Sunteți pe pagina 1din 123

FUNDAMENTELE PUTERII POLITICE

CUPRINS

CAPITOLUL I
Puterea, ca fenomen social……………………………………………… 27
1.1. Puterea socială - forma cea mai generală a puterii…………………... 28
1.1.1. Definire…………………………………………………….. 29
1.2. Trăsăturile puterii, ca fenomen social………………………………... 30
1.3. Esenţa subiectivă şi esenţa obiectivă a puterii politice………………. 35
1.4. Actualitatea problemei……………………………………………….. 36
Recomandări bibliografice………………………………………………... 37

CAPITOLUL II
Specificul şi structura puterii politice………………………………….. 38
2.1. Specificul puterii politice…………………………………………….. 38
2.2. Raporturile puterii politice cu puterea economică
şi puterea militară…………………………………………………….. 39
2.3. Structura (sistemul) puterii politice………………………………….. 41
Recomandări bibliografice………………………………………………... 45

CAPITOLUL III
Geneza puterii politice…………………………………………………... 46
3.1. Teorii şi concepţii referitoare la geneza puterii politice……………... 46
3.1.1. Teorii ale instinctului de asociere (sociabilităţii naturale)…. 47
3.1.2. Teorii şi concepţii referitoare la instinctul de dominare…… 47
3.1.3. Teorii şi concepţii sociologice……………………………... 48
3.1.4. Teorii şi concepţii religioase……………………………….. 50
3.1.5. Teorii şi concepţii funcţionaliste…………………………… 51
3.1.6. Teorii şi concepţii referitoare la rolul hotărâtor
al activităţii economice…………………………………….. 51
Recomandări bibliografice………………………………………………... 53

CAPITOLUL IV
Evoluţia abordării conceptului de putere politică…………………….. 54
4.1. Evoluţia teoriilor şi concepţiilor referitoare la puterea politică,
anterioare perioadei contemporane…………………………………... 54
4.1.1. Epoca antică………………………………………………... 54
4.1.2. Evul Mediu…………………………………………………. 67
4.1.3. Epoca Reformei…………………………………………….. 70
4.1.4. Renaşterea………………………………………………….. 71
4.1.5. Epoca modernă……………………………………………... 75
4.1.6. Contribuţia gândirii politice anterioare perioadei contemporane
la fundamentarea abordării ştiinţifice a puterii politice
(concluzii)………………………………………………….. 85
4.2. Abordarea contemporană a problematicii definirii puterii politice…... 86
4.2.1. Teorii şi concepţii formale…………………………………. 86
4.2.2. Teorii şi concepţii psihologiste şi behavioraliste…………... 88
4.2.3. Orientarea structural - funcţionalistă……………………….. 91
4.2.4. Teorii şi concepţii sociologice……………………………... 92
4.2.5. Orientarea esenţialist - fenomenologică……………………. 93
4.2.6. Teorii şi concepţii conflictualiste…………………………... 93
4.2.7. Teorii şi concepţii consensualiste………………………….. 95
4.2.8. Perspectiva juridist - instituţionalistă………………………. 96
4.2.9. Teorii şi concepţii care relevă prevalenţa factorului economic
în viaţa socială……………………………………………… 97
4.2.10. Teorii şi concepţii politico-religioase…………………….. 97
4.2.11. Perspectiva nihilistă………………………………………. 99
Recomandări bibliografice………………………………………………... 104

CAPITOLUL V
Trăsăturile puterii politice……………………………………………… 105
5.1. Sistemicitatea………………………………………………………… 105
5.2. Globalitatea…………………………………………………………... 105
5.3. Suveranitatea…………………………………………………………. 106
5.4. Esenţialitatea…………………………………………………………. 107
5.5. Sacralitatea…………………………………………………………… 107
5.6. Legitimitatea…………………………………………………………. 108
5.7. Caracterul relaţional al puterii politice………………………………. 110
5.8. Elaborarea, aplicarea şi controlarea luării de decizii
de importanţă majoră pentru societate……………………………….. 114
5.9. Instituţionalizarea…………………………………………………….. 114
5.10. Intenţionalitatea……………………………………………………... 115
5.11. Teritorialitatea………………………………………………………. 115
5.12. Relativitatea (ambiguitatea)………………………………………… 116
5.13. Folosirea coerciţiei (constrângerii)…………………………………. 117
5.14. Manifestarea într-un sistem pluralist-poliarhic……………………... 119
5.15. Capacitatea de a influenţa activismul politic
al membrilor societăţii……………………………………………… 120
Recomandări bibliografice………………………………………………... 120

CAPITOLUL VI
Rolul şi funcţiile puterii politice………………………………………… 122
6.1. Funcţia de suveranitate faţă de celelalte forme de putere……………. 123
6.2. Funcţia de asigurare a legitimităţii…………………………………… 123
6.3. Funcţia de instituire şi consacrare a autorităţii………………………. 124
6.4. Funcţia de fixare corectă a relaţiei conducere-supunere……………... 124
6.5. Funcţia programatică (decizională)…………………………………... 127
6.6. Funcţia de organizare şi conducere a societăţii………………………. 128
6.7. Funcţia ideologică……………………………………………………. 128
6.8. Funcţia coercitivă…………………………………………………….. 128
6.9. Funcţia de control politic al societăţii………………………………... 129
6.10. Funcţia de pregătire a specialiştilor
pentru organizarea vieţii sociale……………………………………. 130
6.11. Funcţia de menţinere a stabilităţii, coeziunii, echilibrului şi ordinii
în societate………………………………………………………….. 130
6.12. Funcţia de sprijinire prioritară a unui anume grup social…………... 131
6.13. Funcţia de promovare, pe plan extern, de relaţii reciproc avantajoase
sau de apărare a ţării împotriva unei agresiuni posibile…………….. 131
Recomandări bibliografice………………………………………………... 132

CAPITOLUL VII
Resursele puterii politice………………………………………………... 133
7.1. Definire………………………………………………………………. 134
7.2. Clasificarea resurselor puterii politice……………………………….. 134
7.2.1. Cunoaşterea (informarea) şi comunicarea politică…………. 134
7.2.1.1. Cunoaşterea (informarea) politică………………... 134
7.2.1.2. Comunicarea politică……………………………... 138
7.2.2. Autoritatea legitimă………………………………………… 139
7.2.3. Legalitatea………………………………………………….. 139
7.2.4. Banii………………………………………………………... 139
7.2.5. Slujbele „de profit”………………………………………… 140
7.2.6. Competenţele decizionale………………………………….. 140
7.2.7. Limbajul politic…………………………………………….. 141
7.2.8. Reputaţia (notorietatea)…………………………………….. 142
7.2.9. Recunoaşterea socială……………………………………… 143
7.2.10. Controlul instituţiilor „de ordine”………………………… 143
7.2.11. Dezordinea „la comandă”………………………………… 143
7.3. Caracteristicile (trăsăturile) resurselor puterii politice………………. 144
7.3.1. Configurarea scopurilor politice…………………………… 144
7.3.2. Selecţia resurselor………………………………………….. 144
7.3.3. Cumularea resurselor………………………………………. 145
7.3.4. Controlul resurselor………………………………………... 145
7.3.5. Constrângerea beneficiarilor distribuirii resurselor………... 145
7.3.6. Cointeresarea partenerilor sociali………………………….. 146
7.3.7. Persuasiunea………………………………………………... 146
Recomandări bibliografice………………………………………………... 147

CAPITOLUL VIII
Tipurile (tipologia) puterii politice……………………………………... 149
8.1. Puterea legitimă……………………………………………………… 149
8.2. Puterea nelegitimă……………………………………………………. 150
8.3. Puterea pozitivă………………………………………………………. 150
8.4. Puterea negativă……………………………………………………… 150
8.5. Puterea democratică………………………………………………….. 150
8.6. Puterea totalitară (dictatorială)……………………………………….. 151
8.7. Puterea recompensatorie……………………………………………... 151
8.8. Puterea coercitivă…………………………………………………….. 152
8.9. Puterea-referinţă……………………………………………………… 152
8.10. Puterea de poziţie…………………………………………………… 152
8.11. Puterea de coaliţie (aliată)…………………………………………... 153
8.12. Puterea personală (charismatică)…………………………………… 153
8.13. Puterea elitistă………………………………………………………. 154
Recomandări bibliografice………………………………………………... 154

CAPITOLUL IX
Fenomenele corelative puterii politice…………………………………. 155
9.1. Autoritatea politică…………………………………………………… 156
9.1.1. Definire…………………………………………………….. 156
9.1.2. Trăsăturile autorităţii……………………………………….. 158
9.1.3. Tipuri de autoritate…………………………………………. 160
9.2. Legitimitatea politică………………………………………………… 164
9.2.1. Definire…………………………………………………….. 165
9.2.2. Etapele evoluţiei istorice a legitimităţii politice…………… 166
9.2.3. Tipuri de legitimitate politică………………………………. 167
9.2.4. Resursele legitimităţii politice……………………………... 169
9.2.5. Nivelurile legitimităţii politice……………………………... 170
9.2.6. Criteriile legitimităţii politice………………………………. 170
9.3. Libertatea politică……………………………………………………. 171
9.3.1. Definire…………………………………………………….. 171
9.3.2. Modalităţi de realizare a libertăţii politice…………………. 172
9.3.3. Raporturile cu puterea politică……………………………... 172
9.4. Forţa politică…………………………………………………………. 173
9.4.1. Definire…………………………………………………….. 173
9.4.2. Trăsături……………………………………………………. 174
9.4.3. Raporturile cu puterea politică……………………………... 175
9.5. Influenţa politică……………………………………………………... 176
9.5.1. Definire…………………………………………………….. 176
9.5.2. Raporturile cu puterea politică……………………………... 176
9.6. Prestigiul politic……………………………………………………… 178
9.6.1. Definire…………………………………………………….. 178
9.6.2. Raporturile cu puterea politică……………………………... 179
Recomandări bibliografice………………………………………………... 180

CAPITOLUL X
Crizele legitimităţii puterii politice. Puterea politică alienată………... 182
10.1. Situaţii ale alienării puterii politice…………………………………. 183
10.2. Efectele alienării puterii politice……………………………………. 183
10.3. Forme (ipostaze) ale puterii politice alienate……………………….. 184
10.3.1. Violenţa politică…………………………………………... 184
10.3.1.1. Definire………………………………………….. 185
10.3.1.2. Caracteristici…………………………………….. 186
10.3.1.3. Tipologie………………………………………... 187
10.3.2. Anomia……………………………………………………. 187
10.3.2.1. Definire………………………………………….. 187
10.3.2.2. Caracteristici. Efecte……………………………. 188
10.3.2.3. Tipologie………………………………………... 189
10.3.3. Manipularea politică……………………………………… 189
10.3.3.1. Definire………………………………………….. 189
10.3.3.2. Caracteristici. Efecte……………………………. 190
10.3.3.3. Tipologie………………………………………... 190
10.3.3.4. Mitul politic - formă de manifestare
a manipulării politice……………………………. 191
10.3.4. Supradimensionarea puterii statului………………………. 194
10.3.4.1. Caracteristici…………………………………….. 194
10.3.4.2. Efecte…………………………………………… 195
10.3.5. Sloganul…………………………………………………... 195
10.3.5.1. Definire………………………………………….. 195
10.3.5.2. Trăsături………………………………………… 195
10.4. Modalităţi de dezalienare a puterii politice…………………………. 197
Recomandări bibliografice………………………………………………... 198

CAPITOLUL XI
Liderul politic. Acţiune specifică şi responsabilităţi
în procesul dobândirii şi exercitării
în mod democratic a puterii politice……………………………………. 200
11.1. Trăsături definitorii ale comportamentului şi personalităţii
liderului politic……………………………………………………… 200
11.2. Principii şi cerinţe ale activităţii liderului politic…………………… 205
11.3. Strategii şi tactici utilizate de liderul politic
pentru dobândirea şi exercitarea puterii…………………………….. 209
Recomandări bibliografice………………………………………………... 211

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………….. 213

CAPITOLUL 1

PUTEREA, CA FENOMEN SOCIAL

Privită prin prisma rolului pe care îl deţine în ansamblul vieţii sociale, puterea 1 constituie un atribut
social în afara căruia nu poate exista activitate umană ordonată.
a fenomen social fundamental, care organizează şi reglează viaţa socială, puterea fixează scopurile
activităţii umane, mijloacele pentru realizarea lor, strategia după care se acţionează în acest sens. Astfel, ea
asigură punerea în valoare a energiilor umane prin acţiuni sociale organizate. Puterea impune ordinea
socială, care, la rândul său, generează putere: acesta este modul de manifestare a relaţiei directe dintre cele
două elemente.
Puterea este, în principal, un fenomen politic, cea mai importantă componentă a instituţiilor politice.
În acest sens, ea este folosită pentru menţinerea şi consolidarea unei anumite ordini sociale, pentru asigurarea
funcţionării tuturor instituţiilor sociale, pentru menţinerea coeziunii sociale, pentru controlul
comportamentului cetăţenilor şi prevenirea comportamentelor nedorite2.

1
Termenul de putere provine din limba latină, unde „potere” avea semnificaţia de „a putea, a fi capabil”, din care au derivat
substantivele „potentia”- capacitatea unei persoane sau unui lucru de a-l afecta pe altul - şi „potestas” - „putere, stăpânire”, cu o
conotaţie dominant socială, politică, care făcea referire la aptitudinile deosebite ale celor care comunicau şi acţionau împreună.
2
Ioan Mihăilescu, Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Editura Universităţii din Bucureşti, 2000, p. 230.
De-a lungul timpului, fenomenul puterii a suscitat un interes constant, dar şi vii şi îndelungi dezbateri
şi controverse în rândul specialiştilor din domeniul ştiinţelor politice, materializate în abordări teoretice
diverse, pe măsura importanţei sale în societate. Nu puţine dintre acestea au fost marcate de ambiguitatea
caracteristică puterii. Astfel, Karl Loewenstein arăta în lucrarea „Puterea politică şi procesul guvernamental”
(Chicago, 1957): „Noi ştim sau credem că ştim ceea ce face puterea, dar suntem incapabili de a-i defini
substanţa şi esenţa sa”. În acelaşi context, Julien Freund releva în „Esenţa politicului” (Paris, 1965): „Unde
se află puterea? Este greu de a determina cu precizie. Ea este în sindicate, în presă, saloane, partide,
asociaţii de toate felurile, în academii şi în laboratoare tehnice şi ştiinţifice, ea este şi în guvern”3.
În prefaţa la lucrarea sa intitulată „Puterea” (1996), Keith Dowding a făcut referire, bunăoară, la
existenţa unor curente de gândire, care abordează puterea, între altele, fie într-o manieră elitistă (care
consideră că, în ciuda structurilor democratice, puterea este deţinută, în mare măsură, de o minoritate formată
din cei cu vechime în funcţii politice sau de grupuri cu interese birocratice şi de afaceri), fie pluralistă
(potrivit căreia elitele au un rol important, dar nu neapărat decisiv, în exercitarea puterii, fiind influenţate, în
procesul decizional, de fenomenul de grup), nici unul dintre acestea nereuşind să-şi apropie recunoaşterea
unanimă a comunităţii ştiinţifice4.
Studiul ştiinţific al puterii, în diferitele tipuri de comunitate socială, presupune analiza metodică a
elaborării hotărârilor de acţiune colectivă, a modului de coordonare a acţiunilor particulare, a
reglementărilor tensiunilor sau conflictelor şi a organizării formale a relaţiilor de conducere-supunere. De
asemenea, el presupune explicitarea sistemului ce rezultă din îmbinarea acestei structuri cu procesele de
control social5, reţelele de influenţă şi de ascendenţă şi relaţiile de dominare-subordonare (forma alienată a
puterii), cu antagonismele ce pot rezulta din acestea.

1.1. PUTEREA SOCIALĂ - FORMA CEA MAI GENERALĂ


A PUTERII

Puterea sub forma sa cea mai generală, puterea socială, este mijlocul prin care societatea se
reglează şi se autoreglează şi care asigură funcţionarea normală a acesteia. Puterea socială este elementul
care pune în mişcare întregul angrenaj social pe linia progresului istoric, forţa motrice prin care se realizează
dezvoltarea socială, având la bază o anumită ordine. Ea reprezintă liantul între întregul complex de structuri
şi fenomene sociale, pe care le organizează, ierarhizează, coordonează şi dirijează în conformitate cu
scopurile urmărite.

1.1.1. DEFINIRE

Se cuvine să relevăm aici dificultatea definirii conceptului de putere, unul dintre cele mai importante,
de altfel, ale ştiinţei politice. Din multitudinea preocupărilor destinate acestui scop, reţine atenţia cea a lui
Max Weber6, care a definit puterea („Economie şi societate”) ca pe „…şansa de a face să triumfe, în sânul
unei relaţii sociale, propria voinţă, chiar în ciuda rezistenţelor; puţin contează pe ce trebuie să se sprijine
această şansă”7.
Între cercetătorii străini cu contribuţii semnificative în domeniu pot fi menţionaţi, de asemenea,
Amitai Etzioni, care considera puterea („Societatea activă. O teorie a proceselor societale şi politice”, New-
York/Londra, 1968) ca fiind o formă de mobilizare a energiei sociale în serviciul scopurilor comunitare, şi
Georges Balandier8, ce arăta („Antropologie politică”, Paris, 1967) că acest fenomen semnifică capacitatea

3
Apud Virgil Măgureanu, Puterea politică, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 104-105.
4
Keith Dowding, Puterea, Editura „Du Style”, Bucureşti, 1998, p. 29.
5
Termen ce provine din limba latină („contra rotulus” - „împotiva rotiţei”) şi desemnează ansamblul proceselor şi mecanismelor
prin care societatea se impune indivizilor, pentru a se menţine atât în stabilitatea sa, cât şi în schimbările sale.
6
Economist şi sociolog german (1864-1920). Împreună cu Vilfredo Pareto şi Emile Durkheim este considerat fondatorul ştiinţei
sociologice. A avut o contribuţie valoroasă în toate domeniile sociologiei şi în ştiinţa politică (a abordat analiza tipurilor de
legitimitate ale puterii, structurii şi funcţiunilor acesteia etc.). Opere importante: „Obiectivitatea cognitivă a ştiinţei şi a politicii
sociale” (1904), „Studii critice privind logica ştiinţei culturii” (1906), „Etica protestantă şi spiritul capitalismului” (1920),
„Economie şi societate” (1922).
7
Apud Michel Hastings, Abordarea ştiinţei politice, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 23.
cuiva de a produce „efecte de ordine” asupra persoanelor şi lucrurilor, folosind structuri sociale care se pot
menţine nu numai prin intervenţia unei cutume9 sau legi, ci şi prin intermediul constrângerii10.
Sunt semnificative şi abordările problematicii definirii puterii realizate de politologi români. Astfel,
Sergiu Tămaş a identificat trei sensuri ale conceptului de putere („Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi
cultura civică”): a) abilitate sau drept de a face ceva; b) capacitate de a impune propria voinţă sau de a
exercita autoritatea asupra altora; c) raport de dominaţie11, în timp ce Călin Vâlsan înţelege, prin putere
socială („Politologie”), capacitatea pe care o are sau o dobândeşte un om sau un grup de oameni de a-şi
impune voinţa asupra altora în vederea efectuării unei activităţi cu o anume finalitate, privind conducerea şi
orientarea societăţii spre anumite scopuri12.

1.2. TRĂSĂTURILE PUTERII, CA FENOMEN SOCIAL

Puterea sub forma sa cea mai generală, puterea socială, este mijlocul prin care societatea se
autoreglează şi care asigură desfăşurarea de ansamblu a tuturor activităţilor umane pe linia progresului
istoric.
Puterea socială, în sens larg, manifestată prin decizii ne-politice, în anumite colectivităţi umane, deşi
exprimă actul social al conducerii, generând supunere, subordonare, acceptare sau refuz, care pot crea chiar şi
tensiuni, nu afectează condiţia esenţială, respectiv, globală a societăţii. Decizia puterii sociale angajează doar
periferic sau punctual anumite zone ale realităţii sociale sau comunitare.
Exercitarea puterii se întemeiază pe cunoaşterea realităţii, promovarea unui anumit sistem de valori,
sprijinul oferit de cetăţenii care o acceptă, recompensele acordate susţinătorilor, menţinerea legitimităţii şi
folosirea constrângerii. În societăţile şi regimurile totalitare, puterea funcţionează ca putere unică
(puterea executivă absoarbe puterea legislativă şi pe cea judecătorească în numele asigurării unităţii de
acţiune a puterilor), în timp ce în societăţile democratice, ea se realizează pe baza principiilor separaţiei,
colaborării şi controlului reciproc al puterilor mai sus menţionate.
Abordarea din perspectivă ştiinţifică a fenomenului puterii relevă o serie de trăsături (caracteristici)
distincte ale acesteia, asupra cărora vom încerca să ne oprim, pe scurt, în cele ce urmează.
Manifestarea ca relaţie socială. Puterea socială constă invariabil în existenţa unei relaţii sociale
specifice (de regulă, de subordonare, de la conducători la conduşi, dar şi de conlucrare, pentru realizarea
unor scopuri comune) între oameni sau grupuri de oameni, caracteristice oricărei comunităţi, indiferent de
dimensiunile ei (familie, trib, popor, naţiune), atât la scară naţională, cât şi internaţională.
Între membrii oricăror grupuri sociale mari, organizate şi complex stratificate se manifestă raporturi
diverse, întemeiate pe interese (de putere, de solidaritate, de colaborare, de conflict etc.), între care cele de
putere ocupă un rol deosebit.
Se cuvine, în primul rând, să relevăm faptul că există o legătură clară între orice tip de organizare
socială şi anumite forme de putere, că exercitarea puterii este dinamica centrală în cadrul procesului de
organizare socială13. În acelaşi timp, trebuie remarcat că puterea nu caracterizează toate categoriile de relaţii
sociale. Un exemplu semnificativ este cel al grupurilor legate prin preocupări comune, constituite spontan şi
fără a avea la bază norme precise şi severe, apărute pentru satisfacerea unor nevoi spirituale sau de alt gen,
care nu sunt organizate şi conduse în mod centralizat, nu exercită asupra membrilor lor nici un fel de
constrângere exterioară, în afara voinţei proprii sau a liberei lor alegeri.
Prin urmare, în lucrarea „Studii de sociologie politică”, Virgil Măgureanu arată că puterea, ca relaţie
socială, se manifestă în grupurile umane permanente, mai largi sau mai restrânse, bazate pe ierarhii şi pe
interese distincte şi de lungă durată, cu moduri specifice de organizare consemnate în ritualuri sau în legi şi
unde formele de activitate nu sunt izvorâte din convingeri spontane sau ocazionale, ci, dimpotrivă, sunt

8
Sociolog francez (ns. 1920), promotor al unei sociologii dinamice. Lucrări importante: „Africa ambiguă” (1957), „Antropologie
politică” (1967).
9
Normă de conduită formată în decursul timpului, consacrată şi perpetuată printr-o practică îndelungată.
10
Georges Balandier, Antropologie politică, Editura „Amarcord”, Timişoara şi Open Society Institute - Budapest, 1998, p. 51.
11
Sergiu Tămaş, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Casa de editură şi
presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1996, p. 201.
12
Călin Vâlsan, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p. 54.
13
Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, Editura „Albatros”, Bucureşti, 1997, p. 62.
dirijate de către persoane sau grupuri şi sunt executate de către alte persoane şi grupuri, chiar dacă acestea
din urmă nu doresc întotdeauna acest lucru şi ar fi chiar tentate să opună rezistenţă14.
Puterea se manifestă, deci, ca o relaţie socială foarte generală, ale cărei mecanisme sunt
asemănătoare în cadrul unor instituţii diferite precum statul, organizaţia economică, partidul politic,
sindicatul, biserica sau familia.
Asigurarea organizării şi conducerii vieţii sociale. Puterea constituie un element de importanţă
majoră în organizarea, conducerea şi reglarea vieţii sociale. Ea fixează scopurile activităţii umane, mijloacele
pentru realizarea acestor scopuri, strategia după care trebuie să se acţioneze în acest sens şi asigură
valorificarea energiilor umane prin acţiuni sociale organizate. În acest mod, puterea este cea care stabileşte,
respectiv impune ordinea la nivel social, ordine care, la rândul ei, generează fenomenul puterii.
Esenţialitatea şi permanenţa. Aceste trăsături relevă că puterea constituie un element esenţial (de
mare importanţă) şi permanent (durabil) al relaţiilor sociale, asigurând funcţionarea normală a societăţii.
Globalitatea. Puterea are, între altele, şi calitatea de factor global şi integrator, care dirijează şi
integrează toate celelalte forme de conducere şi organizare a activităţilor sociale.
Sintetizarea valorilor sociale. Valorile promovate de putere reprezintă o sinteză a celorlalte valori
manifestate la nivel social, care va reflecta, prin intermediul unor considerente de ordin general, interesele
majorităţii sociale, dar fără a omite pe cele care ţin de tradiţia istorică, morală sau culturală.
Asimetria rolurilor în cadrul relaţiei de putere. În cadrul grupărilor umane complexe, necesitatea
organizării şi conducerii diverselor forme de activitate a determinat diviziunea socială, respectiv asimetriile
(inegalităţile) de roluri asumate de diferitele categorii de indivizi care le compun (conducători şi conduşi). Cu
cât gradul de complexitate al unei comunităţi umane (rezultat din natura relaţiilor care se creează între
membrii săi) este mai ridicat, cu atât se adânceşte şi diviziunea de roluri îndeplinite la nivelul acesteia.
Asimetria rolurilor determină şi o asimetrie a relaţiilor ce se stabilesc între conducători şi conduşi,
respectiv de dominaţie şi de subordonare (supunere). Relaţiile dintre conducători şi conduşi devin tot mai
complexe şi mai cuprinzătoare pe măsura dezvoltării sociale, aflându-se într-un continuu proces de fluctuaţii
şi chiar schimbări spectaculoase. Asimetriile menţionate rezultă din faptul că deţinătorul puterii
(conducătorul) exercită un control mai mare asupra comportamentului supuşilor decât invers, deşi
reciprocitatea influenţei rămâne valabilă. Asimetria arată, de asemenea, că resursele de putere sunt inegal
distribuite şi că acest tip de relaţie nu poate funcţiona în afara diviziunii conducători-conduşi.
Folosirea coerciţiei. Dată fiind asimetria (inegalitatea) raporturilor dintre conducători şi conduşi,
puterea se poate folosi şi de coerciţie (constrângere)15 pentru îndeplinirea atribuţiunilor sale de organizare
şi conducere socială. Toate democraţiile recurg la instrumentele coerciţiei fizice (poliţie, jandarmerie, armată
etc.), având dreptul să ameninţe cu aplicarea sau să aplice violenţa sistematică pentru a menţine ordinea
publică, securitatea cetăţenilor, stabilitatea politică, funcţionarea normală a statului de drept. Desigur, armata
şi poliţia pot interveni în viaţa politică pentru a instaura şi menţine un regim nedemocratic. Cerinţa unei
guvernări democratice implică însă subordonarea armatei şi poliţiei unui control parlamentar. Aceste
organizaţii trebuie să fie ele însele subiectul unor procese democratice 16. Recurgerea la coerciţie este
îndreptăţită, prin urmare, numai atunci când apelul puterii la alte resurse sau mijloace (economice, normative
etc.) nu are eficienţa scontată pentru a se putea face ascultată.
Diversitatea formelor de manifestare ale puterii. Una din problemele esenţiale cu care s-au
confruntat cercetătorii din domeniul ştiinţelor politice o constituie diferenţierea formelor de putere care se
manifestă în societate. Opiniile lor cu privire la criteriile funcţie de care sunt reliefate formele de manifestare
a puterii sunt diferite, pe măsura unghiurilor de abordare a acestei problematici.
Dintr-o perspectivă generală, în societate ar trebui să existe tot atâtea forme de putere câte genuri de
grupuri sociale stabile există (caracterizate prin asimetrie de roluri, alocare inegală de resurse şi valori etc.).
Din acest punct de vedere, una din concepţiile referitoare la formele sub care se exprimă puterea ţine seamă
de următoarele criterii17:

14
Ibidem, p. 64.
15
Din lat. „coercitio” - constrângere. Coerciţia presupune folosirea măsurilor de constrângere pentru a determina o persoană (un
grup de persoane) să îndeplinească anumite obligaţii. Ea poate fi de natură economică, psihologică sau fizică.
16
Sergiu Tămaş, op. cit., p. 51.
17
Vasile Nazare, Politologie, Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Constanţa, 2002, p. 33-34.
a) natura domeniului de activitate umană. Formele specifice de putere care există într-o societate sunt
strâns dependente de domeniul în care se manifestă. Se poate vorbi, din această perspectivă, de:
- putere politică (manifestată în sfera relaţiilor create între membrii societăţii în procesul de
organizare şi conducere socială);
- putere legislativă (din lat. „lex” - lege, „latum” - a aduce) căreia îi revine rolul de a face, amenda sau
anula legi pentru societate. Ea determină scopurile fundamentale, principiile generale care dirijează
dezvoltarea unei societăţi şi, pe baza lor, elaborează normele de comportament;
- putere executivă (responsabilă de aplicarea politicilor şi legilor elaborate de puterea legislativă);
- putere judecătorească (responsabilă pentru interpretarea autoritară a legii făcută de legislativ şi
administrată de executiv, în cazul în care apar dispute cu privire la semnificaţiile şi validitatea respectivelor
legi);
- putere bugetară (abilitate de a elabora deciziile politice privind veniturile şi cheltuielile în domeniul
banilor publici şi de a dispune de modul în care se cheltuiesc fondurile aprobate de Parlament);
- putere economică (determinată de posibilităţile de acţiune şi de rezistenţa de care dispune o
persoană, un grup sau o organizaţie – bancară, industrială etc. - în promovarea propriilor interese şi care îşi
au originea în avere, rezerve financiare, pachete de acţiuni, dimensiunile activităţii desfăşurate, poziţia de
monopol etc.);
- putere militară (care reprezintă capacitatea de acţiune armată a unui stat, asigurată de potenţialul său
militar - soldaţi, cadre, armament, logistică etc.);
- putere civilă, tehnică, informaţională, culturală, religioasă, spirituală etc.;
b) specificul comunităţii umane, care împarte puterea în:
- putere familială (instituţionalizată în familie şi manifestată în relaţiile stabilite, în acest context,
între părinţi şi copii);
- putere societală (specifică raporturilor create între guvernanţi-guvernaţi);
- putere internă (formă de putere politică proprie vieţii interne a societăţii) şi putere internaţională
(manifestată în sfera relaţiilor internaţionale, în care unul sau mai multe state tind să îndeplinească, în viaţa
internaţională, un rol analog celui pe care statul îl are în viaţa internă a societăţii);
c) scopuri şi mijloace, care relevă că formele de manifestare a puterii sunt:
- putere democratică (constituită ca rezultat al consultării şi consimţământului cetăţenilor şi ale cărei
decizii concordă cu aspiraţiile şi interesele de progres ale societăţii);
- putere dictatorială (putere care nu emană de la popor, nu ţine cont de opţiunile politice ale
cetăţenilor şi se constituie ca o forţă străină şi ostilă acestora).
În lucrarea intitulată „Relaţiile umane şi puterea” (New-York, 1957), A. Mueller-Deham distingea, la
rândul său, diferite forme ale puterii, între care puterea reală (actuală) şi puterea potenţială, sau, de
asemenea, puterea socială, economică, politică, administrativă, individuală, culturală18.
Jean-William Lapierre arăta, în lucrarea „Puterea politică” (Paris, 1959), că există cel puţin trei forme
de putere, respectiv: imediată (care se aplică tuturor membrilor unui grup, fără a fi exercitată de cineva
anume: nimeni nu comandă, dar toată lumea se supune - tradiţie 19, obiceiuri, tabuuri sociale etc.); individuală
(apare odată cu evoluţia spre bogăţie, specializarea profesiunilor şi monopolizarea accesului la funcţiile
economice, militare, religioase, structurarea societăţii pe principiul diviziunii sociale a muncii; ea este intim
legată de proprietatea privată); instituţionalizată (presupune organizare socială în temeiul unor norme, reguli
care o susţin, independente membrii unui grup social şi recunoscute de aceştia; în această ultimă categorie
poate fi identificată şi puterea politică)20.
Este important de reţinut că rolul esenţial al oricărei forme de putere este de a asigura, în interesele
categoriilor sociale care o deţin şi o exercită, coeziunea şi funcţionalitatea diferitelor structuri şi organisme
ale societăţii umane, coordonarea activităţilor care se desfăşoară în interiorul acesteia.

1.3. ESENŢA SUBIECTIVĂ ŞI ESENŢA OBIECTIVĂ


18
Ştefan Stănciugelu, Introducere la ediţia românească a lucrării lui Keith Dowding, Puterea, p. 12.
19
Tradiţia (din lat. „traditio” - transmitere) este un ansamblu de concepţii, obiceiuri, credinţe, datini care se statornicesc istoriceşte
în cadrul unor grupuri sociale (popoare, naţiuni etc.) şi care se transmit din generaţie în generaţie. Tradiţia continuă să fie un
element de interpretare a fenomenelor politice şi o sursă de inspiraţie pentru universul politic al unei societăţi.
20
Ştefan Stănciugelu, op. cit., p. 14.
A PUTERII POLITICE

Cercetătorii domeniului ştiinţei politice, dar şi istoricii şi sociologii au acordat, nu de puţine ori, o
îndreptăţită atenţie problemei esenţei subiective şi esenţei obiective a puterii.
Esenţa subiectivă a puterii. Conform lui Ioan Petru Culianu, cunoscut istoric al religiilor, esenţa
subiectivă (personală, individuală) a puterii este pusă, în mod special, în evidenţă atunci când individul
trăieşte o experienţă de creştere a puterii sale (de ex. când asistă la o dezlănţuire a forţelor naturii, când
ajunge în stare de euforie după consumul de alcool sau droguri, când se dezlănţuite în ritmul dansului sau
când acţionează ca parte a unei mase umane aflate în ofensivă). În asemenea situaţii, se produc modificări
(concentrări) ale energiei interioare a persoanei, iar trăirile sale asociate acestor concentrări energetice sunt,
după caz, teama, furia, libertatea, abandonul autoconservării etc.21.
Esenţa obiectivă a puterii. Esenţa obiectivă (impersonală, socială) a puterii este dată de caracterul
exterior şi constrângător al normelor sociale pe baza cărora conducătorii intră în raporturi cu cei pe care îi
conduc (supuşii) în cadrul activităţii de guvernare. Normele în cauză sunt rezultatul adaptării specifice a
fiecărei comunităţi la spaţiul în care trăieşte şi se constituie în mecanisme integratoare şi reglatoare ale
manifestărilor energiilor individuale, la nivel macrosocial, generate de fiecare cultură sau civilizaţie umană.
Esenţa obiectivă a puterii este resimţită, de regulă, de către individ sub forma unei „presiuni” asupra
libertăţii sau asupra experienţei sale subiective, care are rolul de a-i disciplina iniţiativele în folosul ordinii şi
păcii comunitare22.

1.4. ACTUALITATEA PROBLEMEI

Vasta şi diversificata literatură politică apărută încă din antichitate şi până astăzi confirmă şi
nuanţează interesul constant al gândirii politice pentru fenomenul puterii. Concluzia la care a ajuns cercetarea
ştiinţifică, în diferitele ei faze, este că puterea a apărut în cadrul mişcării sociale odată cu evoluţia
comunităţilor umane, când existenţa socializată şi diferenţierile grupale au impus cu necesitate organizarea şi
conducerea socială globală.
Interesul menţionat este cu atât mai justificat în perioada contemporană, în contextul apariţiei unor
noi structuri economico-sociale şi, implicit, al unor noi forme ale puterii, dar şi ca urmare a dezvoltării
cercetării teoretice asupra puterii politice, determinată de necesitatea raţionalizării proceselor conducerii
politice, măririi eficienţei structurilor puterii prin folosirea rezultatelor cercetării întreprinse de ştiinţa
politică.
Abordarea problematicii puterii, de către specialişti de marcă din domeniile politologiei23, sociologiei
politice24, antropologiei politice etc., de pe poziţii filosofice şi metodologice diverse sau chiar contradictorii
este, fără îndoială, efectul complexităţii definirii fenomenului, esenţei, rolului şi finalităţii lui sociale. Din
această perspectivă, este interesant de relevat faptul că, pe măsură ce teoria politică actuală acordă puterii un
loc esenţial în investigările sale, creşte şi gradul de ambiguitate al acesteia, se amplifică variaţiile sale
semantice şi dificultatea distingerii elementelor sale definitorii.
RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

21
Ioan Petru Culianu, Religia şi creşterea puterii, în Gianpaolo Romanato, Mario G. Lombardo, Ioan Petru Culianu, Religie şi
putere, Editura „Nemira”, Bucureşti, 1996, p. 164.
22
Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, Ştiinţa politicului, Tratat, vol. I, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1998, p. 281-282.
23
Din gr. „polis” - „stat” şi „logos” - „ştiinţă”. Termenul „politologie” semnifică, în general, ştiinţa politicii. El a fost creat în
S.U.A., în anii 1920, pentru a desemna acea ramură a ştiinţelor sociale care studiază cu o metodologie empirică fenomenele
politice. Obiectele de studiu sunt aspectele instituţionale ale realităţii politice (forme de guvernare sau sisteme electorale) şi aspecte
comportamentale (ex. votul, participarea politică a partidelor sau mişcărilor, formarea opiniilor şi deciziilor). Ideea şi termenul sunt
adesea primite cu rezerve, întrucât politica este terenul de înfruntare a pasiunilor şi intereselor, fiind nu numai o ştiinţă, ci şi o artă
a posibilului.
24
Ramură a sociologiei care analizează fenomenele politice în legătură cu ansamblul aspectelor societăţii, plecând de la premisa că
faptul politic este un fapt social. În acest cadru, sunt studiate geneza şi funcţionarea instituţiilor politice, sistemul politic, partidele,
sistemul electoral, formarea opiniei publice, cultura politică, socializarea politică, fenomenele proprii dinamicii politice (conflicte
de grup sau de clasă, schimbări instituţionale etc.).
CARPINSCHI, Anton; BOCANCEA, Cristian, Ştiinţa politicului, Tratat, vol. I, Editura Universităţii
„Al. I. Cuza”, Iaşi, 1998.
DOWDING, Keith, Puterea, Editura „Du Style”, Bucureşti, 1998.
DRĂGOI, Nicolae; ZIDARU, Marian, Politologie. Note de curs, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”,
Constanţa, 2003.
HASTINGS, Michel, Abordarea ştiinţei politice, Institutul European, Iaşi, 2000.
MĂGUREANU, Virgil, Declinul sau apoteoza puterii?, Editura „RAO”, Bucureşti, 2003.
Idem, Puterea politică, Editura Politică, Bucureşti, 1979.
Idem, Studii de sociologie politică, Editura „Albatros”, Bucureşti, 1997.
MIHĂILESCU, Ioan, Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2000.
NAZARE, Vasile, Politologie, Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Constanţa, 2002.
ROMANATO, Gianpaolo; LOMBARDO, Mario; CULIANU, Ioan Petru, Religie şi putere, Editura
„Nemira”, Bucureşti, 1996.
VÂLSAN, Călin, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
CAPITOLUL II

SPECIFICUL ŞI STRUCTURA PUTERII POLITICE

2.1. SPECIFICUL PUTERII POLITICE

Puterea politică reprezintă o componentă esenţială, un subsistem central al sistemului politic, de care
depinde în mare măsură funcţionarea întregului angrenaj social. Tocmai de aceea, elucidarea raporturilor de
putere şi a mecanismelor acesteia au o importanţă deosebită.
Ca subsistem al puterii sociale, cu rol determinant în reglarea şi funcţionarea vieţii sociale, puterea
politică reprezintă capacitatea unor grupuri umane de a-şi impune voinţa în organizarea şi conducerea de
ansamblu a societăţii25.
Puterea politică se regăseşte în procese, fenomene, forme de conştiinţă sau cultură, relaţii sociale,
ideologii cu impact social deosebit şi, mai ales, în instituţii, prin intermediul cărora se manifestă în mod
esenţial. Puterea organizată instituţional, respectiv manifestată sub forma instituţiilor, are capacitatea de a
asigura ordinea, coerenţa, rigoarea, precizia relaţiilor sociale, progresul social, bunăstarea cetăţenilor, cu
condiţia exercitării ei democratice. În acest sens, mecanismele ei trebuie mai profund cunoscute pentru a o
determina să acţioneze cât mai bine în interesul societăţii.
Gândirea modernă a fost captivată de puterea politică, considerată, pe bună dreptate, forma cea mai
spectaculoasă, dar şi omniprezentă a puterii. Sociologia politică, dar şi politologia actuală conferă o accepţie
foarte largă termenului de „politic”, în sensul că toate fenomenele care implică relaţii de putere, autoritate,
conducere etc. aparţin universului politic.
Politicul este o zonă a activităţii sociale, cu un profil şi cu o anume calitate a valorilor şi finalităţilor
sociale care îl disting de alte forme ale umanului. Spre deosebire de puterea socială, puterea politică şi
deciziile care îi sunt specifice se manifestă şi îşi întinde efectele asupra globalităţii societăţii, ansamblului
acesteia. Puterea politică acţionează prin modelarea regimului politic, care devine astfel regimul puterii
politice, respectiv al puterii instituţiilor politice fundamentale.
Puterea politică devine, prin urmare, moderator şi modelator social, având un caracter precis şi
concret. Concluzia care se impune este că în societate se manifestă două tipuri de putere: politică şi ne-
politică26. Primul se referă la autoritatea instituţională, cu trimitere la puterea regimului politic, respectiv, a
statului. Cea de-a doua abordează atributele puterii existente în afara statului, a regimului politic, a sistemului
politic.
Ca element de organizare şi reglare a vieţii sociale, puterea politică fixează scopurile generale ale
activităţii umane, mijloacele şi metodele pentru îndeplinirea acestora, strategia după care urmează să se
acţioneze în acest sens. Ea are rolul de a pune în valoare energiile umane prin acţiuni sociale organizate,
cu scopul impunerii ordinii sociale.

2.2. RAPORTURILE PUTERII POLITICE CU PUTEREA ECONOMICĂ


ŞI PUTEREA MILITARĂ

Aprofundarea fundamentelor, resurselor şi rolului precumpănitor al puterii politice în societate


trebuie abordată prin evidenţierea interdependenţelor acesteia cu alte două forme importante ale puterii
sociale: economică şi militară.

25
Călin Vâlsan, op. cit., p 56.
26
Dumitru Lepădatu, Procese şi fenomene politice - prima parte, Editura „Actami”, Bucureşti, 2000, p. 122-123.
Raporturile cu puterea economică. Puterea economică (baza materială care propulsează nivelul de
civilizaţie) depinde de resursele umane utilizate (nivelul de calificare, gradul de coeziune, disciplină şi spirit
organizatoric ale forţei de muncă), resursele financiare (avere, rezerve financiare, pachete de acţiuni etc.),
bogăţiile naturale (un potenţial de mare preţ al acestei forme de putere) şi, mai ales, de orientarea pe care
puterea politică o imprimă strategiilor de dezvoltare economică dintr-o societate.
Este esenţial să remarcăm că, atât în viaţa internă a naţiunilor, cât şi pe plan internaţional, puterea
economică se află într-o strânsă interdependenţă cu puterea politică: astfel, nu poate exista putere politică
echilibrată şi compatibilă cu normele vieţii democratice, care să nu se fundamenteze pe o putere economică
sănătoasă, după cum orice sistem economic are nevoie de intervenţia şi sprijinul factorului politic pentru o
dezvoltare normală27.
Influenţarea reciprocă dintre cele două forme ale puterii a fost relevată, între alţi cercetători de
prestigiu, şi de Jean-William Lapierre, care, în lucrarea sa intitulată „Eseu asupra fundamentului puterii
politice” (Aix-en-Provence, 1968), arăta că „În prezent, în naţiunile al căror sistem economic este capitalist,
statul intervine în mare măsură în deciziile economice: puterea economică este împărţită între deţinătorii
puterii politice şi conducătorii marilor bănci, marilor societăţi industriale. Aceştia din urmă dispun de o
putere socială care le permite să facă presiune asupra puterii politice, înţelegând prin asta eşuarea unora
dintre hotărârile acesteia”28.
Raporturile cu puterea militară. Raporturile dintre puterea politică şi cea militară (prin care se
înţelege capacitatea de acţiune militară a unui stat, asigurată de: a) forţele armate ale sistemului militar
potenţial; b) potenţialitatea militară - resursele, capacitatea de a mări sau perfecţiona forţe militare; c)
prestigiul/statusul militar, ce vizează capacitatea de descurajare determinată de predispoziţia unui stat de a
recurge, în anumite împrejurări, la ameninţări militare)29 au fost şi vor continua să rămână o preocupare
importantă a sociologiei politice.
Pentru o înţelegere adecvată a aspectelor de mai sus, considerăm necesar să precizăm că forţa
militară, adică puterea militară în acţiune, este utilizată mai ales în situaţiile conflictuale, sub următoarele
forme: a) ca mijloc principal în desfăşurarea războiului, când este depăşită faza negocierilor; b) ca forţă de
descurajare în cadrul intervenţiilor militare pentru realizarea unor obiective politice limitate, fără a se apela
efectiv la arme30.
Analiza pertinentă făcută de cercetători reprezentativi în domeniu relevă interferenţe semnificative
între puterea politică şi puterea militară. Astfel, puterea militară poate fi considerată ca o resursă a puterii
politice sau ca un instrument de care cea din urmă uzează în împrejurări extreme (nu puţine au fost situaţiile,
în istoria naţiunilor, când instaurarea şi continuarea existenţei puterii politice s-a întemeiat pe intervenţia
factorului militar). Este de menţionat însă şi faptul că puterea politică a devenit, uneori, apanajul puterii
militare, ajungând să fie subordonată total unor strategii militariste.
Deşi practica relaţiilor naţionale şi internaţionale ne oferă suficiente argumente pentru a nu absolutiza
rolul puterii militare de resursă a celei politice, considerăm nimerit să relevăm faptul că aceasta este
traiectoria normală a raporturilor dintre cele două forme ale puterii sociale, cu accent pe contribuţia puterii
militare la apărarea caracteristicilor democratice ale puterii politice.

