UNIVERSITATEA “ANDREI ŞAGUNA”

FACULTATEA DE ŞTIINŢELE COMUNICĂRII ŞI ŞTIINŢE POLITICE

SUPORT DE CURS
CURSUL 1
BAZELE REALIZĂRII UNEI EUROPE UNITE

1.1. PRIMELE MIŞCĂRI FEDERALISTE EUROPENE

Ideea unităţii europene a evoluat paralel cu disputele ce au avut loc între

aliaţii din cel de-al doilea război mondial, Statele Unite şi Marea Britanie pe de o
parte, şi Uniunea Sovietică, pe de altă parte. Amintim, în acest context, principalele
evenimente ce au condus la războiul rece, precum divergenţele de opinie apărute
între Statele Unite şi Uniunea Sovietică cu ocazia înfiinţării Organizaţiei Naţiunilor
Unite, urmate de discursul lui Churchill de la Fulton, din 5 martie 1946, care a
exprimat, prin expresia sa „Cortina de Fier”, separaţia între lumea liberă şi lumea
comunistă: discursul lui Stalin, din 9 februarie 1946, care anunţa revenirea politicii
sovietice la tezele cominterniste de dinaintea celui de-al doilea război mondial;
discursul lui Truman, din martie 1947, privind sprijinul material şi logistic acordat
Greciei şi Turciei pentru a rezista ofensivei comunismului; discursul generalului
Marshall, din 5 iunie 1947, la Universitatea Harvard şi elaborarea planului care va
ajuta la refacerea economică a Europei Occidentale, discursul lui Jdanov din
septembrie 1947 şi crearea Cominformului (Biroul de Informare a Partidelor
Comuniste).
În pofida acestui climat, ideea europeană a făcut progrese, astfel că, la 19
septembrie 1946, într-un discurs susţinut la Universitatea din Zürich, Winston
Churchill, menţionând pericolele care ameninţau Europa, propunea refacerea
familiei europene şi înfiinţarea unei organizaţii regionale, denumită sugestiv
„Statele Unite ale Europei”.
Această construcţie regională se restrângea, în mare parte, la frontierele
Europei Occidentale. Liderul englez a avut în vedere o uniune a statelor europene
în jurul Franţei şi Germaniei, excluzând Marea Britanie, ce ar fi îndeplinit doar
rolul de „naş” al acestei organizaţii.
Acest discurs a fost considerat de foarte mulţi istorici şi jurnalişti ca fiind
punctul de plecare al mişcării europene de după al doilea război mondial.
Mişcările federaliste europene născute, în mare parte, în cadrul Rezistenţelor
Europene contra nazismului şi fascismului, au luat amploare după discursul lui W.
Churchill.
La scurt timp, în decembrie 1946, la Paris, a luat fiinţă Uniunea Europeană a
Federaliştilor (UEF), al cărei preşedinte a fost ales provizoriu Henry Brugmans.
Scopul acestei organizaţii era acela de a crea o Europă unită după un model federal.

2
Ea va avea curând, în august 1947, un congres la Montreux, la care au participat
reprezentanţi a 33 de organizaţii, acoperind în jur de 150.000 de membri. Numărul
acestora va creşte, astfel că, în martie 1952, la Aix-la-Chapelle, numărul
asociaţiilor participante va ajunge la 36, acoperind în jur de 200.000 de persoane.
Această mişcare a constituit un model pentru alte mişcări federaliste, precum
Mişcarea Socialistă pentru Statele Unite ale Europei, Noile Echipe Internaţionale
(Creştin-Democrată), Uniunea Parlamentară Europeană a contelui Richard
Coudenhove-Kalergi etc. La aceste mişcări s-au adăugat numeroase organizaţii
naţionale proeuropene precum Movimento Federalista Europeo în Italia, Uniunea
Europeană în Germania şi Elveţia, La Fédération în Franţa, Federal Union în Marea
Britanie şi grupări aflate în exil cum a fost cazul Grupului Român pentru Europa
Unită condus de Gabriel Bădărou şi Grigore Gafencu, fostul ministru de externe al
României înainte de al doilea război mondial.
În anul următor, mişcările europene au făcut primul pas către organizare prin
înfiinţarea unui Comitet internaţional de coordonare (50-70 de membri), care va
juca un rol important în convocarea Congresului de la Haga (7-10 mai 1948) în
care se va decide crearea Consiliului Europei. Acest Comitet îşi va alege un Birou
Executiv şi un Secretariat general.
Mişcările federaliste europene au fost alcătuite din personalităţi culturale,
politice, din domeniul economic, juridic, partizani convinşi ai federalismului ca
soluţie a eliminării disputelor dintre statele naţionale şi, totodată, adversari
redutabili ai statului-naţiune centralizat, structurat după principii etno-naţionale.
Foarte multe din aceste personalităţi erau conştiente de pierderea iniţiativei şi a
rolului major al Europei în sistemul relaţiilor internaţionale. Ele invocau, ca
argument major în refacerea prestigiului acesteia, necesitatea realizării unei
federaţii europene independente, care să joace un rol de echilibru între cele două
superputeri: Statele Unite şi Uniunea Sovietică.
Trebuie să precizăm că membrii acestor mişcări nu au avut puncte de vedere
unitare în ceea ce priveşte structura viitoarei Europe Unite, opiniile lor influenţând
diferite curente de idei privind integrarea europeană.
În primii ani după al doilea război mondial, putem distinge, în cadrul Uniunii
Europene a Federaliştilor, patru grupuri: un prim grup a fost cel al „mondialiştilor”,
care credeau şi pledau pentru o federaţie mondială (includea mai ales majoritatea
federaliştilor britanici şi un număr important de federalişti danezi şi suedezi); al
doilea grup era al „integraliştilor” sau „personalităţilor”, sensibil influenţaţi de
ideile lui Proudhon, care doreau reconstrucţia societăţii europene pe baza
corporatismului sau comunitarismului, un fel de societate civilă europeană, formată
separat de sistemele şi partidele politice, alcătuită din sindicate, organizaţii
profesionale şi diferite grupări sociale („personaliştii” numărau în rândurile lor
federalişti francezi şi elveţieni precum Alexandre Marc, Claude-Marcel Hytte şi

3
Denis de Rougemont); cea de-a treia grupare era formată din „constituţionaliştii-
federalişti”, care chemau mişcările federaliste să fondeze un stat federal european,
dotat cu o Constituţie (mai ales federaliştii italieni, precum Altiero Spinelli);
ultimul grup, intitulat „gradualiştii” se pronunţau pentru o federaţie europeană
construită pe principii funcţionaliste (federaliştii-funcţionalişti din jurul lui Jean
Monnet). Cel din urmă grup a avut şi rezultatele cele mai performante, dacă ţinem
cont de înfiinţarea Comunităţilor Europene.
Construcţia europeană va trebui să facă faţă unei probleme delicate, legată de
concilierea dintre suveranităţile naţionale şi principiile integrării supranaţionale. De
aici au rezultat cele două concepţii opuse care au stat la baza proiectelor de unitate
europeană:
1. de o parte erau cei care erau preocupaţi de a menţine şi respecta suveranitatea
statelor şi care propuneau o cooperare interguvernamentală în cadrul unor
instituţii permanente, fără ca acestea să aibă putere de decizie;
2. de cealaltă parte erau cei care susţineau o Europă federală şi supranaţională,
insistând asupra transferului de suveranitate de la statele naţionale către o
autoritate decizională superioară.
Cele două concepţii au stat la baza tuturor demersurilor de unitate europeană
după 1945. Constituirea consiliului Europei a fost expresia interguvernalismului, în
timp ce Comunităţile Europene pot fi caracterizate atât de elemente de
supranaţionalitate cât şi de principii care menţineau rolul statelor naţionale în luarea
deciziilor.
Organizaţiile europene constituite în contextul războiului rece şi al relaţiilor
bipolare s-au inspirat din două concepte fundamentale: interguvernamentalismul,
care privilegiază rolul statelor naţionale în procesul decizional, şi
supranaţionalismul, care se bazează pe independenţa organizaţiei faţă de statele
naţionale, transferul de competenţe efectuate în beneficiul acestuia şi pe raporturile
directe care se stabilesc între organele comunităţii şi particularii din toate ţările
membre.
Interguvernamentalismul pune accent pe cooperarea între state, care se
traduce prin căutarea, prin întâlniri şi discuţii permanente, a unor acorduri liber
consimţite. Organizaţiile rezultate prin cooperare se caracterizează printr-un aparat
instituţional simplu, format dintr-un organ alcătuit din reprezentanţii statelor şi alte
organe subordonate primului şi cu rol consultativ. Deciziile care sunt luate la
nivelul organizaţiei se bazează pe consensualism (unanimitate), neputând afecta
suveranitatea statelor membre. În plan juridic, majoritatea organizaţiilor
internaţionale se bazează pe această logică, prezentă în toate acordurile
internaţionale.
Supranaţionalismul se fundamentează pe integrarea şi solidaritatea statelor
membre, pe consimţământul acestora în ceea ce priveşte transferul de suveranitate

4
către o organizaţie internaţională. Acest tip de organizaţie are puteri proprii,
asemănătoare funcţiilor superioare ale statelor care o compun; deliberările se pot
face conform regulilor majorităţii, ceea ce creează o anumită flexibilitate în luarea
deciziilor; are organe constituite din reprezentanţi ai particularilor din statele
membre, care participă la luarea hotărârilor, iar puterile organizaţiei se exercită
imediat fără intermediul guvernelor naţionale, în beneficiul sau în sarcina
particularilor, modificând structurile juridice naţionale.

1.2. PROIECTE DE UNIUNE EUROPEANĂ ÎN ANII ‘70 AI SECOLULUI XX

Anii ’70, în ciuda primei mari lărgiri a Comunităţilor Europene (Marea

Britanie, Danemarca şi Irlanda), au fost marcaţi de europesimism, de lipsa unei
strategii foarte clare privind construcţia europeană. Crizele economice mondiale
din anii ’70, marcate, fără îndoială, de cele două şocuri petroliere din 1973 şi 1979,
au avut un efect negativ asupra construcţiei europene, cu toate că europenii
comunitari au reacţionat diferit în cele două momente, experimentând solidarităţi
europene nebănuite.
Nu puţini specialişti în integrare europeană şi partizani convinşi ai acestui
demers au vorbit în perioada amintită de „euroscleroză”. Urmărind evoluţia
evenimentelor, „euroscleroza” a fost cauzată şi de alţi factori, precum politica
monetară a preşedintelui american Ronald Reagan, lărgirea CEE de la şase la nouă
membri după Conferinţa de la Haga (1969), ceea ce a sporit dificultăţile legate de
contribuţia financiară, armonizarea politicilor economice naţionale şi concertarea
orientărilor politice generale.
Relansarea ideii de unitate europeană, la începutul anilor ’80, s-a făcut într-
un context internaţional marcat de războiul din Afganistan (1978-1988), de
sancţiunile economice cerute de S.U.A. contra U.R.S.S., la care europenii n-au
răspuns totdeauna favorabil, de starea de asediu instaurată în Polonia în decembrie
1981 şi de desfăşurarea rachetelor sovietice SS-20 şi apoi a celor americane
PERSHING, urmată de valuri de proteste în Europa Occidentală, având uneori o
conotaţie antiamericană etc.
Un efect deosebit asupra ideii de reformă a instituţiilor comunitare l-a avut
alegerea Parlamentului European prin sufragiu universal (1979), cu toate că foarte
multe guverne s-au mulţumit să menţină rolul acestei instituţii în limitele impuse de
Tratatul de la Roma I (1957).
Deceniul al optulea al secolului trecut a cunoscut atât lărgirea CEE către
Grecia, Portugalia şi Spania, cât şi un demers susţinut pentru consolidarea internă a
integrării. Un rol deosebit l-a avut Comisia Gaston Thorn, care, prin propunerile

5
făcute în vederea creşterii atribuţiilor sale executive, a orientat integrarea europeană
către un sistem comunitar.
Ideile privind realizarea unei „Uniuni Europene”, în anii ’70, în care un rol
însemnat l-a avut părintele construcţiei europene Jean Monnet, au evoluat foarte
dificil, luând o formă concretă abia la începutul anilor ’90 prin Tratatul de la
Maastricht. Jean Monnet a propus, în 1973, un proiect conform căruia şefii de stat
şi de guvern se constituiau într-un „guvernământ european provizoriu”. Acest
„guvernământ european provizoriu” urma să elaboreze un proiect de înfiinţare a
Uniunii Europene, al cărei sistem instituţional se baza pe un guvern şi o adunare
aleasă prin vot universal.
Jean Monnet nu a fost singurul care dorea să conducă dezbaterile europene
spre realizarea unui proiect de „Uniune Europeană”. Au existat iniţiative atât din
partea statelor cât şi a unor instituţii comunitare precum Parlamentul European şi
Comisia Europeană.
Comisia Europeană s-a pronunţat asupra ideii de „Uniune Europeană” la
mijlocul anului 1975, acordând preferinţă unui guvern european format din
personalităţi independente de administraţiile naţionale şi unei puteri legislative
asigurate de un Parlament bicameral (Camera Popoarelor aleasă prin sufragiu
universal şi Camera Statelor emanând de la guvernele naţionale).
Parlamentul European a susţinut un proiect asemănător, cerând, îndeosebi,
alegerea sa prin vot universal. Faţă de aceste propuneri, Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene s-a mărginit doar la un raport cu caracter juridic, în timp
ce Consiliul de Miniştri s-a manifestat rezervat, din cauza structurii sale
interguvernamentale.
Pasul hotărâtor l-a făcut, însă, Consiliul European, din 9-10 decembrie 1974,
care îl va însărcina pe primul-ministru belgian Leo Tindemans să elaboreze un
raport cuprinzător. Acesta va prezenta raportul său un an mai târziu.
Partizan al unei Europe federale, Leo Tindemans nu a propus o „Constituţie
europeană”, aşa cum doreau Comisia şi Parlamentul, ci o întărire a instituţiilor
comunitare pentru a putea face faţă exigenţelor politicilor economice, monetare,
sociale etc. În fapt, raportul Tindemans dorea conservarea acquis-ului comunitar,
fără a modifica tratatele de bază. Pentru a menaja susceptibilităţile guvernelor
naţionale, raportul nu ataca rolul instituţiilor interguvernamentale precum Consiliul
de Miniştri, dar cerea o eficientizare a acestuia prin impunerea mecanismelor
majoritare în deciziile sale şi creşterea rolului Consiliilor specializate.
Leo Tindemans şi echipa sa au abordat chestiuni sensibile cum ar fi: politica
externă comună, armonizarea opiniilor privind politica de apărare şi înfiinţarea unei
Agenţii. Totodată, primul ministru al Belgiei a dorit întărirea atribuţiilor instituţiilor
ce puteau asigura pe viitor certitudini în construirea unei Europe federale. Ca
urmare, el a cerut lărgirea puterilor de execuţie ale Comisiei şi întărirea autorităţii

6
preşedintelui acesteia. Preşedintele comisiei urma să fie ales de Parlament, iar
Curtea de Justiţie îşi extindea competenţele de interpretare în noile domenii de
activitate comunitară.
Cum era de aşteptat, raportul Tindermans nu a fost bine primit în mediile
guvernamentale şi a fost în cele din urmă uitat.
Cu toate acestea, crearea Consiliului European, în 1974, alegerea
Parlamentului prin sufragiu universal (1979) şi întărirea cooperării politice, mai
ales în urma celui de-al doilea şoc petrolier (1979), făceau necesare un nou raport
între instituţiile europene şi ameliorarea capacităţii de decizie a Comunităţii.
Problemele comunitare din acei ani au fost din ce în ce mai numeroase,
Comunitatea trebuind să facă faţă atât provocărilor din mediul internaţional, cât şi
din cel intern, marcat de orgolii şi neputinţe naţionale. Criza economică mondială
din anii ’70 va determina multiplicarea normelor naţionale protecţioniste, iar
puterea de decizie a Comunităţii era criticabilă din cauza ineficienţei instituţiilor
sale.
Deşi avea drept de propunere, Comisia Europeană avea un rol modest,
micşorat, îndeosebi, de unanimitatea la care apelau, mereu, membrii Consiliului de
Miniştri. Autoritatea acestuia din urmă era diminuată şi de comoditatea miniştrilor
de a transfera responsabilitatea politică Consiliului European care nu avea, încă,
rolul de instituţie comunitară.
Cu toate aceste neajunsuri, Parlamentul European, conştient de legitimitatea
sa, de rolul opiniilor publice în demersul integrării europene, dorea să fie asociat la
procedura legislativă a Consiliului de Miniştri şi reclama un drept de propunere
comparabil cu al Comisiei.

7
CURSUL 2
PROIECTE MODERNE DE UNIUNE A EUROPEI

2.1. PROIECTUL LUI GASTON THORN

Impedimentele integrării europene se regăsesc în raportul Comisiei Thorn

(numită astfel după numele lui Gaston Thorn, fostul prim-ministru liberal din
Luxemburg) din 1981. Pentru întărirea puterii de decizie a Comunităţii, Comisia
propunea ca deciziile Consiliului de Miniştri să fie luate cu majoritate de voturi, să
fie conforme cu propunerea Comisiei şi să aibă avizul Parlamentului, ales prin
sufragiu universal, reprezentând voinţa legitimă a popoarelor europene.
Gaston Thorn a propus o conferinţă interguvernamentală care să elaboreze
un nou proiect de tratat adaptat exigenţelor „Europei celei de-a doua generaţii”.
Deşi nu a fost aplicată, propunerea Comisiei n-a rămas fără ecou în rândul
statelor comunitate şi, mai ales, în mediile politice ale acestora. La scurt timp,
miniştrii de externe ai Germaniei Federale şi Italiei, Hans-Dietrich Genscher, şi,
respectiv, Emilion Colombo, au prezentat Parlamentului European, la 18 noiembrie
1981, un „plan de act european”. Era vorba de un „act” pe care cele 10 guverne
europene trebuia să-l adopte pentru a exprima voinţa lor politică de a întări
Comunicaţiile Europene, de a dezvolta o politică externă comună, de a stabili o
concertare în ceea ce priveşte securitatea Europei şi de a întări conştiinţa comună
europeană, de a realiza o uniune juridică etc.
Toate aceste obiective erau necesare pentru a face faţă problemelor
internaţionale şi terorismului, un fenomen din ce în ce mai pronunţat în acea
perioadă. Pe plan instituţional, cei doi miniştri de externe acordau un rol major
Consiliului European, care avea în responsabilitatea sa toate celelalte instituţii
comunitare.
Parlamentul trebuia să delibereze în toate materiile ce ţineau de Comunităţi
şi de cooperarea politică, să examineze un raport semestrial al Consiliului European
şi să aibă un rol important în materie de tratate internaţionale.
Pentru a impulsiona cooperarea politică, propunerea celor doi viza întărirea
rolului preşedintelui Consiliului European. Aceasta urma să dispună de un
secretariat care să asigure atât regularitatea întâlnirilor, cât şi ordinea de zi.
Chestiunea votului în Consiliul de miniştri era rezolvată prin apelul la
majoritate, cu excepţia cazurilor când guvernele interesate puteau aduce justificări
scrise, bine argumentate.
„Actul european” trebuia să fie reexaminat după cinci ani, el având ca
obiectiv încheierea unui tratat formal care să consacre juridic şi politic întregul
acquis comunitar.

8
 O analiză succintă a acestui document lasă impresia unui compromis între
cooperarea interguvernamentală şi consolidarea construcţiei europene. El a fost
criticat de foarte multe voci, unii acuzând interguvernamentalismul din conţinutul
său, iar alţii au mers şi mai departe, văzând în el o manevră a ministrului german
pentru a putea cere micşorarea contribuţiei ţării sale la bugetul comunitar.
În ciuda acestor critici, Consiliul European de la Londra (26-27 noiembrie
1981) a hotărât constituirea unui grup ad-hoc, însărcinat să analizeze propunerea
germano-italiană.
După discuţii, în care s-au exprimat divergenţele de opinii între comunitari,
Germania Federală a profitat de preşedinţia Consiliului European reunit la Stuttgart
(19 iunie 1983) pentru a-i convinge pe partenerii săi să adopte Declaraţia solemnă
asupra Uniunii europene. Acest document fixa ca ţel întărirea şi dezvoltarea
Comunităţilor Europene, prin aprofundarea politicilor existente şi elaborarea
politicilor noi în cadrul tratatelor de la Paris şi Roma I. S-a insistat asupra
cooperării politice şi pe aspectele economice şi politice ale securităţii. Nu au fost
neglijate nici cooperarea culturală şi nici apropierea legislaţiilor şi activitatea
concertată contra delicvenţei internaţionale.
Declaraţia a urmărit să precizeze câmpul de acţiune al Uniunii Europene. În
ceea ce priveşte Comunităţile, s-a subliniat importanţa unei strategii economice
globale, de combatere a şomajului, întărirea Sistemului Monetar European şi a
politicii comerciale comune, realizarea pieţei comune prin eliminarea obstacolelor
la cele patru libertăţi fundamentale (libera circulaţie a persoanelor, capitalurilor,
mărfurilor şi serviciilor), continuarea Politicii Agricole Comune a dezvoltării
industriei şi a politicilor regionale şi sociale etc.
Toate aceste obiective erau concentrate pe ideile exprimate în Planul
Schuman, mai ales în ceea ce priveşte favorizarea convergenţei nivelului de
dezvoltare economică, şi, în general, standardul de viaţă şi nivelul de trai ale
cetăţenilor din statele membre.
Forţa acestui document rezidă în insistenţa cu care s-a accentuat ideea de a
avea o politică externă comună, atât de necesară pentru exprimarea identităţii
Europei celor Zece.
Atât în această declaraţie, cât şi în propunerile prezentate anterior cu privire
la Uniunea Europeană, s-a încercat armonizarea sistemului comunitar cu
cooperarea politică, inserarea într-un fel sau altul a Consiliului European în
ansamblul instituţiilor comunitare. Era o sarcină dificilă, deoarece mulţi partizani ai
Europei supranaţionale puteau acuza accentuarea caracterului interguvernamental
al viitoarei Uniuni, ceea ce în opinia acestora împiedica, în mod serios, crearea unei
identităţi europene. Pentru a menaja susceptibilităţile acestora, Declaraţia de la
Stuttgart (iunie 1983) a acordat loc, în economia textului său, pentru afirmarea

9
comisiei ca factor de impulsionare a procesului integrării europene şi întărirea
rolului consultativ al Parlamentului European.

