinându-se seama de perspectiva integrării în UE a statelor candidate la aderare.
6. Delimitarea mai clară a prerogativelor Curţii de Justiţie faţă de cele ale
Tribunalului de primă instanţă şi consacrarea posibilităţilor creării unor complete
specializate pentru anumite domenii (ex.: litigii de muncă).
34
 7. Îmbunătăţirea sistemului cooperării „întărite” sau „aprofundate” instituit
prin Tratatul de la Amsterdam, ce vizează posibilitatea adoptării unor reglementări de
integrare mai accentuată, valabile pentru un număr limitat de state, prin adoptarea
unor reglementări ce facilitează această cooperare intensificată.
Alături de aceste modificări aduse tratatelor anterioare, o realizare
importantă a Conferinţei interguvernamentale de la Nisa o reprezintă semnarea
textului „Cartei Drepturilor Fundamentale din Uniunea Europeană” de către
Preşedintele Parlamentului European, Preşedintele în exerciţiu al Consiliului UE şi
Preşedintele Comisiei Europene.
Semnarea acestui document care, potrivit unora dintre specialişti, reprezintă
un pas înainte pe drumul elaborării viitoarei Constituţii a UE, constituie, fără îndoială,
un moment important în procesul de integrare europeană, reafirmând respectarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ca principiu al colaborării statelor
europene.

Care sunt principalele modificări aduse Uniunii Europene prin Tratatul de la Nisa?

3.6. Convenţia Europeană şi Tratatul Constituțional - proiectul unei noi

Uniuni Europene
Uniunea Europeană, operă nefinalizată prin Tratatul de la Maastricht, puţin
îmbunătăţită prin Tratatele de la Amsterdam și Nisa, avea nevoie de o evoluţie care
să-i permită să facă faţă noilor provocări interne (legate, în principal, de perspectiva

 extinderii Uniunii spre statele Europei Centrale şi Estice, spre Turcia, Cipru şi Malta,
necesitatea unei dar şi de deficitul democratic sesizat la nivelul Uniunii) şi externe (globalizarea
reforme
fundamentale economică). Numeroase propuneri privind reforma fundamentală a proiectului
european, avansate mai ales după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht,
 intensificate în jurul anului 2000, permit cristalizarea principalele direcţii ale acestei
evoluţii - o evoluţie îndreptată spre „constituţionalizarea” ideii europene.

35
 O confirmare a acestui curent reformator vine în contextul Consiliului
European de la Nisa, când liderii politici prezenţi adoptă o „Declaraţie asupra
viitorului Uniunii”, anexată Tratatului, în care se făcea apel la lansarea unei ample
dezbateri pe tema viitorului construcţiei europene, fiind însărcinate viitoarele
preşedinţii ale UE – cea suedeză şi cea belgiană, să iniţieze dezbateri cu toate părţile
interesate, inclusiv cu societatea civilă.
Consiliul European întrunit la Laeken în decembrie 2001 a reluat discuţiile pe
marginea acestui subiect, adoptând la rândul lui o „Declaraţie asupra viitorului
Uniunii Europene” prin care se precizează obiectivul aducerii Uniunii Europene mai
aproape de cetăţeni şi în acelaşi timp, necesitatea definirii unei Uniuni mai suple, mai
eficiente, mai democratice şi transparente. În acelaşi timp, era afirmată pentru prima
dată intenţia de a se adopta o Constituţie europeană, în considerarea dorinţei
exprimate de popoarele europene.
Transformarea Uniunii urma să se producă tot pe calea unei revizuiri a
tratatelor, însă nu după metoda clasică, în cadrul unei Conferinţe
interguvernamentale, cu participarea şefilor de stat şi de guvern ci cu angrenarea în
acest proces şi a cetăţenilor europeni.
Soluţia găsită a fost aceea a înfiinţării unei Convenţii Europene în componenţa
 căreia să se regăsească principalele părţi implicate în dezbaterea asupra viitorului
Convenţia
Europeană Uniunii, care să pregătească drumul către următoarea Conferinţă Interguvernamentală
de o manieră completă şi transparentă.
Activitatea Convenţiei urma să se desfăşoare în trei etape: o etapă de dialog
deschis cu societatea civilă, o etapă de studiu şi o etapă finală, de recomandări.
Convenţia era însărcinată cu analizarea următoarelor aspecte:
- o delimitare mai exactă a puterii între Uniunea Europeană şi statele membre;
- statutul Cartei Drepturilor Fundamentale;
- simplificarea Tratatelor Uniunii;
- definirea rolului parlamentelor naţionale în cadrul structurii europene;
- o mai bună definire şi împărţire a competenţelor în interiorul Uniunii;
- apropierea Uniunii Europene de cetăţeni;
- simplificarea instrumentelor Uniunii;
- rezolvarea „deficitului democratic” al UE
- definirea poziţiei Uniunii într-o lume aflată în plin proces de globalizare;
36
  - integrarea tratatelor într-un singur text constituţional.
Principalele Rezultatul dezbaterilor din cadrul Convenţiei, ce a durat mai mult de un an, l-a

modificări
constituit Proiectul de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa prezentat
Proiectul de Consiliului European de la Salonic, din iulie 2003, întrunit pentru semnarea tratatelor
Tratat
instituind o de aderare ale celor 10 state care au devenit membre în 2004.
Constituţie
pentru Europa După mai multe reuniuni convocate pentru adoptarea formei finale a viitorului
Tratat asupra Constituţiei Europene, in cursul cărora cu greu s-au armonizat pozițiile
statelor membre, la 29 octombrie 2004, la Roma, în clădirea Campologlio, sala Degli
Orazi e Curiazi, aceeaşi sală în care cele 6 state fondatoare au semnat în 1957 Tratatul
de instituire a C E, este semnat de către şefii de stat şi de guvern şi miniştrii afacerilor
externe ai statelor membre ale UE, Tratatul şi Actul Final de instituire a unei
Constituţii pentru Europa.
Principalele amendamente aduse prin Tratatul Constituțional:
În Preambulul tratatului se face referire la „moştenirile culturale, religioase şi
umane ale Europei, ale cărei valori, întotdeauna prezente în patrimoniul său, au
consacrat în viaţa societăţii rolul central al fiinţei umane”. Este menţionată, de
asemenea, deviza Europei “Unitate în diversitate”, semnificând voinţa popoarelor de
a depăşi vechile rivalităţi şi contradicţii dintre ele şi de a-şi „făuri destinul comun” de
o manieră “fără încetare mai întărită”. Alături de aceasta, sunt consacrate ca simboluri
ale Uniunii Europene steagul, imnul, moneda şi ziua Europei, de mult timp
recunoscute dar neînscrise încă într-un tratat.
Din punctul de vedere al structurii sale, Tratatul Constituţional este împărţit în
patru părţi. Prima parte defineşte Uniunea Europeană, valorile, obiectivele,
prerogativele, procedurile şi instituţiile sale. A doua parte cuprinde Carta Drepturilor
Fundamentale, a treia descrie politicile şi modul de funcţionare a Uniunii Europene,
iar a patra secţiune cuprinde prevederile finale, inclusiv procedurile de adoptare şi
 revizuire a Tratatului.
abrogarea
tratatelor Aproximativ 85% din prevederile Tratatului Constituţional reprezintau reguli
anterioare
existente, înscrise deja în tratatele anterioare, doar 15% fiind elemente de noutate.
Termenul de ”Constituţie” folosit în titlul său este unul simbolic, din punct de vedere
 juridic acesta fiind, fără îndoială, un tratat, a cărui intrare în vigoare este subordonată
Crearea unei noi
ratificării de către toate statele membre, şi nu un act constituţional a cărui adoptare să
Uniuni Europene
fie rezultatul voinţei unei adunări investite cu putere constituantă . Cum Curtea de
37
Justiţie apreciase deja că tratatele existente reprezintă o ”Cartă constituţională de
bază” a Comunităţii , se trecea de la un tratat calificat ”constituţie” de doctrină şi
jurisprudenţă, la un tratat denumit formal ”constituţie”. Originalitatea Tratatului
constă în faptul că spre deosebire de alte tratate de reformă (cum sunt cele de la
Maastricht, Amsterdam, Nisa), el nu se mulţumeşte să revizuiască tratatele anterioare,
ci le abrogă. Tratatul Constituţional operează o fuziune a tratatelor existente, cu
excepţia Tratatului Euratom, care rămâne distinct. Pentru simplificarea şi
reorganizarea tratatelor comunitare, principalele tratate ale UE vor fi înlocuite cu un
singur text unitar.
Proiectul de Constituţie prevede instituirea Uniunii Europene. Este vorba de o
”nouă Uniune”, care înlocuieşte Comunităţile şi Uniunea Europeană existentă
(fondată pe Comunităţi). Uniunea va prelua obiectivele şi atribuţiile Comunităţilor
Europene, care vor dispărea, competentele lor fiind transferate către Uniune.
Pentru realizarea obiectivelor ce i-au fost fixate, Uniunii îi sunt conferite o
serie de competenţe şi este dotată cu personalitate juridică.
În ceea ce priveşte arhitectura instituţională, Tratatul înscrie o serie de
avansuri semnificative, destinate întăririi legitimităţii democratice a Uniunii şi
vizibilităţii sale externe: Consiliul European, care dobândeşte statutul de instituţie a
Uniunii, este condus de un preşedinte ales, se înfiinţează funcţia de Ministrul de
externe al Uniunii, care înlocuieşte Înaltul Reprezentant al Consiliului în domeniul
politicii externe, preşedintele Comisiei va fi ales de Parlament în funcţie de
rezultatele alegerilor europene, rolul Parlamentului European este întărit şi este
instituit un nou mecanism de control al principiului subsidiarităţii prin implicarea
parlamentelor naţionale.
Referitor la modalitatea de adoptare a deciziilor, dacă nu se prevede altfel în
Tratat, regula este votul cu majoritate calificată în Consiliul de Miniştrii. Majoritatea
calificată este definită ca fiind 55% din statele membre (dar cel puţin 15 la număr),
reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii. O minoritate de blocare a deciziilor
poate fi formată din patru state. În situaţia în care Consiliul acţio¬nează din proprie
iniţiativă, la iniţiativa unui stat membru sau la o recomandare a Comisiei sau a Băncii
Centrale Europene ( mai ales în domeniile justiţie şi afaceri interne, politică externă şi
de securitate comună, politică economică şi monetară şi în cazul suspendării sau
retragerii unui stat membru), votul cu majoritate calificată este definit ca fiind 72%
38
 din membrii Consiliului, reprezentând 65% din popu¬laţia Uniunii. Votul cu
unanimitate continuă să se aplice unor domenii restrânse, precum politica în domeniul
impozitării, unele aspecte legate de politica externă, de securitate şi de apărare şi
pentru următoarele revizuiri constituţionale.
Instrumentele juridice ale Uniunii sunt reformate profund. Actele Ununii sunt
 împărţite în acte legislative şi acte nelegislative şi este consacrată noţiunea de lege
lege europeană
europeană, iar principiul cardinal al primatului dreptului Uniunii Europene faţă de
principiul
primatului dreptul intern al statelor membre, consacrat anterior pe cale jurisprudenţială, este
dreptului UE
înscris în Tratat.
Uniunea recunoaşte drepturile şi libertăţile enunţate în Cartea Drepturilor
Fundamentale. Astfel, Cartea Drepturilor Fundamentale, care deşi adoptată încă din
 2000, la Nisa, nu avea caracter obligatoriu (nefiind încorporată în tratate comunitare),
Respingerea este înglobată în Constituţia europeană, care îi conferă forţă juridică obligatorie şi îi
Tratatului
constituțional dedică un capitol însemnat în ansamblul său (partea a II-a a Tratatului). Uniunea se
angajează, totodată, să adere la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale , drepturile fundamentale garantate de aceasta
făcând parte din dreptul Uniunii ca principii generale.
Ratificarea Tratatului urma să îmbrace forme diferite în fiecare ţară, în funcţie
de tradiţiile constituţionale şi procedurile politice ale ţării respective. Din cele 25 de
state membre, 9 şi-au manifestat intenţia de a organiza un referendum pentru
aprobarea Tratatului Constituțional, în unele ţări rezultatul urmând să aibă caracter
obligatoriu, iar în altele consultativ.
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa nu a intrat însă în vigoare
pentru că, după ce un număr important de state au realizat ratificările necesare, Franţa
şi Olanda l-au respins prin referendum la 29 mai, respectiv 1 iunie 2005, declanşând o
criză de o amploare fără precedent în istoria construcţiei europene. Votul negativ al
cetăţenilor francezi şi olandezi a determinat o serie de incertitudini, frământări,
interogaţii cu privire la oportunitatea unei Constituţii şi mai ales cu privire la
conţinutul acesteia. Chiar dacă motivele reale ale acestei respingeri ţin mai degrabă
de factori de politică internă, decât de cei de politică europeană, situaţia creată a
deschis calea unor mari dezbateri cu privire la viitorul proiectului european.

39
 Indiferent de existenţa sau nu a unei legături între respingerea Tratatului de
către electorii francezi şi olandezi şi prevederile acestuia, au existat o serie de
nemulţumiri legate de conţinutul Tratatului Constituţional care, în esenţă, vizează:
- întinderea şi complexitatea textului, care cuprinde aproape 300 de pagini şi
numeroase referiri la alte articole, fără ca textul acestora din urmă să fie redat. Lipsa
deci de lizibilitate a acestuia;
- repunerea în discuţie a „modelului social european”, a Europei sociale, a
locurilor de muncă (având în vedere că principala preocupare a cetăţenilor europeni o
reprezintă şomajul), şi înscrierea unor politici economice cu o orientare neoliberală,
în care libera concurenţă se întinde la domenii sensibile precum sănătatea, energia şi
transportul;
- întărirea elementelor supranaţionale cu consecinţa unei pierderi reale de
suveranitate din partea statelor, prin adoptarea unor măsuri precum: generalizarea
votului cu majoritate calificată, înscrierea principiului priorităţii legii europene în faţa
celei naţionale, introducerea în Constituţie a unor elemente care sunt legate în mod
tradiţional de suveranitatea unui stat – steag, imn, deviză, şi chiar folosirea termenului
de „Constituţie”, care poate duce cu gândul la un viitor statal al Uniunii Europene;
- perpetuarea deficitului democratic, prin acordarea unor puteri sporite
instituţiilor care nu sunt alese prin sufragiu popular şi care beneficiază deci de o slabă
legitimitate politică.
În pofida abandonării, Tratatul Constituţional va rămîne punctul de pornire
pentru un viitor demers de reformare a Uniunii (finalizat prin adoptarea Tratatului de
la Lisabona) şi, cel mai probabil, şi dincolo de acesta, pentru a întreţine reflecţiile cu
privire la necesitatea unor reforme ale tratatelor în vigoare .
3. 7. Tratatul de reformă de la Lisabona (2007)
Impasul generat în 2005 în procesul de ratificare a Tratatului Constituţional, a
declanşat la nivelul Uniunii o perioadă de reflecţie şi dezbatere pe această temă,
extinsă pe perioada unui an şi jumătate (iunie 2005 - ianuarie 2007), în vederea găsirii
unei soluţii. Principala concluzie a perioadei de reflecţie a fost că, în pofida
respingerii Tratatului Constituţional, Uniunea are nevoie de un nou tratat, care să
preia substanţa acestuia şi să ofere Uniunii instituţiile, mijloacele şi instrumentele
potrivite pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor europeni, precum şi provocărilor
actuale: schimbări climatice, terorism, criminalitate organizată etc..
40
 La cererea Consiliului European din iunie 2007, Conferinţa
Interguvernamentală (CIG) din 2007 a fost însărcinată cu elaborarea unui nou tratat
(denumit Tratatul de Reformă) care să permită UE să facă faţă provocărilor secolului
al XXI-lea şi să-şi fructifice întregul potenţial. Denumirea oficială a tratatului este
 cea de Tratatul de la Lisabona de amendare a Tratatului privind Uniunea
Tratatul de la
Europeană şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană.
Lisabona
 Tratatul de la Lisabona reia metoda tradiţională de modificare a tratatelor
TUE, TFUE europene. El nu abrogă tratatele în vigoare pentru a se substitui acestora, ci le
modifică, aducînd completări şi îmbunătăţiri prin amendamentele din cuprinsul său.
Astfel, aşa cum se desprinde chiar din titlul său, Tratatul de la Lisabona modifică cele
două tratate fundamentale ale Uniunii: Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) şi
Tratatul instituind Comunitatea Europenă (TCE) care devine dupa amendare Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE). Cele două tratate încorporate
Tratatului de la Lisabona îşi păstrează aceeaşi valoare juridică. Cu titlu separat va fi
menţinut Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom),
căruia i se aduc o serie de modificări tehnice, acesta menţinând însă puternice legături
instituţionale şi juridice cu Uniunea Europeană .
Fără a avea pretenţia de a fi o Constituţie, noul tratat conservă substanţa
Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa, semnat în 2004, menţinând
principalele reglementări ale acestuia. Pentru a-i linişti pe eurosceptici însă, prin
noul Tratat se renunţă la elementele simbolice, care puteau indica o anumită ”derivă”
supranaţională. Astfel, se renunţă la denumirea de ”Constituţie”, la noţiunile de
”lege” şi ”lege cadru”, la funcţia de Ministrul al afacerilor externe (care devine ”Înalt
reprezentant”), la simbolurile Uniunii (imn, drapel, deviză). Carta drepturilor
fundamentale este exclusă din textul tratatelor, fiind introdusă într-o anexa la acestea,
însă articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană dispune că aceasta are aceeaşi
valoare juridică cu cea a tratatelor. Similar, se renunţă la înscrierea expresă a
principiului primatului dreptului Uniunii Europene, însă Declaraţia nr. 17 reaminteşte
valabilitatea principiului, trimiţând la jurisprudenţa Curţii de Justiţie .
În contrapartidă, modificările aduse prin Tratatul de la Lisabona reiau
majoritatea inovaţiilor din Tratatul Constituţional, începând cu substituirea
Comunităţii Europene şi a Uniunii existente cu o nouă Uniune, dotată cu
personalitate juridică şi renunţarea la structura pe piloni.
41
 
o ”nouă” Uniune
Europeana care se
substituie Comunității În esenţă, Tratatul de la Lisabona se concentrează asupra mecanismelor
Europene (aceasta instituţionale, introducând numeroase schimbări în funcţionarea Uniunii Europene cu
dispare),
UE are personalitate scopul creşterii eficienţei şi a caracterului democratic al acesteia. Principalele
juridică,
dispare împărțirea pe realizări ale Tratatului de la Lisabona ar putea fi sintetizate astfel:
piloni
- o mai mare democraţie (declarată ”valoare comună” în articolul 2 TUE), în
special prin creşterea rolului Parlamentului European, o mai mare implicare a
 parlamentelor naţionale, recunoaşterea unui drept de iniţiativă legislativă cetăţenilor
principalele modificări
europeni, recunoaşterea, în pofida unor clauze derogatorii obţinute de anumite state ,
a forţei juridice obligatorii a Cartei drepturilor fundamentale şi înscrierea obiectivului
de aderare a Uniunii Europene la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale;
- clarificarea competenţelor, prin stabilirea categoriilor de competenţe ce pot fi
exercitate la nivelul Uniunii - exclusive, comune sau partajate, de sprijinire, de
coordonare sau complementare şi introducerea unor noi politici şi acţiuni ale Uniunii
(în domeniul energiei, turismului, protecţiei civile, cooperării administrative,
ajutorului umanitar);
- o mai mare eficacitate, prin extinderea majorităţii calificate la nivelul
Consiliului şi introducerea unui nou sistem de vot cu dublă majoritate, prin crearea
unei preşedinţii stabile a Consiliului European (care devine instituţie a Uniunii
Europene) şi prin reducerea, începând cu 2014, a numărului membrilor Comisiei
Europene;
- un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie întărit, ce va fi realizat în etape;
- o mai mare coerenţă a acţiunii externe a Uniunii prin crearea funcţiei de Înalt
reprezentant al Uniunii pentru afacerile externe şi politica de securitate şi a unui
Serviciu european pentru acţiune externă, ce va oferi Înaltului Reprezentant sprijinul
necesar.
Alte reforme vizează cooperarea consolidată, al cărei regim juridic este
îmbunătăţit şi întroducerea unei clauze de solidaritate, potrivit căreia Uniunea şi
statele membre acţionează solidar atunci când un stat membru este victima unui atac
terorist sau a unei calamităţi naturale sau produse de om, solidaritate afirmată şi în
domeniul energiei.

 Clauzele finale ale TUE includ două dispoziţii noi: recunoaşterea unui drept de
Intrarea în retragere din Uniune oricărui stat membru (art. 50), după o procedură care prevede
vigoare a
Tratatului de la 42
Lisabona
posibilitatea formulării, ulterior, a unei noi cereri de aderare de către statul respectiv
şi introducerea unei proceduri de revizuire simplificată a tratatelor pentru politicile
şi acţiunile interne ale Uniunii (printr-o decizie luată cu unanimitate de Consiliul
European, pentru intrarea în vigoare a acesteia fiind însă necesară aprobarea de către
statele membre, ”în conformitate cu normele lor constituţionale” (art. 48-6).
Din cele 27 de state membre, 26 au ales calea unei ratificări parlamentare a
Tratatului, Irlanda fiind singurul stat care, din pricina unor constrângeri
constituţionale, a ales să supună Tratatul unui referendum. La 12 iunie 2008,
irlandezii au respins prin referendum (cu 53,4% din voturi) ratificarea Tratatului de la
Lisabona. Dificultăţi au apărut de asemenea în Polonia, unde preşedintele a refuzat să
semneze Tratatul aprobat de Dietă, până când Irlanda nu-l va ratifica, şi în Germania,
unde, urmare a unei decizii a Curţii constituţionale s-a impus, prealabil ratificării,
adoptarea unei legi de întărire a prerogativelor parlamentului naţional. La rândul său,
preşedintele ceh, eurosceptic convins, a blocat adoptarea tratatului, cerând aceleaşi
clauze derogatorii cu cele acordate Marii Britanii şi Poloniei în ceea ce priveşte Carta
drepturilor fundamentale. Procesul de adoptare de către Irlanda a Tratatului de la
Lisabona s-a deblocat odată cu Consiliul European din 17-18 iunie 2009, ajungându-
se la un compromis în urma căruia o nouă formulă a tratatului, care garanteaza
Irlandei dreptul la neutralitate, respectarea legislaţiei în materie de taxe şi impozite,
drepturile angajaţilor, standardele in educaţie şi menţinerea avortului în ilegalitate a
fost adoptat în vara anului 2009 . Drept urmare, la referendumul organizat pentru a
doua oară la data de 2 octombrie 2009, 67% dintre irlandezi s-au pronunţat în
favoarea acestuia. Faţă de rezultatul pozitiv al referendumului irlandez, preşedintele
polonez a semnat şi el Tratatul.
Liderii europeni reuniţi la Bruxelles la 30 octombrie 2009 au acceptat să
acorde preşedintelui Cehiei derogarea cerută, astfel că Republica Cehă a depus
instrumentele de ratificare la 13 noiembrie 2009. În aceste condiţii Tratatul de la
Lisabona a putut intra în vigoare la 1 decembrie 2009.

43
 Care sunt principalele elemente de reforma aduse prin Tratatul de la Lisabona?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. BĂRBULESCU, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană: aprofundare şi
extindere, Bucureşti, Editura Trei, 2001
2. FUEREA, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editia a VI-a, revazuta
si adaugita, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016.
3. FUEREA, Augustin (coord.), Tratatele fundamentale ale Uniunii
Europene, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2013;
4. MĂTUŞESCU, Constanţa, Drept instituţional al Uniunii Europene. Curs
Universitar, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2013;
5. MĂTUŞESCU, Constanţa, Construcţia europeană. Evoluţia ideii de
unitate europeană, Ed. Bibliotheca, 2007;
6. PĂUN, Nicolae, PĂUN, Adrian, Ciprian, Istoria construcţiei europene,
Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2000.

44
 MODULUL II
NATURA UNIUNII EUROPENE ŞI
ELEMENTELE SALE CONSTITUTIVE

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins:
 U.I.2: Natura juridică a Uniunii Europene.Valorile şi obiectivele

UE. = 1 oră

 U.I.3: Dimensiunea statală a Uniunii Europene

= 2 ore
 U.I.4: Dimensiunea cetățenească a Uniunii Europene

= 3 ore
 U.I.5: Sistemul de competenţe în Uniuniea Europeană

= 2 ore

 Obiectiv general: Înțelegerea specificității Uniunii Europene.

 Obiective operaţionale: Însușirea unor noțiuni privind natura

juridică a UE, obiectivele și valorile Uniunii, procedura de aderare la UE și
de încetare a calității de membru, statutul cetățeanului european și viața
democratică a Uniunii, mecanismul de atribuire și de exercitare a
competențelor la nivelul UE.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

45
 1. Natura juridică, valorile şi obiectivele Uniunii Europene
1.1. Natura juridică a UE
Uniunea Europeană poate fi analizată sub diverse aspecte. Spaţiu geografic,
 economic sau cultural, ea este în acelaşi timp o entitate juridică obligată să-şi
Dificultatea
definirii UE găsească locul în cadrul clasificărilor tradiţionale.
Natura juridică a Uniunii Europene este una dintre cele mai discutate şi
controversate teme în literatura de specialitate. Dificultatea definirii Uniunii derivă,
pe de o parte, din natura sa evolutivă, care face ca orice definiție ar fi dată să fie
valabilă pentru un anumit moment, iar pe de altă parte, din complexitatea procesului
de integrare, care presupune un melanj de elemente supranaţionale şi
interguvernamentale de natură diferită (economică, socială, politică).
Deşi prin Tratatul de la Lisabona Uniunea dobândeşte personalitate juridică
(articolul 47 TUE), în temeiul căreia poate acţiona în ordinea juridică a Uniunii, în
ordinile juridice naţionale ale statelor membre şi în plan internaţional, definirea
naturii juridice a Uniunii Europene nu devine mai facilă, iar calificarea dată acestei
construcţii acum mai bine de 15 ani de către Jaques Delors, aceea de „obiect politic
 neidentificat”, este la fel de actuală.
Structură juridică Uniunea reprezintă o structură juridică originală şi complexă, care refuză să
originală şi
complexă
se încadreze în categoriile tradiţionale ale dreptului internaţional (stat/organizație
internațională). Originalitatea şi puterea sa ţin de găsirea unui echilibru, de realizare a
unui compromis între unificare şi respectarea diversităţii componentelor sale.
Formată din elemente de natură diferită (integrare suprastatală şi cooperare
interguvernamentală), Uniunea reuneşte elemente specifice organizaţiilor
internaţionale interguvernamentale (în principal modul de constituire), statelor
federale (modul de repartizare a competenţelor, coexistenţa Uniunii şi a statelor
membre, alegerea directă a membrilor Parlamentului European, moneda unică,
cetăţenia, sistemul juridic, politicile comune, etc.) şi confederaţiilor (menţinerea
calităţii de subiect de drept a statelor componente, cooperarea într-un anumit număr
de domenii, inclusiv în materie de politică externă şi de securitate), fără a putea fi
considerată ca aparţinând exclusiv uneia dintre aceste categorii. Ea este în acelaşi
timp o uniune convenţională de state (fără a fi o organizaţie regională clasică şi
reprezentând mai mult decât o simplă uniune reală ) şi o uniune constituţională

46
 (dimensiune întărită ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona ),
împrumutând numeroase elemente proprii statului federal.
Natura convenţională (confederală) a Uniunii Europene este dată, în afara
 faptului că este fondată pe tratate internaţionale, de menţinerea, în pofida unor
elemente confederale
avansuri înregistrate prin Tratatul de la Lisabona, a politicii externe şi a celei de
apărare în sfera de competenţă a statelor membre, de votul unanim utilizat în domenii
precum primirea de noi membrii, revizuirea tratatelor sau finanţarea din resursele
proprii, şi, mai ales, de locul central în plan politic şi instituţional acordat Consiliului
European, instituţie reunind şefii de stat şi de guvern ai statelor membre.
 Se remarcă, în acelaşi timp, existenţa unui proces de federalizare progresivă a
elemente federale
Uniunii, pentru evidenţierea căruia sunt evocate o serie de elemente, precum:
- stabilirea unui set de valori şi obiective comune;
- afirmarea dimensiunii cetăţeneşti a Uniunii;
- recunoaşterea drepturilor fundamentale;
- existenţa unui sistem vertical de repartizare a competenţelor, cu descrierea
precisă a competenţelor atribuite Uniunii ;
- consacrarea şi întărirea principiului subsidiarităţii;
- crearea unei monede unice europene;
- posibilitatea instaurării unei cooperări consolidate între statele membre în
domenii care nu ţin de competenţa exclusivă a Uniunii;
- capacitatea de reprezentare internaţională;
- principiile aplicabile dreptului Uniunii (existenţa unui sistem ierarhizat de
norme juridice);
- existenţa unor funcţii constituţionale specifice statelor, exercitate prin
intermediul unui sistem instituţional la nivelul căruia se pot identifica funcţiile
legislativă (exercitată de către Consiliu, Parlament şi Comisie), executivă (exercitată
de către Comisie, Consiliu şi statele membre) şi judecătorească (apanajul Curţii de
justiţie, Tribunalului, Tribunalului Funcţiei Publice şi instanţelor naţionale);
- regulile referitoare la apartenenţa la Uniune, etc.
Lipsindu-i elementele constitutive ale unui stat (teritoriu şi populaţie proprii şi
plenitudinea competenţelor), iar statele membre rămânând suverane, subiecte
distincte de drept, Uniunea nu poate fi stat federal stricto sensu. Alt argument ţine
de faptul că, dacă în cazul statelor federale, constituţiile acestora enumeră domeniile
47
 de activitate care sunt lăsate în sfera de competenţă a statelor federate, la nivelul
Uniunii Europene statele membre sunt cele care autorizează Uniunea de a decide în
anumite domenii, competenţele atribuite Uniunii fiind limitate şi reversibile . În plus,
recenta recunoaştere formală prin Tratatul de la Lisabona a existenţei unui drept de
retragere, puţin cunoscut în cazul statelor federale, pare a întări această concluzie.
În termeni de evoluţie, de etapă următoare în direcţia perfecţionării integrării
europene, vocaţia Uniunii Europene poate fi aceea a unui ansamblu federal , opţiunea
federalistă fiind văzută de unii ca un demers necesar. La momentul actual însă, este
imposibil de încadrat Uniunea într-una dintre categoriile obişnuite. Deşi în ultimii ani
 s-au făcut eforturi pentru a imprima un caracter integrator mai pronunţat construcţiei
Hibrid între
federație și europene, dificultăţile politice existente au condus la menţinerea ambiguităţii,
confederație
Tratatul de la Lisabona păstrând neschimbată natura juridică a Uniunii Europene. Prin
acest tratat Uniunea apare ca un hibrid între federaţie şi confederaţie, o structură
originală ce nu a atins încă deplina dezvoltare.

1.2. Valorile UE
Uniunea europeană este fondată, potrivit Tratatului de la Lisabona, pe valorile
înscrise în Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) şi în Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii europene, în preambulul acestuia evocându-se ”moştenirea
culturală, religioasă şi umanistă a Europei, din care s-au dezvoltat valorile universale
care constituie drepturile inviolabile şi inalienabile ale persoanei, precum şi libertatea,
democraţia, egalitatea şi statul de drept”.
Potrivit articolului 2 din TUE, valorile pe care este fondată UE sunt:
 respectarea demnităţii umane, libertatea, democraţia, egalitatea, statul de drept şi
Valori
democratice respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin
minorităţilor. ”Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate
caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate
între femei şi bărbaţi.”
Valorile astfel enunţate nu se remarcă printr-un caracter de noutate, ele
reprezentând în definitiv valori universale, principii general consacrate în dreptul
internaţional, în legislaţiile interne ale statelor membre ale Uniunii şi în tratatele
anterioare. Înscrierea pluralismului, toleranţei, justiţiei, solidarităţii relevă ”modelul
de societate” european, fără ca ele să fie consacrate propriu-zis ca valori.

48
 Statele membre s-au angajat să respecte valorile şi să le promoveze în comun
 (art. 2 TUE), ceea ce face ca înscrierea lor să nu aibă o simplă valoare declaratorie.
Angajament
pentru Aceste valori pot fi invocate de către particulari împotriva instituţiilor Uniunii şi
respectarea și
promovarea statelor membre în toate domeniile care ţin de competenţa Uniunii. Ele reprezintă, în
valorilor
acelaşi timp, un cadru de referinţă pentru viitoarele extinderi ale Uniunii, un criteriu
pentru admiterea de noi membrii (articolul 49 TUE), iar încălcarea lor de către un stat
membru are drept consecinţă introducerea unei proceduri de sancţionare (articolul 7
TUE), ceea ce le conferă un loc esenţial în ierarhia izvoarelor dreptului Uniunii .

1.2. Obiectivele Uniunii Europene

Potrivit Articolului 3 din Tratatul Uniunii Europene (versiunea consolidata
dupa adoptarea Tratatului de la Lisabona):
„(1) Uniunea urmăreşte să promoveze pacea, valorile sale şi bunăstarea
popoarelor sale.
(2) Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi
justiţie, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulaţie a

 persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe,

Obiectivele UE dreptul de azil, imigrarea, precum şi prevenirea criminalităţii şi combaterea acestui
fenomen.
(3) Uniunea instituie o piaţă internă. Aceasta acţionează pentru
dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere economică echilibrată şi pe
stabilitatea preţurilor, pe o economie socială de piaţă cu grad ridicat de
competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forţei de muncă şi spre progres
social, precum şi pe un nivel înalt de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului.
Aceasta promovează progresul ştiinţific şi tehnic.
Uniunea combate excluziunea socială şi discriminările şi promovează
justiţia şi protecţia sociale, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între
generaţii şi protecţia drepturilor copilului.
Aceasta promovează coeziunea economică, socială şi teritorială,
precum şi solidaritatea între statele membre.
Uniunea respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi lingvistice şi
veghează la protejarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european.

49
 (4) Uniunea instituie o uniune economică şi monetară a cărei monedă este
euro.
(5) În relaţiile sale cu restul comunităţii internaţionale, Uniunea îşi afirmă
şi promovează valorile şi interesele şi contribuie la protecţia cetăţenilor săi. Aceasta
contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea şi
respectul reciproc între popoare, comerţul liber şi echitabil, eliminarea sărăciei şi
protecţia drepturilor omului şi, în special, a drepturilor copilului, precum şi la
respectarea strictă şi dezvoltarea dreptului internaţional, inclusiv respectarea
principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite.
(6) Uniunea îşi urmăreşte obiectivele prin mijloace corespunzătoare, în
funcţie de competenţele care îi sunt atribuite prin tratate.”

Enumeraţi obiectivele Uniunii Europene.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

1. Aderarea la Uniunea Europeană

Potrivit articolului 49 TUE, „Orice stat european care respectă valorile
prevăzute la articolul 2 şi care se angajează să le promoveze poate solicita să devină

 membru al Uniunii. Parlamentul European şi parlamentele naţionale sunt informate

Cadrul juridic cu privire la această cerere. Statul solicitant adresează cererea sa Consiliului, care
se pronunţă în unanimitate după consultarea Comisiei şi după aprobarea
Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea membrilor din care este
constituit. Criteriile de eligibilitate aprobate de Consiliul European se iau în
considerare.
Condiţiile admiterii şi adaptările impuse de aceasta tratatelor pe care se
întemeiază Uniunea fac obiectul unui acord între statele membre şi statul solicitant.

50
 Acest acord se supune ratificării de către toate statele contractante, în conformitate
cu normele lor constituţionale”.
Din dispoziţiile primului paragraf al art. 49 TUE reiese necesitatea îndeplinirii
 a trei condiţii generale pentru aderarea la Uniunea Europeană:
Condiții
generale - calitatea de stat a entităţii respective, adică îndeplinirea condiţiilor cerute de
dreptul internaţional public pentru a fi considerat subiect de drept internaţional.
Această condiţie exclude posibilitatea aderării unei organizaţii internaţionale sau a
unei colectivităţi subnaţionale .
- o condiţie geografică – calitatea de stat ”European” a statului respectiv. Se
remarcă însă caracterul relativ al condiţiei geografice atâta vreme cât Europa, din
acest punct de vedere, nu are limite precise, relativitate ce determină o apreciere
esenţialmente politică a apartenenţei sau nu a unui stat la spaţiul european .
- o condiţie politică, legată de respectarea valorilor vizate de art. 2 din TUE şi
”angajamentul de a le promova”. Condiţionarea obţinerii calităţii de membru de
caracterul democratic al unui stat a fost introdusă pentru prima dată prin Tratatul de la
Amsterdam. Tratatul de la Lisabona cere însă mai mult decât o respectare a acestor
valori (demnitatea umană, libertatea, democraţia, egalitatea, statul de drept,
respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin
minorităţilor). El solicită un angajament mai activ, constând în promovarea acestora.
În procesul de aderare la Uniune a statelor din Europa Centrală şi de Sud-Est,
 sub presiunea crescută în favoarea unei aderări rapide a acestora, Consiliul European
Criterii întrunit la Copenhaga în iunie 1993 a decis ca ţările central şi est-europene care
suplimentare
doresc acest lucru pot deveni membre ale Uniunii Europene. Au fost stabilite însă şi
criteriile (cunoscute sub numele de „criteriile de la Copenhaga”), pe care trebuie să le
îndeplinească statele candidate pentru a deveni membre cu drepturi depline ale UE,
criterii care nu existaseră cu ocazia extinderilor anterioare ale Uniunii:
a) criteriul politic – privind stabilitatea instituţională, ca garant al democraţiei,
statului de drept, respectului pentru drepturile omului şi protecţia minorităţilor;
b) criteriul economic – privind existenţa unei economii de piaţă funcţionale şi
a capacităţii de a face faţă presiunii concurenţiale exercitate de forţele pieţei în UE;
c) criteriul referitor la capacitatea de a adopta acquis-ul comunitar şi de a
subscrie la obiectivele uniunii politice şi ale uniunii economice şi monetare.

51
 Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995, a introdus un criteriu
suplimentar – acela al existenţei unei administraţii naţionale capabile să gestioneze
calitatea de membru al UE.
Tratatul de la Lisabona confirmă, sub formula ”Criteriile de eligibilitate
aprobate de Consiliul European se iau în considerare”, necesitatea îndeplinirii atât a
condiţiilor generale, cât şi a celor suplimentare pentru ca un stat să poată accede la
Uniunea Europeană.
În ultimii ani, s-a desprins însă o exigenţă suplimentară care, fără a fi
propriu-zis un criteriu de aderare, pare a fi confirmată de evoluţiile ulterioare -
capacitatea Uniunii de a asimila noi membrii fără a pune în pericol prin aceasta
obiectivele politice stabilite prin tratate.
Tratatul de la Lisabona conţine o serie de elemente ce pot duce la concluzia că
 nu se recunoaşte un drept la aderare, putând fi refuzată aderarea unui stat candidat,
Caracter
discreţionar al chiar dacă îndeplineşte toate condiţiile. Astfel, pe de o parte, se renunţă la afirmarea
aprecierii
Uniunii expresă a caracterului deschis al Uniunii (cum era înscris în tratatele anterioare) şi se
recunoaşte statelor doar un drept de a ”solicita să devină membru”. Pe de altă parte,
termenul de ”criterii de aderare” stabilit la Copenhaga, este înlocuit cu cel de ”criterii
de eligibilitate”, modificare ce este considerată a permite o mai largă libertate de
apreciere, accentuând caracterul intuitu personae al aderării şi lăsând Consiliului
European posibilitatea să impună alte condiţii. Se întăreşte astfel caracterul
discreţionar al aprecierii Uniunii şi a statelor sale membre, îndeplinirea criteriilor de
eligibilitate negarantând admiterea în Uniune. Este necesară “obţinerea susţinerii
organelor implicate în procedură care trebuie să fie convinse nu doar de îndeplinirea
criteriilor de eligibilitate ci, în plus şi înainte de toate, că integrarea nu riscă să le
pună în pericol existenţa”.
În ceea ce privește procedura de aderare, art. 49 TUE prevede o procedură în
 două etape - o fază internă, ce se declanşează odată cu cererea de aderare formulată
Procedura de
aderare de un stat, urmată de decizia instituţiilor europene şi o fază internaţională, ce
presupune încheierea unui acord între statele membre şi statul solicitant. În ceea ce
priveşte implicare instituţiilor europene în procedura de aderare, se prevede că
cererea este adresată Consiliului (Parlamentul European şi, o noutate a tratatului de la
Lisabona, parlamentele naţionale sunt informate cu privire la această cerere) care,
după consultarea Comisiei şi aprobarea Parlamentului European (pronunţându-se cu
52
 majoritatea membrilor din care este constituit), se pronunţă asupra acesteia în
unanimitate.
Acordul ce conţine condiţiile de aderare şi adaptările tratatelor determinate de
aderarea respectivă (amenajările instituţionale necesare) se supune ratificării de către
toate statele contractante (statele membre şi statul candidat), în conformitate cu
normele lor constituţionale.
Se poate concluziona că procesul de dobândite a calităţii de membru al
Uniunii Europene este un proces controlat de către state, statele membre având o
largă putere discreţionară din acest punct de vedere.

2. Încetarea calității de membru al UE

Tratatele constitutive nu conţineau nici o dispoziţie în ceea ce priveşte
încetarea calităţii de membru al Comunităţilor Europene sau al Uniunii Europene,
 această tăcere fiind considerată a fi intenţionată, pentru a sublinia caracterul deosebit
Reglementarea
posibilității de important al acordului de aderare la Comunităţile Europene/UE.
Tratatul de la Lisabona reglementează posibilitatea retragerii voluntare din
UE, statuând în art. 50 alin (1) TUE că ”Orice stat membru poate hotărî, în
conformitate cu normele sale constituţionale, să se retragă din Uniune”.
Procedura de retragere este reglementată în alin 2 al art 50 TUE, acesta
 prevăzând, ca etape:
Etape
- notificarea deciziei de retragere Consiliului European,
- negocierea, pe baza orientărilor acestuia, a unui acord care stabileşte
condiţiile de retragere şi
- încheierea acordului ”în numele Uniunii” de către Consiliu, care hotărăşte cu
majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului European.
Reprezentanţii statului vizat nu vor participa la lucrările Consiliului European,
respectiv ale Consiliului. Calitatea de membru încetează la data intrării în vigoare a
acordului privind retragerea sau la expirarea unui termen de 2 ani de la depunerea
notificării, dacă Consiliul European, în acord cu statul vizat, nu decide prelungirea
perioadei.
În ceea ce priveşte excluderea din Uniune, ca modalitate de încetare a
calităţii de membru, aceasta nu este reglementată de tratate, ceea ce face ca ea să pară
imposibilă din punct de vedere juridic .
53
 Trebuie remarcat, în primul rând, caracterul unilateral al deciziei de
 retragere, statul membru fiind liber să decidă, „potrivit dispoziţiilor sale
Decizie unilaterală
constituţionale”, ieşirea din Uniune precum şi momentul în care va fi exercitat acest
drept. Pe de altă parte, caracterul discreţionar al dreptului de retragere este pus în
evidenţă de faptul că statul care hotărăşte să se retragă nu este ţinut să-şi justifice
alegerea acestei opţiuni.
 Consecinţa exercitării acestui drept o reprezintă pierderea definitivă a calităţii
Efecte
de membru, cu consecinţa că, orice tentativă de redobândire a acestei calităţi
presupune parcurgerea procedurii normale de admitere.
În al doilea rând, procedura de retragere voluntară nu este simetrică aceleia de
primire în Uniune, nu presupune un acord încheiat între statele membre ale Uniunii şi
statul care doreşte să se retragă, supus ratificării acestor state.
Dacă absenţa anterioară a unei proceduri explicite de retragere, care nu
împiedica dealtfel o astfel de retragere unilaterală, era adaptată naturii însăşi a
integrării europene, consacrarea expresă a dreptului de retragere este apreciată ca o
reprezentând încă un semn al reculului integrării europene prin Tratatul de la
Lisabona. Înscrierea dreptului de retragere s-a făcut, fără îndoială, pentru a întări
statelor membre sentimentul prezervării suveranităţii naţionale, cu scopul imediat de
a facilita ratificarea tratatului. Din punct de vedere practic, este destul de dificilă
ieşirea din Uniunea Europeană pentru că statul membru este parte a unui întreg, a
unui sistem integrat care s-a construit de-a lungul multor ani, restabilirea situaţiei
anterioare (în special din punctul de vedere al drepturilor câştigate de persoanele
fizice şi juridice) fiind un demers delicat.