2.3. STRUCTURA (SISTEMUL) PUTERII POLITICE

În sfera puterii politice intră31:


I. pe plan intern:

27
Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, p. 70-71.
28
Jean-William Lapierre, Essai sur le fondament du pouvoir politique, Publications des Annales de la Faculté des lettres, Editions
„Ophrys”, Aix-en-Provence, 1968, p. 81.
29
Ioan Jude, Paradigmele şi mecanismele puterii. Kratologia - o posibilă ştiinţă despre putere, Editura Didactică şi Pedagogică,
R.A., Bucureşti, 2003, p. 209.
30
În cadrul celei de-a doua forme, modalităţile de exercitare a forţei militare sunt: ocuparea unor instituţii politice, centre
administrative şi de comunicare; blocarea forţelor adverse şi punerea lor în imposibilitatea de a mai acţiona; instaurarea ordinii
militare - starea de asediu; arestarea factorilor de decizie şi înlocuirea lor (puciul, lovitura de stat); realizarea unei zone tampon
între părţile aflate în conflict. A se vedea, ibidem, p. 210.
31
Călin Vâlsan, op. cit., p. 57; Vasile Nazare, op. cit., p. 35.
- PUTEREA SUVERANĂ A STATULUI. Puterea statului32 este puterea de a exprima şi realiza
voinţa guvernaţilor, ca voinţă general-obligatorie (într-un stat democratic, guvernanţii sunt reprezentanţii
poporului - ai guvernaţilor - de care au fost mandataţi, prin lege, iar programele lor, expuse în campaniile
electorale, vizează interesele generale pe care trebuie să le satisfacă şi mijloacele necesar a fi folosite în
scopul exprimării voinţei guvernaţilor). Ea se manifestă sub forma unui aparat, mecanism sau autorităţi
investite cu „puteri” exprimate în competenţe organizate într-o ierarhie specială şi este suverană (trăsătură ce
îi evidenţiază supremaţia şi independenţa în realizarea voinţei guvernaţilor, ca voinţă de stat).
Puterea statală are capacitatea de a organiza şi conduce societatea (întrucât dispune de pârghiile de
constrângere necesare pentru ca voinţa, legile şi normele stabilite să fie respectate33) în interesul comunităţii
umane respective şi de a o reprezenta în raporturile cu alte comunităţi. Prin intermediul principalelor sale
structuri (legislativă, executivă, judecătorească), statul reprezintă pivotul puterii politice.
Ca şi componentă esenţială a puterii, puterea de stat se poate manifesta numai în plan politic, unde îşi
amplifică necontenit tendinţa sa autoritară. Ea este asigurată prin „forţa dreptului”, în societăţile
democratice, sau prin „dreptul forţei”, în societăţile întemeiate pe raţiuni totalitare. Statul este principala
componentă a puterii politice, dar nu şi singura;
- PARTIDELE ŞI ALTE ORGANIZAŢII POLITICE. Obiectivul partidelor este cucerirea, deţinerea
şi exercitarea puterii politice.
Împreună cu statul, partidele politice sunt principalele expresii instituţionalizate ale puterii politice.
Prin natura relaţiilor de putere, prin locul ocupat în sistemul puterii şi prin modul de consacrare a sistemului
partidist, partidele prezintă anumite elemente instituţionale specifice. Coaliţiile lor, alianţele, diversele
convenţii se înscriu în categoria instituţiilor politice de tip partidist. Instituţionalizarea puterii în forma
partidelor implică două aspecte esenţiale: a) constituirea lor ca instituţii apte de a participa permanent la viaţa
politică în calitate de structuri de sine stătătoare; b) consacrarea de către puterea de stat a statutului partidelor
în structurile puterii politice34.
Ca instituţie politică, partidul se individualizează prin intermediul doctrinei, programului, idealurilor
şi scopurilor urmărite. Pe baza unor norme politice şi juridice, el devine o componentă principală a
mecanismului puterii, un element esenţial al configurării regimului politic. Instituţionalizarea partidelor este
uneori consacrată prin prevederi constituţionale;
- MASS-MEDIA PUTERII. Mijloacele şi modalităţile tehnice, moderne, de informare şi influenţare
în masă (presă, radio, televiziune, cinematograf, discuri, benzi magnetice audio şi video, faxuri, sistemele
videotext, teletext, internet etc.) dispun, în prezent, de capacitatea de influenţare a opiniei publice şi au, în
consecinţă, un rol important în adoptarea unor atitudini şi impunerea unor poziţii în conducerea societăţii.
Această situaţie a determinat o anumită estompare a formelor tradiţionale de comunicare politică.
Controlul politic al mass-media de către putere. În nici o ţară din lume mijloacele de informare în
masă nu au o libertate totală. Puterea politică este în mod special preocupată să le subordoneze şi să le
utilizeze în scopuri propagandistice. În statele democratice, această tendinţă este, în ultima perioadă,
temperată.
a) Subordonarea mass-media de către puterea politică. Statul şi-a rezervat întotdeauna monopolul
comunicaţiilor: poştă, telegraf, radioteleviziune etc.. Intervenţia puterii asupra mass-media, în sensul
subordonării acestora, propriilor interese politice, poate lua mai multe forme: interdicţia de publicare a
ziarelor, cenzura informaţiei, numirea conducătorilor canalelor publice, „monitorizarea”, în anumite epoci, a
ziariştilor. Radio-ul şi, mai ales, televiziunea sunt, nu de puţine ori, considerate de cercurile guvernante ca

32
Indiferent de formulările folosite în definirea statului de diverşi autori, elementele esenţiale ale definiţiei complete a acestuia sunt
următoarele: forma de organizare politică a unei colectivităţi umane (populaţia) constituită istoric; localizarea geografică
(teritoriul); existenţa unui grup conducător investit cu atribuţii de guvernare şi de exercitare a autorităţii publice în numele şi de
către popor, grup controlat şi subordonat de popor în limitele legii fundamentale; prerogativa grupului conducător de a stabili şi
apăra ordinea statală şi, în cadrul acesteia, a celei juridice.
33
Ca formă oficială de obiectivare a puterii politice, puterea de stat este înzestrată şi cu capacitatea de a crea şi aplica norme
juridice, convertind, astfel, dezideratele politice (actele de voinţă ale diferitelor puteri sociale) în imperative juridice (norme cu
caracter general, obligatoriu şi permanent) - a se vedea, Anton Carpinschi, Sistemul politic şi modelarea complexităţii, în Puiu
Dumitru Bordeiu, Partide politice şi grupuri de presiune, p. 28.
34
Mioara Nedelcu, Pluralismul reprezentării. Partide politice şi grupuri de presiune, Editura „Edict”, Iaşi, 2003, p. 10.
fiind piese esenţiale ale dispozitivelor lor instituţionale. Astăzi, mai mult ca oricând, „telecraţia” sau arta de a
guverna prin televiziune a devenit o trăsătură constitutivă a puterii politice35.
b) Încercări de liberalizare a raporturilor dintre puterea politică şi mass-media. În statele
democratice, presiunea puterii politice asupra mass-media se micşorează lent. Dar dacă intervenţiile
cercurilor guvernamentale în cadrul mass-media sunt din ce în ce mai rare sau mai discrete, privatizarea
principalelor canale de televiziune, concentrarea presei şi importanţa publicităţii contribuie din plin la
subordonarea mediilor de informare faţă de grupurile de interese financiare a căror influenţă asupra puterii
politice nu este deloc de neglijat.
Utilizarea mass-media de către puterea politică. Oamenii politici au fost întotdeauna convinşi de
puterea de influenţă ale mass-media şi au încercat, în consecinţă, să le folosească în interese partizane.
a) Propaganda. În statele totalitare, propaganda se defineşte ca fiind difuzia autoritară a unei
informaţii unilaterale susceptibile de a transforma radical şi rapid reprezentările politice ale indivizilor. În
această situaţie, mass-media joacă un triplu rol: legitimarea ordinii stabilite; construirea de inamici în rândul
opozanţilor politici; crearea aparenţei unei opinii unanime36.
b) Comunicarea politică. Adesea numită marketing politic, comunicarea politică regrupează tehnici
şi strategii provenite din lumea comercială, a căror obiectiv este de a atrage cetăţeanul. Ea constă, de
exemplu, în dotarea candidatului în alegeri cu o identitate pozitivă care îl poziţionează favorabil în mintea
alegătorilor. Mass-media este deci utilizată pentru a distribui imagini, pentru a provoca emoţii care vor
determina alegerea pe care o va face cetăţeanul. Dezvoltarea comunicării politice şi utilizarea mijloacelor
presei şi audiovizualului poate accentua predominanţa aparenţelor în detrimentul ideilor37.
*
Presa şi audiovizualul îndeplinesc, din ce în ce mai mult, un rol activ în modelarea personalităţii
oamenilor, în modificarea mentalităţilor, în determinarea atitudinilor. Din acest punct de vedere, mass-media
nu sunt doar un instrument de circulaţie liberă a informaţiei, ci şi un mijloc de blocare şi deformare a
informaţiei, întrucât pot elabora o falsă realitate, diferită de cea adevărată. Indiferent de formele lor şi de
mijloacele utilizate (cuvânt tipărit, sunet, imagine etc.), mass-media îndeplinesc, după caz, ori după dorinţa
celui care le controlează, unele şi aceleaşi funcţii: mijloc de mobilizare politică, factor de manipulare şi,
uneori, instrument de „neutralizare” sau de dezactivare socială38.
Mediatizarea vieţii politice are efecte ambivalente: pe de o parte multiplică posibilităţile de
informare a cetăţenilor, iar pe de altă parte amplifică puterea forţelor politice de a manipula masele39.
II. pe plan internaţional:
- PUTEREA INTERNAŢIONALĂ. Puterea internaţională este o variantă a conceptului de putere
politică, adaptată sferei relaţiilor internaţionale40. Conceptul de putere internaţională şi diferitele modele de
sistem internaţional au apărut din necesitatea depăşirii situaţiei de vacuum de putere în reglementarea
relaţiilor internaţionale, în condiţiile inexistenţei unei autorităţi centrale pe plan mondial. În acest context,
exercitarea puterii de către unul sau mai multe state, inclusiv de către alianţe cu caracter politico-militar,
tinde, în esenţă, să îndeplinească un rol analog celui al statului în viaţa internă a societăţii.
Modelele clasice ale puterii internaţionale sunt: modelul unipolar (hegemonic), bazat pe o singură
putere dominantă („pax romana”, „pax britanica”, „pax americana” - mai ales astăzi, când S.U.A. au rolul de
singură superputere mondială); modelul bipolar (valabil mai ales în perioada postbelică, care a avut ca
rezultat împărţirea lumii în două blocuri militare şi politice - N.A.T.O./Tratatul de la Varşovia); echilibrul de
forţe sau modelul multipolar (în care mai multe centre de putere se echilibrează pe arena internaţională, ca
dominaţie şi influenţă, împiedicând pe vreuna din ele să devină hegemonică - ex. modelul pentagonal/S.U.A.,
Federaţia Rusă, China, Japonia, Uniunea Europeană, reflectând creşterea rolului pe care îl are potenţialul
economic şi tehnologic în influenţarea evenimentelor din lumea contemporană).

35
Michel Hastings, op. cit., p. 65-66.
36
Ibidem, p. 66-67.
37
Ibidem, p. 67.
38
Ion Mitran, Politologia în faţa secolului XXI, Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 1997, p. 110.
39
Sergiu Tămaş, op. cit., p. 155-156.
40
Detalii interesante cu privire la resursele puterii internaţionale şi la noua configuraţie a acesteia, prin extinderea N.A.T.O., se
regăsesc în Ioan Jude, op. cit., p. 211-231.
Puterea internaţională este supusă unui dublu proces: de difuzare (creşterea numărului de centre de
putere şi a unităţilor politice autonome) şi de eroziune (ineficacitatea crescândă atât în influenţarea cursului
evenimentelor, cât şi în rezolvarea noilor probleme internaţionale - populaţie, poluare, subdezvoltare etc.).
*
Componentele mai sus-menţionate alcătuiesc împreună sistemul puterii politice.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

CARPINSCHI, Anton; BOCANCEA, Cristian, Ştiinţa politicului, Tratat, vol. I, Editura Universităţii
„Al. I. Cuza”, Iaşi, 1998.
CHAZEL, François, Puterea, în Raymond Boudon (coord.), Tratat de sociologie, Editura
„Humanitas”, Bucureşti, 1997.
DRĂGOI, Nicolae; ZIDARU, Marian, Politologie. Note de curs, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”,
Constanţa, 2003.
HASTINGS, Michel, Abordarea ştiinţei politice, Institutul European, Iaşi, 2000.
JUDE, Ioan, Paradigmele şi mecanismele puterii. Kratologia - o posibilă ştiinţă despre putere,
Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2003.
LEPĂDATU, Dumitru, Procese şi fenomene politice – prima parte, Editura „Actami”, Bucureşti,
2000.
MĂGUREANU, Virgil, Puterea politică, Editura Politică, Bucureşti, 1979.
Idem, Studii de sociologie politică, Editura „Albatros”, Bucureşti, 1997.
MITRAN, Ion, Politologia în faţa secolului XXI, Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti,
1997.
NEDELCU, Mioara, Pluralismul reprezentării. Partide politice şi grupuri de presiune, Editura
„Edict”, Iaşi, 2003.
TĂMAŞ, Sergiu, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Casa de editură şi presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1996.
VÂLSAN, Călin, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1997.

CAPITOLUL III

GENEZA PUTERII POLITICE

Ca şi în cazul altor fenomene sociale, apariţia puterii este legată, fără îndoială, de anumite contexte
istorice şi cauzale, care îşi au rădăcinile în manifestarea unor necesităţi sociale specifice.
Puterea a apărut într-un stadiu de complexitate sporită a existenţei comunităţilor umane, când
evoluţia grupurilor sociale şi a intereselor acestora a necesitat crearea unor forme speciale de autoritate, de
organizare şi conducere, cu randament corespunzător aspiraţiilor sociale. Necesitatea adaptării
randamentului societăţii la cerinţele evoluţiei acesteia, pentru diminuarea entropiei (dezordinii potenţiale) din
sistemul social-politic, a făcut necesare forme tot mai perfecţionate, mai eficiente de organizare şi conducere
socială.
Instituţionalizarea puterii sociale, ca putere politică, s-a realizat atunci când comunitatea umană,
naturală şi instinctivă, s-a transformat în „societate”, respectiv odată cu apariţia statului.

3.1. TEORII ŞI CONCEPŢII REFERITOARE


LA GENEZA PUTERII POLITICE

Problematica genezei puterii politice a suscitat un interes constant, de-a lungul vremii, din partea unor
reprezentanţi de marcă ai filosofiei, ştiinţei politice41, sociologiei politice etc., materializat în diverse teorii şi
concepţii. În continuare, ne vom opri, pe scurt, asupra celor mai semnificative dintre acestea.

3.1.1. TEORII ALE INSTINCTULUI DE ASOCIERE


(SOCIABILITĂŢII NATURALE)

Teoriile susţinute, între alţii, de Aristotel şi, mai recent, de Julien Freund au relevat că puterea
politică a apărut ca rezultat al instinctului de asociere (sociabilităţii naturale) manifestat de membrii
comunităţilor umane, respectiv voinţei acestora (exprimate conştient sau aflate în subconştient) de a se
supune în mod „natural” autorităţii conducătoare, în scopul realizării aspiraţiilor lor sociale.
Conform acestor teorii, în micile societăţi arhaice, constituite pe baza legăturilor de rudenie, puterea a
fost mai curând efectul supunerii voluntare faţă persoanele cele mai în vârstă, mai înţelepte şi mai curajoase.
Julien Freund considera că înţelegerea corectă a genezei puterii în cadrul societăţilor de acest tip se poate
realiza prin compararea lor cu manifestările specifice fenomenului în cauză la triburile amerindiene. El a
relevat însă că formele primare ale organizării politice au evoluat de-a lungul timpului până la cele pe care le
cunoaştem în prezent.

3.1.2. TEORII ŞI CONCEPŢII REFERITOARE


LA INSTINCTUL DE DOMINARE

Bertrand de Jouvenel, unul dintre reprezentanţii de marcă ai acestei orientări, a arătat că teza
sociabilităţii naturale, ca motivaţie a genezei puterii politice, poate fi valabilă doar în cazul comunităţilor
umane restrânse. Conform filosofului francez, apariţia fenomenului puterii în cadrul marilor societăţi trebuie
pusă în relaţie cu instinctul de dominare, explicat prin două categorii de argumente: logice şi istorice.
Argumentul logic relevă faptul că, într-un anumit moment al evoluţiei sociale, unii dintre membrii
comunităţii, împinşi de dorinţa de a-i domina pe ceilalţi, s-au autoimpus ca şefi.
Argumentul istoric arată că realizarea marilor unităţi politice, din antichitate până în epoca modernă,
nu a fost rezultatul voinţei naţionale (populare), aşa cum se menţionează de obicei, ci al acţiunii unor forţe
dornice de a comanda toate comunităţile care trăiau separate. Voinţa de supunere sau consimţământul
raţional faţă de disciplina instaurată de puterea politică au apărut de abia după o îndelungată vieţuire sub
conducerea unei autorităţi comune, care a impus sentimentul legitimităţii şi al caracterului benefic al puterii.
Sintetizarea conţinutului teoriilor şi concepţiilor de această factură relevă că geneza puterii, care s-a
manifestat pregnant începând cu crearea, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a naţiunilor, este rezultatul
voinţei marilor conducători de a da curs instinctului lor de dominare asupra comunităţilor, respectiv al
dorinţei de a conduce: în starea ei pură, conducerea societăţii este una „prin sine şi pentru sine”, nu
concepută neapărat pentru realizarea binelui public42.

3.1.3. TEORII ŞI CONCEPŢII SOCIOLOGICE

Potrivit sociologului francez Georges Burdeau (Tratat de ştiinţă politică, Paris, 1966), primele
manifestări ale puterii au apărut în faza trecerii de la societăţile primitive, egalitare în care autoritatea
aparţinea unui şef comunitar, cu prerogative tradiţional-cutumiare, la societăţile divizate, inegalitare, unde
grupurile sociale apărute impun, în actul conducerii, reguli dictate de interese specifice, rezultate din poziţiile
lor sociale diferite: „În societăţile politice vine un moment în care calităţile personale ale unui şef, oricât de
considerabile ar fi ele, sunt neputincioase în a explica autoritatea pe care o exercită. Conştiinţa politică a
41
Disciplină consacrată studiului fenomenelor politice, descrierii şi analizei sistemelor politice şi a comportamentului politic. Ea
studiază geneza, esenţa şi manifestările politicului, atât în contextul unei societăţi la un moment dat, cât şi în perspectivă istorică.
Principalele aspecte abordate se referă la: a) relaţiile politice; b) instituţiile politice - puterea, partidele, organizaţiile internaţionale;
c) aspectele socio-psihologice şi ideologice - psihologia politică, opinia publică etc..
42
Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, op. cit., p. 291-292.
guvernanţilor, devenită mai exigentă, refuză să considere că orice organizare socială se bazează pe voinţa
unei singure persoane. Coincidenţa între ideile şefului şi aspiraţiile masei nu mai este suficientă pentru a
fundamenta puterea sa faţă de grup”43.
În societăţile primitive, colectivităţile umane aveau o anumită omogenitate, fără sisteme instituţionale
de protecţie, spaima sau necesităţile de supravieţuire fiind singurele motive care agregau comunitatea. Ele
trăiau într-o societate ne-politică.
Pe măsură ce societatea a devenit inegalitară, diversificată, ca urmare a intereselor grupale diferite, s-a
simţit nevoia introducerii unor relaţii de ordine, de armonizare a diferenţelor, de reguli care să fixeze pacea şi
securitatea socială. Această situaţie s-a produs pentru că puterea individualizată (reprezentată printr-un şef,
care întruchipa ideea de autoritate în comunitatea respectivă), proprie unei problematici sociale primitive,
fără anvergură, pre-statale, nu a mai putut asigura un randament corespunzător în contextul noului stadiu de
dezvoltare socială. Datorită faptului că structura grupală a societăţii şi, pe cale de consecinţă, interesele
grupale au devenit tot mai variate, puterea s-a transformat într-o instituţie (statul) cu atribuţii complexe,
devenind, astfel, impersonală. S-a trecut, în acest mod, de la societatea ne-politică, la societatea politică
(diversificată, inegalitară), în care conducerea socială, ca atribut şi exerciţiu fundamental al puterii, a impus
reguli, legi, norme de convieţuire socială şi supunerea corespunzătoare faţă de imperativele acestora. În
modul mai sus menţionat, s-a produs saltul de la stadiul pre-civil (pre-politic) la cel politic, instituţionalizat
al societăţii.
Conflicte şi putere. Georges Burdeau a încercat, de fapt, să demonstreze că trecerea de la puterea
politică individualizată la cea statală s-ar fi datorat modificării de către guvernanţi a modului de transmitere
a autorităţii, ca urmare a necesităţii de a gestiona dezechilibrele şi instabilitatea produse de dezvoltarea rapidă
a societăţii: prin intervenţia guvernanţilor, statul a devenit, la un moment dat, titularul puterii, producându-se
astfel o disociere între individ şi autoritatea pe care o exercită. Apariţia puterii politice (statului) ar fi condus,
pe cale de consecinţă, la micşorarea sau aplanarea rivalităţilor alimentate de competiţia socială.
Se cuvine remarcat caracterul speculativ al concepţiei sociologului francez, care presupune că
evoluţia vieţii politice şi a puterii s-au produs în conformitate cu o aşa-numită cauză internă a acestora,
situaţie neconformă cu realitatea. De fapt, apariţia statului a fost cauzată de fenomene exterioare relaţiilor
politice propriu-zise: ea nu a pus capăt rivalităţilor pentru putere, care, dimpotrivă, s-au amplificat, şi nici nu
a determinat o rezolvare a conflictelor sociale, oferind doar grupurilor dominante instrumentul eficace al
supremaţiei lor politice44.
*
Este interesant de semnalat faptul că Pierre Clastres („Studii de antropologie politică”, Paris, 1980) a
împărţit societăţile în: societăţi cu stat (cu putere politică) şi societăţi fără stat (fără putere politică), în timp
ce Jean-William Lapierre („Viaţa fără stat? Eseu asupra puterii politice şi inovaţiei sociale”, Paris, 1977)
clasifica societăţile în: societăţi lipsite de putere (fără stat), societăţi cu aparat de stat şi societăţi
intermediare. În acelaşi sens, Maurice Duverger45 considera că formele puterii pot fi clasificate în: forme
preetatice (prestatale) în care puterea aparţine fie grupului (puterea anonimă), fie unui şef sau unui grup
minoritar (puterea individualizată); forme etatice (statale), când puterea a ajuns în faza instituţionalizată,
datorită evoluţiei sociale care a impus necesitatea unui cadru instituţional care să legitimeze puterea şi să o
facă eficientă46.
Frica - sursă extremă a puterii. Evoluţia societăţii umane a fost neîncetat marcată de teamă, cauzată
de spirite, morţi, prevestiri rele, războaie, sărăcie etc.. Pe cale de consecinţă, puterea ar fi apărut din grija
colectivităţilor de a se proteja faţă de pericolele care le ameninţau existenţa, din necesitatea victoriei contra
haosului şi tenebrelor. G. Ferrero arăta („Puterea. Geniile invizibile ale metropolei”, 1988), astfel, că puterea
politică, ca şi magia, se prezintă ca o soluţie pentru a stăpâni incontrolabilul. Teama înmulţeşte puterea47.

43
Georges Burdeau, Traité de science politique, Deuxieme edition, tome I, Le pouvoir, Paris, R. Pichon et R. Durand-Auzias,
1966, p. 488-489.
44
A se vedea, Virgil Măgureanu, Puterea politică, p. 102.
45
Jurnalist, sociolog şi politolog francez (ns. 1917). Preocupat de aplicarea metodelor sociologice la viaţa politică din democraţiile
occidentale. Lucrări importante: „Regimurile politice”, „Influenţa sistemelor electorale asupra vieţii politice” (1950), „Partidele
politice” (1951), „Sociologie politică”, „Metode ale ştiinţei politice” (1959).
46
Vasile Nazare, op. cit., p. 34-35.
47
Apud Michel Hastings, op. cit., p. 26.
3.1.4. TEORII ŞI CONCEPŢII RELIGIOASE

Alte teorii şi concepţii, între care cea a lui Georges Balandier („Antropologie politică”), relevă că o
abordare realistă a problematicii genezei puterii politice nu poate să facă abstracţie de influenţa credinţelor
religioase, stărilor de spirit, mentalităţilor referitoare la relaţia între sacru şi valoarea politică, privită ca un
transfer al puterii divinităţii în cea politică: „În nici o societate puterea politică nu este complet
desacralizată, iar dacă este vorba de societăţile tradiţionale, raportul cu sacrul se impune în mod evident.
Discret sau vizibil, sacrul este întotdeauna prezent în cadrul puterii”48. Esenţa acestei categorii de concepţii
este că puterea, cu toate componentele sale (conducerea, organizarea socială, crearea şi aplicarea legii,
regulile politice etc.) este de origine divină, are o încărcătură mistică: ea a fost preluată din sfera divinităţii şi
transferată la nivelul societăţii umane, construită după asemănarea celei dintâi.
Efectul social creat de o atare situaţie vizează sacralizarea puterii (a instituţiilor şi elitelor politice)
care se traduce prin sporul de autoritate conferit de apropierea acesteia faţă de divinitate.

48
Georges Balandier, op. cit., p. 54.
3.1.5. TEORII ŞI CONCEPŢII FUNCŢIONALISTE

Adepţii funcţionalismului49, între care Emile Durkheim50, Talcott Parsons51 şi Robert K. Merton52, au
identificat originea puterii politice în necesitatea asigurării unei continue creşteri a funcţionalităţii
(eficienţei) sistemului social. Aceasta se materializează nu numai în perfecţionarea managementului
economic sau în gestionarea corespunzătoare a unor activităţi de protecţie comunitară, dar şi în realizarea
stării de echilibru, coeziune şi pace socială, atât de necesare evoluţiei societăţii.

3.1.6. TEORII ŞI CONCEPŢII REFERITOARE


LA ROLUL HOTĂRÂTOR AL ACTIVITĂŢII ECONOMICE

Conform teoriilor şi concepţiilor referitoare la rolul hotărâtor al activităţii economice53 în sfera vieţii
sociale, apariţia puterii politice a fost rezultatul modificărilor de factură economică intervenite pe o anumită
treaptă de dezvoltare socială. Reprezentanţii acestora relevă că evoluţia societăţii a determinat, la un moment
dat, apariţia unor grupuri sociale cu interese economice distincte, între care s-au creat conflicte economice şi,
ulterior, politice. În acest stadiu, puterea politică a apărut iniţial ca o soluţie pentru restabilirea echilibrului
social, inducând forme de presiune, de dictat social. Ea a devenit ulterior, prin intermediul statului, un
instrument al dominaţiei, exploatării şi discriminării politice.
Unul dintre cei mai semnificativi reprezentanţi ai acestui mod de gândire a fost Friedrich Engels 54,
care, în lucrarea intitulată „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului”, releva că statul „…a luat
fiinţă chiar în conflictul dintre clase, el este, de regulă, statul clasei celei mai puternice, al clasei dominante
din punct de vedere economic, care, cu ajutorul lui, devine dominantă şi din punct de vedere politic”. Acest
stat în „…toate perioadele tipice este exclusiv statul clasei dominante şi care, în esenţă, rămâne în toate
cazurile o maşină pentru oprimarea clasei asuprite, exploatate”55.
*
Concluzia care credem că trebuie desprinsă din prezentarea pe scurt a conţinutului teoriilor şi
concepţiilor mai sus-menţionate este că reperele date de acestea nu trebuie absolutizate. Pentru că puterea
politică, respectiv relaţia de conducere - ascultare (sau de autoritate, întâlnită numai în societăţile umane) a
apărut întotdeauna şi pretutindeni din combinarea variabilă a voinţei de dominaţie şi a celei de supunere
(întâlnită, deopotrivă, în societăţile umane şi în cele animale „ierarhizate”).
49
Funcţionalismul analizează instituţiile politice şi politicile publice prin prisma distincţiei dintre structură şi funcţie în dinamica
proceselor sociale. Stabilitatea şi adaptarea la schimbare a sistemelor politice se realizează prin îndeplinirea anumitor funcţii
(primire şi prelucrare de informaţii, socializare, agregare de interese, elaborare de decizii etc.). În concepţia funcţionalistă, structura
instituţională, având la bază funcţia, este universală. Funcţionalismul încearcă să reducă explicarea acţiunilor sociale la reliefarea
funcţiilor pe care acestea le îndeplinesc, întrucât consideră că acţiunile nu există decât prin utilitatea lor.
50
Sociolog francez (1858-1917), unul din fondatorii sociologiei moderne. Profesor de sociologie şi pedagogie la Universitatea
Sorbona din Paris. Contribuţia centrală a operei lui Durkheim constă mai ales în insistenţa cu care a afirmat necesitatea de a
concepe sociologia ca pe o ştiinţă empirică riguroasă. Preocuparea sa constantă de a încerca să explice cauzele fenomenelor
studiate pentru a înţelege efectele acestor fenomene asupra structurilor sociale în care sunt introduse a îndreptăţit iniţiativa
considerării sale ca părinte al analizei funcţionale. Opere principale: „Diviziunea muncii sociale” (1893), „Regulile metodei
sociologice” (1895), „Formele elementare ale vieţii religioase” (1912).
51
Talcott Parsons (1902-1979) are meritul de a fi introdus în sociologia americană noţiuni ca acelea de acţiune, înţelegere etc. şi de
a atrage atenţia asupra importanţei sistemelor de valori, în principal în domeniul religiei. Structuro-funcţionalismul parsonian se
prezintă ca o teorie a acţiunii şi a sistemelor sociale („Sistemul social” - 1951, „Structură şi proces în societăţile moderne” - 1960,
„Teorii despre societate” - 1961, „Structură socială şi personalitate” – 1964, „Politică şi structură socială” - 1969, „Economie şi
societate” - împreună cu N. Smelser, 1970).
52
Sociolog american (ns. 1910), cadru didactic la universităţile Harvard şi Columbia, exponent al funcţionalismului şi iniţiator al
neofuncţionalismului. Concepţia sa privind cunoaşterea sociologică („Pe umerii uriaşilor”, 1965) relevă importanţa cunoştinţelor
moştenite din trecut, în procesul de orientare a demersului cognitiv actual.
53
De la gr. „oikonomia” - „administraţia casei”, derivat din „nomos” - „lege” şi „oikos” - „casă”.
54
Filosof şi teoretician socialist german (1820-1895). Fondator, împreună cu Karl Marx, al comunismului ştiinţific şi al
materialismului dialectic şi istoric. Opere principale: „Situaţia clasei muncitoare din Anglia” (1845), ”Sfânta familie” (1845,
împreună cu Karl Marx), „Ideologia germană” (1845-1846, împreună cu Karl Marx), „Manifestul Partidului Comunist” (1848,
împreună cu Karl Marx), „Anti-Dühring” (1878), „Dialectica naturii” (1873-1883, publicată în 1925), „Originea familiei, a
proprietăţii private şi a statului” (1884), „Ludwig Feuerbach şi sfârşitul filosofiei clasice germane” (1886).
55
Friedrich Engels, Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, în Marx, Engels, Opere, vol. 21, Editura Politică,
Bucureşti, 1965, p. 302.
Considerăm cu atât mai justificat punctul de vedere al profesorului Anton Carpinschi, conform căruia,
pentru a-şi asigura supravieţuirea şi dezvoltarea, grupurile umane au inventat nu numai mijloace de muncă şi
de luptă, ci şi puterea politică, considerat ca „artificiu” social prin care au fost în stare să se auto-organizeze.
Deoarece nu dispuneau, în patrimoniul lor genetic, de un comportament ritualizat, capabil să inhibe sau să
deturneze agresivitatea şi să justifice raporturile de dominaţie-subordonare, bazate pe diferenţa de forţă,
indivizii umani au „inventat” puterea, ca mijloc specific de organizare a cooperării şi competiţiei şi de
reglementare a activităţilor într-o colectivitate aşezată pe un anumit teritoriu. Apariţia puterii politice este,
deci, un rezultat al inovaţiei sociale, al capacităţii inventive a oamenilor de a-şi asigura supravieţuirea prin
împletirea permanentă a raporturilor de dominaţie-supunere, bazate pe forţa publică, cu cele de comandă-
ascultare, bazate pe autoritatea legitimă56.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

CARPINSCHI, Anton, Inovaţia socială şi puterea politică - fundamente pentru o paradigmă anti-
utopică, studiu introductiv la lucrarea lui Jean-William Lapierre, Viaţa fără stat? Eseu asupra puterii
politice şi inovaţiei sociale, Institutul European, Iaşi, 1997.
Idem, Sistemul politic şi modelarea complexităţii, studiu introductiv la lucrarea lui Puiu Dumitru
Bordeiu, Partide politice şi grupuri de presiune, Editura Universităţii „Andrei Şaguna”, Constanţa, 2005.
CARPINSCHI, Anton; BOCANCEA, Cristian, Ştiinţa politicului, Tratat, vol. I, Editura Universităţii
„Al. I. Cuza”, Iaşi, 1998.
CHAZEL, François, Puterea, în Raymond Boudon (coord.), Tratat de sociologie, Editura
„Humanitas”, Bucureşti, 1997.
DRĂGOI, Nicolae; ZIDARU, Marian, Politologie. Note de curs, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”,
Constanţa, 2003.
LEPĂDATU, Dumitru, Procese şi fenomene politice – prima parte, Editura „Actami”, Bucureşti,
2000.
MĂGUREANU, Virgil, Puterea politică, Editura Politică, Bucureşti, 1979.
NAZARE, Vasile, Politologie, Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Constanţa, 2002.
ZAMFIR, Cătălin; VLĂSCEANU, Lazăr (coordonatori), Dicţionar de sociologie, Editura „Babel”,
Bucureşti, 1998.

CAPITOLUL IV

EVOLUŢIA ABORDĂRII CONCEPTULUI DE PUTERE POLITICĂ

Abordarea într-o manieră realistă a problematicii puterii politice nu poate fi realizată fără parcurgerea,
fie şi sumară, a procesului genezei şi evoluţiei diferitelor idei, teorii şi concepţii despre putere, de-a lungul
celor mai semnificative momente ale gândirii politice şi sociale din cele mai vechi timpuri şi până astăzi.
Caracterul pozitiv al unui asemenea demers rezultă din necesitatea înţelegerii faptului că realizările notabile

56
Anton Carpinschi, Inovaţia socială şi puterea politică - fundamente pentru o paradigmă anti-utopică, în Jean-William
Lapierre, Viaţa fără stat? Eseu asupra puterii politice şi inovaţiei sociale, Institutul European, Iaşi, 1997, p. XXIII.
ale cercetării contemporane în domeniu se întemeiază pe contribuţiile teoretice proeminente din epocile
anterioare, aflate într-o strânsă relaţie cu imperativele practicii social-istorice.

4.1. EVOLUŢIA TEORIILOR ŞI CONCEPŢIILOR REFERITOARE LA PUTEREA POLITICĂ,


ANTERIOARE PERIOADEI CONTEMPORANE

Evoluţia ideilor şi concepţiilor politice din antichitate şi până în prezent relevă că puterea a fost şi a
rămas elementul central al politicii, miza principală a tuturor competiţiilor, tratativelor şi conflictelor, precum
şi instrumentul lor fundamental57. Dezbaterile asupra puterii sunt la fel de vechi ca şi reflecţiile asupra unei
forme de guvernământ sau alta, multe din ele reprezentând conceptualizări şi descrieri ale unor conflicte
desfăşurate la nivel politic în diferite societăţi.

4.1.1. EPOCA ANTICĂ

Problemele legate de puterea politică şi de dominaţie au fost abordate în mitologiile vechilor popoare,
în texte religioase sau în lucrări cu caracter juridic şi filosofic scrise în antichitate de învăţaţi egipteni,
babilonieni, chinezi sau indieni. Gândirea politică a Orientului antic nu s-a preocupat de crearea unor teorii
care să explice fenomenul puterii, ci mai cu seamă de relevarea principiilor în baza cărora puteau fi realizate
scopurile practice ale unor guvernări eficiente (îmbunătăţirea actului guvernării, utilizarea mijloacelor
religioase pentru relevarea naturii divine a puterii şi justificarea ei din punct de vedere moral, consolidarea
tehnicilor de dominaţie, prevenirea şi reprimarea acţiunilor de nesupunere faţă de putere etc.).
EGIPT. Între cele mai semnificative prime scrieri egiptene referitoare la exercitarea puterii politice
poate fi menţionată „Învăţătura faraonului Achtoes II către fiul său Meri-Ka-re”, datând probabil din timpul
dinastiei a V-a (cca. 2563-2423 î.Hr.) a Imperiului Vechi. Aceasta cuprinde sfaturi pentru un rege care va
trebui să apere cu fermitate rânduielile tradiţionale („Zeul cunoaşte pe răzvrătit şi-l pedepseşte prin sânge”),
dar să aibă grijă şi de popor pentru a preveni nemulţumirile. Achtoes îi cere, astfel, lui Meri-Ka-re să
deschidă celor de jos drumul către demnităţi, să facă dreptate, atâta vreme cât este pe pământ, dar şi să-l
distrugă pe răzvrătit până la stingerea numelui şi a amintirii58.
Un breviar de sfaturi politico-morale este şi „Cuvântarea lui Amen-emhat” din dinastia a XII-a (2000-
1785 î.Hr.) a Imperiului vechi. Faraonul îşi consiliază fiul cum să guverneze, cum să-şi aleagă demnitarii,
cum să-şi organizeze şi conducă armata, să fie prudent („păzeşte-te de slujbaşii tăi, ca să nu se întâmple
neprevăzut vremuri de groază”), să cunoască ce se întâmplă în ţară, căci „norocul nu însoţeşte pe omul care
nu ştie nimic din cele ce ar trebui să ştie”59.
„Poruncile către Rekh-mi-ra”, scrise în timpul dinastiei a XVIII-a (1580-1314 î.Hr.) a Imperiului
Nou, sunt un îndrumar în arta guvernării, în care faraonul Tuthomis al III-lea dă instrucţiuni vizirului său:
„…tu să ai grijă ca totul să fie făcut…după lege…nu uita să judeci cu dreptate. Este o hulă împotriva zeului
să te arăţi părtinitor”60.
MESOPOTAMIA. EPOCA BABILONIANĂ. De o importanţă deosebită pentru reconstituirea
gândirii şi organizării politice babiloniene, care au abordat inclusiv problema puterii, este „Codul lui
Hammurabi”61. Aceasta consfinţeşte dreptul de proprietate, sclavia, reglementează raporturile dintre oamenii
liberi, stabileşte statutul diferitelor categorii sociale. Sunt înscrise, de asemenea, toate situaţiile conflictuale
prevăzându-se, pentru fiecare în parte, soluţionarea juridică.
INDIA. Spre deosebire de filosofia hindusă antică, caracterizată prin subtilitate, bogăţie şi
complexitate, gândirea politică este relativ simplă, omogenă şi lipsită de diversitate. Câteva din reperele ei
semnificative, privitoare la factorii angajaţi în jocul puterii politice, merită totuşi menţionate62.
57
Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, op. cit., p. 271.
58
Apud Ovidiu Trăsnea, Nicolae Kallós (coordonatori), Mică enciclopedie de politologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1977, p. 208.
59
Ibidem.
60
Ibidem.
61
Hammurabi a fost rege al Babilonului (1793-1750 î.Hr.) şi unul dintre fondatorii Imperiului Babilonian. Codul lui Hammurabi
este una dintre cele mai vechi culegeri de legi cunoscute, în scriere cuneiformă. A fost descoperită la Susa (1902) şi se află, în
prezent, la muzeul Luvru (Paris).
62
Apud David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Editura „Humanitas”, Bucureşti, 2000, p. 284-286.
Conceptele fundamentale ale gândirii politice hinduse sunt dharma (ceea ce este drept sau, în sens
larg, îndatoririle) şi danda (cârmuirea, ce presupune, nu de puţine ori, forţa şi pedeapsa). Din această
perspectivă, unii gânditori au scris dharmasastras (tratate despre dharma), în timp ce alţii au elaborat
dandaniti sau arthasastras (arthasastra desemnează studiul modurilor de dobândire şi de menţinere a unui
teritoriu şi de promovare a prosperităţii lui).
Cele mai importante scrieri cu semnificaţie politică din cultura vechii Indii sunt, fără îndoială, „Legile
lui Manu” şi „Arthasastra”. „Legile lui Manu”, operă a unei şcoli de brahmani, redactată la începutul erei
noastre, este o creaţie mai veche, care concentrează experienţa unei întregi istorii. În cadrul ei, sunt stabilite
locul şi fixate atribuţiile fiecărei caste. Brahmanii (preoţii) erau hărăziţi să propovăduiască Vedele63, să aducă
jertfe şi să primească daruri; ei erau conducătorii. Kshatriya (cavalerii) aveau menirea să apere populaţia, să
facă daruri, să înveţe şi să renunţe la plăceri. Vaisya (oamenii liberi) trebuiau să crească vitele, să se ocupe de
agricultură, să facă daruri, să înveţe, să facă negoţ şi camătă. Sudra (sclavii) „un singur lucru trebuie să
facă…şi anume: ei au primit porunca să slujească fără pizmuire celelalte caste”. Regele era responsabil de
supravegherea modului în care era respectată această ordine socială64.
„Arthasastra”, o carte de „învăţături pentru rege”, atribuită lui Kautilya, primul sfetnic al regelui
Ciandragupta (sfârşitul sec. IV î.Hr.), este tot un codice de legi, care oferă amănunte despre organizarea
statului în timpul dinastiei Maurya, întemeiată de Ciandragupta (321-297 î.Hr.). Tratatul justifică despotismul
accentuat din perioada dinsatiei Maurya, stabileşte sursele de venituri ale tezaurului regal, cheltuielile curţii,
raporturile sociale etc..
Pentru gânditorii hinduşi, funcţia principală a regelui - deţinătorul puterii supreme în stat - era
armonizarea şi apărarea supuşilor din cadrul comunităţii. Ceea ce însemna nu numai menţinerea rânduielilor
interne şi a integrităţii teritoriale, ci şi promovarea spiritului de dreptate, încurajarea meşteşugurilor, a
comerţului, a prosperităţii, a artelor etc.. Regele era, în egală măsură, inspiratorul conduitei morale şi factorul
determinant al climatului moral din comunitatea sa. Astfel, comportamentul supuşilor săi era rezultatul nu
numai al propriilor lor eforturi, ci şi al eforturilor sale. În consecinţă, el purta o parte din responsabilitatea
pentru conduita lor, revenindu-i, după caz, ceva din meritele sau din carenţele lor morale sau religioase.
Privitor la structura şi modul de funcţionare ale instituţiilor puterii, între autorii hinduşi se constată
puţine diferenţe. Pentru toţi, statul se compunea din şapte „organe” sau elemente - regele, miniştrii,
comunitatea de teritoriu, fortificaţiile, vistieria, armata şi aliaţii - organizarea fiecăreia fiind foarte amănunţit
descrisă. Toţi considerau că există patru moduri în care cineva se putea menţine la putere, şi anume
persuasiunea, mita, intriga şi forţa. Aproape toţi susţineau importanţa unei funcţionărimi eficiente şi
competente şi a unei întinse reţele de spioni. Toţi admiteau că regele era întru totul îndreptăţit să recurgă la
fapte imorale (violenţă, cruzime şi minciună) dacă era necesar pentru protejarea comunităţii.
Vederi similare au fost împărtăşite şi asupra problemei supunerii politice. Regele trebuia ascultat
pentru că el garanta ordinea socială şi crea supuşilor posibilitatea de a trăi o viaţă disciplinată şi morală.
Mulţi autori hinduşi recunoşteau că regele era lipsit de legitimitate dacă nu fusese încoronat după tipic, dar
admiteau că, dacă-şi îndeplinea cum se cuvine îndatoririle regale, chiar şi un uzurpator dobândea autoritate şi
merita ascultare. Părerile erau împărţite în legătură cu ceea ce trebuia făcut în cazul când un rege devenea
tiranic. Unii susţineau să i se dea în continuare ascultare, alţii recomandau ca supuşii să părăsească regatul, în
fine, alţii pledau pentru înlăturarea sau chiar asasinarea lui.
CHINA. Gândirea politică chineză antică rivalizează cu cea din zona europeană, în privinţa bogăţiei
şi diversităţii. Între nenumăratele teme abordate, exercitarea eficientă a actului guvernării (a puterii politice)
ocupă un loc important.