2.2. PROIECTUL LUI ALTIERO SPINELLI

Dusan Sidjanski consideră că proiectul Parlamentului European sau proiectul

Spinelli oferea, ca şi alte proiecte federale, armătura politică necesară unei
federaţii.
De la alegerea sa prin sufragiu universal, Parlamentul European (1979) a
încercat să joace un rol mai vizibil în construcţia europeană, utilizându-şi puterile
bugetare. Însă, iniţiativele sale s-au izbit, de foarte multe ori, de cele ale Consiliului
de Miniştri, care refuza Parlamentului orice imixtiune în aria lui de competenţă
decizională şi legislativă.
Deputaţii europeni au prezentat şi adoptat un proiect ambiţios, Tratatul
Uniunii Europene. Textul proiectului era rezultatul lucrărilor comisiei
instituţionale, prezidată de Altiero Spinelli (1907-1986), şi cuprindea cele trei
tratate comunitare, precum şi activităţile ce ţineau de domeniul cooperării
(cooperarea politică, sistemul monetar european, politicile noi).
Structura viitoarei Uniuni era de inspiraţie federală, fiind expresia gândirii
lui Altiero Spinelli.
Ales deputat european în 1979 (pe listele Partidului Comunist Italian),
Spinelli a fost numit vicepreşedinte al comisiei bugetare, fiind promotorul lărgirii
competenţelor Parlamentului European în acest domeniu. Spinelli a creat „Clubul
Crocodilul” (după numele restaurantului unde s-a ţinut reuniunea), un grup de
aspiraţie federalistă, însărcinat să elaboreze propuneri în ceea ce priveşte reforma
instituţiilor. Format din aproape 180 de deputaţi, grupul a propus reforma
instituţiilor şi crearea de noi politici comunitare (Spinelli 1983).
Propunerile „Clubului” au incitat Parlamentul European să creeze o Comisie
a Afacerilor Instituţionale, însărcinată să elaboreze revizuirile necesare. Prezidată
de Spinelli şi bazată pe analiza proiectelor mai vechi cuprinse într-o culegere de
texte de proiecte europene de la 1950 la 1982, Comisia a elaborat, în 1983, un
proiect de tratat al Uniunii Europene.
La 14 februarie 1984, proiectul a fost adoptat cu o largă majoritate de către
Parlament (Traité instituant L’Union européenne 1984).
Proiectul Parlamentului European constituia unul din motoarele relansării
integrării europene. El se baza pe o abordare globală a domeniilor comunitare
existente şi a unora noi, precum relaţiile externe, securitatea, mediul, cultura etc.
Proiectul de tratat era susţinut de un singur text constituţional valabil pentru toate
cele trei comunităţi, având ca scop „solidaritatea popoarelor europene în

10
respectarea personalităţii istorice, a demnităţii şi libertăţii lor în sânul instituţiilor
comune”.
Tratatul ar fi consolidat foarte mult procesul democratic în sânul Uniunii,
propunând o dublă participare: a popoarelor şi a statelor. În acelaşi timp, se făcea
referire la comunităţile locale şi regionale şi rolul lor în construcţia europeană.
Principiul subsidiarităţii, un element important al federalismului, figurează
de asemenea în Preambul. Conform acestui principiu, instituţiile comune păstrau
numai acele competenţe pe care le puteau îndeplini într-o manieră mai
satisfăcătoare decât statele-naţiune. Competenţe exclusive sunt atribuite Uniunii
pentru realizarea pieţei comune, liberei circulaţii şi politicii de concurenţă. Nu
întâmplător, proiectul acorda un loc în arhitectura comunitară comunităţilor locale
şi regionale, chiar dacă nu acorda un statut de actor european major acestora.
Formula găsită era cea a cooperării regionale, transfrontaliere, un concept din ce în
ce mai dinamic în zilele noastre.
Pentru realizarea scopurilor sale de dezvoltare economică şi socială, de
promovare a cooperării internaţionale şi a securităţii, Uniunea acţiona conform
metodei acţiunii comune şi cooperării între statele membre.
Proiectul consolida instituţiile europene, astfel că Parlamentul European
deţinea funcţiile legislativă şi bugetară, pe care le împărţea cu Consiliul de Miniştri.
Parlamentul European, instituţia cea mai importantă în gândirea federalistă,
învestea Comisia, analiza programul acesteia, posedând, în acelaşi timp, şi dreptul
de control şi cenzură asupra politicii acesteia. Consiliul Uniunii, care reprezenta
statele membre, participa la procedurile legislative în domeniul relaţiilor
internaţionale. Votul majorităţii era foarte mult extins, deşi rămâneau domenii unde
era cerută unanimitatea, Spinelli şi colegii săi înţelegând sensibilitatea statelor
membre în domeniile securităţii, politicii externe etc.
Rolul Comisiei a fost mult întărit. Pe viitor, aceasta reprezenta executivul
Uniunii. Membrii săi nu mai erau numiţi de statele membre, Consiliul având
dreptul să numească preşedintele. Preşedintele alcătuia Comisia după consultarea
cu Consiliul. Consiliul European devenea o instituţie a Uniunii şi apărea ca motorul
cooperării şi integrării. El decidea lărgirea competenţelor Uniunii.
Inovaţii importante erau aduse şi în ceea ce priveşte Curtea de Justiţie.
Judecătorii acesteia erau desemnaţi de Parlamentul European şi Consiliul Uniunii,
iar drepturile de recurs ale particularilor erau mult lărgite. În egală măsură,
protecţia drepturilor fundamentale era consolidată. În plus, se accentua puterea de
sancţiune a instituţiilor Uniunii. Curtea sancţiona, de asemenea, abaterile statelor.
În caz de violare gravă a tratatului, Consiliul European putea exclude orice stat din
orice organ al Uniunii.
Tratatul acorda, de asemenea, un loc important cetăţeniei europene,
dezvoltării acquis-ului comunitar şi relansării cooperării în materie de relaţii

11
externe şi securitate. Se aveau în vedere noi politici comunitare: telecomunicaţii,
cercetare şi dezvoltare, industrie, mediu, politică socială şi cultură şi realizarea unei
uniuni monetare.
Aspectele federale sunt date şi de introducerea principiului resurselor proprii
ale Uniunii. Ideea unui impozit federal ar fi întărit capacitatea autorităţilor unionale
precum Parlamentul şi Consiliul Uniunii.
Respins de guvernele statelor membre, reticente la instaurarea unui stat
federal, şi nebucurându-se de sprijinul parlamentelor naţionale, tratatul nu a fost
luat în considerare în cadrul negocierilor deschise în vederea revizuirii sistemului
comunitar. Cu toate acestea, ideile sale sunt prezente în dezbaterea actuală privind
viitorul stat european. Una din ideile sale dezbătute intens în istoria noastră recentă
este cea legată de identitatea Uniunii Europene în relaţiile internaţionale. Proiectul
lui Spinelli prevedea creşterea eforturilor Uniunii în ceea ce priveşte menţinerea
păcii şi securităţii, reducerea mutuală, echilibrată şi controlabilă a forţelor militare
şi armamentelor, apărarea drepturilor fundamentale ale omului, dezvoltarea Lumii a
Treia, ameliorarea relaţiilor economice, monetare şi comerciale internaţionale. În
funcţie de problematica avută în vedere, proiectul propunea o metodă pragmatică şi
graduală de realizare a obiectivelor Uniunii, o împărţire a competenţelor în materie
de politică internaţională între instituţiile europene şi statele membre. Se prevedea,
de asemenea, dreptul Uniunii de a avea reprezentare externă în funcţie de acţiunile
comune. Astăzi observăm că acest principiu se regăseşte atât în reprezentanţele
Uniunii pe lângă organizaţiile internaţionale cât şi prin delegaţiile permanente în
statele membre şi statele candidate.

12
CURSUL 3
ACTUL UNIC EUROPEAN

3.1. ELABORAREA ACTULUI UNIC EUROPEAN

Cu toate că proiectul Parlamentului European de a crea o Uniune Europeană

guvernată de principii federaliste n-a fost acceptat de statele membre, ideea
schimbării raporturilor dintre instituţiile comunitare şi consolidarea construcţiei
economice a preocupat atât guvernele naţionale, cât şi mişcările paneuropene.
Începând cu 1985, mişcarea federală europeană va cunoaşte o revigorare
influenţată de contextul economic de la mijlocul anilor ’80. În perioada respectivă,
CEE constituia cea mai populară piaţă industrială, numărând nu mai puţin de 320
de milioane de locuitori. Era o piaţă fragmentată, fiecare stat din comunitate
reprezentând o zonă restrânsă din afacerile economice ale sistemului mondial.
Europa comunitară ocupa primul loc în lume într-un anumit număr de
producţii precum băuturi, piele, îmbrăcăminte etc., din păcate cu rată de creştere
mică. În sectoarele cu tehnologie avansată şi rată de creştere ridicată, era
contrabalansată de fragmentarea industriilor sale. Suveranităţile naţionale au
împiedicat de foarte multe ori constituirea întreprinderilor puternice, care să
încurajeze cercetarea, avansul tehnologic şi să realizeze economii la scară,
elementul esenţial al competitivităţii. Mai mult decât atât, Europa comunitară a
înregistrat la începutul anilor ’80 un declin relativ pe pieţele mondiale şi chiar pe
propriile pieţe, trebuind să facă faţă concurenţei japoneze. Bătălia care se va angaja
începând din acei ani va fi între industriile de vârf cu o înaltă tehnologie şi cu
costuri variabile foarte mici.
Recesiunea economică i-a determinat pe liderii Comunităţii Europene să
reacţioneze şi să conştientizeze că numai o piaţă fără obstacole, dotată cu o
legislaţie comună va putea crea condiţiile stimulării economiilor europene.
Realizarea acestei mari pieţe integratoare presupunea atât regândirea raporturilor
între statele membre ale Comunităţii, între instituţiile comune şi acestea, cât şi
modificarea echilibrului instituţional.
O evaluare făcută în acei ani arată că s-au înregistrat câteva succese. Primul
ar fi dat de înlăturarea barierelor vamale. A urmat înlăturarea restricţiilor cantitative
în ceea ce priveşte schimburile intracomunitare, dar fără a putea înlătura definitiv
consecinţele unor reglementări naţionale în materie de transport şi în fixarea unor
cote de producţie la unele produse. Existau totodată diferenţe între ratele de TVA şi
dreptul accizelor, cuantumurile monetare compensatorii, norme sanitare, controale
relative în ceea ce priveşte licenţele de transport rutier, controale pentru respectul
regulilor de securitate etc.

13
 Cel mai mare obstacol în calea realizării pieţei interne rămâneau
reglementările tehnice, care difereau de la o ţară la alta. Ele împiedicau libera
circulaţie a produselor şi serviciilor. Omogenizarea sau înlăturarea lor rămânea o
provocare importantă pentru CE.
La scurt timp după Consiliul European de la Fontainebleau, Comisia şi
guvernele celor 10 au considerat că şansa creşterii competitivităţii rezida în pieţe
fără frontiere, în suprimarea barierelor care împiedicau relansarea economică şi
crearea unui spaţiu european. Demersul comunitar în acest sens a fost accelerat o
dată cu alegerea lui Jacques Delors ca preşedinte al Comisiei Europene.
El va reuşi să facă din această utopie a „pieţei fără frontiere” un program
concret. Încă din discursul său de învestitură, Delors se întreba asupra posibilităţii
de suprimare a frontierelor interioare ale Comunităţii până în 1992. Drept urmare,
el şi-a fixat trei ţinte:
1. o relansare a economiei europene, caracterizată de o slabă creştere, prin
realizarea pieţei interne;
2. o reformă instituţională care să permită o mai mare eficacitate în procesul
deciziei, prin impunerea votului cu majoritate calificată;
3. afirmarea uniunii politice, ca expresie a solidarităţii şi cooperării statelor
membre.
Ideile sale vor sta la baza programului de lucru al Comisiei, elaborat în
martie 1985. Cuprinzând 321 de propuneri legislative, documentul, cunoscut sub
denumirea de Cartea Albă, va fi aprobat de Consiliul European de la Milano (mai
1985).
Cartea Albă era un program de lucru care îşi propunea adoptarea de către
Consiliul de Miniştri a peste 300 de propuneri concrete, care erau esenţiale pentru
desăvârşirea pieţei interne.
Urmărind realizarea unui cadru economic integrat şi coerent, Cartea Albă a
identificat toate piedicile existente şi a arătat toate consecinţele suprimării
barierelor.
Propunându-şi ca obiectiv realizarea „Statului Europa”, Cartea Albă devenea
un document foarte important pentru procesul construcţiei comunitare, un fel de
lexic al Pieţei interne, ghid de voiaj şi orarul miniştrilor, comisarilor funcţionarilor,
experţilor şi diplomaţilor. Ţintele sale constau, pe de o parte, în deplasarea
controalelor şi formalităţilor în interiorul statelor membre, iar pe de altă parte în
coordonarea politicilor şi apropierea legislaţiilor.
Impulsul politic şi cadrul juridic pentru constituirea unei Pieţei interne a fost
asigurat de Actul Unic European.
Originea acestui document, fundamental pentru strategia de relansare a
construcţiei europene, se înscrie în orientarea generală a „Proiectului” lui Altiero
Spinelli.

14
 Sub influenţa iniţiativelor şi lucrărilor Parlamentului European, sub
presiunea crizei puterii decizionale în Comunitatea Europeană şi sub înalta direcţie
a Consiliului European, guvernele au negociat şi adoptat Actul Unic European (la
17 februarie 1986 la Luxemburg şi 28 februarie 1986 la Haga). Un rol important l-a
jucat Luxemburgul, care asigura preşedinţia Consiliului de Miniştri al CEE.
Conferinţa Interguvernamentală, convocată pentru modificarea sau
revizuirea tratatelor, a avut loc, începând cu septembrie 1985, la Luxemburg. Şi-au
dat concursul două grupuri de lucru, constituite în comitete. Comitetul politic,
format din directorii politici ai Afacerilor externe ai Celor 12, a abordat şi analizat
problema cooperării politice, ajungând, în scurt timp, la un acord de principiu.
Mai dificile au fost lucrările celui de-al doilea comitet, care se ocupa de
revizuirea tratatelor comunitare. Acesta reunea reprezentanţii permanenţi ai ţărilor
membre la Comunitate şi pe secretarul general al Comisiei, Emile Nöel, sub
preşedinţia lui Jean Dondelinger, secretarul general al Ministerului Afacerilor
Externe al Luxemburgului. Lucrările acestui Comitet au fost impulsionate pozitiv
de Cartea Albă a Comisiei Europene. Perspectivele unei Mari Pieţe Interne
interesau şi ţările care se opuneau supranaţionalităţii şi întăririi instituţiilor
comunitare (a se vedea Marea Britanie şi Danemarca). Propunând realizarea unui
obiectiv economic, Comisia a reuşit să convingă ţările reticente că reforma
instituţională (votul majoritar, creşterea rolului Parlamentului) era necesară.
Consiliul European de la Luxemburg (decembrie 1985) va decide reunirea
propunerii celor două comitete într-un singur tratat, intitulat sugestiv „Actul Unic
European”. Dusan Sidjanski, profesor al Universităţii din Geneva evidenţia că un
rol esenţial în elaborarea noului tratat l-a avut Comisia Europeană condusă de
Jacques Delors, care, prin propunerile sale de creare a unui spaţiu economic fără
frontiere şi a unei competiţii tehnologice cu S.U.A. şi Japonia, a creat o sinergie
între dinamica economică şi armătură instituţională. Nu poate fi uitată acţiunea
Luxemburgului, ţară partizană, ca şi ceilalţi parteneri ai săi din Benelux, ai reformei
instituţionale. Preşedinţia Luxemburgheză a invitat Comisia, în septembrie 1985, să
prezinte strategia sa în care viza modificarea sau completarea tratatului în 6
domenii: piaţa internă, coeziune economică şi socială, cercetare şi dezvoltare
tehnologică, mediu, cultură şi politică monetară. Astfel, Comisia a putut să dezvolte
virtuţile sale de motor şi catalizator al procesului de integrare, suscitând o mişcare
de coeziune graduală, în jurul unui ansamblu de obiective şi interese interactive. Un
exemplu al acestui angrenaj dinamic a fost furnizat de Danemarca, care a propus
adăugarea unui capitol de politică socială, dotând astfel Comunitatea cu o nouă
dimensiune, care a contribuit la reanimarea participării Confederaţiei Europene a
Sindicatelor la activităţile comunitare. La rândul său, Grecia s-a angajat în favoarea
unei coeziuni economice şi sociale, expresie a solidarităţii între regiunile bogate şi
cele sărace, din care ea făcea parte, condiţia semnării acordului final cu

15
Comunitatea. Astfel, cum remarca autorul citat mai sus, s-a dezvoltat o mişcare în
spirală (spill-over) care a permis nu numai împământenirea politicilor existente, dar
şi redefinirea unor politici şi obiective noi ca intervenţii care cereau o reformă
parţială a Consiliului European. Ca urmare, cooperarea politică a fost înscrisă în
Actul Unic European.
În preambulul noului tratat, statele membre ale CE s-au declarat animate de
voinţa de a transforma ansamblul relaţiilor lor într-o Uniune Europeană, conform
declaraţiei solemne de la Stuttgart din 19 iunie 1983, care să se bazeze pe
Comunităţile Europene caracterizate de reguli proprii de funcţionare şi pe
cooperarea europeană în materie de politică externă. Totodată, comunitarii se
angajau să doteze Comunitatea cu mijloacele necesare de acţiune, să promoveze
împreună democraţia şi drepturile fundamentale, să amelioreze situaţia economică
şi socială prin consolidarea politicilor comune şi continuarea obiectivelor noi.

3.2. OBIECTIVELE ACTULUI UNIC EUROPEAN

Unul dintre scopurile fundamentale ale Actului Unic European a fost

realizarea unei Pieţe Unice, bazate pe o piaţă internă fără obstacole la frontiere. În
fapt, Actul Unic European a fost caracterizat ca o reformă constituţională necesară
realizării Pieţei Comune a Comunităţilor Europene, constituia o prelungire a
acţiunii întreprinse în 1958 şi o adaptare la condiţiile noi, oferite, îndeosebi, de
provocările competiţiei mondial în materie de tehnologie şi mediu.
Actul Unic European şi-a fixat ca obiectiv înlăturarea tuturor obstacolelor
care puteau împiedica libera circulaţie şi concurenţa sănătoasă pe teritoriul Celor
12. Printre aceste obstacole identificate de Cartea Albă, menţionăm: barierele
administrative şi non-tarifare, normele tehnice de producţie, de compoziţie şi
prezentare a produselor, normele de sănătate, securitate şi etică etc. Tratatul
conţinea o panoplie de instrumente prevăzute pentru a asigura libera circulaţie a
persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor. În fond, era vorba de o
liberalizare a pieţelor naţionale ce trebuia să atingă circuitul tradiţional al pieţelor
publice.
Libera circulaţie şi concurenţa sănătoasă erau însoţite, în logica Actului
Unic, de o politică regională pentru a evita disparităţile şi diferenţele între regiuni.
Politica regională s-a bucurat, începând cu 1987, de o perfecţionare a
instrumentelor comunitare, prin introducerea metodei programelor. Această metodă
a permis, pe de o parte, conjugarea eficace a intervenţiilor specifice (subvenţii,
împrumuturi) cu descentralizarea acţiunii comunitare, dând spaţiu de manevră
iniţiativelor locale sau regionale (investiţiilor şi locurilor de muncă), iar pe de altă
parte, programele au facilitat încheierea de contract între Comunitate, statele

16
membre şi regiuni. De o atenţie asemănătoare s-au bucurat şi politicile de transport
(programe de construcţie a unor mari reţele infrastructurale) şi politica comună de
dezvoltare ştiinţifică şi tehnologică, vizând dezvoltarea cooperării între
întreprinderi şi institute de cercetare din ţări diferite, definirea de norme comune în
ceea ce priveşte cercetarea precompetitivă şi încurajarea mobilităţii geografice a
universitarilor şi oamenilor de ştiinţă.
Actul Unic s-a deschis şi către dimensiunea socială, care n-a fost abordată
decât marginal în tratatul CEE, şi către protecţia mediului. Cu toate că proiectul
social a lui Jacques Delors nu a fost aplicat, cercul actorilor construcţiei europene
s-a lărgit, fiind revigorară activitatea confederaţiei Europene a Sindicatelor.
Dialogul cu partenerii sociali, problemele de locuri şi piaţa de muncă, libera
circulaţie a muncitorilor şi politicile de migraţiune, conjugate cu preocupările de
sănătate, securitate socială şi condiţii de viaţă, erau tot atâtea sectoare unde se
desfăşura pe viitor acţiunea sindicală. Ea era un complement necesar intervenţiei
bazate pe Fondul Social.
Politica socială a întărit coeziunea şi solidaritatea care formau, acum, o nouă
dimensiune a Comunităţii. Asociind ideii de protecţie a resursei umane pe cea de
protecţie a resurselor naturale, Actul Unic European a inaugurat şi a introdus în
sfera activităţilor comunitare protecţia mediului. Această nouă politică comunitară
purta marca principiului subsidiarităţii şi a funcţiei de coordonare. Ea era
complementară politicilor naţionale de protecţie a mediului, asigurând, totodată,
coordonarea măsurilor luate de statele membre. Actul Unic European a stabilit
principiile de bază pe care trebuia să se fondeze acţiunea CEE în materie de mediu:
acţiune preventivă, conectarea la sursa „poluator-plătitor” etc. Astfel, politica
comună definea obiectivele comune şi priorităţile de ansamblu: să prezerve, să
protejeze şi să amelioreze calitatea mediului, asigurarea unei utilizări raţionale a
resurselor naturale etc., suscitând un efect de spill-over pentru unele state membre
care nu se puteau lăuda cu o politică prea bună în domeniu, fără a frâna însă
progresul celorlalte (Olanda avea norme foarte stricte pentru poluarea produsă de
automobile).
Pentru a consolida politica de protecţie a mediului, Comunitatea a înfiinţat
Agenţia Europeană de Mediu, astfel că foarte mulţi agricultori au fost stimulaţi prin
prime în favoarea practicilor de producţie compatibile cu exigenţele spaţiului
natural. Comunitatea a renunţat la unele acţiuni în favoarea unor agenţii naţionale
sau observatori specializaţi, care se bucurau de autonomie şi lucrau strâns cu
instituţiile de la Bruxelles.
În concluzie, putem constata, începând din această perioadă, implementarea
unei căi federale de construcţie comunitară, prin descentralizarea unor acţiuni
comunitare, protecţia mediului fiind doar un exemplu.