2. Suspendarea anumitor drepturi decurgând din calitatea de membru al

 Uniunii
Încălcarea gravă și
persistent a Dacă în tratatele institutive ale Comunităţilor Europene nu se prevedea această
principiilor înscrise
în tratate posibilitate, odată cu consacrarea libertăţii, democraţiei, respectului pentru drepturile
omului şi statul de drept ca fundamente ale Uniunii Europene devine necesară
garantarea acestora. În acest scop, prin Tratatul de la Amsterdam (art. F, par. 1,
devenit art. 7 TUE) se prevede posibilitatea suspendării unui stat din Uniune dacă
acesta a încălcat în mod grav şi persistent principiile înscrise în tratate. Decizia de
suspendare se ia în unanimitate de Consiliul UE, la propunerea Comisiei sau a unui
54
 stat membru, şi cu avizul favorabil, luat cu majoritate calificată de 2/3, a
Parlamentului European. Prin Tratatul de la Nisa a fost instituită şi o procedură
preventivă aplicabilă în cazul unui ”risc clar de violare gravă”. Aceste dispoziţii au
fost menţinute, fără modificări semnificative, în Tratatul de la Lisabona - art. 7 TUE.
Deşi reglementarea unei astfel de sancţiuni este utilă, permiţând protejarea
ideologică a Uniunii şi întărirea mesajului său politic, procedura de punere a sa în
aplicare este destul de complicată. Într-o primă etapă, ea presupune determinarea
existenţei riscului unei încălcări grave a valorilor Uniunii de către un stat membru,
urmată de determinarea existenţei unei încălcări serioase şi persistente a valorilor
Uniunii de către un stat membru şi suspendarea, dacă se face dovada existenţei
acestei încălcări, a anumitor drepturi ale statului vizat, fără a afecta obligaţiile
acestuia stipulate în tratat. În final, în funcţie de schimbarea situaţiei de fapt, măsura
poate fi modificată sau revocată.
a) Măsuri preventive
 La propunerea motivată a unei treimi din statele membre, a Parlamentului
Măsuri preventive
European sau a Comisiei Europene şi cu aprobarea Parlamentului European,
Consiliul, hotărând cu o majoritate de patru cincimi din membrii săi, poate să constate
existenţa unui ”risc clar” de încălcare gravă a valorilor prevăzute la articolul 2, de
către un stat membru. Reprezentanţii statului vizat nu iau parte la vot. Înainte de a
proceda la această constatare, Consiliul audiază statul membru în cauză şi îi poate
adresa recomandări, hotărând după aceeaşi procedură.
Formularea unor recomandări de către Consiliu înainte de producerea unei
violări grave a valorilor Uniunii are deci scopul de a permite statului să îndepărtee
acest risc. Chiar dacă prin conduita statului riscul a fost îndepărtat, Consiliul îşi
păstrează dreptul de a verific cu regularitate dacă motivele care au condus la această
 constatare rămân valabile.
Sancţionarea unei
”violări grave şi b) Procedura de sancţionare a unei ”violări grave şi persistente”
persistente”
Constatarea existenţei unei violări grave şi persistente ţine de competenţa
Consiliului European, statuând cu unanimitate la propunerea unei treimi din statele
membre sau a Comisiei Europene şi cu aprobarea Parlamentului European, nu înainte
de a invita statul membru să-şi prezinte observaţiile.
Odată constatată violarea, Consiliul hotărând cu majoritate calificată, ”poate
decide să suspende” anumite drepturi care îi revin statului membru în cauză în urma
55
aplicării tratatelor (spre exemplu, suspendarea finanţării europene prin intermediul
fondurilor structurale), inclusiv dreptul de vot în Consiliu al reprezentantului
guvernului acelui stat membru (pe perioada suspendării dreptul de vot al statului
respectiv nefiind luat în considerare la calculul majorităţii calificate prevăzute de 345
TFUE).
Nereprezentând statul, ci acţionând fie în numele interesului general, fie ca
reprezentanţi ai intereselor cetăţenilor statului membru, dreptul de vot al membrilor
din partea statului respectiv în alte instituţii (Comisia, Banca Centrală Europeană,
Curtea de Justiţie sau Parlamentul European) nu este afectat de această suspendare.
Decizia Consiliului, care ulterior poate fi modificată sau revocată, trebuie să
ţină seama de eventualele consecinţe ale unei astfel de suspendări asupra drepturilor
şi obligaţiilor persoanelor fizice şi juridice. Statul este însă ţinut, pe perioada
suspendării, de obligaţiile care îi incumbă în calitate de membru al Uniunii.
Suspendarea calităţii de membru apare astfel ca o sancţiune faţă de conduita
unui stat membru reprezentată de încălcarea gravă a valorilor Uniunii, menţionate în
articolul 2 al TUE, aflându-se într-un raport de simetrie cu admiterea în Uniune.
Respectarea valorilor fundamentale ale Uniunii reprezintă nu numai o exigenţă la data
aderării, ci trebuie să se menţină pe toată perioada apartenenţei la Uniune.

1. Care sunt condițiile generale și criteriile suplimentare de aderare la UE ?

2. Descrieți Procedura de retragere a unui stat membru din UE.

1.

2.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

1. Cetăţenia Uniunii Europene

Odată cu lansarea Conferinţei Interguvernamentale asupra uniunii politice, în
1990, statele membre şi-au afirmat dorinţa de a legitima procesul de integrare

56
 europeană sub forma unui obiectiv ce a devenit şi slogan: apropierea Uniunii de
cetăţeni. Consacrarea unei cetăţenii europene prin Tratatul de la Maastricht a apărut,
pe de o parte, ca un instrument ce permite această apropiere, chiar şi simbolică, şi, pe
de altă parte, ca fundament al apariţiei unei legitimităţi sociale a edificiului
european.
Instituţionalizarea acestui nou statut juridic a reprezentat o etapă fundamentală
şi cu o puternică încărcătură simbolică în construirea unei identităţi europene şi a unei
democraţii europene. Formalizând statutul individului în Uniunea Europeană, se
trasează, prin drepturile politice conferite, contururile unui spaţiu democratic propriu
Uniunii Europene.
Recunoscută, în temeiul articolului 17 din TCE (după Maastricht), tuturor
cetăţenilor unui stat membru al Uniunii Europene şi considerată, odată cu adoptarea
Tratatului de la Amsterdam, complementară celei naţionale, cetăţenia europeană
permite cetăţenilor europeni să participe de o manieră mai importantă la procesul de
construcţie comunitară. Tratatul de Reformă de la Lisabona a îmbogățit cu noi
aspecte cetățenia europeană.
Potrivit articolului 9 din TUE, ”În toate activităţile sale, Uniunea respectă
 principiul egalităţii cetăţenilor săi, care beneficiază de o atenţie egală din partea
Cadrul juridic
instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor sale. Este cetăţean al Uniunii orice
persoană care are cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte
cetăţenia naţională, ci se adaugă acesteia”.
Articolul 20 TFUE stabilește: ”(1) Se instituie cetăţenia Uniunii. Este
cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia
Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci se adaugă acesteia.
(2) Cetăţenii Uniunii au drepturile şi obligaţiile prevăzute în tratate. Aceştia
se bucură, printre altele, de:
(a) dreptul de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre;
(b) dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European, precum şi la
alegerile locale în statul membru unde îşi au reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi
resortisanţii acestui stat;
(c) dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei ţări terţe în care statul membru
ai cărui resortisanţi sunt nu este reprezentat, de protecţie din partea autorităţilor

57
 diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi
resortisanţii acestui stat;
(d) dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, de a se adresa
Ombudsmanului European, precum şi dreptul de a se adresa instituţiilor şi organelor
consultative ale Uniunii în oricare dintre limbile tratatelor şi de a primi răspuns în
aceeaşi limbă.

 Aceste drepturi se exercită în condiţiile şi limitele definite prin tratate şi prin

Drepturi civile și măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestora”.
politice
Titlul 5 ”Drepturile cetăţenilor” (art. 39 - 46) din Carta drepturilor
fundamentale, anexată Tratatului de la Lisabona, consacră, de asemenea, o serie de
drepturi ataşate cetăţeniei (dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European,
dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale, dreptul la bună
administrare, dreptul de acces la documente, Ombudsmanul European, dreptul la
petiţionare, libertatea de circulaţie şi de şedere, protecţia diplomatică şi consulară).
 Din definiţia, dealtfel destul de eliptică, pe care tratatele o dau noţiunii de
 unor
Posibilitatea
evoluții cetăţenie europenă reies două atribute ale acesteia: dependenţa cetăţeniei europene
Atribute
de cetăţenia naţională şi caracterul distinct al acestora, cetăţenia europeană
neînlocuind cetăţenia naţională, ci ”se adaugă acesteia”.
Conturul nu foarte precis al cetăţeniei europene astfel definite a dat naştere la
o serie de interpretări jurisprudenţiale care au permis extinderea tratamentului juridic
decurgând din cetăţenia europeană dincolo de condiţia naţionalităţii unui stat
membru. Astfel, Curtea de Justiţie a afirmat că ”În fapt, statutul de cetăţean al
Uniunii este destinat să fie statutul fundamental al resortisanţilor statelor membre
care permite celor aflaţi printre aceştia din urmă care se află în aceeaşi situaţie să

 obţină, indiferent de cetăţenia lor şi fără a aduce atingere excepţiilor prevăzute

Drepturi electorale expres în această privinţă, acelaşi tratament juridic” (Hotărârea din 20 septembrie
2001, Grzelczyk, Cauza C-184/99) .

2. Principalele drepturi decurgând din cetăţenia europeană

În conformitate cu alin (2) al art. 20 TFUE, ”Cetăţenii Uniunii au drepturile şi
obligaţiile prevăzute în tratate ”. Dacă în ceea ce priveşte drepturile, se precizează că
aceştia au ”printre altele” un număr de cinci drepturi enumerate în continuare, nici o
prevedere din tratat nu vine să precizeze care sunt obligaţiile cetăţenilor Uniunii.
58
 Sunt recunoscute o serie de drepturi specifice, esenţialmente de natură civilă
(libertatea de circulaţie şi dreptul de sejur) şi politică (dreptul de vot şi de a candida la
alegerile locale şi europene, dreptul de iniţiativă legislativă). Distincţia între rezidenţi
şi cetăţenii europeni operează în principal pornindu-se de la drepturile politice.
Aceste drepturi trebuie să fie exercitate ”în condiţiile şi limitele definite prin
tratate şi prin măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestora”. Drepturile
cetăţeneşti sunt însă susceptibile de a evolua, art. 25 TFUE prevăzând că pe baza unei
evaluării a Comisiei Europene realizată o dată la trei ani asupra aplicării dispoziţiilor
privind drepturile cetăţenilor Uniunii, ”fără a aduce atingere celorlalte dispoziţii ale
tratatelor”, Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură
legislativă specială şi cu aprobarea Parlamentului European, poate adopta dispoziţii
care urmăresc să completeze drepturile enumerate la articolul 20 alineatul (2), sub
rezerva ratificării acestora de către statele membre.

2.1. Drepturi rezervate cetăţenilor Uniunii

A. Dreptul de a alege şi de a fi aleşi la alegerile locale din statul membru în
care îşi au reşedinţa şi la alegerile europene
În conformitate cu art. 22 alin (1) TFUE, ”Orice cetăţean al Uniunii care îşi
are reşedinţa într-un stat membru şi care nu este resortisant al acestuia are dreptul
de a alege şi de a fi ales la alegerile locale din statul membru în care îşi are
reşedinţa în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat”. În aceeiaşi termeni este
înscris şi dreptul cetăţenilor Uniunii de a alege şi de a fi aleşi la alegerile pentru
Parlamentul European în statul membru în care îşi au reşedinţa.
Condiţiile de exercitare a celor două drepturi sunt, de asemenea, identice - pe
baza unei decizii a Consiliului, hotărând în unanimitate în conformitate cu o
procedură legislativă specială şi după consultarea Parlamentului European; aceste
norme de aplicare pot prevedea dispoziţii derogatorii în cazul în care probleme
specifice ale unui stat membru justifică acest lucru.
Drepturile electorale sunt, de asemenea consacrate în articolele 39 şi 40 din
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Modalităţile detaliate şi derogările cu privire la exercitarea dreptului de a vota
şi de a candida la alegerile europene şi la cele locale pentru cetăţenii UE cu reşedinţa

59
 într-un stat membru a cărui cetăţenie nu o deţin sunt stabilite prin Directivele
Consiliului 93/109, respectiv 94/80.
Prevăzând că exercitarea drepturilor electorale în statul de reşedinţă este
subsumată voinţei exprimate de cetăţeni în acest sens prin simpla completare a unei
declaraţii oficiale, cele două directive stabilesc, ca principii generale, că nimeni nu
poate vota mai mult de o dată în timpul aceloraşi alegeri şi nimeni nu poate fi
candidat în mai mult de un stat membru în timpul aceloraşi alegeri.
Dacă standardele impuse pentru a candida sunt aceleaşi cu cele cerute
candidaţilor care sunt resortisanţi, Directiva 94/80 privind exercitarea dreptului de a
vota şi de a candida la alegerile locale din statul de reşedinţă recunoaşte statelor
posibilitatea de a rezerva accesul la anumite funcţii (şi anume cele aferente
executivului administraţiei locale) cetăţenilor resortisanţi. De asemenea, exercitarea
drepturilor electorale poate face obiectul unor condiţii speciale, legate în principal de
impunerea unei anumite durate minime a rezidenţei, în acele state în care proporţia
rezidenţilor străini depăşeşte 1/5 din totalul populaţiei cu drept de vot.
B. Dreptul la protecţie diplomatică şi consulară
 Art. 23 alin (1) TFUE stabileşte că ”Orice cetăţean al Uniunii beneficiază, pe
Protecție diplomatic și
consulară teritoriul unei ţări terţe în care nu este reprezentat statul membru al cărui resortisant
este, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat
membru, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat. Statele membre adoptă
dispoziţiile necesare şi angajează negocierile internaţionale necesare în vederea
asigurării acestei protecţii”.
Această prevedere nu presupune punerea în aplicare a unei protecţii
diplomatice şi consulare comune, ci de o simplă prelungire a protecţiei diplomatice şi
consulare naţionale. În acelaşi timp, nu trebuie sa se confunde cu protecţia pe care o
solicită un cetăţean european din partea instituţiilor europene .
 C. Dreptul la iniţiativă cetăţenească
Inițiativa cetățenească
Inovaţie importantă a Tratatului de la Lisabona, preluată din Tratatul
constituţional, iniţiativa cetăţenească reprezintă atât un element al democraţiei la
nivelul Uniunii Europene, înscris ca atare în art. 11 alin (4) TUE, cât şi un drept al
cetăţenilor Uniunii, ce a justificat înscrierea sa, deopotrivă, în ansamblul dispoziţiilor
referitoare la cetăţenia europeană (art. 24 alin (1)TFUE).

60
 Potrivit art. 11 alin (4) TUE, ”La iniţiativa a cel puţin un milion de cetăţeni ai
Uniunii, resortisanţi ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia Europeană
poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuţiilor sale, o propunere corespunzătoare
în materii în care aceşti cetăţeni consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în

 vederea aplicării tratatelor”.

Condiții ”Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă dispoziţiile referitoare la
procedurile şi condiţiile necesare pentru prezentarea unei iniţiative cetăţeneşti în
înţelesul articolului 11 din Tratatul privind Uniunea Europeană, inclusiv numărul
minim de state membre din care trebuie să provină cetăţenii care prezintă o astfel de
iniţiativă” - art. 24 alin (1)TFUE
Tratatul conferă astfel cetăţenilor europeni dreptul de participare la afacerile
publice ale Uniunii, prevăzându-se pentru prima oara în dreptul primar al Uniunii
posibilitatea acestora de a avea iniţiativă legislativă. Iniţiativa legislativă este, spre
deosebire de dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, recunoscut în
tratatele anterioare, şi care condiţionează petentul să facă dovada unui interes direct
faţă de chestiunea ce face obiectul petiţiei, un drept obiectiv de a lua parte în mod
activ la procesul decizional european. Din aceste considerente, ea este rezervată doar
cetăţenilor Uniunii.
Chiar dacă iniţiativa cetăţenească are ca obiect doar ”să invite Comisia” să
înainteze o propunere, cetăţeanul european devine, prin intermediul acestui mecanism
un ”incitator” al legislaţiei europene. Din receptacul pasiv al unui set de drepturi
prestabilit, cetăţeanul Uniunii Europene devine iniţiator al unor eventuale drepturi
care să-i contureze statutul în Uniunea Europeană.
Semnificaţia acordării iniţiativei legislative indirecte este aceea a stimulării
dezbaterii publice în jurul politicilor europene care să contribuie la conturarea
conştiinţei europene şi la crearea unui autentic spaţiu public european.
Din formularea art 11 alin (4) reies două condiţii ce trebuie avute în vedere
pentru formularea unei iniţiative cetăţeneşti:

 - decizia propusă să ţină de sfera de aplicare a tratatelor iar dreptul de

Libertatea de iniţiativă în domeniul respectiv să aparţină Comisiei;
circulație
- iniţiativa să fie susţinută de cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii,
resortisanţi ai unui număr semnificativ de state membre,
61
 Condiţiile practice de exercitare a iniţiativei cetăţenilor europeni şi procedura
de urmat au fost detaliate în Regulamentul nr. 211din 16 februarie 2011, care a intrat
în vigoare la 1 aprilie 2012. Prin acest regulament se instituie o procedură în trei
etape. Mai întâi se constituie comitete ale cetăţenilor, alcătuite din cel puţin 7
persoane care locuiesc în cel puţin 7 state membre diferite care elaborează o
propunere legislativă pe care o prezintă Comisiei spre înregistrare (aceasta are în
scest sens la dispoziţie un termen de două luni de la primirea propunerii, putând însă
refuza înregistrarea dacă aceasta o apreciază ca fiind vădit abuzivă, neserioasă sau
vexatorie ori contravine vădit valorilor Uniunii). După înregistrare şi publicare, este
stabilită o perioadă de maxim un an în care se pot colecta semnăturile de susţinere.
Pentru a fi reprezentativă pentru un interes al Uniunii Europene, acestea trebuie să
provină din cel puţin un sfert din statele membre (7), corespunzător unui prag stabilit
pentru fiecare stat (prin înmulţirea numărului membrilor Parlamentului European
aleşi în fiecare stat membru, cu 750). În cele din urmă, dacă aceste condiţii sunt
îndeplinite, autorii propunerii pot prezenta iniţiativa Comisiei, care trebuie să se
pronunţe asupra aacesteia într-un termen de trei luni. Înainte de sfârşitul acestei
perioade Comisia va prezinta într-o comunicare publică, înaintată în acelaşi timp
organizatorilor, Parlamentului European şi Consiliului, concluziile juridice şi politice
privind iniţiativa cetăţenească, acţiunile pe care intenţionează să le întreprindă şi
motivele acţiunilor sau ale refuzului de a acţiona.

2.2. Drepturi care nu sunt rezervate cetăţenilor Uniunii

A. Dreptul de liberă circulaţie şi sejur
Libertatea de circulaţie a cetăţenilor reprezintă una din libertăţile
fundamentale ale pieţei interne şi se află la baza construcţiei proiectului european.
Dreptul la liberă circulaţie este considerat a fi ”nucleul cetăţeniei europene”, pentru
că el constituie condiţia obiectiv-necesară de îndeplinit, fără de care exercitarea altor
drepturi conferite cetăţenilor UE ar fi, practic, imposibilă.
Conform articolului 21 TFUE (ex-articolul 18 TCE) orice cetăţean al Uniunii
are dreptul de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva
limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratate şi de dispoziţiile adoptate în vederea
aplicării acestora.

62
 Acest drept nu este recunoscut doar cetăţenilor Uniunii, art. 45 alin (2) din
Carta drepturilor fundamentale stabilind că ”Libertatea de circulaţie şi de şedere
poate fi acordată, în conformitate cu tratatele, resortisanţilor ţărilor terţe stabiliţi
legal pe teritoriul unui stat membru”. O astfel de interpretare a dreptului la libertate
de circulaţie, în favoarea ”oricărei persoane, cetăţean sau nu al Uniunii” a fost
consacrată şi la nivel jurisprudenţial. Este evident însă că cetăţenii Uniunii se află
într-o poziţie privilegiată în raport cu resortisanţii statelor terţe, titlul în baza căruia ei
beneficiază de acest drept fiind statutul de cetăţean european, independent deci de
deţinerea unui permis de şedere, în timp ce în cazul resortisanţilor statelor terţe lipsa
sau orice neregulă legată de permisul lor de şedere face ca prezenţa lor pe teritoriul
statului membru respectiv să fie ilegală .
Condiţiile practice în care dreptul la liberă circulaţie în celelalte state
membre ale Uniunii poate fi exercitat, precum şi eventualele limitări pe care statele
membre le pot impune, sunt stabilite în principal prin Directiva 2004/38/CE.
Se consacră dreptul de circulaţie pentru cetăţenii Uniunii doar pe baza cărţilor
de identitate sau a paşapoartelor valabile, fără a fi necesară vreo altă formalitate. În
ceea ce priveşte dreptul de şedere pe teritoriul unui alt stat membru sunt consacrate
două situaţii, în funcţie de durata şederii:
- dreptul de şedere pe teritoriul unui alt stat membru pentru o perioadă de
 până la trei luni fără nici o condiţionare sau formalitate, alta decât a deţine o carte de
Drept de ședere
pentru o perioadă de identitate valabilă sau un paşaport valabil. Membrii de familie ai unui cetăţean al
până la trei luni
Uniunii care călătoresc împreună acesta, membri care nu au cetăţenia unui stat
membru, pot rezida pe teritoriul unui alt stat membru pentru o perioada de până la 3
luni doar în baza unui paşaport valabil.
 - Dreptul de şedere pe teritoriul unui alt stat membru pentru perioade mai
Drept de ședere
pentru o perioadă mai mari de trei luni, dacă îndeplineşte una din următoarele condiţii:
mare de trei luni -
condiții
a) fie este angajat ca lucrător, fie este liber profesionist;
b) are suficiente resurse şi asigurare medicală, astfel încât acesta să nu devină
o povară pentru serviciile sociale ale ţării în care doreşte să rezideze (nu este stabilit
un cuantum minim, dar se va lua în considerare situaţia personală a cetăţeanului în
cauză);
c) fie este angrenat într-o instruire vocaţională sau este student şi are o
asigurare medicală şi asigură autorităţile naţionale ale statului în care vrea să
63
 rezideze, printr-o declaraţie sau prin mijloace echivalente, că nu va deveni o povară
pentru serviciile sociale ale statului în cauză;
d) este un membru al familiei unui cetăţean al Uniunii, chiar dacă nu are
cetăţenia unui stat membru, şi călătoreşte împreună cu acesta, cu îndeplinirea uneia
din condiţiile prevăzute la punctele a)-c).
Cetăţenilor Uniunii nu li se cere să aibă permise de rezidenţă. Totuşi, statele
membre pot cere ca cetăţenii unui stat membru al Uniunii să se înregistreze la
autorităţile competente într-o perioadă care nu poate fi mai mică de 3 luni de la data
intrării pe teritoriul statului pe care vor să rezideze pentru o perioadă mai mare de 3
luni.
Cetăţenii europeni pot obţine dreptul de rezidenţă permanentă pe teritoriul
statului membru gazdă după o perioadă de 5 ani de rezidenţă legală neîntreruptă,
dovedind că nu s-a luat nici o decizia de expulzare împotriva lor. Acest drept de
rezidenţă nu este supusă nici unei condiţii. Aceeaşi regulă se aplică şi membrilor de
familie, care nu au cetăţenia Uniunii şi care au locuit cu un cetăţean al Uniunii timp
de 5 ani. Dreptul de rezidenţă permanentă este pierdut în cazul în care unei absenţe de
pe teritoriul statului membru gazdă de mai mult de 2 ani.
Înscrierea principiului egalităţii cetăţenilor prin Tratatul de la Lisabona (art. 9
TUE) şi interdicţia oricărei discriminări exercitată pe motiv de cetăţenie sau
naţionalitate, prevăzută atât în art. 18 alin (1) TFUE, cât şi în directivă (art. 24),
determină ca derogările de la acest principiu să fie de strictă interpretare. Cu toate
acestea, dreptul la liberă circulaţie pe teritoriul UE poate cunoaşte o serie de
restricţii, unele cu caracter general, altele cu caracter temporar, aplicabile anumitor
state nou intrate în Uniune.
Restricţiile cu caracter general ale dreptului de intrare şi şedere pe teritoriul

 unui stat membru pot fi stabilte pentru motive de sănătate publică, ordine publică, sau
Restricții de la siguranţă publică, (art. 45 alin 3 TFUE şi art. 52 alin (1) TFUE) în ultimele două
libertatea de circulație
cazuri trebuind să fie respectat principiul proporţionalităţii şi să fie fondate exclusiv
pe comportamentul personal al individului în cauză , care trebuie să prezinte o
ameninţare reală, actuală şi suficient de gravă pentru un interes fundamental al
societăţii. În acelaşi timp, aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.
În ceea ce priveşte restricţiile cu caracter temporar, acestea au fost instituite
în scopul de a permite statelor membre să facă faţă presiunilor migratorii determinate
64
 de extinderile din 2004 şi 2007. S-a prevăzut în acest scop posibilitatea restricţionării
exercitării libertăţii de circulaţie pentru o perioadă tranzitorie de maxim şapte ani
(împărţită în trei etape, aşa numitul („2+3+2”) pentru statele nou intrate în Uniune.
Aceste restricţii privesc numai libera circulaţie în scopul ocupării unui loc de muncă
şi pot diferi de la un stat membru la altul.
În cazul Bulgariei și al României, perioada de tranziție a durat între 1 ianuarie
2007 și 1 ianuarie 2014, iar în cazul Croației aceasta se aplică începând cu 1 iulie
2013, deși, după ce perioada inițială de doi ani s-a încheiat în iulie 2015, doar Austria,
Malta, Țările de Jos, Slovenia și Regatul Unit mai aplică restricții.
B. Dreptul de petiţionare
Petiţia este o cerere adresată unei instituţii politice de către o persoană sau mai
multe pentru a se preveni o nedreptate sau o situaţie defavorabila, cât şi pentru a se
înlătura un asemenea tip de încălcare a drepturilor şi intereselor unei persoane.
Dreptul de petiţie este unul dintre mijloacele cele mai frecvente prin care se asigura
protecţia drepturilor omului atât pe plan naţional cât şi pe plan internaţional (fiind
înscris în Protocolul facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice din 1966).
 Înscris în art 24 paragraful 2 TFUE ca drept al cetăţenilor Uniunii Europene,
Petiție la
Parlamentul dreptul de petiţionare este extins, prin art. 227 TFUE la şi la alte categorii de
European
persoane. Astfel, ”Orice cetăţean al Uniunii, precum şi orice persoană fizică sau
juridică având reşedinţa sau sediul social într-un stat membru are dreptul de a adresa
Parlamentului European, cu titlu individual sau în asociere cu alţi cetăţeni sau cu alte
 persoane, o petiţie privind un subiect care ţine de domeniile de activitate ale Uniunii
Condiții
şi care îl priveşte în mod direct”.
Petiţia trebuie să îndeplinească unele condiţii de fond şi de formă. Din punctul
de vedere al formei, aceasta trebuie sa fie scrisă, sa fie redactată într-una din limbile
oficiale ale Uniunii, să fie semnată de toţi petiţionarii iar în cazul petiţiilor colective,
fiecare petiţionar să poată fi identificat.
Din punctul de vedere al condiţiilor de fond, petiţia trebuie să privească un
subiect care ţine de domeniile de activitate ale Uniunii (să vizeze dispoziţiile
tratatelor, ale dreptului derivat dar poate privi şi anumite acţiuni ale instituţiilor sau
organelor Uniunii), nefiind acceptate acelea care se referă la probleme ţinând strict de

65
 dreptul intern al statelor membre. De asemenea, subectul petiţiei trebuie să îl
privească în mod direct pe petiţionar.
În conformitate cu Regulamentul de procedură al Parlamentului European (art.
201 şi art. 202), comisia pentru petiţii a Parlamentului European se pronunţă asupra
admisibilităţii petiţiei, putând în acest scop să recurgă la audieri, anchete, cererea de
informaţii, şi decide ce tip de măsuri trebuie luate. Astfel, comisia poate decide să
elaboreze un raport din proprie iniţiativă, să depună o propunere de rezoluţie în
Parlament, poate solicita avizul unei alte comisii, care are competenţe specifice legate
de chestiunea examinată sau poate să solicite Preşedintelui să transmită avizul sau
recomandarea sa Comisiei Europene, Consiliului sau autorităţii competente a statului
membru în cauză, pentru a se formula un răspuns sau a se întreprinde o acţiune.
Jurisprudenţa a considerat chiar că o petiţie declarată admisibilă de comisie
poate face obiectul unui control jurisdicţional, pe calea recursului în anulare, acest
control fiind ”singura garanţie a dreptului de a adresa o petiţie” .
C. Dreptul de a adresa o plângere Ombudsmanului European
Drept al ”oricărui cetăţean al Uniunii” (art. 24 par. 3 TFUE), dar şi al ”oricărei
persoane fizice sau juridice cu reşedinţa sau sediul social într-un stat membru” (art.
227 TFUE; art. 43 din Carta drepturilor fundamentale), posibilitatea adresării unei
plângeri care priveşte cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor,
organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii (cu excepţia Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene în exercitarea funcţiilor jurisdicţionale ale acesteia) a fost prevăzută prin

 Tratatul de la Maastricht, fiind preluată şi în Tratatul de la Lisabona.

Plângere la Introducerea acestei forme de recurs fără caracter jurisdicţional a fost însoţită
Mediatorul
(Ombudsmanul) de crearea instituţiei Mediatorului (Ombudsmanului) European în faţa căruia se
European
introduc aceste plângeri. Acesta este ”ales” (în tratatele anterioare era numit) după
fiecare alegere a Parlamentului European, pe durata legislaturii. Mandatul acestuia
poate fi reînnoit.
Parlamentul European, hotărând prin regulamente din proprie iniţiativă, în
conformitate cu o procedură legislativă specială, stabileşte statutul şi condiţiile
generale de exercitare a funcţiilor Ombudsmanului, după avizul Comisiei şi cu
aprobarea Consiliului.
În exercitarea mandatului său, incompatibil cu orice altă activitate
profesională, remunerată sau nu, Ombudsmanul îşi exercită funcţiile în deplină
66
 independenţă, fără a solicita sau accepta instrucţiuni din partea vreunui guvern,
instituţie, organ, oficiu sau agenţie. Această independenţă priveşte aşadar inclusiv
relaţia sa cu Parlamentul European, care îl alege şi căruia îi prezintă anual un raport
cu privire la rezultatele activităţii sale. Această independenţă nu exclude însă un
control jurisdicţional asupra activităţii sale .
Ombudsmanul poate fi destituit doar de Curtea de Justiţie, la plângerea
Parlamentului European, în cazul în care nu mai îndeplineşte condiţiile necesare
exercitării funcţiilor sale sau a comis o abatere gravă.
Obiectul plângerii adresate Ombudsmanului, direct sau prin intermediul unui
membru al Parlamentului European, poate să privească situaţii de administrare
 defectuoasă în activitatea instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, cu
Administrare
defectuoasă în excepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în exercitarea funcţiilor sale
activitatea
instituţiilor, jurisdicţionale. Ombudsmanul nu poate ancheta plângerile prezentate contra
organelor, oficiilor
autorităţilor naţionale, regionale sau locale, chiar dacă acestea vizează dreptul Uniunii
sau agenţiilor
Uniunii Europene. Plângerea trebuie introdusa intr-un termen de 2 ani de la data când a luat
cunoştinţa de faptele incriminate şi trebuie sa fi fost întreprinse unele acţiuni
administrative pe lângă organele Uniunii vizate de plângere. Plângerile prezentate
Ombudsmanului nu întrerup termenele căilor de atac în procedurile jurisdicţionale
sau administrative.
În absenţa unei definiţii în tratat sau în statut a noţiunii de ”administrare
defectuoasă”, într-o primă fază Ombudsmanul a definit-o el însuşi ca reprezentând
situaţia în care un organism public nu acţionează în conformitate cu o regulă sau un
principiu avînd pentru el forţă obligatorie. Noţiunea a primit o încadrare mai concretă
 odată cu rezoluţia parlamentului European din septembrie 2001, prin care a fost
Cod al bunei
conduite proclamat un Cod al bunei conduite administrative, pe care trebuie să îl respecte
administrative
instituţiile şi organele Uniunii Europene, serviciile lor administrative şi funcţionarii în
relaţia cu particularii. Ombudsmanul European era chemat să aplice Codul în timpul
cercetării eventualelor cazuri de conduită necorespunzătoare în administraţie. În
prezent, art. 41 din Carta drepturilor fundamentale înscrie dreptul la bună
administrare şi stabileşte o serie de elemente pe care care ar trebui să le includă acest
drept.
Cetăţenii europeni au dreptul de a beneficia de un tratament imparţial,
echitabil şi într-un termen rezonabil, la o administraţie transparentă, responsabilă şi
67
 serviabilă, din partea instituţiilor, organelor şi organismelor Uniunii. Se înscrie de
asemenea dreptul acestora la repararea daunei pricinuite de către instituţii sau de către
lucrătorii acestora, aflaţi în exerciţiul funcţiunii şi dreptul să se adreseze în scris
instituţiilor Uniunii într-una din limbile Tratatului, şi să primească răspuns în această
limbă.
 Pe baza plângerilor primite au din proprie iniţiativă Ombudsmanul
Drept de comunicare
cu instituţiile şi declanşează toate anchetele pe care le consideră justificate pentru a clarifica orice
organele Uniunii
posibil caz de administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor şi organelor Uniunii.
Ombudsmanul informează, cu privire la aceasta, instituţia sau organul în cauză, care

 poate să-i transmită orice observaţie utilă. Mediatorul nu poate să intervină într-o
Acces la documente procedură jurisdicţională, nici să pună în discuţie justeţea unei decizii de justiţie. El
nu intervine nici în cazul în care Comisia de petiţii examinează sau a rezolvat o petiţie
având acelaşi subiect ca şi plângerea
În cazul în care consideră plângerea admisibilă, puterile sale sunt destul de
limitate. Mai întâi se caută o soluţie amiabilă care să elimine administrarea
defectuoasă şi să dea satisfacţie autorului plângerii. În cazul în care rezolvarea
amiabilă nu este posibilă, el nu poate decât să sesizeze instituţia în cauză pentru
obţinerea, într-un termen de 3 luni, a unui „aviz circumstanţiat” al acesteia, după care
transmite un raport Parlamentului European. Acestuia din urma îi revine obligaţia de
 a întreprinde în caz de eşec orice acţiune pe care o consideră oportună pentru a stopa
Limite
persistenţa administraţiei defectuoase.
Ombudsmanul nu are deci calitatea de a sesiza Curtea de Justiţie şi nu dispune
de nici o putere de a lua decizii constrângătoare .
D. Dreptul de comunicare cu instituţiile şi organele Uniunii şi dreptul de acces
la documente
Începând cu Tratatul de la Amsterdam a fost recunoscut dreptul oricărui
cetăţean al Uniunii de a se adresa instituţiilor şi organelor Uniunii în oricare dintre
limbile tratatelor şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă. Acest drept (înscris în art. 20
alin (2) lit. d şi art. 24 TFUE) este extins prin Carta drepturilor fundamentale (art. 41
alin (4)) la ”orice persoană”.
Corelativ acestui drept, prin art. 15 alin (3) TFUE şi art. 42 din Carta
drepturilor fundamentale se consacră un drept de acces la documentele ”instituţiilor,
organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii, indiferent de suportul pe care se află aceste
68
documente”. Generalizarea acestui drept la întreaga activitate a Uniunii în scopul
asigurării unui grad cât mai înalt de transparenţă vine să dea eficienţă jurisprudenţei
care a invocat legătura strânsă care exsistă între acest drept şi caracterul democratic al
instituţiilor Uniunii, ce ar justifica extinderea sa la toate documentele adoptate de
instituţii, inclusiv la acelea care provin de la statele membre .
În acelaşi timp, potrivit unei jurisprudenţe constante, excepţiile de la regula
privind accesul la documente trebuie să fie de strictă interpretare şi aplicare pentru a
nu împiedica aplicarea principiului general care constă în a permite publicului accesul
cât mai larg posibil la documentele deţinute de instituţii . În ceea ce priveşte această
ultimă cerinţă jurisprudenţială, tratatul prevede că ”principiile generale şi limitele
care, din motive de interes public sau privat, reglementează exercitarea dreptului de
acces la documente, se stabilesc prin regulamente de către Parlamentul European şi
Consiliu, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară” (art. 15 alin (3)
par. 2 TFUE).
Anterior Tratatului de las Lisabona, principiile generale şi limitele, întemeiate
pe raţiuni de interes public sau privat, care reglementează dreptul de acces public la
documente au fost instituite prin Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului
European şi al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele
Parlamentului European, ale Consiliului şi ale Comisiei . Regulamentul prevede
dreptul cetăţenilor de a accesa orice fel de documente, cu respectarea condiţiilor şi a
excepţiilor definite în regulament. Regulamentul se aplică tuturor documentelor
deţinute de o instituţie, adică documentelor întocmite sau primite de către aceasta şi
aflate în posesia acesteia, în toate domeniile de activitate ale Uniunii Europene.
Potrivit regulamentului, instituţiile pot respinge accesul la un document în
cazul în care divulgarea ar aduce atingere protecţiei interesului public (în ceea ce
priveşte siguranţa publică, apărarea, relaţiile internaţionale şi politica financiară,
monetară sau economică a Uniunii sau a unui stat membru), vieţii private şi
integrităţii unei persoane (în special în conformitate cu legislaţia Uniunii privind
protecţia datelor cu caracter personal), intereselor comerciale ale unei persoane,
procedurilor judiciare şi consultanţei juridice, obiectivelor activităţilor de inspecţie,
de anchetă şi de audit.
Instituţiile europene pot respinge divulgarea unui anumit document dacă acest
lucru este justificat în baza unui interes public superior, revenindu-i instituţiei în
69
 cauză să pună în balanţă interesului public asociat divulgării şi interesul satisfăcut
prin refuzarea divulgării.
Dreptul de acces la documente se exercită pe baza unei solicitări scrise, într-
una dintre limbile UE. Solicitantul nu este obligat să îşi motiveze cererea. În termen
de 15 zile lucrătoare de la înregistrarea cererii, instituţia trebuie fie să acorde, fie să
respingă accesul la documentul solicitat. În cazul respingerii în tot sau în parte a
cererii, solicitantul poate adresa, în termen de 15 zile lucrătoare de la primirea
răspunsului din partea instituţiei, o cerere de confirmare prin care solicită ca instituţia
să-şi revizuiască poziţia. Solicitantul are acces la documente fie prin consultarea
acestora la faţa locului, fie prin primirea unei copii (inclusiv în format electronic).
Pentru a facilita accesul la documente, fiecare instituţie trebuie să permită
accesul la un registru de documente, accesibil în format electronic.

UE dispune doar de
competențele
atribuite de statele 1. Enumerați principalele drepturi decurgând din cetățenia europeană.
membre
2. Care sunt condițiile alternative ce trebuiesc îndeplinite pentru recunoașterea unui dreptu de
şedere pe teritoriul unui alt stat membru pentru perioade mai mari de trei luni?

1.

2.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5

1. Determinarea competenţelor Uniunii

1.1. Principiul atribuirii de competenţe
Uniunea Europeană nu beneficiază de competenţe generale, absolute, care să
fie prezumate, ci de competenţe precise, limitate la sarcinile care i-au fost încredinţate

 şi pe care statele membre i le atribuie. Uniunea dispune aşadar de o simplă

Prezumție a
competenței statale 70
 competenţă de atribuire, graţie transferului de competenţe de care ea beneficiază din
partea statelor membre, care, fiind singurele titulare ale sursei puterii, deţin pentru
aceste motive competenţa de drept comun.
Prevăzut indirect în tratatele constitutive, sub forma dispoziţiei potrivit căreia
instituţiile Comunităţilor acţionează doar în limita atribuţiilor care le sunt conferite
prin tratate, principiul atribuirii de competenţe este consacrat în art. 5 TCE introdus
prin Tratatul de la Maastricht, potrivit căruia ”Comunitatea acţionează în limitele
competenţelor care îi sunt conferite şi a obiectivelor care i-au fost stabilite de tratat”.
Tratatul de la Lisabona reia această dispoziţie, conferind însă principiului un regim
mai strict. Acesta confirmă caracterul cardinal al principiului atribuirii de competenţe
în delimitarea competenţelor Uniunii, atât prin afirmarea expresă în cuprinsul
primului alineat al art. 5, cât şi prin înscrierea sa în textul TUE şi nu în cel al TFUE,
care se limitează la a clarifica diferitele categorii de competenţe .
Definiţia dată principiului consacră o formulare restrictivă, potrivit căreia
Uniunea acţionează ”numai” în limitele competenţelor ce i-au fost atribuite (termen
ce nu figura în tratatele anterioare), făcându-se precizarea că aceste competenţe sunt
atribuite Uniunii de către ”statele membre”, acestea fiind, de fapt, titularele lor. Este

 reluată exigenţa, deja stipulată în ultimul alineat al art. 3 TUE, unei condiţionări
Competențe de bază directe a atribuirii de competenţe de obiectivele stabilite în sarcina Uniunii. Definiţia
(normative) și
competențe de este completată prin afirmaţia potrivit căreia ”orice competenţă care nu este atribuită
execuție
Uniunii prin tratate aparţine statelor membre.”
Consecinţa esenţială a consacrării principiului atribuirii ca principiu
guvernând delimitarea de competenţe la nivelul Uniunii constă în stabilirea unei
prezumţii a competenţei statale. Competenţa statelor este o competenţă de drept
comun iar competenţa Uniunii este excepţia de la această regulă, de strictă
interpretare deci, ceea ce face necesară identificarea bazei juridice pentru orice
acţiune a Uniunii.

1.2.Domenii şi categorii de competenţe repartizate la nivelul Uniunii

A. Distincţia între competenţe de bază şi competenţe de execuţie
Doctrina şi jurisprudenţa disting între două tipuri de competenţe exercitate la
 nivel european - competenţe de bază (normative, sau de reglementare) şi competenţe
Competențe exclusive

71
 de execuţie, de punere în aplicare, distincţie care, dealtfel, operează la nivelul oricărui
sistem juridic .
Competenţele de bază sunt acele competenţe care presupun exercitarea unei
funcţii legislative de către Uniune. Baza juridică a acestor competenţe decurge direct
din tratate. Spre deosebire de acestea, măsurile de executare necesare pentru punerea
în aplicare a actelor adoptate în exercitarea competenţelor normative se circumscriu
competenţelor de executare, baza juridică a acestora reprezentând-o actul normativ pe
 care îl pun în aplicare.
Competențe partajate
B. Repartizarea competenţelor de bază (normative)
Art. 2 TFUE distinge între trei categorii de competenţe: competenţe
exclusive, competenţe partajate şi competenţe complementare sau de sprijin.
1. Competenţe exclusive - definite în articolul 2 ca fiind acele competenţe în
cadrul cărora ”numai Uniunea poate legifera şi adopta acte cu forţă juridică
 obligatorie, statele membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt
Domenii
abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii”.
Sfera de aplicare a competenţelor exclusive cuprinde, potrivit art. 3 TFUE
(care reţine soluţii jurisprudenţiale), şase domenii:
- uniunea vamală;
- stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne;
- politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;
- conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind
pescuitul;
- politica comercială comună.
Consecinţa consacrării caracterului exclusiv al competenţelor Uniunii în
aceste domenii o reprezintă desesizarea statelor, înlăturarea puterii de reglementare a
acestora, care pot interveni numai dacă sunt abilitate de Uniune sau pentru a executa
decizii ale acesteia.
2. Competenţe partajate (concurente)
 Competenţele partajate cuprind acele domenii în care atât Uniunea cât şi
Putere de preemțiune a
UE statele membre pot acţiona (”pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de
vedere juridic ” - art. 2 alin (2) TFUE). Categoria competenţelor partajate are un
caracter rezidual, cuprinzând toate competenţele Uniunii care nu sunt nici exclusive,
nici complementare, de coordonare sau de sprijin.
72
 Articolul 4 alin (2) TFUE conţine o enumerare, cu caracter indicativ, a
”domeniilor principale” în care se aplică competenţele partajate între Uniune şi statele
membre:
(a) piaţa internă;
(b) politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat;
(c) coeziunea economică, socială şi teritorială;
(d) agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale
mării;
(e) mediul;
(f) protecţia consumatorului;
(g) transporturile;
(h) reţelele transeuropene;
(i) energia;
(j) spaţiul de libertate, securitate şi justiţie;
(k) obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru
aspectele definite prin tratat.
In aceste domenii, se recunoaşte atât Uniunii cât şi statelor membre puterea de
a legifera şi se consacră competenţa de drept comun a Uniunii. În temeiul acesteia,
Uniunea dispune de o putere de preemţiune, statele membre putând legifera doar în
caz de inacţiune a Uniunii. Odată ce Uniunea îşi exercită competenţa, statele nu mai
pot interveni. Pe măsură ce Uniunea îşi exercită competenţa şi dezvoltă propria
 legislaţie, puterea de acţiune a statelor se reduce, acestea fiind obligate să legifereze
Derogări de la regula
preemțiunii UE în limitele trasate de normele europene. Cum intervenţia Uniunii poate acoperi ca
intensitate toate aspectele referitoare la un anumit domeniu de competenţă partajată,
aceasta poate deveni o ”competenţă exclusivă prin exerciţiu” pentru că atunci statele
sunt private de orice competenţă în domeniul respectiv. Totuși, prin Protocolul nr. 25
privind aplicarea competenţelor partajate se face precizarea potrivit căreia, ”în cazul
în care Uniunea desfăşoară o acţiune într-un anumit domeniu, domeniul de aplicare al
exercitării competenţelor sale include doar acele elemente care sunt reglementate de
respectivul act al Uniunii şi, prin urmare, nu include întregul domeniu”.
Alineatele (3) şi (4) ale art. 4 TFUE includ în sfera competenţelor partajate

 domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, respectiv, cooperării pentru

Competențe dezvoltare şi ajutorului umanitar, însă stabilesc pentru acestea un tratament
complementare
73
 derogatoriu de la regula generală de preemţiune a Uniunii. În aceste domenii,
exercitarea competenţelor de către Uniune nu poate avea ca efect împiedicarea
statelor membre de a-şi exercita propria competenţă. Mai degrabă decât concurente,
competenţele statelor membre şi ale Uniunii în aceste sectoare sunt competenţe
”paralele”. Nu se are în vederea o înlocuire a acţiunii de legiferare a statului cu
acţiunea comună adoptată la nivelul Uniunii, ci doar o creştere a implicării nivelului
european în aceste problematici, ceea ce ar fi justificat, potrivit doctrinei, includerea
lor în categoria competenţelor de sprijin.
3. Competenţe complementare sau de sprijin
 În această categorie sunt incluse diferite dispoziţii care investesc Uniunea cu
In aceste domenii nu
intervine o un tip nou de acţiune, fără caracter legislativ, constând în coordonarea, încurajarea
armonizare legislativă
sau completarea acţiunii statelor membre în anumite domenii. Pot fi incluse în această
categorie atât domeniile acţiunilor de sprijin, coordonare sau completare a acţiunii
statelor membre, prevăzute în art. 6. TFUE, cît şi anumite competenţe care, pentru
raţiuni ţinând fie de rezistenţa manifestată de statele membre, fie pentru a nu
minimiza rolul Uniunii, nu se bucură de o calificare în tratatul de la Lisabona însă
servesc aceloraşi scopuri. În domeniile respective, competenţa rămâne esenţialmente
naţională, iar Uniunea are la dispoziţie un evantai destul de restrâns de instrumente
pentru a convinge şi mobiliza.
În conformitate cu art. 5 TFUE, Uniunii îi revine competenţe de coordonare a
politicilor economice şi de ocupare a forţei de muncă, cărora le determină
”orientările”, precum şi coordonarea politicilor sociale ale statelor membre (putând
adopta iniţiative în acest sens). Acţiunea Uniunii în aceste domenii nu are caracter
legislativ, ea se mulţumeşte doar să coordoneze şi să aibă iniţiative, rolul central al
statului, cel care are capacitatea de acţiune, fiind prezervat.
În conformitate cu art. 6 TFUE, ”Uniunea este competentă să desfăşoare
acţiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a acţiunii statelor membre” în
anumite domenii, în considerarea ”finalităţii lor europene”. Aceste competenţe se
 manifestă preponderent în cadrul politicilor mai noi ale Uniunii (după Maastricht),
Competențe executive
integrate într-un grad mai redus, în care armonizarea drepturilor naţionale este
Regula - competența
aparține statelor exclusă: protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane, industria, cultura, turismul,
membre
educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul, protecţia civilă şi cooperarea
administrativă. Alin (5) din art 2 TFUE face precizarea că prin aceasta nu se
74
înlocuieşte competenţa statelor în aceste domenii şi că ”Actele Uniunii obligatorii din
punct de vedere juridic, adoptate pe baza dispoziţiilor tratatelor referitoare la aceste
domenii, nu pot implica armonizarea actelor cu putere de lege şi a normelor
administrative ale statelor membre”
Exercitarea acestor competenţe presupune, în principal, adresarea de
recomandări sau punerea în aplicare a unor programe de susţinere financiară
gestionate de agenţiile specializate ale Uniunii.
Politica externă şi de securitate comună face și ea obiectul unei competenţe a
Uniunii de coordonare şi de completare a poziţiilor naţionale în materie (art. 24 TUE,
art. 2 TFUE). Adoptarea de acte legislative este exclusă în acest domeniu.
C. Repartizarea competenţelor de executare
Statele membre sunt titulare ale unei competenţe executive de drept comun,
sau o competenţă de principiu, această competenţă neconstituind o simplă facultate, ci
o veritabilă obligaţie. Articolul 291 TFUE statuează: „(1) Statele membre iau toate
măsurile de drept intern necesare pentru a pune în aplicare actele obligatorii din punct
de vedere juridic ale Uniunii. (2) În cazul în care sunt necesare condiţii unitare de
punere în aplicare a actelor obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii, aceste
acte conferă Comisiei competenţe de executare sau, în cazuri speciale şi temeinic
justificate, precum şi în cazurile prevăzute la articolele 24 şi 26 din Tratatul privind
Uniunea Europeană, Consiliului”.
Cu alte cuvinte, competenţa statelor membre este regula, iar competenţa
instituţiilor europene excepţia de la aceasta. Acestea din urmă (Comisia sau, în mod
excepțional, Consiliul) au o competență de executare pur reziduală, intervenind doar
în cazul în care sunt necesare condiţii unitare de punere în aplicare a actelor
obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii.
Raţiunile investirii statelor membre cu această competenţă de principiu în
punerea în aplicare a legislaţiei europene derivă, pe de o parte, din absenţa unui
aparat instituţional propriu al Uniunii care să asigure pe deplin executarea juridică şi
materială a legislaţiei sale şi, pe de altă parte, din principiul proximităţii, înscris în
articolul 1 TUE, potrivit căruia deciziile Uniunii trebuie să fie luate cât mai aproape
posibil de cetăţeni, dând eficacitate, în acelaşi timp, principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii în favoarea statelor membre.