63
Scrieri sacre (din limba sanscrită, unde „veda” însemna „ştiinţă sacră”, „cunoaştere”) apărute spre sfârşitul mileniului III î.Hr.,
transmise oral şi fixate apoi în scris, la mijlocul mileniului II î.Hr.. În tradiţia indiană, sunt considerate ca fiind dobândite prin
revelaţie divină de câţiva înţelepţi. Sunt 4 scrieri: Rig-Veda (Veda Imnurilor de laudă închinate zeităţilor în timpul sacrificiilor,
primul document de limbă sanscrită); Sama-Veda (Veda Melodiilor; cuprinde cântece de ritual, imnuri familiale); Yajur-Veda
(Veda Invocaţiilor de sacrificiu - formule rituale de sacrificiu); Atharva-Veda (Veda Descântecelor sau Vrăjilor contra duşmanilor
sau bolilor; conţine şi imnuri filosofice). Compuse în limba vedică, cea mai veche formă cunoscută a limbii sanscrite, au fost
completate de o vastă literatură adiacentă (comentarii, exegeze) şi continuate de scrierile brahmanice.
64
Apud Ovidiu Trăsnea, Nicolae Kallós (coordonatori), op. cit., p. 209.
Confucius. Confucius65 nu a fost doar întemeietorul, în sens restrâns, ci ordonatorul unor doctrine
preexistente, care au devenit punctul de referinţă pentru confucianism - ideologie66, religie oficială a statului
şi model de viaţă şi de acţiune pentru funcţionarii imperiali ai Chinei antice.
Doctrina confucianistă, care ne-a parvenit prin intermediul discipolilor marelui învăţat (Confucius nu
a lăsat o operă personală) a fost înclinată spre privilegierea elementelor de stabilitate şi ordine (în stat, familie
şi, în general, în orice organism social) faţă de factorii de schimbare. Din aceasta derivă importanţa acordată
respectării riguroase şi apărării ordinii sociale şi politice tradiţionale. În sistemul ordonat, ierarhic şi rigid din
concepţia lui Confucius, baza socială este constituită din familie, statul fiind o amplificare şi o oglindire a sa,
la un nivel mai complex şi mai articulat, guvernat de principiul subordonării inferiorului faţă de superior.
Puterea în stat este prerogativa exclusivă a înţelepţilor, deţinători ai conştiinţei ordinii naturale, care
proveneau din categoriile înstărite şi marii proprietari de terenuri - clasa conducătoare a societăţii şi a
statului. Orice schimbare a acestei ordini era considerată ca o ameninţare de descompunere socială. Împăratul
avea funcţia de garant suprem al ordinii naturale şi al ordinii sociale (care trebuiau să se intersecteze). Când
această funcţie lipsea sau se întrerupea, atunci apăreau haosul şi dezordinea, iar persoana împăratului era
declarată ilegitimă67.
Lao Tzi. Spre deosebire de teoria lui Confucius, care îl obliga pe supus să se adapteze la ierarhia
statului, Lao Tzi68 a promovat o altă imagine a deţinătorului puterii. El a arătat că „principele cel mai bun
este acela despre care nimeni nu ştie că există” şi care nu domneşte prin impunerea unor interdicţii. Sfântul
(regele, principele) nu acţionează, ci lasă poporul să se conducă singur şi să-şi corecteze propriile greşeli69.
Este de reţinut că relaţia instituită între rege şi fiecare din supuşii săi se bazează pe principiul
autorităţii, a cărui contestare echivalează cu un sacrilegiu; relaţia instaurată între rege şi totalitatea supuşilor
e privită sub aspectul dualismului complementar. O afirmaţie din China antică este revelatoare în acest sens:
„Prinţul este yang, mulţimea - yin”70.
Mo-tzi. Mo-tzi71 a fost întemeietorul unui curent de gândire filosofică şi politică antiaristocratică, care
a denunţat cu vehemenţă nesocotirea drepturilor naturale ale poporului, asuprirea socială, agresiunea
războinică. Pentru că societatea s-a născut în urma unui contract, iar monarhul a fost ales de contractanţi
dintre ei, numai poporul este suveran, de la el trebuind să pornească şi la el să se întoarcă totul: „puterea
suveranului vine de la popor”. Suveranitatea poporului a fost însă încălcată în acelaşi timp cu egalitatea de la
natură a tuturor oamenilor. Fiind egali de la natură, oamenii trebuie să trăiască în conformitate cu natura lor.
Numai atunci „cei puternici nu vor mai năvăli asupra celor slabi, bogaţii nu vor mai batjocori pe cei săraci”,
instaurându-se noi rânduieli bazate pe respectarea condiţiei umane şi pe iubirea reciprocă72.
GRECIA. Antichitatea greacă a constituit un moment deosebit în planul teoriei despre putere şi
autoritate. O privire retrospectivă asupra gândirii politice din vechea Eladă aduce în atenţie preocupările
remarcabile manifestate în epocă faţă de problemele constituţiei, guvernării şi formării spiritului civic.
Sistemele teoretice elaborate de Platon şi Aristotel au constituit apogeul unor astfel de preocupări, la

65
Numele latinizat al lui Kong Fu Zi, gânditor chinez (551-479 î.Hr.), creatorul unui curent de idei social-politice (confucianismul)
care a influenţat profund teoria şi practica politică chineză contemporană vieţii sale şi ulterioare acesteia. Ideile sale continuă să fie
prezente în viaţa ideologică, într-o manieră adaptată condiţiilor actuale ale societăţii chineze.
66
Termenul de ideologie provine din limba greacă („eidos” - „imagine” şi „logos” - „disciplină, învăţătură, teorie”). În accepţiunea
modernă, el desemnează totalitatea (relativ) sistematizată, (relativ) structurată a ideilor care din punct de vedere genetic (al originii
lor) şi din punct de vedere funcţional (al rolului lor social) se leagă de interesele, năzuinţele şi scopurile politice ale unui grup
social, idei care reflectă realitatea social-politică, raportarea oamenilor la această realitate pe baza experienţei social-istorice a
grupului respectiv şi din care decurg, totodată, anumite norme de comportare politică şi directive de acţiune politică.
67
De Agostini, Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, Editura „All Educational”, Bucureşti, 2004 (traducere, din limba
italiană, după lucrarea cu aceeaşi denumire, întocmită sub egida Istituto Geografico De Agostini S.p.A., Novara, Italia, 1996), p.
178.
68
Gânditor chinez (sec. VI-V î.Hr.), întemeietor al taoismului - metafizică care explică lumea printr-o ordine naturală, anterioară
existenţei empirice a lucrurilor. În taoism, „tao” este principiul generator al universului, care stă la originea oricărei forme vii.
„Tao” transcende orice fiinţă şi este, în acelaşi timp, imanent lucrurilor, este dialectic şi bipolar, deoarece este articulat din
elemente opuse, dar complementare (yang - principiul masculin activ şi dinamic, caldul - şi yin - principiul feminin static şi pasiv,
recele) care se despart şi se întâlnesc.
69
De Agostini, Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, p. 569.
70
Georges Balandier, op. cit., p. 131.
71
Filosof (cca. 478-392 î. Hr.).
72
Apud Ovidiu Trăsnea, Nicolae Kallós (coordonatori), op. cit., p. 207.
conturarea unor concepţii valoroase în această privinţă aducându-şi contribuţia şi Democrit, sofiştii, Socrate,
Xenofon etc..
PERIOADA CLASICĂ. Democrit. Concepţia filosofică a lui Democrit73 scoate în evidenţă că
valorile cele mai înalte ale unei comunităţi politice sunt statul şi îndeplinirea corespunzătoare de către
reprezentanţii acestuia a îndatoririlor ce le revin: „…Căci un stat bine guvernat este pentru noi scutul cel mai
sigur, toate sunt cuprinse în el. Dacă e puternic toate sunt puternice, dacă e distrus, toate cad în ruină”74.
Sofiştii. Sofiştii75 au avut orientări diferite cu privire la problema puterii şi a „artei politice”. În timp
ce partizanii democraţiei sclavagiste, contemporani ai lui Pericle, precum Protagoras76, au relevat necesitatea
participării tuturor cetăţenilor la rezolvarea treburilor politice ale cetăţii şi şi-au dedicat activitatea acestui
scop, partizanii aristocraţiei, între care Kalicles, considerau că numai cei bogaţi şi puternici aveau această
menire. Kalicles a fost, astfel, printre primii gânditori care au pus problemele politicii în termeni de interese
şi de dominaţie a unor membri ai societăţii asupra celorlalţi.
Cu toate dezacordurile ce au existat între sofişti în chestiuni fundamentale precum esenţa dreptăţii sau
superioritatea relativă a democraţiei sau oligarhiei77, mai toţi admiteau că oamenii sunt inegali şi, în
consecinţă, era aproape unanim recunoscută necesitatea, într-o comunitate bine organizată, a unei ierarhii
sociale şi politice. Protagoras era de părere că toţi oamenii - sau, mai precis, toţi adulţii de sex bărbătesc –
sunt înzestraţi cu capacitatea de a participa la procesul deciziei politice, însă nu toţi în aceeaşi măsură. Drept
pentru care este nevoie de educatori (de sofişti, ca el) din rândul cărora să se recruteze liderii politici. Sunt
temeiuri pentru a crede că astfel de idei netezeau calea acceptării în practică a elitei conducătoare (care
exercita puterea).
Socrate. Socrate78 a relevat legitimitatea puterii în raport cu indivizii, fundamentând-o pe caracterul
sacru al legilor şi pe credinţa supuşilor în infailibilitatea lor. Socrate considera regalitatea şi tirania ca pe
două puteri deosebite: dacă prima era în acord cu voinţa cetăţenilor şi legile statului, cea de-a doua nu
respecta alte legi decât bunul plac al tiranului. Potrivit concepţiei sale, modalităţile de exercitare a puterii
erau aristocraţia (prin care desemna statul condus de cetăţeni potrivit legilor - în conformitate cu opiniile
sale pro-aristocratice), plutocraţia (statul în care cei de la putere erau aleşi în funcţie de avere) şi democraţia
(statul în care puterea se afla în mâinile tuturor cetăţenilor).
Sunt interesante, în context, câteva caracterizări-cheie ale supunerii politice, făcute de ilustrul filosof:
a) statul este comparat cu un părinte; cetăţenii îi datorează supunere, atât pentru foloasele pe care le primesc,
cât şi ca urmare a faptului că depind în mod „natural” de acesta; b) relaţia stat-cetăţean este la fel de
asimetrică precum cea dintre părinte-copil sau chiar stăpân-sclav; cel din urmă nu poate riposta dacă e lovit,
ci trebuie să se supună tratamentului inegal; c) faptul că un individ trăieşte într-o cetate pe care ar putea să o
părăsească, dar nu o face reprezintă un consimţământ tacit de a se supune legilor ei; d) nesupunerea faţă de o
lege sau alta este apreciată ca provenind dintr-un spirit de nesupunere faţă de întregul sistem de legi79.
73
Filosof (460-370 î.Hr.), originar din oraşul Abdera, întemeietorul atomismului (atomii erau consideraţi particule de materie
practic imperceptibile, necreate, eterne, indivizibile, amorfe, lipsite de dinamism lăuntric, invariabile şi aflate în continuă mişcare)
în Grecia. Democrit a scris numeroase lucrări în toate domeniile de cunoaştere ale timpului său, din care s-au păstrat doar puţine
fragmente.
74
*** Antologie filozofică. Filozofia antică, vol. 1, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1975, p.34.
75
Denumire dată în Grecia antică (din gr. „sophistes” - „înţelept”), în perioada de înflorire a democraţiei sclavagiste (sec. V î.Hr.)
profesorilor care predau, cu plată, cunoştinţe de politică, literatură, retorică, filosofie, urmărind în special pregătirea tineretului
pentru participarea la viaţa publică. Sofiştii s-au remarcat adesea prin atitudinea lor critică, uneori relativistă, faţă de poziţiile
tradiţionale, morale şi religioase.
76
Filosof (481-411 î.Hr.), originar din Abdera. Întemeietorul sofisticii. A fost unul dintre primii gânditori greci care au pus la
îndoială existenţa zeilor. Cartea sa, „Despre zei”, a fost arsă, iar el silit să părăsească Atena.
77
Termen ce provine din limba greacă („oligos” - „puţin”, „arhe” - conducere). În Grecia antică, oligarhia era o formă de
guvernământ degenerată, născută prin coruperea aristocraţiei şi caracterizată prin dominaţia bogaţilor şi înlăturarea sărăcimii de la
participarea la conducerea „cetăţii” (Platon), respectiv, o formă injustă de guvernământ în care puterea era exercitată de câţiva, în
folosul lor egoist şi nu în vederea binelui general (Aristotel).
78
Filosof (469-399 î.Hr.), promotor al „maieuticii” - arta de a descoperi la interlocutor ceea ce el crede că nu ştie şi al „dialecticii”
- metodă care determină, prin tehnici speciale, descoperirea adevărului. Socrate a stimulat dezvoltarea logicii şi în special a teoriei
noţiunii şi a inducţiei. Preocuparea sa pentru definirea sensului noţiunilor morale a dus la dezvoltarea teoriei etice. Viziunea
socratică asupra naturii şi omului poartă pecetea spiritului religios. Socrate nu a lăsat scrieri, deoarece îşi prezenta învăţătura oral.
Personalitatea şi ideile sale, în jurul cărora persistă multe neclarităţi, sunt cunoscute din mărturiile lui Xenofon („Memorabilele”),
Platon (Socrate este personajul principal al tuturor dialogurilor platonice), Aristotel etc..
79
David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, p. 686.
Platon80, cel care a pus bazele filosofiei politice, arăta că puterea sau dominaţia (arché) rezultă din
necesitatea supunerii faţă de conducători, consideraţi întruchiparea virtuţii. Concepţia lui Platon cu privire la
putere este cuprinsă mai ales în lucrările „Republica” („Politeia”), în care pledează pentru statul ideal,
întemeiat pe o guvernare personală, efectivă şi „Legile” („Nomoi”), în care se referă la statul cel mai apropiat
de cel ideal, supus nu conducerii personale, ce poate deveni abuzivă, ci autorităţii legilor.
În concepţia lui Platon, statul, care trebuie să asigure supunerea celor mulţi faţă de conducători pentru
rezolvarea treburilor cetăţii, avea valenţe preponderent morale. Puterea statului se întemeiază, în ultimă
instanţă, pe cultivarea la cetăţeni a simţului dreptăţii (justiţiei), cea mai de seamă dintre virtuţi, expresie a
conştiinţei datoriei civice a acestora, determinantă pentru integrarea organică a fiecărui individ în stat şi
pentru realizarea unei strânse şi benefice legături între conducători şi conduşi.
Rolul puterii constă, în filosofia politică a lui Platon, în integrarea cât mai „organică” a fiecărei
stări sociale (clasa conducătoare - filosofii - , a cărei principală virtute era înţelepciunea; militarii,
caracterizaţi, în mod special, prin curaj, apărătorii statului contra duşmanilor interni şi externi; clasa
producătoare - agricultorii şi meseriaşii - , căreia trebuia să-i fie proprie stăpânirea de sine şi care era necesar
să întreţină, prin munca ei, celelalte clase) şi menţinerea echilibrului între acestea. În „Republica”, Platon
consideră că oamenii care au capacitatea de a înţelege raţional lumea şi societatea în care trăiesc trebuie să-i
conducă pe cei lipsiţi de ea şi că, în consecinţă, singura cale de înfăptuire a dreptăţii politice este de a
încredinţa celor absolut înţelepţi şi drepţi puterea absolută: filosofii trebuie să devină regi. Teoria politică
mai târzie a lui Platon („Omul politic”, „Legile”), la fel de ideală şi de improprie aplicării practice, relevă o
schimbare importantă de atitudine: până la ivirea regelui-filosof, care graţie cunoaşterii poate cârmui fără
legi, e mai bine să respectăm legile. O dată ajuns la această concluzie, interesul pentru cârmuitorul-filosof
ideal a pălit şi preocuparea principală s-a îndreptat spre evidenţierea importanţei legilor în
activitatea/existenţa statelor81.
Specific concepţiei platoniciene este că supunerea celor mulţi faţă de putere nu avea la bază
constrângerea violentă, ci mitul recompenselor din lumea de apoi. Încercarea de a fundamenta autoritatea
puterii doar pe constrângerile raţiunii, deci pe morală, poartă pecetea filosofiei politice a şcolii lui Socrate şi a
fost taxată, în epocile următoare, drept mai puţin realistă.
Deşi epoca lui Platon a fost marcată de decăderea aristocraţiei şi a rânduielilor tradiţionale, sistemul
său de gândire politică a vizat consolidarea acestei autorităţi tradiţionale şi prevenirea dezechilibrului său.
Concepţia marelui gânditor grec a fost întemeiată pe ideea de realizare a binelui comun, dar nu a putut
ascunde caracterul ei elitist.
Aristotel. În concepţia lui Aristotel82, cel mai de seamă filosof al antichităţii, puterea pe care o
exercită statul se întemeiază, la fel ca la Platon, pe morală. Statul este conceput ca o „societate etică”, care
are menirea de a instaura dreptatea socială, întemeiată pe respectarea legii egalităţii între oamenii liberi.
Raportul dintre stabilitatea internă a puterii şi starea economică a diferitelor categorii sociale a fost
analizat pe larg în opera sa politică. În „Politica”, Aristotel a definit polis-ul ca societatea perfectă, adică
suficientă sieşi, în care omul poate realiza viaţa cea mai bună, adică fericirea. Polis-ul este uniunea mai
multor familii şi cămine, întemeiată pe natura de „animal politic” a omului, care este făcut să locuiască în
80
Filosof (427-347 î.Hr.) care a avut o concepţie proprie cu privire la organizarea politică a societăţilor umane. În jurul anului 387
î.Hr., a întemeiat la Atena propria sa şcoală, Academia platoniciană. Opiniile sale politice sunt expuse în „Republica”, lucrare
constituită din zece cărţi, care au fost probabil scrise în jurul anului 370 î.Hr., sub formă de dialoguri între diferite personaje. Platon
distinge diferite tipuri de organizare socială: timocraţia (dominaţia onoarei), oligarhia (dominaţia celor bogaţi), democraţia
(dominaţia libertăţii) şi tirania (dominaţia tiranului). Platon le opune un proiect utopic, statul ideal sau cetatea ideală (kallipolis) în
care societatea este strict ierarhizată şi exclude posibilitatea jocului democratic. Potrivit concepţiei sale, statul ideal ar trebui
condus de filosofi datorită înţelepciunii proprii. În lucrarea sa „Legile”, a regândit organizarea ideală a cetăţii, înlocuind dominaţia
filosofilor cu dominaţia unei legi impersonale care se impune tuturor.
81
David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, p. 568-569.
82
Filosof (384-322 î.Hr.), considerat întemeietorul ştiinţei politice, originar din Stagira. Discipol al Platon, Aristotel a întemeiat
propria sa şcoală filosofică în Atena, Liceul. Opera sa, care a exercitat o influenţă majoră asupra gândirii politice ulterioare, este
„Politica”, lucrare neomogenă, constituită din note, observaţii şi comentarii. Aristotel a respins concepţia lui Platon despre cetatea
ideală în care se exclude posibilitatea jocului democratic. El era adeptul practicării democraţiei, acceptării diversităţii grupurilor
sociale, instituţiilor şi opiniilor exprimate de locuitorii cetăţii. Aristotel a arătat necesitatea supunerii tuturor faţă de lege şi reguli
(nomos). Constituţia (politeia) este conceptul-cheie în analiza aristotelică a realităţilor politice. Ea defineşte identitatea fiecărui stat
(polis) şi exprimă ordinea (taxis), care permite cea mai bună realizare a omului în raport cu potenţialitatea sa. Opere principale:
„Metafizica”, „Fizica”, „Despre suflet”, „Organon”, „Politica”, „Poetica”, „Etica nicomahică”, „Istoria animalelor”.
polis. Spre deosebire de familie, care este o societate de indivizi inegali (ea cuprinde, în afară de părinţi şi fii,
şi pe sclavi, care nu ştiu să se conducă singuri), polis-ul este o societate de oameni liberi şi egali (formată din
capii familiilor lor), ce trebuie să aibă o formă de conducere diferită de cea a familiei. Ordinea funcţiilor
interne în cadrul polis-ului, inclusiv aceea a conducerii supreme, este stabilită de constituţie (politeia), care
putea fi monarhică (conducerea unuia singur), oligarhică (conducerea bogaţilor) sau democratică
(conducerea săracilor). Conform lui Aristotel, cea mai bună constituţie este cea intermediară între aristocraţie
şi democraţie, numită politeia, constituţia prin excelenţă, în care majoritatea cetăţenilor se află într-o situaţie
socială medie, adică nu sunt nici prea bogaţi, nici prea săraci. Aceasta este şi constituţia cea mai stabilă, în
timp ce altele pot face obiectul unor revizuiri sau răsturnări permanente. Conform celei mai bune dintre
constituţii, cetăţenii guvernează pe rând, pentru a fi apoi liberi să se dedice activităţilor care au scopul în ele
însele şi în care constă fericirea83.
Cetatea ideală, considera Stagiritul, ar fi aceea în care fiecare cetăţean (numai cetăţenii, în timp ce
sclavii, ca şi oamenii liberi, ce trăiau de pe urma agriculturii şi meşteşugurilor, erau excluşi) poate, graţie
legilor, să practice cât mai bine virtutea şi să-şi asigure maximum de fericire. Erau îndeobşte cunoscute trei
forme de guvernământ normale, monarhia, aristocraţia şi democraţia şi, corespunzător lor, trei forme
degenerate, tirania, oligarhia şi demagogia. În sine, fiecare dintre cele trei forme normale posedă suficiente
virtuţi pentru a se impune ca forme de guvernământ, cu condiţia să apere interesul comun. Garanţia cea mai
mare o prezenta, în acest context, democraţia.
În concepţia aristotelică, pacea internă (echilibrul social) poate fi grav periclitată de acumularea
nemulţumirilor şi a sărăciei în rândul unor largi categorii sociale, precum şi a puterii şi privilegiilor de către o
oligarhie minoritară (formată din oameni bogaţi). Garanţia cea mai solidă a echilibrului social constă, prin
urmare, în existenţa unei clase mijlocii numeroase84 şi în evitarea exceselor şi abuzurilor de putere. Funcţia
puterii politice este, deci, aceea de a asigura stabilitatea şi coeziunea socială (armonia) între diferitele clase
care alcătuiesc polis-ul (statul-cetate).
ROMA. Gânditorii antichităţii romane au acordat o importanţă aparte, în operele lor, abordării din
diverse unghiuri a problematicii puterii, inclusiv a relaţiei acesteia cu autoritatea85, cu atât mai mult cu cât
Roma a exercitat în epocă o influenţă politică şi militară covârşitoare, raportată la gestionarea unui teritoriu
de dimensiuni imperiale.
PERIOADA REPUBLICANĂ (510/9-27 î.Hr.). Cicero. Teoria şi practica politică romană antică au
marcat o deosebire între putere şi autoritate. Caracteristica celor care reprezentau autoritatea era aceea că nu
aveau putere. Este semnificativ, din această perspectivă, că prin formula „ Cum potestas in populo,
auctoritas in senatu sit” („Pe când puterea este a poporului, autoritatea aparţine Senatului”), Marcus Tullius
Cicero86 făcea distincţia între putere, ca o calitate a corpului politic (poporul), şi autoritate, ca exerciţiu şi
calitate a guvernanţilor (Senatul). Deşi Senatul nu exercita puterea, opiniile sale aveau autoritate (reprezentau
mai mult decât un sfat şi mai puţin decât un ordin), ceea ce însemna că de ele trebuia să se ţină seama, fără să
fie nevoie, pentru aceasta, de a se recurge la ordin sau la constrângerea exterioară87.
Cicero a recomandat ca formulă ideală de guvernământ pe aceea care ar reuni elemente din
guvernarea monarhică (consulii), aristocratică (senatul) şi democratică (adunările cetăţenilor). Numai într-un
asemenea stat puterile se puteau echilibra: consulii aveau prerogative aproape regale fără să fie regi, senatul
reprezenta interesele aristocraţiei, iar adunările, pe cele ale poporului. Dar echilibrul urma să se realizeze

83
De Agostini, Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, p. 66.
84
„Este evident - scria Aristotel, în acest sens - că asociaţia politică este cea mai bună când este formată din cetăţeni cu avere
mijlocie”. Avantajele relevate de Stagirit erau următoarele: se restabileşte echilibrul, eliminându-se situaţiile extreme, bogăţia şi
sărăcia; se elimină posibilitatea tiraniei şi demagogiei, căci cele două excese ar duce la asemenea forme politice degenerate; se
asigură solidaritatea socială, nemaiexistând grupări care să se răzvrătească (apud Ovidiu Trăsnea, Nicolae Kallós - coordonatori -,
op. cit., p. 200-201).
85
Din lat. „auctoritas”, ce derivă din verbul „augere” - „a consolida”, cu trimitere aici la consolidarea temeliei politice a ţării.
86
Filosof, orator, scriitor şi om politic (106-43 î.Hr.). A ilustrat proza şi elocinţa latină prin discursuri politice („Catilinarele”,
„Filipicele”), pledoarii juridice şi tratate de retorică şi stil. Ideile sale expuse în „De Republica” (54-52 î.Hr.), sub formă de dialog,
se referă la structurile politice adecvate statului roman. În „Despre stat”, a adus un elogiu ştiinţei politice, considerată doctrina
maeştrilor virtuţii şi adevărului. Gânditor eclectic, optând pentru platonism în teoria cunoaşterii şi pentru stoicism în etică, a
introdus în cultura latină temele metafizicii greceşti şi a contribuit în mod esenţial la constituirea terminologiei filosofice europene.
87
Apud Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, op. cit., p. 272.
numai în condiţiile în care domnea dreptatea. Fără ea formele tradiţionale de guvernământ ar degenera în
tiranie88, oligarhie şi ohlocraţie (domnia gloatei).
Gânditorul roman a dedus din realităţile politice ale timpului că poporul scăpase de sub control şi că
în jocul liber dintre instituţiile republicane nu mai era posibil să fie ţinut în frâu. Singura soluţie, considerată
plauzibilă, era trecerea la o formă de dirijism, respectiv la cea a statului în fruntea căruia se afla un singur
îndrumător sau mentor: „…poporul nostru în timp de pace e stăpân absolut şi-i ameninţă şi pe demnitari…;
dar în timp de război se supune ca şi cum ar asculta de un rege…iar în războaiele grele strămoşii noştri au
socotit că e bine ca toată autoritatea să fie în mâinile unui singur om”89. Prin această concepţie, Cicero a
furnizat, aproape fără să vrea, un argument politic pe care s-a fundamentat principatul (monarhia absolută
disimulată) edificat, în perioada următoare, de Octavianus Augustus.
PERIOADA IMPERIALĂ (27 î.Hr. - 476 d.Hr). Seneca. Gândirea politică romană a căpătat, ulterior,
noi dimensiuni, îmbogăţindu-se substanţial prin contribuţia lui Seneca90. Ilustrul filosof a abordat câteva
probleme politice de interes major pentru societatea romană contemporană, între care cele ale
guvernământului republican şi imperial, ale sclaviei şi ordinii sociale. Analizele sale revin constant la tema
codului moral al conducătorului politic, fără o preocupare susţinută de conexare a comportamentului acestuia
cu cadrul instituţional existent. În tratatul politic intitulat „Despre clemenţă” („De clementia”), dedicat
împăratului Nero, Seneca arăta, astfel, că virtutea caracteristică a monarhului (ce are o putere nelimitată, pe
care o exercită după bunul său plac) este atitudinea clementă faţă de supuşi.
Pliniu cel Tânăr91 a justificat, în lucrarea „Panegiricul lui Traian”, autoritatea imperială. În concepţia
sa, toate puterile în stat trebuiau să aparţină principelui, care veghea ca însăşi providenţa. Autoritatea acestuia
nu era însă absolută, ci limitată de cerinţele dreptului şi ale umanităţii.
Un alt reprezentant de marcă al gândirii politice din această epocă, Marcus Aurelius92, a fixat, în
„Cugetări”, reperele esenţiale ale „portretului” principelui ideal: să respecte legea, să fie binevoitor, moderat,
să fie un educator. Sunt relevante, astfel, sfaturile date urmaşului său: „Ia seama să nu te cezarizezi…Fii
simplu, bun, curat, grav, serios, iubitor de dreptate, temător de zei, binevoitor, omenos, neclintit întru
împlinirea datoriei”93.

4.1.2. EVUL MEDIU

Fenomenul puterii politice a fost reprezentativ, cu nuanţele necesare, şi în epoca medievală, această
situaţie materializându-se, între altele, în preocuparea filosofilor de a încerca să o definească şi să îi abordeze
caracteristicile, amestecând elemente proprii fenomenelor fizice, biologice, psihice şi sociale. Gândirea
politică a epocii feudale a fost marcată de contradicţia dintre tendinţele teologice94, religioase (manifestate
mai ales sub forma catolicismului) şi cele laice, între care s-a desfăşurat o luptă, nu de puţine ori înverşunată,
pentru supremaţie.
Sfântul Augustin şi Toma d'Aquino au fost poate cei mai importanţi reprezentanţi ai clericalismului95,
curent de gândire filosofică, dar şi politică care a militat pentru întărirea şi consolidarea influenţei bisericii şi
clerului în viaţa politică.

88
Termen ce provine din limba greacă („tyranos” - „stăpân”) şi care, în Grecia antică, desemna conducerea statului şi cetăţilor de
către o singură persoană, care avea puteri nelimitate, conducea fără aprobarea vreunei instituţii politice şi nu răspundea în faţa nici
unei instanţe de actele sale, nefiind ales şi nemoştenind funcţia. Puterea pe care o exercita era autoritară şi opresivă.
89
Apud Ovidiu Trăsnea, Nicolae Kallós (coordonatori), op. cit., p. 198.
90
Filosof şi om de stat (4 î.Hr.-65 d.Hr.), unul dintre principalii sfetnici ai împăratului Nero, în perioada de început a domniei
acestuia. Autor al unor scrieri politice, tratate filosofice şi drame în versuri.
91
Caius Plinius Caecilius Secundus (62-cca 113) a fost scriitor şi demnitar în timpul împăraţilor Diocleţian şi Traian. Cele zece
cărţi de Epistole oglindesc viaţa societăţii romane contemporane şi constituie o importantă sursă de informaţie istorică.
92
Marcus Aurelius a fost filosof neostoic şi împărat roman (între 161-180). Principala sa operă, „Cugetări”, are un caracter
eclectic.
93
Apud Ovidiu Trăsnea, Nicolae Kallós (coordonatori), op. cit., p. 211.
94
Teologia (din gr. „theos” - „Dumnezeu” şi „logos” - „învăţătură”) este disciplina religioasă care are ca scop să demonstreze, pe
cale teoretică, existenţa lui Dumnezeu, să argumenteze calităţile pe care religia le atribuie acestuia şi să releve relaţiile pe care le-ar
fi stabilit Dumnezeu cu lumea şi cu fiinţa umană.
95
Din gr. „kleros” - „ales de soartă”, „preoţime”. Termen ce desemnează tendinţa clerului (mai ales a celui din biserica catolică) de
a-şi întări poziţia şi influenţa în viaţa politică a societăţii.
Sfântul Augustin. În lucrarea „Despre cetatea lui Dumnezeu” („De civitate dei”), Sfântul Augustin
(Aurelius Augustinus)96 s-a preocupat de raporturile dintre stat, ca putere laică, şi biserică, ca putere
spirituală. Augustin arata că biserica este organizaţia „vitală şi reală”, îndreptăţită să-şi asume un rol
precumpănitor în societate, în timp ce statul (rezultat al „păcatului originar”) era redus la un rol secundar,
inferior bisericii, prin care trebuia doar să apere şi să preamărească autoritatea acesteia. Este discutabil dacă
el a urmărit subordonarea statului faţă de biserică, pentru că statul, în viziunea sa, nu era braţul secular al
bisericii, ci o instituţie distinctă, pe care biserica trebuia s-o consilieze.
Conform Sfântului Augustin, existenţa socială (civitas) presupune asocierea oamenilor pe baza unui
consens primar şi a unei comunităţi de interese. Scopul urmărit este pacea cetăţii, care reprezintă „concordia
bine ordonată a cetăţenilor în guvernare şi supunere”. „Cetăţii lui Dumnezeu” (civitas dei, Ierusalimul) îi
este opusă „cetatea terestră” (civitas terrena, Babilonia sau Roma), caracterizată prin iubirea de sine, lupta
dintre impietate şi ceea ce este sfânt şi condusă de statul terestru, care nu are o existenţă veşnică. Cea dintâi
caută pacea veşnică, cea de-a doua, bunăstarea. În cursul istoriei, cele două cetăţi se amestecă, separarea
celor buni de cei răi având loc în lumea de dincolo şi încheindu-se prin Judecata de Apoi.
Cârmuirile sunt instituite cu încuviinţarea divină, ca mijloace de menţinere a ordinii şi păcii civile. O
comunitate dreaptă nu poate fi decât o mulţime de oameni raţionali uniţi prin iubirea comună de Dumnezeu,
nu prin aspiraţia comună la binefacerile materiale aduse de ordinea socială. Creştinii chemaţi să exercite
puterea seculară trebuie să-şi asume cu adevărat responsabilităţile pentru menţinerea ordinii şi păcii civile,
fiind însă conştienţi că în fiecare caz cunoaşterea lor e supusă greşelii şi că li se poate întâmpla să ia decizii
după ce s-au înşelat tragic în judecarea unei situaţii.
Ideile expuse în lucrarea „Despre cetatea lui Dumnezeu” au exercitat o influenţă puternică în evul
mediu creştin, dar au stârnit şi interesul larg al celor ce s-au ocupat, până astăzi, de problemele ştiinţei
politice.
Toma d'Aquino97, un alt reprezentant de frunte al ideologiei politice clericale, a încercat să
fundamenteze, în lucrările sale „Despre legi”, „Despre regat” şi „Summa Theologiae”, suveranitatea absolută
a puterii papale. El a enunţat principiul „armoniei” dintre ştiinţă (întemeiată pe raţiune), şi religie (întemeiată
pe credinţă), afirmând că ştiinţa şi filosofia tind spre adevărul unic, care ar fi cel promovat de religie.
În lucrarea „Despre regat”, Toma d'Aquino arăta că „În legea lui Christos, regii trebuie să fie supuşi
preoţilor”98, dar prevenea, în acelaşi timp, că din supunerea puterii civile faţă de cea ecleziastică nu trebuie să
rezulte şi absorbţia statului de către biserică. Conform concepţiei sale, originea şi legitimitatea puterii rezidă
în divinitate, dreptul poporului de a se guverna singur decurgând din voinţa divină.
„Summa Theologiae”99 (1266-1273) este considerată, pe bună dreptate, cea mai prestigioasă sinteză a
teologiei şi filosofiei catolice medievale. În conţinutul ei, autorul a făcut distincţii între diferite tipuri de legi,
specifice jurisdicţiei statului şi jurisdicţiei bisericii, pledând pentru armonizarea acestora. Gânditorul catolic a
relevat, astfel, existenţa legii eterne (ca expresie a înţelepciunii divinităţii, lege ce guvernează întregul
cosmos), legii divine (aşa cum este exprimată în scrierile sfinte), legilor naturii şi legilor umane pozitive
(care servesc realizării unei vieţi sociale paşnice).
Totalitatea legilor umane trebuie să aibă drept scop binele comun al cetăţii sau al statului. Legea
umană este promulgată de cârmuitorul comunităţii în conformitate cu regimul politic particular al acesteia. În
opinia lui Toma d'Aquino, monarhia este cel mai bun regim politic, cu condiţia să aibă caracterul unui

96
Teolog, filosof, moralist (354-430 d.Hr.), unul dintre principalii arhitecţi ai teoriei politice latin-creştine, într-o civilizaţie romană
aflată în declin. Cel mai de seamă dintre „părinţii” latini ai Bisericii, Sfântul Augustin a exercitat o influenţă capitală asupra
teologiei occidentale. A fost canonizat de Biserica catolică. Ecouri ale operei sale apar în mod clar la filosofii şi scriitorii epocii
moderne şi contemporane: G.W.F. Hegel, S. Kirkegaard, H. Bergson, M. Blondel, F. Mauriac, P. Claudel. Opere majore: „Despre
nemurirea sufletului”, „Despre liberul arbitru”, „Confesiuni”, „Despre Trinitate” (399-426), „Despre cetatea lui Dumnezeu” (413-
426).
97
Călugăr dominican şi teolog catolic italian (1211-1274), discipol al teologului, filosofului şi omului de ştiinţă german Albert cel
Mare (1206-1280). Toma d'Aquino a exercitat o puternică influenţă în sfera gândirii politice. A predat teologia la Paris, Roma,
Bologna şi Neapole. Sub impactul filosofiei aristotelice, a căutat să armonizeze tezele raţionaliste cu adevărurile relevate ale
credinţei creştine. Scopul său a fost să elaboreze un sistem complet al credinţei catolice în manieră scolastică. A fost canonizat în
1323, iar în 1879 sistemul lui a fost declarat de Vatican ca filosofia oficială a catolicismului.
98
Apud Ovidiu Trăsnea, Nicolae Kallós (coordonatori), op. cit., p. 462.
99
Sintagma semnifică o lucrare concepută să conţină totalitatea cunoştinţelor umane şi adevărul divin nu numai cu privire la
politică, ci şi la aspiraţia omului spre lumea de dincolo, spre mântuire.
guvernământ mixt, format din nobili şi sfătuit de aceştia, şi să reflecte opiniile înţelepţilor, ale bogaţilor şi ale
întregului popor. Organizarea eficientă a puterii într-o cetate sau într-un regat se realizează numai atunci
când conducătorul unic este virtuos şi este ales de cei care i se subordonează.
Dacă în scrierile sale timpurii, d'Aquino a susţinut că legile iraţionale, instituite nu de suverani
animaţi de binele obştii, ci de tirani ce se preocupă doar de interesele proprii, nu sunt obligatorii, ulterior şi-a
nuanţat atitudinea. În „Summa Theologiae”, el a completat referirile anterioare pe această temă, spunând că
dacă dezordinea şi tulburările ce s-ar isca în urma răsturnării tiranului de către comunitate ar determina
prejudicii şi dereglări şi mai mari decât cele existente, răsturnarea cârmuirii nu este indicată100.
Toma d'Aquino a justificat teocraţia101. În acest sens, el a arătat că autoritatea politică trebuie să se
armonizeze cu autoritatea religioasă, autonomia celei dintâi fiind limitată de subordonarea necesară a vieţii
pământeşti faţă de viaţa eternă, în înţelesul creştin. Interesele comune ale credincioşilor şi binele lor spiritual
au fost plasate de teologul catolic în sfera de competenţă a Bisericii, ca educator ce promovează viaţa întru
virtute; în felul acesta, el a pledat în favoarea armoniei dintre cele două jurisdicţii, a bisericii şi a statului în
cadrul comunităţii creştine. Fericirea pământească trebuie promovată în aşa fel, încât să ducă la fericirea din
ceruri.
Gândirea politică islamică. Între cele trei mari genuri de teoretizare politică din cadrul islamului,
alături de cel religios-juridic şi cel filosofic, se regăseşte acela exprimat în „oglinda principelui” (culegeri de
maxime morale şi practice, întocmite de teologi, jurişti, demnitari etc. spre a servi ca instrumente ale
conducerii statului).
Scrierile din genul„oglinda principelui” prezintă cele trei feluri ale regalităţii: cea bazată pe religie,
evident cea mai bună şi mai prielnică mântuirii; cea bazată pe raţiune, care asigură buna rânduială a lumii;
cea dominată de pasiune şi capriciu, care reprezintă calea sigură spre pierzanie în lumea de aici ca şi în cea de
dincolo. Ele afirmă ² 耀 imatul suveranului în raport cu supuşii, consideraţi o masă amorfă şi nu un corp
politic, a căror coeziune nu poate fi asigurată decât de ierarhie. Suveranul este umbra lui Dumnezeu pe
pământ şi stă în raport cu supuşii săi precum Dumnezeu cu creaţia sa.
Cea mai privilegiată idee morală în cugetările din categoria menţionată este cea de dreptate. Prin
dreptate se înţelege reglementarea vieţii practice în conformitate cu cerinţele stabilităţii sociale şi politice. În
acest sens, Abū Hammū a arătat, foarte sugestiv, că nu poate exista „putere fără armată, armată fără bani,
bani fără impozite, impozite fără prosperitate şi prosperitate fără dreptate”. Dreptatea asigură, astfel,
menţinerea unei cârmuiri deopotrivă religioase şi raţionale, în timp ce capriciul favorizează nedreptatea102.

4.1.3. EPOCA REFORMEI103

Gânditorii care au deschis calea lichidării eşafodajului instituţional al puterii religioase şi afirmării
puterii laice au fost Martin Luther şi Jean Calvin.
Martin Luther104 a respins autoritatea bisericii catolice şi a arătat că autoritatea civilă, laică este cea
pe care ar trebui să se reazeme ordinea lumii, punând totuşi la baza acestei ordini „libertatea interioară” pe
care o aduce cu sine credinţa în divinitate şi recunoaşterea de către popor a viabilităţii relaţiilor feudale de
proprietate.
Jean Calvin. Jean Calvin105 a fost mai radical decât Martin Luther. Mai ales în lucrarea intitulată
„Instituţia religiei creştine” (1536-1559), Calvin a sfidat, la rândul său, autoritatea bisericii catolice,
100
David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, p. 755.
101
Teocraţia postulează supunerea puterii laice, temporale, faţă de cea bisericească, considerată ca reprezentantă a puterii divine,
eterne.
102
David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, p. 292-293.
103
Termenul „reformă” face referire la perioada ce cuprinde mişcările de reformă religioasă care au debutat în 1520 şi s-au
cristalizat rapid în biserici distincte. Intenţia declarată a acestor mişcări a fost de a promova „cauza Evangheliei”, „restaurarea”,
„reînnoirea”, „reformarea” sau „restituirea” adevăratei religii, revenirea la izvoarele neîntinate ale creştinismului scriptural (de la
„Scriptură”), fără adaosuri şi alterări. Iniţiată pentru reînnoirea ordinii religioase a bisericii catolice, Reforma a avut drept conţinut
şi lupta ţărănimii, sărăcimii oraşelor, a burgheziei şi a unei părţi a nobilimii pentru răsturnarea regimului feudal şi adaptarea
organizării societăţii la condiţiile generate de apariţia şi dezvoltarea capitalismului.
104
Teolog şi reformator religios german (1483-1546). Doctor în teologie (1512) şi autorul unor teze (în număr de 95), considerate
ca punct de plecare al Reformei (care s-a manifestat începând cu 1517). A comentat în întregime Biblia, traducând-o integral în
limba germană, după originalul ebraic şi grecesc. S-a dedicat, aproape în totalitate, exegezei Vechiului Testament. Teologia
luterană a sfintelor taine şi a Bisericii a avut parte de o amplă şi importantă dezvoltare în protestantism.
considerând că singura putere legitimă este cea laică, deoarece decurge direct din suveranitatea divină.
Tezele capitale ale lucrării menţionate sunt „Autoritatea este o ordine dorită de Dumnezeu şi, prin urmare,
respectabilă sub forma în care Providenţa a hotărât să ne-o transmită” şi mai ales „…nu există putere
decât pentru a conduce pe oameni după bunăvoinţa dumnezeiască”106. Ele nu pot ascunde relaţia de
subordonare a libertăţii faţă de ordinea societăţii contemporane autorului, care este prezentată ca izvorând din
ierarhia natural-divină.
*
Prin opera lor teoretică şi practică, cei doi reprezentanţi ai Reformei şi-au adus contribuţia la erodarea
autorităţii bisericii catolice, deschizând drum afirmării valorilor politice burgheze.