17
 Europa federală nu putea fi realizată fără un transfer important de
suveranitate în materie monetară. Uniunea Economică şi Monetară (UEM) s-a
înscris în prelungirea firească a pieţei interne şi a politicilor comune de protecţia
mediului, socială, tehnologică şi ştiinţifică, de transport etc. Dezvoltarea capacităţii
monetare a Comunităţii s-a verificat în cadrul Sistemului Monetar European şi
graţie evoluţiei ECU-ului. Expresie a suveranităţii naţionale, moneda este simbolul
unităţii unui stat. Trecerea la o unitate monetară europeană s-a făcut pe fondul
creşterii interdependenţei între statele europene. Rezistenţele naţionale s-au
diminuat constant în faţa voinţei de a regăsi în comun capacitatea şi autonomia
monetară. Era şi expresia efortului unei Europe în competiţie cu Statele Unite şi
Japonia.
Noul concept care s-a impus la sfârşitul anilor ’80, în ciuda opoziţiei
susţinute a Marii Britanii şi a liderului acesteia, Margaret Thatcher, era cel de
suveranitate partajată. Marea Britanie s-a pliat acestui nou concept în 1990, când a
aderat la Sistemul Monetar European. Era primul pas al acesteia către participarea
sa la concepţia şi punerea în practică a Uniunii Economice şi Monetare.
Paralel cu extinderea competenţelor Comunităţii către noi politici sectoriale,
Actul Unic European a lărgit semnificativ puterile de decizie ale instanţelor
comunitare. Creşterea atribuţiilor unor instituţii comunitare şi modificarea parţială
a echilibrului instituţional s-au datorat tot procedurii de spill-over, prezentată de
Ernest Haas, autorul principal al teoriei neofuncţionaliste. Actul Unic nu face
altceva decât să reconstituie o viziune de ansamblu, a cărei paternitate i-o atribuim
lui Jean Monnet şi care înglobează o strategie de construcţie care se derulează din
aproape în aproape, căutând o mai mare eficacitate şi o coerenţă crescută, în
perspectiva unei diminuări a costurilor, raportându-se tot timpul la costul unei non-
Europe.
În fapt, Piaţa internă şi pericolele care o însoţeau au determinat o mai mare
coeziune economică şi socială în interiorul Comunităţii şi pe scena internaţională.
Această coeziune, ce va fi întărită prin avansul integrării, va contribui într-o
manieră lăudabilă la afirmarea unei identităţi europene şi la creşterea influenţei
Comunităţii în sânul organizaţiilor internaţionale (GATT şi FMI).
Actul Unic European reconstituie, pas cu pas, unitatea şi complementaritatea
indispensabilă între integrarea economică şi cea politică.
Funcţionarea Pieţei Interne, fără frontiere interioare, susţinută de o panoplie
de politici şi instrumente comune, reclama o capacitate decizională pe măsură.
Sinergia între Piaţa Internă, politicile comune şi instituţiile comunităţii au dat
naştere la o serie de reforme instituţionale.
Consiliul European dobândea dreptul de a figura printre instituţiile şi
organismele comunitare. Regula majorităţii calificate în hotărârile Consiliului de
Miniştri s-a extins şi în alte domenii, rolul Comisiei în procesul decizional a fost

18
mult întărit, folosindu-se directiva ca principal instrument de realizare a
obiectivelor Actului Unic şi se înfiinţa Tribunalul de Primă Instanţă ce judeca
diferendele între particulari şi statele naţionale etc.
La aceste reforme se adăuga inovaţia principală care a constat în
încorporarea într-un singur tratat a cooperării politice şi a integrării economice.
În această nouă configuraţie, Consiliul European se profila la orizont ca
forumul politic cel mai important datorită viziunii sale globale (fapt ce lipsea
Consiliului de Miniştri) şi rolului crescut pe care era chemat să îl exercite în cadrul
Comunităţii. Conform Actului Unic, Consiliul European reunea, cel puţin de două
ori pe an, reprezentanţii politici cei mai înalţi ai statelor membre şi pe preşedintele
Comisiei. El dădea impulsurile şi orientările generale, fixa obiectivele prioritare şi
misiunile de îndeplinit pentru instituţiile comunitare.
Consiliul European nu a ezitat să arbitreze conflicte care riscau să paralizeze
sistemul decizional al Comunităţii. Dispunând de puteri importante de orientare a
politicilor comune, mai ales în noile domenii precum politica monetară, socială şi a
protecţiei mediului, el se putea constitui chiar în consiliul Comunităţii, dacă se
afirma o voinţă politică în acest sens.
La cooperarea politică erau asociate, pe de o parte, statele membre prin
reprezentanţii lor principali (preşedinte şi prim-miniştri), dar şi instituţiile
comunitare (preşedintele Comisiei Europene). Totodată, miniştrii afacerilor externe
şi un membru al Comisiei se reuneau cel puţin de patru ori pe an, putând trata
chestiuni de politică externă.
Actul Unic European s-a remarcat şi în ceea ce priveşte securitatea
europeană care a fost integrară cooperării politice. Fără a se impune constrângeri în
acest domeniu, statele membre au convenit să coordoneze mai eficient şi mai
vizibil poziţiile lor cu privire la politicile economice şi de securitate. Reprezentanţii
statelor membre au conştientizat că o cooperare politică mai strânsă în domeniul
securităţii era de natură să întărească identitatea europeană. În fapt, se impunea o
nouă concepţie în ceea ce priveşte securitatea, ce cuprindea, dincolo de aspectul
militar, dimensiunea politico-economică şi comercială de la sfârşitul anilor ’90.
Inovaţia instituţională a constat, mai ales, în crearea Secretariatului
Permanent, cu sediul la Bruxelles. Acesta asista Preşedinţia la pregătirea şi punerea
în practică a acţiunilor ce priveau cooperarea politică.
Cu toate noutăţile aduse de Actul Unic European, instrumentele cooperării
politice s-au dovedit insuficiente. Reforma timidă întreprinsă prin Actul Unic a fost
infirmată îndeosebi, de războiul din Golf, referitor la statele membre care nu au
reuşit să-şi concerteze punctele de vedere şi să exprime o identitate europeană.
Drept urmare, chiar începând cu 1990, Consiliul European a decis să întreprindă o
revizuire completă a instrumentelor de politică externă, intenţia sa fiind de a realiza
o adevărată uniune politică.

19
 În altă ordine de idei, Actul Unic este, în plan politic o continuare parţială a
Planului Fouchet din 1959, înscriindu-se în gândirea europeană mai nouă şi mai
veche, conform căreia unitatea Europei era o creaţie continuă.
Succesul său a fost confirmat, mai ales, de atitudinea opiniei publice
europene. Ideea de a uni Europa Occidentală s-a bucurat de o largă majoritate în
toate ţările comunitare, opt din zece persoane fiind de acord cu unitatea Europei.
Aceeaşi susţinere o găsim şi în ceea ce priveşte regula majorităţii (şase persoane
din zece). De asemenea, planul central al Actului Unic de a crea un mare spaţiu
european fără frontiere a primit un sprijin foarte larg.
Nouă metodă de construire a Europei unite era cea federală, bazată pe
principiul subsidiarităţii. Această nouă concepţie, care căuta că concilieze exigenţa
eficacităţii şi calitatea politicilor comunitare cu diversitatea activităţilor şi actorilor
autonomi, se înscria pe linia creării unei pieţe echilibrate şi rentabile, în cadrul unui
sistem democratic de tip federal. Ea se baza, totodată, pe recursul generalizat la
două instrumente de bază: regula recunoaşterii mutuale şi cea a directivei.
Prima regulă va avea o largă aplicare în domeniul omologării şi autorizării
produselor în Comunitate, dar şi în câmpul vast al activităţii deschise pentru
recunoaşterea diplomelor şi formării profesionale.
Actul Unic European a ameliorat sensibil şi procesul de deciziei în patru
puncte esenţiale:
1. restaurarea rolului Comisiei în executarea actelor juridice;
2. creşterea rolului Comisiei în executarea actelor juridice;
3. creşterea participării Parlamentului European la adoptarea normelor
comunitare (procedura de cooperare);
4. aprobarea acordurilor de aderare şi de asociere de către Parlament.

20
CURSUL 4
TRANZIŢIA DE LA COMUNITATEA EUROPEANĂ LA UNIUNEA
EUROPEANĂ

4.1. IDEEA DE UNIUNE EUROPEANĂ ÎNAINTE DE CĂDEREA

COMUNISMULUI

Consiliul European de la Strasbourg, din 8-9 decembrie 1989, pe baza

raportului elaborat de „grupul Guigon”, a constatat că majoritatea simplă era
întrunită pentru convocarea conferinţei Interguvernamentale al cărei rol era
revizuirea tratatelor anterioare. Lucrările Conferinţei au trebuit însă amânate la
cererea cancelarului Helmuth Kohl, aflat în plină campanie parlamentară.
Cu toate acestea, până la deschiderea lucrărilor conferinţei, o serie de măsuri
necesare primei etape a UEM au fost puse în aplicare. Liberalizarea totală a
capitalurilor a devenit efectivă în opt ţări. Obstacolele la libera prestaţie a
serviciilor bancare, financiare şi de asigurare au fost, de asemenea, suprimate.
Sistemul Monetar European a cunoscut o perioadă de consolidare. Marea Britanie a
aderat, în octombrie 1990, la mecanismul de schimb, iar Italia a renunţat, la
începutul lui 1990, la marja de 6%, aplicând-o pe cea de 2,5%.
Constatăm totodată o întărire a politicii economice în cadrul Consiliului de
Miniştri şi o cooperare a băncilor centrale în domeniul monetar, datorată mai ales
lărgirii atribuţiilor guvernatorilor.
Conferinţa Interguvernamentală nu se putea mărgini doar la un tratat privind
UEM. Din punct de vedere instituţional, crearea UEM presupunea un transfer de
competenţe de la nivelul parlamentelor naţionale către instituţiile de la Bruxelles,
unde poziţia dominantă o avea Consiliul de Miniştri, un organism
interguvernamental.
Parlamentul European, a cărui poziţie s-a consolidat prin procedura de
cooperare, instituită prin Actul Unic European, a revendicat o”codecizie
legislativă”, acuzând „Deficitul democratic” din cadrul Comunităţii.
Cea de-a treia alegere a Parlamentului European, din 15-18 iunie 1989, a
relevat aceleaşi slăbiciuni, precum absenţa sistemului electoral uniform şi mize
naţionale mai importante decât cele europene. Participarea la vot a fost modestă,
ceea ce însemna că opinia publică nu era îndeajuns de convinsă de importanţa
organismului parlamentar european în cadrul unei federaţii pe cale a se naşte.
Dezbaterile asupra reformei instituţionale a Comunităţii Europene se vor
intensifica după căderea zidului Berlinului (9 noiembrie 1989), când tehnocraţii şi
parlamentarii europeni au trebuit să gândească o reformă comunitară de

21
profunzime, necesară atât consolidării construcţiei europene, cât şi lărgirii
Comunităţii către noile state libere din fost Europa comunistă.

4.2. BAZELE UNITĂŢII EUROPENE DUPĂ COMUNISM

Falimentare economic, măcinate de concurenţa elitelor interne, depăşite de

concurenţa tehnologică cu lumea apuseană, regimurile comuniste au căzut rând pe
rând, în 1989. Căderea lor a fost accentuată de perestroika lui Gorbaciov din anii
1985-1989, pregătită anterior de Andropov, cel care a organizat „incubatoarele
perestroikăi”.
Disoluţia regimurilor comuniste a atras după sine şi sfârşitul celorlalte
structuri ale blocului de Est, precum Consiliul de Ajutor Economic Reciproc
(CAER) (9-10 ianuarie 1990) şi Pactul de la Varşovia (25 februarie-1 iulie 1991).
La scurtă vreme, Uniunea Sovietică avea să cunoască sfârşitul unui regim
care, din 1917, a divizat lumea în două blocuri opuse. Foarte multe republici
sovietice şi-au declarat independenţa, printre care: ţările baltice, Georgia, Ucraina,
Belarus, Moldova, Tadjikistan., Armenia, Turkmenistan şi Kazahstan, în timp ce
Federaţia Rusă a devenit moştenitoarea legală a URSS. Locul colosului sovietic a
fost luat de Comunitatea Statelor Independente, o organizaţie care conserva o parte
din autoritatea URSS, dar care acorda celor opt republici care o compuneau un
spaţiu de libertate şi manifestare apreciabil.
Dornice de libertate şi de „reîntoarcerea în Europa”, statele din Europa
Centrală au refuzat să participe la proiectul gorbaciovist al „Casei Comune
Europene”, având şi sentimentul că erau, în acelaşi timp, excluse din Piaţa Unică
Europeană.
Schimbările din 1989, ce însumează căderea regimurilor comuniste şi a
imperiului sovietic, au oferit Europei şansa unei „regăsiri” aşa cum nu mai avusese
din secolul al XVII-lea. Şansa aceasta depindea, pe de o parte, de capacitatea
Europei Centrale şi Est de a face faţă provocărilor democraţiei şi economiei de
piaţă şi integrării în spaţiul euroatlantic şi comunitar, iar pe de o altă parte, de
disponibilitatea Comunităţii Occidentale de a-şi asuma sprijinul pentru „cealaltă
Europă”.
Primii paşi care s-au făcut în direcţia apropierii celor două Europe au fost
marcaţi de activitatea Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE),
singura organizaţie europeană care reunea state europene occidentale, Statele Unite
şi Canada, precum şi fostele ţări socialiste (mai puţin Albania).
Cele 10 principii enunţate în Actul Final de la Helsinki din 1975, consolidate
prin declaraţiile reuniunilor CSCE, nu şi-au pierdut importanţa o dată cu sfârşitul
războiului rece. Din contră, implementarea drepturilor fundamentale ale omului

22
într-un spaţiu marcat de mentalităţi era o condiţii necesară pentru funcţionarea
democraţiei în ţările ex-comuniste. Carta de la Paris pentru o nouă Europă (1990) şi
documentul adoptat la Helsinki (1992) au întărit aceste principii.
Din nefericire, căderea comunismului a fost însoţită şi de fenomene negative,
precum naţionalismul radical generator de conflicte interetnice, apărute cu o forţă şi
un dinamism social parcă mai accentuat decât între cele două războaie mondial.
Antagonismul între ideea de integritate teritorială şi dreptul popoarelor la
autodeterminare va crea cât de curând în spaţiul Europei de Est şi mai ales de Sud-
Est (fosta Iugoslavie) o situaţie incertă, tensionată, conflictuală, opunând orgolii
naţionale greu de controlat.
În faţa noii realităţi, CSCE devenită, în 1994, Organizaţia Pentru Cooperare
şi Securitatea în Europa (OSCE), s-a dovedit incapabilă să ofere soluţii. Dintr-un
organism paneuropean, la care participau SUA şi Canada, OSCE s-a transformat
într-o organizaţie europeano-americano-asiatică, structurată pe principii
interguvernamentale, fără nici o posibilitate de intervenţie efectivă în zonele
„calde” ale Europei.
Înaltul Comisar pentru Minorităţile Naţionale, organism creat în sânul acestei
organizaţii, se va dovedi curând o copie fidelă a unor încercări interbelice de
protecţie a minorităţilor, fără putere de decizie, rolul său fiind mai mult preventiv,
consultativ şi informativ.
Ca o consecinţă a acestui vid de securitate, apărut imediat după terminarea
războiului rece, statele centrale şi est-europene şi-au îndreptat atenţia spre structuri
mai sigure care să le poată garanta securitatea, cum era Alianţa Nord-Atlantică.
Reunite în grupul de la Vişegrad, statele Europei Centrale precum Polonia,
Ungaria, Cehoslovacia (februarie 1991) au cerut, în octombrie 1991, o asociere
instituţionalizată la NATO, afirmând, în următorul an, că obiectivul lor major era
integrarea deplină în această organizaţie. Aderarea imediată nu era posibilă
deoarece NATO traversa o criză de identitate şi de adaptare la noile provocări ale
mediului internaţionale determinat de conflicte regionale, interetnice, crimă
organizată, pericolul utilizării armelor nucleare de către persoane iresponsabile din
fostele republici sovietice şi ascensiunea naţionalismului etc.
Pentru a da un răspuns provocărilor mediului internaţional, Consiliul
Atlanticului de Nord (7-8 noiembrie 1991) va propune, la iniţiativa Statelor Unite şi
a Germaniei, crearea unui Consiliu de Cooperare Nord-Atlantică, un forum de
consultări ce regrupa toate statele provenind din cele două alianţe (NATO şi Pactul
de la Varşovia), destinat să întărească „securitatea şi cooperarea de la Vancouver la
Vladivostok. Consiliul de Cooperare Nord-Atlantică nu era o organizaţie
internaţională, ci doar o instanţă de dialog şi de consultare cu privire la chestiuni
politice legate de securitate şi, eventual, un cadru pentru cooperările practice.

23
 Organizaţia care va juca un rol important în apropierea celor două Europe va
fi, fără îndoială, Consiliul Europei, un puternic mijloc de unificare în jurul
principiilor occidentale. Statutul fiecărui membru era marcat de „respectabilitate”,
semn că noul stat membru a rupt-o cu trecutul şi, în acelaşi timp, se angaja să
respecte principiile drepturilor fundamentale ale omului, condiţie importantă şi
necesară pentru asocierea statelor central şi est-europene la Uniunea Europeană. Nu
întâmplător, acest state vor considera Consiliul Europei ca „anticamera” de intrare
în structurile comunitare. Un număr important de state europene vor adera la
Consiliul Europei: Ungaria (1990), Cehoslovacia (care se va diviza în 1993, în
două state: Cehia şi Slovacia), Polonia (1991), Bulgaria (1992), Estonia, Lituania,
Slovenia şi România (1993).
Pentru ţările din Europa Centrală şi de Est, participarea la Consiliul Europei
era importantă pe planul principiilor juridice şi politice, dar nesatisfăcătoare pentru
reformele lor politice şi economice. Drept urmare, demersurile lor s-au orientat
către comunitatea Europeană, al cărei proiect era unul regional şi global, iar
mijloacele sale economice erau puternice, cu toate că procedurile de dobândire a
calităţii de membru erau lungi şi dificile.
Construirea „Marii Europe” a coincis cu unificarea Germaniei, prilej ce va
trezi unele suspiciuni în rândul partenerilor acesteia din Comunitatea Europeană,
precum Franţa, Olanda etc. Aceste suspiciuni au fost diminuate la scurt timp,
deoarece cancelarul Helmuth Kohl a susţinut cu tărie că unificarea germană era
sustenabilă doar în cadrul procesului de integrare europeană. Declaraţia liderilor
germani în favoarea proiectului de Europă unită a determinat Consiliul European de
la Strasbourg (decembrie 1989) să se pronunţe pentru susţinerea unificării
Germaniei, dar cu condiţia să fie respectate principiul autodeterminării şi principiile
intangibilităţii frontierelor stabilite la Helsinki (1975), precum şi continuarea
integrării europene.
Declaraţia comună a lui François Mitterrand şi Helmuth Kohl, din 20 aprilie
1990, în favoarea accelerării construcţiei politice a Celor 12 a deschis calea spre
mult aşteptata Conferinţă Interguvernamentală, un pas important spre dezbaterile
federaliste de la începutul anilor ’90. Cei doi au propus, într-o declaraţie comună,
convocarea a două conferinţe, una vizând uniunea politică, iar cealaltă UEM. În
ciuda poziţiei contrare a premierului britanic Margaret Thatcher, care refuza orice
proiecte cu tentă supranaţional-federală, cei doi au reluat ideile într-un text comun
din 6 decembrie 1990. Ei s-au pronunţat pentru o lărgire a competenţelor
Comunităţii în domenii precum mediul, sănătatea, politica socială, energia,
cercetarea, tehnologia, protecţia consumatorilor, afaceri interne, justiţie şi cetăţenie
comună.
Se preconiza o reformă instituţională, creşterea rolului Parlamentului
European, asocierea strânsă a parlamentelor naţionale (Franţa) şi a celor regionale

24
(Germania) la procesul de decizie comunitară. Pentru creşterea eficacităţii se punea
accent pe întărirea rolului consiliului European şi generalizarea regulii majorităţii.
S-a făcut, totodată, referire la o politică externă şi de apărare comună extinsă la
toate domeniile, la un rol acordat Uniunii Europei Occidentale în procesul
construcţiei unui stat european puternic.
Noua comunitate cuprindea în plus, începând cu 3 octombrie 1990, încă cinci
landuri germane care vor beneficia de un „plan comunitar de subvenţii” (trei
miliarde de ECU, în trei ani, o cincime din cheltuielile structurale ale CEE).
Structurile parlamentare comunitare au suferit, de asemenea, schimbări.
Pentru prima dată, Germania număra mai mulţi eurodeputaţi (99) decât celelalte
trei mari state europene: Franţa, Marea Britanie şi Italia. Numărul membrilor
Parlamentului European a crescut de la 518 deputaţi la 567 în 1994. Era o
modificare cerută de schimbările teritoriale şi demografice pe care unificarea
germană le-a produs.
Problemele tranziţiei cu care se va confrunta Germania vor face din aceasta
un partener pentru ţările fostei Europe comuniste.