75
 2. Execitarea competenţelor
Dacă delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii
de competenţe, exercitarea acestora este reglementată de principiile subsidiarităţii şi
proporţionalităţii (Art. 5 alin. (1) TUE). Un rol important în reglementarea modului
de exercitare a competenţelor la nivelul Uniunii îl are şi principiul cooperării loiale,
consacrat în art. 4 alin (3) TUE ca principiu general de acţiune la nivelul Uniunii.
Deşi nu este înscris în tratat în categoria principiilor ce reglementează exercitarea
competenţelor, principiul cooperării loiale joacă un rol regulator important din acest
punct de vedere, vizând în primul rând statele membre, în raporturile lor cu Uniunea
şi în raporturile reciproce dintre ele.
Consacrarea acestor principii a fost determinată de necesitatea unei mai bune
definiri a raporturilor dintre nivelurile de autoritate european şi naţional pe măsură ce
Uniunea a ajuns să acopere din ce în ce mai multe domenii care interferau cu
competenţele statale. Pentru a preveni o intervenţie exhaustivă a nivelului european,
statele au condiţionat atribuirea de noi competenţe Uniunii de instituirea unor
mecanisme care să regleze întinderea şi intensitatea acţiunii acesteia.

2.1. Principiul subsidiarității

 Potrivit Articolul 5 alin. (3) TUE, „În temeiul principiului subsidiarităţii, în

Subsidiaritate domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi

Cadru juridic în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod
 satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar
Prioritate de acțiune
a statelor membre datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la
nivelul Uniunii.
Instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în conformitate cu
Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Parlamentele naţionale asigură respectarea principiului subsidiarităţii, în
 conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol. ”
Condiții pentru
intervenția UE Principiul subsidiarităţii se aplică, așadar, numai domeniilor care fac obiect de
competenţă partajată între Uniune şi statele membre şi nu domeniilor de competenţa
exclusivă a Uniunii, unde aceasta este singura abilitată să acţioneze. El permite
organizarea acestui partaj de competenţe în funcţie de necesităţile obiectivelor
stabilite. Subsidiaritatea apare astfel ca un principiu ce vizează eficacitatea acţiunii,

76
 autorizând Uniunea să exercite anumite activităţi care ţin de competenţa ordinară a
statelor membre, necesare pentru atingerea obiectivelor Uniunii stabilite prin tratate,
fără a modifica prin aceasta repartizarea de competenţe.
Principiul subsidiarităţii recunoaşte o prioritate de acţiune statelor membre, el
impune prezumţia unei mai bune plasări a statelor membre pentru a acţiona,
prezumţie care poate fi răsturnată dacă se dovedeşte că ”obiectivele acţiunii
preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre” dar ”pot fi
realizate mai bine la nivelul Uniunii”.
Întervenţia Uniunii este, aşadar subordonată îndeplinirii cumulative a două
condiţii:
 - insuficienţa acţiunii naţionale, capacitatea de acţiune statală trebuind a fie
Garanții pentru
respectarea apreciată atât la nivel central, cât şi prin luarea în considerare a posibilităţilor de
principiului
acţiune la nivel regional sau local (în logica tratatului - preambulul şi art. 1 TUE,
precum şi preambulul Protocolului (nr. 2) asupra aplicării principiilor subsidiarităţii şi

 proporţionalităţii, deciziile ar trebui să fie luate cît mai aproape de cetăţeni). Criteriul
Control a priori - de localizare a puterii de decizie nu este deci nivelul cel mai eficient, ci nivelul
parlamentele
naționale eficient situat cât mai jos ;
- valoarea adăugată a acţiunii Uniunii, care se apreciază comparativ cu
acţiunea naţională. Eficienţa suplimentară a acţiunii Uniunii este evaluată în raport de
efectele şi dimensiunea acţiunii avute în vedere.
Interpretarea conjugată a celor două condiţii duce la o limitare a intervenţiilor
Uniunii căci, atât în situaţia în care aprecierea insuficienţei acţiunii naţionale nu este
însoţită de dovada capacităţii Uniunii de a acţiona mai bine, cât şi în situaţia în care
acţiunea europeană este mai performantă fără ca aceea a statelor membre să fie ea
însuşi insuficientă, condiţiile subsidiarităţii nefiind îndeplinite decât parţial, Uniunea
ar trebui să se abţină să acţioneze.

 Pentru garantarea respectării principiului subsidiarătăţii sunt instituite o serie

Aviz motivat de mecanisme care permit verificarea concordanţei cu acestea a unui act normativ în
toate fazele procesului legislativ.
Un rol important, din acest punct de vedere, revine parlamentelor naționale.
Art. 5 TUE prevede pentru prima dată într-un text de drept primar că ”parlamentele
naţionale asigură respectarea principiului subsidiarităţii”. Detalierea acestui rol al
parlamentelor naţionale este realizată prin Protocolul (nr. 1) privind rolul
77
 parlamentelor naţionale în UE şi prin Protocolul (nr. 2) privind aplicarea principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii, anexă la tratatul de la Lisabona. Prin intermediul
acestor dispoziţii se instituie un control a priori al principiului subsidiarităţii prin
crearea unui ”mecanism de alertă precoce” în cadrul căruia parlamentele naţionale îşi
pot exprima punctele de vedere cu privire la modul în care proiectele de propuneri
legislative respectă principiului subsidiarităţii.
Comisiei (şi oricărui alt iniţiator al unui proiect de act normativ) le revine
obligaţia de a transmite în mod direct proiectele de acte legislative către parlamentele
naţionale, Această comunicare se face simultan cu transmiterea lor către Parlamentul
European şi Consiliu. Într-un termen de opt săptămâni de la această comunicare
 parlamentele naţionale pot adresa preşedintelui Parlamentului European, al
Control jurisdicțional
post-legislativ - CJUE Consiliului şi, respectiv, al Comisiei, un ”aviz motivat în care să se expună motivele
pentru care consideră că proiectul în cauză nu este conform cu principiul
subsidiarităţii”. Autorii proiectului ”ţin seama de avizele motivate adresate de
parlamentele naţionale sau de o cameră a unuia dintre aceste parlamente naţionale ”
şi dacă acestea sunt emise de cel puţin o treime (sau de o pătrime în materie de
cooperare poliţienească şi judiciară penală) din totalul voturilor atribuite
parlamentelor naţionale, proiectul trebuie reexaminat. După reexaminare, proiectul
poate fi menţinut, modificat sau retras, decizia respectivă trebuind să fie motivată.
O inovaţie a Tratatului de la Lisabona o reprezintă prevederea potrivit căreia
dacă într-un domeniu ţinând de procedura legislativă ordinară Comisia decide, după
reexaminare, menţinerea propunerii care a făcut obiectul avizului motivat al cel puţin
majorităţii simple din voturile atribuite parlamentelor naţionale, aceasta va trebui să
justifice, printr-un aviz motivat, motivele pentru care consideră că propunerea este
conformă cu principiul subsidiarităţii, diferendul dintre aceasta şi parlamentele
naţionale fiind supus ”organului legislativ al Uniunii”. În cazul în care, cu o
majoritate de 55 % a membrilor Consiliului sau cu o majoritate a voturilor exprimate
în Parlamentul European, organul legislativ consideră că propunerea legislativă nu
 este compatibilă cu principiul subsidiarităţii, aceasta nu va mai fi examinată.
Proporționalitate
Se instituie, de asemenea, un control jurisdicțional post-legislativ al
respectării principiului subsidiarității. În conformitate cu articolul 263 din TFUE,
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene are competenţa de a controla legalitatea actelor
legislative, în ceea ce priveşte conformitatea cu principiul subsidiarităţii. Protocolul
 78
Cadru juridic
 (nr. 2) ataşat Tratatului de la Lisabona permite unui stat membru să introducă, ”în
numele parlamentului său naţional sau al unei camere a acestuia” un recurs în anulare
pentru încălcarea de către un act legislative a principiului subsidiarităţii.
În acelaşi timp, este extinsă sfera subiectelor care pot investi Curtea prin
acordarea acestui drept şi Comitetului Regiunilor, în cazul actelor legislative în
vederea adoptării cărora Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene prevede
consultarea acestuia. Astfel, Comitetul are dreptul de a introduce acţiuni în justiţie
înaintea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în două situaţii distincte: atunci când
nu a fost consultat corespunzător de către instituţiile comunitare şi, în al doilea rând,
pentru a solicita anularea actelor legislative comunitare pe care le consideră încălcări
 ale principiului subsidiarităţii (articolul 263 din TFUE).
Criterii

2.2. Principiul proporționalității

Complement al principiului subsidiarităţii, principiul proporţionalităţii are
rolul de a stabili, odată admisă competenţa Uniunii, până unde se poate merge în
exercitarea acesteia (care ar trebui să fie întinderea intervenţiei Uniunii) şi care sunt
mijloacele potrivite în raport de obiectivele urmărite. Aşadar, el intervine într-o a
doua fază, după ce decizia de a acţiona a fost luată.
Potrivit art. 5 alin (4) TUE, ”În temeiul principiului proporţionalităţii,
acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru
realizarea obiectivelor tratatelor”.
 Proporţionalitatea trebuie însă avută în vedere, spre deosebire de
Cooperare loială
Cadru juridic subsidiaritate, atât în ceea ce priveşte competenţele exclusive ale UE, cât şi în ceea ce
priveşte competenţele concurente (inclusiv în domeniul PESC). În acelaşi timp, intră
în sfera de aplicare a principiului atât actele legislative cât şi actele organelor
executive.
Garantarea aplicării principiului proporţionalităţii are loc, în principal, prin
intermediul controlului jurisdicţional a posteriori, jurisprudenţa Curţii fiind extrem de
bogată din acest punct de vedere. Din jurisprudenţa Curţii se disting trei criterii ce

 sunt luate în calcul şi în raport de care se apreciază caracterul proporţional al unei

Obligații măsuri:
- caracterul necesar al măsurii în raport de obiectivele avute în vedere;

79
 - caracterul adecvat, judecătorul verificând dacă autorul actului a reţinut
măsura pertinentă cea mai puţin constrângătoare pentru justiţiabili;
- caracterul nedisproporţionat al măsurii, în sensul că aceasta să nu exceadă
scopului urmărit, inconvenientele cauzate să nu fie disproporţionate în raport cu
scopurile vizate.

2.2. Principiul cooperării loiale

Prin art. 4 alin (3) TUE, „În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi
statele membre se respectă şi se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg
din tratate. Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru
asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele
instituţiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a
misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea
obiectivelor Uniunii.”
- În raporturile dintre Uniune şi statele membre principiul loialităţii impune în
primul rând o obligaţie pozitivă de cooperare în îndeplinirea sarcinilor cu care au fost
investite. Aceasta constă, în principal, în rolul specific ce revine autorităţilor
naţionale în asigurarea efectivităţii dreptului european.
- Cea de-a doua obligaţie ce decurge din principiul loialităţii constă în
obligaţia generală de asistenţă reciprocă, de colaborare în exercitarea competenţelor,
ce îmbracă cel mai adesea forma schimbului de informaţii şi a consultărilor. Astfel,
statele membre sunt ţinute să răspundă în termene rezonabile la cererile de informaţii
formulate de Comisie ca urmare a unei plângeri privind o violare a dreptului Uniunii,
permiţând astfel Comisiei să-şi exercite misiunea de a veghea la aplicarea tratatului şi
a dispoziţiilor luate de către instituţii în aplicarea acestuia. La rândul lor, instituţiile
Uniunii sunt obligate să sprijine autorităţile statelor membre în realizarea sarcinilor
care le revin potrivit dreptului Uniunii .
- În al treilea rând, cooperarea dintre Uniune şi statele membre constă într-o
obligaţie de abţinere de la orice masură care ar primejdui realizarea obiectivelor
Uniunii (echivalentă principiului general al bunei credinţe).
Jurisprudenţa europeană stabileşte în acest sens obligaţii specifice în sarcina
statelor:

80
 - în numele securităţii juridice, statele membre nu trebuie să adopte sau să
menţină în vigoare norme de drept intern susceptibile de a elimina efectul util al
dreptului Uniunii ;
- fiind singurul responsabil de transpunerea directivelor în termenul stabilit,
statul trebuie să se abţină în perioada cuprinsă între adoptarea directivei şi
transpunerea acesteia să adopte măsuri care ar putea compromite rezultatele urmărite
prin directivă ;
- să nu împiedice inutil funcţionarea internă a instituţiilor europene (de pildă,
prin taxarea rambursărilor cheltuielilor de transport efectuate de eurodeputaţi pentru a
se deplasa la Bruxelles şi Strasbourg).
Instituţiile Uniunii au, la rîndul lor, o obligaţie generală de a se abţine de la
exercitarea propriilor competenţe de o manieră care să afecteze competenţele
corespunzătoare ale statelor membre.
Sintetizând jurisprudenţa Curţii de la Luxemburg, se pot formula o serie de
concluzii cu privire la sfera de aplicare a principiului: obligaţia de cooperare loială
se impune în orice circumstanţe (inclusiv în ceea ce priveşte competenţele exclusive
ale Uniunii sau cele rezervate statelor), se impune tuturor autorităţilor naţionale şi
vizează toate domeniile integrării (inclusiv cele cu un pronunţat caracter
interguvernamental).

1. Descrieți principalele garanții ale respectării principiului subsidiarității.

2. Care sunt obligațiile impuse de principiul cooperării loiale în raporturile dintre
Uniune și statele membre?
1.

2.

81
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. ANGHEL, M., Ion, Personalitatea juridică şi competenţele Comunităţii/Uniunii
Europene, Ed. Lumina Lex, București, 2006;
2. GROZA, Anamaria, Uniunea Europeană. Drept instituţional, Ed. C. H. Beck,
București, 2008
3. FUEREA, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editia a VI-a, revazuta si
adaugita, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016.
4. FUEREA, Augustin (coord.), Tratatele fundamentale ale Uniunii Europene,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2013;
5. MĂTUŞESCU, Constanţa, Drept instituţional al Uniunii Europene. Curs
Universitar, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2013;

MODULUL III
INSTITUȚIILE UNIUNII EUROPENE

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei

82
 5. Bibliografie selectivă

 Cuprins:
 U.I.6: Structura sistemului instituţional al Uniunii Europene.
Principii de organizare şi funcţionare

= 1 oră

 U.I.7: Instituţiile UE cu rol decizional: Parlamentul European,

Consiliul şi Consiliul European, Comisia.

 = 4 ore
 U.I.8: Instituţiile UE cu rol de control. Instituţii financiare şi
Structură organisme consultative
instituțională
originală şi
complexă = 3 ore

 Obiectiv general: Cunoașterea cadrului instituțional al

Uniunii Europene.

 Obiective operaţionale: Însușirea unor noțiuni privind

componența și principiile ce guvernează sistemul instituțional al UE,
constituirea, organizarea, funcționarea și atribuțiile instituțiilor
fundamentale ale Uniunii.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6

1. Structura sistemului instituţional al Uniunii Europene

Comunităţile Europene au fost dotate, încă de la constituirea lor, cu un sistem

instituţional mult mai complex şi mai evoluat decât al altor organizaţii internaţionale,
sistem care, în același timp, nu poate fi explicat prin trimitere la regulile tradiționale
de organizare a puterilor publice într-un stat. Acest sistem instituţional, format din
patru instituţii fundamentale: Consiliul, Comisia, Parlamentul şi Curtea de Justiţie,

83
 deşi a suferit de-a lungul timpului o serie de modificări, a rămas, în linii generale,
acelaşi cu cel de la constituirea Comunităţilor şi după înfiinţarea Uniunii Europene,
care le-a înglobat. Tratatul de la Maastricht a adăugat o a cincea instituţie - Curtea de
Conturi. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht (art. 5 TUE, art. 7 TCE), Uniunea
europeană era dotată cu cinci instituţii fundamentale:
- Comisia Europeană – organul executiv al Uniunii;
- Consiliul UE – organ legislativ dar şi titular al puterii executive, care
acţionează pe baza propunerilor Comisiei;
- Parlamentul European – iniţial cu rol consultativ, însă investit treptat cu un rol
decizional important, implicat în adoptarea deciziilor, alături de Consiliul UE;
- Curtea Europeană de Justiţie – organ jurisdicţional investit cu atribuţii de
interpretare a actelor comunitare şi a tratatelor institutive, în caz de conflict juridic;
- Curtea de Conturi – instituţie cu rol de control financiar.
Aceste instituţii, al căror rol este acela de a asigura realizarea ”sarcinilor
încredinţate Comunităţii”, reprezentau ”cadrul instituţional unic” al Comunităţii şi al
Uniunii (art. 3 TUE).
Această structură instituţională este completată cu două organe cu rol
consultativ (Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor), cu două
organisme financiare specializate, dotate cu personalitate juridică (Banca Centrală
Europeană şi Banca Europeană de Investiţii), cărora li se adaugă Mediatorul
European, creat ca o prelungire a Parlamentului European .
 Cadrul instituţional al UE are la bază „triunghiul instituţional” format din
Consiliul UE, Parlamentul European şi Comisia Europeană, care sunt actorii
7 instituții
fundamentale: procesului decizional, Consiliul European, cu rol de definire a orientărilor politice
- Parlamentul generale, şi Curtea de Justiţie care asigură conformitatea acţiunilor Uniunii cu
European
dispoziţiile tratatelor.
- Consiliul European
Odată cu extinderea competenţelor Uniunii, instituţiile s-au dezvoltat şi au
- Consiliul devenit mai numeroase. Prin dispoziţii ale tratatelor sau prin decizii ale Comisiei
- Comisia Europene ori Consiliului UE au fost înfiinţate o serie de agenţii, fundaţii şi centre, cu
- Curtea de Justiţie a rol complementar în acţiunea Uniunii şi care funcţionează ca organe autonome.
Uniunii Europene
Tratatul de la Lisabona promovează la rangul de instituţii ale Uniunii
- Banca Centrală
Europeană Europene Consiliul European şi Banca Centrală Europeană, structurând un ”cadru
instituţional” format din şapte instituţii: Parlamentul European, Consiliul European,
- Curtea de Conturi
84
 Consiliul, Comisia, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Banca Centrală
Europeană şi Curtea de Conturi.
Acest sistem instituţional, în forma sa prevăzută de Tratatul de la Lisabona,
reprezintă elementul central al integrării europene.
Caracteristicile esenţiale ale acestor instituţii (cu excepţia Băncii Centrale
Europene şi Curţii de Conturi ) sunt prezentate în art. 14-19 TUE, acestea find
completate cu reguli detaliate cuprinse în Partea a 6-a, Titlul I ”Dispoziţii
instituţionale ” din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
Statutul de ”organe” (consultative), având rol complementar, este rezervat
Comitetului Economic şi Social şi Comitetului Regiunilor, iar cel de ”organism” (cu
rol subsidiar) Băncii Europene de Investiţii (BEI) dar, în sens larg, termenul include
şi celelalte structuri cu caracter administrativ (comitete, agenţii, oficii specializate)
create prin acte de drept derivat.
În schema instituţională complexă a Ununii Europene se remarcă, pe de o
parte, existenţa unor instituţii politice, care reprezintă aparatul decizional al Uniunii
(Parlamentul, Consiliul, căruia i se adaugă Consiliul European, şi Comisia), şi a unor
instituţii cu rol de control (Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi).
 Pe de altă parte, dacă marile priorităţi ale Uniunii sunt stabilite de Consiliul
Principiul reprezentării
intereselor: fiecare European, în cadrul aparatului decizional propriu-zis există un executiv bicefal,
instituţie este purtătoarea
format din Consiliu şi Comisie, în timp ce funcţia legislativă este exercitată prin
unui interes specific în
limitele căruia colaborarea a trei instituţii - Comisia (cu rol de iniţitivă), Consiliul şi Parlamentul
acţionează în cadrul
procesului decizional European (în calitate de co-legislatori).

Enumeraţi instituţiile fundamentale ale Uniunii Europene.

2. Principii care guvernează organizarea şi funcţionarea sistemului

instituţional

 Pornind de la dispoziţiile tratatelor şi de la jurisprudenţa Curţii de Justiţie,

Perspectivă evolutivă poate fi identificat un set de principii care reglementează competenţele şi
85
mecanismele de funcţionare a instituţiilor Uniunii Europene: principiul reprezentării
intereselor, principiul echilibrului instituţional, principiul autonomiei instituţiilor şi
principiul colaborării loiale dintre instituţii.
2.1. Principiul reprezentării intereselor.
Nefiind un stat, principiul clasic al separaţiei puterilor nu a putut fi transpus la
nivelul Uniunii Europene, sistemul de organizare a celor trei Comunităţi Europene
fiind bazat pe principiul reprezentării intereselor, în sensul că fiecare instituţie
comunitară este purtătoarea unui interes specific în limitele căruia acţionează în
cadrul procesului decizional.
Sistemul instituţional comunitar a fost astfel gândit sub forma unei diversităţi
de organe, corespunzător multitudinii de interese reprezentate: pe de o parte,
interesele statelor membre, reprezentate de Consiliu, prin intermediul căruia acestea
intervin în funcţionare Uniunii Europene; pe de altă parte, interesele popoarelor
statelor membre, reprezentate de Parlamentul European şi, nu în ultimul rând,
interesul general, al Uniunii, reprezentat de Comisie. În acelaşi timp, Curtea de
Justiţie fiind însărcinată cu asigurarea respectărea dreptului (a statului de drept), poate
fi apreciată ca reprezentând interesul general.
Sistemul instituţional a fost gândit însă dintr-o perspectivă evolutivă, această
schemă putând fi completată prin asocierea altor organe de reprezentare a unor
interese specifice. Consiliul European a venit astfel să se alăture Consiliului în
reprezentarea intereselor statelor membre (deşi prin funcţia sa, de a da Uniunii
”impulsurile necesare dezvoltării sale” el ar reprezenta şi interesele Uniunii, în
realitate interesele statelor sunt predominante).
Odată cu asocierea la procesul decizional a unor organe consultative, şi alte
interese au început să fie luate în considerare: interesele societăţii civile (ale mediilor
socio-economice), reprezentate în Comitetul Economic şi Social şi ale structurilor
subnaţionale (colectivităţilor regionale şi locale) reprezentate în Comitetul
Regiunilor.
Procesul decizional este astfel condiţionat de o serie de interese, ceea ce face
ca în fiecare domeniu în care intervine reglementarea Uniunii Europene să existe o
procedură proprie de decizie, în funcţie de interesele implicate.
Fiecăreia dintre instituţiile Uniunii îi revine în exclusivitate sau numai în parte
una dintre funcţiile procesului decizional: iniţiativă, decizie, consultare sau control.
86
 2.2. Principiul echilibrului instituţional.
Acest principiu, formulat, în absenţa unor dispoziţii în tratatele de bază, pe
cale jurisprudenţială, este strâns legat de principiul reprezentării intereselor şi

 presupune exercitarea de către fiecare instituţie a competenţelor proprii cu

Principiul echilibrului respectarea competenţelor celorlalte instituţii. Scopul său nu este acela de a garanta o
instituțional: exercitarea
de către fiecare instituţie repartizare strictă a competenţelor între instituţii, ci de a proteja un echilibru între
a competenţelor proprii
cu respectarea
logica supranaţională şi cea interguvernamentală. În esenţă, sistemul instituţional al
competenţelor celorlalte Uniunii Europene este fondat pe o ”separaţie organică” şi pe o ”colaborare
instituţii
funcţională de puteri” .
Pentru asigurarea acestui echilibru este necesară păstrarea şi consolidarea
concepţiei din tratatele institutive cu privire la locul şi rolul fiecărei instituţii, aceasta
fiind garanţia funcţionării eficiente a fiecărei instituţii şi a întregii Uniuni în
ansamblu.
Principiul interzice orice transfer sau delegare de atribuţii de la o instituţie la
un organism extern sau către o altă instituţie a Uniunii, pentru a nu se modifica
echilibrul interinstituţional.
Semnificaţia iniţială a principiului, de limitare a puterii pentru prezervarea
unor drepturi, a suferit o serie de transformări în jurisprudenţa ulterioară a Curţii care,
 interpretându-l în strânsă legătură cu principiul reprezentării intereselor, a apreciat că
Principiu afirmativ
el funcţionează şi ca un principiu afirmativ, în favoarea instituţiei care reprezintă un
interes specific (în cazul Parlamentului European, acela al ”participări a popoarelor la
 exercitarea puterii prin intermediul unei adunări reprezentative”) .
Principiul autonomiei
instituţiilor: în cadrul
atribuţiilor ce le-au fost 2.3. Principiul autonomiei instituţiilor.
conferite, instituţiile au
posibilitatea de a se În cadrul atribuţiilor ce le-au fost conferite, instituţiile Uniunii Europene au
organiza intern în mod
liber posibilitatea de a se organiza intern în mod liber. Prin consacrarea acestui principiu
este protejată această libertate de organizare internă împotriva atingerilor pe care i le-
ar putea aduce statele membre.
Curtea de Justiţie i-a stabilit însă acestui principiu şi anumite limite, pentru a
 se evita ca, prin folosirea autonomiei, o instituţie să perturbe funcţionarea altor
Principiul colaborării
loiale între instituţii: instituţii comunitare. Astfel, în aplicarea acestui principiu nu se poate aduce atingere
impune instituţiilor să-şi
respecte reciproc echilibrului instituţional sau repartizării competenţelor între Uniune şi statele membre
competenţele şi să
stabilească proceduri
menite să asigure buna 87
desfăşurare a
procesului decizional
şi nici nu se poate deroga de la regulile prevăzute în Tratate cu privire la funcţionarea
unei instituţii.
2.4. Principiul colaborării loiale între instituţii.
Tratat în capitolul anterior ca principiu general de exercitare a competenţelor
la nivelul Uniunii, acest principiu impune instituţiilor să-şi respecte reciproc
competenţele şi să stabilească proceduri menite să asigure buna desfăşurare a
procesului decizional (art. 13 alin. (2) TUE).

În ce constă principiul reprezentării intereselor?

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7

1. Parlamentul European
1.1. Aspecte preliminare
Denumirea oficială a acestei instituţii comunitare, prevăzută în tratatele
institutive a fost cea de“Adunarea comună”; doar în 1962, instituţia a decis să se
numească “Parlament”, cu toată opoziţia Consiliului de miniştri, care îşi vedea
ameninţate atribuţiile de legislator european. De atunci, noua denumire a fost folosită
şi în actele comunitare, în final fiind legiferată prin Actul Unic European. Prin
adoptarea denumirii de “Parlament European” s-a dorit sporirea importanţei acestei

88
 instituţii şi apropierea ei de un parlament naţional, deşi rolul conferit prin tratatele
institutive era, iniţial, doar unul consultativ
Încă de la constituire, Parlamentul European a dus o luptă continuă pentru
extinderea competenţelor sale. Faţă de atribuţiile pur consultative conferite prin
tratatele constitutive, rolul său a fost întărit continuu pe calea revizuirilor succesive
ale tratatelor, astăzi având un rol important ca parte a procesului decizional la nivelul
Uniunii.
Tratatul de la Lisabona a înscris Parlamentul European pe primul loc în lista
instituţiilor Uniunii Europene rezultând din art. 13 TUE, semnificaţia acestei ordini
ţinând de funcţia democratică pe care o îndeplineşte această instituţie, singura aleasă
direct de către cetăţenii europeni. Dealtfel ordinea înscrierii lor în tratat este şi cea în
care vor fi analizate instituţiile în cele ce urmează.
1.2. Componență
Parlamentul European este compus din „reprezentanţi ai cetăţenilor Uniunii”
(art. 14 alin (2) TUE), formulă ce o înlocuiește pe cea din trátatele anterioare, potrivit
 căreia Parlamentul European este compus din „reprezentanţi ai popoarelor statelor
751 de membrii,
reprezentanți ai reunite în Comunitate”.
cetățenilor Uniunii
Conform Tratatului de la Lisabona, numărul parlamentarilor europeni nu
poate depăşi 750 de membri, plus preşedintele. Noua reglementare limitează numărul
de parlamentari, indiferent de extinderile ulterioare ale Uniunii. Până la adoptarea
acestei reglementări fiecare val de extindere a UE a fost urmat de creşterea numărului
de membri ai Parlamentului. Orice nouă extindere va trebui să reevalueze numărul de
parlamentari pentru fiecare stat membru, tinând cont de numărul minim de şase
parlamentari pentru un stat membru şi numărul maxim de 96. Consiliul European, cu
unanimitate, la iniţiativa Parlamentului şi cu aprobarea acestuia adoptă decizia de
stabilire a componenţei PE.
Pentru mandatul 2014-2019, potrivit Deciziei 2013/312/ UE a Consiliului
European, ditribuția celor 751 de locuri în Parlamentul european între statele membre
este următoarea: : Germania - 96, Franța - 74, Italia și Regatul Unit - 73, Spania - 54,
Polonia - 51, România - 32, Țările de Jos - 26, Belgia, Grecia, Ungaria, Portugalia și
Republica Cehă - 21, Suedia - 20, Austria - 18, Bulgaria - 17, Finlanda, Danemarca și
Slovacia - 13, Croația, Irlanda și Lituania - 11, Letonia și Slovenia - 8, Cipru,
Estonia, Luxemburg și Malta - 6.
89
 1.3. Desemnarea membrilor
Desemnarea membrilor Parlamentului European se face prin sufragiu
universal direct, pentru un mandat de 5 ani (nu există clauze de dizolvare înainte de
 termen).
sufragiu universal direct
Sistemul electoral nu este unitar in toate statele membre, fiind stabilit doar un
număr de principii comune aplicabile de către statele membre pentru armonizarea
procesului electoral în alegerile europene (Decizia 2002/772/CE, în vigoare din

 2004):
principii comune - generalizarea scrutinului proporţional (votul poate fi preferenţial),
- diferitele circumscripţii (naţionale sau regionale) pot rămâne neschimbate
atâta vreme cât nu afectează reprezentarea proporţională,
- pragul electoral minim pentru obţinerea unui loc în Parlament nu poate

 depăşi 5% din voturile exprimate.

reguli electorale Cele mai multe reguli privind votul şi alegerile rămân separate, mai ales în
naționale
ceea ce priveşte datele alegerilor, numărul de circumscripţii (naţionale sau regionale),
aplicarea reprezentării proporţionale, numărul de mandate care pot fi deţinute în
acelaşi timp, condiţiile de participare la vot şi de eligibilitate, precum şi asigurarea
egalitatății de şanse.
Vârsta minimă la care se poate vota este de 18 ani în toate statele membre, cu
excepția Austriei, unde această vârstă este de 16 ani. Vârsta minimă pentru a candida
la alegeri este de 18 ani în majoritatea statelor membre, cu excepția Belgiei,
Bulgariei, Ciprului, Republicii Cehe, Estoniei, Irlandei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei
și Slovaciei (21 de ani), a României (23 de ani) și a Italiei și Greciei (25 de ani).
Candidaturile pot fi depuse în conformitate cu legislaţia internă a fiecărui stat
(în cazul României, Legea nr. 33/2007), pe lista unor partide, sau independent. Cât
priveşte data scrutinului, tradiţional acesta se desfăşura în luna iunie (la ultimele
alegeri data a fost devansată în luna mai), pe parcursul a patru zile, fiecare stat
alegând ziua de desfăşurare în conformitate cu tradiţiile naţionale, unele state
desfăşurând alegerile pe parcursul a două zile.
Adoptarea unei proceduri electorale uniforme rămâne însă un deziderat pentru
Parlamentul European, care consideră că reducerea diferenţelor dintre procedurile
electorale ale statelor membre este necesară pentru creşterea popularităţii sale şi a
responsabilităţii membrilor săi faţă de cetăţenii pe care îi reprezintă.
90
 Tratatul de la Lisabona stabileşte în art. 223 TFUE (1) competenţa
Parlamentului de a elabora un proiect pentru a stabili dispoziţiile necesare care să
permită alegerea membrilor săi prin vot universal direct ”în conformitate cu o
procedură uniformă în toate statele membre sau în conformitate cu principii comune
tuturor statelor membre”, urmând ca Consiliul să stabilească dispoziţiile necesare în
acest sens, care intră însă în vigoare după ce au fost aprobate de statele membre în
conformitate cu normele lor constituţionale
1.4. Statutul membrilor
Prin Tratatul de la Nisa, Parlamentul European a obţinut dreptul de a stabili
statutul membrilor săi şi condiţiile de exercitare a funcţiilor de către aceştia ”după
avizul Comisiei şi cu aprobarea Consiliului statuând cu majoritate calificată”. În ceea
ce priveşte regimul fiscal al membrilor sau al foştilor membrii, orice regulă sau
condiţie necesită unanimitatea la nivelul Consiliului (art 190 paragraful 5 TUE).
Având în vedere faptul că membrii Parlamentului European sunt însărcinaţi cu
reprezentarea intereselor popoarelor statelor membre (nu numai a propriilor popoare
ci şi a celorlalte popoare din Uniune), ei nu pot fi mandataţi de guvernele statelor de
origine spre a îndeplini anumite instrucţiuni şi nici nu pot fi ţinuţi de vreo obligaţie de
consultare, Actul privitor la alegerea Parlamentului European din 1979 prevăzând
absenţa mandatului imperativ.
Mandatul de deputat european este incompatibil cu calitatea de membru al
guvernului unui stat membru, membru al unui parlament naţional sau în alte instituţii
ale UE.
 Membrii Parlamentului beneficiază de privilegiile şi imunităţile definite prin
privilegii și imunități
art. 7-9 din Protocolul (nr. 7) asupra privilegiilor şi imunităţilor Uniunii europene,
anexat Tratatului de la Lisabona. Astfel, li se recunoaşte deputaţilor europeni:
libertatea de circulaţie spre locul de desfăşurare a reuniunii Parlamentului European
sau la întoarcere; facilităţi vamale şi valutare; interdicţia de a fi cercetaţi, reţinuţi sau
urmăriţi datorită opiniilor sau voturilor exprimate în cadrul exercitării funcţiilor lor;
exceptarea privind orice măsură de detenţie sau urmărire penală pe teritoriul oricărui
alt stat membru (cu excepţia cazurilor de flagrant delict sau de ridicare a imunităţii, în
condiţiile stabilite prin regulamentul intern al Parlamentului), iar pe teritoriul
naţional, de imunităţile recunoscute membrilor Parlamentului propriei ţări.


regim financiar 91
 În ceea ce priveşte regimul financiar, membrii Parlamentului European
primesc o serie de indemnizaţii care au scopul de a acoperi cheltuielile pe care aceştia
le efectuează pentru îndeplinirea sarcinilor lor parlamentare. Indemnizaţiile acoperă
cheltuieli generale, călătoriile efectuate pentru a participa la reuniunile oficiale ale
Parlamentului European şi sejurul în cazul reuniunilor oficiale ale organismelor
parlamentare pe care membrul le deserveşte.
Până la legislatura 2009-2014, membrii Parlamentului European erau
salarizaţi prin raportare la salariile parlamentarilor din ţara de origine, acest sistem
generând diferenţieri însemnate între sumele cuvenite aleşilor europeni. Pentru a se
asigura o egalitate de tratament, Statutul adoptat în 2005 prevede o indemnizaţie
identică pentru toţi deputaţii, egală cu 38,5% din salariul de bază al unui judecător de
la Curtea de Justiţie (ceea ce înseamnă aproximativ 7 900 € pe lună).
Deputaţii europeni benficiază de un drept la pensie în caz de invaliditate în
cursul mandatului, o indemnizaţie tranzitorie la sfârşitul mandatului, de pensie pentru
 limită de vârstă (la 63 de ani), de alte forme de sprijin în cursul mandatului, precum şi
conducerea PE
de dreptul de a-şi alege liber asistenţii (care nu trebuie să fie membrii apropiaţi ai
familiei).

1.4. Organizarea PE
Parlamentul European dispune de autonomie în ceea ce priveşte organizarea
sa internă, art. 232 TFUE prevăzând că acesta ”îşi adoptă regulamentul de procedură
cu majoritatea voturilor membrilor săi”. Regulamentul de procedură al Parlamentului,
actulizat permanent, cuprinde ansamblul normelor interne de organizare şi
funcţionare. Prin acesta sunt stabilite ca structuri de lucru ale Parlamentului
European: Biroul (conducerea Parlamentului), comisiile parlamentare şi grupurile
politice parlamentare.
a) Organe politice
Conducerea Parlamentului European este asigurată de către un Preşedinte, 14
vicepreşedinţi şi cinci chestori care împreună formează Biroul Parlamentului
 European. Durata mandatului Președintelui, al vicepreședinților și al chestorilor este
comisii
parlamentare de doi ani și jumătate.
92
 Biroul este organul executiv al Parlamentului European, având rolul de a
organiza desfăşurarea şedinţelor, structurile administrative, de a gestiona finanţele
Parlamentului şi a pregăti ante-proiectul de cheltuieli.
Există şi un Birou lărgit al Parlamentului European din care fac parte şi
preşedinţii grupurilor parlamentare şi care decide în chestiuni privind organizarea
internă şi relaţiile cu celelalte instituţii comunitare, şi asigură, în fapt, funcţionarea
politică a Parlamentului.
Preşedintele Parlamentului împreună cu preşedinţii grupurilor politice, la care
se adaugă un reprezentant ai parlamentarilor independenţi, acesta din urmă fără a
avea însă drept de vot formează, formează Conferinţa preşedinţilor, organul politic al
Parlamentului cu rolul de a stabili ordinea de zi a şedinţelor plenare, componenţa şi
numărul comisiilor şi delegaţiilor parlamentare. De asemenea, aceasta asigură relaţiile
cu celelalte organe şi instituţii ale UE, precum şi cu anumite ţări terţe, instituţii şi
organizaţii din afara Uniunii Europene.
b) Comisii și delegații
Comisiile parlamentare sunt constituite de către Parlamentul European prin
vot majoritar pe diverse domenii de activitate. Membrii titulari ai acestora sunt aleşi
la propunerea Biroului, pe baza unei repartizări prealabile între grupurile politice,
avându-se în vedere realizarea unei repartizări echitabile a statelor membre.
Există trei tipuri de comisii în cadrul PE:
- comisii permanente. Aceste comisii se află în centrul activităţii legislative a
Parlamentului (anexa VII la regulamentul de procedură). Comisiile permanente
examinează chestiunile în care au fost sesizate şi care ţin de domeniul lor de
competenţă. Atunci când o chestiune ţine de mai multe domenii, pot fi sesizate
maximum trei comisii pentru a examina chestiunea respectivă;
- comisii speciale. Atribuţiile, componenţa şi mandatul acestora sunt stabilite
în momentul constituirii lor; mandatul acestor comisii este de cel mult 12 luni;
- comisii de anchetă. Acestea sunt comisii ad hoc constituite la cererea unui
sfert din membrii PE. Comisiile de anchetă sunt menite să examineze presupusele
încălcări ale dreptului Uniunii sau cazurile de administrare defectuoasă în aplicarea
dreptului Uniunii.