4.1.4. RENAŞTEREA

Ampla şi rodnica mişcare de idei, în esenţa ei antifeudală şi anticlericală, a Renaşterii şi-a manifestat
caracterul înnoitor şi pe tărâmul gândirii politice. Procesele social-economice şi politice legate de afirmarea
burgheziei s-au oglindit în noi doctrine politice puse în slujba statului laic şi servind tendinţele acestuia de a
se realiza ca putere unitară şi centralizată.
Dezvoltarea gândirii politice a Renaşterii, între mijlocul secolului al XIII-lea şi secolul al XVI-lea, a
fost legată de apariţia în Italia a oraşelor-state independente. În această perioadă, ca urmare a atitudinii critice
faţă de biserică, manifestată de noii conducători politici (consuli, aleşi anual din rândul plebei şi al clasei
militare), s-au creat condiţii pentru relaxarea constrângerilor tradiţionale impuse guvernământului.
Niccoló Machiavelli. Dintre toţi gânditorii politici ai Renaşterii, florentinul Niccoló Machiavelli107 a
adus cea mai semnificativă contribuţie la studierea ştiinţifică a domeniului politic, motiv pentru care unii
exegeţi îi acordă titlul de părinte al ştiinţei politice moderne. Este semnificativ de menţionat faptul că
Machiavelli a realizat, în opera sa politică, o distanţare netă de gândirea religioasă în acest domeniu.
În „Discursuri asupra artei războiului”, Machiavelli a făcut consideraţii interesante referitoare la
originea, structura şi funcţiile statului şi ale puterii. Plecând de la distincţia pe care concepţia aristotelică o
face între materie şi formă, Machiavelli arată că „materia” statului este alcătuită din colectivitatea oamenilor
şi dintr-un anume teritoriu pe care aceasta vieţuieşte. Aceasta trebuie unită cu o „formă”, adică cu o
organizare politico-juridică, un „ordinamento” (ce presupune o conducere, forţă publică şi legi statornice),
care determină poporul să-şi impună voinţa şi suveranitatea. Pentru ca alcătuirea politico-statală să dureze, ea
are nevoie de „virtù”, noţiune care are ca punct de plecare conceptul aristotelic de „dynamis” şi care exprimă
voinţa, energia, forţa şi priceperea omului de stat, relevate ca şi calităţi esenţiale ale acestuia în exercitarea
misiunii încredinţate. Este important de reţinut că Machiavelli porneşte de la „virtù” pentru a-şi construi
teoria referitoare la rolul omului politic în edificarea statului şi a puterii.
În ciuda atitudinilor sale republicane, opera care condensează magistral concepţia politică a lui
Machiavelli este „Principele”, un tratat despre constituirea şi menţinerea regatului. În cadrul acesteia,
gânditorul florentin a arătat că statul este o asociaţie autonomă, cu propria sa moralitate şi propria sa raţiune
de a supravieţui în raport cu inamicii interni şi externi.
Puterea este cea care determină stabilitatea şi ordinea în societate. Oprindu-se asupra factorilor care
asigură eficienţa puterii, Machiavelli a arătat că unul dintre cei mai importanţi, forţa, este folosit mai mult
sau mai puţin adecvat de către conducătorul statului (Principele), în funcţie de abilitatea sa politică. În acest
sens, legile bune şi voinţa fermă a conducătorilor statului pot menţine ordinea. Sugestiile lui Machiavelli

105
Teolog francez (1509-1564), partizan al ideilor reformatoare ale lui Martin Luther. Pe lângă o uriaşă producţie de comentarii
biblice, cea mai importantă operă a sa rămâne „Instituţia religiei creştine” („Institutio Christianae religionis”), cartea de teologie
protestantă cea mai răspândită din Europa (din 1536 până în 1599 s-au numărat cel puţin 52 de ediţii, în diferite limbi naţionale, în
afară de cea latină). Reforma înfăptuită de Calvin a inspirat un complex de doctrine teologice, practico-pastorale şi etico-politice
intitulat calvinism, răspândit în Franţa, Ţările de Jos, Marea Britanie şi părţi ale Europei Centrale.
106
Apud Virgil Măgureanu, Puterea politică, p. 32.
107
Om politic, scriitor şi filosof italian (1469-1527). Ca secretar al cancelariei Republicii Florenţa, a îndeplinit numeroase misiuni
diplomatice în Italia, Franţa şi Germania şi a reformat armata. După înlăturarea se forţată de la putere, de către membrii familiei
Medici (1513), a elaborat marea majoritate a lucrărilor sale cu caracter istoric şi filosofic: „Principele” (scrisă în 1513 şi publicată
postum, în 1531), „Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius” (scrisă între 1513-1518 şi publicată postum, în 1532),
„Discursuri asupra artei războiului” (1519-1521), „Istoriile florentine” (1525) etc.. Opera teoretică a lui Machiavelli constituie o
reîntoarcere la filosofia politică a vechilor greci.
privesc calităţile şi comportamentul propriu al conducătorilor de stat pentru a regla tensiunile dintre popor şi
clasele avute şi pentru a instaura egalitatea într-un context economic inegalitar. El a oferit adevărate reguli
de conduită pentru succesul politic, situaţie care face din el descoperitorul naturii reale a raţiunii de stat. În
numele raţiunii de stat108, gânditorul florentin susţinea existenţa unor interese proprii de stat, în virtutea
cărora prinţul comandă oamenilor, iar interesul politic comandă prinţilor.
Politica este prezentată drept o artă pură a realizării, a menţinerii şi apărării puterii suveranului. În
acest context, orice iniţiativă va fi judecată în relaţie cu succesul pe care îl produce, cu eficienţa ei în lumea
faptelor. Procesele politice de slăbire sau de întărire a puterii sunt procese naturale, reglementate de legi
inexorabile. De aici şi totala autonomie a politicii faţă de criteriile morale sau religioase de judecată:
principele, în activitatea lui politică „…nu poate să aibă în vedere toate acele aspecte relevante pentru
oamenii care vor să fie buni; pentru a menţine Statul, el trebuie să acţioneze uneori împotriva credinţei,
împotriva milei, umanităţii, împotriva religiei”109. Virtuţile omului politic nu sunt, cu certitudine, virtuţile
creştine ale iubirii şi smereniei, ci mai degrabă viclenia vulpii şi forţa leului. Chiar şi cea mai îndrăzneaţă
iniţiativă umană („virtutea”) este totuşi constrânsă şi învinsă de împrejurări („hazard”). Numai deplina
cunoaştere a limitelor eficienţei propriei acţiuni poate să-l ajute pe omul politic să potenţeze şansele reuşitei,
care rămân însă dependente de întâmplare.
În pofida dificultăţii, care a monopolizat atâta atenţie, de a concilia ideile republicane din
„Discursuri” cu cele din „Principele”, gândirea lui Machiavelli este consecvent republicană, atât la nivel
ideologic, cât şi practic. Republicile nu numai că se pot adapta mai bine la schimbările politice şi sociale, dar
şansele de participare politică şi militară oferite de ele permit oamenilor să se realizeze mai deplin. El a intuit
de timpuriu puterea poporului sau a maselor („moltitudine”), putere datorată mai ales faptului că ele sunt
judecătorul ultim al oricărei acţiuni politice: „…lumea nu este făcută decât din oameni de aceştia,
obişnuiţi”110.
Modelul lui politic era Republica Romană şi, cu toate că a fost acuzat de lipsă de realism în admiraţia
sa totală faţă de Roma, miliţia cetăţenească înfiinţată de el în 1506 şi proiectul pentru guvernarea Florenţei
din 1520 dovedesc importanţa practică a acestui model. În concepţia lui Machiavelli şi a contemporanilor săi,
republicanismul clasic servea pentru justificarea puterii crescânde a statului, deoarece, aşa cum scria el în
„Discursuri”, „Cred că binele cel mai mare care poate fi făcut şi cel mai plăcut lui Dumnezeu este cel pe
care-l faci propriei ţări”111.
Machiavelli a disociat politica de teologie şi a gândit-o pe cea dintâi în termenii lumii reale, evitând
referirile la principii transcendentale. Este de reţinut că studiile politice ale gânditorului florentin au fost
dedicate scopului primordial al vieţii sale: crearea unui stat italian puternic, unit, liber şi declericalizat. El s-a
situat, astfel, printre precursorii teoriilor care au pregătit spiritual revoluţiile burgheze în urma cărora s-au
format statele naţionale.
Adevărata măreţie a gândirii sale constă în faptul că a participat la dubla tendinţă a politicii care se
afirma în acele vremuri, în plan teoretic, ca logică autonomă a puterii şi, în plan istoric, la structurarea ei în
forma suveranităţii absolute caracteristică pentru statul modern112.
Jean Bodin. Jean Bodin113, întemeietorul ştiinţei politice în Franţa secolului al XVI-lea, s-a preocupat
îndeaproape de cercetarea fenomenului suveranităţii pe care l-a pus în relaţie cu naşterea şi evoluţia puterii
politice a statului modern, ca putere supremă şi exclusivă bazată pe drept şi, în acelaşi timp, creatoare a
dreptului. Faptul că puterea politică nu era supusă nici unei alte puteri însemna, de fapt, recunoaşterea
supremaţiei puterii laice în raport cu cea a bisericii.
Conform gânditorului francez, caracteristica particulară a puterii, prezentată mai ales în lucrarea sa
intitulată „Şase cărţi despre Republică” (1576), era capacitatea acesteia de a emite legi cu valabilitate la
nivelul întregii societăţi. Deţinătorul ultim al puterii era suveranul (regele) a cărui voinţă se subordona totuşi
legilor divine şi naturii. În concepţia sa, statul se întemeia pe separarea dintre principe (unul) şi popor
108
Principiu conform căruia toate consideraţiile personale, inclusiv cele morale, trebuie să fie subordonate apărării intereselor de
stat.
109
Apud De Agostini, Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, p. 628.
110
Apud David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, 463.
111
Ibidem.
112
De Agostini, Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, p. 628.
113
Jurist şi filosof francez (1530-1596) a cărui contribuţie principală se referă la eliberarea autorităţii politice de constrângerile
medievale.
(multitudinea). Distincţia menţionată reprezenta temeiul guvernării. Prin a nu fi recunoscut dreptul supuşilor
de a încuviinţa sau de a respinge legile, Bodin a furnizat unul dintre fundamentele ideologice esenţiale ale
absolutismului monarhic, care a culminat cu domnia regelui Ludovic al XIV-lea.
Modelul de guvernare francez era caracterizat ca o „monarhie dreaptă”, pentru că în acest sistem
puterea absolută a monarhului era temperată de nevoia de a recunoaşte forţa dreptului natural114 şi a celui
divin115. Întocmai cum Dumnezeu este cârmuitorul atotputernic al universului, regele era atotputernic în sfera
sa; dar asemenea lui Dumnezeu, a cărui imagine era, el trebuia să-şi tempereze puterea prin dreptate. Deşi
regele avea dreptul de a emite legi fără consimţământul altcuiva, de a trece peste cutumă şi chiar de a ignora
legile existente, el nu trebuia să se folosească de aceste drepturi fără grija şi respectul cuvenite binelui
supuşilor săi. Dacă se ivea nevoia unor schimbări, el trebuia „să imite şi să urmeze pe Dumnezeul cel mare al
naturii, care pe toate le face simplu şi puţin câte puţin”. În practică, aceasta însemna o recunoaştere a rolului
indivizilor şi instituţiilor care luau parte la procesul de guvernare. Deşi minimaliza capacitatea oamenilor de
rând de a se autoguverna, Bodin era conştient că tiranii nu fac decât să strice ordinea naturală, provocând
teamă, ură şi nesupunere. Iar „scopul principal al comunităţii politice este de a prospera în evlavie, dreptate,
vitejie, cinste şi virtute”116.
Teoria expusă în lucrarea „Şase cărţi despre Republică”, făcea trimitere la suveranitate, ca
fundament pentru rezolvarea treburilor publice. Conform acestei teorii, modalităţile de exercitare a
suveranităţii constituie originea diverselor forme de regim: statul popular, statul aristocratic, statul monarhic.
Bodin a studiat funcţionarea acestor regimuri, considerându-le ca diferite forme de organizare socială.

4.1.5. EPOCA MODERNĂ

Thomas Hobbes. Prin opera sa, Thomas Hobbes117 a dominat gândirea politică a secolului al XVII-
lea (pe care a separat-o de preocupările teologice şi morale) şi a exercitat o puternică influenţă asupra
dezvoltării ulterioare a acesteia. În lucrările sale „De cive” (1642) şi „Leviathan sau materia, forma şi
puterea unui stat ecleziastic şi civil” (1651), Hobbes a arătat că problema centrală a politicii este puterea, în
special puterea de stat.
Revoluţia produsă, începând cu secolul al XVII-lea, în ştiinţele naturii a atras după sine încercarea de
a aduce şi studiul politicii, inclusiv al puterii, la un nivel ştiinţific şi de rigoare similar. Pornind de la o
perspectivă mecanicistă, Hobbes a definit puterea ca o relaţie între cauză şi efect, între un „agent” activ şi un
„pacient” pasiv: „Putere şi Cauză sunt acelaşi lucru. Cauzei şi efectului le corespund puterea şi actul; ba
chiar, cea de-a doua pereche este aceeaşi cu prima...Pentru că ori de câte ori un agent are toate acele
accidente (adică trăsături combinate) de care este neapărat nevoie pentru producerea unui efect în pacient,
spunem că agentul are puterea de a produce acel efect, dacă acţionează asupra unui pacient…De unde se
vede că puterea agentului şi cauza eficientă sunt unul şi acelaşi lucru” („De corpore”)118.
Definiţia pe care a dat-o puterii („…puterea unui om constă în mijloacele prezente pentru a obţine un
bun oarecare”) a exercitat şi exercită încă o influenţă considerabilă asupra cercetătorilor acestui fenomen
politic. Ea relevă trei caracteristici majore: a) puterea este aptitudinea de a produce rezultatele dorite; b)
puterea este o capacitate deosebită, ce ţine de esenţa raporturilor politice; c) puterea înseamnă, în acelaşi
timp, dominaţie şi coerciţie (asimetria rolurilor sociale ale conducătorilor şi celor conduşi)119.
El a relevat, în „Leviathan”, că termenul de putere face referire deopotrivă la calităţile şi abilităţile
naturale ale omului (puterea este naturală atunci când rezultă din facultăţi ale corpului şi spiritului, precum
114
Dreptul natural (drepturile omului) se referă la drepturile pe care indivizii umani le posedă prin simplul fapt că au această
calitate.
115
Teoriile privind dreptul divin, apărute la sfârşitul secolului al XVI-lea, combinau trei teze esenţiale: a) autoritatea monarhilor a
fost rânduită de Dumnezeu spre binele omenirii; b) suveranitatea lor este nelimitată şi indivizibilă (deşi moralmente ei sunt datori
să se conformeze legii divine); c) orice împotrivire faţă de poruncile lor este nelegitimă.
116
Apud David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, p. 81.
117
Filosof englez (1588-1679), promotor al unui materialism mecanicist, preocupat de explicarea naturii politice a societăţii. Opera
sa din domeniul filosofiei politice a fost reprezentativă pentru gândirea modernă, iar interpretarea pe care a dat-o statului european
postrenascentist - una de referinţă în domeniu. Principalele lucrări: „Elementele legii” (1640), „De cive” (1642), „Leviathan sau
materia, forma şi puterea unui stat ecleziastic şi civil” (1649-1650, publicată în 1651), „De corpore” (1655), „De homine” (1658).
118
Apud David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, p. 596.
119
Cristian Pârvulescu, Politici şi instituţii politice, Editura „Trei”, Bucureşti, 2000, p. 19-20.
forţa, frumuseţea, prudenţa, liberalitatea, nobleţea) sau la cele dobândite prin participarea sa la viaţa socială
(aşa-numitele puteri instrumentale - bogăţia, reputaţia, prietenii, şansa etc.)120. Într-o lume cu bunuri şi
resurse limitate, oamenii sunt preocupaţi de satisfacerea, de multe ori, cu orice preţ, a intereselor lor de a trăi
mai bine, dobândirea şi exercitarea puterii fiind pârghiile considerate ca cele mai adecvate acestui scop. În
consecinţă, se constată „…o aplecare generală a tuturor oamenilor, o năzuinţă perpetuă şi neostenită a
Puterii după putere, care nu se stinge decât o dată cu Moartea”121. Această năzuinţă nu poate fi stăvilită
decât de puterea supremă a suveranului.
Hobbes considera că puterea îşi are originea în necesitatea de a frâna conflictele umane, care, altfel, ar
putea distruge societatea prin împingerea ei într-o stare de război continuu (conform filosofului englez,
„omul este lup faţă de alt om” - „homo homini lupus” - şi, din această cauză, „starea naturală”, anterioară
statului, este „războiul tuturor contra tuturor” - „bellum omnium contra omnes”). Pe cale de consecinţă,
naşterea puterii de stat (commonwealth122) a fost pusă în legătură cu realizarea unui „leviathan” (contract
social123 constituit prin înţelegerea tuturor) căruia indivizii umani consimt să i se supună pentru a pune capăt
stării de dezordine şi anarhie care le pune în primejdie vieţile şi proprietăţile. Prin enunţarea ideii de contract,
ca fundament al constituirii statului, filosoful englez se integrează în aşa-numitul curent contractualist, sub
rezerva că în concepţia sa înţelegerea are loc între supuşi şi nu între aceştia şi suveran.
John Locke. Doctrina despre putere elaborată de un alt celebru filosof englez, John Locke124,
inspirată din teoria contractualistă, se circumscrie curentului aşa-numit „constituţionalist”, format la sfârşitul
secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, ca o reacţie la concepţia lui Hobbes în acest domeniu. În
lucrările „Eseu asupra intelectului omenesc” (1690) şi „Două tratate despre guvernare” (1690), John Locke
s-a ocupat de problema puterii în spiritul ideilor dreptului natural şi al contractualismului (puterea se
întemeiază pe consensul membrilor societăţii, rezultând din contractul survenit între aceştia la un moment
dat).
Lucrarea „Două tratate despre guvernare” are o semnificaţie aparte pentru înţelegerea manierei de
tratare a problematicii puterii politice. În primul tratat este respinsă, într-o manieră polemică, doctrina asupra
guvernării absolute, respectiv cea conform căreia puterea regelui provine din acea putere pe care, la
începuturile omenirii, Adam o primise prin dreptul naturii şi prin voinţa explicită divină, asupra fiilor şi
celorlalţi descendenţi ai săi, ca şi asupra întregii lumi. Al doilea tratat studiază fundamentul pe care se
întemeiază puterea politică şi cât de amplu este el. De la starea naturală (nu o stare de raporturi animalice,
nici de promiscuitate, ci de „libertate perfectă” guvernată de legea naturii) omul a trecut la constituirea unei
societăţi politice. Această trecere de la o situaţie care prevedea că toţi oamenii sunt liberi, egali, independenţi,
la o condiţie de supunere faţă de autoritatea politică a fost determinată atât de dorinţa lor de a se aduna pentru
a trăi în comun, cu scopul de a duce o existenţă „mai confortabilă, sigură, paşnică”, apărându-şi cu mai
multe şanse de reuşită bunurile, cât şi de convingerea că vor putea să evite, în acest mod, stările de război pe
care abuzul de libertate originară le-ar fi putut provoca. Această supunere, care are loc prin liber şi deplin
consimţământ, nu este concepută ca apăsare a unei puteri arbitrare, ci ca supunere „faţă de determinările
majorităţii”. Majoritatea (majority) deţine puterea datorită aderării oamenilor la societate şi o poate exercita
în cele mai diverse moduri: democraţie, oligarhie, monarhie. Pentru a evita pericolul unei concentrări prea
mari a puterii şi tentaţia unor avantaje personale, Locke consideră necesar ca puterea legislativă şi puterea
executivă să fie atribuite unor persoane diferite. Doar o atentă clarificare a sarcinilor şi a limitelor puterilor

120
Apud Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, op.cit., p. 272.
121
Apud David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, p. 596.
122
Din lb. engleză („common” - „comun” şi „wealth” - „bogăţie”). Iniţial, termenul a desemnat denumirea dată de Oliver Cromwell
republicii instaurate în 1649 (Commonwealth of England). Astăzi el este folosit pentru a indica o asociaţie de state, o comunitate
de naţiuni în cadrul căreia fiecare parte componentă se autoguvernează în mare măsură.
123
Contractul social este un concept central al teoriei politice care susţine că originea şi condiţia menţinerii vieţii sociale rezidă în
încheierea unui pact (înţelegere) social. El desemnează acordul iniţial, stabilit în mod raţional de oameni aflaţi într-o stare de
deplină libertate şi egalitate, prin care ei renunţă la o parte din drepturile lor individuale în favoarea unei instanţe supraindividuale
(stat sau societate), cu scopul de a primi de la această instanţă garanţia exercitării tuturor drepturilor lor individuale.
124
John Locke (1632-1704) a fost un partizan al monarhiei constituţionale şi autorul unei doctrine politice contractualiste care a
inaugurat liberalismul şi a lansat principiul separaţiei puterilor în stat, exercitând o mare influenţă asupra ideologiei şi politicii
burgheziei în ascensiune şi a burgheziei liberale în special.
legislativă şi executivă, precum şi a raporturilor reciproce dintre ele, îi permite societăţii politice să evite
tirania, care nu este altceva decât „exercitarea puterii în afara dreptului”125.
John Locke a pus, în mod deosebit, problema întemeierii puterii pe norme morale şi juridice, respectiv
pe consensul (consimţământul) membrilor societăţii. Punctul de plecare al analizelor sale este ideea că
fiinţele umane sunt egale de la natură şi, ca atare, nu pot fi supuse unei autorităţi fără consimţământul lor.
Oamenii se nasc liberi şi au căzut de acord să se supună constrângerilor legii şi guvernării, prin consimţământ
tacit, pentru a găsi o soluţie problemelor conflictuale şi nesiguranţei personale. În consecinţă, scopul
legislaţiei umane este de a preciza drepturile şi nu de a înlocui legea şi drepturile naturale, iar cel al puterii,
de a elabora legi, care prevedeau inclusiv folosirea forţei pentru asigurarea executării lor.
Este interesant de reţinut că filosoful englez a jucat şi un rol de pionier în descoperirea caracterului
relaţional al puterii, una din trăsăturile cele mai reprezentative ale acestui fenomen politic. În capitolul
intitulat „Despre putere”, din lucrarea „Eseu asupra intelectului omenesc”, Locke a folosit, în acest sens, o
formulă frapantă prin concizie: „Puterile sunt Relaţii şi nu Agenţi”126.
Deosebirea dintre concepţia lui Thomas Hobbes şi cea elaborată de Locke este, în acest context,
destul de clară: în timp ce primul identifica contractul social cu formarea puterii suverane (contractul social
se stabileşte între indivizi), cel de-al doilea considera că poporul nu e subordonat guvernării; el rămâne
instanţa supremă, care delegă puterea legislativă pentru a i se reprezenta interesele sociale majore
(contractul social se realizează între indivizi şi suveran).
Fundamentarea de către John Locke a politicii şi puterii pe considerente morale a fost considerată de
unii analişti drept un regres faţă de preocupările manifestate în epoca modernă de emancipare a politicii de
morală. Este demn de menţionat, totuşi, că teoria politică a gânditorului englez a exercitat o influenţă
enormă. Scrierile sale marchează un moment de cotitură în teoria drepturilor naturale, a
constituţionalismului127 şi a toleranţei. Impactul ei se poate recunoaşte în constituţia americană, în
manifestele Revoluţiei franceze şi în evoluţia ulterioară a liberalismului modern.
Charles de Montesquieu128 s-a preocupat, în mod special, de studierea principiului separaţiei
puterilor în stat, considerat ca element fundamental pentru prevenirea abuzului de putere. Precizând că în
fiecare stat există trei feluri de puteri (legislativă, executivă şi judecătorească), Montesquieu a relevat, în
lucrarea „Despre spiritul legilor” că libertatea politică nu există decât în statele în care aceste puteri nu sunt
reunite de aceeaşi persoană sau acelaşi corp de magistratură: „..Nu există, de asemenea, libertate, dacă
puterea judecătorească nu este separată de puterea legislativă şi de cea executivă”129. Pe cale de consecinţă,
adevărata libertate se poate realiza numai prin limitarea autorităţii factorilor implicaţi în exercitarea puterii
(puterea executivă se află în mâinile monarhului, puterea legislativă este încredinţată unui grup de nobili şi
unui grup de reprezentanţi ai poporului, iar puterea judecătorească revine unui corp specializat).
Jean-Jacques Rousseau130 şi-a axat concepţia democratică asupra deţinerii şi exercitării puterii pe
sintagma de „suveranitate a poporului”. În lucrarea intitulată „Despre contractul social” (1762), Rousseau a
considerat că la realizarea suveranităţii poporului se poate ajunge prin „contractul social”, prin care omul,

125
De Agostini, Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, p. 604.
126
Apud François Chazel, Puterea, în Raymond Boudon (coord.), Tratat de sociologie, Editura „Humanitas”, Bucureşti, 1997, p.
225.
127
Practica instituirii şi a funcţionării unui gen particular de sisteme politice care cuprind coduri sau charte ale drepturilor şi
libertăţilor politice sau economice, precum şi alte elemente de structură menite să protejeze drepturile indivizilor împotriva
ingerinţei statului.
128
Scriitor şi filosof iluminist francez (1689-1755), autorul unor semnificative lucrări cu caracter literar, istoric şi filosofic, între
care „Scrisori persane” (1721), „Consideraţii asupra cauzelor grandorii şi decăderii romanilor” (1734), „Spiritul legilor” (1748)
şi „Apărarea spiritului legilor” (1750). Ideile din „Spiritul legilor” au inspirat constituţia franceză de la 1791 şi au stat la originea
doctrinelor constituţionale liberale, care au promovat principiul separaţiei puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat.
Montesquieu este considerat fondatorul dreptului public comparat, al sociologiei dreptului şi precursor al sociologiei. A fost
membru al Academiei franceze.
129
Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol. 1, Cartea a XI-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 196.
130
Scriitor, pedagog şi filosof francez (1712-1778). Teoretician al „contractului social”, reprezentant de marcă al iluminismului din
secolul al XVIII-lea, fondator al curentului romantic şi premergător al revoluţiei franceze de la 1789. Opere: „Discursul despre
ştiinţe şi arte” (1750), „Discursul despre originea inegalităţii” (1755), „Iulia sau Noua Eloiză” (1760), „Émile sau despre
educaţie” (1762), „Despre contractul social” (1762), „Confesiuni” (1770), „Dialoguri” (1772-1776), „Visările unui hoinar” (1776-
1778).
odată intrat în societatea civilă131, renunţă la „libertatea sa naturală”, dar numai pentru a dobândi adevărata
libertate, care constă în supunerea faţă de lege. Ideea contractului social, ca act originar al constituirii
societăţii şi puterii politice, fusese abordată înaintea lui Rousseau de Thomas Hobbes, John Locke, Baruch
Spinoza132 şi alţi gânditori de renume, care admiteau că individul poate să-şi înstrăineze drepturile în folosul
comunităţii.
Specificitatea concepţiei filosofului francez cu privire la contractul social constă în asigurarea, prin
egalitate, a libertăţii tuturor cetăţenilor care îşi cedează toate drepturile comunităţii. Libertatea nu poate fi
realizată decât atunci, arată Rousseau, când puterea care comandă este aceeaşi cu puterea celui care se
supune, garantul libertăţii fiind suveranitatea „voinţei generale” (contractul social se stabileşte între fiecare
individ şi comunitate).
Voinţa generală (rezultat al participării egale a tuturor la rezolvarea problemelor sociale) este sursa
suveranităţii, iar legile, care sunt emanaţia acestei suveranităţi, vizează realizarea binelui general. Puterea
suverană a poporului, arăta Rousseau, este ameninţată de „corpurile politice” (guvernul, parlamentul), sub
acoperirea exercitării democraţiei reprezentative: poporul e liber şi cu adevărat puternic doar în momentul
alegerilor; apoi, parlamentarii devin adevăraţii stăpâni, alegând ei pe cei care guvernează societatea. Pe
această cale poporul pierde suveranitatea, democraţia reprezentativă fiind o iluzie. În opinia filosofului
francez, guvernul ar trebui să exercite puterea în numele singurului suveran, care este poporul. Cu cât
guvernarea se confundă mai mult cu poporul, respectiv cu cât îl reprezintă mai exact şi mai direct, cu atât
societatea este mai democratică.
Prin teoria sa asupra suveranităţii, Rousseau nu a limitat autoritatea statului, ci a schimbat-o în
întregime cu autoritatea poporului. Prin fundamentarea ideii potrivit căreia adevăratul subiect al suveranităţii,
care legitimează puterea, este poporul, el s-a afirmat ca cel mai mare teoretician al egalităţii în epoca
modernă. Spiritul operei sale s-a regăsit, astfel, în toate programele revoluţiei burgheze franceze, începând cu
„Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului”.
*
Este de reţinut că o serie de reprezentanţi de marcă ai gândirii politice contemporane, între care
francezul Julien Freund, consideră, pe bună dreptate, că autoritatea şi puterea politică nu au luat fiinţă prin
consimţământul general (spontan sau deliberat) al membrilor societăţii („În orice caz, supunerea politică nu
se lasă explicată conform modelului împrumutat de la teriile contractualiste”133). Contrar tezelor
contractualiste (a se vedea concepţiile lui Thomas Hobbes, John Locke, Jean Jacques Rosseau etc.), nu a
existat iniţial nici un fel de pact sa înţelegere prin care indivizii umani se obligau să cedeze libertăţile lor,
până atunci nelimitate, în schimbul constituirii unui organism social de constrângere (statul) care să le
garanteze securitatea şi coeziunea socială.
David Hume. Relevanţa termenului modern de putere a fost recunoscută încă din 1748, o dată cu
publicarea de către David Hume134 a eseului „Asupra contractului originar”. El a considerat că guvernul, ca
reprezentant al puterii, este o „invenţie avantajoasă” deoarece are rolul de a pune în acord interesele imediate
ale indivizilor cu cele mai îndepărtate ale societăţii (acestea din urmă fiind exercitate prin intermediul
regulilor justiţiei).
Conform lui Hume, supunerea populaţiei faţă de conducători se justifică prin protecţia pe care o
obţine din partea acestora. În condiţiile în care protecţia acordată celor mulţi, de către guvernanţi, dispare,
supunerea lor poate să înceteze.

131
În gândirea politică contractualistă (care se întemeia pe teoria „contractului social”), societatea civilă era pusă în contrast cu
starea naturală. Ea presupunea o economie bazată pe bani, schimburi lesnicioase în cadrul unei pieţe libere incipiente, dezvoltare
tehnologică ce asigura confort şi viaţă decentă unor persoane civilizate şi inteligente, precum şi o ordine politică reglementată prin
legi, toate reprezentând o stare de lucruri satisfăcătoare şi cu resurse de progres.
132
Filosof olandez (1632-1677), care a elaborat, între altele, o fundamentare a gândirii politice democratice în lucrarea „Tratat
politic” (1677). Alte lucrări reprezentative elaborate de acesta au fost „Principiile filosofiei lui Descartes” (1663), „Tratatul
teologico-politic” (1670), „Etica”, apărută după moartea sa.
133
Julien Freund, L'Essence du politique, Paris, Edition Sirey, 1965, p. 160.
134
Filosof scoţian (1711-1776) preocupat de teoria politică. A fost secretarul ambasadorului englez la Paris (1763-1766) şi
subsecretar la Ministerul englez de Externe (1768-1769). Una din cele mai relevante lucrări ale sale de teorie politică este „Eseuri
morale şi politice” (1741-1742). Alte opere: „Tratat despre natura umană” (1739-1740), „Cercetare asupra intelectului uman”
(1748), „Cercetare asupra principiilor moralei” (1751), „Discursuri politice” (1752), „Istoria naturală a religiei” (1757),
„Dialoguri asupra religiei naturale” (postum, 1779).
Dezideratul său politic cel mai puternic era un guvernământ „regulat”, adică exercitat prin legi
generale şi uniforme. Privitor la întrebarea dacă era de preferat o monarhie după modelul francez sau o
guvernare liberă după modelul britanic, gânditorul scoţian s-a arătat foarte precaut: cârmuirile libere
favorizau comerţul, dar riscau să contracteze o datorie publică exorbitantă; ele acordau supuşilor mai multă
libertate, dar se aflau într-un pericol mai mare de a-şi sacrifica autoritatea. În consecinţă, unde exista un
guvernământ adecvat, indiferent sub ce formă, alegerea regimului era o chestiune extrem de delicată, astfel
încât prudenţa politică recomanda sprijinirea regimului existent135.
Ocolind justificările teologice şi evaluările preponderent morale, David Hume a oferit una din primele
viziuni clare, realiste referitoare la cauzele care determină activitatea politică în societate. El a considerat că
politica este mai degrabă putere decât drept, creatoare de fapt a dreptului, întrucât acapararea (obţinerea)
puterii conduce la instituirea autorităţii şi înrădăcinarea credinţei. Studierea puterii a fost apreciată ca fiind
în măsură să explice modul în care anumite persoane sau grupuri le domină pe altele pentru a-şi satisface
propriile interese136. David Hume a fost şi partizanul ideii că puterea este dependentă de proprietate, respectiv
că modul de repartiţie a proprietăţii determină structura puterii politice.
Radicalismul (utilitarismul) englez. Radicalismul (utilitarismul137) de la începutul secolului al XIX-
lea a reflectat interesele şi stările de spirit ale burgheziei liberale engleze din epoca înfloririi ei. El s-a născut
ca reacţie, de pe poziţii anticonservatoare, faţă de fundamentele teoriilor contractualiste. Cei mai de seamă
reprezentanţi ai săi au fost Jeremy Bentham138 (a se vedea lucrările sale „Planul de reformă parlamentară”,
din 1817, şi „Codul constituţional”, din 1824) şi James Mill139 („Eseuri asupra guvernământului” - 1825).
Conform concepţiilor celor doi, problema fundamentală a puterii este de a concilia interesele guvernanţilor
cu cele ale cetăţenilor guvernaţi. Ca urmare a faptului că radicalismul englez a postulat suveranitatea
poporului şi egalitatea indivizilor, din perspectiva utilităţii generale, dar şi principiile votului universal,
responsabilităţii juridice şi revocabilităţii guvernanţilor de către cei ce le conferă puterea (alegătorii), el se
înscrie pe linia curentelor care au fundamentat teoretic democraţia clasică burgheză.
Liberalismul clasic. Liberalismul clasic este curentul de gândire politică care a promovat, începând
cu secolul al XVIII-lea, valorile individualismului în relaţiile cu statul şi puterea politică. Ideile sale, de
combatere a principiului monarhiei absolute şi de demonstrare a viabilităţii celei constituţionale, întemeiate
pe separaţia şi echilibrul puterilor în stat, s-au regăsit inclusiv în gândirea politică care a fundamentat
revoluţia burgheză din Anglia secolului al XVIII-lea.
Unul din cei mai reprezentativi exponenţi ai liberalismului clasic, în secolul al XIX-lea a fost
Benjamin Constant140, a cărui concepţie despre putere, în contextul raporturilor dintre individ şi stat, se
regăseşte mai ales în lucrarea sa „Eseu asupra libertăţii moderne comparată cu libertatea antică” (1819).
Benjamin Constant considera că libertatea individului trebuie să fie mai presus de orice autoritate: „…prin
libertate eu înţeleg triumful individualităţii, atât asupra autorităţii care ar vrea să guverneze prin despotism,
cât şi asupra maselor care reclamă dreptul de a aservi minoritatea faţă de majoritate”141. Relevant pentru
concepţia gânditorului francez este faptul că individul trebuie să aibă o „independenţă perfectă” în raport cu
statul şi puterea. Statul nu reprezintă, de fapt, decât un instrument de garantare a libertăţii individuale,
neavând dreptul de a se amesteca în activitatea şi iniţiativele, inclusiv economice, ale întreprinzătorilor
privaţi.
Liberalismul clasic din a doua jumătate a veacului al XIX-lea a încercat să consacre proprietatea
privată ca valoare supremă a societăţii şi să înlocuiască principiile egalităţii politice şi suveranităţii poporului
135
Apud David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, p. 356.
136
Oxford, Dicţionar de politică, Editura „Univers enciclopedic”, Bucureşti, 2001, p. 361.
137
Utilitarismul este o filosofie morală şi politică, apărută în Marea Britanie, pe parcursul procesului de industrializare, între
sfârşitul secolului al XVIII-lea şi secolul al XIX-lea. Acest curent de gândire are ca principiu unic pe cel al utilităţii, respectiv
mijlocul prin care trebuie să se armonizeze interesele particulare şi interesele publice şi datorită căruia vor fi atinse atât bunăstarea
personală, cât şi prosperitatea publică. Utilitarismul a exaltat meritul personal, gustul riscului şi spiritul de competiţie.
138
Filosof, jurist şi om politic englez (1748-1832), care a avut o contribuţie importantă la dezvoltarea liberalismului prin
preocupările sale referitoare la promovarea principiilor utilitarismului, o nouă abordare a teoriei constituţionale şi sugestiile privind
structurile politice ce permit realizarea securităţii, abundenţei şi egalităţii. Opere principale: „Introducere la principiile moralei şi
legislaţiei” (1789), „Deontologia sau ştiinţa moralităţii” (postum, 1834).
139
Filosof englez (1773-1836), discipol al lui Jeremy Bentham, care a aplicat utilitarismul în teoria politică.
140
Politician şi teoretician francez (1767-1830) de nuanţă liberală, care s-a remarcat ca apărător al libertăţilor individuale în statul
modern.
141
Apud Virgil Măgureanu, Puterea politică, p. 52.
(statuate şi acreditate anterior mai ales de Jean Jacques Rousseau, ca principii fundamentale ale revoluţiei
franceze) cu principiul elitist de realizare a puterii: suveranitatea poporului sfârşeşte acolo unde începe
independenţa individuală (cu referire, în mod expres, la interesele economice şi politice ale burgheziei
industriale, comerciale şi financiar-bancare în ascensiune şi nu la interesele categoriilor sociale cu venituri
mici).
G.W.F. Hegel. Principalele reflecţii ale lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel142 despre stat şi putere
sunt conţinute în lucrarea sa intitulată „Principii ale filosofiei dreptului” („Grundlinien der philosophie des
Rechts”, 1821). Hegel considera că statul reprezintă întruchiparea spiritului obiectiv, situat deasupra
societăţii şi a voinţei indivizilor pe care le subordonează întru totul.
Conform concepţiei hegeliene, puterea politică are un caracter dominant şi constrângător, justificat
de faptul că statul nu poate „servi” societatea decât „stăpânind-o”. Numai ca urmare a impunerii puterii
sale, prin intermediul autorităţilor care îl reprezintă, statul poate asigura respectarea drepturilor tuturor
cetăţenilor.
Statul, care este raţiunea în act, mai arată Hegel, exprimă interesul general şi constituie izvorul
normelor ce reglementează viaţa colectivă. Autoritatea statului a fost fundamentată de gânditorul german în
afara puterii de pătrundere a individului: ea se întemeiază pe dezvoltarea unui spirit universal, care a
progresat, de-a lungul secolelor, până la realitatea reprezentată de stat. În faţa acestei realităţi, problema
legitimităţii puterii şi a corespondenţei dintre opţiunile omului şi societăţii cu cele ale statului devine fără
sens. Libertatea nu se poate manifesta decât ca absorbţie a independenţei „arbitrare” a individului în
„universalitatea” statului.
Hegel a ridicat starea politică a Germaniei din timpul său la rang de universalitate, susţinând că
autoritatea statului nu se poate concilia cu drepturile cetăţenilor decât în cadrul monarhiei constituţionale
prusace, considerată ca realizare a spiritului absolut.

4.1.6. CONTRIBUŢIA GÂNDIRII POLITICE ANTERIOARE


PERIOADEI CONTEMPORANE LA FUNDAMENTAREA
ABORDĂRII ŞTIINŢIFICE A PUTERII POLITICE
- CONCLUZII -

Momentele din evoluţia teoriilor şi concepţiilor despre putere şi autoritate prezentate mai sus relevă
contribuţia semnificativă pe care gândirea politică din epocile antică, medievală şi modernă a adus-o la
fundamentarea unor teorii ştiinţifice în domeniu. Câteva concluzii cu caracter de generalitate pot fi desprinse
în acest sens143:
- ideile şi teoriile specifice gândirii politice din Orientul antic, dar şi din statele sclavagiste greco-
romane au fost axate pe relevarea necesităţii şi importanţei îmbunătăţirii activităţilor de conducere socială,
prin intermediul instituţiilor statului;
- premisele configurării unei viziuni sistematice asupra problemelor teoretice şi practice referitoare la
conducerea şi puterea politică au apărut odată cu marile sisteme de gândire filosofică ale lui Platon şi
Aristotel. Diferenţele dintre acestea (Platon a pus bazele unei orientări deductiviste şi speculative în domeniu,
cu largi ecouri în concepţiile politico-religioase ale gânditorilor din epoca medievală şi nu numai, în timp ce
Aristotel a încurajat studiul pozitiv al fenomenului politic, sub aspectele analizei concrete a formelor lui de
manifestare, organizare, conducere etc.) s-au materializat în adevărate „şcoli” de gândire şi acţiune politică,
contemporane dar şi ulterioare, influenţate substanţial de elementele lor de specificitate;

142
Reprezentant de marcă al filosofiei clasice germane, G.W.F. Hegel (1770-1831) este autorul unor celebre lucrări în domeniu,
între care „Fenomenologia spiritului” (1807), „Ştiinţa logicii” (1812-1816), „Enciclopedia ştiinţelor filosofice” (1817),
„Principiile filosofiei dreptului sau elemente de drept natural şi de ştiinţă a statului” (1821), „Prelegeri de istorie a filosofiei”
(1805-1830), „Filosofia istoriei” (1822-1831).
143
A se vedea, Virgil Măgureanu, Puterea politică, p. 56-57.
- creşterea puterii şi influenţei bisericii catolice în epoca medievală a avut ca efect preocuparea unor
reprezentanţi de frunte ai gândirii politico-religioase de a releva caracterul transcendental al principiilor ce
guvernează ordinea politică şi a legitimităţii de origine divină a puterii. Concepţiile lucrărilor specifice
elaborate în această perioadă au evidenţiat moduri de abordare care au pus accentul pe argumente teologice şi
morale;
- epoca modernă a adus cu sine un spirit nou în abordarea teoriei politice, emancipată de teologie şi
morală, constatându-se un progres semnificativ în studiul laic al puterii politice. Mai toţi reprezentanţii
teoriei politice din această perioadă au rămas însă tributari filosofiei speculative, ideile şi concepţiile lor fiind
întemeiate pe principii abstract-filosofice;
- unele tendinţe de emancipare faţă de raţionalismul abstract şi de abordare pozitivă a puterii politice
şi autorităţii au fost întâlnite în opera politică a lui Charles de Montesquieu şi David Hume, dar şi în cea a
„utilitariştilor” englezi.
Sunt de reţinut, în ultimă instanţă, meritele teoriilor şi concepţiilor menţionate cu privire la
mecanismele de exercitare, sursele legitimităţii şi fundamentele puterii politice, care au fost, pe bună
dreptate, valorificate şi dezvoltate în perioada următoare.