25
CURSUL 5
UNIUNEA EUROPEANĂ

5.1. ÎNTRUNIRI PRELIMINARE PRIVIND ÎNFIINŢAREA UNIUNII

EUROPENE

Prilejul reluării dezbaterilor asupra uniunii politice europene a fost oferit de

Planul Delors I privind crearea unei Uniuni Economice şi Monetare, ce trebuia să
răspundă exigenţelor Pieţei Unice. Cum trebuia să arate această Europă, care îi vor
fi denumirea şi instituţiile – vor constitui tot atâtea subiecte de discuţie în cadrul
celor două Conferinţe Interguvernamentale, ale căror lucrări vor începe la Roma, în
14 decembrie 1990. Negocierile s-au desfăşurat pe parcursul anului 1991, sub
preşedinţia Luxemburgului şi a Olandei. În fapt, au avut loc două negocieri
paralele, una pentru Uniunea Economică şi Monetară, ale cărei principii au fost
definite de propunerile lui Delors din 1987 şi confirmate de consiliul European de
la Madrid din 1989, iar alta pentru uniunea politică, ce implica probleme de politică
externă, apărare, justiţie, afaceri interne etc.
Aceste negocieri au ţinut cont de propunerile celor doi lideri europeni din
aprilie 1990. Propunerile lui François Mitterrand şi Helmuth Kohl, din aprilie 1990,
erau axate pe următoarele obiective: întărirea legitimităţii democraţiei, creşterea
eficienţei instituţiilor prin introducerea votului majoritar şi asigurarea coerenţei
acţiunilor Uniunii în domeniile economice, monetar şi politic, definirea şi punerea
în aplicare a unei politici externe şi de securitate comună reclamată, mai ales, de
insuficienţa cooperării politice. Se făcea referire la o Conferinţă
Interguvernamentală asupra Uniunii Politice, la care s-a adăugat propunerea
belgiană, din martie 1990, ce viza, în mare, aceleaşi probleme precum vot majoritar
în Consiliu, preşedinte ales al Comisiei, învestit de PE, care primea putere
legislativă. Dezvoltarea cooperării în politica externă, extinsă la problemele de
securitate, şi reducerea numărului de comisari au generat polemici între liderii
statelor membre ale Comunităţii Europene. De departe, poziţia cea mai
intransigentă a avut-o Margaret Thatcher.
Toate aceste propuneri au fost discutate în cadrul Consiliului European de la
Dublin, din aprilie 1990. Cu această ocazie, preşedintele Comisiei Europene,
Jackues Delors, agreând propunerea belgiană, a pledat pentru elaborarea unui nou
tratat. Propunerea sa a fost însuşită de membrii Consiliului. Aceştia au cerut
miniştrilor de externe să facă propuneri, pe care le regăsim într-o formă concretă în
cel de-al II-lea Consiliu European de la Dublin (25-26 iunie 1990), prin hotărârea
de a se convoca o Conferinţă Interguvernamentală asupra unificării politice.

26
 Un rol important l-a avut şi preşedinţia italiană din a doua jumătate a anului
1990, care a reuşit, în ciuda circumstanţelor – războiul Irak-Kuweit – că continue
dezbaterile privind cooperarea politică europeană, mai ales pe teme sensibile cum
era politica externă şi de apărare comună. Cu toate acestea, Comunitatea a fost
lipsită de mijloacele de acţiune, demonstrând încă o dată lipsa de eficienţă a
cooperării politice.
Ca o reacţie firească la această lipsă a identităţii politice a comunităţii, tot
mai multe voci s-au pronunţat pentru elaborarea unui tratat care să includă un
capitol de politică externă şi de apărare comună.
La 22 octombrie 1990, Comisia a dat avizul său favorabil deschiderii
Conferinţei Interguvernamentale. Ea s-a pronunţat în favoarea unei „Comunităţi
Unice”, care să lege Uniunea Politică şi Uniunea Economică şi Monetară. Ea s-a
pronunţat, de asemenea, pentru lărgirea rolului legislativ al PE, învestirea
preşedintelui şi a Colegiului Comisiei de către acest organism şi a insistat pentru
extinderea competenţelor comunitare.
Preşedintele Comisiei, Jacques Delors s-a pronunţat în acelaşi timp, pentru
menţinerea „Echilibrului triunghiular între Consiliul de Miniştri, Comisie şi
Parlament.
Importanţa pe care liderii comunitari o acordau elaborării unui nou tratat a
fost relevată de convocarea unui Consiliu European extraordinar, ale cărui lucrări s-
au desfăşurat la Roma în perioada 27-28 octombrie 1990. În cetatea eternă a fost
aprobat raportul Carli (după numele ministrului de finanţe al Italiei), referitor la
Uniunea Economică şi Monetară. Excepţie a făcut doar Marea Britanie care a
refuzat să accepte proiectul monedei unice.
Margaret Thacher şi-a exprimat preferinţa pentru „moneda unică comună”
utilizată în paralel cu monedele naţionale. A fost un refuz elegant al monedei unice,
premierul britanic neacceptând în acest domeniu transferul de competenţe ale ţării
sale către instituţiile comunitare. În ceea ce priveşte Uniunea Politică, „Doamna de
Fier” considera proiectul european ca fiind lipsit de realism şi „grandilocvent”. Cu
toate acestea, chiar poziţia Marii Britanii a cunoscut o evoluţie favorabilă
accentuării integrării europene, mai ales după venirea în fruntea cabinetului britanic
a lui John Major (28 noiembrie 1990), care a declarat că doreşte să plaseze Regatul
Unit în „inima Europei”.
Demersurilor Consiliului European de la Roma li s-a adăugat, în luna
noiembrie a aceluiaşi an, cele ale unei Conferinţe a Parlamentarilor Comunităţii
Europene (1/3 reprezentanţi ai PE şi 2/3 reprezentanţi ai Parlamentelor naţionale),
având rolul de a armoniza punctele de vedere divergente cu privire la creşterea
rolului legislativ şi decizional al PE. Parlamentarii europeni au pus accent pe
„deficitul democratic”, surmontabil prin întărirea competenţelor PE, şi au reuşit să-i
convingă pe colegii lor din parlamentele naţionale să sprijine reforma instituţională

27
a Comunităţii. Acest fapt va conta mult pentru lucrările Conferinţei
Interguvernamentale.
Cel de-al II-lea Consiliu European de la Roma (14-15 decembrie 1990), cu
toate rezervele pe care le-a exprimat faţă de mandatul pe care trebuia să-l acorde
Conferinţei Interguvernamentale cu privire la Uniunea Politică /vot majoritar,
apărare, relaţiile dintre Uniune şi UEO, rolul Consiliului European), a confirmat
calendarul celor două Conferinţe Interguvernamentale: una pentru UEM şi alta
pentru reforma politică. Ele trebuiau să se desfăşoare paralel, iar rezultatele lor
urmau să fie ratificate de ţările membre înainte de sfârşitul anului 1992, obiectivul
fiind acela de a face să coincidă intrarea în vigoare a noului tratat cu finalizarea
Pieţei Unice, la 1 ianuarie 1993.
Desfăşurate pe tot parcursul anului 1991, negocierile din cadrul CIG
(Conferinţă Interguvernamentală) au fost destul de dificile, astfel că la numai trei
zile de la debutul conferinţelor, F. Lazare, jurnalist la Le Monde, acuza lipsa de
consens şi de orientare precisă a Celor 12 în ceea ce priveşte uniunea politică şi
UEM.
Acordul a fost obţinut, în decembrie 1991, la Maastricht, sub preşedinţia
olandeză. Un rol important în convergenţa punctelor de vedere diferite l-au avut
Franţa şi Germania, reuşindu-se izolarea Marii Britanii.
Deşi au avut loc două conferinţe, reprezentanţii statelor comunitare au decis
să elaboreze un singur tratat care să grupeze toate dispoziţiile referitoare la Uniunea
Politică şi UEM. Acest proiect de tratat a fost precedat de altul, elaborat sub
preşedinţia luxemburgheză din primul semestru al anului 1991.
Proiectul a fost elaborat de guvernul luxemburghez şi avea un caracter
general, însumând părerile din timpul negocierilor. Propunerile luxemburgheze au
fost discutate la întâlnirea miniştrilor de externe a celor 12 state de la Dresda, din
iunie 1991. Şi în acest context, au ieşit în evidenţă disputa dintre delegaţiile pro-
federaliste şi Marea Britanie, putere deloc dispusă la concesii în ceea ce priveşte
negocierea suveranităţii sale naţionale.
Pornindu-se de la proiectul luxemburghez, comisiile de lucru ale CIG 1990-
1991 au elaborat un al II-lea proiect dezbătut şi respins în cadrul Consiliului
European de la Luxemburg 28-29 iunie 1991.
Helmuth Kohl şi François Mitterrand au insistat, în octombrie 1991, din nou,
asupra rolului UEO, solicitând reprezentarea de către UEO a Uniunii în chestiuni
de securitate şi de apărare.
Pentru a grăbi într-un fel crearea „armatei europene”, Franţa şi Germania
Federală anunţau crearea unor unităţi militare compuse din trupele lor, care puteau
forma „nucleul unui corp european”. Insistenţa majorităţii comunitarilor pentru a
dezvolta o identitate proprie de securitate va avea un ecou important în cadrul
NATO.

28
 Divergenţele de opinii, orgoliile naţionale şi rivalităţile mai vechi şi-au făcut
loc şi în cadrul Consiliului European de la Maastricht (1991). Lucrările acestuia au
debutat, la 9 decembrie 1991 cu dezbaterea asupra proiectului de tratat al Uniunii
Economice şi Monetare. Dezbaterile s-au bucurat de asistenţa miniştrilor de finanţe
ai celor doisprezece.
În cele din urmă, pentru a concilia punctele de vedere ale Franţei şi Marii
Britanii, s-a decis că trecerea la cea de-a treia etapă (introducerea monedei unice)
se va face cel târziu la 1 ianuarie 1999. Decizia urma să fie luată de Consiliul
European, cu majoritate calificată, şi privea numai ţările care satisfăceau criteriile
de convergenţă. Marea Britanie şi Danemarca beneficiau de un protocol special
(opting aut) care ne permitea să rămână în afara procesului comunitar de
introducere a monedei unice, având posibilitatea de a reveni asupra poziţiei lor.

5.2. TRATATUL DE LA MAASTRICHT. STRUCTURĂ ŞI INSTITUŢII

Din punct de vedere politic, Tratatul instituie o Uniune omogenă ale cărei
scopuri erau:
- Promovarea programului economic şi social;
- Afirmarea identităţii sale pe scena internaţională, mai ales prin Politica
Externă şi de Securitate Comună;
- Instaurarea unei cetăţenii a uniunii;
- Dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul afacerilor interne.
Tratatul de la Maastricht a fost conceput pe trei piloni. Jean-Louis Quermone
afirmă că acesta semăna cu un „templu grec”, şi nu cu un „arbore cu mai multe
ramuri”, aşa cum sugera Jacques Delors.
Comunitatea Europeană constituie primul pilon al Tratatului Uniunii
Europene. El cuprinde Comunităţile Economice Europene şi Uniunea Economică şi
Monetară, cum se poate constatat din articolul G. Acest pilon trebuia să asigure
prin metoda comunitară guvernanţa pieţei interne şi a politicilor comune. Din
păcate, el s-a subdivizat între această componentă şi Sistemul European de Bănci
Centrale guvernat de Banca Centrală Europeană. Din nefericire, afirmă
Quermonne, proiectul „Uniunii Economice” a rămas tributar puterii de decizie a
ECOFIN-ului, cu alte cuvinte, unei puteri interguvernamentale.
Tratatul de la Maastricht instituie cooperarea şi în cadrul Justiţiei şi
Afacerilor Interne. El reprezintă al treilea pilon al UE. Acţiunile comune în acest
domeniu au fost determinare, pe de o parte de punerea în aplicare a libertăţii de
circulaţie şi stabilire a persoanelor în interiorul Comunităţii, iar pe de altă parte, de
provocările la care comunitarii trebuie să facă faţă (migraţiile clandestine, crima
organizată, traficul de droguri şi de persoane etc.).

29
 Chiar dacă pare o inovaţie, putem spune că au existat chiar înainte de
semnarea Tratatului negocieri şi consultaţii în afara cadrului instituţional
comunitar. Acestea s-au derulat atât în grupul „TREVI”, care a asociat Comunităţii
Austria, Canada, SUA, Maroc, Norvegia, Suedia, Elveţia, cât şi cu ocazia semnării
acordurilor Schengen din 4 iunie 1985.
Fiind vorba de un domeniu aproape nou care atingea un important segment al
suveranităţii statelor, autorii acordului au avut grijă să „privilegieze” cooperarea
interguvernamentală. Rolul cel mai important în procesul decizional îl avea şi în
acest caz Consiliul de Miniştri, care statua în unanimitate, fiind asistat de un
„comitet de coordonare”, compus din înalţi funcţionari.
Cu toate acestea, Comisia Europeană era deplin implicată în acest proces, ea
dispunând de drept de iniţiativă, partajat cu statele membre în domeniile vizate la
articolul K, punctele 1-6; politica privind azilul; regulile privind trecerea
frontierelor externe ale statelor membre de către persoane şi exercitarea controlului
corespunzător, imigraţia şi politica privind cetăţenii statelor terţe, lupta contra
toxicomaniei, a fraudei la scară internaţională şi cooperarea judiciară în materie
civilă.
Folosirea modestă a metodei comunitare poate fi probată în acest domeniu
dacă facem referire la art. 100.C, care definea condiţiile în care Consiliul stabilea
lista ţărilor a căror cetăţeni trebuiau să dispună o viză pentru intrarea în spaţiul
comunitar. Stabilirea acestei liste se putea face începând cu 1 ianuarie 1996,
folosind procedura majorităţii calificate. Propunerea ţărilor de pe listă era făcută de
Comisia Europeană, iar Consiliul trebuia să consulte PE în ceea ce privea
principalele aspecte ale activităţii în domeniu.

30
CURSUL 6
PROBLEME ECONOMICE ALE UNIUNII EUROPENE

6.1. RELANSAREA CONSTRUCŢIEI EUROPENE

Tratatul de la Maastricht a relansat construcţia europeană. El prelungea, într-

o manieră fericită, obiectivele Actului Unic European, chiar dacă pentru mulţi
critici ai integrării europene a constituit o utopie. Obiectivul cel mai important
pentru comunitari era realizarea Pieţei Unice, care, conform prevederilor Actului
Unic, trebuia să intre în vigoare la 1 ianuarie 1993.
Proiectul Pieţei Unice trebuia, înainte de toate, să facă efectivă libertatea de
circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului în cadrul spaţiului
european. Trebuiau eliminate diverse obstacole moştenite din tradiţiile naţionale,
din constrângerile tehnice şi regulamentele protecţioniste. Unificarea pieţelor
europene implica eliminarea barierelor tehnice, completată de eliminarea celor
fizice şi a disparităţilor fiscale. Construirea unui spaţiu economic european fără
frontiere avea nevoie, totodată, şi de asigurarea liberei concurenţe, care să permită
Comunităţii Europene o dezvoltare rapidă, competitivă cu Statele Unite şi Japonia.
Comisia Europeană a dezvoltat o largă activitate de armonizare a legislaţiilor
naţionale, mai ales în ceea ce priveşte libertatea de circulaţie a mărfurilor, apelând
la un principiu important din Cartea Albă (1985), recunoaşterea mutuală. Conform
acestui principiu, orice produs care corespundea uneia din normele unui stat
membru într-un mod satisfăcător putea să fie vândut fără modificare şi fără a suferi
o nouă certificare în orice alt stat al Uniunii, chiar dacă el nu corespundea exact
normelor în vigoare. Principiul recunoaşterii mutuale s-a aplicat la trei sferturi din
produsele comercializate în interiorul Uniunii.
Există însă şi cealaltă parte, a produselor cărora nu li s-a aplicat acest
principiu. Era vorba mai ales de produsele de sănătate şi securitate alimentară, unde
funcţiona principiul armonizării minimale. Acest tip de produse au fost introduse
prin directive ale Consiliului de Miniştri. Pentru a facilita armonizarea în domeniul
medicamentelor, s-a înfiinţat, la 1 ianuarie 1995, Agenţia Europeană pentru
Evaluarea Medicamentului, care a marcat intrarea progresivă în vigoare a
sistemului de autorizare şi supraveghere a medicamentelor umane şi veterinare.
Libera circulaţie a produselor a fost marcată şi prin abolirea controalelor la
frontiere, realizată progresiv la începutul anilor ’90. Aceasta a fost posibilă prin
eliminarea barierelor non-tarifare şi prin armonizarea progresivă a ratelor de
fiscalitate indirectă. Armonizarea fiscală a presupus câteva etape, plecându-se de la
o serie de directive, între 1991 şi 1992, ce au deschis calea spre o reală
convergenţă.

31
 În ceea ce priveşte TVA-ul, regimul adoptat în 1993 era considerat
tranzitoriu şi trebuia să fie înlocuit, în 1997, printr-un regim definitiv, în care taxa
era achitată în ţara de origine a produsului, chiar dacă era vorba de export.
Progrese importante s-au realizat şi în domeniul liberei prestaţii a serviciilor,
mai ales în sectoarele considerate prioritare precum transporturile, comunicaţiile şi
serviciile financiare.
În sectorul transporturilor, liberalizarea a fost cea mai puternică. Cabotajul
intraeuropean trebuie să fie în întregime liber pentru transporturile de mărfuri, în
1998, şi pentru pasageri, în 1996. Transportul fluvial a fost complet liberalizat, în
1995, iar în transportul maritim liberalizarea totală va apărea doar din 1999.
Discuţiile între Cei Doisprezece şi apoi Cei Cincisprezece au fost mai intense în
ceea ce priveşte transportul aerian, în care cabotajul nu va fi autorizat decât
începând din 1997.
Progresele tehnice din anii ’70 au revoluţionat serviciile de telecomunicaţii,
ce cuprindeau: telefonia, transmiterea de texte, de imagini şi de surse, în general
comunicaţiile mobile şi reţelele numerice integrate de servicii. Comisia a jucat un
rol major în procesul de liberalizare a telecomunicaţiilor europene, foarte
diferenţiate în funcţie de ţări. S-au distins, pe de o parte, sistemele de operatori
privaţi (Marea Britanie) şi, pe de altă parte, cei publici (Franţa mai ales).
În domeniul televiziunii, o directivă intrată în vigoare în 1991 prevedea
libera circulaţie a programelor televizate, fixând reguli de armonizare pentru
publicitate, dreptul la replică şi protecţia minorilor. Trebuind reactualizată după
cinci ani, directiva a suferit modificări în 1995, astfel că de această dată canalele
erau obligate să transmită numai 50% din produsele europene timp de 10 ani.
Libertatea de circulaţie a capitalurilor a fost una din componentele majore ale Pieţei
Unice. Directiva din 1988 ce prevedea liberalizarea a intrat în vigoare la 1 iulie
1990.
Dincolo de mişcările de capitaluri, Piaţa Comună prevedea şi crearea unui
spaţiu financiar omogen integrat şi liberalizarea serviciilor financiare. O directivă
din 1977 a recunoscut libertatea de stabilire a băncilor în cadrul Comunităţii.
A doua directivă bancară, adoptată în 1989 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie
1993, a ridicat şi ultimele bariere contra activităţii bancare în spaţiul european. Ca
urmare, o bancă acceptată într-un stat european putea să-şi desfăşoare activitatea
într-un alt stat membru fără autorizare reciprocă, supravegherea rămânând în
responsabilitatea ţării de origine. Această dispoziţie a deschis calea concurenţei
ridicate pe diferite pieţe de capital. Concurenţa a fost determinată şi de
reglementările anterioare ale statelor. Concurenţa era mai mare în ţări precum
Germania, unde sectorul bancar era foarte segmentat.