93
 Fiecare parlamentar european este membru titular într-o comisie parlamentară
(din cele 20 câte sunt în prezent), fiind ales pentru o perioadă de doi ani şi jumătate, şi
membru supleant în alta .
Sarcina comisiilor parlamentare este de a pregăti lucrările şedinţelor plenare
ale Parlamentului, elaborând avize şi amendamente.
Există, de asemenea, delegaţii interparlamentare permanente, create la
propunerea Conferinţei preşedinţilor, care stabileşte natura acestora şi numărul de
membri. Parlamentul European poate constitui şi comisii parlamentare mixte,
împreună cu parlamentele statelor asociate la Uniune sau cu parlamentele statelor cu
care au fost angajate negocieri în vederea aderării.
c) Grupuri politice

 Grupurile politice parlamentare sunt formaţiuni politice ale membrilor

grupuri politice Parlamentului European constituite nu pe o bază naţională (ca delegaţii naţionale), ci
în funcţie de afinităţile politice care îi apropie. Ele se constituie în baza unei declaraţii
făcute preşedintelui Parlamentului, ce se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene.
Numărul minim de membri necesar pentru a constitui un grup parlamentar
este de 25 de deputaţi aleşi în cel puţin un sfert din statele membre. Un parlamentar
nu poate face parte din mai multe grupuri politice.
Deputaţii care nu aderă la nici un grup sunt încadraţi ca „neînscrişi”, respectiv
independenţi sau apolitici, din cadrul acestora fiind desemnaţi doi participanţi în
cadrul Biroului lărgit.
La reuniunile Parlamentului European membrii acestuia sunt dispuşi în
semicerc, pe grupuri politice, în scopul de a scoate în evidenţă solidaritatea
ideologică. Fiecare grup politic este reprezentat de preşedintele său, la Conferinţa
preşedinţilor şi în sesiunile plenare ale Parlamentului acesta desemnând poziţia
grupului respectiv.
Grupurile parlamentare existente în Parlamentul European pentru legislatura
2014-2019 sunt:
 Grupul Partidului Popular European (Creştin Democrat)
 Grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor si Democraţilor din
Parlamentul European
 Conservatorii şi Reformiştii Europeni
94
  Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa
 Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică
 Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană
 Grupul Europa Libertății și Democrației Directe
 Europa Națiunilor și Libertății
d) Secretariat
Secretariatul Parlamentului European este alcătuit din Cabinetul Secretarului
General, 12 direcții generale și Serviciul Juridic. Acesta are misiunea de a coordona
activitatea legislativă și de a organiza sesiunile plenare și reuniunile. De asemenea,
acordă asistență tehnică și juridică, precum și consultanță de specialitate organelor
parlamentare și deputaților din PE pentru a-i sprijini în exercitarea mandatelor lor.
Secretariatul pune la dispoziție servicii de interpretare și traducere pentru toate
reuniunile și documentele oficiale.
1.4. Reguli de funcționare
 Parlamentul se reuneşte în sesiuni plenare ordinare lunare (cu excepţia lunii
sesiuni plenare
lunare
august) care durează o săptămână, şi în sesiuni plenare adiţionale (extraordinare).
Sesiunile plenare ale Parlamentului sunt pregătite cu sprijinul comisiilor parlamentare
care formulează avize şi propun amendamente la diferite proiecte aflate pe agenda
reuniunii. Ordinea de zi este stabilită de Biroul Parlamentului şi de Conferinţa
 Preşedinţilor.
sediu
În perioadele dintre reuniunile lunare se desfăşoară activităţi în cadrul
comisiilor parlamentare, câte două săptămâni pe lună, şi în cadrul grupurilor politice,
câte o săptămână în fiecare lună.
Parlamentul European nu are un sediu unic, reuniunile lunare având loc la
Strasbourg, comisiile parlamentare şi grupurile politice parlamentare se întâlnesc la
Bruxelles, unde au loc şi sesiunile plenare adiţionale, iar Secretariatul General şi
serviciile acestuia se află la Luxemburg. Această fragmentare geografică a activităţii
Parlamentului împietează asupra eficienţei activităţii acestuia, parlamentarii fiind
nevoiţi să se deplaseze periodic în trei oraşe diferite. Deşi tratatele prevăd obligaţia
statelor membre de a stabili un singur sediu pentru Parlament, iar curentul de opinie
este în favoarea stabilirii acestuia la Bruxelles, pentru a fi mai aproape de Comisie şi
Consiliu, aceasta nu a putut fi finalizată, în principal datorită opoziţiei Franţei şi

reguli de vot,
cvorum 95
 Luxemburgului, în condiţiile în care decizia trebuie luată de Consiliul U E cu
unanimitate de voturi.
Lucrările se desfăşoară în cele 24 de limbi oficiale, cu traducere simultană, iar
şedinţele sunt publice, la ele putând participa şi membrii Comisiei Europene (art. 230
TFUE).
În conformitate cu art. 231 TFUE, Parlamentul ia decizii, de regulă, cu
majoritatea voturilor exprimate, dacă tratatele nu dispun altfel. Cvorumul, stabilit
 prin regulamentul de procedură (art. 155), este de o treime dintre membrii care
competențe
legislative compun Parlamentul.
1.4. Competenţele Parlamentului European
Însărcinal, iniţial, cu un rol pur consultativ, puterea Parlamentului European a
fost consolidată progresiv pe calea revizuirii tratatelor constitutive, fiind astăzi o
verigă importantă a procesului decizional la nivelul Uniunii Europene şi o instituţie
cu rol democratic în Uniune.
Potrivit art 14 alin (1) TUE, ”Parlamentul European exercită, împreună cu
 Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de control politic şi
procedura legislativă
ordinară/codecizia consultative, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Parlamentul European
alege preşedintele Comisiei”.
În esenţă, Parlamentului European îi sunt conferite atribuţii în domeniul
legislativ, în domeniul bugetar şi atribuţii de control politic asupra instituţiilor
europene.
a) Atribuţiile legislative
Puterea legislativă este deţinută, în cadrul Uniunii Europene, de către
Parlamentul European şi Consiliu, dreptul de iniţiativă aparţinând, în principal,
Comisiei.
Înainte de toate, Parlamentul dispune de o putere generală de deliberare care îi
dă dreptul să dezbată orice aspect al activităţii Uniunii, inclusiv în domenii ţinând de
foştii piloni interguvernamentali.
Parlamentul participă la adoptarea actelor legislative ale Uniunii în proporții
diferite, în funcție de temeiul juridic pertinent pentru fiecare dintre acestea,
principalele mecanisme fiind:


proceduri legislative
speciale - avize ale
PE 96
 - procedura legislativă ordinară (art. 289 TFUE, denumită anterior procedura
de codecizie), care conferă Parlamentului un rol egal cu cel al Consiliului în ceea ce
privește adoptarea legislației.
Această procedură presupune examinarea propunerii într-o primă lectură de
către Consiliu şi Parlament, în caz de nevoie, şi într-o a doua lectură, iar dacă
dezacordul persistă, este supusă unui comitet de conciliere, format din reprezentanţii
celor două instituţii (Comisia având doar rol de mediator). Dacă în termen de şase
săptămâni Comitetul de conciliere reuşeşte să adopte un proiect comun, acesta este
supus unei a treia lecturi în Parlament şi Consiliu, iar dacă nu reuşeşte, se consideră
că actul în cauză nu a fost adoptat (art. 294 TFUE).
Procedura legislativă ordinară vizează aproximativ 95% din legislaţia Uniunii,
incluzând domenii din pilonul III al Uniunii (care este desfiinţat în mod oficial),
precum politicile în domeniul justiţiei civile, azilului, imigrării şi vizelor sau
cooperarea juridică şi poliţienească în cazuri penale, dar şi alte domenii precum
politica agricolă comună, politica comună a pescuitului sau politica comercială
comună.
- procedurile legislative speciale, prevăzute pentru adoptarea unor decizii
comunitare în anumite domenii, presupun “consultarea” sau “acordul”
Parlamentului. În aceste cazuri Parlamentul emite avize care, după caz, pot fi
facultative, consultative sau conforme. Astfel, în cazul ”procedurii de consultare”,
care se aplică în domenii sensibile precum cele ale fiscalității, dreptului concurenței,
armonizării legislațiilor care nu privesc piața internă și unor aspecte ale politicii
sociale, Parlamentul emite un aviz consultativ – acesta trebuie solicitat de Consiliu
dar se poate trece peste poziţia cuprinsă în el. În anumite domenii, tratatele prevăd o
 procedură „de aprobare” (sau de aviz conform), care presupune obligativitatea
drept de inițiativă
indirectă solicitării de către Consiliu a avizului Parlamentului European pentru adoptarea unei
decizii şi, în egală măsură, să respecte poziţia exprimată de acesta, în caz contrar actul
normativ neputând fi adoptat.
Conform noilor reglementari introduse în Tratatul de la Lisabona, Parlamentul
European trebuie să îşi dea avizul conform asupra acordurilor internaţionale
negociate de Uniune, în domenii precum comerţul internaţional.
- dreptul de inițiativă, acordat Parlamentului prin Tratatul de la Maastricht, se
 limitează la a solicita Comisiei să prezinte o propunere. Acest drept a fost menținut în
competențe bugetare
97
 Tratatul de la Lisabona (articolul 225 din TFUE). Este vorba deci de o putere de
iniţiativă indirectă supusă aprecierii Comisiei, de care în practică Parlamentul uzează
destul de rar. Modalitățile practice de exercitare a acestui drept sunt stabilite prin
acordul interinstituțional dintre Comisie și Parlament.
b) Atribuţiile bugetare
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură
legislativă specială, adoptă bugetul anual al Uniunii. Proiectul este elaborat de către
 Comisie pe baza situaţiei estimative a cheltuielilor transmisă de fiecare instituţie.
competențe de
supraveghere și control Comisia îşi poate modifica propunerea în cursul procedurii, Parlamentul poate
propune amendamente, iar Consiliul poate doar să aprobe sau să respingă proiectul de
buget, sau amendamentele P.E., fără a putea să propună propriile amendamente.
După încheierea exerciţiului bugetar, Parlamentul este cel care aprobă
descărcarea de gestiune a Comisiei în ceea ce priveşte implementarea bugetului.
Prin Tratatul de la Lisabona procedura bugetară a fost simplificată,
eliminându-se diferenţa între cheltuielile obligatorii, asupra cărora Consiliul avea
 ultimul cuvânt, şi cheltuielile neobligatorii, asupra cărora ultimul cuvânt aparţinea
aprobarea Comisiei
Parlamentului. Noua procedură bugetară, care se apropie în prezent de procedura
legislativă ordinară, implică Parlamentul în toate fazele acestei proceduri (art. 314
TFUE). Bugetul trebuie să respecte însă cadrul financiar plurianual adoptat de
Consiliu cu unanimitate (art. 311 TFUE). Parlamentul trebuie să aprobe cadrul
financiar multianual (art. 312 TFUE).
b) Atribuţiile de supraveghere şi control
Parlamentului European îi sunt conferite competenţe în domeniul
supravegherii activităţii Uniunii şi a controlului politic asupra altor instituţii ale
acesteia, un rol de supervizor acordat Parlamentului şi care reprezintă una dintre
manifestările principiului democratic la nivelul Uniunii Europene.
Controlul politic exercitat de Parlamentul European vizează în principal
activitatea Comisiei şi mai puţin pe cea a Consiliului şi Consiliului European, puterile
sale cu privire la acestea din urmă fiind destul de limitate. În ceea ce priveşte
controlul Comisiei, puterile acordate Parlamentului sunt foarte asemănătoare cu cele
acordate parlamentelor naţionale.
1. Dreptul de a participa la numirea membrilor unor instituţii

control asupra
instituțiilor
98
 Parlamentul participă la desemnarea Preşedintelui şi a membrilor Comisiei,
care ia forma unui vot de învestitură. Art 17 alin (7) TUE conferă Parlamentului
dreptul de a „alege” Preşedintele Comisiei însă, în condiţiile în care i se propune un
singur candidat şi, dacă acesta nu întruneşte majoritatea cerută, i se propune un altul,
noţiunea de „alegere” este oarecum forţată, fiind mai potrivită cea de „numire”. În
realitate, alegerea candidatului nu aparţine Parlamentului, ci Consiliului European,
acesta fiind obligat însă să ţină cont de rezultatul alegerilor pentru Parlamentul
European, viitorul candidat urmând să facă parte din majoritatea politică formată în
Parlament.
Parlamentul participă, de asemenea, şi la numirea membrilor altor instituţii,
numind Ombudsmanul European, avizând numirea membrilor Curţii de Conturi, fiind
consultat cu privire la numirile pentru Banca Centrală Europeană şi având dreptul de
a alege membrii consiliilor de administraţie al unora dintre agenţiile specializate.
Parlamentul European nu a obţinut dreptul de desemnare a membrilor Curţii
de Justiţie, ci doar o competenţă „reziduală” în acest domeniu, de a participa în cadrul
unui comitet însărcinat cu acordarea avizului asupra aptitudinilor candidaţilor la
exercitarea funcţiilor de judecător sau avocat general (art. 255 TFUE).
2. Controlul asupra activităţii instituţiilor
Această formă de control vizează, în principal, posibilitatea Parlamentului:
- de a adresa întrebări sau formula recomandări Comisiei, Consiliului şi
Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate;
- de a dezbate rapoartele prezentate de Comisie, inclusiv raportul general
anual şi programul anual al Comisiei (dar şi rapoartele prezentate de fiecare
preşedenţie a Consiliului, rapoartele preşedenţiei Consiliului asupra fiecărui Consiliu
European şi raportul anual al Consiliului European asupra progreselor Uniunii);
- de a primi şi examina petiţii având ca obiect activitatea instituţiilor Uniunii;
- de a înfiinţa comisii temporare de anchetă pentru investigarea unor cazuri de
nerespectare a dreptului Uniunii;
-de a sesiza Curtea Europeană de Justiţie pentru încălcarea de către Consiliu
sau Comisie a prerogativelor sale, precum şi în caz de violare a dispoziţiilor tratatelor
sau de inacţiune a instituţiilor comunitare;
- de a fi consultat periodic de Înaltul Reprezentant cu privire la aspectele
principale şi la opţiunile fundamentale din domeniul politicii externe şi de securitate
99
 comune şi ale politicii de securitate şi apărare comune şi de a fi informat în privinţa
evoluţiei acestora, asigurându-se ca ”punctele de vedere ale Parlamentului European
să fie luate în considerare în mod corespunzător” (art. 36 TUE). În acest sens,
Parlamentul European organizează de două ori pe an o dezbatere privind progresele
înregistrate în punerea în aplicare a politicii externe şi de securitate comune, inclusiv
a politicii de securitate şi apărare comune.
3. Dreptul de cenzură asupra Comisiei şi Ombudsmanului European
 Cea de-a treia formă de control vizează dreptul de a demite Comisia înainte de
dreptul de a demite
Comisia (moțiune de terminarea mandatului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură care antrenează
cenzură) demiterea în bloc a Comisiei Europene, membrii aceştia trebuind ”să demisioneze
colectiv din funcţiile lor” (art. 234 TFUE). Moţiunea de cenzură, asupra căreia
Parlamentul se pronunţă prin vot deschis, vizează colegiul comisarilor în ansamblul
său, în temeiul principiului colegialităţii ce caracterizează funcţionarea Comisiei,
responsabilitatea individuală a comisarilor în faţa Parlamentului fiind exclusă. Pentru
adoptarea acestei moţiuni este necesară o dublă majoritate: majoritatea de 2/3 din
voturile exprimate, care să reprezinte însă şi majoritatea membrilor Parlamentului. Ca
urmare a adoptării unei moţiuni, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe şi politica de securitate trebuie să demisioneze din funcţiile pe care le exercită
în cadrul Comisiei. Membrii Comisiei rămân în funcţie şi continuă să gestioneze
afacerile curente până la inlocuirea lor.
Datorită relaţiilor de lucru destul de strânse dintre cele două instituţii,
Parlamentul a uzat destul de rar de posibilitatea recursului la moţiunea de cenzură,
destituirea Comisiei fiind considerată ca o ultimă alternativă, care trebuie folosită cu
moderaţie . După prima moţiune depusă în 1972, această putere a fost folosită doar de
11 ori, 5 dintre moţiuni fiind retrase înainte de a fi votate. Parlamentul nu a adoptat
până în prezent nici o moţiune de cenzură, dar, în martie 1999, confruntată cu
iminenţa adoptării unei astfel de moţiuni, Comisia Santer a demisionat voluntar.
O putere indirectă de cenzură are Parlamentul şi în ceea ce priveşte
Ombudsmanul European, acesta putând fi demis de Curtea de Justiţie la cererea
Parlamentului European.

În ce constau atribuțiile de supraveghere și control ale Parlamentului European?

100
 2. Consiliul European
2.1. Evoluție
Întrucât mare parte din deciziile care se iau la nivelul Uniunii Europene sunt
decizii politice, care presupun consultări și negocieri între statele membre la cel mai
înalt nivel, începând cu 1961 au început să se desfășoare întâlniri periodice ale sefilor
de stat și de govern din statele membre. Rolul lor era acela de constitui cadrul
adoptării strategiilor privind viitorul Uniunii sau pentru depășirea dificultăţilor
inerente procesului de integrare. Instituţionalizarea acestor întâlniri sub denimirea de
Consiliu European s-a produs cu ocazia Întâlnirii la nivel înalt de la Paris, din 1974.
Prin Actul Unic European a fost recunoscută oficial existenţa Consiliului
 European, confirmată ulterior prin Tratatul de la Maastricht, fără a i se acorda însă
componență
statutul de instituţie. Consiliul European apărea astfel ca un organism de cooperare
politică a statelor membre ale Uniunii Europene la cel mai înalt nivel în cadrul căruia
se stabilesc direcţiile de dezvoltare a Uniunii şi se definesc orientările politice
generale.
Deşi deciziile luate în cadrul Consiliului European erau foarte importante din
punct de vedere politic, ele nu aveau valoare juridică întrucât acesta nu era titular de
putere publică în cadrul UE. Astfel, Consiliul European nu era nici instituţie
comunitară şi nici organ comunitar cu activitate permanentă sau deliberativă. În
 doctrină s-a apreciat că natura lui juridică era aceea a unui organ interguvernamental
Președintele Consiliului
European de cooperare sau a unui organ paracomunitar.
Prin Tratatul de la Lisabona, Consiliul European devine formal instituţie a
Uniunii Europene, fiind inclus, între Parlament şi Consiliu, în lista celor şapte
instituţii enumerate în art. 13 TUE, fiind dotat formal cu o putere decizională, deşi el
”nu exercită funcţii legislative” (art. 15 alin (1) TUE).
2.2. Componență

101
 Consiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor
membre, precum şi din preşedintele său şi preşedintele Comisiei. Înaltul Reprezentant
al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate participă la lucrările
Consiliului European. Atunci când ordinea de zi o impune, fiecare membru al
Consiliului European poate decide să fie asistat de un ministru, iar preşedintele
Comisiei poate fi asistat de un membru al Comisiei.
2.3. Organizare şi funcţionare
a) Preşedintele
Dacă anterior Consiliul European se reunea sub preşedinţia şefului de stat sau
de guvern al statului care deţinea preşedinţia Consiliului, prin Tratatul de la Lisabona
acesta se reuneşte sub preşedinţia propriului preşedinte ales, care ”impulsionează
lucrările Consiliului European” şi ”asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor”
acestuia, în cooperare cu preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului
Afaceri Generale (art. 16 alin (6) TUE).
Potrivit art. 15 alin (5) TUE, ”Consiliul European îşi alege preşedintele cu
majoritate calificată, pentru o durată de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea reînnoirii
mandatului o singură dată. În caz de împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul
European poate pune capăt mandatul preşedintelui în conformitate cu aceeaşi
procedură”.

 Introducerea funcţiei de preşedinte stabil al Consiliului European a fost de

funcțiile președintelui fapt dictată de necesitatea de a conferi o mai mare vizibilitate Uniunii în plan
internaţional, prin personificarea acestei funcţii.
Preşedintelui Consiliului European îi revin două categorii de funcţii, unele în
plan intern, altele de reprezentare în plan extern a Uniunii.
În plan intern, la nivelul Uniunii, preşedintele:
- prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European;
- asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European, în
cooperare cu preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale;
- acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului în cadrul Consiliului
European;
- prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a
Consiliului European.


reuniuni 102
 În ceea ce priveşte cea de-a doua categorie de funcţii, acesta asigură, ”la
nivelul său şi în această calitate”, reprezentarea externă a Uniunii în probleme
referitoare la politica externă şi de securitate comună, ”fără a aduce atingere
atribuţiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate”.
b) Reuniunile
Consiliul European se întruneşte de două ori pe semestru la convocarea
preşedintelui său (art. 15 alin (3) TUE), o reuniune extraordinară a Consiliului
European putând fi însă convocată de preşedinte ”atunci când situaţia o impune”.
Durata reuniunilor este, de regulă, de două zile şi acestea nu sunt publice.
 Prin Regulamnetul Consiliului European s-a stabilit că, cu cel puţin un an
deciziile -
reguli de vot
înaintea începerii semestrului şi în strânsă cooperare cu statul membru care deţine
preşedinţia pe durata semestrului respectiv, preşedintele Consiliului European face
publice datele preconizate pentru reuniunile Consiliului European care urmează să se
desfăşoare pe durata respectivului semestru.
Locul de desfăşurare a reuniunilor este la Bruxelles, doar în situaţii
excepţionale putându-se desfăşura în alt loc.
Pregătirea lucrărilor Consiliului European, ca şi aducerea la îndeplinire a
amăsurilor adoptate de acesta, revine Consiliului Afaceri Generale (formaţiune a
Consiliului Uniunii). Din punct de vedere tehnic, Consiliul European este asistat de
de Secretariatul General al Consiliului.
La reuniunile Consiliului European poate fi invitat, pentru a fi ”audiat” (art.
235 alin. (2) TFUE) şi preşedintele Parlamentului European. Este vorba, în principiu,
de un schimb de opinii are loc la începutul reuniunii Consiliului European.
 c) Deciziile
atribuții/funcții
Modalitatea de adoptare a deciziilor este consensul, ”cu excepţia cazului în
care tratatele dispun altfel”. Tratatele prevăd mai multe ipoteze în care votul
Consiliului European este cerut, acesta hotărând fie cu unanimitate (caz în care
 abţinerile membrilor prezenţi sau reprezentaţi nu împiedică adoptarea deliberărilor
impulsionare și
orientare Consiliului European), fie cu majoritate calificată, după regulile aplicabile în cadrul
Consiliului Uniunii (în acest caz preşedintele Consiliului European şi cel al Comisiei
nu iau parte la vot) sau cu majoritate simplă. Regulamentui intern (art. 7) prevede că,

103
 la propunerea preşedintelui, pentru o chestiune urgentă, deciziile Consiliului
European pot fi adoptate prin ”vot exprimat în scris”.
În caz de vot formal, un membru al Consiliului European poate reprezenta un
alt membru (doar unul singur), pe bază de delegare.
Rezultatele lucrărilor Consiliului european sunt consemnate într-un proces-
verbal încheiat pentru fiecare reuniune în care sunt menţionate concluziile aprobate,
deciziile luate şi declaraţiile făcute cu această ocazie.
2.4. Atribuţii
Principala funcţie cu care a fost investit Consiliul European prin tratatele
anterioare, menţinută şi prin Tratatul de la Lisabona, este aceea de impulsionare şi
orientare, potrivit art. 15 TUE acesta oferind Uniunii ”impulsurile necesare
dezvoltării acesteia” şi definindu-i ”orientările şi priorităţile politice generale”. Deşi
vizează toate domeniile de acţiune ale Uniunii, această funcţie se bucură de o
caracterizare generală în ceea ce priveşte PESC. În acest domeniu Consiliul European
”identifică interesele strategice ale Uniunii, stabileşte obiectivele şi defineşte
orientările generale ale politicii externe şi de securitate comune, inclusiv în ceea ce
priveşte chestiunile având implicaţii în materie de apărare” (art. 26 alin (1) TUE). De
asemenea, un rol important revine Consiliului European şi în stabilirea marilor
orientări ale politicilor economice ale statelor membre şi ale Uniunii (art. 121
TFUE), precum şi a orientărilor strategice ale programării legislative şi operaţionale
în materia spaţiului de libertate, securitate şi justiţie (art. 68 TFUE).
O a doua funcţie vizează rolul de arbitru cu care a fost investit Consiliul
 European (în considerarea autorităţii de care dispun membrii săi), acesta fiind chemat
rol de arbitru
să tranşeze chestiunile sensibile asupra cărora a intervenit un dezacord la nivelul
Consiliului. În domeniul securităţii sociale (art. 48 TFUE) sau în cel al cooperării în
mterie penală (art. 82-83 TFUE) dacă un membru al Consiliului apreciază că un
proiect de act aducere atingere aspectelor fundamentale ale sistemului său de
securitate socială sau ale sistemului său de justiţie penală, acesta poate sesiza
Consiliul European, procedura normativă suspendându-se. Consiliul European poate,
fie să retrimită proiectul Consiliului, caz în care procedura legislativă îşi reia cursul,
fie (doar în materie de securitate socială) să ceară Comisiei să înainteze o nouă
propunere, caz în care proiectul este abandonat.

competențe decizionale
104
 Deşi se face precizarea că acesta nu exercită funcţii legislative, Consiliul
European a fost dotat, prin Tratatul de la Lisabona cu competenţe decizionale
importante. Astfel:
- poate constata existenţa unei violări grave şi persistente a valorilor Uniunii,
constatare ce poate conduce la suspendarea anumitor drepturi ale statului respectiv
decurgând din tratate (art. 7 alin (2) TUE);
- poate decide revizuirea tratatelor (art. 48 TUE);
- poate adopta o decizie de autorizare a Consiliului să treacă de la unanimitate
la majoritate calificată în anumite domenii;
- aprobă criteriile de eligibilitate pentru statele care vor să adere la Uniune şi
stabileşte orientările pentru retragerea unui stat emmbru din Uniune;
- numeşte membrii diverselor instituţii (preşedintele Comisiei Europene,
Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de securitate, al cărui mandat poate
înceta tot prin hotărârea Consiliului European, sau membrii directoratului Băncii
Centrale Europene);
- stabileşte lista formaţiunilor Consiliului şi conducerea acestora.

Descrieți rolul Consiliului European în cadrul UE?

3. Consiliul
3.1. Aspecte preliminare
Consiliul este instituţia prin intermediul căreia statele membre intervin în
funcţionarea Uniunii, dispunând de un important rol legislativ, în materie bugetară şi
de anumite competenţe executive. El a reprezentat, de-a lungul timpului, principalul

105
 organ de decizie al Uniunii Europene, rol pe care, treptat, a trebuit să-l împartă cu
Parlamentul European.
Compus din reprezentanţi ai executivelor naţionale, aceste executive fiind
responsabile, din punct de vedere democratic, fie în faţa parlamentelor naţionale, fie
în faţa cetăţenilor, după cum se subliniază în Tratatul de la Lisabona (art. 10 alin (2)
TUE), Consiliul exprimă legitimitatea statală a Uniunii Europene (care se adaugă
 celei populare, încarnate de Parlamentul European).
formațiunile
Consiliului Originile Consiliului se găsesc în tratatele constitutive, care prevedeau crearea
câte unui Consiliu pentru fiecare dintre cele trei Comunităţi. Cele trei Consilii au fost
înlocuite de Consiliul unic al Comunităţilor Europene înfiinţat prin art. 1 al Tratatului
de fuziune de la Bruxelles, cunoscut şi sub denumirea de Consiliul de Miniştri. După
intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht a fost adoptată denumirea de Consiliu
al Uniunii Europene, pentru a sugera faptul că acţiunea sa nu se limitează doar la
domeniul comunitar, ci acţionează şi în cei doi piloni interguvernamentali, iar
Tratatul de la Lisabona reţine denumirea de ”Consiliu”.
3.2. Componență
 Potrivit art. 16 alin (2) TUE, ”Consiliul este compus din câte un reprezentant
componență
la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul
statului membru pe care îl reprezintă şi să exercite dreptul de vot”. Consiliul apare
astfel ca un colegiu al reprezentanţilor celor 28 de guverne naţionale. În cazul statelor
federale pot fi angajaţi să reprezinte statul federal în cadrul Consiliului şi miniştrii
guvernelor federale sau regionale.
Consiliul este un organism unic însă componenţa sa este variabilă, în raport
de subiectele aflate pe ordinea de zi el întrunindu-se ”în cadrul diferitelor formaţiuni”
(art. 16 alin(6) TUE). Prin Tratatul de la Lisabona sunt identificate două astfel de
formaţiuni - Consiliul Afaceri Generale şi Consiliul Afaceri Externe, lista completă a
acestora urmând a fi stabilită de Consiliul European.
Aşadar, instituţia poate lua forma unui “Consiliu general”, şi anume
formaţiunea special prevăzută de tratat, când, de regulă, este compus din miniştrii de
externe ai statelor membre, sau a unor “Consilii speciale”, “specializate” sau
“sectoriale”, când este compus din miniştrii specializaţi într-un domeniu sau altul
 (agricultură, mediu, industrie, comerţ, etc.), inclusiv formaţiunea Afaceri Externe,
organizare ți
funcționare prevăzută de tratat.
106
 Cele mai importante formaţiuni ale Consiliului sunt Consiliul Afaceri
Generale şi Consiliul Afaceri Externe, acestea întrunindu-se cu regularitate (lunar),
consiliile specializate, care tratează afaceri tehnice, fiind convocate doar sporadic.
Consiliul Afaceri Generale are rolul de a asigura coerenţa lucrărilor diferitelor
formaţiuni ale Consiliului. Acesta pregăteşte reuniunile Consiliului European şi
urmăreşte aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu preşedintele
Consiliului European şi cu Comisia.
 Consiliul Afaceri Externe, prezidat de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
președinția rotativă
afaceri externe şi politica de securitate, elaborează acţiunea externă a Uniunii, în
conformitate cu liniile strategice stabilite de Consiliul European, şi asigură coerenţa
acţiunii Uniunii. Acestuia îi revine răspunderea pentru întreaga acţiune externă a
Uniunii Europene, şi anume: politica externă şi de securitate comună, politica de
securitate şi de apărare comună, politica comercială comună, cooperarea în scopul
dezvoltării şi ajutorul umanitar.
3.3. Organizare şi funcţionare
Art. 16 TUE şi art. 237-243 TFUE stabilesc cadrul general cu privire la
organizarea şi funcţionarea Consiliului. În temeiul art. 240 TFUE, care conferă
Consiliului competenţa de a se autoreglementa, acesta a adoptat propriul Regulament
de procedură ce stabileşte în detaliu modul de organizare şi funcţionare .
 Activitatea Consiliului se desfăşoară prin intermediul a trei structuri de bază:
”triouri” Preşedinţia, Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (Coreper) şi Secretariatul
General.
a) Preşedinţia
Reţinând soluţiile existente în tratatele anterioare, Tratatul de la Lisabona a
instituit o preşedinţie rotativă a Consiliului, asigurată prin rotație între statele
membre ale UE la fiecare 6 luni. Ordinea de rotaţie este stabilită printr-o decizie a
Consiliului European statuând cu majoritate calificată (art. 226 TFUE). Actuala
ordine de rotație a fost stabilită prin Decizia nr. 2009/881 a Consiliului European din
1 decembrie 2009, modificată în iulie 2016 ca urmare a referendumului britanic
privind ieșirea din UE. Astfel, în prima jumătate a anului 2016 preşedinţia Consiliului
a aparţinut Olandei şi în a doua jumătate a anului Slovaciei, iar în prima parte a anului
2017 va fi asigurată de Malta, urmată de Estonia. România va asigura președinția
rotativă a Consiliului în prima jumătate a anului 2019.
107
 Cu excepţia Consiliului Afaceri Externe, prezidat de către Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, preşedinţia
celorlalte formaţiuni ale Consiliului este asigurată de grupuri de trei state membre
care se succed o dată la 18 luni. În cadrul acestui sistem, denumit şi ”troică” sau
”triouri”, sunt stabilite obiective pe termen lung și se pregătește o agendă comună,
determinând subiectele și aspectele majore care vor fi abordate de Consiliu pe o
perioadă de 18 luni. Pe baza acestui program, fiecare dintre cele 3 țări își pregătește
propriul său program, mai detaliat, pentru 6 luni. Ceilalţi membri ai grupului sprijină
preşedinţia în îndeplinirea tuturor responsabilităţilor acesteia care decurg din
programul comun. Preşedinţia trebuie, de asemenea, să stabilească ordinea de zi
provizorie pentru reuniunile organizate în timpul mandatului său.
Prin intermediu acestui sistem se asigură o coordonare şi o continuitate a
acţiunilor Consiliului, preşedinţia în exerciţiu colaborând cu preşedinţia anterioară şi
cu cea care îi va succeda. Preşedinţia este asistată de reprezentantul statului membru
care va deţine preşedinţia următoare. La cererea preşedinţiei şi acţionând după
instrucţiunile sale, statul membru o înlocuieşte, după cum est necesar, şi o eliberează,
dacă este necesar, de anumite sarcini şi asigură continuitatea lucrărilor Consiliului.
Preşedinţia convoacă Consiliul, din proprie iniţiativă sau la solicitarea
Comisiei ori a unui a dintre membrii săi, ia decizia de a se trece la vot şi redactează
procesul-verbal, poate, dacă este necesar, să limiteze numărul persoanelor prezente,
să stabilească durata dezbaterilor, să solicite poziţii comune şi contribuţii în scris.
Veghind la buna derulare a dezbaterilor, preşedinţia are un rol de mediere şi
de concertare, încercând să realizeze compromisuri dificile între statele membre, în
aşa fel încât să-şi lase amprenta asupra funcţionării şi evoluţiei Uniunii Europene. Ea
poate, de asemenea, să reprezinte Consiliul în faţa Parlamentului European.
 b) Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER)
COREPER
COREPER este un organ de lucru al Consiliului compus din reprezentanţi
permanenţi ai statelor membre pe lângă UE ce are ca sarcină pregătirea lucrărilor
Consiliului (art. 16 alin (7) TUE) şi executarea mandatelor care îi sunt încredinţate de
acesta (art. 240 lin (1) TFUE).
Comitetul îşi are originea în art. 7 al Tratatului de fuziune de la Bruxelles şi a
fost înfiinţat pentru a asigura continuitatea activităţii Consiliului, în condiţiile în care
activitatea la nivel ministerial se desfăşoară cu intermitenţe (dată fiind calitatea de
108
 miniştri în guvernele naţionale a membrilor acestuia, practic activitatea formaţiunilor
Consiliului se desfăşoară doar câteva zile pe lună). De-a lungul timpului, el a
dobândit un rol central în sistemul decizional al Uniunii Europene. Importanţa sa
rezidă în faptul că asigură un dialog permanent între guvernele naţionale şi Uniune,
participă la coordonarea lucrărilor administraţiilor naţionale însărcinate cu afacerile
europene (la pregătirea poziţiilor naţionale în afacerile europene) şi participă la
lucrările instituţiilor Uniunii. COREPER este locul unde se dezvoltă un dublu dialog:
dialog între reprezentanţii permanenţi între ei şi dialog al fiecăruia dintre aceştia cu
propria capitală.
Acest organ reuneşte înalţi funcţionari şi experţi din fiecare stat membru,
conduşi de un Reprezentant permanent al acelui stat pe lângă Uniune, cu rang de
ambasador. Preşedinţia COREPER este asigurată de reprezentantul permanent sau
reprezentantul permanent adjunct al statului care deţine preşedinţia Consiliului.
COREPER funcţionează în două formaţii, una de natură politică (COREPER
2 – care se ocupă de problemele mai importante, incluzându-i pe înşişi reprezentanţii
permanenţi), alta de natură tehnică (COREPER 1, reunind reprezentanţi permanenţi
adjuncţi).
Principala funcţie a COREPER este pregătirea lucrărilor Consiliului,

 examinând problemele înscrise pe ordinea de zi a reuniunilor Consiliului şi

Secretariatul General clasificându-le în două categorii: categoria „A” – cele asupra cărora s-a ajuns la un
acord în cadrul COREPER şi nu necesită discuţii, Consiliul urmând doar să voteze
asupra lor, şi categoria „B” – problemele delicate, asupra cărora nu s-a ajuns la un
acord şi care vor face obiectul dezbaterilor în Consiliu. Practic, aproximativ 75-80%
dintre textele adoptate de Consiliu au fost convenite la nivelul reprezentanţilor
permanenţi, făcînd parte din categoria „A”, care nu au făcut obiectul dezbaterii
miniştrilor, ceea ce demonstrează utilitatea acestui organism şi rolul pe care îl are în
întărirea capacităţii normative a Uniunii .
În ambele sale formaţii COREPER se reuneşte săptămânal şi ori de câte ori
sunt situaţii deosebite sau Consiliul propune discutarea unor probleme urgente.
În cadrul COREPER au fost create la nivelul funcţionarilor şi experţilor ce îi
asistă pe reprezentanţii permanenţi, grupuri de lucru sau comitete specializate pe
diverse domenii precum afaceri interne, justiţie, politică socială etc
 c) Secretariatul General
reuniuni
109
 Secretariatul General al Consiliului este organul care asigură din punct de
vedere logistic buna desfăşurare a activităţii Consiliului. Acesta este condus de un
Secretar General numit de Consiliu şi care are sarcina de a lua măsurile necesare
bunei sale funcţionări, de a pregăti proiectul cheltuielilor de a gestiona fondurile puse
la dispoziţia Consiliului. De asemenea, Secretarul General este cel care asigură buna
desfăşurare a lucrărilor Consiliului; îndeplinind şi rolul de grefier, el este cel ce
pregăteşte procesele verbale ale sesiunilor Consiliului şi le semnează împreună cu
Preşedintele acestuia, semnează alături de Preşedinte actele adoptate de Consiliu şi
îndeplineşte funcţia de depozitar al acordurilor încheiate de UE. El asigură şi
secretariatul Consiliului European (art. 235 TFUE).
Secretariatul General este format din opt direcţii generale (DG-uri),
specializate pe domenii care corespund formaţiunilor Consiliului, cărora li se adaugă
un serviciu juridic (ce reprezintă Consiliul în faţa instanţelor Uniunii).
c) Reuniunile Consiliului
Consiliul Afacerilor Generale, care asigură coerenţa şi continuitatea activităţii
se întruneşte lunar, în timp ce consiliile specializate se întrunesc atunci când este
necesară discutarea unor probleme din domeniul lor de activitate.
Locul de desfăşurare al sesiunilor Consiliului este Bruxelles, unde se află
sediul acestuia, însă sesiunile din lunile aprilie, iunie şi octombrie se ţin la
Luxemburg.
Convocarea lucrărilor Consiliului se face de către preşedintele acestuia, de
unul dintre membri sau de Comisia Europeană, şi la ele pot fi invitaţi să participe
membrii Comisiei sau ai Băncii Centrale Europene.
Ordinea de zi a fiecărei reuniuni este stabilită de preşedinţie, avându-se în
vedere programul pe 18 luni al Consiliului, şi se trimite celorlalţi membri ai
Consiliului şi ai Comisiei cu cel puţin 14 zile înainte de începerea reuniunii, ca şi
parlamentelor naţionale şi statelor membre. Reprezentanţii celorlalte state pot însă
solicita includerea altor chestiuni pe ordinea de zi, cu condiţia respectării anumitor
termene.
Consiliul se întruneşte în şedinţă publică atunci când deliberează şi votează un
proiect de act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în
două părţi, consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv
 activităţilor fără caracter legislativ
reguli de vot
110
 3.4. Reguli de vot la nivelul Consiliului
Problema modalităţii de vot în cadrul Consiliului (multă vreme, singurul
veritabil organ decizional) a reprezentat o problemă sensibilă în întreaga evoluţie a
construcţiei europene, de această chestiune depinzând, într-o mare masură, natura
însăşi a Uniunii Europene - organizaţie internaţională clasică în care deciziile se iau
prin acordul unanim al membrilor săi sau organizaţie suprastatală în care deciziile se
iau prin vot majoritar.
Tratatele constitutive prevedeau trei modalităţi de adoptare a deciziilor în
cadrul Consiliului, care operează în raport de dispoziţia de drept material ce formează
baza juridică a actului adoptat: unanimitatea, majoritatea simplă şi majoritatea
calificată. Un reper important al evoluţiei comunitare îl reprezintă trecerea progresivă
 de la votul cu unanimitate (care garanta fiecărui stat un drept de veto) la votul
majoritatea calificată majoritar, care se generalizează. Acestă schemă generală a rămas neschimbată după
1957, evoluţiile produse vizând doar majoritatea calificată - modul de definire a
acesteia şi sfera de aplicare a acestei reguli de vot.
 Tratatul de la Lisabona reformează substanţial procesul decizional în cadrul
regula generală Consiliului, stabilind, pe de o parte, că votul cu majoritate calificată reprezintă regula
de drept comun (art. 238 alin (1) TFUE), fără ca celelalte modalităţi de vot să dispară,
iar pe de altă parte, calculul majorităţii calificate este modificat profund, prevăzându-
se renunţarea progresivă la sistemul de ponderare a voturilor (în funcţie de importanţa
politică, demografică şi economică a statelor). Astfel, sunt prevăzute 3 reguli de vot
pentru adoptarea deciziilor:
a) Majoritatea calificată
Majoritatea calificată este metoda de votare cel mai des utilizată în Consiliu.
Aceasta este folosită atunci când Consiliul ia decizii în cadrul procedurii legislative
ordinare, cunoscută și sub denumirea de codecizie. Aproximativ 80% din întreaga
legislație a UE este adoptată prin această procedură.
 Regula generală. Aplicabilă de la 1 noiembrie 2014, nouă procedură pentru
votul cu majoritate calificată în cadrul Consiliului presupune că, atunci când Consiliul
votează cu privire la o propunere a Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii
 pentru afaceri externe și politica de securitate (care este regula), se întrunește o
cazuri speciale
majoritate calificată dacă sunt îndeplinite două condiții:

111
  55% dintre statele membre votează pentru (în practică, aceasta înseamnă
16 din 28),
 propunerea este sprijinită de un număr de state membre care reprezintă cel
puțin 65% din totalul populației UE
Această procedură nouă este cunoscută și sub denumirea de regula
„majorității duble”.
Minoritatea de blocare trebuie să includă cel puțin patru membri ai Consiliului
care să reprezinte peste 35% din populația UE.