4.2. ABORDAREA CONTEMPORANĂ


A PROBLEMATICII DEFINIRII PUTERII POLITICE

Studierea literaturii actuale de specialitate relevă abordări diferenţiate (politologice, istorico-


filosofice, sociologice, psihologice, comportamentale etc.) şi de multe ori contradictorii ale problematicii
definirii puterii, inclusiv a puterii politice, determinate de multitudinea de orientări contemporane referitoare
la acest subiect. Explicaţia acestei situaţii constă nu numai în diversitatea metodologică cu care operează
curentele teoretice ale căror elemente esenţiale ne propunem să le abordăm în continuare, dar mai ales în
complexitatea modalităţilor de manifestare a puterii, în general, a celei politice, în special.
Noţiunea de putere este omniprezentă în discursul politic şi în analiza politică. Dar, aidoma multora
dintre noţiunile ce alcătuiesc vocabularul politic, şi ea este definită şi utilizată diferit de diverşi analişti. Unii
comentatori contemporani au lăsat să se înţeleagă chiar că puterea este un concept esenţialmente contestat, al
cărui înţeles şi ale cărui criterii de aplicare vor fi întotdeauna controversate. Cu toate dezacordurile privitoare
la modul cum ar trebui definită această noţiune, majoritatea analiştilor admit drept conţinut minimal al ei
afectarea de către un agent sau o instituţie a atitudinilor şi/sau acţiunilor altora.

4.2.1. TEORII ŞI CONCEPŢII FORMALE

Definiţiile formale ale puterii sunt specifice mai ales pentru unii reprezentanţi ai şcolii politologice
americane, între care Robert A. Dahl144, Edward W. Lehman, Abraham D. Kaplan145, James G. March,
Roderick Bell, dar se regăsesc şi în studiile altor cercetători influenţaţi de Max Weber, precum Kurt Holm,
Gösta Karlsson etc.. Abordarea din perspectivă formală este înrudită cu cea psihologistă şi cu curentul
behavioralist, care vor fi tratate în cele ce urmează.
Efectele pe care un individ sau un grup le pot produce asupra unuia sau mai multor indivizi sau
grupuri, fac ca puterea să fie definită, tratată ca influenţă direcţionată şi ca posibilitate de folosire a acestei
influenţe, respectiv prin capacitatea unui subiect (actor) politic de a impune altuia o anumită convingere sau
acţiune, proiectată sau aşteptată.
În lucrarea intitulată „Cine guvernează? Democraţie şi putere într-o metropolă americană” (New
Haven, 1961), Robert A. Dahl a dat puterii, din această perspectivă, o definiţie simplă şi aplicabilă oricăreia
din formele sale: „Puterea lui A (unde A este un individ sau un grup - n.n.) asupra lui B este capacitatea lui

144
Politolog american, autorul unor valoroase lucrări şi studii dedicate fenomenului puterii, între care „Politică, economie şi
protecţie socială” (1953, împreună cu C.E. Lindblom), „Conceptul de putere” (în revista „Ştiinţa behavioralistă”, 1957), „Cine
guvernează? Democraţie şi putere într-o metropolă americană” (1961), „Analiză politică modernă” (1963) etc..
145
Filosof american (ns. 1918), profesor la universităţile din California şi Michigan (S.U.A.) şi Haifa (Israel). S-a ocupat de
metodologia ştiinţelor sociale, etică, filosofie politică şi filosofie orientală. Dintre cele mai importante lucrări: „Putere şi societate”
(coautor: W.H.D. Lasswell, 1950); „Etică şi politici publice americane” (1963); „Realizarea unei cercetări” (1964).
A de a obţine ca B să facă ceva ce n-ar fi făcut fără intervenţia lui A”146. În context, puterea se prezintă ca o
relaţie asimetrică (A are o putere mai mare asupra lui B, decât invers), deşi relaţia în cauză implică şi ideea
de reciprocitate (B este, totuşi, o fiinţă liberă, niciodată complet dependentă de A)147.
Conform Oxford, Dicţionar de politică, esenţa în ceea ce priveşte expresia „A are putere asupra lui
B” este: a) A are efecte asupra opţiunilor şi acţiunilor lui B; b) A are capacitatea de a schimba opţiunile şi
acţiunile lui B în modul în care vrea să o facă; c) A are capacitatea de a nesocoti opoziţia lui B; d) relaţia
dintre A şi B descrisă în propoziţiile a, b şi c este parte a structurii sociale (nu în mod necesar structura
socială ca atare) şi are tendinţa de a persista148.
Analiza formală a conceptului de putere are, între altele, avantajul de a fi aplicabilă la orice formă de
putere şi de a face posibile eventuale măsurători ale cantităţii de putere. Dar ea are şi dezavantaje. Cele mai
semnificative sunt următoarele:
- caracterul ei prea general (se poate aplica oricărui raport politic, economic, cultural, social etc. de
influenţare şi de dominare care apare între actorii sociali);
- nu permite să se facă distincţia între putere ca relaţie intenţională şi conştientă (posibilitatea şi
intenţia deţinătorului puterii de a obţine rezultatele dorite) şi influenţa involuntară pe care fiecare din cele
două părţi ale relaţiei (A - care exercită puterea şi B - care este obiectul puterii) sau amândouă simultan o pot
exercita;
- măsurarea cantităţii de putere nu se poate face cu precizie, căci capacitatea lui A de a exercita
putere asupra lui B nu este constantă, ea diferă în funcţie de acţiunea la care A şi B participă;
- trebuie relevat că relaţia de putere nu este numai specifică, dar şi reciprocă (A şi B se pot influenţa
reciproc, împotriva voinţei lor);
- în contradicţie cu realitatea, analiza formală exclude consensul dintre A şi B în relaţia de putere (se
prevede numai rezistenţa lui B faţă de A), neluându-se în calcul faptul că relaţia de conducere-supunere se
poate realiza cel puţin cu consensul unei părţi din cei care sunt conduşi;
- este restrictivă (reduce teoretic raporturile de putere la numai doi actori, în dezacord cu numeroase
situaţii practice, când numărul acestora e mai mare)149;
- nu face referire la conţinutul politic al proceselor legate de putere.

4.2.2. TEORII ŞI CONCEPŢII PSIHOLOGISTE ŞI BEHAVIORALISTE

Teorii şi concepţii psihologiste. Teoriile psihologiste au anumite asemănări cu cele formale, în


legătură cu modul de abordare a definirii puterii politice. Asemănările constau în: axarea pe studierea
relaţiilor dintre membrii grupurilor sociale angrenate în problematica puterii; evidenţierea, pe cale de
consecinţă, a naturii relaţionale a acestui fenomen politic; încercarea de a găsi o schemă elementară
aplicabilă la toate tipurile de putere. Deosebirile constau în faptul că definiţiile psihologiste şi behavioraliste
pun accentul pe aspectele subiective derivate din manifestările puterii, între care şi motivaţiile diferitelor
reacţii ale actorilor sociali faţă de aceasta.
Bertrand Russel150, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai orientării psihologiste, a definit
puterea ca „…realizarea practică a efectelor dorite” - „intended effects” („Puterea. O nouă analiză socială”
- Londra, 1938)151. Puterea a fost definită, într-un mod asemănător, de Harold D. Lasswell152 (potrivit opiniei
sale, exprimate în lucrarea „Putere şi societate” - Yale University Press, 1951, puterea este „capacitatea
146
Apud Ovidiu Trăsnea, Nicolae Kallós, (coordonatori), op. cit., p. 374.
147
Cristian Pârvulescu, op. cit., p. 20.
148
Oxford, Dicţionar de politică, p. 361.
149
Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, op.cit., p. 273.
150
Filosof şi logician englez (1872-1970), adept al liberalismului şi adversar al marxismului şi bolşevismului. A adus o contribuţie
însemnată la dezvoltarea logicii simbolice (matematice), încercând pe această bază deducerea matematicii din logică până la ultima
ei consecinţă. Opere principale: „Introducere în filosofia matematică” (1919), „Analiza materiei” (1927), „Istoria filosofiei
occidentale” (1946), „Cunoaşterea umană: domeniul şi limitele ei” (1948), „Logică şi cunoaştere” (1956). Premiul Nobel pentru
literatură (1950).
151
Apud François Chazel, op. cit., p. 220.
152
Sociolog american (1902-1978). Profesor la universitatea din Chicago (1924-1938), la Yale University (1946-1971) şi la Temple
University (1973-1975). A fost şi director al cercetărilor asupra propagandei de război în timpul celui de-al doilea război mondial.
Dintre lucrările sale: „Psihopatologie şi politică” (1931), „Putere şi personalitate” (1948), „Putere, corupţie şi verticalitate”
(1963).
individului sau a unui grup de indivizi de a modifica comportamentul altor indivizi sau grupuri în sensul
dorit de el”)153, Kurt Lewin154, Erich Fromm155, Theodor Adorno156 etc..
Cercetătorii în cauză, ca şi alţi reprezentanţi ai acestor curente de gândire politică, au făcut, în
lucrările lor, observaţii pertinente, dar au exagerat, mai ales, influenţa factorilor psihologici asupra acţiunii
şi atitudinilor politice, legitimităţii puterii, participării la procesul decizional, selecţionării şi evoluţiei
cadrelor politice, mecanismelor de formare, acţiune şi influenţare a opiniei publice în raport cu puterea.
Consecinţa acestui mod de abordare a problematicii fenomenelor politice, în general, a puterii, în special, a
fost explicarea, interpretarea lor unilaterală, limitată la cauze de natură psihologică. Harold D. Lasswell
(„Psihopatologie şi politică”, „Putere şi personalitate”) şi Theodor Adorno au prezentat, astfel, în unele din
lucrările proprii, frustraţiile drept fenomen generator al fenomenelor politice, inclusiv al puterii.
Teorii şi concepţii behavioraliste. Orientarea behavioralistă157 în analiza puterii şi a celorlalte
fenomene politice (ca variantă a psihologismului), reprezentată, între alţii, de Herbert A. Simon158 şi Edward
A. Shils159, consideră că puterea reprezintă un tip deosebit de comportament care are posibilitatea modificării
altor comportamente (ex. comportamentul lui A cauzează comportamentul lui B). Conform
behavioralismului, care relevă o viziune mecanicistă asupra acestei teme, puterea se manifestă ca o relaţie de
influenţare a comportamentului unui actor social de către altul: „exercitarea unei puteri este o relaţie în
care un actor A încearcă în mod vizibil şi observabil de a-l incita (determina – n.n.) pe un actor B să facă
ceea ce vrea A, lucru pe care B nu l-ar fi făcut în alte circumstanţe. Dacă tentativa de putere a lui A
reuşeşte, atunci spunem că el are putere asupra lui B în ceea ce priveşte conflictul particular asupra căruia
ei erau în mod deschis în dezacord”160.
Spre deosebire de orientarea psihologistă, care a îndrumat cercetarea fenomenelor politice spre
analiza impulsurilor subiective, behavioralismul a pus accentul pe cercetarea empirică şi pe tehnici
cantitative, respectiv pe observaţie, experiment şi pe cuantificare, în studierea comportamentului politic.
Deşi behavioralismul a adus cu sine perfecţionarea metodelor şi tehnicilor de investigare şi a iniţiat
cercetarea din perspectivă matematică a comportamentului politic, el a îngustat cercetarea fenomenului
puterii prin reducerea analizei acestuia la un singur factor: cel comportamental. În concepţia behavioralistă,
comportamentul reprezintă elementul-cheie în analiza politică, efortul de cercetare vizând atitudini şi acţiuni
în situaţii concrete. Analiza fenomenelor politice, în această viziune, acordă atenţie comportării politice a
persoanelor şi grupurilor, în loc să studieze caracteristicile instituţiilor politice şi cadrul lor normativ (de ex.,
se consideră că este mai important studiul comportamentului parlamentarilor, decât analiza structurilor
parlamentului)161. Ea rămâne însă limitată de unilateralităţile empirismului, psihologismului, de abuzul

153
Apud Virgil Măgureanu, Puterea politică, p. 81.
154
Psiholog american de origine germană (1890-1947). S-a dedicat analizei afectivităţii, a personalităţii („O teorie dinamică a
personalităţii”, 1935), interacţiunii sociale, mai ales dinamicilor de grup şi problemelor din lumea muncii. A elaborat o „psihologie
topologică” („Principii de psihologie topologică”, 1936) în care procesele mentale sunt asimilate unor câmpuri de forţă
reprezentate prin figuri geometrice şi vectori.
155
Psiholog şi sociolog american de origine germană (1900-1980). Cercetător al problemelor psihologiei sociale, recunoscând
determinarea socială a naturii umane, Fromm a fost preocupat de elaborarea unei concepţii integrale asupra omului, care să îmbine
modul de abordare sociologic cu cel individual-psihologic. Opere principale: „Fuga de libertate” (1941), „Psihanaliză şi religie”
(1950), „Psihanaliza societăţii contemporane” (1955), „Criza psihanalizei” (1970), „Anatomia destructivismului uman” (1973).
156
Filosof şi sociolog german (1903-1969). A criticat societatea industrială contemporană şi cultura acesteia, pe care le-a
caracterizat prin generalizarea fenomenului de reificare (subordonarea omului faţă de lumea raporturilor materiale, spontane, care i
se impun cu arbitrariul şi brutalitatea unor stihii oarbe) şi alienare, însoţite de manifestări social-antropologice cu caracter degerativ
(dispariţia reflexiei şi înlocuirea ei prin reacţii stereotipe şi clişee mentale). Opere principale: „Despre metacritica teoriei
cunoaşterii” (1956), „Trei studii despre Hegel” (1963), „Dialectica negativă” (1966).
157
În limba engleză, „behavior” înseamnă „comportament”. Mod de a interpreta fenomenele politice inspirat de behaviorism
(curent din psihologie, inaugurat de John B. Watson, în 1913, care studiază comportamentul indivizilor în situaţii concrete sub
forma unei relaţii între stimuli şi reacţii). În anii 1950-1960, ca direcţie politologică americană, behavioralismul a constituit o
reacţie la metodele dominante în ştiinţele politice (abordări juridico-instituţionale, etice, analize comparate etc.).
158
Economist şi cercetător american al inteligenţei artificiale (n. 1916).
159
Sociolog american (1915-1995). Împreună cu Talcott Parsons este principalul autor al răspândirii clasicilor sociologiei germane
şi franceze în lumea anglo-saxonă. Preocupat de problematici referitoare la har, tradiţie şi sacru. Lucrări: „Către o teorie generală
a acţiunii” (1951), „Centru şi periferie” (1975), „Constituirea societăţii” (1982).
160
Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, op. cit., p. 273.
161
Sergiu Tămaş, op. cit., p. 271.
extrapolării de la scara micro- la cea macropolitologică, precum şi de excesele cuantificării, ale
„miniaturizării” şi „atomizării” analizei162.
Mişcarea behavioralistă a reorientat preocupările din domeniul ştiinţei politice, dar a generat şi
contrareacţii, îndeosebi datorită alunecării spre o activitate de colectare de date fără o interpretare teoretică
explicită. După 1970, a urmat o fază post-behavioralistă care a redus preocuparea pentru studiile de ordin
cantitativ. În replică, s-a cerut realizarea unui echilibru între abordările teoretice şi studiile concrete
cantitative.

4.2.3. ORIENTAREA STRUCTURAL - FUNCŢIONALISTĂ

Adepţii orientării structural-funcţionaliste, între care Talcott Parsons, Gabriel Almond, V.G.
Runciman, insistă asupra dimensiunii teleologice şi funcţionale a definiţiei puterii. În aceste cazuri, puterea
este interpretată din perspectiva mobilizării indivizilor pentru atingerea unor scopuri, acceptate sau impuse,
aşa cum relevă, de exemplu, Talcott Parsons. În studiul intitulat „Asupra conceptului de putere politică”
(apărut în lucrarea), sociologul american a arătat că puterea este „Capacitatea generalizată de a obţine ca
unităţile aparţinând unui sistem de organizare colectivă să-şi achite obligaţiile…prin aportul lor la
scopurile colective”163.
Cu toate meritele în promovarea unei metodologii moderne de investigare a fenomenelor politice, dar
şi de analiză a structurii şi de relevare a performanţei funcţionale a sistemului politic, teoriile funcţionaliste
oferă o viziune statică, conservatoare şi puţine informaţii despre natura acestor fenomene şi mai ales a puterii
(analizele făcute insistă pe modul de funcţionare a puterii, ca parte componentă a sistemului politic, în
detrimentul explicării cauzelor acesteia).

4.2.4. TEORII ŞI CONCEPŢII SOCIOLOGICE

Reprezentanţii acestei orientări au fost preocupaţi de studierea structurilor şi proceselor sistemului


politic, inclusiv a puterii politice, din perspectiva sistemului social global, respectiv a sociologiei politice, ca
ramură a sociologiei şi teren de confluenţă a acesteia cu politologia (ştiinţa politică). Dată fiind complexitatea
internă a fenomenului puterii şi a intercondiţionărilor sale cu alte fenomene sociale, abordarea puterii politice
prin prisma sociologiei politice este apreciată de unii specialişti din domeniu ca fiind benefică pentru
cercetarea politică contemporană. Între cei mai de seamă reprezentanţi ai acestui curent de gândire îi putem
menţiona pe Jean-William Lapierre („Eseu asupra fundamentului puterii politice”), Robert Bierstedt
(„Ordinea socială”, New-York, 1974), Georges Burdeau („Tratat de ştiinţă politică”) etc..
Este semnificativ că Jean-William Lapierre a definit, din această perspectivă, puterea politică ca fiind
„funcţia socială care constă în a lua decizii pentru ansamblul societăţii globale (sau societatea civilă164) şi a
le asigura executarea prin autoritatea suverană şi supremaţia puterii politice”165.
Analizele efectuate de cercetătorii mai sus-menţionaţi au avut meritul de a releva specificul puterii
politice prin situarea ei la nivel macrosociologic, raportând-o la ansamblul fenomenelor politice şi sociale.
Concepţiile sociologice au avut de câştigat sub aspectul rigorii ştiinţifice ca urmare a relevării raporturilor
dintre puterea politică şi conceptele (fenomenele) sale corelative (autoritate, forţă, legitimitate, influenţă,
prestigiu).

162
Octavian Cheţan, Radu Sommer, Dicţionar de filozofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p. 69.
163
Apud Dumitru Lepădatu, op. cit., p. 114.
164
Sintagma „societate civilă” (din lat. „civilis societas”) a intrat în uzul european pe la 1400, cu un mănunchi de semnificaţii (care
făceau trimitere la condiţia vieţuirii într-o comunitate politică civilizată îndeajuns de avansată, încât să existe oraşe, un cod de legi
propriu şi o doză de civilitate şi urbanism, de parteneriat civic şi de rafinamente ale „vieţii civile” şi „artelor comerciale”). În uzul
curent actual, sintagma desemnează modurile de organizare socială şi economică, codurile şi instituţiile ce nu ţin de stat, aspectele
nonpolitice ale ordinii sociale.
165
Jean-William Lapierre, op. cit., p. 81.
4.2.5. ORIENTAREA ESENŢIALIST - FENOMENOLOGICĂ

Trăsătura comună a concepţiilor, de altfel, destul de eterogene care fac parte din această categorie este
considerarea politicului şi a puterii „în sine”, respectiv ca esenţe a căror legitimare se autoîntemeiază, fără
necesitatea raportării la un context social dat. Reprezentanţii de marcă ai acestei orientări, printre care
Bertrand de Jouvenel („Despre putere”, Paris, 1972), Amitai Etzioni („Societatea activă. O teorie asupra
proceselor societale şi politice”, New-York, Londra, 1968) şi Julien Freund („Esenţa politicului”, Paris,
1965) au realizat, în operele lor, studii ample şi temeinice cu privire la problema puterii politice, care se
bucură de un binemeritat prestigiu în cadrul gândirii politice contemporane.
Ei relevă, totuşi, că puterea are mai curând o dimensiune anistorică, evoluţia acesteia realizându-se
potrivit unei legităţi proprii, fără a fi condiţionată de schimbările sociale. Deşi nu poate fi contestată
contribuţia pe care cercetătorii menţionaţi au adus-o la analiza unor manifestări specifice puterii sau
fenomenelor corelative acesteia, concluziile teoriilor lor sunt pesimiste. Bertrand de Jouvenel consideră că,
pe măsura evoluţiei sale istorice, puterea exercită presiuni şi constrângeri care impietează asupra planului
social, sub acoperirea controlului realizat de ea în numele democraţiei. Julien Freund ajunge la concluzii cu
caracter conservator, potrivit cărora cea mai bună strategie a puterii este menţinerea ordinii sociale şi nu
identificarea de soluţii pentru adaptarea acesteia la nevoile sociale aflate într-o permanentă dinamică.

4.2.6. TEORII ŞI CONCEPŢII CONFLICTUALISTE

În alte situaţii, puterea este definită prin constrângere (coerciţie), aşa cum este cazul teoriilor
conflictualiste. Acestea au pus în prim plan caracterul coercitiv al puterii politice, respectiv impunerea sa de
către grupurile dominante asupra celor dominate pentru realizarea propriilor interese.
Este relevantă, în acest context, concepţia lui („Economie şi societate”), care, în lucrarea arăta că
„puterea înseamnă orice şansă folosită pentru a-ţi impune propria voinţă în cadrul unei relaţii sociale, chiar
împotriva unor rezistenţe şi indiferent de elementele pe care se bazează această şansă”166. Definiţia
weberiană a puterii, poate cea mai frecvent citată, a reprezentat un model pentru numeroşi cercetători. Ea
presupune o referire clară la conflictul deschis dintre persoana supusă şi putere, manifestat sub forma
rezistenţei (opoziţiei declarate a) celei dintâi faţă de cealaltă167. O asemenea abordare (de natură relaţională)
face ca puterea să fie pusă în relaţie cu statul, care, prin sistemele sale complexe de determinare
instituţională, este deţinătorul legitim al constrângerii.
Unul din elementele de bază ale teoriilor conflictualiste este „conceptul de sumă nulă” al puterii
(Talcott Parsons) sau teza „caracterului (ei - n.n.) limitat”, elaborată de R.S. Lynd, care relevă că într-o
societate dată există o cantitate limitată de putere, astfel că orice extindere a puterii unui grup se face în
detrimentul puterii altuia.
Sociologul francez Raymond Aron168 a analizat, de asemenea, puterea socială în sensul de poruncă
sau constrângere venită din partea unui individ sau grup social („Democraţie şi totalitarism”, Paris, 1965).
Un exemplu semnificativ îl constituie şi teoria marxistă clasică, care a subliniat funcţia principală de
dominaţie de clasă a instituţiilor politice, mai ales a statului, caracterul istoric şi fundamentele economice ale
distribuirii puterii în societate.
Mergând pe o linie asemănătoare, Antonio Gramsci169 a relevat, ulterior, strategia claselor
conducătoare de a-şi impune „hegemonia” asupra maselor prin intermediul instituţiilor culturale. În context,
proletariatul occidental putea înfăptui revoluţia socialistă doar în măsura în care obţinea hegemonia, respectiv
166
Apud François Chazel, op. cit., p. 228.
167
Ibidem, p. 228-229.
168
Raymond Aron (1905-1983) a desfăşurat o prestigioasă activitate de cercetare în domeniile filosofiei istoriei („Introducere în
filosofia istoriei” - 1938, „Filosofia critică a istoriei” - 1938) şi sociologiei („Introducere în sociologia germană contemporană” -
1935, „Etapele gândirii sociologice” - 1967), inclusiv al sociologiei politice („Optsprezece lecţii despre societatea industrială” -
1962, „Democraţie şi totalitarism” - 1965).
169
Teoretician al mişcării comuniste italiene (1891-1937), unul din întemeietorii Partidului Comunist Italian, membru al
Comitetului Executiv al Internaţionalei a III-a. În esenţă, ideile sale constituie alternative la experienţele leniniste şi staliniste de
realizare a societăţii socialiste. La un moment dat, a fost considerat teoreticianul „căii italiene” spre socialism. Opere importante:
„Scrisori din închisoare”, „Intelectualii şi organizarea culturii”, „Reînălţarea”, „Note asupra lui Machiavelli, asupra politicii şi a
statului modern”, „Trecut şi prezent”.
se elibera de cultura burgheză şi promova o cultură proprie. Pentru a învinge, proletariatul trebuia să devină
liderul intelectual al societăţii, la fel cum procedase burghezia în perioada ascensiunii ei politice. Revoluţia
socialistă era considerată, astfel, o problemă de emancipare culturală şi nicidecum una tehnică de preluare a
puterii170.
În acelaşi context, Louis Althusser171 a arătat rolul pe care îl au „aparatele ideologice ale statului” în
menţinerea structurilor de dominaţie existente în societate.

4.2.7. TEORII ŞI CONCEPŢII CONSENSUALISTE

Cercetările efectuate în domeniile politologiei şi sociologiei politice, cu referire la bazele şi


funcţionarea puterii, s-au materializat şi în teoriile consensualiste172, respectiv acelea care accentuează
capacitatea puterii de a integra sau agrega societatea, prin punerea de acord, în consens173 a părţilor sale
distincte, ca urmare a unor necesităţi funcţionale. Puterea politică constituie, în accepţiunile reprezentanţilor
acestor teorii, un instrument esenţial prin intermediul căruia orice comunitate umană îşi organizează şi
gestionează activităţile destinate supravieţuirii. Consensualismul a pus accent pe faptul că puterea politică
vizează coordonarea activităţilor de interes general, asigurarea ordinii şi continuităţii sociale. El a acordat o
atenţie specială funcţionării puterii (condiţii, forme, tipologii) şi mai puţin mecanismelor erodării şi
transformării acesteia174.
Unul dintre cei mai de seamă adepţi ai acestei orientări a fost Alexis de Tocqueville 175, care, în
lucrarea „Despre democraţie în America” arăta că exercitarea puterii, într-un sistem democratic, se
întemeiază pe echilibrul dintre forţele conflictului şi cele ale consensului. Tocqueville considera că societatea
ar putea beneficia de pe urma autoadministrării locale şi a dispersării puterii prin crearea de asociaţii
voluntare ale cetăţenilor, care să preia diverse responsabilităţi sociale. Pentru a preveni instaurarea unui aşa-
numit „despotism democratic”, gânditorul francez releva că este necesară o forţă, constituită din presă şi
puterea judecătorească, care să se contrapună puterii de stat.
În acelaşi context, poate fi menţionată şi concepţia lui Seymour M. Lipset176 (Sociologie politică,
1959), potrivit căreia democraţia este un mecanism destinat adoptării deciziilor de importante la nivel social,
cu minimum de forţă şi maximum de consens, în condiţiile existenţei unor grupuri cu interese conflictuale177.
Maurice Duverger a fost, de asemenea, un promotor al consensualismului cu privire la fenomenul
puterii (lucrarea…). Potrivit concepţiei sale, puterea este un factor de integrare a unei societăţi diverse,
inegalitare şi real-conflictuale, sprijinind finalităţile instituţiilor statului.

4.2.8. PERSPECTIVA JURIDIST - INSTITUŢIONALISTĂ

Reprezentanţii acestei orientări, între care se numără Jean Dabin („Statul sau politicul”, Paris, 1957),
Maurice Duverger („Metode ale ştiinţei politice”, Paris, 1959), Marcel Prélot („Sociologie politică”, Paris,
170
A se vedea, Sergiu Tămaş, op. cit., p. 305.
171
Filosof francez (1918-1990), de orientare marxistă. Opere principale: „Pentru Marx” (1965), „Citind Capitalul” (1965),
„Elemente de autocritică” (1974), „Poziţii” (1976).
172
Termenul consensualism desemnează atitudini şi teorii ce promovează căutarea unui acord între actorii procesului politic. În
sens larg, consensualismul are în vedere orientările filosofiei politice ce pun accent pe necesitatea unui consens asupra structurilor
de bază ale societăţii contemporane, insistând asupra unui acord fondator în ce priveşte principiile care trebuie să conducă
competiţia politică.
173
Concordanţă (acord) a punctelor de vedere ale membrilor unui grup sau a unei colectivităţi asupra estimării realităţii, a
normelor, valorilor, obiectivelor şi mijloacelor ce urmează a guverna realitatea.
174
Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coordonatori), Dicţionar de sociologie, Editura „Babel”, Bucureşti, 1998, p. 480.
175
Istoric şi teoretician francez al democraţiei (1805-1859). Lucrarea sa, intitulată „Despre democraţie în America”, apărută în
două volume, între 1835-1840, a căpătat o recunoaştere rapidă şi a fost tradusă în numeroase ţări, aducându-i titlul de membru al
Academiei Franceze. Primul volum al lucrării descrie sistemul instituţiilor din S.U.A., iar al doilea cuprinde opiniile sale cu privire
la democraţie. Alexis de Tocqueville a fost adeptul unei democraţii sociale şi a militat pentru realizarea educaţiei civice a
cetăţenilor.
176
Sociolog american (ns. 1922), profesor la universităţile Yale, Harvard şi Berkeley, preocupat de stratificarea socială şi de analiza
sistemelor politice. Teoriile politice ale lui Lipset subliniază necesitatea de a depăşi maniera oligarhică de administrare a puterii,
pentru a trece la regimuri democratice de pluralism politic. Opere principale: „Clasă, putere şi status” (1953); „Mobilitatea socială
în societatea industrială” (1959); „Sociologie politică” (1959); „Omul şi politica” (1963); „Politică şi ştiinţe sociale” (1970).
177
Apud Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coordonatori), op. cit., p. 480.
1973) etc. au redus perspectiva teoretică a puterii politice până la a considera că statul reprezintă singura
ipostază a acesteia, centrul în jurul căruia gravitează întreaga viaţă politică. În afara faptului că
instituţionalismul nu delimitează în mod clar domeniile politic şi juridic în abordarea problemei puterii, el nu
permite înţelegerea rolului factorilor subiectivi, neinstuţionalizaţi în realizarea acesteia, inclusiv al opiniei
publice în controlul puterii.
Perspectiva instituţionalistă oferă o imagine statică, chiar superficială asupra fenomenului puterii,
neinsistând asupra proceselor sociale care stau în spatele structurilor formale ale acestuia. Abordarea puterii
politice exclusiv ca putere a statului nu ia în calcul rolul instituţiilor politice nestatale (partidele politice,
mass-media etc.) care pot influenţa uneori în mod decisiv procesul de organizare şi conducere socială.

4.2.9. TEORII ŞI CONCEPŢII CARE RELEVĂ PREVALENŢA FACTORULUI ECONOMIC ÎN VIAŢA


SOCIALĂ

Problematica definirii puterii politice a fost abordată şi de aşa-numitele teorii şi concepţii ce relevă
rolul hotărâtor al factorului economic în viaţa socială. Potrivit acestora, puterea este produsul structurii
grupale a societăţii, respectiv al grupării oamenilor în structuri clasiale (clase), mai ales în funcţie de criteriul
economic (cantitatea şi calitatea avuţiei de care dispun). Puterea, cu toate componentele sale (conducerea,
organizarea, elaborarea şi ordonarea deciziilor politice), a revenit, în aceste condiţii, grupurilor dominante
sub aspect economic, care au devenit, astfel, grupuri guvernante. Cei mai semnificativi reprezentanţi ai
acestei orientări au fost Karl Marx178 şi Friedrich Engels.
Deşi fenomenul puterii este în mod incontestabil legat de existenţa economică a societăţii
(conducerea, organizarea, elaborarea şi ordonarea deciziilor politice sunt influenţate de deţinătorii pârghiilor
economice), importanţa acesteia din urmă nu trebuie absolutizată.

4.2.10. TEORII ŞI CONCEPŢII POLITICO-RELIGIOASE

Abordarea din perspectiva neotomismului politic179 sau existenţialismul creştin a conceptului de


putere politică face, între altele, referire la: caracterul „etern” abstract al politicului (lipsit de determinări
concrete de ordin istoric şi social); caracterul „neutru” al puterii politice în raport cu dinamica realităţii
sociale şi necesitatea subordonării acesteia faţă de categoriile de dreptate şi „libertate”, izvorâte din „voinţa
divină”; cauzalitatea supranaturală, divină a puterii politice.
Jacques Maritain180, unul din cei mai cunoscuţi promotori ai doctrinei neotomiste, a încercat să reînvie
ideile curentului tomist medieval privitoare la natura organizării politice, sursa autorităţii, puterii şi
suveranităţii. Maritain a relevat („Omul şi statul”, Paris, 1951) că dreptul poporului de a se guverna pe sine
are ca „sursă unică şi imediată” voinţa lui Dumnezeu, singurul căruia i se potriveşte calificativul de suveran.
Spre deosebire de Jean Jacques Rousseau, care considera că poporul este deţinătorul unic şi nemijlocit al
puterii suverane, Jacques Maritain a aratat că suveranitatea este o putere „transcendentă şi separată”.
Menirea statului este, conform concepţiei sale, aceea de a asigura „dreptatea socială”, iar a puterii de stat -
de a fi o suprastructură impersonală, situată deasupra intereselor economice şi social-politice ale maselor.
Maritain a promovat un „tomism deschis”, interpretat ca un creştinism capabil să făurească o nouă formă de
civilizaţie, întemeiată pe ideea unui „umanism integral teocentric”, care să succeadă capitalismului.

178
Filosof, economist şi teoretician al socialismului german (1818-1883). Marx este autorul câtorva observaţii remarcabile asupra
conflictelor şi dezechilibrelor sociale, dar şi al unei concepţii lacunare referitoare la acţiunea colectivă, în special la acţiunea
politică. Opere principale: „Manifestul partidului comunist” (1848, în colaborare cu Friedrich Engels), „Contribuţii la critica
economiei politice” (1857), „Capitalul” (vol. I-IV, publicate între 1857-1905).
179
Curent al gândirii politice, constituit la sfârşitul secolului XIX, pornind de la ideile cuprinse în învăţătura tomistă. Neotomiştii
acceptă primatul puterii ecleziastice asupra celei civile şi aspiră la o societate modelată conform principiilor creştine. În 1879, papa
Leon al XIII-lea a declarat neotomismul drept filosofie oficială a bisericii catolice.
180
Filosof francez (1882-1973), profesor în Franţa şi S.U.A.. Opere principale: „Introducere în filosofie” (1920), „Ştiinţă şi
înţelepciune” (1935), „Creştinism şi democraţie” (1935), „Umanismul integral” (1936), „Omul şi statul” (1951), „Filosofie
morală. Cercetare istorică şi critică a marilor sisteme” (1960), „Biserica lui Cristos” (1973).
Gândirea politică a neotomismului a influenţat unele mişcări sociale din Anglia şi S.U.A., care au
recurs la o întemeiere teologică a scopurilor urmărite.
Raţiunea puterii politice de a întrona „dreptatea socială”, respectiv de a fi rezultatul unor legi morale
apriorice, este întâlnită şi în concepţia lui Claude Bruaire, unul din reprezentanţii existenţialismului creştin.
În lucrarea intitulată „Raţiunea politică” (Paris, 1974), Bruaire a arătat, într-un mod neconform cu realitatea,
că specificul politic este rezultatul manifestării legilor morale apriorice. Astfel, conform opiniei sale, „…
esenţa politicului este existenţa unei dreptăţi”, iar scopul puterii politice este asigurarea dreptăţii şi, prin
aceasta, a libertăţii sociale181.
Teoriile din categoria menţionată se bazează pe argumente şi abordări nerealiste, în dezacord cu
evoluţia relaţiilor sociale: apariţia şi funcţiile puterii politice nu sunt rezultatul voinţei divine şi nu îşi au
originea în ideile de dreptate socială şi libertate, ci, din contră, în nedreptatea şi inegalitatea socială.

4.2.11. PERSPECTIVA NIHILISTĂ

Reacţiile nihiliste182 la adresa conceptului de putere politică s-au materializat, între altele, în doctrinele
anarhistă şi tehnocratică.
Anarhismul. Anarhismul183 a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, având un caracter
eclectic şi cunoscând diferite variante. Între sursele sale de inspiraţie se întâlnesc dialectica hegeliană
(interpretată într-un sens subiectivist-voluntarist), filosofia lui Johann Fichte184, teoria dreptului natural şi
teoria contractualistă a statului (mai ales cea elaborată de Jean Jacques Rousseau), dar şi unele din ideile
socialismului utopic ale lui Saint-Simon.
Ca doctrină şi mişcare politică, anarhismul urmăreşte abolirea pe cale revoluţionară a statului şi a
oricărei alte forme de autoritate şi oprimare, pentru a le înlocui cu o societate de oameni liberi şi egali,
inspirată de o ordine „naturală”, spontană185. Printre caracteristicile generale ale doctrinei anarhiste figurează:
individualismul subiectivist şi voluntarismul, exprimate în exaltarea autonomiei voinţei individuale;
opunerea federalismului faţă de organizarea statală; negarea sau ignorarea legilor sociale obiective;
atitudinea ostil-negativă faţă de orice autoritate, putere, stat, ca şi faţă de orice organizare politică;
apologia spontaneităţii revoluţionare; revendicarea revoluţiei şi a nimicirii imediate a statului186.
Anarhiştii clasici şi contemporani nu se împotrivesc oricărei autorităţi: mulţi dintre ei recunosc
autoritatea experţilor (ex. oameni de ştiinţă) în domeniul lor şi autoritatea morală a deciziilor colective luate
într-o manieră democratică autentică. Critica lor este îndreptată spre autoritatea asumată, într-un domeniu, de
oameni lipsiţi de competenţă corespunzătoare; spre autoritatea care se extinde dincolo de domeniile
particulare de cunoştinţe spre a include întreaga existenţă umană; şi, mai presus de toate, spre autoritatea care
tinde să devină coercitivă, să reprime, să îndoctrineze şi să ameninţe (ex. statul, dar şi alte forme ierarhice ale
autorităţii: biserică, armată, corporaţii conduse de patroni capitalişti şi, mai recent, birocraţiile
impersonale)187.
În prima etapă a dezvoltării sale, respectiv în perioada „capitalismului industrial”, anarhismul a fost
reprezentat de Max Stirner188, Pierre Joseph Proudhon189 şi Mihail A. Bakunin190, de numele cărora se leagă

181
Apud Virgil Măgureanu, Puterea politică, p. 91.
182
Nihilismul (din lat. „nihil” - „nimic”) este o doctrină care neagă morala, cultura, ordinea statală, politica, tradiţiile, fără a pune
altceva în locul lor. În politologie, prin nihilism se înţelege o doctrină care nu admite nici un fel de constrângere a individului din
partea societăţii, manifestându-se făţiş împotriva statului, a instituţiilor lui, a partidelor politice, a autorităţii în genere. Potrivit
doctrinei nihiliste, singura revoluţie adevărată va fi aceea care va distruge însuşi principiul autorităţii.
183
Din gr. „anarkhia” - „absenţa conducerii”.
184
Filosof german (1764-1814). Principalele opere: „Doctrina ştiinţei” (1794-1795); „Bazele dreptului natural” (1796-1797);
„Sistemul eticii” (1798); „Despre menirea omului” (1800); „Caracteristici fundamentale ale epocii prezente” (1804-1805).
185
De Agostini, Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, p. 45.
186
Octavian Cheţan, Radu Sommer (coordonatori), op. cit., p. 28; Ovidiu Trăsnea, Nicolae Kallós (coordonatori), op. cit., p. 29.
187
Mihaela Miroiu, Adrian Miroiu, Ghid de idei politice, Editura „Pan-Terra”, Bucureşti, 1991, p. 10.
transformarea anarhismului în mişcare politică. O altă variantă este cea a anarhismului comunist, reprezentată
de Piotr A. Kropotkin191, J. Grave, E. Malatesta.
Mihail Bakunin a militat pentru exproprierea capitalului şi pentru administrarea de către fiecare
colectiv de muncitori a propriilor mijloace de producţie. În acest context, distribuţia bunurilor trebuia să se
facă prin decizii colective, dar proporţional cu munca depusă. Bakunin arăta că statul este principalul
instrument de asuprire a oamenilor şi sursa fundamentală a inechităţii sociale. El considera că lichidarea
definitivă a nedreptăţii sociale se poate realiza prin desfiinţarea oricărei forme de putere politică, în special a
statului. În lucrarea „Statul şi anarhia” (1873), manifest teoretic al anarhismului colectivist, gânditorul rus
releva, astfel, că atunci „Când statele vor dispărea, unitatea vie, rodnică, binefăcătoare, atât a regiunilor,
cât şi a naţiunilor şi a internaţionalităţii, a întregii lumi civilizate, mai întâi, apoi a tuturor popoarelor
Terrei, pe calea liberei asocieri şi a organizării de jos în sus, se va dezvolta în toată măreţia ei”192.
În concepţia lui Bakunin, organizarea societăţii presupune formarea de asociaţii în funcţie de
circumstanţe şi unirea lor pe baza principiilor federative. Asociaţiile funcţionează pe baze egalitare, astfel
încât deciziile se iau în unanimitate şi nu prin votul majorităţii. Întrucât orice autoritate acţionează în
beneficiul unei minorităţi dominante, alternativa este cea a organizării autonome şi libere a unităţilor ce
compun societatea.
Teoreticienii anarhişti clasici s-au opus radical principiilor colectivismului193 şi comunismului194,
care, conform opiniilor lor, împing la extrem deposedarea individului de către societate. Anarhiştii
contemporani (reprezentanţi ai neoanarhismului, apărut după al doilea război mondial) au exaltat, la rândul
lor, autonomia voinţei, individualitatea şi spontaneitatea mişcării şi au exprimat aversiunea faţă de putere,
dar şi iluzia că societatea s-ar echilibra şi ar deveni raţională în urma abolirii oricărei autorităţi.
În societatea contemporană, anarhismul supravieţuieşte prin activitatea unor grupări marginale,
teroriste sau a mişcărilor care militează pentru diverse obiective (feministe, pacifiste etc.). Elementul lor
comun este opoziţia faţă de autoritate, de puterea de stat.
Tehnocratismul. Doctrina tehnocratică195, una din variantele contemporane ale teoriei elitelor, pleacă
de la teza rolului tehnicii ca factor primordial în viaţa socială şi de la necesitatea exercitării puterii politice de
către elitele tehnice. Tehnocraţia a evoluat de la centrarea pe problemele organizării optime a industriei la
cele privitoare la conducerea şi organizarea integrală a societăţii, la raportul dintre tehnică şi politică şi, mai
ales, la problematica puterii politice.
Potrivit concepţiilor unor autori ca James Burnham (în „Revoluţia managerială”, 1940) şi Helmuth
Schlesky, puterea politică ar trebui să aparţină nu factorilor politici (parlament, guvern), ci „tehnocraţilor”
(specialişti cu înaltă calificare în domeniile ştiinţific, tehnic, al managementului), care îi vor înlocui pe

188
Filosof german (1806-1856), teoretician al individualismului extremist şi al anarhismului („Unicul şi proprietatea sa”, 1844). El
susţinea că individul trebuie să acţioneze aşa cum îi place, fără să ţină seama de Dumnezeu, stat sau reguli morale.
189
Filosof, sociolog şi om politic francez (1809-1865). Principalele sale contribuţii în domeniul teoriei politice sunt argumentele
împotriva guvernării legale şi propunerea unui model „mutualist” de societate, în care cooperarea să se realizeze fără constrângere
din partea statului. Lucrări principale: „Sistemul contradicţiilor economice sau filosofia mizeriei” (1846), „Justiţia în revoluţie şi în
biserică” (1858), „Război şi pace” (1861), „Despre capacitatea politică a claselor muncitoreşti” (1865).
190
Gânditor şi revoluţionar rus (1814-1876). A luat parte la revoluţia din 1848, la Paris şi Praga, iar în 1867 a aderat la
Internaţionala I, devenind, ulterior, conducătorul secţiei din Geneva a acesteia. La Congresul de la Haga (1872), Bakunin şi
camarazii săi au fost excluşi din Internaţionala I de către Karl Marx. Gândirea sa politică are multe teme comune cu Marx şi
comunismul secolului XX (abolirea claselor şi a proprietăţii private, egalitatea dintre sexe, ateismul), dar accentuează
subiectivismul voinţei şi credinţa utopică în dispariţia statului.
191
Anarhist rus (1842-1921), autor al unor lucrări (între care cea mai cunoscută este „Ajutor reciproc” - 1897) şi studii în care a
formulat principiile de bază ale anarhocomunismului, încercând să-l fundamenteze printr-o teorie pretins ştiinţifică a evoluţiei
sociale.
192
Apud Larousse, Dicţionar de sociologie, Editura „Univers enciclopedic”, Bucureşti, 1996, p. 19.
193
Conceptul de colectivism are două semnificaţii: a) program ce îşi propune înlocuirea proprietăţii private cu proprietatea
colectivă; b) regim economic caracterizat prin socializarea mijloacelor de producţie.
194
Termenul denumeşte: a) o posibilă societate ideală, realizabilă în viitor, lipsită de problemele şi conflictele proprii condiţiilor
sociale în care oamenii trăiesc în prezent; b) regimul politic şi social instaurat în U.R.S.S. şi alte state ale cărui premise au fost
create de revoluţia bolşevică din 1917.
195
Termenul „tehnocraţie” a fost lansat, în 1919, de americanul Wilhelm Henry Smith, pentru a desemna, la vremea respectivă, o
teorie de organizare a industriei, care, ulterior, a căpătat sensul de „guvernare prin tehnică” sau sistem de guvernare în care puterea
efectivă ar aparţine tehnicienilor (specialişti cu înaltă calificare). Ideologia tehnocrată are ca fundament principiul realizării unei
conduceri de maximă eficienţă.
primii, la conducerea statelor, printr-o „revoluţie silenţioasă” (ştiinţifico-tehnică, managerială) realizată în
structurile puterii politice. Concepţiile acestora au fost reluate şi aprofundate şi de alţi cercetători, între care
J. Monett, J.K. Galbraith, Z. Brzezinski, Jacques Elull etc.. Jacques Elull („Iluzia politică”, 1965) a relevat, în
context, că „…puterea nu mai este altceva decât utilizarea unui sistem tehnic, iar politica nu mai este decât
o tehnică printre altele”196.
Teoria tehnocratică promovează transformarea rolului tehnicienilor din stare de fapt în stare de drept,
ceea ce ar permite construirea unei societăţi ştiinţifice, planificate raţional. Postulând o raţionalizare absolută
a mecanismelor sociale, tehnocratismul prezintă, prin extensie, criteriile tehnico-economice drept condiţii ale
eficacităţii tuturor sferelor sociale, inclusiv ale politicii; de aici concluzia că societatea actuală ar putea trece
de la „sociostructură” la „tehnostructură”, invocarea „tehnicizării” politicului şi, implicit, a dispariţiei sale197.
Ideologia tehnocrată contrapune conducerea tehnocrată, conducerii politice; contestă rolul partidelor
politice şi al instituţiilor burgheze tradiţionale în organizarea şi conducerea societăţii; susţine inutilitatea
revoluţiei sociale, asociată cu teza depolitizării şi dezideologizării; tinde spre o exagerare a implicaţiilor
revoluţiei ştiinţifice şi tehnice asupra sistemului social şi politic; consacră apariţia unei noi categorii sociale -
intelectualitatea tehnică (directori de producţie, ingineri, administratori, supraveghetori etc.) capabilă să
asigure o conducere imparţială, deasupra intereselor de grup sau a celor politice198.
Experienţa istorică arată că datele furnizate de ştiinţă şi tehnică au un rol însemnat în fundamentarea
deciziilor politice, dar importanţa lor, în acest sens, nu trebuie absolutizată. Cultul competenţelor tehnice,
care nu ţine seama de valorile politice, poate transforma societatea într-un câmp de experimentare, de genul
unei inginerii sociale, cu urmări care ar afecta exercitarea libertăţilor democratice.
*
Trecerea în revistă a demersurilor mai sus menţionate de abordare a fenomenului puterii politice
relevă că definirea acesteia nu este deloc facilă. La o abordare realistă, putem considera, totuşi, că una dintre
cele mai relevante definiţii ale puterii politice este „…acea capacitate a unei instanţe sociale de a determina
obiectivele comunitare şi de a le impune şi realiza, graţie forţei de care dispune, graţie legitimităţii şi
încrederii pe care oamenii o au în caracterul său binefăcător”199.
Dar definiţia propusă - şi orice altă definiţie de acest gen - rămâne parţială. Preocuparea pentru
precizia terminologică, oricât de legitimă ar fi, are şi un revers: cercetătorul poate să îngrădească puterea într-
un cadru conceptual prea îngust. Iar acest risc este prezent în cazul puterii, căreia, dincolo de pluralitatea
manifestărilor, trebuie să-i recunoaştem caracterul - în mod ireductibil - multidimensional200.