32
 La 1 ianuarie 1993, când, conform AUE, Piaţa Unică trebuia să intre în
vigoare, autorităţile comunitate dispuneau de o legislaţie aplicabilă (decizii ale
Consiliului) în 264 din cele 282 de propuneri ale Cărţii Albe din 1985.
În acelaşi timp, succese au fost înregistrate şi în ceea ce priveşte
transpunerea deciziilor consiliului de Miniştri în legislaţia ţărilor membre. Conform
unei statistici din 1994, rata de transpunere a legilor comunitare în dreptul intern
atingea în medie procentajul de 90%, existând totuşi importante disparităţi de la o
ţară la alta. Rata era superioară procentajului de 95% în Franţa şi Danemarca dar nu
atingea decât 79% în Grecia şi 81% în Germania.
Pentru a putea face faţă dificultăţilor de aplicare a regulilor Pieţei Unice,
Comisia Europeană a adoptat, în decembrie 1994, un program strategic. Acest
program viza acţiuni noi în domeniile fiscalităţii indirecte, proprietăţii intelectuale
şi reţelelor transeuropene .
În paralel cu procesul de realizare a Pieţei Unice, construcţia europeană a
cunoscut şi alte evenimente. La 2 mai 1992, s-au semnat la Porto acordurile între
Comunitatea Economică Europeană şi ţările membre ale Asociaţiei Europene a
Liberului Schimb, care prevedeau crearea unii Spaţiu Economic European.
Intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994, Acordul între Comunitatea Europeană şi
Agenţia Europeană a Liberului Schimb (Austria, Elveţia, Finlanda, Islanda,
Liechtenstein, Norvegia şi Suedia) extindea dispoziţiile Pieţei Unice la ţările
membre ale acestei organizaţii, cu excepţia Elveţiei, ai cărei cetăţeni au refuzat
ratificarea tratatului în 1992. Integrarea acestor ţări era destul de avansată, dacă
avem în vedere că 61% din exporturi se realizau către Uniunea Europeană. În 1995,
trei ţări membre în AELS s-au integrat în UE: Austria, Finlanda şi Suedia.
Pe viitor, Piaţa Unică cuprindea 370 milioane locuitori, ceea ce sporea
sarcinile Comisiei Europene, mai ales în domenii foarte sensibile precum
telecomunicaţiile. Executivul european a susţinut măsuri de liberalizare şi de
aplicare a principiului recunoaşterii mutuale şi aici. Lărgirea spaţiului comunitar
reclama, de asemenea, acţiuni contra unor tendinţe de renaţionalizare a pieţelor.
Până la conferinţa Interguvernamentală din 1996, rolul Comisiei Europene a
fost dificil, ceea ce făcea şi mai necesară reforma instituţională a Uniunii.

6.2. MONEDA UNICĂ EUROPEANĂ

Tratatul de la Maastricht prevedea implementarea ultimei etape a Uniunii

Monetare până la 1 ianuarie 1999. Perioada ce a urmat intrării în vigoare a
Tratatului de la Maastricht a fost dificilă, având în vedere clauza de excepţie
acordată Marii Britanii şi Danemarcei, dar şi datorită interpretării date în Germania

33
de către Tribunalul Constituţional de la Karlsruhe, puţin favorabilă prevederilor de
la Maastricht (hotărârea din 13 octombrie 1993).
Această hotărâre făcea referire la intrarea în fază finală, ceea ce i-a
determinat pe foarte mulţi analişti ai construcţiei europene să se întrebe dacă nu
cumva exista riscul ca prerogativa parlamentară recunoscută unor parlamente
naţionale în chestiunea monetară să fie extinsă la toate ţările membre, ceea ce ar fi
pus serioase probleme în calea respectării calendarului fixat la Maastricht.
Tratatul Uniunii Europene era caracterizat de o logică a evoluţiei progresive
în ceea ce priveşte realizarea Uniunii Economice şi Monetare.
El conţinea criterii de ordin instituţional şi economic. Criteriul instituţional
favoriza crearea de Bănci Centrale Independente de autorităţile publice din statele
membre. Criteriile economice erau cele prezentate în capitolul anterior. Nu facem
decât să le reamintim:
1. rata de inflaţie anuală nu poate depăşi 1,5% din media celor 3 ţări cu
cea mai scăzută inflaţie;
2. dobânda pe termen lung nu poate varia mai mult de 2%, raportându-
se la media dobânzii celor 3 state cu cea mai mică dobândă;
3. dificultăţile bugetare naţionale trebuie să fie apropiate sau inferioare
unei ponderi de 3% din Produsul Naţional Brut;
4. datoria publică nu poate exceda 60% din PNB;
5. o monedă naţională trebuia să se menţină în marja de fluctuaţie de
2,25% prevăzută de SME.
După primul şoc petrolier (1973), toate statele europene au practicat politici
restrictive, justificate prin popularitatea ideilor liberale. Aceste politici au permis
celei mai mari părţi din aceste state să reducă puternic deficitul lor bugetar şi să
creeze iluzia unei convergenţe, dorită sau spontană în demersul lor bugetar.
Reuniunea de la începutul anilor ’90 a relevat caracterul artificial şi fragil al acestor
convergenţe.
În ciuda ataşamentului lor formal faţă de Tratatul de la Maastricht, statele
membre au lăsat să fluctueze deficitul lor bugetar, independent unele de altele şi la
niveluri care se îndepărtau tot mai mult de criteriile de convergenţă. Deficitul
global al ţărilor Uniunii stabilit la 5% din PIB în 1992 a atins 6% în 1993, ca să
coboare apoi la 5,6%, în 1994, la 3% în 1993 şi 2% în 1996. Germania şi Irlanda au
avut un deficit inferior de 3%, în timp ce Luxemburgul a avut un excedent de 2%.
Datoria publică brută a înregistrat o creştere de 5 puncte în 1993 pentru a ajunge la
73,4%, în 1996.
Această progresie rapidă se datorează nevoilor de finanţare netă a
administraţiilor publice, dar şi ritmului lent de creştere a PIB cauzat de recesiunea
din 1993. Cu toate acestea, cei mai mulţi comunitari continuau să spere în
realizarea Uniunii Monetare şi în introducerea monedei unice.

34
 Activităţi importante au fost întreprinse în acest sens sub egida Institutului
Monetar European (IME), a cărui activitate a început la 1 ianuarie 1994. De
asemenea, Comisia Europeană a analizat chestiunea monedei unice şi a prezentat o
Carte Verde, în iunie 1995, care conţinea toate chestiunile referitoare la acest
subiect.
Insistenţa cu care au fost prezentate opiniei publice analizele şi rapoartele
Institutului Monetar European şi ale Comisiei Europene mărturiseau îngrijorarea
europenilor pentru intrarea în cea de a treia etapă. Tot mai multe voci se pronunţau
pentru amânarea acestora la 1 ianuarie 1999, având în vedere mai ales problemele
tranziţiei şi dificultăţile înregistrate de SME după 1992.
Crizele SME au condus la retragerea lirei sterline şi a celei italiene din
mecanismul de schimb european, la devalorizări consecutive ale pieţei lirei
irlandeze şi al escudo-ului şi la creşterea marjelor de fluctuaţie de la 2,25% la 15%
faţă de paritatea centrală.
Toate aceste evenimente referitoare la marjele de fluctuaţie au orientat
atenţia comunitarilor spre alte criterii de convergenţă, în particular spre cele
bugetare şi mai cu seamă spre cel al deficitului public.
Anul 1995 a însemnat o consolidare a interpretării riguroase a orientărilor de
la Maastricht în ceea ce priveşte realizarea Uniunii Economice şi Monetare, chiar
dacă puţine ţări ale UE sperau să poată face faţă exigenţelor sus-amintite.
În cele ce urmează, ne vom referi la problematica solidarităţii europene, în
anii 1993-1996, pornind de la două aspecte: bugetul şi dimensiunea socială.
Acestea ilustrează foarte bine tensiunea permanentă între nivelul comunitar şi
nivelul naţional, tensiune ce era alimentată mai ales de dezbaterea asupra
„subsidiarităţii”.
Începând cu 1970, Comunitatea a fost dotată cu resurse proprii ce au
contribuit la materializarea independenţei sale. Aceste resurse erau formate din
drepturi de vamă, taxe agricole percepute la frontierele ei şi o parte din veniturile
obţinute de statele membre din TVA. Dispozitivul se înscria foarte bine într-o
logică federală: entitatea centrală dispune de taxele care se percep pe produse,
servicii şi capitaluri ce vin din exterior şi de prelevările fiscale asupra
transformărilor şi circulaţiei bunurile şi serviciilor.
Pachetul Delors I (1988-1992) a creat o a patra resursă comunitară, care
pornea de la Produsul Naţional Brut al fiecărei ţări. În 1995, contribuţia dată de
prelevările din PNB se ridica la 30% din totalul încasărilor Comunităţii.
Era limpede că veniturile Comunităţii au sporit în anii ’90, dar, cu toată
această creştere, Uniunea Europeană nevoită să facă faţă unor cheltuieli legate de
lărgirea spre Est şi de provocările din domeniile militare, sociale şi de politică
externă, reclama noi contribuţii ale statelor membre.

35
 În 1993, Comisia Europeană propunea o a cincea rezervă formată dintr-o
taxă pe emisiile de dioxid de carbon (CO2) sau de vânzările de certificate de
poluare, ceea ce ar fi asigurat Comunităţii un impozit propriu, independent de
administraţie publice naţionale. Toate aceste propuneri, focalizate în direcţia
reformei instituţionale şi financiare a UR, s-au regăsit în Pachetul Delors II (1993-
1999) şi în atenţia Conferinţei Interguvernamentale din 1996.
O altă problemă care a stat în atenţia comunitarilor, în prima parte a anilor
’90 şi chiar după această perioadă, a fost cea a securităţii sociale. Întărirea
dimensiunii sociale a Comunităţii i-a preocupat pe europeni încă din anii ’70,
reuşind, în 1989, să semneze, cu excepţia Marii Britanii, acea Carte
Communautaire des Droits Fondamentales des Travaileurs. Era primul efort
structurat de definire a unei politice sociale europene.
Această cartă a afirmat principiul unei protecţii sociale adecvate şi ridicarea
serviciilor de securitate socială la un nivel suficient pentru orice muncitor al
Comunităţii europene. Ea a introdus, totodată, ideea că persoanele excluse de pe
piaţa muncii trebuiau să beneficieze de „protecţie şi resurse suficiente adaptate la
situaţia lor socială”. Semnată de 11 state membre, a oferit cadrul şi obiectivele unei
acţiuni sociale a Uniunii.
Interesul pentru o politică socială a Uniunii a crescut pe măsura realizării
Pieţei Unice, care a pus în competiţie sisteme sociale şi financiare diferite. Şi în
cazul politicii sociale, a fost reclamată reforma instituţională, având în vedere
faptul că cele mai multe decizii se luau conform principiului umanităţii.
Europa anilor ’90 s-a confruntat cu probleme sociale majore legate de
finanţarea politicilor sociale în condiţiile liberalizării mişcării capitalurilor, a
persoanelor, a serviciilor etc. Riscul fluxurilor migratorii către „paradisurile sociale
şi fiscale” ale Uniunii putea afecta economiile ţărilor mai generoase. La acest risc
se adăuga cel al „dumpingurilor sociale”, apărute din diferenţa de costuri de muncă
între ţările comunitare şi ţările Europei Centrale şi de Est, dornice să se integreze în
Uniunea Europeană.

6.3. POLITICA AGRICOLĂ COMUNĂ

Un dosar destul de dificil a fost cel al Politicii Agricole Comune (PAC), care
a suscitat vii controverse între ţările comunitare. Considerată o reuşită a anilor ’70,
PAC a contribuit la modernizarea agriculturilor statelor membre ale CEE, făcând
din Comunităţile Europene unul din marii exportatori de produse agricole. Cum
afirmă foarte mulţi specialişti, PAC a fost o reuşită imperfectă şi precară.
Mecanismele acestei politici (în particular cele legate de protecţia frontierelor prin
sistemul de prelevări) făceau din Comunitate, în domeniul agricol, un spaţiu închis

36
în interiorul căruia agricultorii – mai ales producătorii de cereale – beneficiau de
preţuri garantate şi de subvenţii la export. În interiorul GATT (Asociaţia
Internaţională pentru Tarife şi Comerţ), Comunitatea a fost acuzată, de multe ori, că
era o „fortăreaţă” greu de pătruns (a se vedea negocierile din runda Uruguay 1986-
1994).
Costurile crescute ale acestei politici şi „războaiele comerciale” repetate cu
Statele Unite au determinat o reevaluare a PAC în vederea propunerii unei reforme.
Prima etapă a acestei reforme a avut loc în 1992 şi a fost cunoscută şi sub
numele de reforma Mac Sharry, după numele comisarului irlandez pentru
agricultură. În cadrul noii PAC, mecanismul de subvenţionare a preţurilor a fost
înlocuit cu un sistem de ajutor direct la venit. Dosarul reformei PAC a rămas
deschis şi în a doua jumătate a anilor ’90, mai ales din raţiuni financiare.
La această provocare financiară s-a adăugat chestiunea lărgirii UE spre ţările
Europei Centrale şi de Est. Aceaste ţări erau şi sunt în măsură mai agrare decât
statele membre ale UE. De exemplu, în 1993 în cadrul Uniunii, partea medie a
populaţiei active în agricultură se ridica la 6,2%, în timp ce în ţările Europei
Centrale şi de Est varia de la 6,5% în Cehia la 30% în România.
Cu toate acestea, UE a reuşit să obţină un relativ succes prin renegocierea
preacordului de la Blair House din 11 decembrie 1993, ce permitea creşterea
exporturilor americane şi diminuarea celor europene. Acordul final al rundei
Uruguay prevedea o diminuare, mai puţin drastică, a subvenţiilor agricole, ceea ce
convenea Franţei, sprijinită în demersul său de Germania.
Pe viitor, situaţia agriculturii europene va fi din ce în ce mai dificilă,
Organizaţia Mondială de Comerţ (1995), care a înlocuit GATT, propunându-şi să
contribuie la liberalizarea schimburilor, ceea ce favoriza Statele Unite.

37
CURSUL 7
PROBLEMELE APĂRĂRII ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

7.1. POLITICA EXTERNĂ ŞI DE APĂRARE COMUNĂ ÎN ULTIMUL

DECENIU AL SECOLULUI XX

Reprezentând al doilea pilon al UE conform Tratatului de la Maastricht,

Politica Externă şi de Securitate Comună devenise o reală provocare pentru
integrarea europeană. Statul european federal nu putea fi conceput fără o politică
comună în domeniile externelor şi apărării. Rezultatele acesteia din anii 1993-1996
au fost foarte modeste. Nici una din „acţiunile comune” pe care şi le-a propus
Tratatul UE n-a fost decisivă, decât în cadrul unor operaţiuni de importanţă minoră.
„Acţiunile comune” prevedeau operaţiuni politice. Consiliile Europene de la
Lisabona (26-27 iunie 1992) şi Bruxelles (28-29 oct. 1993) au prezentat
următoarele puncte: proximitatea geografică a unei regiuni; existenţa unui interes
important într-o regiune sau o ţară: ameninţarea intereselor UE în materie de
securitate. La acestea s-au adăugat enumerarea unor domenii de interes pentru
securitatea UE, precum procesul Conferinţei Pentru Securitate şi Cooperare în
Europa, politica de dezarmare şi control al armamentelor, neproliferarea armelor
nucleare, politica de dezarmare şi controlul armamentelor, controlul transferurilor
de energie militară către o terţă ţară şi al exporturilor de arme în regiunile în care
UE era pregătită să angajeze „acţiuni comune”. Regiunile în care puteau să se
deruleze acţiunile comune erau: Europa Centrală şi Orientală, fosta Iugoslavie,
Rusia, Mediterana, în particular Maghrebul, Orientul Apropiat şi Mijlociu, Africa
de Sud.
UE se preocupa, de asemenea, de „promovarea stabilităţii” şi a păcii în
Europa prin intermediul „Pactului de Stabilitate”.
Politica Externă şi de Securitate Comună, concepută ca un pac major faţă de
Cooperarea Politică Europeană din anii’80, a stârnit rivalitatea între două grupuri
de state din UE. Marea Britanie, Olanda şi Danemarca au rămas fidele Alianţei
Nord-Atlantice, pe când Franţa, Belgia şi Germania erau favorabile unei identităţi
europene în materie de apărare şi politică externă.
Divergenţele între comunitari şi votul unanim cerut în Consiliu în ceea ce
priveşte PESC au constituit motive importante care au condus la eşecul acestei
politici. Ocaziile de a se afirma o identitate europeană în materie de securitate
europeană nu au lipsit, exemple putând fi date crizele din Bosnia-Herţegovina,
Rwanda , Algeria, Cecenia etc.
Cu toate acestea, ar fi nedrept să stigmatizăm absenţa politică a Uniunii de pe
scena internaţională. Ţările comunitare au recurs, mult mai des ca altădată, la o

38
cooperare sistematică. Cel puţin aşa arată declaraţiile şi comunicatele făcute în
cadrul PESC.
Totodată, foarte mulţi reprezentanţi ai UE au fost implicaţi în probleme
internaţionale, majore, fie că a fost vorba de procesul de pace din Orientul Mijlociu
sau de grupul de contact din fosta Iugoslavie.
La aceasta s-au adăugat relaţiile comerciale, umanitare şi de dezvoltare ale
UE, care au completat politica externă a Comunităţii.
Aşa s-au născut ideea unei globalizări a competenţelor Uniunii şi renunţarea
la structura bazată de pe cei trei piloni. Dificultăţile survenite dintr-un astfel de
demers ar fi întărit, fără îndoială, rivalităţile în interiorul UE, mai ales că foarte
multe state erau din ce în ce mai puţin dispuse la transferul de suveranitate.
Aceste probleme au stat în atenţia Comisiei Europene care a adoptat un pre-
raport al „Grupului de Reflecţie”, constituit pentru a pregăti Conferinţa
Interguvernamentală din 1996. În cadrul acestui document, Comisia a subliniat
coexistenţa în cadrul Tratatului de la Maastricht a două moduri de funcţionare
diferite: comunitar şi interguvernamental. Din punctul său de vedere, acest fapt
determina o problemă de coerenţă. Executivul european a propus Uniunii o
dezvoltare a unei politici externe cu adevărat comună, în raport cu greutatea sa
economică, cu mecanismele eficace de luare a deciziilor.
Reforma PESC a stat în atenţia Conferinţei Interguvernamentale din 1996.
Această politică era criticată nu numai din cauza imaginii proaste a Uniunii în
relaţiile internaţionale, dar şi pentru intensificarea naţionalismelor în unele ţări.
Specialiştii considerau că problemele sale erau nu numai instituţionale, ci şi
politice. Nici o dispoziţie juridică şi nici un tratat internaţional nu putea înlocui
voinţa politică a statelor membre de a recurge la majoritate sau la unanimitate. Din
fericire, teama de pierdere a suveranităţii naţionale, teama de un directorat franco-
german în materie de apărare, lărgirea UE spre cele trei ţări (Suedia, Finlanda,
Austria), statutul de „neutralitate” al Irlandei, lipsa Danemarcei din UEO şi
extinderea UE către ţările Europei Centrale şi de Est reclamau o renegociere a
Politicii Externe şi de Securitate Comună.
Viitorul PESC a făcut obiectul unei vaste dezbateri publice la care au
participat responsabili politici, experţi, deputaţi europeni şi membri ai Comisiei.
Dincolo de identitatea exterioară a UE, în joc era însăşi existenţa viitoare a
construcţiei europene aflată între interguvernamentalism şi comunitarizare.
Extinderea UE către fostele ţări socialiste ridica numărul membrilor Uniunii
de la 15 la aproape 30, ceea ce reclama un sistem cu un pronunţat caracter
comunitar, pentru că aşa cum menţiona fostul ministru de externe al Franţei, Alain
Lamassoure, o modalitate interguvernamentală de a gestiona relaţiile în cadrul unei
Europe lărgite nu însemna altceva decât reinventarea CSCE sau a Societăţii
Naţiunilor.