  Cazuri speciale:
perioadă tranzitorie - Atunci când la vot nu participă toți membrii Consiliului, de exemplu datorită
unei posibilități de a nu participa (opt-out) în anumite domenii de politică, o decizie
se adoptă dacă 55% dintre membrii Consiliului participanți, reprezentând cel puțin
65% din populația statelor membre participante, votează pentru.
- Atunci când Consiliul votează cu privire la o propunere care nu a fost
prezentată de Comisie sau de Înaltul Reprezentant, o decizie se adoptă dacă:
 cel puțin 72% din membrii Consiliului votează pentru
 aceștia reprezintă cel puțin 65% din populația UE.
O abținere în cadrul votului cu majoritate calificată este calculată ca un vot
împotrivă. Abținerea nu este echivalentă cu neparticiparea la vot. Orice membru se
poate abține de la vot în orice moment.
 Perioadă tranzitorie. Până la 31 martie 2017, statele membre vor avea în
continuarea posibilitatea de a solicita utilizarea regulii anterioare a votului cu
majoritate calificată. În conformitate cu această regulă, fiecare reprezentant al unui
stat membru deține un anumit număr de voturi, astfel cum se prevede în tratatele UE.
Ponderarea voturilor reflectă aproximativ mărimea populației din fiecare stat
membru. Cele 352 de voturi sunt distribuite astfel:
 Franța, Germania, Italia, Regatul Unit: 29 de voturi fiecare
 Polonia, Spania: 27 de voturi fiecare
 România: 14 voturi
  Țările de Jos: 13 voturi
majoritate simplă
 Belgia, Republica Cehă, Grecia, Portugalia, Ungaria: 12 voturi fiecare
 Austria, Bulgaria, Suedia: 10 voturi fiecare
 Croația, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania, Slovacia: 7 voturi fiecare
112
  Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Slovenia: 4 voturi fiecare
 Malta: 3 voturi
În conformitate cu această regulă anterioară, se întrunește o majoritate
calificată în Consiliu dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
 majoritatea statelor membre - 15 state membre - votează pentru,
 minimum 260 de voturi din totalul de 352 de voturi sunt pentru.
Un stat membru poate solicita confirmarea faptului că voturile pentru
reprezintă cel puțin 62% din populația totală a UE. Dacă acest criteriu nu este
respectat, decizia nu este adoptată.
b) Majoritatea simplă
Votul cu majoritatea membrilor Consiliului (50% +1), ce reprezenta regula în
 tratatele anterioare, dar a cărei aplicabilitate era limitată în fapt de includerea a
unanimitate numeroase excepţii, este prevăzută în Tratatul de la Lisabona pentru chestiuni ţinând
de organizarea internă a Consiliului:
- adoptarea regulamentului său de procedură şi în privinţa organizării
Secretariatului General;
- solicitarea adresată Comisiei de a efectua studiile pe care Consiliul le
consideră oportune pentru realizarea obiectivelor comune şi pentru a prezenta
propuneri corespunzătoare ;
- adoptarea statutului comitetelor prevăzute de tratate.
c) Unanimitatea
Fără a dispărea din tratate, sfera de aplicare a unanimităţii ca procedură de vot
este restrânsă prin tratatul de la Lisabona la un număr de domenii prevăzute expres.
Deşi atunci când este aplicată, unanimitatea dă un drept de veto fiecărui stat membru,
art. 238 alin (4) TFUE reaia prevederea anterioară potrivit căreia ”abţinerile
membrilor prezenţi sau reprezentaţi nu împiedică adoptarea hotărârilor Consiliului
pentru care este necesară unanimitatea”.
Rămân în continuare guvernate de regula unanimităţii domenii precum:
- fiscalitatea,
- măsurile de armonizare în domeniul securităţii sociale şi al protecţiei sociale,
- procedura de revizuire a tratatelor,
 - deciziile referitoare la politica de securitate şi apărare comună (art. 42 alin.
competențe
(2) TUE);
113
 - autorizarea statelor membre de a recurge la o formă de cooperare consolidată
într-unul din domeniile prevăzute de tratate;
- Stabilirea măsurilor privind cooperarea poliţienească;
- Stabilirea regimului lingvistic al instituţiilor Uniunii;
- Mărirea numărului de avocaţi generali care asistă Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene;
- Stabilirea dispoziţiilor necesare care să permită alegerea membrilor
Parlamentului European prin vot universal, direct, în conformitate cu o procedură
uniformă în toate statele membre sau în conformitate cu principii comune tuturor
 statelor membre.
competențe decizionale
3.5. Atribuţiile Consiliului
Conform art. 16 alin (1) TUE, ”Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul
European, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de definire a
 politicilor şi de coordonare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate”.
legislative
Atribuţiile Consiliului se pot structura pe trei categorii: atribuţii decizionale,
atribuţii de execuţie a actelor pe care le adoptă şi atribuţii de definire şi de coordonare
a politicilor.
a) Atribuții decizionale (legislative, bugetare, în materie de politică externă
și de stabilire a componenței unor organe )
 Desemnat prin tratatele anterioare ca fiind principalul organ legislativ
al Uniunii, rolul dominant al Consiliului în materie legislativă a fost estompat treptat,
pentru ca prin Tratatul de la Lisabona să devină un simplu co-legislator, alături de
Parlamentul European, în exercitarea atribuţiilor legislative prevăzute de tratate
nemaifiind făcută o ierarhie între aceste două instituţii.
În limitele competenţelor normative conferite prin tratate şi având în vedere ca
acestea să fie conforme cu dispoziţiile tratatelor, Consiliul, împreună cu Parlamentul,
adoptă acte normative cu forţă juridică obligatorie (regulamente, directive, decizii),
care se impun statelor membre, celorlalte instituţii ale Uniunii, precum şi lor însele.
În domeniul decizional, în afara competenţelor expres atribuite, Consiliul are
o competenţă generală, în sensul că ori de câte ori este necesară luarea unei decizii
 pentru realizarea unui obiectiv al Uniunii, competenţa aparţine Consiliului, care
bugetare
decide cu unanimitate, la propunerea Comisiei şi cu aprobarea Parlamentului (art. 352
alin (1) TFUE).
114
 Odată cu recunoaşterea Consiliului European ca instituţie a Uniunii, anumite
atribuţii anterior aparţinând Consiliului, precum cele privind revizuirea tratatelor sau
decizia privind alegerea parlamentarilor europeni prin sufragiu universal, sub rezerva
ratificării deciziei de către parlamentele naţionale, au fost transferate acestuia.
Consiliul poate lua astfel de decizii dacă Consiliul European ia o decizie prealabilă,
pentru a-l împuternici în acest sens.
 Rolul decizional al Consiliului se manifestă şi în materie bugetară.
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură
legislativă specială, adoptă bugetul anual al Uniunii (art. 314 TFUE). Proiectul este
elaborat de către Comisie pe baza situaţiei estimative a cheltuielilor transmisă de

 fiecare instituţie. Comisia îşi poate modifica propunerea în cursul procedurii,

politică externă Parlamentul poate propune amendamente, iar Consiliul poate doar să aprobe sau să
respingă proiectul de buget, sau amendamentele Parlamentului European, fără a putea
să propună propriile amendamente. De asemenea, Consiliul, hotărând la propunerea
Comisiei şi după consultarea Parlamentului European şi a Curţii de Conturi, stabileşte
metodele şi procedura prin care veniturile bugetare prevăzute de regimul resurselor
proprii ale Uniunii se pun la dispoziţia Comisiei şi defineşte măsurile care trebuie
aplicate pentru a răspunde, dacă este cazul, necesităţilor trezoreriei (art. 322 alin (2)
TFUE).
 Un rol important deţine Consiliul şi în materie de politică externă. Pe de o
parte, Consiliul decide procedurile şi normele aplicabile acordurilor de asociere la
Uniune a statelor terţe şi hotărăşte, cu unanimitate, negocierea şi încheierea de
acorduri în materie comercială. El autorizează începerea negocierilor, adoptă
directivele de negociere, autorizează semnarea şi încheie acordurile, cu aprobarea sau,
în anumire cazuri, doar consultarea Parlamentului European (art. 218 TFUE).
 În ceea ce priveşte Politica externă şi politica de securitate comună, Consiliul
competențe cu
privire la stabilirea
componenței și
participă nu numai la definirea acesteia, alături de Consiliul European, ci adoptă şi
statutul membrilor deciziile necesare pentu definirea şi punerea în aplicare a acesteia, pe baza liniilor
unor instituții și
organe directoare elaborate de Consiliul European (art. 28 alin (1) TUE). Adoptarea de acte
legislative este exclusă în acest domeniu. Dezbaterile din domeniul afacerilor externe,
nu sunt publice iar deciziile se iau cu unanimitatea membrilor Consiliului. Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care


competențe de 115
execuție
 prezidează Consiliul Afaceri Externe, asigură punerea în aplicare a deciziilor adoptate
de Consiliul European şi Consiliu.
 Nu în ultimul rînd, Consiliul are competenţă de decizie în ceea ce priveşte
componenţa Comitetului Economic şi Social sau Comitetului Regiunilor, adoptând
lista membrilor stabilită potrivit propunerilor statelor membre. El are, de asemenea,
dreptul de a stabili salariile, indemnizaţiile şi pensiile preşedintelui Consiliului
European, ale preşedintelui Comisiei, ale Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe şi politica de securitate, ale membrilor Comisiei, ale preşedinţilor,
membrilor şi grefierilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi ale
secretarului general al Consiliului. Consiliul stabileşte, de asemenea, toate
indemnizaţiile care ţin loc de remuneraţie. (art. 243 TFUE)
b) Atribuţii de execuţie
Dacă atribuţiile de punere în aplicare a normelor edictate de instituţiile cu rol
legislativ (Parlamentul şi Consiliul) sunt exercitate, în principiu, de Comisie,
Consiliul are posibilitatea de a-şi rezerva în cazuri specifice (”cazuri speciale şi
temeinic justificate”), dreptul de exercitare directă a atribuţiilor de execuţie. Consiliul
exercită însă o supraveghere a modului cum sunt puse în executare deciziile sale de
către Comisie prin practica „comitologiei”, adică a instituirii unor comitete ce trebuie
consultate de către Comisie înainte de luarea oricărei măsuri.
c) Atribuţii de definire şi de coordonare a politicilor
Consiliului îi revine o misiune generală de coordonare între statele membre şi
Uniune. Această funcţie a Consiliului se manifestă în două domenii: politica
 economică a statelor membre (în special pentru asigurarea funcţionării Uniunii
definirea și coordonarea
politicilor economice şi monetare) şi spaţiul de libertate, securitate şi justiţie (în special
cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală).
Politicile economice ale Uniunii se împart în două categorii: politici comune,
conduse de instituţiile Uniunii, şi politicile organizate de statele membre, denumite
politici de armonizare (statele membre considerându-şi politicile economice ”ca fiind
o chestiune de interes comun”, ”le coordonează în cadrul Consiliului” (art. 121 alin
(1) TFUE)). Consiliului îi revine sarcina acestei coordonări strânse a politicilor
economice ale statelor membre prin elaborarea, pe baza recomandărilor Comisiei, a
unui proiect asupra marilor orientări de politică economică a statelor membre, supus

116
acordului Consiliului European şi în baza căruia sunt transmise recomandări statelor
membre ale Uniunii (art. 121 alin (2) TFUE).
Pentru a asigura coordonarea efectivă a politicilor economice şi convergenţa
durabilă a performanţelor economice ale statelor membre Consiliul este cel care, pe
baza rapoartelor prezentate de Comisie, supraveghează evoluţia economică din statele
membre şi conformitatea politicilor economice cu orientările generale, efectuând
periodic o evaluare de ansamblu. Nerespectarea orientărilor generale stabilite de
Consiliu, cu riscul de compromitere a bunei funcţionări a Uniunii economice şi
monetare prin acţiunile sau inacţiunile unui stat membru, poate determina luarea unor
măsuri împotriva statului membru respectiv (inclusiv să aplice amenzi pentru deficit
excesiv - art. 126 alin (11) TFUE).
În materia spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, Consiliul are o
competenţă decizională de adoptare a măsurilor de punere în aplicare a orientărilor
strategice şi operaţionale stabilite de Consiliul European, prin proceduri de adoptare a
deciziilor (codecizia sau proceduri legislative speciale) prevăzute în tratat pentru
fiecare domeniu de cooperare în parte.
Rolul său de coordonare vizează realizarea acţiunii Uniunii în acele materii
ţinând de spaţiul de libertate, securitate şi justiţie care nu fac obiectul unor politici
comune, acţiunea Uniunii fiind de ”coordonare şi de cooperare între autorităţile
poliţieneşti şi judiciare şi alte autorităţi competente, precum şi prin recunoaşterea
reciprocă a deciziilor judiciare în materie penală şi, după caz, prin apropierea
legislaţiilor penale” (art. 67 alin (3) TUE). În acest sens, în cadrul Consiliului se
instituie un comitet permanent care să asigure în cadrul Uniunii promovarea şi
consolidarea cooperării operaţionale în materie de securitate internă. Acesta
promovează coordonarea acţiunii autorităţilor competente ale statelor membre,
împreună cu reprezentanţii organelor şi agenţiilor Uniunii cu responsabilităţi în acest
domeniu (art. 71 TUE).

1. Care este rolul COREPER în sistemul decizional al UE?

2. Atribuţiile Consiliului de definire şi de coordonare a politicilor.

117
 1.

2.

4. Comisia
4.1. Aspecte preliminare
Comisia Europeană este instituţia cea mai originală şi cea mai dinamică a
 Uniunii Europene, o instituţie de integrare prin excelenţă. Ei îi revine rolul de a
Comisia
reprezenta interesul general, este independentă în acţiunea sa de statele membre ale
Uniunii şi are un important drept de iniţiativă legislativă, constituind esenţa
administraţiei Uniunii şi un ”barometru fidel al tuturor încercărilor de reformă
instituţională”. Comisia îndeplineşte funcţia de „gardian” al tratatelor, veghind la
aplicarea dispoziţiilor tratatelor şi a deciziilor luate în cadrul acestora.
Originile Comisiei Europene se află în tratatele constitutive care creau o Înaltă
Autoritate a CECO şi două comisii ale CEE şi CEEA. Prin Tratatul de fuziune de la
Bruxelles a fost instituită o Comisie unică a Comunităţii Europene ce înlocuia Înalta
Autoritate şi cele două Comisii anterioare. Odată cu adoptarea Tratatului de la
Maastricht, denumirea de „Comisie a Comunităţii Europene” a fost înlocuită cu cea
 de „Comisie Europeană”, pentru ca Tratatul de la Lisabona să o denumească simplu
componență
”Comisia”.
Sediul Comisiei este la Bruxelles.
4.2. Componență
Comisia este formată în prezent din 28 de comisari resortisanţi ai statelor
membre şi, în prezent, poate fi un singur membru al Comisiei din aceeaşi ţară.
Această prevedere este, însă, una tranzitorie, Tratatul de la Lisabona prevăzând că
începând cu 1 noiembrie 2014, efectivul Comisiei va fi plafonat la două treimi din
numărul statelor membre, incluzând preşedintele şi Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe şi politica de securitate, ”atât timp cât Consiliul European nu
decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate”.

 Reducerea numărului membrilor Comisiei presupune punerea în aplicare a

desemnarea unui ”sistem de rotaţie strict egal între statele membre care să reflecte diversitatea
membrilor

118
 demografică şi geografică a tuturor statelor membre”, hotărât de Consiliul European
cu unanimitate.
Reducerea compoziţiei Comisiei prin aplicarea sistemului de rotaţie egalitară
a fost însă amânată, Comisia Europeană continuând să fie compusă din câte un
membru din fiecare stat al Uniunii.
Membrii Comisiei, sunt ”aleşi pe baza competenţei lor generale” şi, o
adăugare a Tratatului de la Lisabona, ”angajamentului lor faţă de ideea europeană ”,
alegerea făcându-se dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de
independenţă (art. 13 alin (3) TUE).
Procedura de desemnare a Comisiei, astfel cum este reglementată prin Tratatul
de la Lisabona (art. 17 alin. (7) TUE) presupune următoarele etape:
- candidatul la funcția de președinte al Comisiei este propus Parlamentului
European de către Consiliul European, care ia decizia prin vot cu majoritate calificată
și ținând seama de rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European.
- apoi candidatul trebuie să fie aprobat de majoritatea deputaților europeni (cel
puțin 376 de voturi din 751).
- ulterior, președintele ales îi numește pe ceilalți 27 de membri ai Comisiei, pe
baza sugestiilor făcute de statele membre. Lista finală a comisarilor desemnați trebuie
să fie aprobată de președintele ales și de Consiliu.
- Comisia, în ansamblul său (incluzând preşedintele ales, Înaltul Reprezentant
al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi ceilalţi membri) este
supusă, în calitate de organ colegial, unui vot de aprobare al Parlamentului European.
Pentru aceasta, comisarii desemnați sunt evaluați de comisiile parlamentare.
- pe baza acestei aprobări, Comisia este numită de Consiliul European,
hotărând cu majoritate calificată.
4.3. Statutul membrilor
 Având sarcina de a promova interesul general al Uniunii, Comisia îşi exercită
statutul membrilor
responsabilităţile în deplină independenţă, la adăpost deci de orice interese publice
sau private. Membrii Comisiei dispun, de asemenea, de independenţă în exercitarea
sarcinilor lor, art. 245 TFUE prevăzând că ”statele membre respectă independenţa
acestora şi nu încearcă să îi influenţeze în îndeplinirea sarcinilor lor”. Membrii
Comisiei nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea niciunui guvern, instituţie,
organ, oficiu sau agenţie. Aceştia se abţin de la orice act incompatibil cu funcţiile lor
119
 sau cu îndeplinirea sarcinilor lor (art. 17 alin (3) TUE). Dealtfel, pe durata mandatului
lor de cinci ani, ce poate fi reînnoit, membrii Comisiei nu pot exercita nici o altă
activitate profesională, remunerată sau nu. La preluarea funcţiei aceştia se angajează
solemn ”să respecte, pe durata mandatului şi după încetarea acestuia, obligaţiile
impuse de mandat şi, în special, obligaţia de onestitate şi prudenţă în a accepta, după
încheierea mandatului, anumite funcţii sau avantaje” (art 245 par. 2 TFUE).
În afara de înlocuirea ordinară şi de deces, funcţiile membrilor Comisiei
încetează în mod individual prin demisie sau prin destituire (art 246 par. 2 TFUE).
Deşi propus de guvernul naţional, un membru al Comisiei nu poate fi demis sau
revocat de acesta. Destituirea unui membru al Comisiei poate fi făcută numai de către
Curtea de Justiţie, la plângerea Consiliului hotărând cu majoritate simplă sau a
Comisiei, în cazul în care nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor
sale sau a comis o abatere gravă.
Preşedintele Comisiei poate solicita însă unui membru al Comisiei, ca şi
Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, să îşi
prezinte demisia (art. 17 alin (6) TUE). Înaltul reprezentant poate fi demis de
 Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, cu acordul preşedintelui
organizare și
funcționare
Comisiei.
Membrul Comisiei care a demisionat sau a decedat este înlocuit pe perioada
rămasă până la încheierea mandatului de un nou membru având aceeaşi cetăţenie,
numit de Consiliu, de comun acord cu preşedintele Comisiei, după consultarea
Parlamentului European.
 Fiind organ colegial, şi răspunderea Comisiei este o răspundere colectivă şi se
Președintele
angajează numai în faţa Parlamentului European. Comisia în întregime, ca organ
colegial, poate fi demisă de Parlamentul European prin moţiune de cenzură, adoptată
prin vot deschis cu o majoritate de 2/3 din voturile exprimate (dublă majoritate) şi cu
majoritatea membrilor săi (art. 234 TFUE). În cazul în care moţiunea de cenzură se
adoptă, membrii Comisiei trebuie să demisioneze colectiv din funcţiile lor, iar Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate trebuie să
demisioneze din funcţiile pe care le exercită în cadrul Comisiei.
4.4. Organizare şi funcţionare
Comisia acţionează ca un ”colegiu” al celor 28 de membrii, denumiţi uzual
 ”comisari”. Conducerea sa este asigurată de preşedintele Comisiei şi de un număr de
Vicepreședinții
120
 vice-preşedinţi (în prezent șapte, unul dintre aceștia este prim-vicepreședinte), între
care Inaltul reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate este
vicepreşedinte de drept (art. 17 alin (4) TUE).
 Preşedintele este figura cea mai reprezentativă, având un rol administrativ şi
reprezentând Comisia în relaţiile cu celelalte instituţii şi cu terţii. Rolul şi
prerogativele acestuia au fost întărite considerabil cu ocazia ultimelor revizuiri ale
tratatelor Uniunii, fiind implicat în desemnarea celorlalţi membrii ai Comisiei,
dispunând asupra problemelor de orientare internă (pentru a asigura coerenţa,
eficacitatea şi colegialitatea acţiunilor Comisiei), stabilind responsabilităţile ce revin
 fiecărui membru al Comisiei, care îşi vor desfăşura atribuţiile sub autoritatea sa,
Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri numind vicepreşedinţii Comisiei şi putând cere demisia unui comisar. Preşedintele
externe şi politica de este cel care defineşte orientările politice în cadrul cărora Comisia îşi exercită
securitate
misiunea şi conduce activităţile Comisiei pentru a asigura că acestea sunt duse la bun
sfârşit.
 Vicepreşedinţii sunt desemnaţi dintre comisari şi au sarcina de a-l suplini la
nevoie pe preşedinte. Vicepreședinții acționează în numele președintelui și
coordonează activitatea în domeniul lor de competență, împreună cu mai mulți
comisari.
 Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate este o inovaţie a Tratatului de la Lisabona. Ocupantul acestei funcţii face
parte din două instituţii diferite, Comisia Europeană şi Consiliu, iar în cadrul
Comisiei, Înaltul Reprezentant al Uniunii este vicepreşedinte şi comisar pentru relaţii
externe. În cadrul Consiliului acesta prezidează Consiliul Afaceri Externe. Aşadar,
funcţia de Înalt Reprezentant plasează sub o autoritate unică tot ceea ce înseamnă
relaţii externe ale Uniunii în scopul creșterii uniformității și coerenței acesteia.
Înaltul Reprezentant este numit de Consiliul European, hotărând cu majoritate
calificată, cu acordul preşedintelui Comisiei. Consiliul European poate pune capăt
mandatului său în conformitate cu aceeaşi procedură, înainte de încetarea mandatului
Comisiei.
Portofoliul Înaltului Reprezentant acoperă diverse roluri:
- diplomaţie tradiţională
- coordonarea altor instrumente de politică externă (asistenţă pentru
 dezvoltare, comerţ, ajutor umanitar şi răspuns în situaţii de criză)
Serviciul European de
Acţiune Externă 121
 - atingerea unui consens la nivelul celor 28 de state membre şi al priorităţilor
lor politice (de multe ori, sunt organizate reuniuni lunare ale miniştrilor afacerilor
externe ai ţărilor UE, prezidate de Înaltul Reprezentant)
- participarea la reuniunile periodice ale liderilor statelor membre în cadrul
Consiliului European
- reprezentarea UE în forurile internaţionale precum ONU
- conducerea Agenţiei Europene de Apărare şi a Institutului pentru Studii de
Securitate al UE.
Înaltul Reprezentant este sprijinit în activitatea sa de Serviciul European de
 Acţiune Externă (SEAE), înfiinţat la 1 ianuarie 2011. SEAE a fost format prin
Reguli de funcționare
- colegialitatea contopirea serviciului de politică externă al Comisiei şi al Consiliului UE. Din
personalul său fac parte, de asemenea, diplomaţi din statele membre.
Organizarea şi funcţionarea Comisiei se realizează în baza unui Regulament
de procedură pe care ea însăşi îl fixează, în condiţiile prevăzute de tratat (art. 249
TFUE), pentru a asigura funcţionarea sa şi a serviciilor sale, regulament care este
publicat.
Principiul de funcţionare a Comisiei este colegialitatea, ce presupune luarea
în comun a deciziilor (în şedinţă), orice măsură luată de către unul dintre membrii săi
fiind imputabilă Comisiei, singura titulară a puterii de decizie.
Independent de caracterul colegial, preşedintele atribuie membrilor Comisiei
domenii de activitate specifice (portofolii), pentru care sunt anume responsabili în
ceea ce priveşte pregătirea activităţilor Comisiei şi punerea în aplicare a deciziilor
sale. Preşedintele poate modifica repartizarea acestor responsabilităţi în cursul
mandatului. Membrii Comisiei îşi exercită funcţiile atribuite de preşedinte sub
autoritatea acestuia (art. 248 TFUE).
 În activitatea sa, fiecare comisar este asistat de un corp de funcţionari
Secretar General
administrativi ce formează Cabinetul acestuia. Şefii de cabinet se întâlnesc
săptămânal pentru a pregăti reuniunile în plen ale Comisiei şi a tria problemele ce
urmează a fi discutate, asupra celor mai puţin importante urmând să se pună ei de
acord şi să le supună doar votului Comisiei. Problemele mai importante urmează a fi
discutate în Comisie, făcând obiectul unui acord între comisari pentru a fi transpuse
în acte ale Uniunii.

122

structura
 Preşedintele este asistat, în pregătirea lucrărilor şi la reuniunile Comisiei, de
un Secretar general, ce asigură punerea în aplicare a procedurilor decizionale şi
veghează la executarea deciziilor, coordonează serviciile, ia măsuri cu privire la
notificarea şi publicarea actelor, asigură relaţiile oficiale cu alte instituţii.
Comisia Europeană se întruneşte o dată pe săptămână (de regulă miercurea),
pentru a dezbate şi pentru a adopta textele aflate pe ordinea de zi. Aceste reuniuni nu
sunt publice. În general, deciziile se iau prin consens, dar se pot supune și votului. În
acest caz, este nevoie de majoritate simplă, fiecare comisar dispunând de un vot.
Alături de reuniunile plenare, comisarii se pot întâlni şi la nivelul unor
reuniuni de lucru pentru rezolvarea problemelor urgente şi cu caracter deosebit.
Activitatea permanentă a Comisiei este asigurată de o structură
administrativă extrem de complexă, organizată în 33 de direcţii generale (DG,
specializate pe anumite domenii de activitate - afaceri economice şi financiare, buget,
educaţie şi cultură, justiţie, extindere, etc.) şi servicii, la rîndul lor structurate în
compartimente şi unităţi. Ca structură ierarhică, Directoratele Generale, conduse de
Directori generali, răspund în faţa comisarului sau comisarilor competenți pe
domeniul respectiv iar compartimentele, conduse de şefi de compartiment, raportează
 Directoratului corespunzător. Serviciile Comisiei se ocupă cu probleme
atribuții
administrative de ordin general sau au un mandat specific
Serviciile administrative ale Comisiei, ce îşi desfăşoară activitatea atât
Luxemburg cât şi la Bruxelles, au în componenţa lor aproape 33.000 de persoane,
recrutate direct de către Comisie, pe criterii geografice. Comisia este astfel cea mai
mare instituţie a UE din punct de vedere al efectivului său. O parte a personalului
administrativ (aproximativ 20%) lucrează în domeniul traducerilor şi al
interpretărilor, restul de 80% lucrând în cadrul direcţilor generale şi al serviciilor
descentralizate.
4.5. Atribuții
Potrivit art. 17 alin (1) TUE, „Comisia promovează interesul general al
Uniunii şi ia iniţiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură aplicarea
tratatelor, precum şi a măsurilor adoptate de instituţii în temeiul acestora. Comisia
supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene. Aceasta execută bugetul şi gestionează programele. Comisia exercită
funcţii de coordonare, de executare şi de administrare, în conformitate cu condiţiile
 123
inițiativă legislativă
prevăzute în tratate. Cu excepţia politicii externe şi de securitate comune şi a altor
cazuri prevăzute în tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a Uniunii.
Comisia adoptă iniţiativele de programare anuală şi multianuală a Uniunii, în
vederea încheierii unor acorduri interinstituţionale”.
Această listă a atribuţiilor Comisiei, care nu este dealtfel exhaustivă, din alte
dispoziţii ale tratatelor reieşind şi alte competenţe, permite identificarea misiunii
generale a Comisiei, aceea de a promova interesul general al Uniunii, pentru
realizarea căreia îi sunt atribuite trei funcţii majore: de iniţiativă, de control şi de
executare.
a) Atribuţii de iniţiativă
Gândită ca principal motor al integrării europene, Comisia a fost dotată încă
de la început cu un important rol de iniţiativă prin intermediul căruia aceasta trebuia
să impulsioneze dezvoltarea comunitară. În prezent, acest rol de impulsionare este
atenuat de competenţa acordată Consiliului European în acest sens, însă tratatele
recunosc Comisiei o competenţă generală de iniţiativă ce se reflectă în numeroasele
dispoziţii care prevăd formularea de propuneri, recomandări sau avize de către
Comisie. Astfel, Comisia poate propune o revizuire a tratatelor, poate propune
Consiliului deschiderea unor negocieri externe şi prezintă proiectul de buget.
Principalul său rol este însă acela de a participa la formarea actelor
legislative ale Uniunii, formulând propuneri de acte de drept derivat pe care le supune
spre aprobare Consiliului şi Parlamentului. Art. 17 alin (2) TUE prevede competenţa
de principiu a Comisiei de a iniţia acte legislative, acestea putând fi adoptate ”numai”
la propunerea Comisiei, ”cu excepţia cazului în care tratatele prevăd altfel” şi,
corelativ, pentru celelalte acte, necesitatea ca o competenţă a Comisiei să fie stipulată
în tratate.
Regulile de procedură stabilesc că atunci când Consiliul hotărăşte la
propunerea Comisiei, cu câteva excepţii (în materie bugetară), acesta poate modifica
propunerea numai hotărând în unanimitate (procedura de principiu fiind votul cu
majoritate calificată). Comisia rămâne, în toate cazurile, titulara puterii de iniţiativă,
tratatele lăsându-i posibilitatea de a modifica sau chiar retrage propunerea pe tot
parcursul procedurilor care duc la adoptarea unui act al Uniunii, atâta timp cât
Consiliul nu a luat o hotărâre.

124
 Prin Tratatul de la Lisabona Comisia conservă un cvasi-monopol al iniţiativei
legislative în domenile ţinând de fostul pilon comunitar, Parlamentul şi Consiliul
putând să-i solicite să facă propuneri, daca apreciază că acestea sunt necesare, însă
măsura în care răspunde solicitării şi conţinutul propunerii rămân la latitudinea
Comisie. De asemenea, un număr semnificativ de resortisanţi ai statelor membre, prin
intermediul iniţiativei cetăţeneşti, pot invita Comisia să supună o propunere vizând
adoptarea unui act juridic al Uniunii, Comisia nefiind însă ţinută să dea curs acestei
propuneri.
În ceea ce priveşte domeniile ţinând de foştii piloni interguvernamentali ai
Uniunii, Comisia împarte dreptul de iniţiativă fie cu un grup de state membre (spre
exemplu, cu un sfert, în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare penale - art. 76
TFUE), fie cu alte instituţii (BCE, CJUE, BEI - art. 289 alin (4) TFUE).
În materie de PESC, Comisia nu are nici un drept de iniţiativă, acesta fiind
rezervat statelor membre şi Înaltul reprezentant al Uniunii pentru afacerile externe şi
politica de securitate.
Iniţiativele Comisiei sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene,
seria „C”, fiind numite „documente COM”.
b) Atribuţii de control (funcţia de ”gardian al tratatelor”)
Comisia a fost însărcinată prin tratatele constitutive (atribuţie păstrată şi în
 tratatele ulterioare), cu rolul de ”gardian al tratatelor”, veghind la aplicarea
atribuții de control -
”gardian al tratatelor” dispoziţiilor tratatelor ca şi a măsurilor luate de instituţii în aplicarea acestora.
Această misiune generală de supraveghere a Comisiei se exercită atât asupra
comportamentului statelor membre, cât şi, în anumite cazuri, asupra celui al
particularilor şi al altor instituţii.
În exercitarea acestor atribuţii Comisia dispune de competenţe preventive
(dreptul de a solicita și primi informații - art. 337 TFUE), completate de competenţe
extinse de verificare, sau chiar represive.
Din punct de vedere material, în domenii precum concurenţa (în materia
ajutoarelor de stat) sau politicile economice, statele membre sunt ţinute să informeze
Comisia cu privire la măsurile luate. Din punct de vedere formal, statele sunt obligate
să notifice măsurile naţionale luate pentru transpunerea unei directive. Curtea de
Justiţie a recunoscut în sarcina statelor obligaţia de a comunica Comisiei orice

125
 informaţii pe care aceasta le solicită şi de a colabora cu bună credinţă la orice
anchetă declanşată de Comisie .
Mijloacele de acţiune de care dispune Comisia pentru asigurarea respectării
dreptului Uniunii de către statele membre constă, în primul rând, într-o procedură
generală cu privire la încălcarea obligaţiilor (art. 258-259 TFUE, denumită uzual
”procedura de infringement”) care îi permite acesteia ca, după o fază
precontencioasă, în care rolul său este acela de a obţine conformarea statului, să
acţioneze statul membru în cauză în faţa Curţii de Justiţie. În ceea ce-i priveşte pe
particulari, Comisia poate să aplice sancţiuni întreprinderilor care încalcă principiul
concurenţei bazat pe art. 101-102 TFUE. Controlul asupra compatibilităţii acţiunii
altor instituţii cu dreptul Uniunii se exercită prin posibilitatea de a declanşa controlul
de legalitate în faţa Curţii a unui act al Consiliului (art. 263 TFUE), de a acţiona în
carenţă atunci când acţiunea unei instituţii determină nerespectarea tratatelor (art. 265
TFUE) sau de a cere Curţii controlul compatibilităţii unui proiect de acord
internaţional cu dreptul Uniunii (art. 218 alin (11) TFUE). Nu în ultimul rând,
Comisia este cea care poate aproba derogări de la prevederile tratatelor prin aplicarea
clauzelor de salvgardare prevăzute în tratatele de aderare a noilor state membre sau
 în art. 114 alin (10) TFUE, cu privire la o măsură de armonizare legislativă în
atribuții executive
domeniul pieţei interne.
c) Atribuţii executive
Comisia întruchipează organul executiv la nivelul Uniunii Europene, punând
în aplicare actele normative emise de Consiliu şi de Parlamentul European, realizând
execuţia bugetară şi negociind în numele Uniunii, în limitele mandatului încredinţat,
acorduri internaţionale.
Iniţial, atât competenţele legislative, cât şi cele executive, erau în sarcina
Consiliului (care putea delega însă competenţe executive Comisiei), abia prin Actul
Unic European, care a modificat art. 145 din Tratatul CEE, conferindu-i-se Comisiei
competenţe executive.
În ceea ce priveşte competenţa de executare a actelor normative, Tratatul de la
Lisabona confirmă, pe de o parte, competenţa de principiu ce revine statelor membre,
iar pe de altă parte, la nivelul Uniunii, atunci cînd sunt necesare condiţii uniforme de
punere în aplicare, regula competenţei Comisiei, de la care, cu caracter excepţional,
 se poate deroga în favoarea Consiliului.
putere normativă proprie
pentru adoptarea actelor
de punere în executare și
126
actelor delegate
 Comisia dispune atât de o putere normativă care îi permite adoptarea unor
acte proprii de punere în aplicare a unor acte legislative (art. 105, 106, 317 TFUE),
cât şi de competenţe delegate de Consiliu şi Parlament pentru a adopta acte fără
caracter legislativ care modifică elemente neesenţiale ale unui act legislativ sau
pentru executarea actelor juridice obligatorii când sunt necesare condiţii unitare de
punere în aplicare a acestor acte (art. 290-291 TFUE).
Domeniile în care Comisia are putere normativă proprie de a lua măsuri de
executare a unor acte legislative, materializată în dreptul de a adopta regulamente,
directive şi decizii, precum şi recomandări şi avize, sunt cele în care Comisia este
însărcinată cu gestiunea concretă, de zi cu zi, a programelor şi politicilor Uniunii,
între care:
- implementarea (execuţia) bugetului Uniunii ;
- regulile de concurenţă;
- gestiunea fondurilor comunitare.
În celelalte cazuri, competenţa de executare decurge din voinţa Consiliului şi a
Parlamentului, care deleagă în mod expres Comisia să execute actele normative pe
care le-au adoptat. Este o delegare ”sub supraveghere” căci aceasta se realizează sub
controlul celor doi co-legislatori sau al statelor membre. În cazul actelor delegate
(acte nelegislative care completează sau modifică anumite elemente neesenţiale ale
unui act legislativ - art. 290 TFUE), Parlamentul şi Consiliul stabilesc condiţiile în
care se exercită competenţa Comisiei, limitele şi mecanismele de control ale acesteia.
În plus, delegarea poate fi revocată sau textul Comisiei poate fi blocat.
În ceea ce priveşte actele de punere în executare, cea de-a doua categorie de
măsuri ce poate fi delegată Comisiei, în conformitate cu articolul 291 TFUE,
competenţa Comisiei de a adopta astfel de acte este una pur reziduală, doar riscul
unor distorsiuni în faza de executare de către administraţiile naţionale putând justifica
adoptarea unor măsuri comune la nivelul Uniunii. În acest caz, statele membre,
deţinătoarele principale ale funcţiei executive, păstrează dreptul de a controla
exercitarea competenţelor de executare de către Comisia Europeană. Acest control
se exercită prin intermediul unor comitete de experţi naţionali (sistemul denumit
”comitologie”) care o asistă în elaborarea şi aprobarea măsurilor de aplicare.
Comitetele de experţi controlează propunerile Comisiei şi emit un aviz formal înainte
de adoptarea măsurii de către aceasta. Prezenţa experţilor naţionali în aceste comitete
127
 reprezintă o garanţie pentru guvernele reprezentate la nivelul Consiliului, care
păstrează în acest mod un drept de supraveghere asupra elaborării reglementărilor
comunitare.
În ceea ce priveşte competenţa Comisiei de a pune în aplicare decizia
Consiliului de începere a negocierilor pentru încheierea unui acord internaţional, art.
318 TFUE stabileşte o marjă largă de apreciere a Consiliului, care desemnează ”în
funcţie de domeniul acordului în cauză, negociatorul sau şeful echipei de negociatori
a Uniunii”.
d) Atribuţii de reprezentare
Comisia Europeană este însărcinată cu reprezentarea Uniunii în relaţiile sale

 interne şi externe. Această atribuţie rezultă din art. 17 TUE, dar şi din dispoziţiile art.
atribuții de 335 TFUE, care statuează faptul că ”în fiecare dintre statele membre, Uniunea are
reprezentare
cea mai largă capacitate juridică recunoscută persoanelor juridice de către
legislaţiile intern; Uniunea poate, în special, să dobândească sau să înstrăineze
bunuri mobile şi imobile şi poate sta în justiţie. În acest scop, Uniunea este
reprezentată de Comisie. Cu toate acestea, Uniunea este reprezentată de fiecare
instituţie, în temeiul autonomiei lor administrative, pentru chestiunile referitoare la
funcţionarea lor”.
Astfel, în relaţiile interne din cadrul Uniunii, Comisia este cea care reprezintă
interesul general al Uniunii în raporturile cu statele membre, cu persoanele fizice şi
juridice sau cu celelalte instituţii comunitare. Promovarea acestui interes general este
adeseori un demers dificil, Comisia acţionând ca un mediator în relaţiile dintre statele
membre şi dintre acestea şi Uniune. Pentru aceasta, Comisia are acreditate
reprezentanţe în statele membre.
În ceea ce priveşte reprezentarea externă, aceasta este asigurată, cu excepţia
Politicii externe şi de securitate comună şi a altor cazuri prevăzute în tratate, de către
Comisie.
În domeniul politicii comerciale comune, Comisia prezintă recomandări
Consiliului, care o autorizează să deschidă negocierile necesare. Aceste negocieri
sunt desfăşurate de Comisie, în consultare cu un comitet special desemnat de Consiliu
pentru a o asista în această misiune şi cu respectarea directivelor adresate de Consiliu.
Comisia raportează periodic comitetului special şi Parlamentului European cu privire
la stadiul negocierilor. (art 207 TFUE).
128
 Comisia poate fi autorizată de Consiliu, în temeiul art. 218 TFUE, să
negocieze acordurile dintre Uniune şi ţări terţe sau organizaţii internaţionale.
Negocierile se poartă în limitele directivelor stabilite de Consiliu şi prin consultare cu
un comitet înfiinţat de Consiliu Pe baza propunerii Comisiei, Consiliul adoptă o
decizie privind încheierea acordului.

1. Descrieți procedura de desemnare a Comisiei Europene

2. În ce constă competența de ”gardian al tratatelor” a Comisiei?
1.

2.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8

1. Instituţiile UE cu rol de control

1.1. Curtea de Justiție a Uniunii Europene
 a) Aspecte preliminare
CJUE
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este instituţa Uniunii cu rol
jurisdicţional ce ”asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor”
(art. 19 alin (1) TUE).
Originile sale se găsesc în Tratatul instituind CECO, care prevedea înfiinţarea
unei Curţi de Justiţie independente care să asigure respectarea dreptului în
funcţionarea comunităţii. Câte o instituţie similară a fost înfiinţată prin tratatele de la
Roma şi pentru CEE şi CEE. Convenţia referitoare la unele instituţii comune
Comunităţilor Europene din 1957 a armonizat dispoziţiile privind Curtea de Justiţie
în cele trei tratate, creând o instituţie jurisdicţională unică pentru cele trei Comunităţi,
exercitându-şi competenţele prevăzute de tratate sub denumirea de Curte de justiţie a
Comunităţilor Europene. Devenită Curtea Europeană de Justiţie prin Tratatul de la
Maastricht, aceasta este denumită, după dispariţia Comunităţilor prin Tratatul de la
Lisabona, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE).

 129
cadrul juridic
 Sediul Curţii este la Luxemburg.
Deşi este o instituţie unică, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este
compusă din două instanţe: Curtea de Justiție și Tribunalul (creat în 1988). Deși
trataatele prevăd posibilitatea înființării unor instanțe specializate, a fost înființată o
singură astfel de instanță, în 2004 - Tribunalul Funcției Publice, acesta încetându-și
însă activitatea la 1 septembrie 2016, după ce a transferat Tribunalului competențele
 sale, în contextul reformei arhitecturii jurisdicționale a Uniunii.
componență și statutul CJUE este o instituţie comună a Uniunii Europene şi a Comunităţii Europene
membrilor
a Energiei Atomice (CEEA).
Dispoziţiile din tratate cu privire la CJUE se regăsesc în art. 19 TUE şi în art.
251-258 TFUE. Modalităţile de punere în aplicare a dispoziţiilor tratatelor sunt
stabilite în Statutul CJUE, cuprins în Protocolul (nr. 3) anexat la tratate , precum și în
regulamentele de procedură ale celor două instanțe.

b) Componență și statutul membrilor

Curtea de Justiţie este compusă din 28 de judecători şi 11 avocaţi generali.
Judecătorii şi avocaţii generali sunt desemnaţi de comun acord de guvernele statelor
membre, după consultarea unui comitet al cărui rol este de a emite un aviz cu privire
la capacitatea candidaţilor de a exercita funcţiile respective. Mandatul acestora este
de şase ani și poate fi reînnoit. Aceştia sunt aleşi din rândul personalităților care oferă
toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea,
în ţările lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau a căror competenţă este
recunoscută.
La instalarea în funcţie, judecătorii îşi iau angajamentul solemn de a respecta,
pe durata funcţiei lor şi după încetarea acesteia, obligaţiile care decurg din această
funcţie, în special îndatoririle de a da dovadă de onestitate şi de discreţie în
acceptarea anumitor poziţii sau avantaje, după încetarea funcţiei lor.
Judecătorii beneficiază de imunitate de jurisdicţie, în ceea ce priveşte actele
îndeplinite de aceştia în calitatea lor oficială, de care beneficiază chiar şi după
încetarea funcţiei lor.
 Pe perioada exercitării mandatului, judecătorii nu pot exercita nici o funcţie
organizare și
funcționare
politică sau administrativă şi nu pot exercita nici o activitate profesională, remunerată
130
 sau nu (cu titlu excepţional Consiliul poate acorda o derogare de la această regulă) fie
că este sau nu remunerată, în afara cazului în care Consiliul, hotărând cu majoritate
simplă, acordă o derogare cu titlu excepţional.
În afară de schimbarea ordinară şi de deces, funcţia de judecător încetează în
mod individual prin demisie. Totuşi, dacă în opinia unanimă a judecătorilor şi
avocaţilor generali ai Curţii de Justiţie, un judecător nu mai corespunde condiţiilor
cerute sau nu mai îndeplineşte obligaţiile aferente funcţiei sale, acesta poate fi
 înlăturat din funcţie, postul eliberându-se în momentul în care decizia Curţii a fost
Avocații generali
notificată preşedintelui Consiliului (art. 6 din Statutul Curţii).
c) Organizare și funcționare
Judecătorii Curţii de Justiție îl desemnează din rândul lor pe preşedinte și pe
vicepreședinte, pentru o perioadă de trei ani care poate fi reînnoită.
Preşedintele conduce lucrările Curții de Justiție şi prezidează şedinţele şi
deliberările în cazul celor mai mari complete de judecată. Vicepreședintele îl asistă pe
președinte în exercitarea funcțiilor sale și îl înlocuiește în caz de împiedicare.
Avocaţii generali asistă Curtea. Aceştia au rolul de a prezenta, cu deplină
imparţialitate şi în deplină independenţă, opinie juridică numită „concluzii" în cauzele
care le sunt repartizate. Aceștia nu participă la deliberări iar concluziile acestora nu
sunt supuse principiului contradictorialităţii, neputând face obiectul unor răspunsuri
ale părţilor. Dintre avocaţii generali, Curtea desemnează pentru o perioadă de un an
pe primul avocat general. Acesta repartizează cauzele avocaţilor generali şi ia

 măsurile necesare în caz de împiedicare sau de absenţă a unui avocat general.

complete de judecată Grefierul este secretarul general al instituţiei, ale cărei servicii le conduce sub
autoritatea preşedintelui Curţii. Grefierul asistă la audieri, consemnează dezbaterile,
organizează şi ţine arhivele Curţii şi se îngrijeşte de publicarea hotărârilor acesteia în
„Colecţia de jurisprudenţă a Curţii”. Sub autoritatea Preşedintelui Curţii, acesta are şi
atribuţii de administrare a bugetului instituţiei.
Serviciile Curţii sunt reprezentate de funcţionarii şi personalul auxiliar al
Curţii însărcinaţi să asiste direct preşedintele, judecătorii şi grefierul şi includ un
serviciu lingvistic. Fiecare judecător şi avocat general este asistat de trei referenţi,
jurişti conscraţi, aleşi în considerarea calităţilor loe personale.
Curtea poate judeca în şedinţă plenară, în Marea Cameră (cincisprezece
judecători) sau în camere de cinci sau de trei judecători.
 131
procedura
 Curtea se întruneşte în şedinţă plenară în cazurile speciale prevăzute de
Statutul Curţii (printre altele, atunci când trebuie să pronunţe destituirea
Ombudsmanului sau să dispună din oficiu demiterea unui comisar european care nu a
respectat obligaţiile ce îi revin) şi atunci când apreciază că o cauză prezintă o
importanţă excepţională.
Curtea se întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei
instituţii care este parte într-un proces, precum şi în cauzele deosebit de complexe sau
de importante.
Celelalte cauze sunt soluţionate în camere de cinci sau de trei judecători.
Preşedinţii camerelor de cinci judecători sunt aleşi pentru perioadă de trei ani, iar cei
ai camerelor de trei judecători pentru perioadă de un an.
Judecata se desfăşoară cu respectarea principiului contradictorialităţii, este
publică şi presupune existenţa a două faze:
- o fază scrisă, în care cererea de chemare în judecată odată înregistrată, este
numit un judecător raportor însărcinat cu studierea dosarului, care întocmește un
raport cu privire la faptele în discuţie şi cu privire la punctul de vedere al părţilor, şi
- o fază orală, în cadrul căreia este prezentat raportul preliminar al
judecătorului – raportor, pledoariile părţilor şi concluziile avocatului general.
Deliberările au loc în „Camera de consiliu”, au caracter secret şi la ele
participă judecătorii prezenţi la faza orală a judecăţii, numărul acestora trebuind să fie
 impar. Hotărârea se ia cu majoritate simplă şi ea angajează în mod colectiv Curtea,
Tribunalul
opiniile separate neputând fi făcute publice.
Prezenţa părţilor este obligatorie în toate fazele procesului, reprezentarea lor
făcându-se prin agenţi ai instituţiilor Uniunii sau ai statelor membre, ori prin avocaţi,
în cazul persoanelor fizice sau juridice.
Procesul se desfăşoară în limba pârâtului, sau în cea pe care o alege
reclamantul, dacă pârât este o instituţie a Uniunii.
 d) Tribunalul
elemente de diferențiere
Tribunalul este organizat şi funcţionează după aceleaşi reguli ca şi Curtea de
Justiţie, art 254 TFUE precizând că, ”cu excepţia cazului în care Statutul Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene dispune altfel, dispoziţiile prezentului tratat referitoare la
Curtea de Justiţie sunt aplicabile şi Tribunalului”. Astfel, el face obiectul dispoziţiilor
art. 19 TUE şi ale art. 254-256 TFUE. Statutul Curţii de Justiţie cuprinde un titlu
132
 (Titlul IV) destinat în mod special Tribunalului (care este însă vizat şi de alte
prevederi din Statut), iar acesta şi-a stabilit propriul regulament de procedură.
Există însă o serie de elemente de diferenţiere între Tribunal şi Curtea de
Justiţie:
- art. 19 alin (2) TUE stabileşte că ”Tribunalul cuprinde cel puţin un judecător
din fiecare stat membru”, în temeiul acestei dispoziții efectivul actual al Tribunalului
fiind de 44 de judecători;
- judecătorii Tribunalului nu sunt asistaţi de avocaţi generali, deşi art 253
TFUE prevede că prin Statut se poate prevedea o astfel de asistenţă. Un membru al
Tribunalului poate fi chemat, pentru o anumită cauză, să îndeplinească funcţia de
avocat general, caz în care nu poate lua parte la judecarea acelei cauze. Regulamentul
de procedură al Tribunalului (art. 18-19) prevede că o astfel de desemnare, de către
preşedintele Tribunalului, se impune în cazul în care Tribunalul se întruneşte în
şedinţă plenară, iar în alte cazuri în măsura în care consideră că dificultatea
problemelor de drept sau complexitatea în fapt a cauzei necesită această asistenţă.
În rest, durata mandatului, modalitatea de numire, obligaţiile ce le incumbă,
privilegiile de care dispun membrii Tribunalului sunt aceleaşi cu cele aplicabile
judecătorilor Curţii. Revocarea unui judecător este pronunţată de Curte, după avizul
Tribunalului.
Membrii Tribunalului desemnează, dintre ei, propriul preşedinte, pentru un
mandat de trei ani ce poate fi reînnoit. Deşi Tribunalul are acelaşi sediu cu cel al
Curţii, are propria grefă, la conducerea căreia numeşte el însuşi un grefier şi îi
stabileşte statutul, însă poate recurge la serviciile Curţii de Justiţie pentru anumite
nevoi administrative şi lingvistice.
Tribunalul judecă, de obicei, în camere formate din trei sau cinci judecători
sau, daca o cauză ridică anumite probleme complexe de drept, într-o Mare Cameră
(15 judecători) sau chiar în plen. Regulamentul de procedură al Tribunalului prevede
posibilitatea ca o cauză repartizată unei camere compuse din trei judecători să poată fi
judecată de către judecătorul raportor, care hotărăşte în calitate de judecător unic,
dacă, ţinând seama de lipsa dificultăţii problemelor de drept sau de fapt ridicate, de
importanţa limitată a cauzei şi de absenţa altor împrejurări speciale, se consideră
adecvat să fie astfel judecate. (art. 14 alin (2) din Regulament).
e) Competența CJUE

competența CJUE 133
 Jurisdicţia care se realizează prin intermediul CJUE este în primul rând o
jurisdicţie internă a Uniunii Europene întrucât spre deosebire de jurisdicţiile
internaţionale clasice CJUE nu judecă decât în rare cazuri litigii interstatale.
 Din punct de vedere material (al competenţei materiale), competenţa CJUE
este o competenţă de atribuire, putând fi sesizată doar în situaţiile cuprinse în textul
tratatelor. Competenţa instanţelor naţionale nu este exclusă, ci acestea au devenit
instanţe de drept comun pentru aplicarea dreptului Uniunii. Potrivit art. 274 TFUE,
calitatea de stat membru al Uniunii ”nu înlătura competenţa instanţelor naţionale cu
privire la litigiile respective, cu excepţia cazurilor în care prin tratate competenţa este
atribuită Curţii de Justiţie a Uniunii Europene”.
În cazurile în care tratatele atribuie competenţa Curţii de Justiţie, competenţa
acesteia este însă una exclusivă iar jurisdicţia sa obligatorie. Aderând la Uniune
statele au acceptat definitiv competenţa Curţii şi nu mai este necesar să-şi dea
consimţământul de fiecare dată când o acţiune este declanşată. Astfel, potrivit art. 344
TFUE, ”Statele membre se angajează să nu supună un diferend cu privire la
interpretarea sau aplicarea tratatelor unui alt mod de soluţionare decât cele prevăzute
de acestea”.
Cu titlu general, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona
competenţa Curţii acoperă dreptul Uniunii în întregul său, cu excepţia măsurile
relative la PESC, care continuă facă obiectul unui tratament special. În acelaşi timp,
controlul Curţii se extinde la actele tuturor instituţiilor (inclusiv ale Consiliului
European), organelor şi organismelor Uniunii, iar sfera subiectelor care pot investi
Curtea cu o acţiune se extinde, de asemenea. Astfel, Curtea are competenţa să se
pronunţe cu privire la acţiunile formulate de Curtea de Conturi, de Banca Centrală
Europeană şi de Comitetul Regiunilor, care urmăresc salvgardarea prerogativelor
acestora.
Nu în ultimul rând, Tratatul de la Lisabona relaxează condiţiile de acces al
particularilor la justiţia Uniunii. Persoanele fizice şi juridice pot formula acţiuni
împotriva unui act normativ dacă îi priveşte direct şi dacă nu presupune măsuri de
executare. Prin urmare, particularii nu mai au obligaţia de a demonstra că actul
respectiv îi priveşte în mod individual (cerință obligatorie înainte de tratatul de la
Lisabona).