196
Apud Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coordonatori), op. cit., p. 480.
197
Octavian Cheţan, Radu Sommer (coordonatori ), op. cit., p. 692.
198
Vasile Nazare, op. cit., p. 135.
199
Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, op. cit., p. 278.
200
François Chazel, op. cit., p. 233.
RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

*** Antologie filosofică. Filosofia antică, vol. 1, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1975.
CARPINSCHI, Anton; BOCANCEA Cristian, Ştiinţa politicului, Tratat, vol. I, Editura
Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1998.
CHAZEL, François, Puterea, în Raymond Boudon (coord.), Tratat de sociologie, Editura
„Humanitas”, Bucureşti, 1997.
CHEŢAN, Octavian; SOMMER, Radu, Dicţionar de filosofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978.
DE AGOSTINI, Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, Editura „All Educational”, Bucureşti,
2004, (traducere, din limba italiană, după lucrarea cu aceeaşi denumire, întocmită sub egida Istituto
Geografico De Agostini S.p.A., Novara, Italia, 1996).
LEPĂDATU, Dumitru, Procese şi fenomene politice – prima parte, Editura „Actami”, Bucureşti,
2000.
MĂGUREANU, Virgil, Puterea politică, Editura Politică, Bucureşti, 1979.
MILLER, David (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Editura „Humanitas”,
Bucureşti, 2000.
MIROIU Mihaela; MIROIU Adrian, Ghid de idei politice, Editura „Pan-Terra”, Bucureşti, 1991.
NAZARE, Vasile, Politologie, Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Constanţa, 2002.
OXFORD, Dicţionar de politică, Editura „Univers enciclopedic”, Bucureşti, 2001.
PÂRVULESCU, Cristian, Politici şi instituţii politice, Editura „Trei”, Bucureşti, 2000.
PETRESCU, Nicolae, Thomas Hobbes. Viaţa şi opera, Societatea românească de filosofie,
Bucureşti, 1939.
TĂMAŞ, Sergiu, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Casa de editură şi presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1996.
TRĂSNEA, Ovidiu; KALLÓS, Nicolae (coordonatori ştiinţifici), Mică enciclopedie de politologie,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
ZAMFIR, Cătălin; VLĂSCEANU, Lazăr (coordonatori), Dicţionar de sociologie, Editura „Babel”,
Bucureşti, 1998.

CAPITOLUL V

TRĂSĂTURILE PUTERII POLITICE

Ştiinţa politică propune abordări variate ale problematicii trăsăturilor (caracteristicilor) care
individualizează puterea politică faţă de alte puteri din societate. În cele ce urmează, ne vom opri, pe scurt,
asupra câtorva dintre acestea.

5.1. SISTEMICITATEA

Puterea politică este, în fapt, un sistem de puteri, un complex de fenomene, procese, relaţii, instituţii,
sisteme de valori, forme de comportament, care creează decizii, forme de organizare şi conducere socială ce
se răsfrâng structural asupra ansamblului sistemului politic. Puterea este consecinţa formelor de activitate
mai sus menţionate, care sunt materializate în decizia socială strategică. Caracterul sistemic al puterii
rezultă din faptul că în sistemele democratice moderne, deciziile sociale majore au la bază nu numai
interesele, voinţa instituţiilor guvernamentale sau instituţiilor politice, dar şi pe cele ale societăţii civile,
grupurilor de presiune, mass-media, cercurilor economice sau financiare, sistemelor educaţionale,
ştiinţifice, bisericii etc.. În sistemele şi regimurile democratice, cel puţin, puterea nu mai este apanajul unei
singure instituţii sau unei singure persoane.

5.2. GLOBALITATEA

Puterea politică se manifestă la nivelul cel mai general al societăţii, ca o activitate specializată de
organizare şi conducere integrată la nivel global a acesteia. Astfel, dacă autoritatea unui cap de familie sau a
unui conducător de întreprindere se exercită doar asupra membrilor acestora, puterea politică se extinde la
nivelul întregii societăţi.
Operele gânditorilor din toate timpurile, de la cei din antichitate până la contemporani, relevă, din
această perspectivă, vocaţia globală a puterii. Ea exercită o autoritate extinsă asupra tuturor membrilor
comunităţii, fie aceştia guvernanţi (conducători, care domină) sau guvernaţi (conduşi, care sunt dominaţi),
şi asupra tuturor aspectelor existenţei umane, în scopul asigurării funcţionalităţii întregului corp social. Este
relevant, în acest sens, aprecierea lui Pierre Pactet (Instituţii politice. Drept constituţional, Paris, 1991),
conform căreia „Guvernele dispun, în principiu, de o autoritate care se aplică tuturor membrilor
comunităţii, exercitându-se pe tot cuprinsul teritoriului şi, ceea ce este mai important, putându-se aplica
tuturor obiectelor posibile, de la economic la social, de la învăţământ la sănătate, de la muncă la timp liber,
de la preţuri la urbanism, de la libertăţile publice la cultură, de la familie la sport”201.

5.3. SUVERANITATEA

Teoria politică susţine, pe bună dreptate, că suveranitatea este criteriul care dă identitate puterii
politice în ansamblul celorlalte puteri sociale.
Datorită caracterului său integrator, puterea politică are capacitatea de a fi instanţa supremă în
societate, deasupra căreia nu mai există o autoritate superioară, de a cuprinde în sine şi a-şi subordona, ca
resurse şi mijloace proprii, celelalte forme de putere (economică, militară, religioasă, mass-media etc.) în
scopul concertării lor spre o conducere unitară, cu caracter suveran. Deşi acestea din urmă pot avea o
influenţă, uneori, deosebită asupra puterii politice, subordonarea lor faţă de puterea politică este o condiţie
esenţială a realizării procesului politic de ansamblu, a dirijării societăţii percepute ca un tot unitar202.
Opinia exprimată, în acest sens, de Jean-William Lapierre („Eseu asupra fundamentului puterii
politice”), reprezentant de seamă al şcolii politologice occidentale, conform căreia „…deţinătorii puterii
politice – legislatori şi guvernanţi - având ca funcţie să hotărască în numele ansamblului societăţii globale,
guvernează prin deciziile lor toate celelalte puteri sociale, fără a fi obligaţi să se supună vreuneia din
acestea”203 este perfect justificată. Scopurile pentru care există cer ca puterea politică să nu fie limitată decât
de anumite prevederi constituţionale, ea singură fiind investită cu forţa necesară de a folosi constrângerea în
caz de nesupunere. În acest context este de reţinut, totuşi, că suveranitatea puterii nu permite guvernanţilor
care o exercită să se sustragă sau să fie total independenţi faţă de orice control social.

5.4. ESENŢIALITATEA

Practica social-istorică a demonstrat că puterea politică este, fără îndoială, o componentă esenţială a
vieţii sociale. Ea are o importanţă şi o reprezentativitate speciale în ansamblul social sau politic, întrucât
actele organizării şi conducerii, respectiv, administrării acţiunilor umane constituie repere definitorii ale
activităţii transformatoare pe care omul o desfăşoară în natură şi societate.

5.5. SACRALITATEA

Între cercetătorii care au relevat caracterul sacru al puterii, Georges Balandier ocupă un loc special. În
„Antropologie politică”, el arăta că „În nici o societate puterea politică nu este complet desacralizată, iar
201
Apud Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, op. cit., p. 286-287.
202
Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, p. 73.
203
Jean-William Lapierre, op. cit., 1968, p. 74.
dacă este vorba de societăţile tradiţionale, raportul cu sacrul se impune în mod evident. Discret sau vizibil,
sacrul este întotdeauna prezent în cadrul puterii. Prin intermediul acesteia, societatea este înţeleasă ca
unitate - organizarea politică introduce adevăratul principiu totalizant - ordine şi permanenţă. Ea e
înţeleasă sub o formă idealizată, ca o garantă a securităţii colective şi ca simplă reflectare a cutumei sau a
legii, e confirmată sub aspectul unei valori supreme şi obligatorii, devine astfel materializarea unei
transcendenţe ce se impune indivizilor şi grupurilor particulare”204.
Abordarea sacralităţii, ca trăsătură a puterii, este, fără îndoială, justificată, într-o anumită măsură,
dacă avem în vedere faptul că deţinătorul acesteia era, în societăţile primitive, şi posesorul unor aşa-numite
calităţi magice, secrete, care apărau comunitatea umană. În perioada contemporană, există teorii şi concepţii
(inclusiv aceea a lui Georges Balandier205) care idealizează şi sacralizează puterea politică, prezentând-o ca
valoare supremă şi constrângătoare, ca materializare a unei transcendenţe ce se impune indivizilor şi
grupurilor particulare. O asemenea manieră apologetică de tratare a puterii politice face loc, eventual, şi
relevării intangibilităţii acesteia, respectiv inutilităţii şi chiar primejdiei schimbării ei, indiferent de metode şi
mijloace.
Este de menţionat că sacralitatea puterii nu trebuie negată, dar ea rezultă numai din apărarea şi
perpetuarea de către aceasta a valorilor fundamentale, autentice ale societăţii pe care o conduce şi o
reprezintă (libertate, emancipare socială, democraţie etc.), dar şi din cultivarea în rândul membrilor
societăţii a trăsăturilor moral-politice necesare realizării acestui scop (eroism, abnegaţie, spirit de sacrificiu,
devotament etc.).

5.6. LEGITIMITATEA

Max Weber a făcut din legitimitate una din categoriile fundamentale ale sociologiei sale politice. El a
observat, pe bună dreptate, că nici o dominaţie nu se mulţumeşte cu simpla supunere, ci încearcă să
transforme disciplina în adeziune la adevărul pe care îl reprezintă sau pretinde că îl reprezintă.
Legitimitatea conferă puterii îndreptăţirea, acceptul (consimţământul) cvasi-general de a-şi asigura,
prin lege, prerogative suverane. Caracterul mixt al puterii, rezultat din îmbinarea diverselor forme de
exerciţiu politic al conducerii şi controlului social, inclusiv de exercitare a monopolului coerciţiei
(constrângerii), determină necesitatea sporirii sau confirmării permanente a rezervelor de popularitate ale
puterii. Una din căile posibile de autentificare a poziţiei sale sociale este dobândirea legitimităţii. Fără
legitimitate, puterea îşi pierde atributele sale fundamentale şi, cu timpul, dispare. Din această perspectivă, se
cuvine accentuată legătura dintre coerciţie şi legitimitate (de exemplu, statul, ca principală componentă a
puterii politice, revendică pentru sine monopolul constrângerii fizice legitime, având pretenţia de a deveni
unica sursă a „dreptului” la constrângere fizică), chiar dacă aceasta se realizează în grade variabile şi prin
mecanisme variate, în funcţie de regimurile politice.
Puterea dezirabilă, de durată este cea legitimă (definită, uneori, ca „putere soft”). Ea izvorăşte din
încredere (în lideri şi obiectivele propuse), devotament inteligent, convingere, atracţie şi se impune fără
constrângere. Este sugestivă, în acest sens, o celebră remarcă a lui Dwight Eisenhover206: „Prefer să conving
un om să mi se alăture, deoarece, odată ce a fost convins va rămâne cu mine. Dacă îl sperii, îmi va rămâne
alături numai atâta timp cât este speriat, după care va pleca”207.
Mecanisme de pierdere a legitimităţii. Practica politică arată că puterea care îşi asigură prerogative
suverane fără a se baza pe consimţământul maselor este nelegitimă şi că, mai devreme sau mai târziu,
opoziţia faţă de aceasta se va accentua. Între factorii şi cauzele care condiţionează şi întreţin manifestarea
ilegitimităţii puterii politice pot fi menţionate208:

204
Georges Balandier, op. cit., p. 54.
205
A se vedea detalii interesante în capitolul intitulat „Religie şi putere” din lucrarea citată a sociologului francez (p. 119-144).
206
General şi om politic american (1890-1969). Comandant suprem al armatelor aliate în nordul Africii (1943), în Sicilia (1943) şi
în vestul Europei (1944-1945). Comandant suprem al forţelor armate ale N.A.T.O. în Europa (1950-1952). Preşedinte al S.U.A
(1953-1961). Autor de memorii militare şi politice.
207
Apud Vasile Nazare, Liderul politic. Note de personalitate şi tipologie, în „Sfera politicii”, Bucureşti, anul XII, 2004, nr. 110-
111, p. 71.
208
A se vedea, pentru detalii, Ioan Jude, op. cit., p. 409-424.
- suspiciunea şi nemulţumirea. Suspiciunile şi nemulţumirile populaţiei faţă de putere sunt
determinate, de regulă, de ineficienţa strategiilor adoptate, ca şi de incompetenţa, lipsa de autoritate, corupţia,
demagogia, clientelismul, carierismul, compromisul, neimplicarea celor mai mulţi demnitari în realizarea
angajamentelor politice asumate. Asemenea atitudini ale maselor au, în context, efecte negative majore
asupra credibilităţii şi legitimităţii puterii prin devalorizarea şi sancţionarea, în procesul electoral, a doctrinei,
ideologiei şi practicii politice promovate de reprezentanţii acesteia şi prin pierderea suportului popular;
- abuzul de putere. Ca tară politică ce adânceşte tot mai mult criza de legitimitate, abuzul de putere se
resimte în plan legislativ (conceperea unor legi favorabile anumitor categorii şi grupuri de interese şi
discriminatorii în raport cu altele), executiv (atribuirea unor priorităţi şi facilităţi guvernanţilor şi apropiaţilor
acestora) şi juridic. Între consecinţele abuzului de putere pot fi menţionate manifestarea de atitudini
contestatare şi chiar ostile la adresa guvernanţilor, alienarea politică a individului şi a societăţii, în general;
- accentuarea inegalităţilor sociale. Nu de puţine ori, procesul de exercitare a puterii politice
accentuează inegalităţile sociale, favorizându-i pe cei care o deţin şi o reprezintă. În context, concentrarea
puterii în mâinile unui număr tot mai restrâns de indivizi şi grupuri constituie o sursă a inegalităţii şi, pe cale
de consecinţă, de ilegitimitate;
- constrângerea şi controlul excesive. Depăşirea de către putere (stat) a unui anumit prag de toleranţă
în aplicarea măsurilor coercitive şi de control social conduce, de asemenea, la pierderea legitimităţii. Cum
este şi firesc, exagerarea de către putere a rolului constrângerii şi controlului, în procesul îndeplinirii
atribuţiilor specifice, determină, inclusiv în plan politic, reacţii de respingere şi contestare care se
materializează în diminuarea progresivă a suportului social;
- alteritatea. În viaţa politică, alteritatea209 face referire la interminabile acuzaţii aduse de guvernarea
actuală celor precedente, care sunt incriminate pentru rezultatele nesatisfăcătoare obţinute, în prezent, în
îndeplinirea prerogativelor pe care şi le-a asumat. Puterea se foloseşte uneori de mecanismul alterităţii pentru
a se disculpa de unele greşeli ale strategiei sale politice. În context, transferarea de către reprezentanţii puterii
a competenţei şi responsabilităţii lor spre alte persoane sau grupuri determină, nu de puţine ori, efecte şi
consecinţe negative majore în plan social.
Factorilor şi cauzelor mai sus menţionate, care determină pierderea de către putere a legitimităţii
politice, le mai pot fi adăugate: scăderea nivelului de trai; manipularea populaţiei de către opoziţie;
acţiunile grupurilor de presiune; lipsa comunicării între putere şi cetăţeni; restrângerea libertăţilor
individuale şi ale drepturilor omului; climatul politic tensionat şi disfuncţional; strategiile de forţă şi dictat;
nerezolvarea unor probleme de larg interes pentru opinia publică210 etc..

5.7. CARACTERUL RELAŢIONAL AL PUTERII POLITICE

Pentru satisfacerea necesităţilor sale vitale, omul este nevoit să intre în raporturi de interdependenţă
cu semenii săi, foarte sugestiv prezentate de N. Elias („Ce este sociologia?”, Aix-en-Provence, 1970): „…noi
depindem de alţii şi alţii depind de noi. În măsura în care depindem de alţii mai mult decât depind ei de noi,
ei au o putere asupra noastră: puţin contează atunci dacă dependenţa noastră are drept cauză violenţa sau
dacă la originea ei se află dragostea, nevoia de afecţiune sau de bani, setea de recunoaştere socială, dorinţa
de a face carieră sau de a ne distra”211.
Orice activitate de conducere, exercitată de un anume grup uman sau individ, implică supunerea
celorlalţi şi, pe cale de consecinţă, un anume tip de participare la activitatea socială sau de luare a deciziilor a
celor două categorii aflate în relaţie: conducători (minoritatea care comandă) şi conduşi (majoritatea care
ascultă, se supune).
Caracteristica relaţională a puterii politice relevă faptul că aceasta este o relaţie socială, respectiv
rezultatul unor raporturi de interdependenţă (conducere-supunere) între doi actori sociali, individuali sau
colectivi (subiectul - cel care conduce, şi obiectul - cel care este condus, ascultă, se supune) ai relaţiilor
209
În cazul de faţă, prin alteritate (termen provenit din limba latină, unde „alter” înseamnă „altul”) se înţelege atribuirea vinovăţiei
şi greşelilor altor persoane, în afara asumării răspunderii proprii şi a recunoaşterii vinovăţiei.
210
Opinia publică este un fenomen de natură psihosocială, cu caracter colectiv, care constă dintr-o apreciere şi atitudine comună,
relativ generalizată, într-o problemă de interes general şi care este împărtăşită de către mai mulţi membri ai unui grup sau categorii
sociale, ai unei naţiuni, ori ai unei societăţi, la un moment dat.
211
Apud Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, op. cit., p. 284.
politice, indiferent de natura societăţii, în urma cărora se produc anumite efecte. Raporturile dintre subiectul
şi obiectul politic, rezultate în urma manifestării, în forme variate, specifice, a puterii, sunt supuse, în
permanenţă, unui proces de schimbare, transformare, în deplin acord cu mutaţiile majore survenite în
dinamica socială.
Bivalenţa relaţiei dintre subiectul şi obiectul puterii politice. Între subiectul şi obiectul puterii
politice se instituie o relaţie bivalentă ale cărei caracteristici le vom trata pe scurt în cele ce urmează.
a) Una din valenţele relaţiei în cauză este cea în care subiectul puterii (voinţa puterii care conduce sau
domină, în funcţie de natura raporturilor sociale fundamentale) se manifestă ca singurul element activ,
ordonator, modelator al raportului cu obiectul puterii. Într-o atare situaţie, obiectul este, de regulă, inactiv în
mod evident, acceptând, neprelucrând, neintervenind esenţial asupra mesajelor politice emise de subiect.
Mesajele în cauză nu-l reprezintă şi nu exprimă propriile sale opţiuni şi interese. O astfel de relaţie între
subiectul şi obiectul puterii se instituie în regimurile politice nedemocratice (de tip autoritar, absolutist,
dictatorial, totalitar). Această situaţie determină o ruptură totală şi permanentă a relaţiei subiectului cu
obiectul, poziţii ireconciliabile, care conduc la inechitate politică şi socială. Obiectul puterii se simte frustrat
şi dominat absolut. În asemenea contexte, el are, de regulă, patru tipuri de reacţii:
- de neconvergenţă (de nepotrivire) cu cerinţele autorităţii guvernante sau de manifestări anarhice,
potrivnice oricărei autorităţi;
- de apatie, de indiferenţă politică determinate de insatisfacţia şi de conştiinţa inutilităţii protestului
sau revoltei faţă de activitatea de guvernare;
- de toleranţă, care marchează cedarea oricărei iniţiative, acceptarea stării de fapt, supunerea faţă de
regimul puterii;
- de complicitate, când obiectul abandonează orice poziţie şi iniţiativă potrivnică, se obişnuieşte cu
modul de exercitare a puterii şi chiar profită de pe urma avantajelor rezultate din complacerea într-o
asemenea situaţie.
Aceste patru stări ale relaţiei subiect-obiect dezorganizează funcţionalitatea sistemului şi regimului
politic, pregătind, în acelaşi timp, schimbarea, reconstrucţia relaţiei menţionate212.
b) a doua valenţă a relaţiei subiect-obiect este cea în care cele două entităţi interacţionează şi se
influenţează reciproc. Astfel de situaţii se întâlnesc în regimurile politice democratice, ale căror coordonate
presupun modificări periodice ale regimului puterii213.
Asimetria (inegalitatea) relaţiilor dintre subiectul şi obiectul puterii politice. Între subiectul (cel
care conduce) şi obiectul puterii politice (cel care se supune) se stabileşte un sistem de relaţii (presiuni)
sociale asimetrice, de inegalitate. Puterea este, desigur, o relaţie asimetrică: numai în teorie putem izola cazul
sau tipul ideal în care actorii exercită unul asupra celuilalt presiuni identice. Georges Balandier abordează
într-un mod foarte sugestiv această situaţie: „…puterea - indiferent cât de difuză este - implică o disimetrie
în cadrul raporturilor sociale. Dacă acestea s-ar instaura pe baza unei perfecte reciprocităţi, echilibrul
social ar fi automat, iar puterea ar fi sortită distrugerii. Dar nu este aşa, iar o societate perfect omogenă, în
care relaţiile reciproce între indivizi şi grupuri ar elimina orice opoziţie şi orice prăpastie, pare a fi o
societate imposibilă. Puterea se întăreşte o dată cu accentuarea inegalităţilor, care sunt condiţia
manifestării sale în aceeaşi măsură în care ea este condiţia menţinerii lor”214.
Relaţiile dintre subiectul şi obiectul puterii politice sunt de două tipuri:
a) de conducere/dominaţie (exercitate de cei care conduc societatea);
b) de execuţie, de supunere/subordonare (specifice celor care sunt conduşi), în conformitate cu
anumite reguli sociale impuse sau acceptate.
Inegalitatea (diferenţa de potenţial) ce caracterizează relaţiile stabilite între subiectul puterii şi
obiectul puterii este determinată de calitatea politică diferită acestora. O atare inegalitate de calităţi sau de
roluri politice se reflectă în funcţiile şi comportamentele specifice ale grupurilor şi indivizilor angrenaţi în
relaţia de putere (cei care exercită actul conducerii îşi vor asuma sarcini politice de organizare, reglare şi
conducere socială a activităţilor celorlalţi.
Spre deosebire de alte acte ale conducerii sociale, puterea are mereu un caracter imperativ,
obligatoriu, care presupune o prioritate determinantă a unei părţi a relaţiei puterii. Interacţiunea specifică
212
Dumitru Lepădatu, op. cit., p. 148-150.
213
Ibidem, p. 147.
214
Georges Balandier, op. cit., p. 53-54.
stabilită între cei doi termeni ai relaţiei face ca unul dintre aceştia (subiectul) să-i impună celuilalt (obiectul)
caracterul imperativ al deciziilor sale şi, pe cale de consecinţă, supunerea215.
Relaţiile asimetrice din societate determină ca puterea să oscileze necontenit între două extreme: cea
de model structural al raporturilor dintre conducerea şi supunerea socială (întemeiate pe autoritate), inerente
funcţionării oricărui organism social, şi cea de dominare - subordonare (relaţii de forţă), care exprimă voinţa
unei minorităţi privilegiate. Evoluţia democratică a societăţii tinde să diminueze importanţa componentei de
dominare - subordonare, în favoarea componentei de conducere - supunere. Relaţia dintre conducători şi
conduşi devine tot mai complexă şi cuprinzătoare pe măsura dezvoltării sociale. Ea se află într-un proces
continuu de fluctuaţii şi chiar de schimbări spectaculoase.
Din acest punct de vedere, anumiţi exponenţi ai gândirii conservatoare, de dreapta, au absolutizat
rolul inegalităţii în relaţia de putere, prezentând-o ca bază permanentă a fenomenului puterii. La polul opus,
se situează reprezentanţii extremismului de stânga, anarhist, care contestă viabilitatea şi legitimitatea oricărei
puteri, considerând, în dezacord cu realitatea, că echilibrul societăţilor imane stă tocmai în emanciparea faţă
de manifestarea oricărei puteri sau autorităţi.
Interdependenţa şi interacţiunea termenilor relaţiei de putere. Numai în teorie este cu putinţă să
se imagineze un tip de raport în care actorul mai slab (cel care se supune) este complet condiţionat în
comportamentul său de către actorul mai puternic (cel care conduce). În consecinţă, puterea instituie o relaţie
socială în cadrul căreia doi sau mai mulţi actori sociali, ce au rolul de termeni ai relaţiei de putere
(conducători şi conduşi) îşi influenţează reciproc comportamentele şi acţiunile, indiferent de sfera în care se
manifestă interdependenţa lor (economică, religioasă, culturală, politică etc.) şi chiar dacă, aparent,
influenţa are sensul de la actorul mai puternic la cel mai slab216.
Studiul ştiinţific al puterii nu poate face abstracţie de interacţiunea ambilor factori, chiar în condiţiile
unui statut inegal al acestora. Asimetria rolurilor, în cadrul relaţiei de putere exprimă un fapt istoric şi,
totodată, tehnic. Ierarhiile şi nivelurile diferite ale actorilor sociali care compun relaţia puterii constituie, în
ultimă instanţă, mecanisme de organizare şi conducere care asigură randamentul necesar şi o selectare
corectă a valorilor în interiorul unei societăţi, de care aceasta are neapărată nevoie217.
Specificitatea raporturilor dintre subiectul şi obiectul relaţiei de putere în regimurile totalitare
şi în cele democratice. Puterea implică competiţia, supravegherea, tatonarea reciprocă şi, în ultimă instanţă,
interacţiunea actorilor sociali angrenaţi în relaţia pe care ea o reprezintă. Este semnificativ cum se manifestă,
din această perspectivă, relaţia de putere în cazul regimurilor totalitare şi în cel al regimurilor democratice.
Regimurile totalitare viciază raporturile între subiectul şi obiectul relaţiei de putere: în locul supunerii
întemeiate pe mijloace nonviolente, persuasive (prin convingere), subordonarea se realizează prin mijloace
violente (constrângere psihologică, violenţa fizică). În aceste condiţii, legitimitatea puterii (a regimului) este
contestată şi se recurge, nu de puţine ori, la forme extreme (ex. teroarea) pentru păstrarea sau recâştigarea
poziţiilor pierdute sau ameninţate a fi pierdute de către reprezentanţii puterii. Relaţiile normale de conducere-
supunere sunt înlocuite, în cazul regimurilor totalitare, cu relaţii de dominare-subordonare.
Regimurile democratice sunt guvernate după o altă strategie a relaţiei de putere: ele au, în mod
prioritar, în atenţie compatibilizarea (punerea de acord) controlului exercitat de putere asupra societăţii cu
procedurile democratice pe care societatea, la rândul său, le desfăşoară pentru a menţine puterea sub un
control riguros218.

5.8. ELABORAREA, APLICAREA ŞI CONTROLAREA LUĂRII DE DECIZII DE IMPORTANŢĂ


MAJORĂ PENTRU SOCIETATE

Ca fenomen social fundamental, puterea are calitatea sau proprietatea de a elabora, aplica şi
controla formarea de decizii de importanţă majoră pentru societate, respectiv de organizare, conducere şi
de asigurare a funcţionalităţii ei (prin organizarea şi controlarea dinamicii proceselor sociale) în scopul
măririi eficienţei acestora. Puterea este, astfel, elementul moderator fundamental, de care depind toate
celelalte paliere ale societăţii.
215
Virgil Măgureanu, Puterea politică, p. 118.
216
Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, op. cit., p. 285.
217
Virgil Măgureanu, op. cit., p. 77-78.
218
Ibidem, p. 78.
Scopul fundamental al puterii este de a asigura funcţionalitatea întregului corp social, în concordanţă
cu interesele societăţii globale. Este, credem, relevant astfel faptul că normele de conduită, drepturile,
libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor sunt derivate, în ultimă instanţă, din reguli instituite de
către guvernanţi.

5.9. INSTITUŢIONALIZAREA

Puterea se exercită, de regulă, prin instituţii statuate pe baza unei legislaţii asigurată prin constituţie
şi alte legi219. În acest context, ea poate elabora sau anula legi fundamentale ale condiţiei sociale.
Gradul de instituţionalizare este caracteristic, puterii politice. Instituţionalizarea se referă la: a)
desfăşurarea exerciţiului puterii prin intermediul unor instituţii care formează un ansamblu structurat, b) pe
baza unui sistem stabil de reguli, care le fac viabile, dinamice şi funcţionale, c) într-un cadru de valori
relevante, d) pentru îndeplinirea unor funcţii ce răspund unor solicitări (necesităţi) sociale220.
Instituţionalizarea asigură puterii adaptabilitate, complexitate, autonomie şi coerenţă, trăsături care îi conferă
eficienţă şi operaţionalitate în îndeplinirea scopurilor sale sociale.
Prin intermediul instituţiilor care îi materializează prerogativele, puterea îşi fixează scopuri precise,
care să orienteze eficient activitatea de organizare socială.

5.10. INTENŢIONALITATEA

Intenţionalitatea are semnificaţia de capacitate a guvernanţilor de a-şi realiza intenţiile de conducere


a societăţii, dar şi de responsabilitate a lor faţă de consecinţele acestei acţiuni.
Dacă exercitarea puterii nu ar presupune condiţia intenţionalităţii, am avea de-a face cu un concept de
putere paradoxal, inutil, vag până la lipsa de semnificaţie.

5.11. TERITORIALITATEA

Puterea politică se deosebeşte de alte forme de putere şi prin faptul că are un caracter teritorial. Este
relevantă, astfel, referirea făcută de Jean Baechler („Puterea pură”, Paris, 1978) conform căreia „pentru a fi
politică, o putere trebuie să înceapă prin a se exercita într-un spaţiu delimitat”221, ca şi câmp de exercitare
specific politicului. Suveranitatea puterii se defineşte prin raportare la un teritoriu şi nu are valabilitate decât
în acest cadru. Sociologul german Max Weber considera, la rândul său („Economie şi societate”), că referinţa
teritorială, respectiv manifestarea în limitele unui teritoriu dat, constituie o dimensiune crucială a grupării
politice care exercită puterea, conferindu-i acesteia specificitatea în cadrul ansamblului grupărilor de
dominaţie.

219
Călin Vâlsan, op. cit., p. 56.
220
Dumitru Lepădatu, op. cit., p. 125.
221
Apud François Chazel, op. cit., p. 248.
5.12. RELATIVITATEA (AMBIGUITATEA)

Orice analiză realizată în baza caracterului relaţional al puterii222 duce, în mod obligatoriu, la
evidenţierea relativităţii (ambiguităţii) acesteia. Caracterul relativ al puterii se manifestă atât în sens extensiv
(cu referire la aria câmpului în care se produc efectele acesteia 223), cât şi intensiv (legat de calitatea,
intensitatea ei224). Relaţiile de putere variază în funcţie de forma, conţinutul şi finalităţile (scopurile) diferite
ale structurilor prin care ea se manifestă, de regulile de care ţine seamă şi de raporturile (de antagonism sau
de colaborare) după care interacţionează subiectul şi obiectul politic.
În interesantul său studiu „Eseuri asupra organizării sociale şi valorilor”, întocmit, în 1964, cu
privire la populaţia tikopia din Polinezia, R. Firth arata că puterea nu poate fi niciodată complet autocratică
(absolută - n.n.). Ea caută şi primeşte o parte variabilă de adeziune de la cei guvernaţi: fie prin apatie de
rutină, fie prin incapacitatea de a concepe o alternativă, fie prin acceptarea câtorva valori comune estimate ca
necondiţionate. Oricum, cei guvernaţi impun limite puterii, încearcă să o menţină între anumite graniţe.
Relativitatea (ambiguitatea) constă în faptul că puterea încearcă să se dezvolte ca raport de dominaţie, dar
consimţământul care o legitimează (al supuşilor - n.n.) tinde să-i reducă autoritatea. Asemenea mişcări
contrare explică faptul că nici un sistem politic nu este echilibrat: există, în acelaşi timp „lupta şi alianţa,
respectul faţă de sistemul existent şi dorinţa de a-l modifica, supunerea faţă de legea morală şi încercarea
de a o ocoli sau de o reinterpreta în funcţie de avantajele particulare”225.
Pe cale de consecinţă, prin relativitatea puterii înţelegem şi faptul că ea este deopotrivă acceptată (ca
necesitate inerentă şi garanţie a ordinii, securităţii şi prosperităţii sociale), respectată, venerată (datorită
implicaţiilor sale sacre) şi contestată (deoarece întreţine şi justifică o anumită stare de inegalitate - în măsura
în care asigură privilegii deţinătorilor săi - şi presupune constrângerea asupra individului şi diferitelor
comunităţi, exprimate prin raporturile de conducere-supunere şi dominare-subordonare).

5.13. FOLOSIREA COERCIŢIEI (CONSTRÂNGERII)

Societatea umană nu este perfect omogenă, iar relaţiile dintre indivizii şi grupurile care o compun sunt
marcate, nu de puţine ori, de dispute şi crize care trebuie depăşite: „Într-o societate fără tensiuni şi conflicte,
puterea politică (fie că are sau nu forma instituţionalizată a statului) nu ar avea nici un motiv să existe.
Dacă raporturile sociale s-ar instaura pe baza unei perfecte reciprocităţi, echilibrul social s-ar impune
automat, iar puterea ar fi destinată pieirii. Dar nu există nimic de genul acesta. O societate perfect
omogenă, în care relaţiile reciproce dintre indivizi şi grupuri ar elimina orice opoziţie şi orice ruptură, este
imposibilă”226. Întrucât puterea politică este, astfel, permanent contestată, ea apelează la coerciţie pentru a-i
proteja autoritatea.
Max Weber arăta („Economie şi societate”), pe bună dreptate, că numai teritoriul nu este suficient
pentru identificarea unei grupări politice: mai este nevoie şi ca aplicarea regulamentelor sale să fie, în cadrul
unui teritoriu dat, „garantată continuu” de ameninţarea cu o „constrângere fizică venind din partea
conducerii (sale) administrative” sau chiar cu folosirea ei. Tot conform concepţiei lui Weber, nu este cazul să
se vadă în constrângerea fizică unicul instrument al politicului sau chiar mijlocul său normal, ci mai curând
să se releve dubla funcţie pe care acesta o îndeplineşte în raport cu puterea: aceea de ultim recurs şi de
garanţie specifică a puterii instaurate227.

222
A se vedea raporturile stabilite între subiectul şi obiectul politic, în cadrul relaţiei de putere, abordate în subcapitolul 5.7.
223
Prin câmp se înţelege sfera mai mult sau mai puţin vastă (orizont geografic, demografic sau orizontul problemelor afectate) de
activitate a lui B asupra căreia se exercită puterea lui A.
224
Intensitatea puterii permite desemnarea gradului de ascultare pe care A este în măsură să îl obţină de la B.
225
Apud Georges Balandier, op. cit., p. 56-57.
226
Jean-William Lapierrre, Viaţa fără stat?…, p. 289.
227
François Chazel, op. cit., p. 248.
În acelaşi context, François Chazel228 consideră că este important să se recunoască faptul că puterea
politică are la dispoziţie o serie întreagă de sancţiuni punitive pe care le foloseşte la nevoie 229. Aceasta cu atât
mai mult cu cât o unitate politică trebuie, în general, să facă faţă altor unităţi de aceeaşi natură care îi pot
ameninţa securitatea, tot aşa cum ea o poate ameninţa pe a lor.
Puterea politică poate determina impunerea, sancţionarea sau, după caz, restricţionarea, prin
intermediul legilor, regulilor, normelor, a unor valori ce domină, la un moment dat, viaţa politică. Este
semnificativ faptul că puterea politică poate utiliza diferitele mijloace de persuasiune (forţă de convingere)
sau constrângere asupra factorilor sociali pentru a lua şi asigura îndeplinirea deciziilor fundamentale în
societate. Din acest ultim punct de vedere, trebuie subliniat că posibilitatea impunerii unor sancţiuni negative
joacă un rol adesea decisiv în relaţiile de putere. Exerciţiul puterii lui A poate, în realitate, să întâmpine
rezistenţe din partea lui B şi implică probabilitatea ca această eventuală rezistenţă să fie învinsă, aşa cum bine
a remarcat Max Weber în definiţia dată puterii („Economie şi societate”) pe care o considera „…şansa cuiva
de a impune în cadrul unor relaţii sociale propria sa voinţă, chiar împotriva rezistenţei altcuiva”230.
Această caracteristică diferenţiază puterea politică de celelalte tipuri de putere. Deşi raporturile de
putere în societate se întemeiază, nu de puţine ori, pe capacitatea unui actor social de a-l constrânge pe altul,
coerciţia nu trebuie absolutizată. La nivel social, puterea se poate manifesta sub forma sancţiunii şi prin alte
mijloace decât coerciţia, uneori chiar mai eficiente decât aceasta: marginalizarea, ridiculizarea, excluderea
din comunitate, nonconformismul, refuzul „adevărurilor” consacrate, contradicţia, afirmarea superiorităţii231
etc..
Pe cale de consecinţă, puterea politică nu face nici ea apel la coerciţie decât în mod excepţional.
Guvernanţii preferă persuasiunea (prin mijloacele de influenţare ideologică, spirituală, culturală), întrucât
este mai puţin costisitoare şi mai puţin riscantă, pentru prestigiul lor social, decât apelul la instrumentele
tradiţionale de constrângere. Din această perspectivă, guvernanţii încearcă întemeierea acţiunilor lor pe
înclinaţia oamenilor de a se supune puterii, pe credinţa lor în caracterul binefăcător al acesteia sau pe crearea,
respectiv, stimularea convingerii că opunerea faţă de putere este inutilă.
În situaţiile în care argumentele de ordin raţional nu sunt suficiente pentru a determina supunerea
populaţiei faţă de puterea politică, aceasta din urmă poate apela şi la forţă (respectiv, la instrumente de forţă
şi apărare - poliţie, armată etc). Numai puterea politică (statul) deţine monopolul forţei legitime232, respectiv
numai ea o poate utiliza, ca ultim mijloc de acţiune, în relaţiile sociale. O putere legitimă se recunoaşte prin
nivelul său de susţinere, dar şi prin dreptul recunoscut de a apela la constrângerea eventualilor recalcitranţi.
De aceea, analiza modurilor de interacţiune între coerciţie şi legitimitate în relaţiile de putere trebuie să
constituie tema centrală a cercetării de factură politologică sau sociologică în domeniu233.
Puterea politică nu se reduce însă la constrângere, oricât de utilă ar fi aceasta în nenumărate
împrejurări, şi cu atât mai puţin la constrângerea fizică, care nu este decât forma ei cea mai frapantă. Pentru
că, în ultimă instanţă, absolutizarea constrângerii, sub forma puterii coercitive (definită, uneori, ca „putere
hard” - originată în teamă) induce o povară psihologică şi emoţională, în egală măsură, asupra guvernanţilor
şi guvernaţilor, se obiectivează în stări de devotament şi consimţământ temporar, care, în timp, degenerează
în suspiciune, înşelătorie, necinste şi sfârşesc prin disoluţia organizaţiei sau societăţii. „Deţii puterea asupra
oamenilor - scria Alexandr Soljeniţîn234 - doar atâta vreme cât nu le-ai luat totul. Dar când ai jefuit un om de
tot ce are, el nu se mai află în puterea ta, e liber din nou”235.

228
Profesor la Universitatea Sorbona din Paris, fost preşedinte al Societăţii franceze de Sociologie (1986-1990). Lucrări publicate:
Teoria analitică a societăţii în opera lui Talcott Parsons (1974); Sociologie politică (1978); Practici culturale şi politica culturii
(1987); Acţiunea colectivă şi mişcările sociale (1992).
229
François Chazel, op. cit., p. 248-249.
230
Apud Larousse, Dicţionar de sociologie, p. 219.
231
Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, op. cit., p.288.
232
Ideea îi aparţine lui Max Weber, care a definit statul ca „…întreprinderea politică cu caracter instituţional a cărui direcţie
administrativă revendică cu succes, în aplicarea reglementărilor, monopolul constrângerii fizice legitime” (apud Michel Hastings,
op. cit., p.34).
233
Larousse, Dicţionar de sociologie, p. 219; François Chazel, op. cit., p. 249.
234
Scriitor rus (ns. 1918), autorul unor romane cu substanţă autobiografică, în care descrie ororile sistemului totalitarist şi
îngrădirea libertăţii individului („O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, „Pavilionul canceroşilor”, „Arhipelagul Gulag”). Închis şi
apoi exilat, în 1974, Soljeniţîn a devenit simbolul disidenţei ruse. A revenit în ţară, în 1994. Laureat al Premiului Nobel (1970).
235
Apud Vasile Nazare, Liderul politic…, p. 71.
5.14. MANIFESTAREA ÎNTR-UN SISTEM PLURALIST-POLIARHIC

O altă caracteristică a puterii este manifestarea şi existenţa sa într-un sistem pluralist-poliarhic236


(sistem bazat pe concurenţa reglată dintre o pluralitate de grupuri autonome şi presupunând o competiţie între
diferite partide politice). Acest specific este dat de accesul liber la putere al tuturor grupurilor sociale, din
necesitatea identificării şi selectării, printr-un proces democratic, a celor mai eficiente iniţiative pentru
organizarea şi conducerea societăţii. Democraţia nu trebuie privită drept cultivare a unei egalităţi politice din
motive etice; ea trebuie să ofere doar egalitatea şanselor, făcând posibilă competiţia, singura în măsură să
eficientizeze permanent societatea. De aceea, statele moderne sunt alcătuiri poliarhice, cu multipli centri de
putere, care au sporit importanţa participării generale la actul de conducere.