39
 Cum era de aşteptat, reforma PESC trebuia să atingă şi cea de-a doua
dimensiune a acesteia: identitatea europeană de apărare. În acest caz, divergenţele
europene au fost cauzate nu numai de orgoliile naţionale dar şi de reticenţa Statelor
Unite care doreau ca NATO să rămână principala organizaţie de apărare a Europei.
Apropiată de SUA, Marea Britanie s-a pronunţat pentru NATO. Rivalităţile
franco-britanice au apărut la scurt timp, fiind influenţate şi de discuţiile, din anii
1990-1991, cu privire la rolul NATO în gestionarea crizelor europene.
Războiul bosniac a pus însă în lumină neputinţa occidentalilor de a gestiona
prima mare criză după căderea comunismului şi a determinat o neîncredere
europeană faţă de intervenţionismul şi leadership-ul american în spaţiul european.
Acesta a permis o apropiere franco-britanică, datorită efortului militar comun din
Bosnia şi poziţiile în dezacord cu politica americană.
Criza bosniacă a avut două mari consecinţe care i-au apropiat pe comunitari
în vederea definirii unei identităţi de apărare: prima se referea la apropierea franco-
britanică, concretizată, în 1994, prin câteva acorduri militate bilaterale şi un
pragmatism accentuat de o parte şi de alta a Canalului Mânecii (francezii au admis
cooperarea operaţională în cadrul NATO, iar britanicii au încetat a mai considera
varianta europeană ca o operaţiune marginală în materie de apărare. A doua
consecinţă era dată de raporturile existente între NATO şi UEO. La întâlnirea la
nivel înalt a NATO, din 10-11 ianuarie 1994, şefii de stat şi de guvern au salutat
eforturile europene pentru crearea unei identităţi de apărare şi au admis utilizarea
mijloacelor NATO în cadrul UEO.
În alt registru, înlăturarea ambiguităţilor constituţionale germane asupra
misiunilor Bundeswehr-ului a constituit, în egală măsură, o evoluţie importantă. Pe
viitor, armata germană putea interveni şi în alte teatre de operaţiuni decât cele ale
NATO.
Acest nou context a permis câteva realizări în materie de apărare, printre care
amintim: întărirea operaţională a acestei organizaţii, crearea unei celule de
planificare şi a unui centru de exploatare a imaginilor furnizate de satelit. De
asemenea, trebuie menţionate desemnarea de către statele membre a forţelor
militare ce vor fi plasate sub autoritatea UEO (Eurocorpurile), crearea unui Grup de
Armament al Europei Occidentale, în perspectiva creării unei Agenţii Europene a
Armamentului şi definirea misiunilor posibile ale UEO cuprinse în declaraţia de la
Petersberg (1992).
Cu toate acestea, identitatea de apărare europeană nu s-a arătat operaţională
în cazul crizei din Bosnia. În afară de supravegherea embargoului pe Dunăre şi
Adriatica contra Serbiei şi Muntenegrului, celelalte misiuni militare în această zonă
au fost expresia unor politici militare naţionale şi a NATO.
Perspectivele unei identităţi europene de apărare păreau destul de sumbre în
anii 1995-1996. Trebuiau rezolvate, pe de o parte, modul de deciziei în această

40
chestiune, iar pe de altă parte, raporturile dintre UR şi UEO. Dificultatea, în acei
ani, era dată de acceptarea majorităţii calificate. Nici o ţară nu era dispusă să trimită
soldaţi pe câmpurile de luptă la ordinul unui Consiliu European ale cărui decizii ar
fi fost luate cu majoritate calificată. Chestiunea legăturii între UE şi UEO a
constituit mărul discordiei, atât în dezbaterile din anii 1990-1991, cât şi în cele din
1995-1996.
Problema între cele două organizaţii era determinată de identificarea unei
instanţe de decizie supremă în materie de apărare comună. Trimiterile analiştilor se
opreau asupra Consiliului Uniunii. Primul reunea toţi membrii UE, în timp ce al
doilea viza doar statele membre ale UEO, considerându-se că doar acestea pot fi
egale în materie de apărare.
Două opţiuni au fost exprimate: prima era reprezentată de britanici, care
considerau UEO singurul organ abilitat în materie de apărare comună, independent
de PESC şi Tratatul Uniunii. Marea Britanie, reticentă faţă de comunitarizarea
politicii de apărare, se pronunţa pentru o politică de apărare comună în cadrul UEO.
Cealaltă opţiune, promovată mai ales de Franţa şi Germania, favoriza politica de
apărare în cadrul competenţelor Uniunii şi întărirea legăturii dintre UE şi UEO.
Cele două ţări au avansat ideea unei reguli bazate pe consens în cadrul Consiliului
European, completată cu dreptul de veto doar al ţărilor care făceau parte din ambele
organizaţii. Aceste dezbateri privind instituţiile, la care s-au adăugat cele legate de
extinderea UE spre Europa Centrală şi Est, au marcat strategiile de apărare
europene.
Lărgirea NATO spre aceste ţări va compensa definirea unei politici comune
de apărare. În acelaşi timp, relaţiile dintre Statele Unite şi UE vor fi regândite.
Un nou tratat bilateral de apărare mutuală şi de cooperare globală între
Uniune şi SUA rămânea singurul credibil în acei ani, dacă se dorea să se dea
noţiuni de parteneriat euro-american sensul unei cooperări fructuoase între doi
parteneri egali în drepturi şi putere. La summit-ul NATO de la Berlin (iunie 1996),
s-a decis ca „identitatea europeană de apărare şi securitate” să fie dezvoltată în
cadrul acestei organizaţii, ceea ce arăta că europenii nu erau încă pregătiţi să
dezvolte o identitate de sine stătătoare. Pentru a se realiza acest lucru, Uniunea
Europeană trebuia să devină un stat federal, dotat cu mijloacele diplomatice şi
militare demne de o mare putere. În acelaşi timp, ideea unui stat european va fi
dezbătută de Conferinţa Interguvernamentală din 1996, care urma să clarifice
raporturile dintre statele membre şi instituţiile europene.

41
7.2. POLITICA DE APĂRARE DUPĂ TRATATUL DE LA AMSTERDAM

Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), pilonul II al Tratatului de

la Maastricht a stat şi ea în atenţia şi pe agenda Conferinţei Interguvernamentale.
Comunitarizarea acestui pilon întâmpina foarte multe dificultăţi, securitatea statelor
membre constituind hard core-ul (nucleul) suveranităţii acestora, iar transferul de
competenţe în acest domeniu punea în discuţie însăşi ideea de stat-naţiune.
La lucrările Conferinţei au fost subliniate următoarele puncte: clarificarea
relaţiilor între Uniunea Europeană şi Uniunea Europei Occidentale; găsirea unor
soluţii de consens în ceea ce priveşte apărarea; un posibil amendament al articolului
223 privind o posibilă piaţă a armamentelor.
Chestiunile politicii externe şi apărării au determinat poziţii diferite ale
statelor membre. A apărut la un moment dat riscul constituirii a două grupuri: unul
format din state care doreau aprofundarea procesului integrării şi integrarea politicii
externe şi de securitate în logica acesteia şi un alt grup format din membri ataşaţi
unei gândiri interguvernamentale.
Germania a manifestat un radicalism proeuropean ceea ce priveşte
introducerea PESC în cadrul acquis-ului comunitar şi tot ea sugerat ca decizia în
domeniu să se bazeze pe majoritate calificată, iar UEO să fie dezvoltată ca o
componentă a politicii comune de apărare europeană. Acest punct de vedere era şi
expresia dezbaterilor lansate de Uniunea Creştin-Democrată în Germania în timpul
preşedinţiei germane a UE din 1994.
Aflată la putere cu cancelarul Helmuth Kohl, o facţiune din CDU a lansat la,
1 septembrie 1994, un document intitulat „Reflecţii asupra politicii europene”.
Documentul redactat de Wolfgang Schaeuble şi Karl Lamers propunea constituirea
unei Europe a „geometriei variabile” structurată în jurul nucleului dur format din
Franţa, Germania şi ţările Beneluxului. Autorii au criticat „deficitul democratic” al
UE, deficienţa europeană în gestionarea crizei din Iugoslavia din anii’90, limitele
Tratatului de la Maastricht etc. Ei au susţinut cinci priorităţi pentru UE: dezvoltarea
instituţională a Uniunii printr-o formulă federală deschisă, afirmarea „nucleului
dur”, dar deschis şi altor ţări, intensificarea relaţiilor franco-germane, eficientizarea
capacităţii de acţiune a PESC prin crearea unei formule de planificare, extinderea
către Europa Centrală şi de Est pentru a evita rolul de echilibrator al Germaniei.
Franţa, cum era de aşteptat, având în vedere poziţiile anterioare ale acestei
ţări, s-a pronunţat pentru întărirea pilonului european de apărare şi pentru crearea
unui „Preşedinte al Uniunii sau a unui Secretar General al PESC”, ales pe 2 sau 3
ani care să reprezinte politica externă şi de apărare a Uniunii.
Grupul doi era împărţit în două subgrupuri: unul formai din Austria,
Portugalia, Marea Britanie şi Danemarca. Austria şi Suedia erau observatori în
cadrul UEO şi solicitau menţinerea neutralităţii lor, iar Finlanda s-a pronunţat

42
pentru menţinerea situaţiei sale geopolitice. Cele trei ţări se opuneau participării la
acţiunile militare ale UE. Ele doreau limitarea acţiunilor de securitate la menţinerea
păcii şi ajutoare umanitare, cu alte cuvinte, preferau o gestionare civilă a crizelor
internaţionale şi europene.
Marea Britanie a manifestat vii reticenţe faţă de integrarea UEO în Uniunea
Europeană şi a considerat că PESC trebuia să rămână în sfera cooperării
interguvernamentale.
Cea mai reticentă ţară s-a dovedit a fi Portugalia, care considera NATO ca
fiind crucială pentru securitatea europeană.
Dacă statele membre aveau poziţii diferite, grupul de analiză a dat dovadă de
echilibru. El a elaborat două rapoarte în septembrie şi, respectiv, decembrie 1995.
Propunerile sale vizau creşterea rolului Parlamentului şi Comisiei în cadrul PESC şi
o accentuare a colaborării dintre UE şi UEO, mergând până la integrarea definitivă
a celei din urmă. Pentru a face operaţional pilonul II, grupul de analiză propunea
aplicarea regulii consensului, ceea ce trimitea spre ideea cooperării
interguvernamentale.
Conferinţa Interguvernamentală nu a putut depăşi dificultăţile ridicate pe
parcurs, precum opoziţia faţă de o reală politică externă şi de apărare europeană
care să exprime identitatea UE în plan internaţional. În loc de a uni cele două
dimensiuni ale identităţii externe ale Uniunii, Conferinţa va consacra fractura între
acţiunea internaţională politică şi cea economică.
Nu numai că logica celor trei piloni, introdusă de Tratatul de la Maastricht,
n-a fost pusă în cauză, dar ideea franceză de a crea o „Doamnă sau domn PESC” a
contribuit la naşterea unei autorităţi paralele în politica externă, supusă unor logici
procedurale diferite, fără nici o concertare între acţiunile economice-comerciale şi
cele de politică internaţională. Instituţia unui responsabil PESC se adăuga altor 7
instituţii create pentru a gestiona PESC. Conform părerii lui Jean-Louis
Bourlanges, ea nu avea altă justificare decât să exprime păreri contrare
preşedintelui Comisiei şi să corecteze atitudinile preşedintelui Consiliului.
Constituirea unei noi troici care a asociat „Doamna sau domnul PESC”, comisarul
afacerilor internaţionale şi preşedintele Consiliului în exerciţiu permitea o ajustare
a poziţiilor Consiliului şi Comisiei, dar nu contribuia deloc la elaborarea unei
strategii internaţionale coerente. Într-adevăr, rolul responsabilului PESC era foarte
limitat dacă avem în vedere că acesta nu avea la dispoziţie nici mijloace militare, ce
rămâneau sub controlul NATO, şi nici finanţare, ce rămânea în competenţa
Comisiei.
Dacă în ceea ce priveşte aplicarea regulii majorităţii calificate în luarea
deciziilor de politică externă şi apărare era de înţeles că Cei 15 nu vor ajunge la un
compromis, fiind vorba de aspectul esenţial al suveranităţii lor, partizanii integrării
şi-au pus speranţele în dispoziţiile care permiteau introducerea unei flexibilităţi

43
suficiente pentru a permite unor state să manifeste iniţiative politico-diplomatice,
fără a fi paralizate de opoziţia unora sau de inerţia altora.
Conferinţa din 1996-1997, la propunerea Germaniei şi Franţei, a luat în
considerare două tipuri de dispoziţii. Una a fost clauza cooperării intensificate, iar
cealaltă era clauza abţinerii pozitive. Prima clauză permitea unui grup de state
membre să aibă o cooperare întărită, durabilă într-un domeniu prealabil definit. Cea
de-a doua clauză introducea posibilitatea fiecărui stat de a se abţine de la
iniţiativele diplomatice şi militare ale UE, fără a le putea bloca. A doua clauză
părea foarte importantă dacă avem în vedere faptul că era un mijloc subtil de a
corecta principiul unanimităţii, permiţând Uniunii să acţioneze în plan extern şi
militar. Era singura ce permitea combinarea a trei elemente: puterea de iniţiativă
pentru unii, datoria solidarităţii pentru majoritatea statelor membre şi dreptul de
abţinere pentru minoritate.

44
CURSUL 8
REFORME ALE UNIUNII EUROPENE

8.1. REFORME SOCIALE

În domeniul social, mult discutat anii trecuţi, având în vedere şi rata ridicată
a şomajului în Uniune, textul propus instituia un Comitet de Protecţie Socială, cu
caracter consultativ, având rolul de a promova cooperarea între statele membre şi
Comisie. El avea ca misiune:
- să urmărească situaţia socială şi evoluţia politicilor de protecţie
socială în statele membre şi în Comunitate;
- să faciliteze schimburile de informaţie, de experienţă şi practici între
statele membre şi Comisie;
- să pregătească raporturile, să formuleze avize sau să întreprindă şi
alte activităţi în domeniile ce ţin de competenţa sa, fie la cererea
Consiliului sau a Comisiei, fie din proprie iniţiativă.
Pentru a-şi îndeplini mandatul, Comitetul Social trebuia să stabilească
contacte adecvate cu partenerii sociali. Fiecare stat membru şi Comisia numeau
câte doi membri în noul organism.

8.2. REFORME INSTITUŢIONALE

Cele mai importante schimbări propuse de noul tratat au fost cele referitoare
la instituţii. O primă schimbare pe care o aducea textul provizoriu era cea legată de
includerea ţărilor candidate în cadrul dinamicii instituţionale a UE. Anexa nr. 1
prezenta „Protocolul asupra extinderii Uniunii Europene”, ce redimensiona poziţia
fiecărei ţări membre în cadrul instituţiilor europene. Cea de-a doua anexă cuprindea
cuantificarea cumulată a statelor membre şi candidate, în privind ponderii în cadrul
Consiliului de Miniştri, PE; Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor.
Consiliul de Miniştri, instituţie prin excelenţă interguvernamentală, a rămas
principalul decident legislativ al UE. Noul tratat va extinde procedura codeciziei,
dar nu va tranşa chestiunea legată de rolul legislativ al PE.
Deciziile în cadrul Consiliului erau luate pe baza celor trei proceduri:
unanimitate, majoritate calificată şi majoritate simplă pentru deciziile de procedură.
În momentul elaborării tratatului, unanimitatea se aplica pentru: politica externă şi
de apărare comună, cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală, politica
de azil şi imigrări, politica de coeziune economică şi socială, fiscalitate.

45
 În al doilea caz, cel al majorităţii, fiecare stat avea un număr de voturi
(ponderea voturilor), ceea ce însemna că statele membre erau egale ca membre ale
Uniunii şi diferite în ceea ce priveşte populaţiile şi economiile lor. În sistemul de la
Amsterdam, numărul de voturi este de 87 (4 state au 10 voturi, iar cele mai puţin
populate, 2).
Majoritatea calificată era atinsă cu cel puţin 62 de voturi favorabile, adică
71,26% din totalul voturilor.
Era limpede pentru toţi participanţii la CIG 2000 că un acord unanim între 27
de membri va fi imposibil de atins. Ratificarea Tratatului de la Nisa va extinde
aplicarea majorităţii calificate la încă 30 de dispoziţii guvernate până atunci de
regula unanimităţii.
În ceea ce priveşte politicile comunitare, zece din acestea vor permite
aplicarea regulii majorităţii calificate pentru ansamblul lor sau numai pentru o parte
a materiilor pe care le reprezentau. Amintim aici deciziile în domeniul cooperării
judiciare civile şi acordurile comerciale care se referă la servicii sau la proprietatea
intelectuală. Ponderea voturilor va suferi modificarea prevăzută începând cu 1
ianuarie 2005.
Pe viitor, majoritatea calificată va fi definită în funcţie de aderările
succesive. Decizia însă trebuia să se bucure de votul favorabil al tuturor statelor
membre. În plus, un stat membru putea să ceară verificarea majorităţii calificate (ce
trebuie să cuprindă cel puţin 62% din populaţia totală a Uniunii). Dacă nu se atinge
acest prag, decizia nu poate fi adoptată.
Conform noului tablou al ponderii voturilor, statele mari (cu număr mare de
locuitori), precum Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie, vor avea câte de 29
de voturi, ele vor fi urmate de Spania şi Polonia cu câte 27 de voturi, România va
avea 14 voturi, Olanda 13 voturi, iar Belgia, Grecia, Portugalia, Ungaria şi Cehia
câte 12, urmează Austria, Suedia, Bulgaria cu 10 voturi, Danemarca, Irlanda,
Finlanda, Lituania şi Slovenia cu câte 4 voturi şi Malta cu 3 voturi.
Comisia Europeană era motorul legislativ al UE. Ea avea monopolul
iniţiativei legislative. Ea punea în practică politicile comune, executa bugetele şi
gestiona programele comunitare.
Pe plan extern, Comisia reprezenta Comunitatea şi conducea negocierile
internaţionale (mai ales în cadrul OMC - Organizaţia Mondială a Comerţului).
Totodată, Comisia veghea la buna aplicare a dispoziţiilor tratatului şi a
deciziilor luate de către instituţiile comunitare. Ea avea o responsabilitate colegială
în faţa PE. Deciziile sale erau luate cu majoritatea simplă a celor 20 de comisari.
De la origine, în componenţa sa intrau câte 2 membri pentru statele cele mai
populare şi câte unul pentru celelalte. Începând cu 2005, componenţa Comisiei era
limitată la un comisar pentru fiecare stat membru. Se prevedea că în momentul în
care UE va număra 27 de membri, numărul comisarilor va fi plafonat. Consiliul

46
trebuie să decidă, în unanimitate, numărul precis de comisari, care trebuie să fie
mai mic de 27. Naţionalitatea comisarilor se va stabili printr-un sistem de rotaţie
egalitar între ţările componente. În acest caz, credem că vor exista multe probleme,
deşi statutul comisarilor este unul internaţional, slujind doar interesele Uniunii. Cu
toate acestea, ne punem întrebarea firească dacă statele mari şi cu vechime în
cadrul UE vor dialoga eficient cu o Comisie formată din comisari români, cehi,
polonezi, slovaci, sloveni, lituanieni, letoni, estoni, maltezi, bulgari? Vor fi
estompate regulile naţionale, se vor putea adapta noii membri la exigenţele UE?
Aceste întrebări erau puse responsabililor politici al Celor 15 şi ai ţărilor candidate
şi, nu în ultimul rând, opiniei publice.
În egală măsură, Tratatul de la Nisa a decis să sporească puterile
preşedintelui Comisiei, măsură indispensabilă pentru a asigura coerenţa colegiului
lărgit la peste 20 de membri. Preşedintele va fi acela care va decide repartiţia
sarcinilor şi va putea să remanieze responsabilităţile comisarilor pe parcursul
mandatului său. El va avea, de asemenea, dreptul, după aprobarea acestei măsuri de
către Colegiu, să ceară unui comisar să demisioneze. Această putere acordată
preşedintelui, cu siguranţă, a constituit o problemă pentru unele state cu orgolii
naţionale puternice. Marea Britanie, legată de partenerul său american, va accepta
oare un preşedinte francez sau german care să concedieze comisarul său însărcinat
cu PAC?
Componenţa Comisiei şi rolul crescut al preşedintelui vor sensibiliza, în mod
sigur, partizanii statului-naţiune, pentru care transferul de suveranitate în
domeniile-cheie ale vieţii Comunităţii, precum politica externă şi de apărare sau
moneda unică, era atunci de neconceput.
După părerea noastră, prin Tratatul de la Nisa, Comisia a făcut un pas
important către rolul său de instituţie supranaţională, de executiv al viitorului stat
federal european.

8.3. REFORME ÎN JUSTIŢIE

Aceasta este instituţia care asigură respectarea dreptului comunitar.

Competenţele ei acoperă litigiile între statele membre, între Uniune şi statele
membre, între instituţii şi particulari şi Uniune. Ea este, de asemenea, competentă
să intercepteze orice text care ţine de dreptul comunitar şi să răspundă la întrebările
unui judecător naţional, în cadrul unui litigiu în instanţă, instrumentat conform
jurisdicţiilor naţionale. Această competenţă „prejudiciată” era esenţială pentru a
asigura o interpretare uniformă a dreptului comunitar. Alături de ea, a fost instituit,
în 1989, un Tribunal de Primă Instanţă, cu rolul de a prelua cazurile persoanelor
fizice şi juridice. În anii trecuţi, agenda Curţii a devenit foarte încărcată şi va fi mai

47
încărcată după aderarea noilor state. Misiunea CIG 2000 a fost de a căuta o soluţie
pentru a uşura activitatea acestei instituţii.
Textul provizoriu al Tratatului de la Nisa prevedea posibilitatea de a crea
camere jurisdicţionale specializate în anumite domenii specifice, de exemplu,
pentru litigiile ce implicau funcţionarii europeni. Membrii camerelor jurisdicţionale
vor fi aleşi, precum în cazul Curţii şi al Tribunalului de Primă Instanţă, din rândul
persoanelor independente având capacitatea cerută pentru a ocupa funcţiile
jurisdicţionale. Ei vor fi numiţi de Consiliul de Miniştri printr-o hotărâre în
unanimitate.
Tratatul menţiona, de asemenea, că viitoare Curte de Justiţie a Uniunii va
putea statua în litigii legate de aplicarea actelor care se refereau la proprietatea
intelectuală. În acest caz, competenţele Curţii erau hotărâte de Consiliu în
unanimitate pe baza propunerii Comisiei şi a consultării PE.
Curtea va fi formată, ca şi înainte, dintr-un număr de judecători egal cu
numărul statelor membre. Ea se putea reuni în camere de 13 judecători, fără a fi
nevoie să-i reunească pe toţi judecătorii într-o formaţie deplină.

8.4. PARLAMENTUL EUROPEAN

Parlamentul European este instituţia în care sunt reprezentaţi cetăţenii

statelor membre, mai ales după alegerea acestuia prin sufragiu universal, în 1979.
În numeroase domenii, îndeosebi după intrarea în vigoare a Actului Unic European
(1987), a tratatelor de la Maastricht (1993) şi Amsterdam (1999), PE a avut un rol
de colegislator alături de Consiliu (a se vedea procedura de codecizie şi cooperare).
PE este şi autoritate bugetară. Are şi funcţia de control politic al Comisiei.
În cadrul PE, deputaţii nu sunt structuraţi pe grupuri naţionale, ci pe bază de
grupuri politice. Pentru a consolida rolul său de instituţie democratică, Tratatul de
la Nisa, a prevăzut un „Statut al partidelor politice europene” şi reguli relative la
finanţarea lor.
Partidele politice erau considerate importante pentru rolul lor de integrare şi
formare a conştiinţelor europene. În acelaşi timp, ele exprimau voinţa politică a
cetăţenilor europeni. Pentru a linişti statele membre, textul „Declaraţiei” CIG 2000,
menţiona că dispoziţiile referitoare la partidele politice nu vor implica nici un
transfer de competenţe către Comunitate şi nu vor afecta regulile constituţionale ale
statelor membre.
Declaraţia conţinea şi principiul conform căruia finanţarea partidelor politice
la nivel european din bugetul Uniunii nu putea fi utilizată, direct sau indirect, de
partidele politice la nivelul naţional. Dispoziţiile cu privire la finanţarea partidelor
politice se aplica pe aceeaşi bază la toate forţele politice reprezentate în Parlament.