134
  Din punctul de vedere al competenţei personale, Curtea este cel mai adesea
sesizată cu litigiile dintre o persoană fizică sau juridică şi o instituţie a Uniunii, dintre
două instituţii ale Uniunii, dintre un stat şi o instituţie a Uniunii sau dintre persoane
fizice sau juridice, resortisanţi ai unui stat membru, şi acest stat.
 În ceea ce priveşte natura competenţelor atribuite Curţii, aceasta are în
principal atribuţii jurisdicţionale, dar poate avea şi atribuţii consultative, atunci când
este solicitată să-şi dea avizul la încheierea unui acord internaţional (art. 218 TFUE)
sau când se pune problema revizuirii tratatelor Uniunii.
 Atribuţiile jurisdicţionale ale Curţii constau în:
atribuții
jurisdicționale - controlul legalităţii actelor adoptate de instituţiile Uniunii (prin intermediul
acţiunii în anulare prevăzută de art. 263 TFUE, a acţiunii în constatarea abţinerii de a
acţiona, prevăzută de art. 265 TFUE şi a excepţiei de negalitate - art. 277 TFUE);
- angajarea răspunderii Uniunii pentru prejudiciile cauzate de instituţiile sale
sau de agenţii săi în exerciţiul funcţiunilor lor (acțiunea în responsabilitate
contractuală sau extra-contractuală - art. 268 şi art. 340 TFUE);
- controlul respectării de către statele membre a obligaţiilor care le sunt
impuse de către tratate (acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, prevăzută
de art. 258-260 TFUE);
- interpretarea tratatelor Uniunii şi aprecierea validităţii actelor instituţiilor
Uniunii (procedura întrebărilor preliminare prevăzută de art. 267 TFUE).
Art. 256 TFUE stabileşte regula după care se face repartizarea competenţelor
jurisdicţionale între cele două structuri existente la nivelul CJUE, statuând o
 competenţă de principiu a Tribunalului pentru acțiunilee directe, cu excepţia celor
repartizarea
atribuțiilor rezervate prin statut Curţii de Justiţie. Astfel, ”Tribunalul are competenţa să judece în
jurisdicționale între primă instanţă acţiunile menţionate la articolele 263, 265, 268, 270 şi 272, cu excepţia
Curtea de Justiție și
Tribunal celor care sunt atribuite unui tribunal specializat, instituit în conformitate cu articolul
257 şi a celor rezervate prin statut Curţii de Justiţie. Statutul poate să prevadă pentru
Tribunal competenţe în alte categorii de acţiuni. ”
Având în vedere dispoziţiile tratatelor şi ale art. 51 din Statutul Curţii, intră în
competenţa Curţii de Justiţie:
 trimiterile preliminare adresate de instanţele naţionale (art. 267 TFUE);
 acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către statele membre,
prevăzută de art. 258-260 TFUE;
135
  acţiunea în anulare şi acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona, introduse de
un stat membru împotriva Parlamentului European, a Consiliului, sau a celor două
instituţii împreună (mai puţin atunci când este vorba de acte ale Consiliului în
materia ajutoarelor de stat, de protecţie comercială sau acte de executare ale
Consiliului);
 acţiunea în anulare şi acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona, introduse de o
instituţie a Uniunii împotriva unui act sau a unei abţineri de a hotărî a Parlamentului
European sau a Consiliului, a celor două instituţii împreună sau a Comisiei sau sunt
introduse de o instituţie a Uniunii împotriva unui act sau a unei abţineri de a hotărî a
Băncii Centrale Europene.
 cererile de demitere a unui membru al Comisiei, a Ombudsmanului European
sau a unui membru al Curţii de Conturi;
 cererile de aviz asupra compatibilităţii unui acord internaţional ce urmează a fi
încheiat cu dreptul Uniunii;
 recursurile împotriva hotărârilor Tribunalului;
 reexaminarea deciziilor Tribunalului care statuează asupra acţiunilor introduse
împotriva hotărârilor Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii Europene
Competenţele rezervate Curţii, ce par a avea în vedere mai degrabă criteriul
poziţiei autorului acţiunii decât cel al naturii actului atacat, conturează ”un fel de
Curte supremă însărcinată cu un contencios instituţional sau constituţional”.
Tribunalul are competența de a judeca:
 acţiuni introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituţiilor,
organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii Europene ale căror destinatare sunt sau
care le privesc în mod direct și individual (este vorba, de exemplu, de o acțiune
formulată de o întreprindere împotriva unei decizii a Comisiei prin care i s a
aplicat o amendă), precum și împotriva actelor normative care îi privesc direct și
care nu presupun măsuri de executare sau, de asemenea, împotriva abţinerii de a
acţiona a acestor instituţii, organe, oficii sau agenții;
 acțiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;
 acțiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele
adoptate în domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecție comercială
(„dumping") și la actele prin care Consiliul exercită competențe de executare;

136
  acțiuni prin care se urmărește obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciile
cauzate de insituțiile sau de organele, de oficiile ori de agențiile Uniunii Europene
sau de agenții acestora;
 acțiuni care se întemeiază pe contrate încheiate de Uniunea Europeană în care se
prevede în mod expres competența Tribunalului;
 acțiuni în domeniul proprietății intelectuale îndreptate împotriva Oficiului pentru
Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele) și împotriva
Oficiului Comunitar pentru Soiuri de plante;
 recursuri împotriva deciziilor Tribunalului Funcției Publice, limitate la chestiuni
de drept;
În exercitarea competențelor jurisdicționale Curtea acţionează:
- ca o instanţă administrativă atunci când controlează legalitatea actelor
 Uniunii şi judecă recursurile funcţionarilor europeni;
funcțiile CJUE
- ca o instanţă constituţională, atunci când interpretează tratatele Uniunii sau
judecă recursurile împotriva unui stat membru care nu-şi respectă obligaţiile din
tratate;
- ca o instanţă civilă, când judecă litigiile ce au ca obiect acordarea de daune-
interese şi
- ca instanţă de apel, când soluţionează recursurile introduse împotriva
hotărârilor pronunţate de Tribunal.

 1.2. Curtea Europeană de Conturi

Curtea Europeană de
Conturi a) Componență, organizare și funcționare
Curtea de Conturi a Uniunii Europene, cu sediul la Luxemburg a fost creată
prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975 şi este funcţională din octombrie 1977,
fiind specializată în controlul financiar (verifică dacă fondurile UE sunt colectate și
utilizate corect și ajută la îmbunătățirea gestiunii financiare a UE).
Curtea de Conturi este compusă din câte un reprezentant al fiecărui stat
membru ales dintre dintre personalitățile care fac parte ori au făcut parte, în statul lor,
din instituțiile de control financiar extern sau care au o calificare deosebită pentru
această funcție (majoritatea acestora au fost membrii ai curţilor de conturi naţionale)
și prezintă toate garanțiile de independență (art. 286 alin. (1) TFUE).

137
 Numirea acestora se face, pe baza propunerilor înaintate de statele membre, de
către Consiliu, cu majoritate calificată, după consultarea Parlamentului European.
Mandatul membrilor Curţii de Conturi are o durată de şase ani şi poate fi
reînnoit.
După numire, membrii Curţii desemnează dintre ei un preşedinte pentru un
mandat de trei ani, care poate fi la rândul lui reînnoit. Dintre membrii Curții se alege,
prin vot secret, și un Secretar general.
Statutul membrilor Curţii de Conturi este asemănător celui al judecătorilor
Curţii de Justiţie, trebuind să fie independenţi în exercitarea atribuţiilor, să
dovedească probitate profesională şi să nu exercite alte activităţi remunerate sau
neremunerate. Ei lucrează în interesul general al Uniunii şi nu pot solicita sau accepta
instrucţiuni de la nici un guvern sau organism. Dispozițiile Protocolului privind
privilegiile și imunitățile Uniunii Europene se aplică, de asemenea, și judecătorilor
Curții de conturi.
În afară de schimbarea ordinară și de deces, funcțiile membrilor Curții de
Conturi încetează în mod individual prin demisie sau prin destituire, declarată de
Curtea de Justiție în cazul în care au încetat să corespundă condițiilor cerute sau să
îndeplinească obligațiile care decurg din funcția lor.
Potrivit Regulamentului său de procedură (art. 1), Curtea de conturi este
organizată și funcționează ca un organ colegial. Curtea se poate organiza în camere
interne specializate și în comitete pentru adoptarea unor categorii specifice de
rapoarte şi avize. La propunerea președintelui, Curtea repartizează competențele
diferitelor camere. Deciziile examinate în prealabil în camere sau comitete sunt
adoptate în colegiu, cu majoritatea membrilor Curții în cazul raportului anual întocmit
după încheierea fiecărui exercițiu financiar, a rapoartelor speciale sau a avizelor
 cerute de instituții, precum și în cazul declarației de asigurare referitoare la
competențe
veridicitatea conturilor, iar în cazul altor acte cu majoritatea membrilor prezenți.
Curtea de Conturi numără aproximativ 800 de angajaţi, auditori, traducători şi
administratori. Auditorii sunt împărţiţi în grupuri de audit. Aceştia pregătesc proiecte
de rapoarte pe baza cărora Curtea ia decizii.
 b) Competenţe
control
În calitatea sa de auditor extern independent, Curtea Europeană de Conturi
apără interesele contribuabililor din UE. Nu dispune de puteri juridice, dar are
138
 misiunea de a îmbunătăți gestionarea bugetului UE de către Comisia Europeană și de
a raporta pe marginea situației financiare a Uniunii.
Curtea are două categorii de funcții - de control și de avizare, prima fiind
prediminantă.
 Funcția de control
Curtea de Conturi exercită o competenţă generală de a controla modul de
încasare a veniturilor bugetare şi de realizare a cheltuielilor din bugetul Uniunii,
precum şi de a controla managementul financiar al Uniunii Europene. Potrivit art. 287
alin (1) TFUE, ”Curtea de Conturi verifică totalitatea conturilor de venituri și
cheltuieli ale Uniunii. De asemenea, aceasta verifică totalitatea conturilor de venituri
și cheltuieli ale oricărui organ, oficiu sau agenție înființată de Uniune, în măsura în
care actul constitutiv nu exclude acest control”.
Controlul financiar exercitat de Curtea de Conturi este un control a posteriorii
şi nu are caracter jurisdicţional, în cazul în care sunt descoperite fraude sau nereguli
auditorii săi informează Oficiul european de luptă antifraudă (OLAF).
În exercitarea atribuţiilor sale Curtea de Conturi poate solicita documentele
necesare instituţiilor Uniunii sau statelor membre, sau poate să efectueze investigaţii
proprii, iar atunci când controlul se efectuează în statele membre, organele fiscale
naţionale sunt obligate să conlucreze cu Curtea şi să-i pună la dispoziţie informaţiile
necesare.
Scopul controlului exercitat de Curtea de Conturi este de a îmbunătăţi
gestionarea resurselor financiare şi totodată de a informa cetăţenii Uniunii Europene
cu privire la utilizarea fondurilor publice de către autorităţile cu responsabilităţi de
gestiune. Pentru a le garanta contribuabililor europeni faptul că banii publici sunt
cheltuiţi în mod eficient, Curtea de Conturi este abilitată să verifice (să auditeze)
orice persoană sau organizaţie care gestionează fonduri europene.
Controalele efectuate de Curte sunt: financiare, de legalitate și de eficacitate.
După exercitarea controlului, Curtea prezintă Parlamentului European și
Consiliului o declarație de asigurare referitoare la veridicitatea conturilor, precum și
la legalitatea operațiunilor și înregistrarea acestora în conturi, și anual, după
încheierea exercițiului financiar, întocmește un raport, ambele documente fiind
publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Pe baza raportului anual, care
conţine concluziile Curţii cu privire la modul de gestionare a bugetului Uniunii,

 139
avizare
 Parlamentul European acordă descărcarea de gestiune a Comisiei Europene în
privinţa administrării bugetului comunitar.
 Funcția de avizare
Curtea este consultată obligatoriu înaintea adoptării oricărui proiect de
reglementare a Uniunii cu vocație financiară. Ea emite, de asemenea, avize cu privire
la măsurile privind prevenirea și combaterea fraudei la interesele financiare ale
Uniunii. Pot fi emise oricând rapoarte speciale vizând aspecte particulare și, la
cererea uneia dintre celelalte instituții, Curtea poate emite avize.

1. Care este rolul avocaților generali în cadrul Curții de Justiție?

2. În ce constau atribuțiile jurisdicționale ale CJUE?

1.

2.

2. Instituţii financiare
2.1. Banca Centrală Europeană
Banca Centrală Europeană (BCE), cu sediul la Frankfurt (Germania) a fost
 înfiinţată la 1 iunie 1998, și a devenit operațională la 1 ianuarie 1999, luând locul
BCE Institutului Monetar European creat în 1994 pentru a pregăti și definitiva UEM.
Odată cu înființarea acestei instituții, pentru gestionarea politicilor aferente
UEM tratatele au pus în aplicare un sistem complex de colaborare între instituția nou
 înființată și băncile naționale ale statelor membre, sub forma a două organisme:
SEBC Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC), format din BCE și băncile
naționale ale celor 28 de state membre, și Eurosistemul, format din BCE şi băncile
 centrale ale ţărilor din zona euro (în număr de 19) . BCE a fost concepută ca nucleu al
Eurosistemul
Eurosistemului şi al SEBC.
Tratatul de la Lisabona, după ce menționează BCE între cele șapte instituții
ale Uniunii (art. 13 TUE) consacră un număr important de articole acestui sistem de
cooperare în materie monetară, dispozițiile fiind cuprinse în art. 127 -133 TFUE
(dedicate politicii monetare) și în secțiune a a 6-a capitolului consacrat instituțiilor

140
(art. 282-284 TFUE). Protocolul (nr. 4) anexat la tratat cuprinde Statutul BCE și al
SEBC.
Tratatele instituie un cadru juridic comun pentru BCE și Sistemul European al
Băncilor Centrale (SEBC), pe de o parte, și Eurosistemul (”zona euro”), pe de altă
parte, însărcinându-le cu misiuni specifice. Astfel, dacă obiectivul principal al SEBC
îl reprezintă menținerea stabilității prețurilor și sprijinirea politicilor economice
generale în cadrul Uniunii pentru a contribui la realizarea obiectivelor acesteia,
Eurosistemul este însărcinat cu conducerea politicii monetare a Uniunii (art. 282
TFUE).
Potrivit art. 127 alin (2) TFUE, ”Misiunile fundamentale care urmează să fie
îndeplinite prin intermediul SEBC sunt:
- definirea și punerea în aplicare a politicii monetare a Uniunii;
- efectuarea operațiunilor de schimb valutar în conformitate cu articolul 219;
- deținerea și administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;
- promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți”.
De asemenea, SEBC contribuie la buna desfășurare a politicilor promovate de
autoritățile competente în ceea ce privește supravegherea prudențială a instituțiilor de
credit și stabilitatea sistemului financiar (art. 127 alin (5) TFUE).
SEBC este condus de organele de decizie ale Băncii Centrale Europene.
SEBC și Eurosistemul vor coexista atâta vreme cât cât vor exista state membre ale
UE în afara zonei euro.
BCE este constituită cu capital subscris de statele membre, după un criteriu ce
are în vedere atât populaţia, cât şi PIB-ul naţional.
Banca Centrală Europeană are personalitate juridică şi este singura abilitată să
autorizeze emisiunea de monedă euro.
Banca este independentă în exercitarea competenţelor şi în administrarea
finanţelor sale. În domeniile în care are atribuţii, Banca Centrală Europeană este
consultată asupra oricărui proiect de act al Uniunii, precum şi asupra oricărui proiect
de reglementare la nivel naţional şi poate emite avize.
Preşedintele Băncii Centrale Europene este invitat să participe la reuniunile
Consiliului în cazul în care acesta deliberează asupra problemelor referitoare la
obiectivele şi misiunile SEBC.

141
 Banca Centrală Europeană prezintă un raport anual, privind activitatea SEBC
şi politica monetară a Uniunii, Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei,
precum şi Consiliului European. Parlamentul şi Consiliul pot organiza o dezbatere
generală asupra raportului, iar preşedintele şi ceilalţi membri ai Comitetului executiv
pot să fie audiaţi de comisiile competente ale Parlamentului European.
2.2. Banca Europeană de Investiții
 Banca Europeană de Investiții (BEI), cu sediul la Luxemburg, a fost înfiinţată
BEI
la 1 ianuarie 1959, în conformitate cu Tratatul de la Roma care o prevedea ca
instrument de sprijin al pieței comune, prin finanţarea unor proiecte de reducere a
decalajelor economice între regiunile din spaţiul comunitar. Statutul acesteia era
stabilit printr-un protocol anexă. Atribuțiile BEI au fost extinse pe măsura dezvoltării
de parteneriate strategice cu state din afara spațiului Uniunii și prin anumite acorduri
de asociere. BEI a devenit după 1990 principalul mijloc de sprijinire a economiilor
statelor candidate la aderare pentru a face faţă dificultăţilor tranziţiei spre o economie
competitivă.
Tratatul de la Lisabona îi consacră art. 308 - 309 TFUE, completate prin
Protocolul (nr. 5) asupra statutului Băncii, care îi este anexat. Banca Europeană de
Investiții este dotată cu personalitate juridică și capacitatea de a încheia acorduri cu
state terțe. Membrii Băncii sunt statele membre ale Uniunii, care în temeiul art. 24 din
Statut sunt supuse unor obligații (în principal, obligația de a vărsa cota parte și de a
asigura rambursarea împrumuturilor sale) a căror neîndeplinire poate duce la
suspendarea acordării de împrumuturi sau garanții statului respectiv sau
resortisanților acestuia, această decizie neexonerând statul și nici pe resortisanții săi
de obligațiile lor față de Bancă. Participarea statelor membre la capitalul băncii este
calculată în funcție de ponderea economică a fiecărui stat în Uniunea Europeană (prin
raportarea la PIB).
Banca se bucură în fiecare din statele membre de capacitatea juridică cea mai
largă recunoscută persoanelor juridice prin legislațiile naționale; în special poate să
dobândească și să înstrăineze bunuri imobile și mobile și poate sta în justiție.
Bunurile Băncii sunt exceptate de la confiscare sau expropriere sub orice formă.
Banca, membrii organelor acesteia în exercițiul funcțiilor lor, precum și
personalul acestora beneficiază de imunitățile și privilegiile prevăzute în Protocolul
privind privilegiile și imunitățile Uniunii Europene.
142
 BEI este condusă și administrată de un Consiliu al guvernatorilor, un Consiliu
de administrație și un Comitet de direcție.
Misiunea BEI, stabilită prin art. 309 TFUE, este aceea de a contribui la
”dezvoltarea echilibrată și neîntreruptă a pieței interne în interesul Uniunii”.
Îndeplinirea acestei misiuni se realizează prin recurgerea la piețele de capital și la
resursele proprii. În exercitarea misiunii sale, BEI acordă împrumuturi pentru
investiţii productive care contribuie la atingerea obiectivelor prioritare ale Uniunii
Europene - dezvoltarea regională, creşterea economică, competitivitatea, ocuparea
forţei de muncă, crearea de întreprinderi, etc. Banca facilitează, de asemenea,
finanțarea programelor de investiții în legătură cu intervențiile fondurilor structurale
și ale altor instrumente financiare ale Uniunii.
Finanțările BEI sunt orientate în principal spre regiunile mai slab dezvoltate
ale Uniunii. În afara Uniunii, BEI sprijină aplicarea politicilor UE de dezvoltare şi
cooperare cu ţările partenere, în principal a politicii de vecinătate. Aproximativ 90%
din împrumuturi merg însă către programe şi proiecte elaborate în UE.
Deși dispune de autonomie juridică și financiată, BEI nu este independentă
complet de Uniunea Europeană. Calificată încă din 1976 ca ”organism comunitar”
sau chiar instituție, BEI are o natură bivalentă, subliniată de noile prevederi ale
Tratatului de la Lisabona care reglementează modalitățile de control asupra activității
de gestionare a veniturilor și cheltuielilor Uniunii exercitate de BEI (art. 287, alin (3)
par. 3 TFUE). Acestea recunosc Curții de Conturi dreptul de acces la informațiile
deținute de Bancă, pe baza unui acord încheiat în acest sens. În lipsa acestui acord,
”Curtea are, cu toate acestea, acces la informațiile necesare pentru a efectua controlul
veniturilor și cheltuielilor Uniunii administrate de bancă”.

1. Care este rolul BEI?

 1.
organism consultative


CESE 3. Organisme consultative
3.1. Comitetul Economic și Social European

143
 Comitetul Economic și Social European (CESE) este un organism consultativ
al UE format din reprezentanți ai organizațiilor lucrătorilor și angajatorilor și ai altor
grupuri de interese.
Art. 13 TUE, dedicat instituțiilor Uniunii, prevede în alin. (4) că, ”Parlamentul
European, Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet Economic și Social și de
un Comitet al Regiunilor, care exercită funcții consultative”. Aceeași prevedere este
reluată în art. 300 alin (1) TFUE, în alin (2) specificându-se compoziția acestuia:
”Comitetul Economic și Social este format din reprezentanți ai organizațiilor
 patronale, salariale și ai altor reprezentanți ai societății civile, în special din domeniile
componență, socio-economic, civic, profesional și cultural”.
organizare și
funcționare CESE este format în prezent din 350 de membrii provenind din cele 28 de
state ale Uniunii Europene. Fiecărui stat membru i-a fost repartizat un număr de
locuri în funcție de ponderea demografică. Membrii CESE sunt desemnați de
guvernele naționale și numiți în funcție de Consiliul UE pentru un mandat de 5 ani,
care poate fi reînnoit. Membrilor CES li se recunoaște un statut de independență, art.
300 alin (4) TFUE precizând că mandatul acestora nu este imperativ, ei exercitându-și
funcțiile ”în deplină independență, în interesul general al Uniunii”.
CESE își alege și doi vicepreședinți pentru un mandat de doi ani și jumătate.
Membrii sunt împărțiți în 3 grupuri: angajatori, lucrători, alte grupuri de interese (de
exemplu, agricultori, consumatori), și sunt repartizați, pentru o perioadă de doi ani şi
jumătate, în cadrul unor secţiuni specializate.
Comitetul este asistat de un Secretariat general, condus de un secretar general,
care își exercită funcțiile sub autoritatea președintelui.
Comitetul se reuneşte în adunare plenară în cursul a 9 sesiuni pe an și adoptă
prin vot cu majoritatea celor prezenți (vot care poate fi public, nominal, sau, dacă
majoritate a membrilor îl solicită, secret) avizele pe baza avizelor secţiunilor
specializate, pe care le prezintă Consiliului, Comisiei şi Parlamentului European.
Avizele Comitetului se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
 Sesiunile plenare şi şedinţele secţiunilor specializate sunt publice, la acestea
rol
putând asista și lua cuvântul membrii instituţiilor europene. Sediul CES este la
Bruxelles.
Misiunea esențială a Comitetului este de a asista instituțiile Uniunii cu rol
decizional în pregătirea propunerilor de acte normative. Potrivit art. 304 par. 1
144
 TFUE, ”Comitetul este consultat de Parlamentul European, de Consiliu sau de
Comisie în cazurile prevăzute de tratate. Comitetul poate fi consultat de aceste
instituții în toate cazurile în care acestea consideră oportun. Acesta poate emite un
aviz și din proprie inițiativă, în toate cazurile în care consideră oportun”. Reiese,
așadar, că activitatea Comitetului se concretizează în emiterea a trei tipuri de avize:
obligatorii, facultative și din proprie inițiativă.
Pe lângă activitatea consultativă, Consiliul reprezintă şi un for de dezbatere a
problemelor care se ridică în raporturile dintre cetăţeni şi instituţiile Uniunii, prin
organizarea de colocvii, dezbateri, rapoarte, audieri, încercând ameliorarea acestor
raporturi, iar în plan internaţional, conlucrează cu alte instituţii similare şi are

 consultări cu reprezentanţi ai mediilor economice şi sociale din toate zonele lumii.

CoR

3.2. Comitetul European al Regiunilor

Comitetul Regiunilor (CoR) a fost înființat prin Tratatul de la Maastricht, fiind
însărcinat cu misiunea de a asista, alături de Comitetul Economic și Social, instituțiile
 decizionale ale Uniunii Europene.
componență,
organizare și CoR este compus, potrivit art. 300 TFUE, din ”reprezentanți ai colectivităților
funcționare
regionale și locale care sunt fie titularii unui mandat electoral în cadrul unei autorități
regionale sau locale, fie răspund din punct de vedere politic în fața unei adunări
alese”. În practică, CoR a adoptat denumirea de ”Adunarea UE a reprezentanţilor
locali şi regionali”.
Numărul de membrii și repartizarea locurilor statelor membre, modalitatea de
numire, durata mandatului și statutul membrilor CoR sunt reglementate în condiții
similare membrilor CES. În cazul Comitetului Regiunilor, sunt prevăzuți, pe lângă
cei 350 de membrii titulari, tot atâția supleanți care au rolul de a înlocui, la nevoie, un
membru titular la lucrările Comitetului. Lista membrilor și a supleanților este
adoptată de Consiliu, în conformitate cu propunerile fiecărui stat membru. Două
condiționalități specifice se impun în cazul membrilor CoR:
- să fie titulari ai unui mandat electoral în cadrul unei autorități regionale sau
locale ori să răspundă din punct de vedere politic în fața unei adunări alese;
- să nu fie, în același timp, și membri ai Parlamentului European.
Selecția membrilor și supleanților revine fiecărui stat potrivit normelor sale
interne. Un rol important în acest proces de selecție revine structurilor asociative ale
145
colectivităților regionale și locale, acestea pregătind de regulă listele naționale pe care
le înaintează guvernelor, fără ca acestea din urmă să intervină, cel mai adesea, asupra
lor. În general, în cadrul procedurii de selecţie, statele iau în considerare două criterii:
echilibrul politic și echilibrul geografic-teritorial.
La încheierea mandatului național în temeiul căruia au fost propuși, mandatul
membrilor Comitetului încetează din oficiu și aceștia sunt înlocuiți pentru restul
mandatului respectiv în conformitate cu aceeași procedură.
Membrii CoR beneficiază de un statut de independență, fiind interzis
mandatul imperativ, și se bucură de privilegiile și imunitățile prevăzute în Protocolul
privind privilegiile și imunitățile.
Comitetul își desemnează, dintre membrii săi, președintele și biroul pentru un
mandat de doi ani și jumătate. Preşedintele reprezintă Comitetul Regiunilor şi
conduce lucrările acestuia. Acesta este asistat de un prim-vicepreşedinte şi de câte un
vicepreşedinte pentru fiecare stat membru.
Membrii şi membrii supleanţi dintr-un stat membru constituie o delegaţie
naţională. Fiecare delegaţie este condusă de un preşedinte, ales dintre membrii
acesteia.
Membrii şi membrii supleanţi ai Comitetului Regiunilor se pot constitui în
grupuri, în funcţie de afinităţile politice.
Structurile de lucru ale CoR sunt:
- Adunarea plenară - care este convocată de Președintele CoR în sesiune
ordinară cel puţin o dată pe trimestru și în sesiuni extraordinare la solicitarea a cel
puțin un sfert dintre membri. Lucrările Adunării se desfășoară pe baza ordinii de zi,
aprobate de Birou la propunerea Președintelui. Adunarea Plenară se pronunţă cu
majoritatea voturilor exprimate, cu excepţia cazurilor în care regulamentul de
procedură prevede altfel;
- Biroul - ales de către Adunarea Plenară pe o perioadă de doi ani şi jumătate,
acesta este format din preşedinte, prim-vicepreşedinte, câte un vicepreşedinte pentru
fiecare stat membru, din preşedinţii grupurilor politice și alţi 27 de membri.
Atribuțiile acestuia constau în : stabilirea proiectului programului politic la începutul
fiecărui mandat şi controlarea executării acestuia; pregătirea, organizarea şi
coordonarea lucrărilor Adunării plenare şi a comisiilor; atribuții privind organizarea

146
 internă (inclusiv angajarea secretarului general, a anumitor categorii de funcţionari şi
a altor agenţi) și gestiunea financiară;
- Comisiile - La începutul fiecărui mandat, Adunarea Plenară constituie
comisii însărcinate cu pregătirea lucrărilor. Componența comisiilor trebuie să reflecte
modul de reprezentare a statelor membre în cadrul Comitetului. Membrii Comitetului
trebuie să facă parte din cel puțin o comisie și din cel mult două. Biroul poate
prevedea excepții pentru membrii care aparțin unor delegații naționale ce cuprind un
număr de membri mai mic decât numărul de comisii (art. 45 din Regulament).
Misiunea Comisiilor este de a elabora proiecte de aviz, proiecte de raport şi proiecte
de rezoluţii şi de a le supune Adunării Plenare.
Modalitatea de lucru a CoR presupune numirea unui raportor (unul din
membrii săi) care consultă părțile interesate și pregătește avizul. Textul este discutat
și adoptat de comisia din cadrul CoR care se ocupă de domeniul politic respectiv.
Avizul este ulterior prezentat în sesiune plenară tuturor membrilor, care îl pot
modifica și apoi adopta prin vot. În cele din urmă, avizul este transmis tuturor
instituțiilor relevante ale UE. În fiecare an, se organizează până la 6 ședințe plenare,
în cadrul cărora se adoptă avize referitoare la 50-80 de proiecte legislative.
Rolul CoR este unul în principal consultativ, consultarea sa fiind obligatorie în

 cazul unor domenii specificate în tratat (coeziunea economică, socială și teritorială,

rolul CoR fondurile structurale, rețelele transeuropene, sănătatea, educația și cultura, ocuparea
forței de muncă, politica socială, mediul, formarea profesională, transporturile,
protecția civilă, schimbările climatice, energia, serviciile economice de interes
regional), însă această consultare poate avea loc ori de câte ori instituțiile apreciază că
este necesară. De asemenea, el are competența de a se autosesiza, putând emite avize
din proprie inițiativă ori de câte ori consideră oportun.
Prin Tratatul de la Lisabona se acordă CoR dreptul de a introduce acţiuni în
justiţie înaintea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în două situaţii distincte: atunci
când nu a fost consultat corespunzător de către instituţiile comunitare (art. 8 par. 2 din
Protocolul (nr. 2) privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității) şi,
în al doilea rând, pentru a solicita anularea actelor legislative ale Uniunii pe care le
consideră încălcări ale principiului subsidiarităţii (articolul 263 din TFUE).
În plus, Comitetul este un important forum de dezbatere. Acesta dispune de
mai multe rețele, care le permit regiunilor și orașelor din UE să facă schimb de bune
147
practici, să lucreze împreună și să contribuie la dezbaterile europene pe teme precum
creșterea și ocuparea forței de muncă, dezvoltarea și subsidiaritatea, combaterea
schimbărilor climatice și cooperarea transfrontalieră.

Care sunt funcţiile organelor consultative la nivelul UE?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. GYULA, Fábián, Drept instituțional al Uniunii Europene, Ed. Hamaangiu,
București, 2012;
2. GROZA, Anamaria, Uniunea Europeană. Drept instituţional, Ed. C. H. Beck,
București, 2008
3. FUEREA, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editia a VI-a, revazuta si
adaugita, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016.
4. FUEREA, Augustin (coord.), Tratatele fundamentale ale Uniunii Europene,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2013;
5. MĂTUŞESCU, Constanţa, Drept instituţional al Uniunii Europene. Curs
Universitar, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2013;
6. VLĂDILĂ, Lavinia, MĂTUȘESCU, Constanța, IONESCU, Steluța, Jurisdicții
internaționale și europene, Ed. Pro Universitaria, București, 2014.

148
 MODULUL IV
ORDINEA JURIDICĂ A UE
1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins:
 U.I.9: Dreptul UE - noţiune, obiect, trăsături, izvoare.

= 2 ore

 U.I.10: Regimul juridic al actelor de drept derivat.

= 2 ore
 U.I.11: Raportul dintre dreptul UE şi dreptul naţional. Aplicarea
dreptului UE la nivelul statelor membre.

= 2 ore
 U.I.12: Contenciosul Uniunii Europene

= 2 ore

 Obiectiv general: Cunoaşterea mijloacelor juridice pe care

Uniunea Europeană şi instituţiile acesteia le au la dispoziție pentru
realizarea obiectivelor propuse prin tratate.

149
  Obiective operaţionale: Înţelegerea specificului ordinii
juridice europene, a raporturilor dintre aceasta şi ordinile naţionale ale
statelor membre.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 9

1. Noțiunea și obiectul dreptului Uniunii Europene.

 Ansamblul normelor juridice ce se aplică în ordinea juridică a Uniunii
dreptul UE - noțiune
Europene formează dreptul Uniunii Europene. Aceste norme reglementează conduita
statelor membre, a persoanelor fizice şi juridice din statele membre, a instituţiilor
Uniunii Europene şi a Uniunii însăşi.
Dreptul Uniunii Europene reglementează raporturile juridice din cadrul
Uniunii, precum şi dintre aceasta şi statele membre, precizează statutul instituţiilor
europene, definind atribuţiile ce le revin, statuează competentele Uniunii şi ale
 mecanismelor sale componente.
obiect
Obiectul dreptului unional îl constituie aşadar reglementarea raporturilor
juridice din cadrul Uniunii Europene precum şi a unor activităţi comune, în domenii
în care statele membre ale Uniunii au acceptat limitarea drepturilor suverane.
Din punct de vedere terminologic, odată cu trecerea de la Comunitățile
europene la Uniunea Europeană s-a făcut și trecerea de la dreptul comunitar la dreptul
Uniunii Europene. Astfel, prin obiectivele pe care şi le-au propus şi prin mijloacele
specifice pe care le foloseau, Comunitățile europene se distingeau de organizațiile
internaționale clasice iar raporturile dintre statele membre ieșeau de sub sfera
 dreptului internaţional public, fiind reglementate de un drept propriu, dreptul
drept comunitar/drept
unional comunitar. Odată cu înglobarea Comunităților Europene în Uniunea Europeană, prin
Tratatul de la Maastricht, Uniunea fiind fondată pe Comunitățile Europene, dreptului
Uniunii Europene era compus din dreptul comunitar și din normele aplicabile în cei
doi piloni extracomunitari (PESC și JAI). Tratatul de la Lisabona operează o unificare

150
 a celor trei piloni iar dreptul comunitar devine dreptul Uniunii Europene, sau drept
unional.
Din punct de vedere temporal (ratione temporis), cu excepția Traatatului
CECO, incheiat pentru o perioadă de 50 de ani, ce a expirat în 2002, celelalte tratate
au fost încheiate pe o durată nelimitată.
Din punct de vedere personal (ratione personae), destinatarii normelor ce
compun dreptul Uniunii sunt, așa cum am mai precizat, statele membre, resortisanții
acestora, persoane fizice și juridice, instituțiile Uniunii și însăși Uniunea.
Din punct de vedete teritorial (ratione loci), dreptul Uniunii Europene se
aplică pe întreg teritoriul statelor membre. Art. 52 TUE stabilește concret, cu
denumirea lor completă, lista celor 27 (astăzi, după aderarea Croației, 28) de state pe
teritoriul cărora se aplică, determinarea exactă a teritoriului fiecărui stat urmând să
opereze în funcție de dispozițiile constituționale ale acestuia. Art. 355 TFUE aduce o
serie de precizări cu privire la câmpul de aplicare teritorială a tratatelor, stabilind
măsura în care tratatele se aplică sau nu unor teritorii aflate în relație de dependență
cu statele membre
Din punct de vedere al obiectului său (ratione materiae), dreptul Uniunii
Europene conține dispoziții care acoperă aproape întregul spectru al vieții economice
și sociale astfel că regulile adoptate la nivel european se inserează în toate ramurile
dreptului național (dreptul comercial, dreptul social, dreptul financiar și fiscal, dreptul
agrar și funciar, dreptul transporturilor, al proprietății intelectuale, mediului, și chiar
în domeniul dreptului civil și al dreptului penal, prin dezvoltarea unei cooperări

 judiciare în materie civilă și penală, a unui regim comun de vize, inigrație, control la
drept instituțional - frontiere, etc).
drept material
Pornind de la conținutul său, dreptul Uniunii Europene se poate divide în
drept instituțional (sau drept general) al Uniunii Europene, format din normele
juridice ce reglementează structura Uniunii Europene, organizarea și funcționarea
acesteia, și drept material (sau special) al Uniunii Europene, format din regulile
aplicabile în anumite domenii particulare precum libera circulaţie a persoanelor şi
serviciilor, concurenţa comercială, agricultură, protecţia mediului etc.

ordinea juridică a UE
2. Specificitatea ordinii juridice a Uniunii Europene.

151
 Uniunea Europeană a fost instituită prin tratate internaţionale, rezultat al
voinţei suverane a statelor membre, care i-au acordat o largă autonomie, i-au stabilit o
serie de obiective şi au dotat-o cu instituţii proprii care să acţioneze pentru atingerea
acestor obiective, în limitele stabilite de tratate.
Originalitatea sistemului construit prin tratate constă în faptul că, acceptând
substituirea, în anumite domenii, a competențelor statale cu cele ale Uniunii,
atribuţiile suverane urmând a fi exercitate prin intermediul unor instituţii comune,
statele membre au consimțit să îşi supună conduita normelor adoptate de aceste
instituţii, în baza competenţelor încredinţate de ele însele. În temeiul acestor norme,
statele membre se obligă la un anumit comportament, în caz contrar ele fiind
constrânse, după caz, la săvârşirea unui act pozitiv sau la o abţinere, compatibilă cu
obiectivele stabilite.
Dispozițiilor din tratate li se adaugă actele adoptate de instituțiile Uniunii în
exercitarea prerogativelor conferite de tratate, construindu-se astfel o ordine juridică
internă prin intermediul unor tehnici juridice la baza cărora stă un tratat internațional.
Prin obiectivele pe care şi le propune şi prin mijloacele specifice pe care le
folosește, Uniunea Europeană se distinge de organizațiile internaționale clasice iar
raporturile dintre statele membre ies de sub sfera dreptului internaţional public, fiind
reglementate de un drept propriu, dreptul unional.
Afirmarea originalității, caracterului specific al ordinii juridice a Uniunii
Europene nu presupune însă asimilarea acesteia unei ordini statale. Dreptul Uniunii
rămâne un drept născut dintr-un tratat în cadrul căruia statele continuă să fie titularele
puterii, putând decide regulile aplicabile.
Încă din primii ani ai construcției europene, Curtea de Justiție a Comunităților
Europene a înțeles să distingă tratatele comunitare și ordinea juridică ale cărei baze au

 fost puse de acestea de tratatele internaționale și ordinea juridică internațională.

trăsături caracteristice Potrivit acesteia, dreptul comunitar reprezintă o ordine juridică nouă, autonomă faţă
ale dreptului UE
de ordinea juridică internaţională, şi totodată integrată în sistemul juridic al statelor
membre (Jurisprudenţa Costa/Enel).
Rezultă astfel următoarele trăsături ale dreptului Uniunii Europene:
 Dreptul UE reprezintă o ordine juridică, constituind un ansamblu organizat şi
structurat de norme juridice având propriile sale izvoare, dotat cu organe şi proceduri

autonomia dreptului UE
152
 apte să le emită, să le interpreteze, precum şi să constate şi să sancţioneze dacă este
cazul, încălcările;
 Dreptul UE este un drept autonom, care se distinge atât de dreptul
internațional public cât și de dreptul intern al statelor membre
Dreptul Uniunii Europene se distinge de dreptul internaţional public din
următoarele puncte de vedere:
- în timp ce dreptul internaţional reglementează relaţiile dintre state, deci
relaţiile externe ale acestora, dreptul UE reglementează relaţiile din interiorul Uniunii
Europene; nu este un drept intern, nici un drept extern, ci dreptul propriu al fiecăruia
dintre statele membre, ca şi dreptul naţional al acestora; dreptul Uniunii se plasează
într-o poziţie mult mai apropiată de dreptul intern, fără să se identifice totuşi cu
acesta.
- subiecte ale dreptului UE pot fi şi persoanele fizice sau juridice, în timp ce
sfera subiectelor dreptului internaţional este strict limitată la state (subiecte primare)
organizaţii internaţionale, naţiuni care luptă pentru eliberare naţională, insurgenţi şi
beligeranţi (subiecte secundare);
- în timp ce normele dreptului internaţional îşi au originea în cooperarea
statelor, în acordul lor de voinţă, şi presupune menţinerea integrală a suveranităţii
statelor, dreptul Uniunii este fondat pe o cedare de competenţe, pe un transfer de
suveranitate de la statele membre către instituţiile UE, acestea din urmă având dreptul
de a adopta legislaţie în mod autonom, în limitele stabilite de tratatele unionale;
- în timp ce dreptului internaţional îi lipseşte latura sancţionatorie, dreptul
Uniunii stabileşte un mecanism de control al aplicării normelor sale, prevăzând şi
sancţiuni în caz de nerespectare a acestora.
Autonomia dreptului UE se manifestă şi în raport cu dreptul intern al statelor
membre, însă această autonomie nu absolută, pentru că normele juridice ale Uniunii
constituie o importantă componentă a sistemelor juridice naţionale ale statelor
membre, ele fiind aplicate în mod obligatoriu de către instanţele de judecată
naţionale. Substituirea dreptului intern cu dreptul Uniunii nu este însă completă,
 dreptul unional intervenind doar în reglementarea acelor relaţii sociale unde a avut
dreptul UE - drept
integrat în dreptul loc un transfer de competenţe de la stat către Uniune, iar Curtea de justiţie a UE nu
intern al statelor
membre este competentă să verifice legalitatea normelor juridice ale statelor membre.