5.15. CAPACITATEA DE A INFLUENŢA ACTIVISMUL POLITIC


AL MEMBRILOR SOCIETĂŢII

Puterea politică poate forma opinii, atitudini şi comportamente de participare activă a subiecţilor
sociali la viaţa politică a societăţii sau poate determina fenomene de neparticipare politică (inactivism social).

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

CARPINSCHI, Anton; BOCANCEA, Cristian, Ştiinţa politicului, Tratat, vol. I, Editura Universităţii
„Al. I. Cuza”, Iaşi, 1998.
CHAZEL, François, Puterea, în Raymond Boudon (coord.), Tratat de sociologie, Editura
„Humanitas”, Bucureşti, 1997.
DRĂGOI, Nicolae; ZIDARU, Marian, Politologie. Note de curs, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”,
Constanţa, 2003.
JUDE, Ioan, Paradigmele şi mecanismele puterii. Kratologia - o posibilă ştiinţă despre putere,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003.
LAROUSSE, Dicţionar de sociologie, Editura „Univers enciclopedic”, Bucureşti, 1996.
LEPĂDATU, Dumitru, Procese şi fenomene politice – prima parte, Editura „Actami”, Bucureşti,
2000.
MĂGUREANU, Virgil, Studii de sociologie politică, Editura „Albatros”, Bucureşti, 1997.
OXFORD, Dicţionar de politică, Editura „Univers enciclopedic”, Bucureşti, 2001.
STĂNCIUGELU, Ştefan, Introducere la ediţia românească a lucrării Puterea (autor Keith
DOWDING), Editura „Du Style”, Bucureşti, 1998.
TĂMAŞ, Sergiu, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Casa de editură şi presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1996.
VÂLSAN, Călin, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
ZAMFIR, Cătălin; VLĂSCEANU, Lazăr (coordonatori), Dicţionar de sociologie, Editura „Babel”,
Bucureşti, 1998.

236
Termen ce provine din limba greacă („polys” - „mult”, „arhein” - „a comanda, a guverna”) şi care desemnează forma de
guvernământ caracterizată prin exercitarea puterii de către majoritatea cetăţenilor. Robert A. Dahl a reluat, în 1989, ideea mai
veche a poliarhiei, pe care a dezvoltat-o succesiv timp de câteva decenii, propunând înţelegerea acesteia ca un proces de
democratizare şi liberalizare a instituţiilor politice ale statelor-naţiune şi ca tip distinct de ordine politică ce diferă substanţial de
sistemele politice nedemocratice. Poliarhia este, în concepţia lui Dahl, şi un sistem de drepturi politice şi de instituţii necesare
procesului democratic pe un larg teritoriu, dar şi un regim politic în care puterea politică este delegată, există un control al
acesteia şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor sunt protejate (Ştefan Stănciugelu, op. cit., p. 18-19). În definirea acestei forme
de guvernământ, politologul american pune accentul pe pluralismul intereselor, grupurilor şi al organizaţiilor, pe competiţia lor şi
pe şansa lor de a exercita puterea sau de a o influenţa. După Dahl, puterea poliarhică ar fi exercitată nu de către popor sau de către
o categorie socială dominantă, ci de elite şi lideri concurenţi, care însă împărtăşesc aceleaşi opinii asupra proceselor fundamentale
şi practicilor politice esenţiale, negociază între ei şi sunt aleşi de partidele politice şi, deci, indirect, de către popor prin intermediul
procesului electoral.
CAPITOLUL VI

ROLUL ŞI FUNCŢIILE PUTERII POLITICE

Puterea politică este fenomenul fundamental al structurii politice a societăţii, impus de aceasta din
necesitatea conducerii şi administrării raţionale a activităţilor sociale, a satisfacerii aspiraţiilor şi intereselor
umane, în contextul unui sistem social aflat în permanentă mişcare, schimbare şi transformare. În acest scop,
puterea politică a creat un sistem de instituţii statale şi ne-statale, politice şi ne-politice cu rolul de a asigura
funcţionalitatea sistemului social.
Puterea politică are rolul de a ordona şi orienta evoluţia socială în raport cu direcţiile mişcării
sociale sau cu diverse momente de discontinuitate (revoluţii, stări de tranziţie, reforme)237.
Rolul puterii politice în societate este motivat prin mai multe argumente238:
- respectarea regulilor şi legilor necesare pentru dezvoltarea normală a societăţii, în condiţiile lipsei
unei conformităţi automate a indivizilor faţă de acestea;
- orientarea, dirijarea şi menţinerea în stare de funcţionare a societăţii pentru îndeplinirea anumitor
scopuri de interes general;
- menţinerea coeziunii şi ordinii în societate, pe fondul competiţiei politice între indivizi şi grupuri
sociale care poate genera instabilitate;
- păstrarea anumitor proporţii şi împiedicarea creşterii peste anumite limite a disimetriilor, în
condiţiile existenţei inegalităţilor economice şi injustiţiei sociale;
- apărarea societăţii împotriva unor agresiuni posibile sau desfăşurarea de relaţii politice, economice,
culturale etc. reciproc avantajoase cu alte societăţi, în contextul existenţei unor raporturi de colaborare,
concurenţă sau ostilitate între acestea.
Îndeplinirea rolului puterii politice se realizează prin mai multe funcţii. Cele mai importante dintre
acestea sunt:

6.1. FUNCŢIA DE SUVERANITATE FAŢĂ


DE CELELALTE FORME DE PUTERE

Cercetători prestigioşi din domeniile politologiei şi sociologiei politice sunt unanim de acord că
suveranitatea constituie una din trăsăturile esenţiale ale puterii politice. Societatea globală este colectivitate
supremă, care nu depinde de nici o alta. Pe cale de consecinţă, autoritatea acestei colectivităţi este o autoritate
supremă, care nu depinde de nici o altă autoritate. În acest sens, puterea politică este puterea suverană.
Această funcţie relevă faptul că puterea politică, ca subsistem al sistemului puterilor sociale, are un
rol precumpănitor în raport cu celelalte puteri (economică, juridică, militară, tehnică, cultural-ştiinţifică,
religioasă, civilă, mass-media etc.) şi îşi impune calitatea specială în societate faţă de acestea. Puterea
politică este, deci, instanţa supremă în societate, neexistând o autoritate superioară ei, care să-i conteste
deciziile239.
În consecinţă, deţinătorii puterii politice guvernează societatea, prin intermediul deciziilor lor, fără să
se simtă obligaţi, conform concepţiei lui Jean-William Lapierre („Eseu asupra fundamentului puterii
politice”)240, să se supună vreuneia din celelalte puteri sociale.
237
Dumitru Lepădatu, op. cit., p. 132.
238
Sergiu Tămaş, op. cit., p. 202.
239
Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, p. 74.
240
Jean William Lapierre, op. cit., p. 74.
Trebuie reţinut însă că suveranitatea puterii politice, ca superioritate a acesteia în raport cu celelalte
puteri sociale, este circumscrisă legilor, deci limitată constituţional, supusă controlului civic şi regulilor
democratice.

6.2. FUNCŢIA DE ASIGURARE A LEGITIMITĂŢII

Legitimitatea este o funcţie esenţială a puterii politice, ea relevând consolidarea şi stabilizarea


acesteia prin dobândirea unui caracter legal, fie prin aplicarea legilor conform unor proceduri birocratice,
prin persuasiune, manipulare, fie prin coerciţie. Legitimitatea asigură stabilitatea regimului politic, echilibrul
necesar guvernării, funcţionalitatea puterii.
Puterea poate fi obţinută şi în mod ilegal, prin abaterea de la lege, de la normele consacrate în fiecare
tip de regim politic. O atare putere este ilegitimă, ea instaurându-se contrar regulilor democratice,
constituţionale, ale statului de drept. Regimul politic al puterii ilegitime este, în consecinţă, fragil şi instabil.
Puterea politică foloseşte mijloace variate (instrumente politice) pentru a se legitima (furnizarea de
garanţii funcţionale către celelalte segmente ale societăţii politice sau către cele ale societăţii civile sau
blocarea tentativelor lor de contestare sau înlăturare a ei) şi pentru a asigura, deci, permanenţa stabilităţii sale,
între altele, şi pentru că legitimitatea, nefiind câştigată odată pentru totdeauna, se poate şi pierde.
Recâştigarea legitimităţii, după pierderea ei ca urmare a unei perioade de criză, sau reconfirmarea acesteia, la
anumite intervale, determinate de cerinţele sociale (inclusiv prin intermediul alegerilor) sunt procese
complexe în care puterea se implică sistematic şi interesat.

6.3. FUNCŢIA DE INSTITUIRE ŞI CONSACRARE A AUTORITĂŢII

Funcţia de instituire şi consacrare a autorităţii aduce în prim plan autoritatea puterii politice, respectiv
caracterul ei influent bazat pe legitimitate. Autoritatea, ca funcţie a puterii, este influenţa, exercitată la nivel
social, care se întemeiază pe forţa argumentelor logice, raţionale, acceptate pe această bază de către
celelalte instituţii politice şi de societatea civilă, însuşite şi transformate de ele în elemente de comportament.
Pentru a dobândi autoritate, dar şi pentru a obţine consacrarea acesteia (impunerea şi recunoaşterea
autorităţii), puterea politică trebuie să se situeze la înălţimea aşteptărilor sociale. În caz contrar, mai devreme
sau mai târziu, se va manifesta o criză de autoritate, care se poate transforma în criză de putere, fatală pentru
orice regim politic.

6.4. FUNCŢIA DE FIXARE CORECTĂ


A RELAŢIEI CONDUCERE-SUPUNERE

Puterea se înfăptuieşte în contextul relaţiei sociale de conducere-supunere, fiecare dintre cei doi
termeni (conducători şi conduşi) fiind inseparabili de oricare fenomen de putere. Jean-William Lapierre
releva, sugestiv, în acest sens, în lucrarea „Eseu asupra fundamentului puterii politice”, că „Între cei care
exercită puterea şi ceilalţi membri ai grupului se stabileşte o relaţie specifică, care constă în comunicarea şi
executarea hotărârilor. Puterea înseamnă şi capacitatea de a te face ascultat. A comunica o hotărâre pentru
executare înseamnă a conduce. A răspunde acestei comunicări, efectuând acţiunile cerute prin hotărâre,
înseamnă a te supune”241.
Orice autoritate şi orice ordine socială se bazează pe îmbinarea şi pe coexistenţa conducerii şi
supunerii. „Nu există o primă etapă în cursul căreia ar fi dată conducerea - afirma Julien Freund în lucrarea
„Esenţa politicului” - şi o alta care ar suscita supunerea: raportul de la una la alta nu este de succesiune, ci
de coexistenţă…De aici rezultă că orice supunere este supunere faţă de voinţa cuiva (în mod direct sau
indirect)”242.

241
Jean William Lapierre, op. cit., p. 44.
242
Julien Freund, op. cit., p. 157.
Conducerea (dominaţia). Max Weber consideră dominaţia (conducerea243) politică ca o îmbinare a
două elemente: pe de o parte, legitimitatea, care îi asigură stabilitatea, pe de altă parte, autoritatea, care îi
conferă o formă. Fiecare societate „inventează” propria sa „formulă” de conducere (dominaţie) plecând de la
norme, valori şi credinţe sociale care constituie principalele sale trăsături culturale.
Într-un sistem al puterii aflat în criză, nedemocratic, fundamentat pe relaţii sociale inegalitare,
conducerea politică se transformă în dominaţie244, aceasta din urmă realizându-se, de regulă, prin mijloace de
forţă, violente (constrângere psihologică, violenţă fizică etc.).
Apariţia dominaţiei este favorizată de anumite condiţii, între care: o anumită structurare şi organizare
a societăţii; situaţia privilegiată a unor membri ai societăţii în raport cu ceilalţi (în mod special, a elitelor şi a
clasei politice); inegalitatea socială; distanţa socială faţă de putere. În plan politic, dominaţia se manifestă
prin tendinţa de monopolizare a puterii politice şi prin atitudini de indiferenţă, de superioritate şi de aroganţă
ale unora dintre guvernanţi (aşa-numita „elită a puterii” 245) faţă de alte categorii sociale. Ei ajung să domine
toate nivelurile şi structurile politice (executive, legislative etc.) şi să sfideze prin opulenţă, consum
ostentativ, viaţă mondenă, privilegii246.
Dar noţiunea de conducere (dominaţie) nu presupune doar raporturi de forţă iniţiate de conducător, ci
introduce şi punctul de vedere al celui condus (supus, dominat) şi capacitatea sa de a negocia cu conducătorul
(dominatorul). De aceea, Max Weber arată („Economie şi societate”) că dominaţia (Herrschaft) „…
semnifică şansa de a găsi persoane determinabile (influenţabile - n.n.), gata să se supună unui ordin cu
conţinut determinat…Orice raport veritabil de damnare247 comportă un interes exterior sau interior, căruia
trebuie să i te supui”248.
Supunerea (subordonarea). Supunerea, respectiv realizarea de către cei conduşi (supuşi) a
deciziilor transmise de conducători, are o însemnătate deosebită în cunoaşterea naturii puterii politice. A
asculta de cineva înseamnă a te supune relaţiei inegalitare de dominaţie.
Julien Freund releva că motivaţia supunerii este extrem de variabilă, având în vedere caracterul ei
istoric (dependenţa de specificitatea diferitelor epoci istorice) şi influenţele venite din planurile social,
psihologic, moral etc.. Astfel, supunerea poate rezulta din cauze diferite care furnizează o bază multiplă
puterii (constrângerea, frica, manipularea, grija pentru protecţie, utilitatea, respectarea tradiţiei, a legalităţii,
cultura, ideologia, obişnuinţa supunerii faţă de putere, credinţa în suveranitatea acesteia, identificarea cu
voinţa persoanei charismatice, încrederea supuşilor că puterea serveşte binelui comun)249.
Ascultarea pe care o implică supunerea nu trebuie înţeleasă neapărat ca efect al forţei concrete, ca
aservire totală, ci, mai ales, ca respectare a unei discipline necesare fără de care ar fi inexistentă coeziunea
colectivităţii şi chiar libertatea de critică şi-ar pierde orice semnificaţie. Puterea cumulează toate cele trei
proprietăţi sigure - forţa, legitimitatea (reieşită din caracterul său suveran) şi credinţa în binele comun
realizat de putere – care justifică supunerea.
Este de relevat faptul că în regimurile reacţionare şi decadente supunerea de către subiect a obiectului
puterii politice, realizată prin metode neviolente, este înlocuită cu subordonarea acestuia, obţinută exclusiv
prin mijloace violente.
*
Trebuie menţionat că raportul dintre conducere-supunere este mediat, pe de o parte de autoritatea,
competenţa, prestigiul, caracterul legitim sau forţa puterii şi, pe de altă parte, de adeziunea, consensul sau
acceptarea celor care i se supun. Toţi aceşti factori sunt condiţionaţi pentru ambele părţi (conducători şi
conduşi) de nivelul de dezvoltare a conştiinţei politice, de gradul de organizare politică şi de maturitate a
manifestărilor politice.
243
Prin conducere politică se înţelege acţiunea subiectului puterii (conducătorilor) de transmitere permanentă a deciziilor pe baza
cărora se realizează organizarea şi desfăşurarea activităţii sociale. Ea implică promovarea intereselor grupului (clasei, categoriei
etc.) aflat în fruntea societăţii şi impunerea acestora, prin metode şi mijloace variate, celorlalte grupuri (clase, categorii etc.), de
regulă, sub înfăţişarea binelui comun.
244
Din latinescul „dominatio” - „stăpânire”.
245
Sintagmă utilizată de sociologul american C. Wright-Mills, care a desemnat, astfel, cercul social restrâns al celor cu poziţie
conducătoare în principalele instituţii ale sistemului politic capitalist contemporan (lucrarea „Elita puterii”, 1957).
246
Ioan Jude, op. cit., p. 38-39.
247
Osândire, repudiere. Aici, cu sensul de dominare.
248
Apud Michel Hastings, op. cit., p. 33.
249
Julien Freund, op. cit., p. 159.
6.5. FUNCŢIA PROGRAMATICĂ (DECIZIONALĂ)

Această funcţie constă în elaborarea unor programe, a liniilor directoare, în care elementul esenţial
îl constituie decizia politică250, în conformitate cu care trebuie să se acţioneze. Decizia politică are legătură
cu valorile politice ale unei anume societăţi, izvorând din ele şi precizând scopurile acelei societăţi în
ansamblul său. Efectele deciziei politice iradiază în toate domeniile vieţii sociale: economic, social, politic,
ideologic, cultural-spiritual.
Procesul luării deciziilor include formularea, promulgarea şi aplicarea liniei politice. Deciziile
politice angajează aspectele fundamentale ale societăţii în cauză, având legătură cu viitorul său şi
determinându-i evoluţia. Georges Burdeau a relevat, astfel („Tratat de ştiinţă politică”), că deciziile majore
sau macro-deciziile politice „…angajează colectivităţile într-un mod ireversibil, trasându-le sarcini a căror
realizare le afectează în întregime”251.
Prin efectele lor, deciziile politice pot determina succesul, cu condiţia să fie luate în mod
corespunzător. În situaţiile în care blochează evoluţia proceselor şi fenomenelor sociale, deciziile politice pot
conduce şi la insucces.
Fixarea deciziilor, de care depinde destinul colectivităţilor umane, este unul din atributele majore ale
puterii. Acestea dau reperele calităţii actului de conducere şi ale contribuţiei sale la activitatea sistemului
politic.
Prin poziţia centrală a grupului conducător în mecanismul puterii, deciziile politice devin obligatorii
pentru societate, ele luând, de regulă, forma legilor, decretelor, hotărârilor şi fiind întărite de forţa publică.
Cu cât programele de acţiune sau deciziile luate concordă cu cerinţele generale ale progresului social şi îşi
subsumează acestora metodele şi mijloacele de punere în aplicare, cu atât mai mult puterea câştigă în
credibilitate şi autoritate.

6.6. FUNCŢIA DE ORGANIZARE ŞI CONDUCERE A SOCIETĂŢII

Funcţia organizatorică constă în capacitatea puterii de a stabili formele de organizare cele mai
adecvate, de a mobiliza grupurile sociale asupra cărora îşi exercită influenţa, de a direcţiona instituţiile şi
relaţiile reciproce dintre acestea pentru a acţiona în conformitate cu obiectivul de conducere a societăţii.
Toate societăţile, cu atât mai mult cea umană, au nevoie de a fi orientate spre realizarea scopurilor
pentru care s-au format şi există. Din această perspectivă, puterea politică are şi rolul de a dirija (conduce) şi
menţine în stare de funcţionare societatea.

6.7. FUNCŢIA IDEOLOGICĂ252

Prin intermediul acestei funcţii, puterea politică se preocupă să formeze, să educe oamenii în spiritul
valorilor ce decurg din programele politice stabilite de grupul social sau de colectivitatea din care ea
provine şi care urmăresc să influenţeze, să direcţioneze acţiunea socială spre realizarea valorilor dorite de
ele. Puterea politică încearcă, prin exercitarea funcţiei menţionate, să convingă restul societăţii să accepte
viziunea sa despre perspectivele societăţii, ca şi dorinţa de a conduce societatea într-o anumită direcţie, să
obţină adeziunea acesteia faţă de deciziile pe care ea le adoptă.

6.8. FUNCŢIA COERCITIVĂ

250
Act de opţiune şi de voinţă politică pentru un anumit mod de acţiune, din mai multe alternative disponibile, în abordarea unei
probleme de interes public. În această categorie se includ regulile constituţionale, legile elaborate de parlament, politicile publice,
deciziile privind relaţiile dintre state pe plan extern, strategiile elaborate de un partid politic.
251
Georges Burdeau, op. cit., p. 603.
252
Prin ideologie se înţelege acel ansamblu de idei, reprezentări, mituri elaborate de mişcările politice, într-o formă mai mult sau
mai puţin sistematică, în vederea orientării comportamentului cetăţenilor în problemele fundamentale ale dezvoltării societăţii
(modul de guvernare, natura sistemului economic, obiectivele dezvoltării societăţii ori valorile morale care trebuie să o anime).
Această funcţie are ca rol constrângerea, prin diferite mijloace şi metode, a indivizilor pentru a-i
determina să respecte şi să acţioneze funcţie de anumite reguli şi legi faţă de care nu manifestă o
conformitate automată sau, după caz, reprimarea împotrivirii celor care se opun transpunerii în practică a
acestora. Funcţia coercitivă a puterii politice este indisolubil legată de legitimitatea acesteia, întrucât numai
puterea politică legitimă poate crea autorităţi care să impună îndreptăţit sancţiuni pentru cei ce se abat de la
lege, de la regulile sociale acceptate.

6.9. FUNCŢIA DE CONTROL POLITIC AL SOCIETĂŢII

Controlul politic reprezintă o funcţie fundamentală a puterii şi totodată cea mai complexă, care le
subordonează pe toate celelalte. Această funcţie se realizează prin utilizarea întregului ansamblu de resurse
(procedee şi mijloace economice, politice, ideologice şi morale) de care dispune puterea, cu scopul de a
regla dinamica mecanismului social global, respectiv de a asigura echilibrul, coeziunea şi funcţionarea
acestuia, în concordanţă cu valorile şi interesele forţelor sociale pe care le reprezintă.
Funcţia de control politic nu vizează doar verificarea conformităţii acţiunilor sociale cu voinţa puterii,
ci şi urmărirea modului în care deciziile politice sunt respectate şi a îndeplinirii măsurilor ce se impun, în
conformitate cu prevederile legale. Ca instanţă supremă ce garantează obligativitatea deciziilor fundamentale
de care depinde evoluţia socială, puterea are şi rolul de a controla modul de punere a lor în aplicare şi
eficienţa rezultatelor acestui proces. Controlul social nu este expresia opresiunii, a coerciţiei arbitrare, ci
mijlocul prin care statul, ca depozitar suprem al puterii, trebuie să urmărească, obligatoriu, toate fazele
deciziei politice253.
Controlul exercitat de putere este în strânsă corelaţie cu legitimitatea acesteia. Metodele şi mijloacele
de realizare a controlului social depind de nivelul de dezvoltare a democraţiei, dar şi de echilibrul care există
între controlul exercitat de putere asupra societăţii şi controlul pe care societatea civilă îl are asupra puterii.
Când între valorile pe care le promovează puterea şi interesele societăţii civile se manifestă diferenţe
semnificative, se produce o scădere a nivelului activităţii sociale, care se repercutează negativ asupra
capacităţii de control din partea puterii şi a eficienţei controlului.
În funcţie de natura regimului politic, de nivelul consensului sau al contestării faţă de valorile
promovate de putere, dar şi de metodele prin care se realizează, controlul exercitat de putere poate fi eficient
sau ineficient (slab)254.
În contextul menţionat, este semnificativ faptul că regimurile totalitare au încercat să realizeze un
control total asupra societăţii, mai ales din dorinţa de a cunoaşte şi de a neutraliza orice formă de opoziţie,
care ar fi putut periclita îndeplinirea intereselor lor. Istoria relativ recentă a regimurilor comuniste stă
mărturie în acest sens: mijloacele variate la care a apelat puterea, de la represiunea propriu-zisă la sădirea
unei iluzorii încrederi în viabilitatea obiectivelor urmărite, nu şi-au atins, până la urmă, rezultatul scontat.
Strategia „controlului total” nu a dat roade, efectul acesteia, respectiv rezistenţa tot mai generalizată a
societăţii civile, fiind unul advers, care a atacat înseşi fundamentele totalitarismului255 şi a contribuit din plin
la înlăturarea sa.

6.10. FUNCŢIA DE PREGĂTIRE A SPECIALIŞTILOR


PENTRU ORGANIZAREA VIEŢII SOCIALE

253
Dumitru Lepădatu, op. cit., p. 150-151.
254
Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, p. 75.
255
Concept introdus de gânditoarea germană Hannah Arendt (1906-1975), prin lucrarea „Originile totalitarismului” (1951) pentru a
defini regimurile antidemocratice ale secolului XX (fascismul, nazismul, comunismul), în care nici un sector al vieţii sociale şi al
activităţilor politice, culturale, juridice şi economice nu scapă de controlul total al statului. Pe plan sociologic, pot fi recunoscute
câteva caracteristici ale statului totalitar: administrarea centralizată; controlul asupra mijloacelor de comunicare, de instrucţie, de
propagandă; eliminarea oricărei opoziţii prin folosirea forţei şi identificarea duşmanilor interni şi externi ai statului cu acei ce
manifestă orice formă de rezistenţă; anularea individului şi deresponsabilizerea etică prin executarea directivelor puterii;
polarizarea raportului dintre figura şefului (aflat în vârful partidului unic al statului, superior legii înseşi a statului) şi mase (subiect
colectiv căruia îi este asigurată o participare plebiscitară de-a lungul unei obsedante mobilizări ideologice); promisiunea de a
realiza o societate în care pacea să fie garantată prin eliminarea definitivă a duşmanilor interni şi externi.
Prin această funcţie, puterea politică acţionează, prin metode şi mijloace specifice, pentru crearea unui
corp de cadre (specialişti) care să se ocupe de organizarea vieţii sociale, în conformitate cu voinţa puterii
politice, şi care să se implice cu precădere în exercitarea actului guvernării256.

6.11. FUNCŢIA DE MENŢINERE A STABILITĂŢII, COEZIUNII,


ECHILIBRULUI ŞI ORDINII ÎN SOCIETATE

Competiţia politică, dar şi cea economică (care creează inegalităţi pe plan economic şi injustiţie
socială) între indivizii sau grupurile sociale pot genera instabilitate, context în care puterea este mijlocul de a
menţine coeziunea societăţii, ordinea stabilită, de a păstra anumite proporţii şi a împiedica creşterea peste
anumite limite a disimetriilor.
Sarcina puterii nu este de a face să dispară inegalităţile, ci de a acţiona astfel încât ele să devină
suportabile, deci acceptabile. Georges Balandier arată, foarte sugestiv („Antropologie politică”), în acest
sens, că „Proprie oricărei societăţi, ea (puterea - n.n.) are funcţia de a o apăra contra propriilor sale
slăbiciuni şi imperfecţiuni…Rezultă, pentru societate, din necesitatea de a lupta contra entropiei 257, care
ameninţă cu dezordinea”258.

6.12. FUNCŢIA DE SPRIJINIRE PRIORITARĂ


A UNUI ANUME GRUP SOCIAL

Puterea este, în fapt, şi un raport de confruntare dintre forţele structurii grupale a societăţii. Este
semnificativ faptul că fiecărei perioade istorice i-au corespuns anumite grupuri sociale, a căror confruntare
sau acord au dat conţinutul activităţii puterii. Puterea s-a exercitat în societate doar de către un singur sau de
unele grupuri sociale, politice, culturale, ideologice, profesionale etc. ale cărui (căror) poziţii, interese ea le-a
reprezentat.
Puterea sprijină sau se întemeiază pe poziţia unui anume grup, ce variază istoric ca importanţă socială
şi pe care îl plasează în poziţia de posesor al puterii şi de executant al deciziilor strategice majore259.

6.13. FUNCŢIA DE PROMOVARE, PE PLAN EXTERN,


DE RELAŢII RECIPROC AVANTAJOASE SAU DE APĂRARE
A ŢĂRII ÎMPOTRIVA UNEI AGRESIUNI POSIBILE

Exercitarea acestei funcţii se întemeiază pe relaţiile pe care fiecare societate le are cu alte societăţi,
prietene sau ostile. În acest caz, puterea politică acţionează în direcţia apărării statului faţă de orice posibilă
agresiune, dar şi pentru a desfăşura, pe plan extern, relaţii politice, economice, culturale reciproc avantajoase.

*
Întrucât puterea se exercită într-un cadru organizat, prin intermediul unor instituţii, organizaţii,
asociaţii, funcţiile puterii sunt îndeplinite într-un mod specific, de fiecare organism în parte.
În concluzie, se poate afirma că funcţiile constituie forma cea mai vie, cea mai pregnantă de
manifestare a puterii politice. În viaţa socială, puterea politică se obiectivează, în primul rând, prin existenţa
şi activitatea statului, dar şi prin alte instituţii politice sau nepolitice (partidele politice, grupurile de
presiune, instituţii cu caracter nepolitic ale societăţii civile etc.).

256
Călin Vâlsan, op. cit., p 58.
257
Mărime fizică prin care se exprimă, în general, gradul de dezordine a unui sistem. La început a fost introdusă în termodinamică.
Conceptul de entropie s-a aflat în centrul unei dezbateri filosofice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. El a mai fost folosit
şi în explicarea direcţiei timpului.
258
Apud Michel Hastings, op. cit., p. 25.
259
Dumitru Lepădatu, op. cit., p. 152-153.
RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

CARPINSCHI, Anton; BOCANCEA, Cristian, Ştiinţa politicului, Tratat, vol. I, Editura Universităţii
„Al. I. Cuza”, Iaşi, 1998.
DRĂGOI, Nicolae; ZIDARU, Marian, Politologie. Note de curs, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”,
Constanţa, 2003.
LEPĂDATU, Dumitru, Procese şi fenomene politice – prima parte, Editura „Actami”, Bucureşti,
2000.
MĂGUREANU, Virgil, Puterea politică, Editura Politică, Bucureşti, 1979.
Idem, Studii de sociologie politică, Editura „Albatros”, Bucureşti, 1997.
TĂMAŞ, Sergiu, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Casa de editură şi presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1996.
VÂLSAN, Călin, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
ZAMFIR, Cătălin; VLĂSCEANU, Lazăr (coordonatori), Dicţionar de sociologie, Editura „Babel”,
Bucureşti, 1998.
CAPITOLUL VII

RESURSELE PUTERII POLITICE

Influenţa exercitată de factorii politici în societate, inclusiv de putere, depinde de resursele


disponibile, care reprezintă valori ce pot fi utilizate pentru a produce rezultatele politice aşteptate.
Cei mai mulţi analişti politici sunt de acord că orice conferă unei persoane sau unui grup de persoane
un anumit control asupra a ceea ce alţii au nevoie şi doresc poate fi considerat ca o resursă de putere260.
Cercetările sociologice au pus în evidenţă mai multe categorii de resurse ale puterii, între care: gradul
organizării activităţii politice, prestigiul conferit de un anumit status261, cunoaşterea (deţinerea de informaţii
politice relevante), deţinerea de bunuri politice sau utile activităţii politice (bani, publicitate, suport din
partea maselor, votul în alegeri), timpul - care poate lucra în favoarea puterii sau o poate defavoriza,
rezultatele activităţii politice (elaborarea de politici acceptate de mase, rezultate economice favorabile),
atributele şi abilităţile personale ale liderilor puterii (îndemânările deosebite şi rare, virtuţile magice,
charisma) etc.
Resursele puterii depind de tipul de societate (ex. controlul ritualurilor magice, în societăţile arhaice,
sau capitalul, în societăţile capitaliste moderne), dar şi de tipurile diferitelor grupuri sociale (clase sociale,
grupuri de status, partide politice etc.) angrenate în raporturile specifice acesteia (resursele economice sunt
cele mai relevante în cazul claselor sociale, prestigiul, în cazul grupurilor de status, şi accesul la aparatul
politico-administrativ, în cazul partidelor politice).

260
Ioan Jude, op. cit., p. 32.
261
În sociologie, prin status se înţelege poziţia socială a unui individ sau a unui grup în interiorul sistemului de relaţii care
formează structura socială. Termenul este utilizat pentru a indica prestigiul (respectul) fiecărei poziţii sociale, trimiţând la ideea de
ierarhie şi inegalitate socială.
7.1. DEFINIRE

Pentru a-şi impune voinţa în detrimentul altor voinţe, respectiv pentru a modifica obiceiuri, interese,
aspiraţii, mentalităţi, determinate de priorităţi independente şi subiective, puterea politică trebuie să-şi asigure
resursele necesare, adecvate şi suficiente acestui scop. Resursele puterii politice sunt acele mijloace
mobilizate pentru a influenţa, în contexte determinate de viaţă, conduitele actorilor politici, aflaţi în diferite
relaţii interactive, pentru atingerea scopurilor lor politice.

7.2. CLASIFICAREA RESURSELOR PUTERII POLITICE

Resursele puterii tind să se organizeze şi să se instituţionalizeze în structuri de dominaţie relativ


stabile pentru fiecare tip de societate262. Resursele la care apelează, de regulă, puterea politică sunt extrem de
variate, manifestându-se sub forma unui spectru larg de bunuri şi valori. Sociologii Keith Dowding şi
Philippe Braud prezintă în lucrările lor „Puterea” şi, respectiv, „Sociologie politică” (Paris, 1994) câteva
sugestii relevante pentru clasificarea şi ordonarea principalelor categorii de resurse politice, pe care le vom
analiza în cele ce urmează263.

7.2.1. CUNOAŞTEREA (INFORMAREA) ŞI COMUNICAREA POLITICĂ

Vechea maximă „Cunoaşterea este putere” relevă un realism ce nu mai trebuie demonstrat.
Cercetătorii vieţii social-politice au ajuns, pe bună dreptate, la concluzia că informaţia şi comunicarea se
situează printre noile temelii ale puterii politice. În universul post-modern, informaţia şi comunicarea au
căpătat noi dimensiuni, stimulând, deopotrivă, cultura informaţiei şi cultura informării.

7.2.1.1. CUNOAŞTEREA (INFORMAREA) POLITICĂ

Cunoaşterea (informarea) politică presupune obţinerea şi utilizarea de către putere a informaţiilor cu


valoare strategică necesare atingerii scopului ei de organizare şi conducere de ansamblu a macroorganismului
social.
Rolul informaţiei politice. Prin conţinutul ei, informaţia politică vizează şi fixează condiţiile de
existenţă şi programele de activitate ale categoriilor sociale (clase, straturi), formelor de comunitate
(popoare, naţiuni), instituţiilor şi organizaţiilor (state, partide), ce intră în sfera politicului.
Este important de semnalat faptul că informaţia politică intră în mod nemijlocit în reţeaua şi verigile
puterii politice, constituind o resursă de primă importanţă a acesteia. Iată principalul motiv pentru care
actorii politici şi-o doresc şi negociază obţinerea ei.
Informaţia politică are un rol major în desfăşurarea eficientă, performantă a acţiunilor politice. Ea
reprezintă mijlocul care asigură folosirea mai bună sau transmiterea operativă şi oportună a mesajului dorit
de către actorii politici (partide, guverne, parlamente, grupuri sociale, lideri, candidaţi în alegeri etc.).
Informaţia domină orice demersuri ale puterii. Astfel, conform opiniei lui Jacqueline Russ („ Teoriile
puterii”, Paris, 1994), „În societăţile post-industriale,… , în cadrul cărora producţia încetează să apară ca
centru al vieţii economice pentru a lăsa locul gestiunii şi comunicării, transmiterii de informaţii, locul
puterii se deplasează. De acum înainte ne aflăm în mijlocul relaţiilor, legăturilor, reţelelor,
interconexiunilor care înalţă zidurile sistemelor de putere; posibilitatea de a transmite un mesaj,
apartenenţa la o structură de reţele, manevrarea informaţiilor pun o nouă temelie de dominaţie şi creează o
legitimitate inedită pentru puterile de decizie”264.
Tipologia informaţiei politice. Informaţiile de care au nevoie decidenţii din sfera puterii sunt variate
şi se află în strânsă dependenţă de specificul evoluţiilor politico-sociale şi al raporturilor lor cu masele. Între
cele mai semnificative categorii de informaţii politice necesare puterii pentru gestionarea situaţiilor cu care se
confruntă, prin elaborarea unor răspunsuri/iniţiative adecvate, menţionăm:
262
Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coordonatori), op. cit., p. 479.
263
A se vedea, pentru detalii, Keith Dowding, op. cit., p. 105-114 şi Gheorghe Teodorescu, Putere, autoritate şi comunicare
politică, Editura „Nemira”, Bucureşti, 2000, p. 75-89.
264
Apud Ion Mitran, op. cit., p. 107.
- informaţii referitoare la „orizontul de aşteptare” al grupurilor (populaţiei) asupra cărora se
răsfrânge activitatea puterii politice (nevoi, speranţe, concepţii, atitudini, iniţiative etc.);
- informaţii despre adversarii politici (strategii, concepţii, atitudini, argumente pro/contra faţă de
acţiunile puterii, iniţiative, sisteme de relaţii şi de comunicare utilizate, fonduri, vulnerabilităţi care ar putea fi
exploatate, alte categorii de date, elemente, situaţii de interes).
Sursele informaţiei politice. Birocraţii puterii politice obţin informaţiile care le sunt necesare din
surse variate (de la grupurile de lobby265, din rândul industriaşilor, liderilor diferitelor sindicate, de la alte
grupuri de cetăţeni etc.). Guvernele, parlamentele, partidele politice aflate la putere sau în opoziţie etc. se
bazează pe birocraţiile lor pentru a obţine informaţia necesară producerii şi implementării politicii lor.
Funcţionarii publici folosesc grupurile profesionale, de lobby, dar şi alte grupuri organizate în vederea
accesului la categorii de informaţii de primă importanţă pentru realizarea intereselor specifice.
În acest context, mass-media au un rol deosebit de important: grupurile de interese politice, mai puţin
din sfera puterii politice şi mai mult din afara acesteia, pot organiza campanii de presă cu durate variabile,
deoarece nu dispun de alte mijloace pentru a-şi face cunoscute concepţiile şi poziţiile. Actorii politici cu
adevărat puternici nu au nevoie neapărat de sprijinul opiniei publice, fiindcă dispun de mijloace mult mai
redutabile, asupra cărora vom insista în cele ce urmează.
Caracteristicile informaţiei politice. Informaţia politică are caracteristici diverse, variate, puse mai
mult sau mai puţin în evidenţă de pârghiile de acţiune de care se foloseşte puterea în îndeplinirea mandatului
său social. În continuare, vor fi abordate câteva dintre cele mai semnificative.
Exactitatea. Exactitatea face trimitere la conformitatea mesajului informaţiei cu realitatea politică în
cadrul căreia se manifestă fenomenul puterii. Cu cât informaţia reflectă mai fidel dinamica socială (este mai
exactă), cu atât valoarea ei de utilizare creşte, puterea folosind-o pentru conceperea de strategii viabile de
organizare şi conducere a societăţii.
Oportunitatea. Această trăsătură se referă la obţinerea şi, eventual, valorificarea în timp util a
informaţiei politice de către structurile specializate ale puterii. Ea are o semnificaţie majoră în procesul
relevării eficienţei activităţii specifice desfăşurate de puterea politică.
Credibilitatea. Credibilitatea informaţiei utilizată de puterea politică are o importanţă deosebită. Ea
relevă gradul de încredere al celor cărora le este destinată informaţia, în mesajul acesteia.
Acest atribut determină, în fapt, cele mai multe suspiciuni din partea factorilor sociali, care intră în
relaţie cu puterea politică, cu privire la sinceritatea mesajelor transmise de aceasta.
Anticiparea evoluţiilor sociale cu semnificaţie majoră. Una din caracteristicile informaţiei politice, ca
resursă de putere, este aceea de evidenţiere a evoluţiilor posibile ale raporturilor sociale relevante, realizată
anterior producerii lor, funcţie de care puterea îşi poate structura activitatea de management la nivel social.
Diversitatea. Pentru a fi utilă, viabilă şi stimulativă, informaţia politică trebuie să fie frecventă şi
diversă în formă, coerent structurată ca mesaj şi conţinut.
Ea este multiformă, vehiculându-se direct sau „prelucrat”, sub formă de texte (publicaţii oficiale
privind diverse aspecte ale vieţii sociale sau instituţii politice), date statistice (economice, sociale,
electorale), concluzii ale anchetelor socio-politice privind diferite probleme actuale sau potenţiale, date
audio-vizuale (înregistrări ale evenimentelor politice, ale discursurilor oamenilor politici etc.. Stocurile
(băncile) de informaţii politice servesc la elaborarea strategiilor şi scenariilor politice, la fundamentarea
programelor politice, a studiilor şi analizelor consacrate problematicii vieţii sociale266.
Aria de circulaţie limitată. Informaţia politică este cu atât mai importantă, cu cât are caracter secret
(arie de circulaţie sever limitată prin proceduri-standard) şi este ţinută la distanţă, pe cale de consecinţă, de
opinia publică. Adesea, puterea politică nu doreşte să nu i se cunoască interesele autentice, cu cine negociază
şi în ce scop. Mare parte din activităţile de lobbying se desfăşoară „în spatele uşilor închise”, prin diferite
canale de comunicare (conversaţii telefonice, corespondenţă scrisă - trimiteri poştale, e-mail etc.), discuţii

265
Termenul de lobby provine din limba latină, unde „lobia-lobium” înseamnă „hol deschis”. La origine, prin lobby se înţelegea
coridorul principal al Capitoliului din Washington, frecventat de persoane interesate în materie de legislaţie. Prin extensie, sub o
denumire colectivă, termenul defineşte persoanele din afară, care apar în faţa corpului legislativ american sau a unora din
comitetele sale şi caută să influenţeze procesul legislativ. Peste tot în lume, grupurile de lobby susţin, în perioada dintre scrutinele
electorale, diverse iniţiative în scopul influenţării reprezentanţilor cu funcţii de decizie în stat în aşa fel încât aceştia să voteze în
conformitate cu interesele lobbiştilor.
266
Ion Mitran, op. cit., p. 35.
particulare purtate la recepţii sau petreceri, întâlniri oficiale sau neoficiale (cu durată limitată sau nelimitată).
Astfel de întâlniri au loc între componenţii diverselor grupuri de interese politice, din sfera puterii sau din
cele exterioare acesteia, care au o influenţă variabilă asupra puterii politice: membri ai guvernelor,
parlamentelor, partidelor politice, ai instituţiilor financiare naţionale şi internaţionale, oameni de afaceri,
sindicate, electorat, mass-media etc..
Când unele grupuri de interese politice se simt excluse din acest schimb informaţional şi de lobbying,
încearcă să obţină cunoştinţele de care au nevoie prin punerea problemelor de interes în faţa opiniei publice,
din perspectiva necesităţii accesului lor neîngrădit la informaţie.
Controlul informaţiei politice. În lucrarea intitulată „Puterea în mişcare”, celebrul eseist american
Alvin Toffler a arătat, foarte sugestiv, rolul esenţial pe care îl are controlul cunoaşterii (informaţiei) politice,
ca resursă de putere, în societatea contemporană: „Controlul cunoaşterii este nodul gordian al luptei
mondiale de mâine pentru putere, în toate instituţiile omeneşti”267.
Controlul şi supravegherea informaţiei determină un dublu avantaj pentru puterea politică:
a) crearea monopolului asupra datelor şi informaţiilor care s-ar putea materializa în obţinerea-
deţinerea de bunuri, poziţii sociale etc.;
b) maximizarea câştigurilor din categoriile menţionate pe seama ignoranţei majorităţii membrilor
societăţii cu privire la aceste date sau cunoştinţe.
Controlul fluxului informaţiei politice contribuie la întărirea unei importante surse de putere şi uneori
factorii de guvernare caută să orienteze opinia publică prin exercitarea acestui control. Lipsa de informaţie
politică generează incertitudine şi erori de interpretare268.

7.2.1.2. COMUNICAREA POLITICĂ

În sens restrâns, prin comunicare politică se înţelege activitatea desfăşurată de instituţii specializate
care au fost create pentru a difuza şi promova informaţii, idei şi atitudini cu privire la problemele
guvernării. Comunicarea politică este cea care asigură adecvarea raporturilor dintre guvernanţi şi guvernaţi
printr-un schimb permanent de informaţie. Expresie a deciziilor suverane luate de guvernanţi cu privire la
guvernaţi, ea exprimă legitimarea autorităţii primilor asupra celorlalţi, fiind, din acest punct de vedere, o
veritabilă resursă de putere.
Studiile întreprinse în politologia contemporană asupra comunicării politice se concentrează asupra
mijloacelor folosite (mass-media imprimate şi electronice, organizaţii politice şi ne-politice etc.), asupra
conţinutului (manifest şi latent) şi caracterului ei, asupra efectelor produse în cadrul sistemului politic269.
Comunicarea politică, inclusiv cea care este subordonată satisfacerii intereselor puterii, vehiculează,
în esenţă, trei categorii de factori, rezultaţi din interferenţa dintre obiectiv şi subiectiv: informaţiile,
interpretarea lor (în raport cu scopurile şi idealurile fixate) şi decizia de a le utiliza (în concordanţă cu
programul politic urmărit sau propus)270.