48
 În perspectiva lărgirii Uniunii, Tratatul de la Nisa a limitat numărul de
membri ai PE la 732 de deputaţi. Ea a prevăzut, de asemenea, repartiţia locurilor
între statele membre şi ţările candidate. Deputaţii ţărilor candidate urmau să
participe la lucrările PE din momentul adeziunii lor. Dacă în rândul Consiliului
numărul voturilor a fost împărţit oarecum în funcţie de puterea economică şi
politică a statelor, în cadrul PE regula a fost cea a numărului cetăţenilor. Potrivit
acestei repartiţii, Germania va avea 99 de deputaţi, Franţa, Marea Britanie şi Italia
câte 72; Spania şi Polonia, 50; România, 33; Olanda, 25; Belgia, Grecia, Portugalia,
22; Ungaria şi Cehia, 20; Suedia, 18; Austria, Bulgaria, 17; Danemarca, Finlanda şi
Slovacia, 13; Olanda şi Lituania, 12; Letonia, 8; Slovenia, 7; Luxemburg, Cipru şi
Estonia, 6 şi Malta, 5.

8.5. CURTEA DE CONTURI

Curtea de Conturi asigură controlul conturilor Comunităţii, examinează

legalitatea şi regularitatea intrărilor şi cheltuielilor bugetului comunitar şi asigură o
bună gestiune financiară. În 2000, Curtea de Conturi număra 15 membri numiţi pe
6 ani de către Consiliu, pe baza procedurii unanimităţii. Cei 15 membri puteau fi
realeşi. Ei dirijau activităţile de control ale agenţilor Curţii şi stabileau rapoartele şi
avizele.
Tratatul de la Nisa a stabilit că această instituţie va cuprinde câte un
reprezentant pentru fiecare stat membru. Numirea membrilor săi se va face de către
Consiliu, cu majoritate calificată. Mandatul lor va fi tot de 6 ani.
Curtea va putea să creeze camere pentru a adopta anumite categorii de
raporturi şi avize. Pentru o mai bună cooperare între această instituţie şi statele
membre, tratatul invita instituţiile naţionale să coopereze cu Curtea de Conturi.
Aceasta trebuia să se materializeze printr-un comitet de contact, format din
preşedintele Curţii de Conturi şi preşedintele instituţiilor naţionale în domeniu.

8.6. COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL

Comitetul Economic şi Social este compus din reprezentanţii diferitelor

categorii socio-economice şi profesionale. El acordă avize consultative instituţiilor,
îndeosebi în cadrul procedurii legislative. El era compus din 222 de membri.
Textul provizoriu al tratatului preciza că această instituţie trebuie să fie
compusă din diferite componente ale societăţii civile organizate. Numărul CES a
fost limitat la maximum 244 de membri, permiţând statelor membre să-şi menţină
numărul actual. Conform noului tratat, marile state, Germania, Franţa, Marea

49
Britanie şi Italia aveau câte 24 de membri; Spania şi Polonia, 21 de membri;
România, 15 membri; Austria, Bulgaria, Grecia, Ungaria, Olanda, Portugalia,
Cehia şi Suedia, 12 membri; Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia, 9
membri; Estonia, Lituania şi Slovenia, 7 membri, Cipru şi Luxemburg, 6 membri şi
Malta, 5 membri.
Chiar dacă această instituţie are un rol consultativ având în vedere grupurile
socio-profesionale şi patronatul pe care îl reprezintă, putem afirma că ea joacă şi va
juca un rol important asupra deciziilor Uniunii. Aici se regăsesc grupurile
financiare şi industriale care pot influenţa continuarea integrării (lobby-urile).

8.7. COMITETUL REGIUNILOR

Comitetul Regiunilor este un organism cu caracter consultativ şi este compus

din reprezentanţii colectivităţilor regionale şi locale. El exprimă, la nivel european,
interesele regiunilor. Componenţa sa este identică cu cea a CES. Tratatul de la Nisa
a fixat şi pentru acesta numărul membrilor la 344. Noutatea adusă la Nisa consta în
faptul că, pentru a realiza o mai bună legătură între Comitet şi colectivităţile pe care
le reprezintă, va fi necesar ca membrii săi să aibă un mandat politic efectiv.
Reforma de la Nisa a pregătit cadrul instituţional al Uniunii în vederea
lărgirii sale. Imediat după publicarea textului Conferinţei, s-a impus cu necesitate o
dezbatere mai largă şi mai aprofundată asupra viitorului UE.
În acest sens a fost anexată la tratat o Declaraţie asupra viitorului UE. Ca
urmare a acestei declaraţii, preşedinţia suedeză în exerciţiu în prima parte a anului
2001 a avut rolul de a încuraja dezbaterea. Ea a fost susţinută de Comisie, PE,
asociind şi parlamentele naţionale, mediile politice, economice, universitare,
precum şi reprezentanţii societăţii civile.
Un raport al Consiliului European din iunie 2001, de la Göteborg, va sta la
baza deciziei Consiliului European din decembrie acelaşi an, cu privire la
dezbaterea ca urma să aibă loc. Temele acordate în cadrul acestui proces au fost:
simplificarea tratatelor, regruparea dispoziţiilor fundamentale a celor patru tratate
într-unul singur (acesta urma să fie prezentat într-o manieră mai clară şi mai lizibilă
pentru cetăţeni), delimitarea competenţelor între UE şi statele membre pe baza
principiului subsidiarităţii (s-a avut în vedere asigurarea unei complementarităţi
mai bune între diferite niveluri de acţiune legislativă şi administrativă), statutul
Cartei Drepturilor Fundamentale în tratat după proclamaţia de la Nisa, rolul
parlamentelor naţionale în activitatea europeană.
În urma acestei dezbateri, o nouă CIG trebuia să fie convocată în 2004,
pentru a analiza chestiunile amintite şi a aduce modificările necesare.

50
 Conferinţa Interguvernamentală din 2004 nu putea să se opună lărgirii UE.
Această menţiune nu credem că este suficientă, mai ales dacă ţinem cont de
rezervele unor state membre (Germania, de exemplu), faţă de lărgire. Tot conform
Declaraţiei privind viitorul UE, statele candidate care au încheiat negocierile de
aderare la Uniune, vor fi invitate să participe la această Conferinţă, iar celelalte vor
avea un statut de observator.
Pentru a încuraja această dezbatere publică asupra viitorului Uniunii
Europene, Comisia va continua „Dialogul asupra Europei”.
Tratatul a fost semnat la 26 februarie 2001 şi a fost publicat în Official
Journal of the European Union în 10 martie 2001. A urmat un proces de ratificare
destul de dificil, mai ales din cauza primului referendum irlandez. Procesul s-a
încheiat în 2003, când tratatul a intrat în vigoare.
Rezumând dezbaterile din cadrul CIG 2000, putem afirma că Uniunea
Europeană se găsea în faţa celei mai mari extinderi din istoria sa şi a unei reforme
profunde a instituţiilor sale. Douăsprezece state candidate au fost incluse explicit în
reforma PE, Comisiei Europene, Consiliului de Miniştri, Comitetului Economic şi
Social, Comitetului Regiunilor, Curţii de Justiţie a Uniunii, Curţii de Conturi etc.
Extinderea votului majoritar a însemnat o extindere politică mai rapidă, precum şi o
redefinire a balanţei de putere între statele mici şi mari din UE. CIG 2000 a luat în
considerare şi comunitarizarea unor noi domenii, mai ales dintre cele aparţinând
până atunci interguvernamentalismului ca, de exemplu, PESC. Comisia Europeană,
motorul integrării, va avea pe viitor un rol sporit în politica externă, ceea ce va
permite definirea unei identităţi europene în sistemul internaţional.
În altă ordine de idei, la Nisa s-a vorbit tot mai mult de o Europă
constituţională şi democratică şi pe bună dreptate, dacă avem în vedere intenţia de
grupare a tratatelor într-un singur text juridic, precum şi introducerea Cartei
Drepturilor Fundamentale şi repartiţia locurilor în instituţiile europene.
Pentru prima dată, statele candidate aveau un loc în structura politico-
instituţională a Uniunii Europene. Faptul că dispuneau de 103 voturi în Consiliul de
Miniştri din 345 posibile era semnalul că ele vor conta în deciziile viitoare ale
Uniunii.

Concluzii
Tratatul de la Nisa, în vigoare din 2003, conţine multe schimbări
instituţionale menite să răspundă nevoilor de eficienţă şi coerenţă în cadrul unei
Europe lărgite. Totodată tratatul are ca obiective apropierea Uniunii de cetăţenii săi
şi flexibilizarea procesului decizional. Una din instituţiile care au reţinut atenţia
specială a celor care au redactat textul tratatului a fost Parlamentul European, al
cărui rol de colegislator a fost întărit. Cu toate acestea, PE n-a devenit o instituţie
legislativă concretă, rolul său fiind doar acela de a participa activ la unele acte

51
legislative ale Consiliul de Miniştri, prin procedura de codecizie. Fără a se schimba
rolul Consiliului de Miniştri, La Nisa au fost făcute câteva modificări în ceea ce
priveşte ponderea voturilor în luarea deciziilor, înmulţindu-se în acelaşi timp
domeniile în care hotărârile se puteau lua cu majoritate calificată: cooperarea
judiciară civilă, acordurile care privesc serviciile sau proprietatea intelectuală.

52
CURSUL 9
ORGANIZAŢIA TRATATATULUI NORD ATLANTIC. GENERALITĂŢI

9.1. SCURT ISTORIC AL NATO

Între 1945 şi 1949, puse în faţa necesităţii ,imediate de reconstrucţie

economică, ţările Europei Occidentale şi aliaţii lor Nord-americani au privit cu
îngrijorare politicile şi metodele expansioniste ale Uniunii Sovietice. Îndeplinindu-
şi promisiunile luate în timpul războiului de a-şi reduce potenţialul de apărare şi de
a demobiliza trupele, guvernele occidentale au observat cu îngrijorare intenţia clară
a conducerii sovietice de a-şi menţine forţa militară la întreaga sa capacitate. Mai
mult, în lumina obiectivelor ideologice declarate ale Partidului Comunist Sovietic,
era evident că apelurile de respectare a Cartei Naţiunilor Unite şi a acordurilor
internaţionale stabilite la sfârşitul războiului nu garantau suveranitatea naţională
sau independenţa statelor democratice ameninţate de acte de agresiune externă sau
de subversiune din interior. La aceste temeri s-au adăugat, în multe ţări din Europa
Centrală şi de Est, precum şi în alte părţi ale globului, impunerea unor forme
nedemocratice de guvernământ, precum şi represiunea adevăratei opoziţii, ori a
drepturilor şi libertăţilor civile şi umane fundamentale.
Între 1947 şi 1949, o serie de evenimente politice dramatice au agravat
situaţia. Acestea au constat în ameninţări făţişe la suveranitatea Norvegiei, Greciei,
Turciei şi a altor ţări vest-europene, lovitura de stat în Cehoslovacia, din iunie
1948, precum şi blocada ilegală a Berlinului, care a început în luna aprilie a
aceluiaşi an. Semnarea Tratatului de la Bruxelles în martie 1948 a marcat hotărârea
a cinci vest-europene – Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie – de a
dezvolta un sistem de apărare comun şi de a întări legăturile, în aşa fel, încât să
poată rezista în faţa ameninţărilor ideologice, politice şi militare la adresa
securităţii lor.
Negocierile cu Statele Unite ale Americii şi Canada au determinat crearea
unei singure Alianţe-Atlantice, bazată pe garanţii de securitate şi angajamente
comune între Europa şi America de Nord. Danemarca, Islanda, Norvegia şi
Portugalia au fost invitate de către puterile Tratatului de la Bruxelles să se alăture
acestui proces. Aceste negocieri au culminat cu semnarea Tratatului de la
Washington în aprilie 1949, instituindu-se astfel un sistem comun de securitate
bazat pe un parteneriat între cele 12 ţări. În 1952, Grecia şi Turcia au aderat la
Tratat. Republica Federală a Germaniei a intrat în alianţă în 1955, iar în 1982
Spania a devenit, de asemenea, membru NATO. Republica Cehă, Ungaria şi
Polonia au aderat la NATO în 1999.

53
 Alianţa Nord-Atlantică a fost fondată pe baza unui Tratat între statele
membre, acceptat de către acestea în urma dezbaterilor publice şi a unor procese
parlamentare specifice. Tratatul sprijină drepturile individuale ale acestora, precum
şi obligaţiile internaţionale pe care le au statele, conform Cartei Naţiunilor Unite.
Fiecare ţară membră este obligată să îşi asuma atât riscurile şi responsabilităţile, cât
şi avantajele securităţii colective, angajându-se să nu ia parte la nici un alt acord
internaţional care ar putea intra în conflict cu clauzele Tratatului.
De la crearea Alianţei şi până în prezent, s-a scurs o jumătate de secol de
istorie. În marea parte a acestei perioada, obiectivul central al NATO a fost acela de
a asigura apărarea imediată şi securitatea ţărilor membre. Astăzi, aceasta rămâne
funcţia sa centrală, dar scopul său imediat a suferit schimbări fundamentale.
Trăsăturile-cheie ale acestei transformări sunt sintetizate în capitolele
corespunzătoare ale acestui Manual.

9.2. ROLUL ŞI MISIUNILE NATO

Scopul esenţial al NATO este acela de a asigura libertatea şi securitatea

tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare, în conformitate cu Tratatul
Nord-Atlantic şi cu principiile Cartei Naţiunilor Unite. Încă de la începuturile sale,
Alianţa a depus eforturi pentru stabilirea unei ordini juste şi durabile de pace în
Europa, bazată pe valorile comune ale democraţiei, drepturilor omului şi în
conformitate cu litera legii. Acest obiectiv al Alianţei a dobândit o nouă
semnificaţie odată cu sfârşitul Războiului Rece, deoarece, pentru prima dată în
istoria europeană de după război, perspectiva îndeplinirii lui a devenit o realitate.
NATO reprezintă legătura transatlantică prin intermediul căreia securitatea
Americii de Nord este în permanentă conexiune cu securitatea Europei. Ea este
manifestarea practică a efortului colectiv depus de către membrii săi pentru
susţinerea intereselor lor comune în problema securităţii.
Principiul fundamental care stă la baza Alianţei este un angajament comun
faţă de cooperarea mutuală între statele membre, axat pe indivizibilitatea securităţii
acestora. Solidaritatea şi coeziunea din cadrul Alianţei susţin faptul că nici o ţară
membră nu poate fi forţată să se bazeze doar pe propriile eforturi naţionale în cazul
apariţiei unor ameninţări asupra securităţii sale. Fără a priva statele membre de
drepturile şi obligaţiile de a-şi asuma responsabilităţile suverane în domeniul
apărării, Alianţa le ajută să-şi atingă obiectivele de securitate naţională în urma
unui efort colectiv. Pe scurt, Alianţa este o asociere de state libere, unite în
hotărârea lor de a-şi menţine securitatea prin garanţii comune şi prin relaţii stabile
cu alte ţări.

54
 Tratatul Nord-Atlantic din aprilie 1949 – care este baza legală şi contractuală
a Alianţei – a fost stabilit în cadrul Articolului 51 al Cartei Naţiunilor Unite, care
reafirmă dreptul inalienabil al statelor independente la apărarea individuală sau
colectivă.Ca preambul la poziţia Tratatului, scopul Aliaţilor este acela de a
„promova relaţii de pace şi prietenie în Zona Nord-Atlantică”. Cu toate acestea, în
momentul semnării Tratatului, scopul imediat al NATO a fost să îşi apere membrii
de o potenţială ameninţare care ar fi putut rezulta în urma politicii şi sporirii
capacităţii militare ale fostei Uniunii Sovietice.
Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO) asigură structura care permite
implementarea obiectivelor Alianţei. Este o organizaţie inter-guvernamentală în
cadrul căreia ţările membre îşi păstrează, neatinse, suveranitatea şi independenţa.
Organizaţia asigură forumul în care au loc consultări în orice probleme şi în care
ţările membre iau decizii în probleme politice şi militare care le pot afecta
securitatea. Organizaţia oferă structurile necesare pentru facilitarea consultărilor şi
cooperării între ţările membre, în domenii politice, militare şi economice, precum şi
ştiinţifice sau în afara sferei militare.
Astfel, ideea de securitate împărtăşită de către membrii Alianţei, indiferent
de diferenţele specifice sau de capacităţile militare naţionale, contribuie la
stabilitatea din zona Euro-Atlantică. Se creează condiţii care favorizează extinderea
cooperării între membrii Alianţei, precum şi între membrii Alianţei şi alte ţări.
Mijloacele prin care Alianţa îşi exercită politicile de securitate includ
menţinerea unei capacităţi militare suficiente pentru a preveni un eventual război şi
pentru a asigura o apărare adecvată; o capacitate generală de rezolvare a crizelor
care ar putea afecta securitatea membrilor săi; şi promovarea activă a dialogului cu
alte naţiuni şi a unei abordări a securităţii europene în spiritul ajutorului reciproc,
care să includă măsuri de dezvoltare în domeniul controlului armamentului şi al
dezarmării.
Pentru a-şi atinge scopul esenţial, de Alianţă a naţiunilor angajată faţă de
Tratatul de la Washington şi de Carta Naţiunilor Unite, aceasta aplică următoarele
sarcini fundamentale de securitate:
„Securitate: Să asigure unul din fundamentele indispensabile unui mediu de
securitate stabil în zona Euro-Atlantică, bazat pe dezvoltarea instituţiilor
democratice şi pe obligaţia rezolvării pe cale paşnică a disputelor, în care nici o ţară
să nu poată intimida sau constrânge o alta prin ameninţări sau prin folosirea forţei.
Consultare: Să servească, în conformitate cu prevederile din Articolul 4 din
Tratatul de la Washington, ca un forum transatlantic esenţial în consfătuirile aliate
asupra oricăror probleme care aduc atingere intereselor vitale, inclusiv posibile
evenimente care afectează securitatea membrilor, precum şi în coordonarea
adecvată a eforturilor depuse în domenii de interes comun.

55
 Descurajare şi Apărare: Să descurajeze şi să se apere în faţa oricărui act de
agresiune împotriva unui stat membru al NATO, după cum se stipulează în
Articolele 5 şi 6 din Tratatul de la Washington.
Şi pentru a întări securitatea şi stabilitatea din zona Euro-Atlantică:
- Managementul situaţiilor de criză: Să fie gata, de la caz la caz sau
prin consens, în conformitate cu Articolul 7 din Tratatul de la
Washington , să contribuie la prevenirea efectivă a conflictelor şi să
se angajeze activ în rezolvarea crizelor, inclusiv în operaţiunile de
ripostă în cazul situaţiilor de criză.
- Parteneriat: Să promoveze, pe scară largă, parteneriatul, cooperarea
şi dialogul cu alte ţări în zona Euro-Atlantică, având ca scop
creşterea transparenţei, încrederii reciproce şi a capacităţii de a
acţiona în cadrul Alianţei.”

Structurile create în cadrul NATO permit ţărilor membre să-şi coordoneze

politicile, în scopul îndeplinirii acestor sarcini fundamentale. Ele asigură o
permanentă conlucrare şi cooperare în domeniul politic, economic, ca şi în alte
domenii non-militare, precum şi formularea de planuri comune de apărare;
stabilirea infrastructurii, a echipamentelor şi facilităţilor de bază, necesare
operaţiunilor forţelor militare; şi aranjamentele pentru programe şi exerciţii comune
de instrucţie. La baza acestor activităţi se află o structură militară şi civilă
complexă, care implică un personal administrativ, bugetar şi de planificare, precum
şi agenţii desemnate de către ţările membre ale Alianţei, în scopul de a coordona
lucrul pe domenii de specialitate – de exemplu, sistemul de comunicaţii necesar în
facilitarea consultării politice, comanda şi controlul forţelor militare şi suportul
logistic în susţinerea acestora. Această structură este descrisă în partea a II-a.

9.3. ETAPELE EXTINDERII NATO

Obiectivul care stă la baza deschiderii Alianţei către noi membri este
întărirea stabilităţii întregii Europe şi nu extinderea influenţei militare sau a
capacităţilor NATO, ori modificarea naturii sale defensive. Garanţiile de securitate
colectivă ale NATO şi dependenţa sa faţă de structurile de forţe multinaţionale
oferă cele mai bune mijloace de realizare a obiectivului amintit, în baza repartizării
egale a riscurilor, responsabilităţilor şi costurilor. Deschiderea Alianţei şi aderarea,
în 1999, a trei noi membri, combinate cu influenţa parteneriatului şi cooperării în
cadrul programului Parteneriatului pentru Pace, permit structurii militare să se
concentreze asupra nevoilor curente şi viitoare. Aceasta necesită capacităţi mai
flexibile şi mai mobile, care să faciliteze răspunsul rapid şi consolidarea, precum şi

56
alte cerinţe din domeniul gestionării crizelor. Noile ţări membre participă la toată
gama de misiuni şi responsabilităţi ale NATO. Ele se implică activ, alături de
celelalte ţări participante la structura de comandă militară integrată, în planificarea,
dezvoltarea şi furnizarea de personal pentru structurile de forţe ale NATO.
La Summit-ul de la Madrid, din iulie 1997, Polonia, Republica Cehă şi
Ungaria au fost invitate să înceapă negocierile de aderare cu Alianţa. Acestea au
fost încheiate, iar până la sfârşitul anul 1997 au fost semnate protocoale de aderare.
Cele trei noi ţări au aderat la Alianţă în martie 1999. În această perioadă, în paralel
cu procesul politic, a fost întreprinsă şi o activitate intensă, atât de către cele trei
ţări, cât şi în cadrul NATO, în vederea adaptării forţelor armate ale Poloniei,
Republicii Cehe şi Ungariei pentru viitorul lor rol, în aşa fel încât procesul de
alăturare la structurile militare ale Alianţei să poată fi coordonat în mod eficient.
Întâlnirile şi discuţiile de preaderare s-au desfăşurat în scopul pregătirii fiecărei ţări
pentru obligaţiile pe care va trebui să şi le asume devenind membră a Alianţei,
precum şi în scopul familiarizării acestora cu procedurile şi practicile
corespunzătoare. Aceste pregătiri au ajutat la definirea participării fiecărei noi ţări
membre în structurile NATO, la stabilirea metodelor prin care se va realiza
integrarea lor şi la facilitarea implicării lor în activităţile Alianţei, pe durata
perioadei de aderare.