153
  Dreptul UE este un drept integrat în dreptul intern al statelor membre, în
ordinea juridică naţională. Acesta deţine o forţă specială de penetrare în ordinea
juridică internă a statelor membre care se exprimă în faptul că norma de drept unional
dobândeşte automat statutul de drept pozitiv în ordinea internă a statelor membre
(este de aplicabilitate imediată), creează prin ea însăşi drepturi şi obligaţii pentru
persoanele particulare (este de aplicabilitate directă) şi are prioritate faţă de norma
 naţională. Dreptul UE apare astfel ca un drept propriu fiecărui stat membru, dar şi
izvoarele dreptului comun tuturor statelor membre.
UE

 3. Izvoarele dreptului Uniunii Europene.

clasificare
3.1. Clasificare și ierarhie
Izvoarele dreptului Uniunii Europene reprezintă forma sub care se
materializează normele juridice le Uniunii Europene, regulile de conduită aplicabile
în raporturile juridice din cadrul Uniunii.
Izvoarele dreptului Uniunii Europene sunt diverse şi în acelaşi timp, presupun
o ierarhizare a normelor de drept în funcție de forţa ce le este atribuită .
Astfel, majoritatea autorilor împart izvoarele dreptului Uniunii în:
a) izvoare primare (originare), ce formează dreptul primar sau originar, şi
unde sunt incluse tratatele constitutive, precum şi instrumentele juridice care le-au
fost anexate sau care le-au adus modificări.
b) izvoarele secundare sau derivate – care includ actele adoptate de instituţiile
Uniunii în scopul aplicării prevederilor tratatelor: regulamente, directive, decizii.
Izvoarele primare şi izvoarele secundare sau derivate constituie principala
sursă a dreptului Uniunii, reprezentând dreptul unional în sens restrâns.
În sens larg însă, dreptul Uniunii cuprinde ansamblul regulilor de drept
aplicabile în ordinea juridică a Uniunii, astfel că sunt considerate izvoare ale
dreptului unional şi următoarele categorii:
- principiile generale de drept;
 - jurisprudenţa Curţii de Justiţie;
ierarhie

154
 - acordurile internaţionale încheiate de Uniunea Europeană, în măsura în care
prevăd drepturi sau stabilesc obligaţii pentru instituţiile Uniunii, pentru statele
membre sau resortisanţii acestora;
- regulamentele de ordine interioară, actele interinstituţionale, rezoluţiile şi
declaraţiile instituţiilor Uniunii, ce reprezintă „surse complementare” ale dreptului
Uniunii.
În absența unor dispoziții juridice exprese care să ierarhizeze ansamblul de
norme ce compun dreptul Uniunii Europene, o cerință esențială a oricărui sistem
juridic ce asigură efectivitatea acestuia punând în concordanță normele inferioare cu
cele superioare, acest rol a revenit Curții de la Luxemburg și doctrinei. Astfel ierarhia
izvoarelor dreptului UE este următoarele:
1. tratatele;
2. principiile generale ale dreptului;
3. normele de drept provenind din acorduri internaționale;
4. dreptul derivat.
Din punct de vedere cantitativ, normele ce compun dreptul Uniunii Europene
sunt în principal, cele care își au originea în tratate sau în actele adoptate de către
instituțiile Uniunii în aplicarea prevederilor tratatelor.
3.2. Dreptul primar
a) Compoziția dreptului primar
 Aşa cum am arătat anterior, normele dreptului Uniunii Eutropene sunt
dreptul primar
ierarhizate în funcţie de autoritatea ce le este atribuită, iar în vârful acestei ierarhii se
află legislaţia primară (normele dreptului primar), cele care formează fundamentul
 ordinii juridice unionale.
compoziție Intră în categoria izvoarelor primare ale dreptului Uniunii:
 tratatele de instituire a Comunităţilor Europene (Tratatul de la Paris din aprilie
1951 instituind C.E.C.O. şi Tratatele de la Roma din martie 1957 instituind C.E.E. şi
C.E.E.A), care sunt tratate originare; are caracterul de tratat original și Tratatul asupra
Uniunii Europene adoptat la Maastricht, acesta fiind un tratat complet nou;
 tratatele care le-au modificat sau completat:
- tratatele de revizuire a tratatelor originare, care au adus modificări
structurale (Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht (Tratatul privind

155
 Comunitatea Europeană, ce reprezintă o modificare a tratatelor de bază), Tratatul de
la Amsterdam, Tratatul de la Nisa și Tratatul de la Lisabona);
- tratatele de aderare a diferitelor state la Comunitățile Europene și la Uniunea
Europeană, fiecare dintre acestea aducând modificări structurii instituționale a
Uniunii;
- protocoalele anexate la aceste tratate (atât la cele de revizuire, cât și la
tratatele de aderare), care au aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor;
- alte acte importante, avînd o natură juridică variabilă (sunt în același timp
tratate, dar și acte ale instituțiilor), cu privire la structura instituțională a
Comunităților sau a Uniunii, ori cu privire la resursele acestora (Convenția privind
unele instituții comune adoptată în același timp cu tratatele de la Roma, Tratatul de
fuziune de la Bruxelles, Tratatele bugetare ale Comunităţilor Europene – Luxemburg
1970 şi Bruxelles 1975, care au modificat procedura bugetară, competenţa
Parlamentului şi au înfiinţat Curtea de Conturi ca organ de control, Decizia şi Actul
din 1976 privind alegerea directă a membrilor Parlamentului European)
La momentul actual, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,
dreptul primar este format din Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene, potrivit art. 1 TUE Uniunea fiind
”fondată” pe aceste tratate, care au aceeași valoare juridică.
Tratatelor le sunt atașate diferite protocoale (37 ca număr) și anexe (2) care,
potrivit art. 51 TUE, ”fac parte integrantă din acestea”, având deci aceeași valoare

 juridică cu cea a tratatelor. Între acestea, un loc special îl ocupă Carta drepturilor
CEEA fundamentale a Uniunii Europene, al cărei text este anexat Tratatului de la Lisabona,
art. 6 alin (1) TUE statuând suplimentar că această cartă ”are aceeași valoare juridică
cu cea a tratatelor”. În ceea ce privește declarațiile cu privire la dispozițiile tratatelor
sau ale protocoalelor anexate tratatelor (în număr de 65), deși acestea au în principal o
valoare politică, ele nu sunt totuși lipsite de orice efect juridic. Aceste declarații

 clarifică sensul pe care statele membre au înțeles să-l dea unor articole din tratat și,
autoritatea dreptului mai ales atunci când exprimă voința unanimă a statelor membre, reprezintă un
primar
instrument de interpretare ce va orienta Curtea de Justiție, fără ca aceasta să fie
obligată să țină cont de ele.
Prin Tratatul de la Lisabona, ”alături” de Uniunea Europeană subzistă și
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA), al cărei tratat a fost menținut
156
 distinct (anterior, această comunitate făcând parte din pilonul comunitar al Uniunii
Europene), anumite dispoziții ale TUE și TFUE aplicându-se și CEEA. Tratatul
CEEA apare, potrivit doctrinei , ca o ”lex specialis” în raport de tratatele ce fondează
Uniunea Europeană.
b) Autoritatea dreptului primar
Toate tratatele ce fac parte din dreptul primar al Uniunii formează „corpus-ul
constituţional” sau „carta constituţională de bază” a Uniunii Europene, având forţa
juridică superioară celorlalte izvoare ale dreptului Uniunii şi beneficiind de o
prezumţie absolută de legalitate. Caracterul lor de legislaţie primară este determinat
de crearea directă a acestor norme de către statele membre.
Regulile cuprinse în tratatele Uniunii sunt direct aplicabile în dreptul intern al
statelor membre prin ele însele, punerea lor în aplicare revenind atât tribunalelor
naţionale, cât şi instituţiilor Uniunii, acestea din urmă fiind însărcinate cu
supravegherea îndeplinirii obiectivelor prevăzute de tratate, în acest sens beneficiind
de o serie de instrumente juridice.
Dreptul primar al Uniunii Europene prevalează atât asupra dreptului derivat
al Uniunii, cât și asupra celui convențional (normelor care provin din angajamentele
externe ale Uniunii).
În raport cu dreptul derivat, nici un act unional nu poate deroga de la regulile
stabilite în tratatele Uniunii. În acelaşi timp, regulile cuprinse în tratate nu pot face
obiectul nici unui control jurisdicţional în dreptul Uniunii. Conformitatea acţiunilor
statale şi ale instituţiilor europene cu dispoziţiile tratatelor este asigurată prin
controlul de legalitate excitat de Curtea de Justiţie.
Orice revizuire a tratatelor este posibilă numai pe baza procedurilor special
prevăzute (art 48 TUE conține prevederi privind procedura de revizuire ordinară și
proceduri de revizuire simplificată), fiind interzisă orice revizuire realizată prin
intermediul unei practici a instituțiilor sau a statelor membre.
În același timp, asigurarea preminenței tratatelor este asigurată și în raport de
 acordurile externe ale Uniunii, Curtea de justiție fiind chemată, în conformitate cu art.
dreptul derivate -
actele adoptate de 218 alin. (11) TFUE, să avizeze a priorii această conformitate.
instituții
Actele Uniunii ce intră în categoria izvoarelor primare ale dreptului unional, a
legislaţiei fundamentale, nu sunt prevăzute în mod limitativ, statele membre putând,

157
 în materiile care nu sunt reglementate prin legislaţia fundamentală, să creeze noi
reguli pe calea convenţiilor internaţionale.
3.2. Dreptul derivat
Acesta include actele adoptate de instituţiile Uniunii în scopul aplicării
prevederilor tratatelor. Astfel, în conformitate cu art. 288 TFUE:
„Pentru exercitarea competențelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente,
directive, decizii, recomandări și avize.
Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate

 elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru.

acordurile internaționale Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la
rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce
privește forma și mijloacele.
Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică
destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceștia.
Recomandările și avizele nu sunt obligatorii”
3.3. Acordurile internaționale
Uniunea Europeană, dotată cu personalitate juridică, poate încheia, prin
instituţiile sale, acorduri internaţionale cu state terţe sau cu organizaţii internaţionale.
Acordurile încheiate de Uniune în cadrul relațiilor sale externe leagă în egală măsură
instituțiile Uniunii și statele membre. Aceste acorduri intră în ordinea juridică a
Uniunii fără nici o transformare, din momentul intrării lor în vigoare. Locul pe care
ele îl ocupă în ordinea juridică unională este unul de subordonare fără de sursele
dreptului primar (tratatele atribuind competenţe în domeniul încheierii de acorduri
internaţionale, acestea din urmă nu ar putea să le contravină), însă au o forţă juridică
superioară în raport cu sursele dreptului derivat .
Principalel tipuri de acorduri încheiate de Uniune pot fi grupate în:
- acorduri comerciale şi de cooperare economică, încheiate cu state nemembre

 şi organizaţii internaţionale;
principiile generale de - acorduri de parteneriat şi asociere cu state membre;
drept
- acorduri de asociere cu state care se pregătesc să devină membre ale Uniunii
Europene.
Încheierea acestor acorduri se desfășoară după procedura prevăzută de art.
218 TFUE, fiind negociate, cel mai adesea, de Comisie, în baza autorizării date de
158
Consiliul şi în conformitate cu directivele stabilite de acesta, Consiliul adoptând
decizia privind încheierea acordului după aprobarea Parlamentului European
3.4. Principiile generale de drept
Alături de izvoarele primare, izvoarele derivate şi acordurile internaţionale,
sunt considerate izvoare ale dreptului Uniunii (izvoare nescrise) şi principiile
generale de drept, la care se recurge în scopul interpretării şi completării regulilor
decurgând din izvoarele scrise. Acesta s-au degajat progresiv din jurisprudența Curții
de Justiție, aducând o contribuție importantă la formarea dreptului Uniunii Europene.
Locul acestor principii în ierarhia normelor juridice comunitare este de unul
de superioritate faţă de actele de drept derivat şi acordurile internaţionale, dar de
subordonare faţă de tratatele Uniunii.
În literatura de specialitate, principiile generale ale dreptului au fost clasificate
în trei categorii:
a) Principii juridice obligatorii care sunt o moştenire comună a Europei
Occidentale, ca o formă a dreptului natural (intră în această categorie principile
dreptului internaţional, în măsura în care sunt compatibile cu structura juridică a
Uniunii Europene, spre exemplu principiul teritorialităţii);
b) Principii comune legislaţiei statelor membre (întră în această categorie
principiul certitudinii juridice/al previzibilităţii aplicării legii la o situaţie specifică),
principiul protejării intereselor legitime, principiul legalităţii în administraţie,
principiul proporţionalităţii/al echilibrului între acţiunea desfăşurată şi scopul
propus), ca și o serie de principii procesuale şi procedurale, precum principiul
dreptului fiecărei persoane la un proces corect, principiul respectării dreptului la
apărare; principiul autorităţii de lucrul judecat etc.);
c) Principii decurgând din regulile generale inerente ordinii juridice a Uniunii
(principii deduse din însăşi natura Comunităţilor şi a Uniunii, cum este cazul
principiului nediscriminării pe motiv de cetăţenie, echilibrului instituţional, cooperării
loiale între instituţii etc.).
Utilizarea acestor principii permite să se acopere lacunele care încă există în
sistemul dreptului scris, având în vedere caracterul de noutate al dreptului Uniunii.
Recursul la principiile generale de drept, generalizat în practica instanței
europene, dă posibilitatea judecătorului unional să aleagă regulile ce oferă soluţia cea

159
 mai bună, în funcţie de imperativele ordinii juridice a Uniunii şi să le încorporeze
acesteia.
Identificând principiile generale acceptate în ordinea juridică naţională a
statelor membre şi reţinându-le pe acelea care corespund specificului Uniunii, Curtea
de Justiţie a consacrat o parte importantă a jurisprudenței sale principiului respectării
drepturilor fundamentale ale omului, în absența unor referințe exprese la el în tratate.
Curtea s-a folosit de protecţia drepturilor omului, pentru a extinde prerogativele
dreptului comunitar, folosind-o chiar și împotriva acţiunilor statale, apreciind în
raport de acesta conformitatea acțiunii statale cu dreptul comunitar .
Principiul respectării drepturilor fundamentale va fi prevăzut pentru prima
dată în legislaţia Uniunii prin Tratatul de la Maastricht, dezvoltat prin Tratatul de
Amsterdam şi întărit prin adoptarea, în cadrul Conferinţei interguvernamentale de la
Nisa din 7-11 decembrie 2000, a Cartei drepturilor fundamentale din Uniunea
Europeană, document anexat Tratatului de la Lisabona, la care se va raporta în viitor
Curtea de Justiţie atunci când va aprecia compatibilitatea unor acte unionale sau
statale cu drepturile fundamentale. În plus, prin acest tratat se prevede aderarea
Uniunii Europene la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului, ceea ce
presupune o extindere considerabilă a garanțiilor oferite.
Fac parte din categoria drepturilor omului astfel enunţate dreptul la
inviolabilitatea domiciliului, dreptul de a forma sindicate, dreptul de a alege şi de a fi
ales, dreptul la respectarea vieţii private etc., toate acestea reprezentând principii deja
recunoscute de Curtea de Justiţie .
Tratatul de la Lisabona înscrie elementul esențial al acestui principiu,
nediscriminarea, printre valorile comune ale Uniunii, aplicații particulare primind în
materie de egalitate între femei și bărbați, egalitate de de șanse în general sau libertate
 de circulație. Potrivit acestui principiu, astfel cum s-a degajat el din jurisprudența
jurisprudența CJUE
Curții, situațiile comparabile nu trebuie să fie tratate de o manieră diferită decât dacă
diferența de tratament este obiectiv și rezonabil justificată printr-un obiectiv legitim.
3.5. Jurisprudența CJUE
Specificitatea jurisdicției europene determină un statut aparte pe care îl are
jurisprudența creată de aceasta față de regimul juridic al jurisprudenței create de
instanțele naționale. Acest statut derivă din realitatea potrivit căreia construcția
juridică a Uniunii Europene se bazează pe existența a două mari tradiții juridice:
160
 - sistemul de drept romano-germanic (sau continental), preponderent la nivelul
statelor membre ale Uniunii, în care, deși se recunoaște importanța jurisprudenței,
statutul cesteia este incert,
- sistemul anglo-saxon (common law) în care jurisprudența este pe primul loc
în ierarhia izvoarelor dreptului.
În pofida acestei confruntări între cele două sisteme de drept, nu se poate
ignora rolul pe care Curtea de Justiţie îl are în asigurarea unităţii de interpretare, în
umplerea lacunelor dreptului Uniunii, în dezvoltarea acestuia. Multe dintre conceptele
de bază ale dreptului Uniunii precum efectul direct, prioritatea, aplicabilitatea directă
etc, au fost create prin jurisprudenţa Curţii, aceasta îndeplinind astfel o funcție cvasi-
normativă.
Deși tributară inițial sistemului continental (hotărârile nu făceau trimitere la
alte hotărâri pronunțate în materii similare), în timp, pentru celeritatea activității sale,
jurisprudența Curții a fost influențată și a preluat unele concepte din common law
(Curtea începând să citeze pasaje și să facă trimiteri exprese la jurisprudența sa
anterioară). Astfel, Curtea a combinat în jurisprudența sa trasăturile caracteristice ale
celor două sisteme de drept, fără a se atașa definitiv de vreunul dintre acestea.
Fără a fi un izvor veritabil de drept în sensul sistemului de drept anglo-saxon,
jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene constituie o sursă importantă a
dreptului unional. Practica acesteia de a face trimitere la deciziile anterioare, a
apropiat-o de sistemul common law, fără însă a avea valoarea juridică a precedentului
în accepțiunea acestui sistem, Curtea dispunând, în același timp, și de posibilitatea de
a reveni asupra propriilor decizii, proprie sistemului de drept romano-germanic.
Din aceeaşi specificitate a naturii dreptului Uniunii, pe de o parte, şi a naturii
jurisprudenţei Curţii, pe de altă parte, orice jurisdicţie naţională poate invoca o
hotărâre a Curţii, pentru a pronunţa o hotărâre proprie.

1. Care sunt trăsăturile caracteristice ale dreptului UE?

2. Explicați autoritatea dreptului primar în raport cu celelalte izvoare ale dreptului UE

161
 1.

2.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10

1. Aspecte preliminare privind funcția legislativă în UE

 În scopul a se evita inducerea ideii de concurenţă cu legea din sistemele
funcția legislativă în
UE interne ale statelor membre, pentru desemnarea modalităţilor specifice de adoptare a
actelor normative la nivelul Europei comunitare s-a folosit multă vreme termenul de
„proces decizional”.
Tratatul de la Lisabona consacră însă expres existența unei competențe
legislative a instituțiilor UE, reţinând în art. 14 alin. (1) TUE: „Parlamentul European
exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară”. În acest scop, este
instituită o procedură legislativă ordinară (aplicabilă în peste 80 de domenii), ce
constă în adoptarea, la propunerea Comisiei, a unui regulament, a unei directive sau a
unei decizii prin votul Consiliului în codecizie cu Parlamentul European. În anumite
domenii Consiliul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, organe consultative
ale Uniunii, sunt asociate la luarea deciziilor.
În domenii ținând de foștii piloni interguvernamentali sau în alte domenii
sensibile (precum fiscalitatea şi bugetul), se instituie proceduri legislative speciale. În
temeiul articolului 289 § 2 TFUE, acestea se adoptă de către Parlamentul European
cu participarea Consiliului sau de către Consiliu cu participarea Parlamentului
 European. Se consideră că pentru adoptarea unui act, prin această procedură, este
limite ale competenței
legislative a necesară realizarea unanimităţii în cadrul Consiliului, precum şi obţinerea unei
instituțiilor UE
aprobări din partea Parlamentului, observându-se că, în acest fel, statele membre
dispun de un veritabil drept de veto, în timp ce membrii Parlamentului European au
un rol mai mic, deoarece nu mai deţin aceleaşi atribuţii ca în cazul procedurii
legislative ordinare .
În acelaşi timp însă, competenţa legislativă a autorităţilor europene comportă

 o serie de limite:
tipologia actelor
Uniunii și ierarhia
acestora
162
  instituțiile europene pot adopta acte de drept derivat numai în acele domenii în
care le-a fost acordată această competență prin tratate (principiul atribuirii de
competențe), iar în domeniile care fac obiect de competență partajată cu statele
membre, adoptarea de acte normative este subordonată respectării principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii;
 în exercitarea funcției legislative, instituțiile europene pot adopta doar acele
tipuri de acte prevăzute în tratate, respectiv cele prevăzute în art 288 TFUE.
Tratatul de la Lisabona stabileşte o ierarhie între normele europene şi
stabileşte două tipuri de acte: actele legislative, stabilite prin procedură legislativă
ordinară sau specială (Articolul 289 TFUE) şi acte nelegislative, care la rândul lor pot
fi de două categorii:
- actele delegate, ce modifică sau completează anumite elemente neesenţiale
ale unui act legislativ şi care sunt adoptate de către Comisie sub controlul
Parlamentului European şi al Consiliului Uniunii (Articolul 290 TFUE),
- acte de executare (în general, adoptate de Comisie), ce stabilesc modalităţile
de punere în aplicare a actelor legislative (Articolul 291 TFUE).
Această nouă clasificare permite stabilirea unei ierarhii de norme mai precisă.
Tratatul stabileşte o diferenţiere netă între actele legislative şi cele inferioare,
dispunând că în cazul în care examinează un proiect de act legislativ, Parlamentul
European şi Consiliul se abţin de la adoptarea de acte care nu au fost prevăzute de
procedura legislativă aplicabilă domeniului respectiv (Articolul 296 TFUE).
Importanţa acestei precizări rezidă în faptul că ea duce la concluzia că un act
legislativ nu va putea lua decât forma unui regulament, a unei directive sau a unei
decizii, şi nu a unei recomandări sau a unui aviz.

2. Regulamentul
Regulamentul este principalul izvor al dreptului derivat, actul cel mai
 important aflat la dispoziţia instituţiilor Uniunii Europene, având aplicabilitate
regulamentul
generală, fiind obligatoriu în toate elementele sale şi direct aplicabil în fiecare stat
membru.
- Aplicabilitatea generală, ca trăsături definitorie a regulamentului constă în
caracterul nedeterminat, neindividualizat al situaţiilor la care se aplică, formularea lui

163
în abstract (asemănător cu legile interne), în vederea aplicării sale la un număr
nedeterminat de persoane şi în mod repetat, unor situaţii obiectiv definite.
- Obligativitatea regulamentului în toate elementele sale, este o caracteristică
a regulamentului care îl distinge de celelalte acte de drept derivat - de recomandări şi
avize, care au un caracter îndrumător şi de directive, care sunt obligatori numai în
ceea ce priveşte rezultatul de obţinut, nu şi în ceea ce priveşte mijloacele de realizare
a acestuia.
Fiind obligatoriu în toate elementele sale, statele membre nu pot aplica
regulamentul în mod incomplet sau selectiv; chiar dacă la emiterea lui s-a avut în
vedere o situaţie specifică unei anumite zone din spaţiul Uniunii, el are aplicabilitate
în toate sistemele de drept naţionale şi în toate situaţiile similare ce vor apărea în
timp. Regulamentul fiind obligatoriu, un stat membru nu poate refuza să se
conformeze acestuia pe motivul că a formulat rezerve faţă de el în faza de proiect şi
nici nu poate justifica nerespectarea obligaţiilor pe care acesta le impune prin
invocarea unor dispoziţii sau practici din ordinea internă.
- Aplicabilitatea directă a regulamentului are în vedere:
a) pe de o parte, faptul că nu este necesară vreo acţiune legislativă formală din
partea statelor membre pentru intrarea acestuia în vigoare, el aplicându-se direct în
dreptul intern al statelor membre.
Este interzisă transformarea conţinutului unui regulament în prevederi
legislative naţionale întrucât prin aceasta aplicarea regulamentului nu ar fi uniformă
în toate statele membre, natura şi forţa juridică ale actelor normative interne fiind
diferite de la un sistem de drept la altul. Statelor membre le revine obligaţia de a-şi
adapta dreptul lor naţional pentru a preveni sau înlătura orice contradicţie cu un
regulamental Uniunii şi, de asemenea, de a lua măsuri de executare, de aplicare a
regulamentului respectiv.
b) pe de altă parte, regulamentul are un efect direct în sensul că este apt să
confere drepturi şi să impună obligaţii celor cărora li se adresează (persoane fizice sau
juridice, state membre sau organe ale acestora), drepturi şi obligaţii ce pot fi invocate
în faţa jurisdicţiilor naţionale sau a celei europene.
Odată adoptat un regulament într-un domeniu al acţiunii comunitare, un stat
membru nu mai poate adopta el însuşi reguli proprii sau alte măsuri care contravin

164
 acestuia şi nici nu mai poate să încheie acorduri cu state terţe care să conţină
reglementări contrare regulilor stabilite la nivelul Uniunii.
După procedura folosită pentru adoptarea sa, regulamentul poate avea
caracter legislativ sau nelegislativ, regulamentele fără caracter legislativ trebuind să
nu deroge de la actele a căror punere în aplicare o realizează.
Pentru adoptarea unui regulament trebuie observate o serie de condiţii de fond
şi de formă, unele anterioare adoptării sale (înaintarea propunerii de către organul
competent, de regulă Comisia Europeană şi obţinerea avizelor necesare din partea
Parlamentului, CESE sau CoR) alte concomitente adoptării (motivarea în fapt şi în
drept a hotărârii luate), altele ulterioare adoptării regulamentului (publicarea lor
obligatorie în Jurnalul Oficial al UE).
Regulamentul intră în vigoare în 20 de zile de la dat publicării, dacă o altă
dată nu este menţionată în chiar textul său.

3. Directiva

 Ca şi regulamentul, directiva face parte din categoria actelor obligatorii însă,

directiva spre deosebire de primul, directivă obligă statul membru căruia i se adresează numai
în privinţa rezultatului ce trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale posibilitatea de a
alege forma şi mijloacele de realizare efectivă. Astfel, directiva apare ca un
instrument legislativ indirect, sau o lege-cadru, un instrument de armonizare a
drepturilor naționale.
Înscrierea directivelor în categoria actelor ce pot fi adoptate la nivelul Uniunii
a fost determinată de necesitatea ca, alături de uniformizarea juridică realizată prin
intermediul regulamentului, să se găsească şi o formulă care să permită statelor
membre aplicarea dreptului Uniunii ţinând cont de particularităţile naţionale.
De regulă, directivele sunt emise de către Consiliu și/sau de Parlament, ori de
către Comisie, putând avea caracter legislativ sau nelegislativ. Din punctul de vedere
al destinatarilor, directiva poate avea caracter general sau individual.
Directivele sunt obligatorii, ele stabilesc însă în sarcina statelor o obligaţie de
rezultat și nu de mijloace. Prin directive se stabilesc, de regulă, doar obiectivele de
atins, urmând ca statele să aprecieze asupra mijloacelor şi formei de implementare a
acesteia, cu respectarea unor termene impuse.

165
 Această libertate de alegere a statelor în privinţa mijloacelor şi formă de
aplicare a directive a înregistrat în ultima perioadă o restrângere, în tot mai multe
materii care presupun un grad mare de precizie instituţiile Uniunii stabilind ele însele
măsurile de implementare ce trebuie luate pentru a se asigura o deplină eficacitate în
dreptul intern.
Directivele trebuie transpuse în dreptul intern al statelor cărora li se
 adresează, pentru ca rezultatul urmărit să fie atins, ceea ce presupune modificarea
obligație de legislaţiei naţionale sau adoptarea unor prevederi legale în domeniile care fac obiectul
transpunere
ei. Netranspunerea unei directive presupune o încălcare a obligațiilor ce revin
statelor, putând determina angajarea răspunderii statului respectiv.
Transpunerea (implementarea) directivei nu presupune introducerea acesteia
 în ordinea juridică naţională, ci luarea la nivel intern, a unor măsuri de executare a
efect direct vertical în
caz de netranspunere directivei, acestea din urmă făcând parte din dreptul intern.
sau transpunere
În ceea ce priveşte efectul direct al directivei acesta a făcut obiectivul unor vi
defectuoasă
controverse doctrinare şi jurisprudenţiale. Deşi din Tratatul CEE (art. 189, alin. 3), ca
dealtfel nici din noua reglementare (art. 288 TFUE) nu reiese existenţa unui efect
direct al directivei, Curtea de Justiţie a recunoscut, în deciziile sale, aplicabilitatea
directă a directivelor, considerând că, fiind acte obligatorii, particularii au dreptul să
le invoce în faţa jurisdicţiei naţionale sau comunitare. Astfel, în cazul în care
autorităţile naţionale nu iau măsurile corespunzătoare pentru transpunerea directivei
în mod corespunzător (cu respectarea tuturor cerinţelor de securitate şi certitudine
juridică) în dreptul intern, statul respectiv nu s-ar putea prevala de propria sa culpă
pentru a refuza jurisdicţiilor sale dispoziţii de natura să producă efectele directe.
Jurisprudenţa europeană recunoaşte posibilitatea pentru autorităţile naționale de a
aplica direct o directivă, adică de a o aplica fără ca aceasta să fi fost transpusă în
prealabil la nivel naţional, dacă termenul de transpunere stabilit a expirat.
Efectul direct al directivei (deci posibilitatea pentru particulari de a invoca în
justiţie o directivă împotriva unui stat membru) se poate manifesta numai ca
modalitate de sancţionare a netranspunerii ei în termenele stabilite sau transpunerii
defectuoase şi numai dacă obligaţia impusă statului prin directivă este necondiţionată
şi suficient de precisă.
 Chiar şi în situaţiile când se acceptă aplicabilitatea directă a directivei, aceasta
decizia nu poate fi invocată de particulari decât împotriva autorităţilor publice ale statelor
166
membre (are un efect direct vertical), neputând fi invocată în raporturile dintre
particulari (nu are deci şi un efect direct orizontal).
În cazul în care un stat membru nu-şi îndeplineşte obligaţia de a transpune
directiva în legislaţia naţională, persoanele vătămate prin această netranspunere pot să
pretindă repararea daunelor suferite cu condiţia ca rezultatul prevăzut de directiva să
comporte atribuirea de drepturi în beneficiul persoanelor, conţinutul acestor drepturi
să fie identificabil pe baza dispoziţiei directive şi să existe o legătură cauzală între
încălcarea obligaţiei ce incumbă statului şi daunele suferite de persoana lezată
Adoptarea directivei se face cu respectarea aceloraşi condiţii de fond şi de
timp cerute şi în cazul regulamentului, directivele, înainte de publicare, comunicându-
se persoanelor interesate (statelor membre), producând efecte juridice de la data
notificării.

4. Decizia
Decizia era în tratatele anterioare un act comunitar cu caracter individual,
obligatoriu în toate elementele sale pentru cei cărora li se adresa – state membre,
instituţii comunitare, persoane fizice sau juridice. În această reglementare, deciziile
nu cuprindeau reguli generale, aplicabile unor categorii abstracte de destinatari, ci se
adresau unor subiecţi determinaţi.
Potrivit art. 288 par. 4 TFUE, ”Decizia este obligatorie în toate elementele
sale. În cazul în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru
aceștia”. Decizia își pierde astfel caracterul său de act exclusiv individual fără însă ca
prin aceasta să se realizeze o dublare a regulamentului pentru că, spre deosebire de
acesta, decizia privește o un subiect individul, o speță concretă. Consacrarea
posibilității de a lua forma unui act în care destinatarii nu trebuie precizați vine să
acopere o practică deja existentă, în care sub această denumire erau adoptate anumite
hotărâri în cazuri prevăzute sau nu în tratate, a căror valoare juridică trebuia analizată
de la caz la caz, în funcție de conținutul lor și de obligațiile prevăzute.
Prin decizie, instituţiile abilitate pot conferi drepturi sau pot impune obligaţii,
pot autoriza o acţiune sau pot să ceară abţinerea subiectelor de a face ceva, sau pot să
dea explicaţii cu privire la o altă decizie.
O decizie poate fi adoptată ca act legislativ de Parlament și Consiliu, prin
procedură legislativă ordinară, sau doar de Consiliu, printr-o procedură specială, iar

167
 în calitate de act nelegislativ, de Consiliul European, Consiliu, Comisie sau Banca
Centrală Europeană.
Decizia este obligatorie în toate elementele sale, caracteristică prin care se
aseamănă cu regulamentul şi se distinge de directivă.
Decizia are aplicabilitate imediată şi directă, ea fiind receptată, integrată în
dreptul intern al statelor membre din momentul adoptării, fără să fie necesară luarea
unor măsuri naţionale pentru transpunerea ei şi având un efect direct, destinatarii şi
terţii putând să se prevaleze de ea în justiţie.
Pentru invocarea unor decizii adresate statelor membre, acestea trebuie să
satisfacă totuşi criteriile de claritate, precizie şi necondiţionalitate, să nu lase nici un
fel de marjă de apreciere discreţionară în ceea ce priveşte executarea sa.
Ca şi directivele, deciziile se comunică celor interesaţi, producând efecte
juridice de la data notificării şi se publică Jurnalul Oficial.

 5. Recomandările şi avizele
recomandările și
avizele
Spre deosebire de celelalte acte emise de instituţiile Uniunii, recomandările şi
avizele nu au forţă juridică obligatorie şi, pe cale de consecinţă, nu pot fi contestate în
justiţie.
Recomandarea este în general folosită pentru a orienta pe destinatar cu privire
la linia de conduită pe care să o adopte.
Avizul reprezintă un punct de vedere, o opinie a unei instituţii a Uniunii cu
privire la o chestiune concretă. El poate fi emis din oficiu sau la cererea persoanelor
interesate ori a statului membru sau a altor instituţii europene şi nu produce efecte
juridice.
Nu sunt avute în vedere aici avizele adoptate în cadrul procedurilor legislative
prin care se adoptă acte obligatorii (acestea neadresându-se unor subiecte exterioare),
ci doar acele avize care exprimă poziţia instituţiei europene de la care emană.
Avizele nu sunt însă lipsite de orice efect juridic. Spre exemplu în procedura
de constatare a încălcării obligațiilor, nerespectarea ”avizului motivat” al Comisiei o
abilitează pe aceasta să sesizeze Curtea de Justiție. În cazul recomandărilor, Curtea a
considerat de asemenea că acestea nu sunt lipsite de orice efect juridic, pronunțându-
se în sensul luării în considerare a lor de către judecătorii naţionali dacă sunt
susceptibile să clarifice unele dispoziţii interne, în scopul de a se asigura deplina lor

168
 aplicare sau dacă sunt destinate să completeze dispoziţiile dreptului comunitar
obligatoriu .

1. Care sunt tipurile de acte ce pot fi adoptate de instituțiile UE

2. Comparați regulamentul cu directiva.

1.

2.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11

1. Raportul dintre dreptul UE şi dreptul naţional

Din caracteristica Dreptului Uniunii Europene de a fi un sistem juridic integrat
în dreptul intern al statelor membre decurge necesitatea stabilirii locului pe care
acesta îl ocupă în sistemele juridice naționale ale statelor membre.
Raportul dintre dreptul Uniunii şi drepturile naționale este un raport extrem de
complex, având în vedere, pe de o parte, faptul că ambele sisteme de drept se
adresează aceloraşi persoane şi, pe de altă parte, condiţionarea aplicării dreptului
Uniunii de încorporarea sa în sistemul juridic naţional.
Înainte de toate, este un raport de cooperare între cele două ordini juridice,
care presupune, în principal, o participare a autorităţilor naţionale, cu mijloacele
proprii, la atingerea obiectivelor Uniunii prin aplicarea dreptului acesteia.
Pentru determinarea acestui raport, este necesar precizarea a trei aspecte: cum
se asigură aplicabilitatea dreptului Uniunii în ordinea juridică internă a statelor
membre, care este locul pe care-l ocupă şi autoritatea pe care o are în cadrul dreptului
naţional.
a) Aplicabilitatea imediată

 Tratatele originare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie au consacrat aplicarea, în

aplicabilitatea imediată a raporturile dintre dreptul Uniunii şi dreptul naţional, a doctrinei moniste din dreptul
dreptului UE
internaţional, în conformitate cu care ordinea juridică internaţională şi ordinea
juridică naţională sunt două componente ale aceleiaşi ordini, tratatele internaţionale
aplicându-se imediat şi direct în ordinea juridică naţională, fără să fie necesară

169
 transpunerea lor în norme juridice interne. Norma juridică internaţională se va aplica
însă cu titlul de drept internaţional.
Îmbrăţişarea monismului a fost determinată de exigenţele integrării europene,
de imperativul asigurării unei aplicări uniforme a dreptului comunitar în toate statele
membre cu aceiaşi forţă juridică. Această orientare a creat însă o serie de dificultăţi
pentru statele cu tradiţie dualistă (Germania, Italia, Marea Britanie, Danemarca etc),
 care au trebuit să-şi modifice reglementările interne şi să recunoască aplicabilitatea
efectul direct al dreptului
UE imediată şi directă a dreptului european.
Aplicabilitatea imediată a dreptului Uniunii presupune naşterea în sarcina
destinatarilor a obligaţiei de respectare şi aplicare a normei unionale imediat ce
aceasta a fost adoptată (de fapt, după publicarea în Jurnalul Oficial), fără a fi necesară
trecerea vreunui termen sau îndeplinirea vreunei alte formalităţi de transpunere a
acesteia în norme juridice interne. Aplicarea normei europene se va face cu titlul de
drept al UE, nu cu titlul de drept naţional.
Întregul drept al Uniunii este de aplicabilitate directă, indiferent de izvoarele
sale.

b) Efectul direct al dreptului Uniunii

Ca o consecinţă a aplicării sale directe, dreptul UE produce un efect direct, în
sensul că este susceptibil de a crea drepturi şi obligaţii nu numai pentru statele
membre, şi pentru particulari. Această caracteristică de a produce un efect directe este
de esenţa ordinii juridice a Uniunii Europene, prin aceasta deosebindu-se în mod
evident de dreptul internaţional, printre subiectele căruia nu figurează persoanele
fizice sau juridice, acestea neputând fi titulare de drepturi şi obligaţii direct din
normele dreptului internaţional.
Efectul direct al dreptului Uniunii constă, aşadar, în aptitudinea acestuia de a
crea drepturi şi obligaţii concrete pentru persoanele fizice şi juridice din statele
membre şi în posibilitatea acestora de a invoca normele Uniunii în faţa instanţelor
 naţionale şi organelor unionale.
efect direct complet
(vertical și orizontal) Dacă în ceea ce priveşte legislaţia secundară efectul direct este prevăzut în
mod expres în tratate în cazul unora dintre acestea, Curtea de Justiţie a stabilit ca
acelaşi efect produce şi legislaţia primară, persoanele fizice sau juridice putându-se
170
 prevala de dispoziţiile tratatelor pentru a intenta o acţiune în justiţie. Motivându-şi
această soluţie, Curtea a arătat că ordinea juridică comunitară este o nouă ordine
legală, autonomă, ale cărei subiecte nu sunt doar statele membre, ci şi resortisanţii
acestora. Independent de dreptul naţional, dreptul comunitar creează pentru
particulari nu numai obligaţii, ci le conferă şi drepturi, acestea din urmă rezultând nu
numai dintr-o atribuire explicită, ci pot apărea şi ca un drept corelativ al unei obligaţii
instituite prin tratate în sarcina statelor membre. Neîndeplinirea de către stat a
obligaţiei impuse de dreptul comunitar dă dreptul resortisanţilor acestuia să o invoce
în faţa instanţelor judiciare naţionale şi comunitare.
Unele dintre normele juridice ale Uniunii beneficiază de un efect direct
complet, în sensul că drepturile pe care ele le conferă sau obligaţiile pe care le impun
pot fi invocate atât în raporturilor cu instituțiile Uniunii sau cu cele naţionale („efect
vertical”), cât şi în raporturile cu ceilalţi particulari („efect orizontal”). Au un astfel
de efect:
- unele dintre dispoziţiile tratatelor Uniunii care creează în mod expres
drepturi şi obligaţii pentru particulari,
- regulamentul ca principală sursă a dreptului derivat al Uniunii, şi
- deciziile instituţiilor Uniunii care îi au ca destinatari pe resortisanţii statelor
 membre.
efect direct limitat
Efectul direct se deduce din conținutul actului în discuție, criteriile de
(doar vertical) -
directivele apreciere fiind caracterul necondiționat și suficient de precis al dispozițiilor acestuia.
O normă este necondiționată atunci când determină comportamentul autorității care
trebuie să o pună în aplicare. Ținută să aplice actul, aceasta nu dispune de nici o
putere de apreciere. Conținutul normei este suficient de precis atunci când aceasta
stabilește clar drepturile și obligațiile la care dă naștere.
Aceste criterii de apreciere se aplică atât în ceea ce privește tratatele, cât și
regulamentele, refuzându-se, spre exemplu să se recunoască acest efect unui
regulament care necesita luarea unor măsuri naționale de aplicare.
Instanţa europeană a decis că şi prevederile din decizii pot avea efect direct,
cu respectarea aceloraşi condiţii: să fie suficient de clare, precise, necondiţionate şi să
nu depindă de măsuri de implementare.
În cazul altor norme ale Uniunii, efectul direct este limitat, ele putând fi
 invocate numai în raporturile particularilor cu autorităţile statale. Astfel, în ceea ce
primatul dreptului UE
171
priveşte efectul direct al directivelor acesta este condiţionat de transpunerea lor în
ordinea juridică internă, prin adoptarea legislaţiei sau a altor măsuri de către
autorităţile naţionale. Între directivă şi persoana fizică sau juridică se interpune
întotdeauna o lege naţională. Dacă, după expirarea perioadei de implementare
prevăzută în directivă, statul nu a implementat directiva, sau a implementat-o
incorect, iar aceasta avea prevederi mai favorabile pentru subiectele de drept decât
legea naţională în vigoare, acele prevederi din directivă care conferă persoanelor
drepturi pot fi invocate direct în faţa instanţelor, cu condiţia să fie suficient de clare,
precise şi necondiţionate.
Astfel, directivele adresate statelor membre au numai un efect direct vertical,
particularii putându-le invoca împotriva unui stat care nu s-a conformat prescripţiilor
lor.
c) Primatul dreptului Uniunii Europene
Caracteristica dreptului Uniunii de a produce un efect direct în dreptul intern
al statelor membre face necesară stabilirea locului pe care îl va ocupa norma
europeană în dreptul intern în raport cu normele naţionale şi cum se va rezolva un
eventual conflict între o normă naţională şi norma comunitară.
În condiţiile în care legislaţia comunitară nu conţinea o reglementară expresă
în acest sens, răspunsul la această problemă a fost dat tot de Curtea de Justiţie, care a
statuat cu caracter de principiu, prioritatea (primatul) dreptului comunitar în faţa
dreptului naţional al statelor membre (jurisprudența cauza Costa/ ENEL). Această
soluţie este dealtfel singura compatibilă cu caracterul integrator al dreptului Uniunii.
În cazul în care s-ar recunoaşte posibilitatea aplicării unei norme naţionale contrară
dreptului Uniunii, dându-se astfel eficienţă interesului naţional în dauna celui comun,
al Uniunii, însăşi existenţa Uniunii Europene şi a dreptului său ar fi pusă în discuţie.
În virtutea principiului primatului, al supremaţiei dreptului Uniunii, regulile
acestuia vor face inoperante orice reguli de drept naţional, în măsura în care ar fi
contrare. Prioritatea dreptului Uniunii presupune două aspecte:
- imposibilitatea pentru o lege naţională posterioară de a contraveni normelor
dreptului Uniunii, și
- aptitudinea normei unionale posterioare de a modifica sau a face inaplicabile
norme juridice naţionale.

172
 Aplicându-se direct în ordinea juridică a statelor membre şi cu prioritate,
regulile dreptului Uniunii se impun tuturor organelor interne, inclusiv jurisdicţiilor
naţionale, care au obligaţia să le dea eficienţă completă, înlăturând orice regulă
naţională contrară fără a aştepta intervenţia legiuitorului naţional de abrogare a
acestora.
Regula priorităţii dreptului Uniunii Europene este generală şi absolută,
aplicându-se oricărei norme interne, indiferent de rangul acesteia, deci şi unei norme
constituţionale. Acceptarea principiului primatului dreptului Uniunii la nivelul
statelor membre nu s-a realizat fără dificultăți, mai ales dacă se pune problema
acceptării primatului dreptului Uniunii în raport cu constituțiile naționale. Situațiile
de conflict între o normă europeană și constituția unui stat sunt, în cele mai multe
cazuri, ipotetice, în condițiile în care toate statele au realizat adaptările constituționale
 necesare la cerințele specifice dreptului Uniunii Europene, consacrând, mai mult sau
obligația statelor de mai puțin explicit, principiul priorităţii acestui sistem de drept faţă de dreptul intern
respectare a dreptului
UE ori de câte ori există o contradicţie între regulile celor două categorii de norme
juridice.
Deși conturat ferm la nivel jurisprudențial, principiul primatului va avea
dificultăți de a fi consacrat formal. El a fost pentru prima dată reţinut în Tratatul
instituind o Constituție pentru Europa, care îl înscria în chiar textul tratatului (art. I-
6). Soluția nu a fost preluată și în Tratatul de la Lisabona, acesta eliminând din corpul
tratatului prevederea legată de acest principiu, anexând doar o declarație în acest sens
(Declaraţia nr. 17). Potrivit acestei Declarații, ”Conferința reamintește că, în
conformitate cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene,
tratatele și legislația adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu
dreptul statelor membre, în condițiile prevăzute de jurisprudența menționată anterior”.

2. Rolul statelor membre în aplicarea dreptului Uniunii Europene

2.1. Obligația de respectare a dreptului Uniunii Europene
Fiecare stat membru este responsabil de punerea în aplicare în cadrul
sistemului juridic naţional a dreptului Uniunii Europene (transpunerea în termenele
 stabilite, conformitate şi aplicare corectă).
principiul cooperării
loiale
Dacă edictarea dreptului UE este concentrată la nivelul autorităţilor europene,
acestea nu dispun, în schimb, de un monopol la nivelul punerii sale în aplicare, care,
173
 dimpotrivă, este încredinţată de regulă autorităţilor naţionale. Cooperarea statelor
membre la aplicarea dreptului Uniunii poate lua forma executării deciziilor europene
de către aparatul administrativ naţional, a asigurării respectării normelor Uniunii,
chiar şi prin constrângere, prin intermediul sistemului judiciar sau chiar a unor
intervenţii la nivel legislativ pentru completarea dispoziţiilor acestora. Rezultă,
aşadar, că efectivitatea dreptului european depinde în mare măsură de acţiunea
normativă, administrativă şi judiciară a statelor membre.
Statelor membre le revine obligaţia de a aplica dreptul Uniunii cu bună
credinţă, o obligaţie ce reprezintă transpunerea unei reguli fundamentale a dreptului
internaţional – pacta sunt servanda, în virtutea căreia statele membre ale Uniunii
Europene nu pot invoca propriul drept intern pentru a se sustrage unei obligaţii
internaţionale, şi, deci, unională. Această obligaţie este definită de o manieră foarte
clară de art. 4 alin. (3) TUE: „În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi
statele membre se respectă şi se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg
din tratate. Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru
asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele
instituţiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a
misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea
obiectivelor Uniunii.” In plus, conform art. 291 alin. (1) TFUE: „Statele membre iau
toate măsurile de drept intern necesare pentru a pune în aplicare actele obligatorii din
punct de vedere juridic ale Uniunii.”
Principalele consecințe practice ale obligației de loialitate sunt:
- statele membre nu trebuie să adopte sau să menţină în vigoare norme de
drept intern susceptibile de a elimina efectul util al dreptului Uniunii;
- statul este singurul responsabil de executarea regulamentelor şi de
transpunerea directivelor în termenul stabilit, abţinându-se în această perioadă, să
adopte măsuri care ar putea compromite rezultatele urmărite prin directivă;

 - statele membre sunt ținute de obligația de a răspunde în termene rezonabile

executarea la cererile de informaţii formulate de Comisie ca urmare a unei plângeri privind o
administrativă a
dreptului UE violare a dreptului Uniunii, permiţând astfel Comisiei să-şi exercite misiunea de a
veghea la aplicarea tratatului şi a dispoziţiilor luate de către instituţii în aplicarea
acestuia.
 2.2. Executarea administrativă a dreptului Uniunii Europene
executare indirectă
174
 Intervenția statelor membre în aplicarea dreptului Uniunii Europene se
circumscrie, cel mai adesea, funcţiei de executare a normelor stabilite la nivel
european prin intermediul aparatului administrativ naţional. Este vorba de o
administrare indirectă, ce intervine în absenţa unei administraţii europene
deconcentrate, revenind în primul rând statelor membre sarcina de a asigura
executarea pur administrativă a dreptului Uniunii prin adoptarea de decizii
individuale şi realizarea de acte materiale.
În absenţa unor reglementări precise şi riguroase cu privire la rolul statelor
membre în executarea dreptului comunitar, Curtea de Justiţie a adus o serie de
precizări care converg spre ideea că această competenţă nu constituie o simplă
facultate ci o veritabilă obligaţie, care include și sarcina de a interpreta propriile
puteri într-un mod care să asigure cea mai bună executare posibilă a dreptului
Uniunii.
Autorităţile naţionale ce intervin în aplicarea dreptului Uniunii acţionează
 întotdeauna în calitate de organe ale statului membru în cauză. În virtutea acestui
punerea în aplicare a
dreptului UE de către caracter statal, ele nu sunt supuse niciunei puteri ierarhice a instituţiilor europene,
instanțele naționale
acestea din urmă neputându-le transmite deci instrucţiuni sau să li se substituie, ori să
modifice sau să anuleze deciziile pe care autorităţile statale le adoptă .
 2.3. Punerea în aplicare a dreptului UE de către instanțele naționale
judecătorul național -
judecător de drept Controlul aplicării dreptului Uniunii de către autorităţile statelor membre
comun în dreptul Uniunii
revine în primul rând jurisdicţiilor naţionale, care sunt instanţele de drept comun în
această privinţă, CJUE exercitând doar o competenţă de atribuire, care se reduce la
minimul necesar pentru asigurarea autonomiei dreptului Uniunii. Cu excepţia
cazurilor în care competenţa este expres dată CJUE, magistratul naţional este acela
care pune în practică dreptul Uniunii, beneficiind de o competenţă deplină în
exercitarea funcţiei sale de judecător de drept comun în dreptul Uniunii.
Se produce astfel o dedublare funcțională a judecătorilor naționali, însărcinați
să asigure, în limitele competenței teritoriale, aplicarea efectivă a normelor europene.
Ca judecător de drept comun al dreptului Uniunii Europene, judecătorul național are o
competență deplină. El are sarcina de a aplica integral dreptul Uniunii, care face parte
integrantă din dreptul aplicabil în ordinea internă, fiind garantul drepturilor dobândite
de particulari în temeiul dreptului Uniunii. Rolul judecătorului național constă, pe de
 o parte, într-o obligație de diligență (de a interpreta dreptul național în conformitate
rolul judecătorului
național 175
cu dreptul Uniunii), iar pe de altă parte, într-o obligație de rezultat (de a lăsa
neaplicate normele naționale contrare dreptului Uniunii și de a alege soluţiile
naţionale cele mai potrivite pentru garantarea drepturilor justiţiabililor decurgând din
dreptul Uniunii).
Rolul judecătorului național ar putea fi rezumat astfel:
a) Judecătorul naţional este garantul drepturilor dobândite de particulari în
temeiul dreptului Uniunii, orice persoană putând invoca direct în faţa instanţelor
naţionale încălcarea unui astfel de drept printr-o dispoziţie a dreptului naţional sau
printr-o practică legislativă, administrativă sau judiciară.
În caz de încălcare a drepturilor pe care dreptul unional le conferă
particularilor prin neaplicarea sau aplicarea defectuoasă de către un stat a unei norme
europene, ori prin adoptarea sau menţinerea în vigoare a unei legi contrare,
judecătorul naţional are posibilitatea de a obliga statul vinovat la repararea
prejudiciilor suferite de aceştia. Responsabilitatea statului intervine pentru orice
formă de încălcare a dreptului Uniunii (netranspunerea unei directive, menţinerea sau
adoptarea unei legi contrare unui regulament) şi indiferent care ar fi autorităţile
publice autoare ale violării.
Prin jurisprudenţa sa, Curtea a stabilit trei condiţii ce se cer a fi îndeplinite
pentru a putea fi angajată răspunderea statului:
- regula de drept încălcată trebuie să aibă ca obiectiv conferirea de drepturi
particularilor iar conţinutul acestor drepturi să poată fi identificat;
- încălcarea dreptului să fie evidentă (spre exemplu, „să rezulte dintr-o
necunoaştere manifestă şi gravă de către autoritatea respectivă a limitelor care se
impun puterii sale de apreciere” - jurisprudența Brasserie du Pêcheur), şi
- să existe o legătură de cauzalitate între încălcarea obligaţiei ce incumbă
statului şi prejudiciul suferit de particular. În ceea ce priveşte întinderea obligaţiei,
aceasta trebuie să fie adecvată, în sensul că trebuie să permită compensarea integrală
a prejudiciilor suferite .
b) În temeiul principiului primatului dreptului Uniunii, judecătorul intern are
competenţa de a anula deciziile interne contrare normelor Uniunii (mai ales în
situaţia în care această „neconformitate” a fost constatată pe calea unei acţiuni în
neîndeplinirea obligaţiilor), de a face inaplicabilă orice dispoziţie naţională ce
diminuează eficacitatea dreptului Uniunii şi de a alege soluţiile naţionale cele mai
176
 potrivite pentru garantarea drepturilor justiţiabililor decurgând din dreptul Uniunii. În
plus, el este chemat să suplinească absenţa măsurilor de transpunere şi să se
substituie legiuitorului care nu a transpus sau a transpus incorect o directivă sau
decizie, dându-i eficiență, cu condiţia ca acestea să aibă un caracter clar şi precis.
Nu există, precum în statele federale, un raport de subordonare ierarhică
între instanțele naționale, statuând în calitate de judecători ai dreptului Uniunii
Europene, și CJUE.
2.4. Autonomia instituțională și procedurală a statelor membre în
aplicarea dreptului UE
 Această autonomie presupune, în principal, că protecţia drepturilor pe care
autonomia instituțională
și procedurală a statelor justiţiabilii le dobândesc urmare a dispoziţiilor Uniunii direct invocabile este
membre
asigurată în cadrul sistemelor juridice naţionale şi prin intermediul instrumentelor
juridice interne. În consecinţă, dreptul naţional este cel care determină natura
autorităţilor chemate să intervină şi puterile acestora. Semnificaţia concretă a acestei
autonomii este aceea că statele membre trebuie să pună la dispoziţia Uniunii
ansamblul mijloacelor de care dispun pentru aşi îndeplini misiunea lor executivă,
având însă dreptul de a alege aceste mijloace atât în ceea ce priveşte organele
însărcinate cu executarea, cât şi procedurile şi formele aplicabile pentru punerea în
executare a dreptului Uniunii.
a) În temeiul principiului autonomiei instituționale, nu depinde de dreptul
Uniunii dacă executarea actelor adoptate de instituţiile europene ţine de autorităţile
legislative sau executive ale statelor membre, dacă este încredinţată autorităţilor
centrale sau locale ori chiar unor agenţii sau oficii mai mult sau mai puţin autonome
în raport cu statul sau cu colectivităţile locale. Statele membre pot chiar să
însărcineze persoane juridice sau fizice de drept privat cu această executare, cu
condiţia de a dispune de mijloace pentru a se asigura că acestea se achită de misiunea
lor cu respectarea dreptului Uniunii. Alegerea jurisdicţiilor naţionale competente este
supusă de asemenea principiului autonomiei instituţionale.
b)Principiul autonomiei procedurale presupune că punerea în aplicare a
dreptului comunitar de către autoritățile statului sau jurisdicțiile interne se face cu
respectarea formelor şi a procedurilor prevăzute de către dreptul intern al statului
respectiv.

177
 c) Limite. Necesitatea de a asigura o aplicare uniformă şi de a garanta o
protecţie eficientă a drepturilor decurgând din normele comunitare, mai ales în
condiţiile creşterii diversităţii sistemelor naţionale ca urmare a aderărilor succesive, a

limitele autonomiei determinat însă introducerea progresivă pe cale jurisprudenţială a unor limitări ale
instituționale și
procedurale
principiiilor autonomiei instituţionale şi procedurale a statelor membre, într-o
încercare de a concilia principiul autonomiei statelor cu cel al efectivității dreptului
Uniunii.
Aceste limităti vizează în principal autonomia procedurală a statelor membre
și mai puțin autonomia instituțională în sensul strict (de desemnare a autorităților
competente).
 În ceea ce priveşte principiul autonomiei instituţionale a statelor membre,
limitele acestuia derivă din faptul că, indiferent de gradul de independenţă a
organismelor însărcinate cu executarea legislaţiei sau politicilor Uniunii, statul
rămâne responsabil faţă de Uniune pentru efectivitatea acestei executări şi respectarea
principiilor şi regulilor stabilite în tratate, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi în
 dreptul derivat. În acelaşi timp, răspunderea statelor membre este angajată pentru
principiul echivalenței
prejudiciile cauzate particularilor ca urmare a unei încălcări a dreptului Uniunii,
indiferent care ar fi organul de stat autor al violării (jurisprudența Francovich).
 În ceea ce priveşte autonomia procedurală a statelor membre, Curtea a stabilit
că trimiterea la regulile naţionale operează în absenţa unor dispoziţii de armonizare a
drepturilor naţionale de procedură existente în dreptul comunitar, iar judecătorul
naţional nu poate aplica acţiunii fondate pe încălcarea dreptului comunitar reguli mai
stricte decât cele aplicate acţiunilor naţionale având acelaşi obiect (principiul
echivalenţei, sau al tratamentului naţional). În temeiul acestui principiu, toate
normele aplicabile acţiunilor trebuie să se aplice fără distincţie atât acţiunilor
întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii, cât şi celor similare întemeiate pe
nerespectarea dreptului intern. Totuşi, acest principiu nu poate fi interpretat în sensul
 că obligă un stat membru să extindă regimul său intern cel mai favorabil în privinţa
principiul efectivității
tuturor acţiunilor introduse într-un anumit domeniu de drept. În consecinţă,
jurisdicţiile naţionale trebuie să asigure aplicarea dreptului Uniunii Europene cu o
eficacitate şi o rigoare echivalente cu cele cerute pentru aplicare dreptului naţional.
În același timp, Curtea a înscris principiul efectivității ce impune statelor să
nu facă imposibilă sau excesiv de dificilă în plan național exercitarea drepturilor
178
conferite prin ordinea juridică a Uniunii Europene. Aceasta presupune în sarcina
statelor atât o obligație negativă, de a se abține de la orice măsură sau comportament
care ar putea compromite efectul util și primatul dreptului Uniunii, cât și o obligație
pozitivă, de a adopta acele măsuri sau reguli procedurale necesare pentru a asigura
efectul complet al normelor europene (spre exemplu, de a elimina din ordinea juridică
internă dispozițiile incompatibile cu dreptul Uniunii ). Sub rezerva îndeplinirii acestor
două cerinţe, revine în principal statelor membre desemnarea autorităţilor competente
şi a modalităţilor procedurale aplicabile acţiunilor destinate să asigure protecţia
drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul comunitar, fără ca statele să fie obligate,
în principiu, să creeze alte căi legale decât cele existente pentru asigurarea respectării
dreptului naţional, cu condiţia ca acestea să nu facă imposibilă exercitarea dreptului
în practică.
1. Ce înseamnă efectul direct al dreptului Uniunii?
2. Explicați rolul judecătorului național ca judecător de drept comun al dreptului UE.
1.

2.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 12

1. Aspecte preliminare
Sistemul jurisdicțional al Uniunii Europene reprezintă un ansamblu complex
care cuprinde jurisdicțiile statelor membre și Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
CJUE (înglobând cele două instanțe ce o compun), ca singura jurisdicție a
”Uniunii”, nu este unicul judecător ce aplică dreptul Uniunii Europene, competența
jurisdicțională de aplicare a tratatelor fiind împărțită între jurisdicțiile naționale și
jurisdicțiile Uniunii.
Principiul fundamental de funcționare a sistemului jurisdicțional al Uniunii
Europene este principiul atribuirii sau împuternicirii speciale limitate, în conformitate
cu care aplicarea și asigurarea respectării dreptului Uniunii revin în principal
instațelor naționale, CJUE revenindu-i numai acele competențe rezervate în mod
expres prin art. 258 și urm. TFUE, competențe care sunt individual determinate.

179
 Așadar, din punct de vedere material (al competenţei materiale), competenţa
CJUE este o competenţă de atribuire, care se reduce la minimul necesar pentru
asigurarea autonomiei dreptului Uniunii, putând fi sesizată doar în situaţiile cuprinse
în textul tratatelor.
În cadrul atribuţiilor jurisdicţionale ale Curţii de Justiţie, pot fi exercitate în
faţa acesteia acțiuni directe vizînd aprecierea legalităţii actelor adoptate de instituţiile
Uniunii, angajarea răspunderii Uniunii pentru prejudiciile cauzate de instituţiile sale
sau de agenţii săi în exerciţiul funcţiunilor lor și angajarea răspunderii statelor
membre pentru încălcarea obligațiilor ce le revin potrivit tratatelor, precum și
trimiteri preliminare provenind de la instanțele naționale prin care se solicită

 interpretarea sau aprecierea validității unui act al instituțiilor Uniunii.

acțiunile directe în fața
CJUE
2. Acțiunile directe în fața CJUE
2.1. Acțiunea în anulare - este principalul mijloc jurisdicţional ce permite
 Curţii de Justiţie să-şi asigure controlul de legalitate asupra actelor instituţiilor
acțiunea în anulare
Uniunii. Prin această acţiune, reclamantul solicită anularea unui act adoptat de către o
instituţie, un organ sau un organism al Uniunii Europene.

Actele susceptibile de a fi anulate pe calea acestei acţiuni sunt prevăzute în

art. 263 TFUE:
- actele legislative;
- actele Consiliului, ale Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene, altele decât
recomandările şi avizele;
- actele Parlamentului European şi ale Consiliului European menite să producă
efecte juridice faţă de terţi;
- actele organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii destinate să producă efecte
juridice faţă de terţi.
Astfel, sunt excluse din sfera de competenţă a CJUE recomandările şi avizele.
Motivele de anulare sunt:
- incompetenţa (fie actul a fost adoptat într-un domeniu care nu ţine de
competenţa Uniunii, fie actul a fost adoptata de o instituţie într-un domeniu ţinând de
competenţa altei instituţii);

180
 -încălcarea formelor substanţiale (spre ex., încălcarea procedurii de adoptare,
a obligaţiei de consultare sau absenţa motivării actului);
-încălcarea tratatului sau a oricărei reguli de drept referitoare la aplicarea
sa (Curtea verifică eroarea de drept, eroarea de fapt şi încadrarea juridica - alegerea
bazei juridice a actului atacat);
- abuzul de putere (folosirea de către o instituţie a puterii conferite în alt scop
decât cel pentru care i-a fost acordată).
Pot avea calitatea de reclamanţi, declanşând o acţiune în anulare:
- statele membre, Comisia, Parlamentul European şi Consiliul, denumiţi
reclamanţi privilegiaţi, întrucât pot să formuleze o acţiune în anulare în faţa CJUE
fără a fi nevoiţi să demonstreze un interes de a acţiona;
- Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeană şi Comitetul Regiunilor,
denumiţi reclamanţi semi-privilegiaţi, putând formula acţiuni în anulare împotriva
actelor europene care ar aduce atingere prerogativelor lor;
- parlamentele naţionale şi Comitetul Regiunilor, care după Tratatul de la
Lisabona pot intenta acţiuni în anulare împotriva actelor pe care le consideră
neconforme cu principiul subsidiarităţii;
- particularii (persoane fizice sau juridice), reclamanţi neprivilegiaţi, care pot
solicita anularea unui act european numai dacă sunt destinatarii actului sau acesta îi
vizează în mod direct şi individual.
Termenul în care poate fi formulată acţiunea este de două luni şi începe să
curgă fie de la publicarea actului, fie de la notificarea sa reclamantului, fie din ziua
când reclamantul ia cunoştinţă de actul respectiv, atunci când destinatar este un alt
subiect de drept. Atunci când actele fac obiectul publicării în Jurnalul Oficial,
jurisprudenţa a statuat că data publicării trebuie să fie luată în considerare, făcând
inaplicabil criteriul datei luării la cunoştință .
În cazul în care acţiunea este apreciată ca întemeiată, Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene declară actul contestat nul şi neavenit. Totuşi, Curtea poate opera o
anulare parţială, precizând, dacă apreciază că este necesar, care sunt efectele actului
anulat, care trebuie considerate ca fiind irevocabile (art. 264 TFUE).
2.2. Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona (acţiunea în carenţă)
 Este o acţiune îndreptată împotriva inacţiunii unei instituţii, organ sau
acțiunea în carență
organism al Uniunii Europene prin care se solicită Curţii să constate inerţia instituţiei
181
 şi să o oblige să acţioneze. Lipsa sau omisiunea de a acţiona din partea entităţii în
cauză în situaţii în care dreptul european impune obligaţia de a acţiona reprezintă o
situaţie de încălcare a dreptului Uniunii, având deci caracter ilegal. În consecinţă,
temeiul acţiunii îl constituie o ”încălcare a tratatelor”, Curtea constatând abţinerea
instituţiei de a acţiona chiar şi atunci când tratatele stabilesc un scop de atins, lăsând o
anumită marjă de apreciere instituţiei cu privire la mijloacele de atingere a acestui
scop.
Această acţiune poate viza, potrivit art. 265 TFUE, actele instituţiilor Uniunii,
cu excepţia celor ale Curţii de Justiţie şi Curţii de Conturi, precum şi actele
organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii.
Pot avea calitatea de reclamanţi în acţiunea în carenţă statele membre şi toate
instituţiile Uniunii, reclamanţi consideraţi „privilegiaţi”, deoarece nu trebuie să
demonstreze că au un interes în a acţiona pentru a putea introduce o acţiune în
constatarea abţinerii de a acţiona. Persoanele fizice şi juridice pot introduce o acţiune
în constatarea abţinerii de a acţiona dacă fac dovada unui interes, art. 265 TFUE
prevăzând că aceştia pot acţiona împotriva unei instituţii în caz de omisiune a acesteia
”de a-i adresa un act, altul decât o recomandare sau un aviz”.

Înainte de sesizarea Curţii cu o acţiune în constatarea abţinerii de a acţiona

este obligatorie efectuarea unei proceduri administrative prealabile, constând în
invitarea instituţiei respective să acţioneze. Dacă în termen de două luni de la această
invitaţie, instituţia nu-şi exprimă poziţia, reclamantul poate să sesizeze Curtea de
Justiţie într-un alt termen de două luni care curge de la data când instituţia respectivă
trebuia să răspundă.
Admiţând acţiunea, Curtea declară ilegală abţinerea instituţiei comunitare,
aceasta fiind obligată să ia măsurile care se impun pentru executarea hotărârii Curţii,
deci să emită actul respectiv, reclamantul având şi dreptul de a fi despăgubit.
2.3. Excepţia de ilegalitate
Prevăzută în art. 277 TFUE, excepţia de ilegalitate este procedura prin care se
 poate obţine anularea unui act cu caracter general ilegal în momentul în care acesta
excepția de ilegalitate
este executat printr-un act individual, anulare care nu s-a putut abţine pe calea unei
acțiuni în anulare fie datorită termenului scurt în care poate fi introdus acesta, fie din
pricina lipsei calităţii procesuale active, actele normative putând fi contestate practic
182
 doar de către statele membre sau instituţiile Uniunii, particularilor fiindu-le imposibil
să facă dovada că un act cu caracter general îi afectează în mod direct şi individual.
În ceea ce priveşte actele împotriva cărora poate fi invocată excepţia de
ilegalitate, tratatul se referă la un ”act cu caracter general adoptat de o instituţie, un
organ, un oficiu sau o agenţie a Uniunii”.
Excepţia de ilegalitate apare ca o procedură accesorie cererii principale de
anulare a deciziei individuale şi nu poate fi invocată de către particulari în cazul în
care puteau contesta actul pe calea unei acțiuni în anulare. Ea poate fi însă invocată
de orice parte a litigiului, chiar şi de către un stat membru sau o instituţie, deşi acesta
putea acţiona şi pe calea unui recurs în anulare.
În acest caz, potrivit art. 277 TFUE, ”orice parte se poate prevala de motivele
de drept prevăzute la articolul 263 al doilea paragraf pentru a invoca în faţa Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene inaplicabilitatea acestui act”.
Dacă prin hotărârea Curţii este constatată ilegalitatea actului normativ în
discuţie, el devine inaplicabil în cazul respectiv însă nu este anulat, continuând să
producă efecte juridice. Doar decizia emisă în baza actului normativ va fi anulată.

2.4. Acţiunea în responsabilitate (daune) - angajarea răspunderii Uniunii

 Angajarea răspunderii Uniunii pentru pagubele provocate în activitatea
acțiunea în
responsabilitate acesteia poate fi hătărîtă de Curtea de Justiţie (a cărei competenţă este afirmată de art.
268 TFUE) în două cazuri, prevăzute în art. 340 TFUE:
- ca răspundere extracontractuală, în urma unui prejudiciu cauzat de
organismele sale sau de agenţii săi în exercitarea îndatoririlor lor;
- ca răspundere contractuală, atunci când aceasta este parte la un contract care
include o clauză compromisorie ce trimite la jurisdicţia Curţii.
a) Acţiunea în responsabilitate extracontractuală
Această acţiune poate fi formulată de către statele membre sau de către
persoanele fizice sau juridice care fac dovada unui interes legitim. Prin introducerea
ei reclamantul urmăreşte obţinerea de compensaţii pentru daunele cauzate de
organismele Uniunii sau de agenţii săi în exercitarea îndatoririlor lor.
De obicei acţiunea în daune însoţeşte acţiunea în anularea actului Uniunii din
care izvorăsc prejudiciile, dar poate fi exercitată şi separat, atunci când persoana
interesată nu poate să atace direct actul sau când acesta a fost anulat.
183
 Angajarea răspunderii Uniunii presupune o triplă condiţionalitate:
- reclamantul a suferit un prejudiciu (cert, real, actual şi demonstrabil);
- instituţiile europene sau agenţii lor au avut un comportament ilegal, în raport
cu dreptul european (acesta poate rezulta din fapte materiale sau, cel mai adesea din
acte decizionale);
- există o legătură de cauzalitate directă între prejudiciul suferit de reclamant
şi comportamentul ilegal al instituţiilor europene sau al agenţilor lor.
Regimul juridic al responsabilităţii Uniunii de a repara pagubele pricinuite de
organismele sale sau de agenţii săi în exercitarea funcţiunilor lor trebuie să fie
determinat Ӕn conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice ale
statelor membre”. În jurisprudenţa sa, Curtea a trimis la încălcarea gravă şi manifestă
a unor ”reguli superioare de drept protejând particularii” .
Acţiunea este îndreptată împotriva Uniunii direct sau împotriva uneia dintre
instituţii, chiar împotriva unui organ sau organism al acesteia.
Acţiunea în răspundere exercitată în faţa Curţii de Justiţie a UE nu este
posibilă decât pentru a invoca răspunderea Uniunii. Persoanele fizice pot angaja, de
asemenea, răspunderea statelor membre în caz de prejudicii provocate de o aplicare
necorespunzătoare a dreptului european. Acţiunile împotriva statelor membre trebuie
însă exercitate în faţa instanţelor naţionale.
Termenul pentru a introduce o acţiune este de cinci ani, începând de la data
rezultării prejudiciului.
b) Acţiunea în responsabilitate contractuală
Curtea de Justiţie este competentă să soluţioneze un litigiu născut dintr-un
contract la care este parte doar dacă în acel contract sunt incluse clauze
compromisorii în acest sens, în caz contrar competenţa aparţinând instanţelor
naţionale. Art. 272 TFUE prevede ”Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este
competentă să se pronunţe în temeiul unei clauze compromisorii cuprinsă într-un
contract de drept public sau de drept privat, încheiat de Uniune sau în numele
acesteia”. Într-o astfel de situaţie, conform art. 340 alin (1) TFUE, ”Răspunderea
contractuală a Uniunii este guvernată de legea aplicabilă contractului respectiv”.

 2.5. Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor decurgând din

acțiunea în constatarea tratate de către un stat membru
neîndeplinirii
obligaţiilor decurgând
din tratate de către un
stat membru 184
 a) Cadrul juridic. Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor reprezintă
instrumentul ce permite Curţii de Justiţie să controleze modul în care statele membre
îşi respectă obligaţiile care le revin în temeiul dreptului european. Cum statelor
membre le revine, în mare măsură, sarcina de a asigura punerea în aplicare a dreptului
Uniunii, a fost necesară instituirea unei proceduri în cadrul căreia comportamentul
statelor membre să fie confruntat cu exigenţele decurgând din dreptul Uniunii
Europene.
Reglementată în art. 258-260 TFUE, această procedură presupune parcurgerea
a două faze succesive, una precontencioasă, gestionată de Comisie, şi o fază
contencioasă, ce se derulează în faţa Curţii.
Acţiunea poate fi iniţiată de către Comisie sau de către un stat membru
împotriva unui alt stat membru care se presupune că nu a respectat dreptul Uniunii
Europene. Când iniţiativa sesizării aparţine unui stat membru, acesta are obligaţia de
a sesiza mai întâi Comisia. Aceasta emite un aviz motivat după ce ascultă
argumentele statelor membre în cauză. Statul membru reclamant poate apoi să
sesizeze Curtea de Justiţie. În acelaşi timp, articolul 271 TFUE conferă posibilitatea
de a declanşa acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor şi altor instituţii şi
organe: Băncii Europene de Investiţii în legătură cu neîndeplinirea de către un stat
membru a unei obligaţii ce rezultă din statutul B.E.I., Băncii Centrale Europene (prin
Consiliul acesteia), pentru neîndeplinirea de către băncile centrale naţionale a
obligaţiilor care rezultă din tratate şi din Statutul SEBC şi al BCE.
b) Natura neîndeplinirii obligaţiilor
Nerespectarea de către un stat membru a obligaţiilor care îi revin în temeiul
dreptului Uniunii (fie el primar sau derivat) poate lua forma unei acţiuni sau a unei
omisiuni, singura condiţie fiind aceea ca actul în discuţie să impună o obligaţie
suficient de precisă statelor membre, indiferent care ar fi organul naţional aflat la
originea încălcării. Totuşi, sunt excluse de la aplicarea acestei proceduri dispoziţiile
comune din TUE, precum şi dispoziţiile referitoare la politica externă şi de securitate
comună. Astfel, neîndeplinirea obligaţiilor poate decurge din instrumente juridice
(legi, decrete, decizii administrative etc.) sau poate rezulta din fapte (practici
administrative etc.).
Poate reprezenta o încălcare a obligaţiilor ce revin statelor membre adoptarea
sau menţinerea în vigoare a unor norme de drept intern susceptibile de a elimina
185
 efectul util al dreptului Uniunii. Abţinerile sau omisiunile pot consta, de exemplu, în
întârzieri în transpunerea unei directive sau în necomunicarea de către statele membre
către Comisie a măsurilor naţionale de punere în aplicare ori în necomunicarea
informaţiilor cerută de Comisie ca urmare a unei plângeri privind o violare a dreptului
Uniunii .
c) Procedura
Îndiferent cine este reclamantul, Comisia sau un stat membru, acţiunea în
neîndeplinirea obligaţiilor debutează cu o fază precontencioasă, prin care se
urmăreşte conformarea, de bună voie, a statului membru la cerinţele prevăzute de
 dreptul Uniunii, şi care constă în examinarea cauzei de către Comisie şi trimiterea
procedura
neîndeplinirii unei scrisori de notificare prin care se solicită unui stat membru comunicarea, până la
obligaţiilor
o anumită dată, a observaţiilor sale referitoare la o problemă de aplicarea a dreptului
comunitar. Prin instituirea acestei faze se are în vedere un dublu obiectiv: de a
circumscrie obiectul litigiului şi de a oferi statului în cauză elementele necesare
pentru a-şi pregăti apărarea.
Pe baza răspunsului furnizat de statul în cauză sau în absenţa unui răspuns,
Comisia Europeană poate decide să îi trimită un aviz motivat, în care îşi va expune în
mod clar şi definitiv motivele pentru care consideră că a avut loc o încălcare a
dreptului Uniunii. Prin acest aviz, statul membru este somat să se conformeze
dreptului comunitar într-un termen dat (în mod normal două luni).
În cazul în care statul nu se conformează, Comisia poate sesiza Curtea de
Justiţie, declanşându-se astfel faza contencioasă. Comisia dispune de un drept
discreţionar atât în ceea ce priveşte decizia de a sesiza Curtea, cât şi cu privire la
termenul în care să formuleze acţiunea în faţa Curţii.
Prin hotărârea pe care o ia, Curtea poate numai constata neîndeplinirea
obligaţiilor şi obligarea statului pârât la îndreptarea comportamentului său, dar nu
poate anula actele emise de autorităţile interne, pentru că astfel s-ar substitui
judecătorului naţional. Repararea eventualelor daune cauzate de neîndeplinirea
obligaţiilor comunitare se poate face doar ulterior pronunţării hotărârii Curţii, prin
antamarea unei proceduri naţionale.
Executarea hotărârii Curţii este obligatorie iar interpretarea pe care o dă
Curtea unei regulii de drept cu ocazia unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor se impune autorităţilor naţionale.
186
 Există şi posibilitatea aplicării unor sancţiuni pecuniare statelor care nu se
conformează hotărârii Curţii, sub forma unei sume forfetare sau a unor penalităţi cu
titlu cominatoriu. Constatarea o face Comisia, care în cele mai multe cazuri,
procedează la efectuarea unei proceduri prealabile asemănătoare celei iniţiale, după
care sesizează din nou Curtea.
Tratatul de la Lisabona întăreşte semnificativ puterile Comisiei şi ale Curţii
atunci când încălcarea obligaţiei constă în necomunicarea măsurilor de transpunere
a unei directive adoptate în conformitate cu o procedură legislativă (art. 260 alin (3)
TFUE). În acest caz, Comisia poate indica, prin chiar cererea introductivă, în cazul în
care consideră necesar, cuantumul sumei forfetare sau al penalităţii cu titlu
cominatoriu care urmează a fi plătită de statul respectiv şi pe care îl consideră adecvat
 situaţiei. În cazul în care constată neîndeplinirea obligaţiei, prin hotărârea pronunţată
trimiterea preliminară Curtea poate impune statului membru respectiv şi plata unei sume forfetare sau a unei
penalităţi cu titlu cominatoriu, în limita valorii indicate de Comisie, care se aplică de
la data stabilită de Curte prin hotărârea sa.

3. Trimiterea preliminară (interpretarea și aplicarea uniformă a

dreptului Uniunii)
3.1. Fundamente și natură juridică
 Acordarea competenței de a sigura aplicarea dreptului Uniunii la nivelul
caracter necontencios
statelor membre instanțelor naționale, ca instanțe de drept comun, comportă riscul
unor aplicări divergente ale normelor europene, soluțiile reținute putând fi diferite de
la stat la stat, sau chiar între diferitele instanțe ale aceluiași stat. Pentru a asigura
uniformitatea interpretării şi aplicării dreptului european pe întregul teritoriu Uniunii,
tratatele au instituit un mecanism care nu se bazează pe o relație ierarhică între
instanțele naționale și instanța europeană, ci pe o relație de colaborare. Denumit
trimitere preliminară sau prejudicială, acest mecanism de cooperare judiciară permite
unei jurisdicţii să ceară sprijinul altei jurisdicţii pentru rezolvarea unui litigiu.
Trimiterea preliminară este o procedură „de la judecător la judecător”, de
natură necontencioasă, reprezentând calea prin care o jurisdicţie naţională însărcinată
cu rezolvarea unui litigiu ce ridică probleme de drept al Uniunii apreciate ca dificile,
care are deci o îndoială cu privire la sensul sau validitatea unei norme europene, poate
187
 cere concursul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, supunându-i întrebările pe care
aceasta le va judeca cu titlu preliminar. Intervenția Curții nu are decât un caracter
incidental în raport cu litigiul principal, pe care nu îl soluționează ea însăși, ci
instanța națională, însă soluția reținută de Curte nu este fără influență asupra modului
în care va fi rezolvat litigiul principal.
Potrivit art. 19 alin. (3) lit. (b) TUE și art. 267 TFUE, Curtea de Justiție a
Uniunii Europene este competentă să se pronunțe cu titlu preliminar cu privire la
interpretarea dreptului Uniunii și cu privire la validitatea actelor adoptate de
instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. În conformitate cu art. 267 TFUE,
”În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat
membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această
privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu
privire la această chestiune.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața
unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul
intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața
unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative
de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen”.
3.2. Tipuri de trimiteri preliminare și obiectul lor
 Sunt prevăzute două tipuri de trimiteri preliminare:
tipuri de trimiteri
preliminare
- trimiterea preliminară în interpretare şi
- trimiterea preliminară în aprecierea validităţii.
 Trimiterea preliminară în interpretare permite judecătorului naţional sesizat cu
un litigiu în care este în cauză dreptul Uniunii, de a cere Curţii de Justiţie lămuriri
asupra sensului acestuia.
În ceea ce privește obiectul trimiterilor preliminare în interpretare, sunt
susceptibile de interpretare textele tratatelor sau ale actelor de aderare, toate
dispozițiile de drept derivat (independent de efectul direct sau caracterul obligatoriu
al acestora, inclusiv recomandările sau rezoluțiile), dar și acordurile internaționale la
care Uniunea este parte, principiile generale de drept și propria jurisprudență a Curții
 Trimiterea preliminară în aprecierea validităţii permite judecătorului naţional
să interogheze Curtea asupra validităţii unei dispoziţii a dreptului Uniunii. Prin
188
 această formă de trimitere preliminară se asigură controlul legalităţii actelor Uniunii
şi respectarea ierarhiei normelor juridice, CJUE fiind singura în măsură să declare
invalid un act al Uniunii, în exercitarea competenţelor sale de control asupra actelor
instituţiilor Uniunii .
Spre deosebire de trimiterile preliminare în interpretare, Curtea este
competentă să aprecieze validitatea dreptului derivat (toate actele adoptate de
instituțiile Uniunii) şi a tratatelor externe, dar dreptul primar scapă acestui control de
validitate. Ansamblul tratatelor Uniunii formează „corpus-ul constituţional” sau
„carta constituţională de bază” a Uniunii Europene, având forţa juridică superioară
celorlalte izvoare ale dreptului comunitar şi beneficiind de o prezumţie absolută de
legalitate.
În eglă măsură nu pot face obiectul unui examen de validitate propriile
hotărâri ale Curții, căci acestea beneficiază de autoritate de lucru judecat.

3.3. Procedura întrebărilor preliminare

 a) Procedura întrebărilor preliminare presupune parcurgerea a trei etape.

procedura întrebărilor  Mai întâi, jurisdicția națională confruntată cu o problemă de interpretare sau
preliminare
de apreciere a validității dreptului Uniunii în cadrul unui litigiu cu care a fost investită
amână soluționarea acestuia și adresează o întrebare prealabilă Curții.
 Curtea răspunde întrebărilor formulate, adoptând o decizie preliminară,
 Decizia Curții este apoi aplicată de judecătorul național în soluționarea
litigiului principal, a cărui judecată își reia cursul.
 b) Condiții de admisibilitate a trimiterii preliminare
condiții de
admisibilitate Ca o condiție generală decurgând din art 267 TFUE, întrebarea preliminară
trebuie să fie adresată de o instanţă dintr-un stat membru şi decizia preliminară a
Curții să fie necesară judecătorului naţional pentru a pronunţa o hotărâre.
În primul rând, în ceea ce privește autorul cererii de decizie preliminară,
acesta poate fi orice instanță a unui stat membru, în măsura în care trebuie să se
pronunțe în cadrul unei proceduri menite să conducă la o decizie cu caracter
jurisdicțional.

189
 Drept criterii de apreciere a caracterului jurisdicțional al unei instanțe, Curtea
a utilizat o serie de elemente, precum: originea legală a organului respectiv, caracterul
său permanent, caracterul obligatoriu al competenței sale, caracterul contradictoriu al
procedurii, aplicarea de către acel organ a normelor de drept, precum și independența
sa. Aplicarea acestor criterii pare să conducă la concluzia că inclusiv curțile
constituționale au calitatea de instanțe ce pot investi CJCE cu o întrebare
preliminară, în timp ce jurisdicțiilor arbitrale nu li se recunoaște această calitate.
În ceea ce privește caracterul necesar al deciziei preliminare, decizia de
sesizare a Curții cu titlu preliminar aparține în exclusivitate instanței naționale,
indiferent de împrejurarea dacă părțile din litigiul principal și-au exprimat sau nu și-
au exprimat dorința în această privință și indiferent de stadiul în care se află
procedura internă.
Cu toate acestea, Curtea a subliniat că este de preferat ca problemele de drept
pur intern să fie deja soluţionate în momentul sesizării sale pentru ca ea să cunoască
toate elementele de fapt și de drept importante pentru interpretarea pe care este
solicitată să o dea dreptului Uniunii.
Aprecierea finală a caracterului necesar al întrebării se face însă de către
Curtea de Justiţie, în acest sens solicitându-se instanțelor naționale să expună, pentru
fiecare dintre întrebările adresate, motivele pentru care interpretarea solicitată este
necesară pentru soluționarea cauzei cu care a fost învestită.
Facultatea acordată instanțelor naționale de a adresa Curții o întrebare
preliminară trebuie însă nuanțată, după cum este vorba de o trimitere în interpretare
sau în aprecierea validității unui act al Uniunii.
 În cazul trimiterii preliminare în interpretare, judecătorul naţional are
competenţa exclusivă de a sesiza Curtea cu o întrebare preliminară, neputând fi
obligat să dea curs unei cereri a părţilor în acest sens. Potrivit art. 267 TFUE, o
instanță ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern este
însă obligată să sesizeze Curtea cu o astfel de cerere.
Jurisdicțiile naționale, inclusiv cele acționând în ultim grad, pot însă considera
că nu este necesar să adreseze Curții o întrebare preliminară și să nu dea curs unei
cereri formulate în acest sens în următoarele situații:

190
 - atunci când apreciază că o întrebare preliminară nu este pertinentă, neavând
legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, rezolvarea acestuia
nedepinzând de o regulă a dreptului Uniunii;
- când există deja o jurisprudență în materia respectivă (iar în contextul
eventual nou nu există nicio îndoială reală cu privire la posibilitatea de a aplica în
speță această jurisprudență);
- în cazul în care interpretarea corectă care trebuie dată normei de drept în
cauză este evidentă și nu lasă dubii asupra modului în care să fie rezolvată problema
ridicată (sau ”teoria actului clar”).
 În cazul trimiterii preliminare în aprecierea validității dreptului
Uniunii, deși instanțele statelor membre au posibilitatea de a respinge motivele de
nevaliditate invocate în fața lor dacă apreciază că nu există dubii asupra validității
unui act al Uniunii, ori de câte ori o instanţă consideră că există elemente care ar pune
sub semnul întrebării validitatea unei norme juridice a Uniunii, ea trebuie să se
adreseze Curţii de Justiţie, singura în măsură să declare actul invalid, indicând
motivele pentru care apreciază că acel act ar putea fi lovit de nevaliditate. Așadar,
constatarea validității ține de competența judecătorului național iar contestarea
validității este de competența exclusivă a Curții de Justiție. Astfel, Curtea a apreciat
că o jurisdicție națională este ținută să o sesizeze cu o întrebare referitoare la
validitatea dispozițiilor unui regulament, chiar daca dispozițiile corespunzătoare ale
unui regulament comparabil au fost deja declarate nevalide de către Curte.
În plus, odată cu trimiterea preliminară adresată Curții, dacă există motive
serioase de îndoială cu privire la validitatea unui act al unei instituții, al unui organ, al
unui oficiu sau al unei agenții a Uniunii pe care se întemeiază un act intern, instanța
națională poate chiar să suspende cu titlu temporar aplicarea acestuia din urmă sau
să ia orice altă măsură provizorie în privința sa .
c) Efectele trimiterii preliminare asupra procedurii naționale
Deși instanța națională rămâne competentă în ceea ce privește luarea de
măsuri asigurătorii, depunerea unei cereri de decizie preliminară determină totuși
suspendarea procedurii naționale până la momentul la care Curtea se pronunță. De
asemenea, revine instanței naționale să avertizeze Curtea în legătură cu orice incident
procedural susceptibil să aibă o incidență asupra sesizării sale și în special cu privire
la admiterea unor noi părți în procedura națională.
191
 3.4. Efectele deciziei preliminare
 Curtea are competenţa să admită sau să respingă cererea de decizie
efectele deciziei
preliminare preliminară în întregime sau doar în anumite chestiuni care sunt solicitate spre a fi
clarificate de Curte. Absenţa motivării cererii sau inexistenţa unui raport între
problema solicitată a fi clarificată şi litigiul care urmează să fie soluţionat de
judecătorul naţional sunt, în jurisprudenţa Curţii, motive de respingere a cererii de
hotărâre preliminară.
Hotărârea preliminară a Curţii este în primul rând obligatorie pentru
judecătorul naţional ce a iniţiat procedura, obligându-l să ţină cont de ea la
soluţionarea litigiului principal. Dar decizia preliminară nu are o simplă autoritate
relativă, ci ea are “autoritate de lucru interpretat”, sau chiar “ autoritate de lucru
judecat” , orice jurisdicţie naţională care are de soluţionat un caz în care se regăsesc
aceleaşi chestiuni fiind obligată să ţină seama de respectiva soluţie.
În materie de apreciere a validităţii, actul considerat valid va trebui să fie
aplicat cu prioritate faţă de normele naţionale, în timp ce efectele unui act declarat
invalid vor înceta şi acesta va trebui să fie abrogat de către autoritatea emitentă. În
acest din urmă caz nu se vor aplica nici reglementările interne care au fost adoptate în
baza acestuia.

Autoritatea absolută a hotărârii privind validitatea are drept consecinţă faptul

că se extinde cu privire la toate instanţele naţionale, care sunt obligate să se
conformeze şi să considere actul invalid.
În materie de interpretare, judecătorul naţional trebuie să interpreteze dreptul
naţional în conformitate cu interpretarea oficială a Curţii. Decizia de interpretare se
impune ansamblului jurisdicţiilor la nivelul Uniunii, care trebuie să o aplice ori de
câte ori textul interpretat este invocat în speţe concrete. Nimic nu împiedică însă ca şi
alte instanţe să solicite o nouă interpretare, Curtea stabilind posibilitatea instanţelor
naţionale de a aprecia existenţa unui interes în baza căruia să solicite o nouă hotărâre
preliminară într-o chestiune deja tranşată de Curte.
Hotărârea de interpretare este considerată ca având efect retroactiv, de la
data intrării în vigoare a textului interpretat, prin aceasta anulându-se eventualele
efecte negative.

192
 În mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice
inerent ordinii juridice comunitare, atunci când aplicarea retroactivă a unei
interpretări antrenează grave consecinţe economice şi sociale, decurgând din
aplicarea cu buna credinţă a dispoziţiilor vizate, cei interesaţi pot solicita ca, în cazul
concret respectiv, interpretarea să producă efecte doar pentru viitor.
În orice caz, limitarea efectelor unei hotărâri preliminare nu poate fi admisă
decât în cadrul hotărârii respective.

1. Care sunt fazele procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor de stat

membru?
2. Precizați care sunt efectele deciziei preliminare a CJUE.

1.

2.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. ANDREȘAN - GRIGORIU, Beatrice, Procedura întrebărilor preliminare,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010;
2. CRAIG, Paul; DE BURCA, Grainne, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii,
jurisprudenta si doctrina, Editura Hamangiu, București, 2009;
3. DELEANU, Sergiu; FÁBIÁN, Gyula; COSTAŞ, Cosmin Flavius, Curtea de
Justiţie Europeană, (Hotărâri comentate), Wolters Kluwer, România, 2007;
4. DUȚU, Mircea; DUȚU, Andrei, Dreptul contenciosului european, Editura
Universul Juridic, București, 2010
5. GYULA, Fábián, Drept instituțional al Uniunii Europene, Ed. Hamaangiu,
București, 2012;
6. GROZA, Anamaria, Uniunea Europeană. Drept instituţional, Ed. C. H. Beck,
București, 2008
7. FUEREA, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editia a VI-a, revazuta si
adaugita, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016.
8. FUEREA, Augustin (coord.), Tratatele fundamentale ale Uniunii Europene,
Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2013;
9. MĂTUŞESCU, Constanţa, Drept instituţional al Uniunii Europene. Curs
Universitar, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2013;
10. ŞANDRU, Mihai; BANU, Mihai; CĂLIN, Dragoș, Procedura trimiterii
preliminare. Principii de drept al Uniunii Europene şi experienţe ale sistemului
român de drept, Editura C. H. Beck, București, 2012.

193
11. VLĂDILĂ, Lavinia, MĂTUȘESCU, Constanța, IONESCU, Steluța, Jurisdicții
internaționale și europene, Ed. Pro Universitaria, București, 2014.

194