9.4. ROLUL ROMÂNIEI ÎN CADRUL NATO

Integrarea europeană şi euroatlantică reprezintă dezideratul României la toate

nivelele de la cel politic, democratic, social, economic,
Obiectivele României, ca stat membru al NATO, răspund intereselor
naţionale ale ţării şi se pot defini astfel:
1. O Alianţă robustă şi relevantă, bazată pe un parteneriat transatlantic
solid
• Ca ţară europeană cu vocaţie euroatlantică, ne exprimăm sprijinul pentru o
Alianţă puternică şi capabilă să răspundă eficient noilor ameninţări la adresa
securităţii. Un parteneriat transatlantic dinamic şi robust reprezintă, în
actualul context internaţional, un factor crucial în articularea unor răspunsuri
eficiente la noile riscuri de securitate cu care se confruntă comunitatea
democraţiilor transatlantice.
2. Consolidarea parteneriatului NATO cu statele din Balcani, Europa de
Est, Caucaz şi Asia Centrală, în sprijinul stabilităţii şi dezvoltării lor democratice
• România consideră că frontiera comunităţii euro-atlantice, bazate pe
democraţie, libertate şi securitate nu trebuie să se oprească la frontiera estică
a României.

57
• Parte a Europei şi punte către Asia Centrală şi Afganistan, regiunea Mării
Negre este importantă pentru stabilitatea euro-atlantică, aspect reflectat
distinct în cadrul comunicatului final de la Istanbul. România va contribui la
dezvoltarea modalităţilor prin care NATO poate susţine eforturile statelor
Mării Negre de consolidare a securităţii regionale, precum şi evoluţiile
democratice şi aspiraţiile europene ale statelor sud-caucaziene.
• Considerăm că Europa nu poate fi completă fără integrarea Balcanilor în
structurile europene şi euro-atlantice. Prin sprijinirea fermă a acestei
perspective şi a reformelor derulate de statele din regiune, vom putea
contribui la modelarea unui climat de stabilitate pe termen lung.
• România sprijină integrarea Albaniei, Croaţiei şi Macedoniei în NATO şi
este gata să împărtăşească propria expertiză pentru susţinerea reformelor
interne şi pregătirilor acestor state pentru aderarea la NATO.
• Integrarea Serbiei şi Muntenegru şi Bosniei-Herţegovina în Parteneriatul
pentru Pace cât mai curând posibil va reprezenta un important pas înainte
spre o nouă paradigmă a Balcanilor de Vest : stabilizare prin reconciliere,
consolidare democratică şi integrare în comunitatea euro-atlantică.
• Vom sprijini constant Alianţa în decizia de a rămâne ferm implicată în
Kosovo, unde NATO participă deja substanţial în eforturile de stabilizare şi
identificare a unor soluţii eficiente pentru realizarea unui Kosovo multietnic.
• La estul Alianţei, România a fost şi va continua să fie un avocat ferm şi activ
al consolidării parteneriatului cu Republica Moldova, în sprijinul evoluţiei
democratice şi vocaţiei sale europene.
• România este alături de Ucraina în susţinerea evoluţiilor democratice şi
progreselor interne necesare pentru adâncirea în continuare a cooperării cu
NATO şi pentru împlinirea aspiraţiilor sale euro-atlantice.
• Parteneriatul NATO - Rusia constituie contribuie la consolidarea securităţii
euro-atlantice. România doreşte să aducă o contribuţie substanţială la
promovarea şi diversificarea acestei relaţii.
3. Succesul procesului de transformare al NATO şi a misiunilor Alianţei
• Vom continua să contribuim la procesul de transformare a NATO, menit să
ofere Alianţei capacităţi flexibile, capabile să se desfăşoare rapid şi să
răspundă noilor tipuri de ameninţări (terorism, proliferarea armelor de
distrugere în masă). Am contribuit deja la generarea forţelor pentru NRF şi
vom asigura un sprijin consistent pentru crearea batalionului CBRN (chimic,
biologic, radioactiv şi nuclear).
• Participăm la proiectele multinaţionale ale NATO de transport strategic
aerian şi maritim.
• România contribuie la toate misiunile Alianţei, inclusiv la cele din afara
spaţiului euro-atlantic;

58
• Afganistan a demonstrat noul tip de operaţiuni pe care NATO trebuie să le
gestioneze, adesea departe de casă, extrem de solicitante şi foarte diferite de
operaţiunile pentru care Alianţa fusese pregătită în trecut. Prin preluarea
echipelor de reconstrucţie provincială din afara Kabului, prin angajamentul
de a sprijini procesul electoral, Alianţa a demonstrat că este pregătită să-şi
sporească rolul de proiectare a securităţii şi stabilităţii şi în afara teritoriului
său, printr-un efort coordonat cu alte organizaţii internaţionale cu relevanţă
(ONU).
• Prezenţa românească cu peste 540 de militari în cadrul Forţei Internaţionale
de Asistenţă şi Stabilizare din Afganistan, în operaţiunea Enduring Freedom
şi în procesul de instruire a Armatei Naţionale Afgane.
• In cadrul contribuţiei la procesul de stabilizare şi reconstrucţie a Irakului,
România explorează modalităţile prin care ar putea contribui la asistenţa pe
care Alianţa o va acorda forţelor de securitate irakiene.
4. Un aliat activ şi valoros în combaterea terorismului
• Prin capacităţile sale, prin angajamentul politic ferm al statelor membre şi
prin capacitatea de promovare şi apărare a valorilor împărtăşite ale
democraţiei, libertăţii şi prosperităţii, Alianţa a jucat şi va continua să joace
un rol major în combaterea terorismului.
• România s-a implicat activ în acţiunile Alianţei în domeniul combaterii
terorismului, încă din perioada de pre-aderare, având convingerea
importanţei cooperării şi eforturilor comune ale aliaţilor şi partenerilor de a
lupta împotriva acestui flagel.
• Am sprijinit îmbunătăţirea pachetului de măsuri, adoptat la 2 aprilie 2004, în
vederea sporirii contribuţiei Alianţei la efortul comunităţii internaţionale de
combatere a ameninţărilor teroriste prin promovarea unei abordări
cuprinzătoare şi adaptate fiecărei situaţii în parte.
• Pachetul de măsuri împotriva terorismului, adoptat în cadrul Summit-ului de
la Istanbul, prevede dezvoltarea unor capacităţi destinate apărării civililor şi
militarilor împotriva atacurilor teroriste. Acestea includ:
- Apărarea împotriva armelor de distrugere în masă;
- Protecţia aparatelor de zbor împotriva rachetelor;
- Protecţia elicopterelor împotriva ameninţărilor terestre;
- Protecţia porturilor şi a flotelor civile şi militare;
- Detectarea minelor.
• Aceste măsuri noi adoptate au rezultat din analiza experienţei desfăşurate de
Alianţă prin intermediul operaţiunilor sale, inclusiv patrulare în Marea
Mediterană, operaţiuni împotriva grupurilor teroriste afiliate reţelei Al-Qaeda
în Balcani, precum şi din cooperarea cu partenerii.

59
 La început de secol XXI, România face acum parte dintr-o Alianţă care îşi
continuă misiunea fundamentală de apărare colectivă, cu instrumente noi, adaptate
noilor riscuri de securitate. Calitatea de membru al Alianţei consolidează
capacităţile României de protejare a securităţii sale, într-un mediu în care
"securitatea naţională" înseamnă mai mult decât putere militară sau apărare,
înseamnă şi cooperare, valori comune, capacităţi noi, implicare activă a tuturor
palierelor societăţii (structuri guvernamentale, societatea civilă).

60
CURSUL 10
STRUCTURILE ORGANIZAŢIEI TRATATULUI ATLANTICULUI DE
NORD

10.1. STRUCTURILE POLITICE

Principala structură este Consiliul Nord-Atlantic. Are autoritate politică

efectivă şi putere decizională şi este format din reprezentanţi permanenţi din toate
ţările membre ce se întâlnesc cel puţin săptămânal. Consiliul se întruneşte şi la
nivel mai înalt incluzând miniştrii de externe, miniştrii de apărare sau şefi de
guverne, dar care are aceeaşi autoritate şi putere decizională, iar deciziile au acelaşi
statut de validitate, indiferent de nivelul la care se iau.
Consiliul este unicul organism din Alianţă care îşi derivă autoritatea direct
din Tratatul Nord-Atlantic. Consiliul are rolul de a stabili organisme subsidiare.
Toţi membrii statelor NATO au drept egal de exprimare. Fiecare guvern are un
reprezentant parlamentar în Consiliu, care este sprijinit de o delegaţie politică şi
militară la NATO. Când Consiliul se întruneşte în acest format se numeşte
„Consiliu Permanent”.
Când Consiliul este întrunit la nivelul miniştrilor apărării şi se lucrează cu
probleme de apărare şi chestiuni referitoare la strategia de apărare, ale comitete,
cum ar fi Grupul Executiv de Lucru poate fi implicat drept principal organ de
consiliere. Dacă pe agendă sunt probleme de ordin financiar, Consiliul Superior al
Resurselor, Comitetele de Bugete Militare sau Civile sau Comitetul de
Infrastructură vor răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului.

10.2. STRUCTURILE MILITARE

a) Comitetul de Planificare a Apărării. Este compus din reprezetnanţi

permanenţi dar se întruneşte la nivelul miniştrilor apărării cel puţin de două ori pe
an şi se ocupă de probleme de apărare şi subiecte legate de planificarea colectivă a
apărării. Cu excepţia Franţei, toţi membrii sunt reprezentaţi la acest forum.
Comitetul acordă consiliere autorităţilor militare ale NATO, în ariile sale de
responsabilitate are aceleaşi funcţii şi atribuţii şi aceeaşi autoritate ca şi Consiliul
Nord-atlantic în probleme ce ţin de competenţa sa.
Lucrările sale sunt pregătite de o serie de comitete subordonate, cu
responsabilităţi specifice, şi, în special, de Comitetul de Revizuirea Apărării care

61
supraveghează Procesul de Planificare a Forţei în NATO şi examinează şi alte
probleme legate de Structura Militară Integrată.
b) Grupul de Planificare Nucleară. Miniştrii apărării care se întrunesc în
Comitetul de Planificare a Apărării se vor întruni la intervale regulate şi în acest
Grup, unde vor dezbate probleme de politică specifice asociate forţelor nucleare.
Aceste discuţii acoperă o arie largă de probleme referitoare la politica nucleară,
inclusiv siguranţa, securitatea şi supravieţuirea armelor nucleare, sistemelor de
comunicaţii şi informaţii, problee de angajare şi chestiuni mai largi referitoare la
preocuparea comună asupra controlului armelor nucleare şi proliferarea nucleară.
Politica nucleară a Alianţei este ţinută sub supraveghere şi deciziile sunt luate unit
pentru a modifica sau adopta în prisma noii dezvoltări şi pentru înnoirea
procedurilor de planificare şi consultanţă.

10.3. COOPERAREA DINTRE NATO ŞI RUSIA

De la sfârşitul Războiului Rece, NATO a acordat o importanţă aparte

dezvoltării de relaţii constructive şi de cooperare cu Rusia. În ultimii zece ani,
NATO şi Rusia au reuşit să facă progrese substanţiale în dezvoltarea unui
parteneriat veritabil şi să depăşească vechile confruntări şi rivalităţi, în scopul de a
întări încrederea mutuală şi cooperarea.
Începând cu 1991, Alianţa şi Rusia au conlucrat într-o gamă largă de
chestiuni privitoare la securitate şi apărare. În 1994, Rusia s-a alăturat programului
Parteneriatului pentru Pace, lărgind astfel dialogul NATO-Rusia. Participarea
Rusiei la implementarea Acordului de pace pentru Bosnia-Herţegovina a constituit
o etapă cu semnificaţii aparte în realizarea unei noi relaţii de cooperare. Pentru
prima dată, contingentele Aliate şi ruseşti au participat împreună la o operaţiune
militară multinaţională.
Prin semnarea Actului fondator NATO-Rusia asupra Relaţiilor mutuale,
cooperării şi securităţii, în mai 1997, NATO şi Rusia şi-au instituţionalizat şi
îmbunătăţit substanţial parteneriatul. Ele s-au angajat să continue dezvoltarea
relaţiilor pe baza intereselor comune şi au creat un nou forum pentru realizarea
acestui scop. Consiliul permanent reunit NATO-Rusia (PJC). Din iulie 1997, PJC a
fost principala instanţă pentru consultări NATO-Rusia. Obiectivul său central este
acela de a construi nivele superioare de încredere prin asigurarea unui mecanism
pentru consultări sincere şi regulate. De la încheierea Actului fondator s-au
înregistrat progrese încurajatoare în intensificarea consultărilor şi cooperării. PJC s-
a transformat într-o instanţă importantă a consultărilor, promovării transparenţei şi
dezvoltării încrederii reciproce, precum şi a sprijinirii relaţiilor de cooperare.

62
 Cu toate acestea, lucrările iniţiale constructive din PJC au fost tot mai
umbrite de apariţia crizei din Kosovo. Aceste evenimente au culminat cu
suspendarea de către Rusia a cooperării din cadrul PJC la 24 martie 1999, ca
rezultat al campaniei aeriene desfăşurate de către NATO pentru a pune capăt
conflictului din Kosovo. După terminarea campaniei din Kosovo Rusia s-a întors la
PJC, dar timp de câteva luni şi-a limitat programul la subiecte legate de Kosovo.
De asemenea, Rusia a fost de acord să contribuie cu un număr semnificativ de trupe
la Forţele din Kosovo de sub comanda NATO (KFOR), conform stipulărilor din
Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate al ONU.
În urma piedicilor survenite în 1999, vizita la Moscova a Secretarului
General al NATO, Lord Robertson, din februarie 2000, a ajutat la restaurarea unei
relaţii mai largi, care a depăşit problema referitoare la Kosovo. Ca rezultat al acelei
vizite, NATO şi Rusia sunt din nou angajate activ în implementarea obiectivelor
Actului fondator. Bazându-se pe impulsul pozitiv dat de vizita Secretarului
General, întâlnirile PJC lunare şi întrunirile ministeriale regulate ale PJC au dus
mai departe relaţiile generale de cooperare NATO-Rusia. Acestea au inclus
deschiderea unui Birou de Informaţii NATO la Moscova de către Secretarul
General în februarie 2001 şi începerea consultărilor asupra înfiinţării la Moscova a
unei Misiuni de coordonare militară NATO.

10.4. PARTENERIATUL PENTRU PACE

Parteneriatul pentru Pace (PIP) este o iniţiativă majoră introdusă de NATO la

Întâlnirea la Nivel Înalt a Consiliului Nord-Atlantic, desfăşurată la Bruxelles în
ianuarie 1994. Scopul Parteneriatului este acela de a întări stabilitatea şi securitatea
din întreaga Europă. Invitaţia la Parteneriatul pentru Pace a fost adresată tuturor
statelor participante la Consiliul de Cooperare Nord Atlantic (NACC), precum şi
altor state prezente la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE),
care sunt capabile şi îşi doresc să participe la acest program. Invitaţia a fost
acceptată până acum de 30 de ţări. Accesul în cadrul Alianţei al celor trei foste ţări
PfP, Republica Cehă, Ungaria şi Polonia, modifică numărul actual de participanţi
PpP la 27. Activităţile pe care şi le asumă fiecare Partener se bazează pe Programe
Individuale de Parteneriat care sunt elaborate în comun.
Programul PfP se axează pe cooperarea în probleme de apărare, dar
depăşeşte cadrul dialogului şi cooperării, în scopul consolidării unui parteneriat real
între fiecare ţară Parteneră şi NATO. Cu timpul a devenit o caracteristică
permanentă şi importantă în arhitectura securităţii europene şi ajută la extinderea şi
intensificarea cooperării politice şi militare din întreaga Europă. Programul susţine
creşterea stabilităţii, diminuarea ameninţărilor la adresa păcii şi constituirea unor

63
relaţii mai strânse de securitate, bazate pe cooperarea practică şi pe angajamentul
faţă de principiile democratice, susţinute de Alianţă. În acord cu Documentul Cadru
al PfP, emis de către şefii de stat şi de guvern odată cu Documentul Invitaţie la PfP,
NATO îşi asumă rolul de a se consulta cu fiecare Partener activ, în cazul în care
acesta percepe o ameninţare directă la integrarea sa teritorială, independenţa
politică sau securitatea sa.
Toţi membrii PfP sunt totodată membri în consiliul Parteneriatului Euro-
Atlantic (EAPC), care asigură cadrul general al cooperării dintre NATO şi ţările
Partenere. Cu toată acestea, Parteneriatul pentru Pace îşi păstrează propria
identitate separată în cadrul oferit de către EAPC şi îşi menţine propriile elemente
şi proceduri de bază. Acesta este fondat pe o relaţie bilaterală între NATO şi fiecare
din ţările PfP.

10.5. RELAŢIILE NATO-UE

Un alt aspect important, dar oarecum complicat pentru contribuţia NATO la

managementul crizelor şi prevenirea conflictelor, este progresul făcut în
dezvoltarea unui parteneriat strategic cu Uniunea Europeană “pentru punerea în
comun a mijloacelor disponibile în scopul întăririi păcii şi securităţii”.
Analizând relaţiile NATO – UE, considerăm că este util să ne reamintim
două dintre aprecierile făcute la adresa acesteia de către Jolyon Howorth şi John
T.S. Keeler, care arătau că:
1 relaţia NATO – UE “reprezintă un pilon de reechilibrare sau întărire a
NATO prin dezvoltarea unui pilon european”;
2 relaţia NATO – UE “reprezintă un număr de inovaţii instituţionale ce
arată efortul crescând pentru autonomia europeană”.
În plus, îmbunătăţirea capabilităţilor UE fiind interpretată ca o creştere de
ansamblu a eficacităţii NATO, şi sprijinul UE de către NATO este interpretat ca o
alternativă pentru acţiunile alianţei.
Un alt raţionament al sprijinului NATO pentru UE a fost acela că UE va
solicita mijloacele NATO (pentru punctele de comandă dislocabile, mijloace de
transport strategic, acces la informaţiile satelit etc.) pentru operaţii militare de
intensitate mai mare.
În sfârşit, un asemenea sprijin a fost văzut ca benefic pentru întărirea
parteneriatului transatlantic.
Experienţa în cadrul ONU – NATO şi în cadrul operaţiilor conduse de
NATO în Balcani au demonstrat dependenţa europeană faţă de SUA şi au declanşat
ambiţiile Europei pentru adoptarea unei politici proprii de securitate şi apărare

64
(European Security Defence Policy – ESDP), cu mijloace proprii pentru prevenirea
conflictelor şi managementul crizelor.
NATO a fost de acord cu sprijinul operaţiilor conduse de UE, atunci când
alianţa nu este implicată în alte operaţii, având la bază mecanismele de cooperare
dintre NATO şi Uniunea Europei Occidentale (West European Union – WEU).
După o lungă perioadă de dezbatere referitoare la participarea aliaţilor care
nu sunt membri ai UE la soluţionarea problemelor apărării UE, la 16 decembrie
2002 a fost adoptată o declaraţie comună NATO – UE, care a deschis drumul şi a
pus bazele unei cooperări între cele două organizaţii în domeniul prevenirii
conflictelor şi managementului crizelor. Documentul subliniază principiile politice
ale cooperării NATO – UE şi oferă uniunii accesul la sistemul NATO de
planificare şi la alte capabilităţi pentru dezvoltarea operaţiilor militare proprii. De
asemenea, documentul subliniază acordul pentru stabilirea unei agende de lucru
comune a celor două organizaţii, care cuprinde definirea modalităţilor concrete de
consultări comune, cooperare şi transparenţă acţională. Astfel, în primăvara anului
2003 au fost prezentate modalităţi concrete de implementare a acordului “Berlin
Plus”, referitor la angajamente şi proceduri pentru:
- “asigurarea accesului UE la capabilităţile de planificare ale NATO;
- disponibilitatea de preidentificare a capabilităţilor şi mijloacelor comune;
- identificarea opţiunilor de comandă europene;
- adaptarea Sistemului NATO de Planificare a Apărării la cerinţele
operaţionale de care UE are nevoie”.
În plus, acordul face referire la îmbunătăţirea sistemului de schimb de
informaţii şi documente clasificate între cele două organizaţii, care este esenţial
pentru o cooperare eficientă în domeniul prevenirii conflictelor şi managementului
crizelor.
Summit-ul de la Praga a dat un nou impuls relaţiilor NATO – UE în
domeniul prevenirii conflictelor şi managementului crizelor. S-a convenit că:
“Evenimentele de la 11 septembrie 2001 şi cele ulterioare au subliniat importanţa
unei mai bune cooperări şi asigurarea unei transparenţe sporite între aceste
organizaţii în realizarea scopului comun referitor la securitate, apărare şi
managementul crizelor pentru ca acestea să poată fi abordate din perspectiva celui
mai potrivit răspuns militar şi al unui management eficient asigurat”1.

1
Prague Summit Declaration Issued by the Heads of State and Government participating in the meeting of the North
Atlantic Council in Prague on 21 november 2002, para. 11.

65