7.2.2. AUTORITATEA LEGITIMĂ

Autoritatea legitimă se află în legătură directă cu cunoaşterea (informarea). Cunoaşterea calificată,


respectiv cunoştinţele oficiale şi tehnice (în unele cazuri, cu circulaţie restricţionată, determinată de
caracterul lor secret), dau reprezentanţilor puterii politice calitatea de a fi nu numai o autoritate, dar şi în
autoritate. Autoritatea vine, deci, şi din cunoaştere. Dar autoritatea vine mai ales din faptul că puterea
politică are legea de partea ei, sau din măsura în care acest lucru se petrece. În consecinţă, capacitatea
actorilor instituţionalizaţi ai puterii de a da altor actori comenzi autoritare, de a le cere celor de sub ei
(subordonaţilor lor) să acţioneze în anumite moduri este o sursă (resursă) de putere.
În situaţii politice, legislativul (parlamentul) foloseşte în modul cel mai evident autoritatea legitimă,
prin crearea de legi sau regulamente pe care să le urmeze alţii. Autoritatea este legitimă în măsura în care este
consfinţită prin lege şi societatea o acceptă drept legitimă.
267
Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Editura „Antet”, 1995.
268
Sergiu Tămaş, op. cit., p. 131-132.
269
Ovidiu Trăsnea, Nicolae Kallós (coordonatori), op. cit., p. 82-83.
270
Ion Mitran, op. cit., p. 109.
7.2.3. LEGALITATEA

Legalitatea271 poate constitui o resursă importantă de putere prin faptul că mizează pe constrângerile
legale în cazurile constatate sau prezumate de încălcare a normelor de drept. Legalitatea este, în primul
rând, de natură să ordoneze scopurile şi mijloacele pe care le formulează membrii unei comunităţi.
Nerespectarea sa poate da naştere la abuzuri şi subiectivism din partea instituţiilor puterii, cu consecinţe
negative dintre cele mai severe asupra ordinii şi stabilităţii sociale.

7.2.4. BANII

Chiar dacă pot constitui sursa unor inconveniente de ordin moral, banii rămân unul din cele mai
importante instrumente (resurse) economice de acţiune (exprimate prin venituri, capital economic şi
financiar, bază materială şi logistică etc.) în vederea obţinerii sau menţinerii/păstrării puterii politice.
Niciodată, şi cu atât mai puţin în contemporaneitate, puterea nu a putut fi concepută fără sprijin financiar.
Apariţia partidelor moderne a contribuit, în bună măsură, la raţionalizarea structurilor politice, ele
însele fiind unul din reflexele acestui proces. În acest context, spiritul capitalist a pătruns şi în universul
politicii, nu numai în noua ordine economică. Aşa s-a făcut că promovarea intereselor politice de grup a fost
încredinţată unor instituţii specializate, conduse de lideri cărora le-au fost puse la dispoziţie nenumărate
resurse, între care cele financiare au un rol de prim rang.
Problema utilizării banilor, pentru dobândirea/menţinerea puterii politice, este una sensibilă, aşa cum
arătam şi mai sus. Această resursă poate fi utilizată atât pentru campanii de imagine, în vederea stimulării
dialogului dintre putere şi mase, dar şi pentru coruperea, intimidarea sau eliminarea adversarilor politici.
Dacă scopul utilizării banilor este o guvernare în folosul comunităţii, atunci moralitatea acestui mijloc poate
fi discutată. În caz contrar, puterea politică devine clientelară (dependentă) celei economice şi îşi dovedeşte
lipsa de viabilitate.

7.2.5. SLUJBELE „DE PROFIT”

Această resursă constă în promiterea şi controlul atribuirii de funcţii politico-administrative,


privilegii şi surse de venit deosebit de atractive anumitor actori sociali importanţi, ca formă de condiţionare
a adeziunii politice a acestora şi mijloc de influenţare - prin avantajele ce decurg din deţinerea unor slujbe
profitabile - a viitoarelor decizii politice.
Pentru a obţine sprijinul electoral de care are atâta nevoie, un partid trebuie să facă anumite
promisiuni celor care îi vor susţine demersul politic. Promisiunile, dar şi fidelitatea respectării ulterioare, fie
şi în parte, a acestora, constituie o regulă de la care orice partid ce doreşte să-şi păstreze credibilitatea nu
poate abdica. Încrederea şi adeziunea personajelor-cheie care sprijină partidul să câştige alegerile şi, pe cale
de consecinţă, puterea politică, urmează să fie „răsplătite” în mod specific.

7.2.6. COMPETENŢELE DECIZIONALE

O altă resursă utilă a puterii politice, care îi măreşte credibilitatea şi recunoaşterea publică, este
competenţa tehnică, prin aportul de consilieri, experţi, tehnicieni etc., ce dispun de cunoştinţe temeinice în
diferite domenii ale guvernării. Eficienţa competenţei tehnice este dată de calitatea selecţiei cadrelor la care
se apelează în acest sens.
Un aspect deosebit de important al activităţii celor aflaţi în funcţii de decizie importante este gradul
de sinceritate al consilierilor lor, întrucât aceştia din urmă pot influenţa, nu de puţine ori, hotărâtor actele
guvernării şi sunt în destul de rare situaţii traşi la răspundere pentru erorile pe care le comit.
În egală măsură, guvernanţii trebuie să aibă abilitatea de a stăpâni relaţia cu colaboratorii lor şi de a
conlucra în bune condiţiuni cu aceştia.

271
Termenul de legalitate provine din limba latină, unde „legalitas” înseamnă „conformitate cu legea”.
7.2.7. LIMBAJUL POLITIC

Limba272 este, indiferent de regimul politic în care se foloseşte, forma cea mai expresivă de
reprezentare a relaţiilor de putere şi instrumentul ideal de control al opiniei publice din această perspectivă.
Pe cale de consecinţă, limbajul politic are un rol determinant în reflectarea modurilor de existenţă ale
puterii politice şi ale sistemelor de valori promovate de aceasta.
Cuvintele, expresiile, metaforele etc. ce compun limbajul politic au semnificaţii care impun
receptorilor un mod specific de a gândi şi de a judeca situaţiile şi manifestarea unor conduite politice pe
măsură.
Definire. Politologii şi sociologii au dat numeroase definiţii limbajului politic. Una din cele mai
relevante pare să fie cea a sociologului german Georg Klaus, care arăta că „…limbajul politic este acel
domeniu al limbii în care se mişcă actorul politic, utilizând cuvântul” şi că „limbajul politic (este - n.n.) o
componentă importantă a vieţii politice”273.
Funcţiile şi scopul limbajului politic. Limbajul politic îndeplineşte funcţiile de cunoaştere,
informare, clarificare, atragere, stimulare, mobilizare şi de participare (aceasta din urmă fiind capacitatea de
a incita şi declanşa dispoziţia spre participare nemijlocită la viaţa politică) a actorilor sociali la acţiunea
politică. În situaţii de criză, limbajul politic are şi funcţia de a linişti, calma sau detensiona conduitele
marcate de panică şi confuzie ca urmare a acţiunii unor stimuli sociali contradictorii.
Manifestarea plenară a funcţiilor limbajului politic depinde atât de conţinutul acestuia (încărcătură
informaţională, consistenţa mesajului, noutatea informaţiei, interesul pe care îl determină etc.), cât şi de
formă, logică, claritate, concizie, forţă de penetraţie etc..
Scopul limbajului sau al stilului de vorbire politic274 este acela de a determina adeziune la programul
unui partid, în sensul organizării societăţii conform sistemului de valori promovat de acesta.
Discursul politic. Discursul politic este limbajul politic într-una din manifestările sale concrete, sub
formă de cuvântări (susţinute cu prilejuri electorale, aniversare, la conferinţe şi congrese politice, în
parlament etc.), rapoarte, apeluri, conferinţe de presă etc.. Discursul politic are un pronunţat rol
propagandistic, cu efecte deosebite în planul mobilizării politice, al racolării aderenţilor, al lărgirii bazei de
susţinere politică, al orientării stării de spirit într-o anumită direcţie275.

7.2.8. REPUTAŢIA (NOTORIETATEA)

Reputaţia (notorietatea) este din ce în ce mai recunoscută drept o resursă-cheie a puterii, inclusiv a
puterii politice. Ea poate fi probată (dovedită) prin:
- verificarea directă, de către instanţe autorizate, a comportamentelor şi calităţilor actorilor
instituţionalizaţi ai puterii, în funcţie de anumite modele;
- examinarea opiniilor elitelor;
- apelul la mass-media sau la alte mijloace pentru a releva gradul de adeziune populară la valorile
promovate de puterea politică.
Reputaţia constă în punerea în evidenţă a meritelor unui actor politic până într-atât încât acesta să
poată depăşi pragul mediu de popularitate, prin provocarea interesului populaţiei faţă de prestaţiile sale
publice. Ea se obţine prin mijloace directe (deplasări în teritoriu, discuţii cu electoratul, fonduri cheltuite
etc.), dar şi indirecte (cu sprijinul mass-media sau ca urmare a rezultatelor obţinute în sondajele de opinie).
De regulă, percepţia valorii unui actor politic (care se întemeiază, în societatea contemporană, mai ales pe
imaginea valorii construită de mass-media) se suprapune peste valoarea autentică a personalităţii sale. Este
demn de reţinut faptul că viabilitatea politică a actorului politic în cauză depinde de manifestarea unor
diferenţe cât mai mici cu putinţă între cele două valori.
272
Prin limbă se înţelege exercitarea facultăţii limbajului (privit ca sumă a codurilor umane verbale şi nonverbale care permit
formularea şi transmiterea unor mesaje) printr-un cod vorbit de o anumită comunitate umană.
273
Apud Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, p. 341-342.
274
Nu sunt puţini cercetătorii din domeniile politologiei, sociologiei politice etc. care contestă existenţa unui limbaj politic propriu-
zis, susţinând că este mai corect să se facă referire la stiluri de vorbire sau idiomuri politice. Potrivit opiniilor lor, ar exista un
limbaj al guvernanţilor şi unul al celor aflaţi în opoziţie, un limbaj al elitei (clasei) politice şi unul al jurnalisticii, un limbaj al
intelectualilor şi unul al „simplului cetăţean” (Gheorghe Teodorescu, op. cit., p. 84).
275
Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, p. 343.
7.2.9. RECUNOAŞTEREA SOCIALĂ

Recunoaşterea socială constituie o resursă determinantă pentru existenţa şi acţiunea puterii politice.
Ea se întemeiază pe îndeplinirea de către actorul politic a unor norme intelectuale (studii superioare, titluri
ştiinţifice, lucrări de specialitate), sociale (reprezentativitate politică, experienţă confirmată, carieră publică,
realizări personale) şi morale (conformitate faţă de valorile sociale, spirit civic).
Trăsături, scop, rol. Caracteristica fundamentală a recunoaşterii sociale este cea de formă particulară
de exprimare a consensului (acordului) popular, care nu necesită acţiuni justificative în susţinere. În
consecinţă, scopul ei este realizarea (motivarea) unui curent majoritar al opiniilor, care compun voinţa
generală a colectivităţii, de a acţiona în acord cu voinţa puterii politice. Rolul recunoaşterii sociale ca resursă
a puterii politice este precumpănitor în perioadele de criză a consensului şi a autorităţii.

7.2.10. CONTROLUL INSTITUŢIILOR „DE ORDINE”

Controlul instituţiilor cu atribuţiuni specifice pe linia siguranţei naţionale şi ordinii publice (servicii
de informaţii, armată, poliţie, jandarmerie etc.) se exercită numai în beneficiul actorilor situaţi avantajos în
ierarhia socială, de regulă, al celor aflaţi la vârful acesteia, şi numai în contexte juridice strict determinate de
ordinea socială existentă. Controlul instituţiilor din categoriile menţionate constituie o veritabilă sursă de
putere, prin posibilitatea utilizării, de către actorii situaţi în vârful piramidei sociale, a informaţiilor
specializate pe care acestea le deţin şi a mijloacelor de presiune de care dispun. Este de reţinut că utilizarea
abuzivă a acestei resurse poate ameninţa stabilitatea structurilor statale şi, pe cale de consecinţă, a sistemelor
de valori din cadrul societăţilor pe care ele le guvernează.

7.2.11. DEZORDINEA „LA COMANDĂ”

Gestionarea acestei resurse priveşte mai ales capacitatea unor actori politici, care se opun, de regulă,
puterii, de a provoca dezordine, conflicte „la comandă”, în dezavantajul puterii. În această categorie pot fi
incluse manifestările publice paşnice (greva, părăsirea locului de muncă, boicotul), dar şi cele violente,
inclusiv cu caracter terorist. Scopul lor este de a face cunoscute slăbiciunile puterii politice, incapacitatea sa
de a gestiona satisfăcător trebuinţele tuturor actorilor şi de a determina o presiune efectivă asupra instituţiilor
statului pentru satisfacerea acestora.
*
Cercetarea fenomenului puterii politice a relevat şi concepţii diferite de cele mai sus-menţionate,
referitoare la resursele acesteia. Astfel, Max Weber considera că între resursele puterii pot fi identificate
calităţile agentului care o exercită, coerciţia şi persuasiunea, în timp ce Jh. Galbraith („Anatomia puterii”,
1983) aprecia că trei elemente stau la baza ei: personalitatea (calităţile individuale), proprietatea (forţa
economică) şi organizaţiile (influenţa politică)276. Tabloul resurselor puterii a fost completat, între alţii, de D.
Tompea cu: morala, tradiţia, cultura, obişnuinţa supunerii, credinţa în suveranitatea puterii, capacitatea sa
de a promova binele comun 277 etc..

7.3. CARACTERISTICILE (TRĂSĂTURILE)


RESURSELOR PUTERII POLITICE

Pentru a dobândi validitatea necesară, adică adecvarea la scopurile propuse, resursele nu pot fi
folosite la întâmplare şi în proporţii arbitrare. Din acest punct de vedere, ele trebuie să îndeplinească anumite
caracteristici278, asupra cărora ne propunem să insistăm în cele ce urmează.

7.3.1. CONFIGURAREA SCOPURILOR POLITICE


276
Vasile Nazare, op. cit., p. 35.
277
D. Tompea, Etică, Morală şi Putere, Editura „Polirom”, Iaşi, 2000, p. 91-92.
278
A se vedea, pentru detalii, în acest sens, capitolul „Calitatea resurselor şi distribuţia intenţională”, în Gheorghe Teodorescu, op.
cit., p. 93-98.
O primă caracteristică a unor resurse viabile este orientarea lor spre un anumit scop politic.
Configurarea (existenţa) scopurilor este una din condiţiile necesare care determină angrenarea puterii în
actualitatea politică, fără ca ea să fie totuşi suficientă în acest sens.

7.3.2. SELECŢIA RESURSELOR

Realizarea în bune condiţiuni a scopurilor puterii politice necesită o selecţie a resurselor utilizate,
pentru a fi reţinute doar cele pertinente, adecvate acestora. Prin pertinenţă, în actualul context, se înţelege
acea calitate a resurselor de a răspunde unui context acţional bine definit, respectiv de a fi suficient de
atractive pentru subiecţii asupra cărora se exercită procesul de dominare - în cazul de faţă, celelalte
componente ale societăţii politice (partide politice aflate în opoziţie etc.) şi societatea civilă.

7.3.3. CUMULAREA RESURSELOR

Cumularea resurselor constituie o altă caracteristică de care puterea politică trebuie să ţină seama.
Utilizarea simultană a unei game variate de resurse, care pot fi tangibile (bani, forţă fizică, constrângeri
legale etc.), intangibile, de natură simbolică (funcţii onorifice, consacrare publică, prestigiu, notorietate etc.)
sau din categoria aşa-numitelor meta-resurse (nivelul informaţiei, timpul disponibil, gradul de acces la
structurile decizionale etc.) măreşte eficienţa îndeplinirii scopurilor politice asumate de putere.
Rentabilitatea utilizării acestor tipuri de resurse depinde de raportul dintre intenţiile puterii şi
aşteptările dominaţilor, care se materializează în gradul de rezistenţă al subiecţilor dominaţi de a urma
conduitele recomandate de puterea politică, dar şi de nivelul consumării sociale a resurselor.

7.3.4. CONTROLUL RESURSELOR

O altă însuşire pe care se impune să o aibă resursele, în legătură cu îndeplinirea strategică a scopurilor
politice (supunerea şi, după caz, dominaţia subiecţilor vizaţi, dar şi suveranitatea faţă de celelalte forme de
putere socială) se referă la controlul resurselor.
Posibilitatea de a avea şi păstra controlul resurselor, determină o poziţie privilegiată a puterii în raport
cu ceilalţi actori sociali, implicaţi în măsuri diferite în realizarea scopurilor politice fixate. Controlul
resurselor determină, pe bună dreptate, multiple raporturi de dominaţie şi autoritate, respectiv de
interdependenţe între actorii sociali. Controlul resurselor înseamnă, în ultimă instanţă, capacitatea de a le
distribui în funcţie de gradul adecvării intenţiilor explicite sau presupuse ale puterii la nevoile, respectiv
aşteptările actorilor sociali.

7.3.5. CONSTRÂNGEREA BENEFICIARILOR DISTRIBUIRII RESURSELOR

Pentru ca reuşita actelor guvernării să fie pe măsura aşteptărilor puterii, se impune şi exercitarea unei
anumite constrângeri asupra beneficiarilor distribuirii resurselor. Modalităţile coercitive sunt variate şi
multiple (violenţa fizică, privarea de libertate, pedepsele etc.) şi aduc atingeri importante libertăţii celorlalţi.
Ele au rolul de a induce sau obţine modificarea comportamentelor subiecţilor sociali, cu referire la
distribuirea resurselor, în sensul dorit de puterea politică.

7.3.6. COINTERESAREA PARTENERILOR SOCIALI

Resursele folosite trebuie să aibă şi capacitatea de a-i cointeresa pe partenerii săi sociali ai puterii,
pentru a le impune acestora conduite convenabile intereselor sale. În schimbul unui bun sau serviciu
(recompense sau gratificaţii materiale sau simbolice), puterea politică poate obţine o diminuare sensibilă a
reticenţelor sau riscului de refuz din partea subiecţilor vizaţi, convingându-i pe aceştia să execute anumite
ordine sau comenzi.

7.3.7. PERSUASIUNEA
Persuasiunea279 constituie o altă însuşire a resurselor puterii politice. Ea este procesul prin care un
individ, grup sau instituţie socială urmăreşte să încorporeze în mentalitatea şi comportamentul unuia sau mai
multor indivizi anumite idei, valori, atitudini, opinii, reacţii, principii de conduită. Persuasiunea de natură
politică urmăreşte însuşirea ideilor, valorilor, normelor politice etc., cât şi reacţiile comportamentale
corespunzătoare.
A fi persuasiv înseamnă a putea convinge fără constrângere. Persuasiunea poate avea loc atât la nivel
individual (relaţie faţă în faţă), cât şi ca o activitate de propagandă 280 la nivelul unei mase mari de oameni,
utilizându-se în acest scop mass-media.
Conform concepţiei lui C. Havland şi J. Janis, factorii care facilitează sau frânează persuasiunea
depind de:
- sursa persuasivă de comunicaţie (prestigiu, intenţia percepută de subiectul-receptor etc.);
- conţinutul propriu-zis al comunicării („tăria” argumentelor, reala sau aparenta lor noutate,
încărcătura afectivă a formulărilor, discrepanţa opiniilor propuse în raport cu cele existente etc.)
- caracteristicile persoanelor vizate de comunicare (experienţa de viaţă şi cunoştinţele anterioare,
gradul de inteligenţă şi de cultură, trăsături de personalitate etc.).
Eficienţa persuasiunii poate fi sporită acţionând asupra grupurilor sociale restrânse din care fac parte
membrii unei colectivităţi (grupuri de apartenenţă) sau a celor la care aspiră şi se raportează (grupuri de
referinţă) şi, de asemenea, prin convingerea mai întâi a persoanelor influente (lideri de opinie)281.
Este de reţinut, în context, că probabilitatea executării din convingere a unor comenzi sau ordine
date de putere este cu mult mai mare decât cea din obligaţie.
*
Însuşirile menţionate mai sus aparţin mai ales resurselor intangibile, de ordin simbolic (recunoaştere
socială, prestigiu, notorietate, stimă de sine etc.) şi mai puţin celor tangibile. Utilizarea lor de către putere are
rolul de stimula, ori, după caz, de a descuraja şi discredita acele comportamente sociale care contravin
intereselor sale.
*
Eficienţa resurselor puterii politice depinde de gradul disponibilităţii lor, dar şi de capacitatea puterii
de a le mobiliza ori de câte ori interesul său politic o cere. Ea depinde, de asemenea, nu doar de simpla lor
acumulare, ci şi de o administrare corespunzătoare, pe măsura necesităţilor şi provocărilor sociale.
În concluzie, puterea politică trebuie susţinută în mod egal şi unitar de toate resursele ei şi nu în mod
exclusivist de una sau de alta dintre acestea. În caz contrar, se manifestă fie incompetenţa, fie ilegitimitatea
sau dominaţia celui care o deţine282.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

DOWDING, Keith, Puterea, Editura „Du Style”, Bucureşti, 1998.


DRĂGOI, Nicolae; ZIDARU, Marian, Politologie. Note de curs, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”,
Constanţa, 2003.
MĂGUREANU, Virgil, Studii de sociologie politică, Editura „Albatros”, Bucureşti, 1997.
MITRAN, Ion, Politologia în faţa secolului XXI, Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti,
1997.
NAZARE, Vasile, Politologie, Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Constanţa, 2002.
TEODORESCU, Gheorghe, Putere, autoritate şi comunicare politică, Editura „Nemira”, Bucureşti,
2000.
TOFFLER, Alvin Puterea în mişcare, Editura „Antet”, 1995.
TOMPEA, D., Etică, Morală şi Putere, Editura „Polirom”, Iaşi, 2000.

279
Termen provenit din limba latină, unde „persuasio” înseamnă „acţiunea de a convinge”.
280
Din latinescul „propagare”, care înseamnă „a răspândi”, „a propaga”. Propaganda politică este activitatea de răspândire a unor
idei politice cu scopul de a convinge şi a câştiga adepţi, respectiv de a le influenţa atitudinea şi comportarea, de a-i mobiliza la
acţiune.
281
Apud Ovidiu Trăsnea, Nicolae Kallós (coordonatori), op. cit., p. 346-347.
282
Ioan Jude, op. cit., p. 32.
TRĂSNEA, Ovidiu; KALLÓS, Nicolae (coordonatori ştiinţifici), Mică enciclopedie de politologie,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
ZAMFIR, Cătălin; VLĂSCEANU, Lazăr, (coordonatori), Dicţionar de sociologie, Editura „Babel”,
Bucureşti, 1998.
CAPITOLUL VIII

TIPURILE (TIPOLOGIA) PUTERII POLITICE

Analiza şi evaluarea dinamicii sociale pun în evidenţă o anumită tipologie a puterii politice283. Spaţiul
restrâns al lucrării de faţă permite doar abordarea câtorva dintre tipurile puterii.

8.1. PUTEREA LEGITIMĂ

Puterea legitimă consacră dreptul deţinătorului puterii de a-şi exercita autoritatea şi influenţa asupra
celor pe care îi conduce şi datoria acestora de a i se supune. În acest caz, guvernaţii se supun voluntar (prin
liber consimţământ), întrucât acceptă normele relaţiei de putere pe baza simţului datoriei, loialităţii şi
obligaţiei lor morale, ce rezultă din legitimitatea actului guvernării.
O importanţă aparte o au, în context, normele juridice (ex. legile), funcţie de care este relevat
caracterul legitim al puterii. În cadrul relaţiei de putere, conducătorul nu se confundă cu legea, dar devine, cu
timpul, întruchiparea ei (calitatea sa de garant al aplicării legii îi determină, nu de puţine ori, pe supuşi, să
suprapună, aparent, persoana acestuia cu legea însăşi). Astfel, prin raportarea supuşilor la conducător, ca la
forma personalizată a legii, acesta câştigă în legitimitate şi, implicit, în autoritate.
Cel mai edificator exemplu de putere legitimă este statul democratic, care se întemeiază pe principiile
statului de drept.

283
A se vedea, pentru detalii, Ioan Jude, op. cit., p. 127-130.
8.2. PUTEREA NELEGITIMĂ

Spre deosebire de puterea legitimă, ale cărei atribute esenţiale sunt acceptarea şi recunoaşterea de
către supuşi, puterea nelegitimă se impune prin constrângere şi prin forţă sau ameninţarea cu folosirea
acesteia. Pe plan intern, ea este asociată puterii coercitive (care va fi tratată în continuare). Puterea
nelegitimă, ca regim politic sau ca formă de guvernământ, se impune în contradicţie cu voinţa maselor (pot fi
date, ca exemple, diferite forme de dictaturi - militară, comunistă, fascistă, hitleristă etc.). Practica politică
arată că lipsa suportului popular contribuie decisiv, mai devreme sau mai târziu, la înlăturarea puterii
nelegitime şi la înlocuirea ei cu puterea legitimă.

8.3. PUTEREA POZITIVĂ

Puterea pozitivă este acel tip de putere care relevă identitatea aspiraţiilor liderului cu cele ale
grupului de apartenenţă. Specificitatea ei constă în faptul că grupul recunoaşte necesitatea liderului şi i se
supune de bună voie.

8.4. PUTEREA NEGATIVĂ

Puterea negativă desemnează şi consacră dominaţia unor membri ai colectivităţii asupra altora. Ea
are un vădit caracter antisocial şi conduce, invariabil, la autoritarism şi dictatură. Manifestările sale specifice
permit să poată fi asociată puterii nelegitime.

8.5. PUTEREA DEMOCRATICĂ

Puterea democratică este cea care se constituie ca rezultat al consultării şi consimţământului


cetăţenilor şi ale cărei decizii concordă cu aspiraţiile şi interesele de progres ale societăţii. Structurile
acestui tip de putere se caracterizează printr-o slabă centralizare sau, mai ales, prin descentralizare, întrucât
consultarea şi participarea cetăţenilor la luarea deciziilor de importanţă majoră pentru societate sunt evidente.
8.6. PUTEREA TOTALITARĂ (DICTATORIALĂ)

Puterea totalitară (dictatorială) nu emană de la popor, apărând ca o forţă străină şi ostilă, care nu ţine
cont de opţiunile politice ale cetăţenilor284. Ba, mai mult, convingerile şi valorile lor individuale sunt
substituite cu seturi de convingeri şi valori ale grupului sau organizaţiei din care fac parte şi concretizate în
ideologii colective, predominante, care, de regulă, sunt impuse şi manipulate de către reprezentanţii puterii şi
ai opoziţiei politice. Clişeele şi formulele (sloganurile) politice în care se materializează asemenea ideologii
îndepărtează cetăţeanul de realitate, transpunându-l într-o lume mai mult virtuală şi ideală decât într-una
reală, caracterizată, între altele, prin optimism exacerbat şi artificial faţă de capacitatea managerială a puterii,
într-un cuvânt, prin cultul acesteia.
Într-un astfel de caz, puterea devine un scop în sine, un fenomen profund nociv şi distrugător, prin
faptul că toate potenţele ei sunt concentrate într-o singură direcţie: menţinerea şi perpetuarea cu orice preţ a
avantajelor determinate de statutul social şi politic al celor care o deţin 285. Puterea totalitară promovează un
stil autoritar restrictiv şi dominator, bazat pe conducerea centralizată, şi pretinde, de regulă, cetăţenilor
conformarea şi consensul necondiţionate şi depline faţă de „adevărurile” promovate de lideri.
Regimul comunist este unul din cazurile cele mai relevante pentru manifestarea puterii totalitare,
influenţa şi manipularea ideologică practicate în context convertind nenumărate conştiinţe, fie din
convingere, fie ca urmare a acceptării impuse.

8.7. PUTEREA RECOMPENSATORIE

Acest tip de putere relevă că recompensele au cel mai important rol şi constituie factorul
motivaţional de bază în relaţia stabilită între conducători şi conduşi. Cu cât recompensele acordate de cei
aflaţi la putere sunt mai mari, cu atât creşte influenţa lor pozitivă asupra supuşilor, a căror atitudine
caracteristică este, în acest caz, cooperarea. Cu cât recompensele sunt mai mici, cu atât scade influenţa
pozitivă a deţinătorilor puterii şi creşte influenţa negativă. Practica politică şi socială arată că supuşii
(subalternii) preferă puterea recompensatorie, faţă de puterea coercitivă.

284
Călin Vâlsan, op. cit., p. 58-59.
285
Virgil Măgureanu, Declinul sau apoteoza puterii?, Editura „RAO”, Bucureşti, 2003, p. 6.
8.8. PUTEREA COERCITIVĂ

Puterea coercitivă îşi manifestă influenţa exclusiv prin autoritatea sau abilitatea deţinătorului acesteia
de a-i ameninţa şi a-i pedepsi pe cei conduşi.
Între consecinţele secundare negative pe care ea le determină, pot fi menţionate:
- conformarea (care este, nu de puţine ori, doar formală) guvernaţilor faţă de cerinţele guvernanţilor,
ceea ce nu presupune neapărat şi acceptarea acestor cerinţe şi, implicit, a celui/celor care deţin şi exercită
puterea;
- scăderea legitimităţii guvernanţilor, chiar până la a ajunge să fie indezirabili, ca urmare a stilului
preponderent autoritar de exercitare a puterii.
Utilizarea puterii coercitive determină, de regulă, reacţii şi atitudini de rezistenţă, rea-voinţă şi
animozitate din partea supuşilor.

8.9. PUTEREA-REFERINŢĂ

Specificitatea puterii-referinţă decurge din direcţionarea prioritară a atracţiei şi respectului membrilor


unui anumit grup (grup de apartenenţă) faţă de liderul altui grup (grup de referinţă), datorită charismei şi
eficienţei superioare demonstrate de acesta. Liderul grupului de referinţă serveşte, în consecinţă, ca model
pentru liderul (liderii) celorlalte grupuri, personalitatea sa determinând mai multă autoritate, recunoaştere şi
simpatie din partea supuşilor (subalternilor) care fac parte din acestea, în defavoarea autorităţii şi legitimităţii
liderilor lor.

8.10. PUTEREA DE POZIŢIE

Puterea de poziţie depinde de amplasarea (poziţia) individului în structura


grupului/organizaţiei/colectivităţii din care face parte. Cu cât poziţia (ex. funcţia, în ierarhia politică)
deţinută de un anume individ este mai importantă, cu atât puterea, respectiv, influenţa faţă de poziţiile altor
membri ai grupului de provenienţă este mai mare.
8.11. PUTEREA DE COALIŢIE (ALIATĂ)

Puterea de coaliţie (aliată) rezultă prin crearea coaliţiilor286 şi alianţelor287 între grupuri cu interese
politice comune. Ea se structurează ca urmare a reunirii puterii liderilor din grupurile de provenienţă şi se
manifestă atât pe plan intern (între partide politice - alianţe şi coaliţii electorale, parlamentare,
guvernamentale, alte categorii de organizaţii), cât şi pe plan extern (când anumite puteri îşi reunesc forţele,
iniţiativele etc. pentru scopuri comune).

8.12. PUTEREA PERSONALĂ (CHARISMATICĂ)

Puterea personală (charismatică) se fundamentează pe calităţile şi abilităţile psihosociale


extraordinare dovedite de liderul politic de a atrage, mobiliza şi convinge masele să urmeze calea aleasă de
el.
Acest tip de putere este specific perioadelor de criză a ordinii sociale, ce impun apariţia
conducătorului de excepţie a cărui recunoaştere şi ascultare se realizează în afara procedurilor democratice.

286
Din latinescul „coalesco” - „a se uni, a se înţelege”. Termenul desemnează unirea sau gruparea, de o manieră, în general,
temporară, într-un ansamblu cu un anumit grad de instituţionalizare,a unor părţi sau unităţi distincte (oameni, grupuri, facţiuni
politice, partide, state) în vederea realizării, prin acţiune coordonată, a anumitor obiective de interes comun. Sensul primordial este
cel de uniune politică temporară, mai puţin durabilă decât facţiunea, partidul sau grupul de interese, constituită din părţi care îşi
păstrează „frontierele” iniţiale, în scopuri electorale, parlamentare sau de guvernare.
287
Alianţele politice constau în unirea, legătura realizată pe baza acordului dintre două sau mai multe unităţi politice (state, grupuri
organizate, partide) în vederea înfăptuirii unui scop comun. Ele se pot încheia în funcţie de: specificul interesului urmărit;
condiţiile concrete în care se desfăşoară acţiunea; măsura în care fiecare parte contractantă renunţă la obiectivele proprii; gradul
permanenţei legăturilor. După gradul de independenţă al partenerilor politici, alianţele politice pot fi: egale, dacă partenerii
păstrează acelaşi grad de independenţă şi inegale, dacă unul dintre ei acceptă să urmeze politica celuilalt. În funcţie de dorinţa de a
apăra un program sau de a-l impune, alianţele sunt ofensive, defensive şi mixte. După durata lor, pot fi permanente sau temporare.
Pentru ca o alianţă politică să fie viabilă trebuie să se bazeze pe o comuniune de interese între parteneri, pe respectarea
independenţei fiecăruia şi pe o cooperare nemijlocită pentru realizarea obiectivelor. Alianţele politice au un caracter dinamic,
necesită continua raportare la evoluţia realităţii politice, depnd de persistenţa intereselor care le-au generat.
8.13. PUTEREA ELITISTĂ

Puterea elitistă aduce în prim plan elitele288, care devin dominatoare la toate nivelurile şi structurile
executive, legislative şi judecătoreşti. Ea îşi manifestă, adesea, indiferenţa, superioritatea şi aroganţa faţă de
cei săraci, prin opulenţa şi privilegiile de care elitele beneficiază în raport cu marea masă a populaţiei. Elitele
sunt de mai multe tipuri, între care cele legitime, liberale, tehnocrate, simbolice (aşa-numitele VIP-uri),
ideologice, guvernamentale şi nonguvernamentale, funcţionale şi administrative289.
*
Abordarea de mai sus a problematicii tipologiei puterii politice este subsumată, în primul rând, unor
necesităţi de ordin didactic. În cadrul realităţii politice, tipurile de putere (atât cele menţionate, cât şi altele
asupra cărora întinderea limitată a lucrării de faţă nu ne-a permis să ne oprim) nu numai că interacţionează,
dar se şi întrepătrund (ex. puterea nelegitimă este apropiată puterii totalitare şi/sau celei negative, după cum
puterea legitimă se identifică, nu de puţine ori, cu cea democratică şi pozitivă), configurând sau, după caz,
fiind produsul unor relaţii sociale dinamice, aflate în permanentă evoluţie şi transformare.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

JUDE, Ioan, Paradigmele şi mecanismele puterii. Kratologia - o posibilă ştiinţă despre putere,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003.
MĂGUREANU, Virgil, Declinul sau apoteoza puterii?, Editura „RAO”, Bucureşti, 2003.
NAZARE, Vasile, Politologie, Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Constanţa, 2002.
VÂLSAN, Călin, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
VOICULESCU, Marin, Tratat de politologie, Editura Universitară, Bucureşti, 2002.
ZAMFIR, Cătălin; VLĂSCEANU, Lazăr (coordonatori), Dicţionar de sociologie, Editura „Babel”,
Bucureşti, 1998.

CAPITOLUL IX

FENOMENELE CORELATIVE PUTERII POLITICE

Semnificativă pentru concluzia că atât conceptul puterii, dar şi fenomenul concret pe care îl exprimă
şi defineşte, desemnează dimensiuni esenţiale ale vieţii politice, este multitudinea de termeni corelativi,
respectiv, de fenomene corelative, sub care se mai prezintă sau în legătură cu care ea este abordată. Astfel,
termenii de autoritate, legitimitate, libertate, forţă, influenţă, prestigiu etc., sub forma cărora este prezentată,
nu de puţine ori, puterea, deşi nu trebuie priviţi neapărat ca sinonime ale acesteia, au capacitatea să
evidenţieze bogăţia de conţinut şi importanţa indubitabilă a fenomenului în dinamica vieţii sociale.
Perspectivele analitice asupra puterii politice nu pot lăsa la o parte relaţia acesteia cu conceptele de
autoritate, legitimitate, libertate, forţă, influenţă, prestigiu, dat fiind faptul că orice putere politică este un fapt
social relaţional în care sunt angajaţi cel puţin doi actori politici290, fie ei indivizi sau instituţii ori grupuri
288
Prin elită se înţelege grupul de persoane ce are o poziţie socială deosebită, conducătoare. În politologie, elita este înţeleasă, de
obicei, ca cerc al persoanelor cu acces la exercitarea puterii sau având influenţă asupra vârfurilor sistemului politic.
289
Ioan Jude, op. cit., p. 39.
290
Sintagma „actor politic” desemnează acele persoane, grupuri sociale, categorii socio-profesionale, organizaţii ce îndeplinesc
roluri politice influente – generatoare de efecte politice, în cadrul structurilor unei societăţi, într-un anume moment istoric -
implicate în procese decizionale. Actori politici sunt, astfel, partidele, guvernele, parlamentele, personalităţile politice, statele
naţionale, organizaţiile zonale, continentale sau mondiale. Pe lângă asemenea actori politici tradiţionali, ultimele decenii au impus
sociale. Nevoia acestei raportări vine şi din raţiunea de a fi a puterii politice, care ţine de menţinerea ordinii şi
de asigurarea cadrului instituţional necesar desfăşurării vieţii sociale.

atenţiei noi actori, cum ar fi mişcările feministe, ale tineretului, minorităţilor (etnice, religioase etc.), ecologiştilor etc..
9.1. AUTORITATEA POLITICĂ

Prin autoritate291 se înţelege acea relaţie prin care o persoană sau un grup acceptă ca legitim
(îndreptăţit) faptul ca deciziile şi acţiunile sale să fie ghidate de o instanţă exterioară (persoană, grup,
organism)292. Autoritatea poate indica fie ascendentul natural sau dobândit, fie dreptul de a ordona şi
subordona pentru a asigura altora bunuri şi avantaje sau pentru a obţine recunoaşterea şi supunerea faţă de o
putere. Ea se manifestă în familie, şcoală, structuri sociale şi organizatorice, instituţii, în sfera politicului,
economicului, moralei, dar şi în tradiţia filosofică şi ştiinţifică (a se vedea disputa, din perioada modernă,
dintre filosofii promotori ai noului „principiu al raţiunii” şi cei care susţineau aşa-numitul „principiu al
autorităţii”, adică asentimentul necondiţionat la principiile filosofiei aristotelice293).
Autoritatea politică este unul din conceptele fundamentale ale problematicii puterii, întrucât
stabilitatea politică şi evoluţia democratică a societăţii nu pot fi concepute în absenţa recunoaşterii de către
cetăţeni a autorităţii şi legitimităţii ei.
Este important de reţinut că problema centrală cu care se confruntă subordonaţii într-o relaţie de
putere nu este „ce argumente trebuie să accept?”, ci, mai degrabă „cui trebuie să mă supun?”. Vom observa,
în context, importanţa decisivă pe care o are pentru un grup sau pentru o societate definirea criteriilor
dreptului de a comanda, respectiv ceea ce ni se pare potrivit să numim autoritate.

9.1.1. DEFINIRE

Literatura de specialitate face trimitere la diverse moduri de a defini autoritatea politică. Între
abordările realizate, în acest sens, de către cercetătorii români, este semnificativă cea a colectivului care a
întocmit, în urmă cu câteva decenii, lucrarea „Mică enciclopedie de politologie”, coordonată de dr. Ovidiu
Trăsnea şi dr. Nicolae Kallós. Conform autorilor acesteia, autoritatea politică este „capacitatea de a face să
crească posibilitatea unor persoane sau instituţii de a obţine din partea membrilor unei comunităţi sociale,
în virtutea unor calităţi sau împuterniciri, respectul, supunerea sau ascultarea faţă de acţiunile, măsurile
sau directivele lor”294.
Călin Vâlsan a arătat că autoritatea politică semnifică capacitatea puterii politice de a-şi impune
voinţa în societate, printr-o diversitate de mijloace, pentru a-i asigura stabilitatea şi funcţionalitatea.
Autoritatea politică este o ipostază şi o dimensiune a puterii politice, reprezentând modalitatea concretă de
manifestare a acesteia295.
Autoritatea este uneori definită ca putere legitimă, dar poate fi înţeleasă şi ca existenţă a dreptului de
a comanda şi a datoriei corespunzătoare de a asculta. Autoritatea este de aceea separată de putere, deşi
constituie o resursă pentru aceasta296.
În exercitarea rolului său în cadrul societăţii, puterea politică utilizează o serie de mijloace
economice, sociale, politice, ideologice, folosind fie metoda convingerii, fie constrângerea pentru a-şi
impune propria sa voinţă.
Ceea ce diferenţiază cele două fenomene, al căror scop este, la urma urmei, identic - realizarea
conducerii la nivel social global – este natura elementelor pe care se întemeiază şi metodele subsumate
obiectivelor propuse. În timp ce puterea mizează pe şi se foloseşte de ierarhii, de constrângerea materială, de
forţă, la nevoie, autoritatea se prevalează de legi, care îi conferă caracter legitim, de consensul majorităţii faţă
de obiectivele conducerii, de absenţa constrângerii297. Cea mai simplă definiţie a autorităţii politice este deci
capacitatea puterii de a obţine ascultare fără constrângere298.
Sergiu Tămaş a definit autoritatea prin trei direcţii principale de înţelegere: a) capacitatea unei
persoane sau autorităţi de a se face respectată şi de a inspira supunere fără a se recurge la constrângeri; b)

291
Termen provenit din etimonul latin „auctoritas”, care înseamnă „forţă de convingere”.
292
Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coordonatori), op. cit., p. 59.
293
De Agostini, Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, p. 80.
294
Ovidiu Trăsnea, Nicolae Kallós (coordonatori), op. cit., p. 44.
295
Călin Vâlsan, op. cit., p. 60.
296
Oxford, Dicţionar de politică, p. 363.
297
Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, p. 85.
298
Călin Vâlsan, op. cit., p. 60-61.
putere de a emite dispoziţii obligatorii sau de a impune ascultare în temeiul unei împuterniciri, ceea ce
presupune prezenţa latentă a unei sancţiuni sau a unei constrângeri; c) organ de stat competent să ia măsuri
cu caracter obligatoriu299. Între cele trei direcţii, cea mai semnificativă pare să fie prima, care scoate în
evidenţă capacitatea autorităţii de a influenţa, de a convinge, de a se impune fără a apela la coerciţie, de a
acţiona în sensul creării echilibrului şi păcii sociale sau al modelării consensuale a societăţii.
În teoria politică actuală, prin autoritate politică se înţelege, în ultimă instanţă, dreptul şi capacitatea
guvernanţilor de a guverna, de a conduce societatea. Este relevantă, în acest sens, afirmaţia făcută de Julien
Freund, în lucrarea intitulată „Esenţa politicului” (Paris, 1965) conform căreia „Îl numim şef pe cel care
posedă prerogativa conducerii şi numim autoritate aptitudinea de a se arăta la înălţimea sarcinilor pe care
le comportă funcţia pe care o ocupă”300.
Autoritatea politică se poate baza pe acceptarea voită a unor norme, reguli instituite. În acest sens este
definită autoritatea în lucrarea „Dicţionar de analiză politică”, întocmită de către Jack Plano, Robert Riggs şi
Helenan Robin, respectiv ca „influenţă derivând din acceptarea voită din partea altora a dreptului cuiva de
a elabora reguli sau de a emite imperative, aşteptând în schimb ascultare (supunere). Autoritatea poate fi
caracterizată prin influenţă bazată pe legitimitate”301.

9.1.2. TRĂSĂTURILE AUTORITĂŢII

Sociologul român Petre Andrei considera că autoritatea politică are o mare influenţă asupra oamenilor
şi un rol important în organizarea socială. „Autoritatea politică, - scria el - indiferent de cine este exercitată
şi de felul regimului politic, indiferent dacă este o persoană sau sunt mai multe, are câteva caracteristici
care o deosebesc de cea religioasă şi prin care ea îşi poate îndeplini rolul său. Autoritatea politică, în
primul rând, are putere de constrângere exterioară, recurgând chiar la mijloace brutale şi putând neglija cu
totul concepţiile şi voinţa proprie a unui individ atunci când sunt în joc interesele tuturor”302. În lucrarea
intitulată „Opere sociologice”, Petre Andrei a relevat că autoritatea politică are ca trăsături specifice calitatea
de a se manifesta ca putere obiectivă, exterioară, suprapersonală; caracterul normativ, care ghidează
comportamentul social al indivizilor; faptul că se bazează pe motive conştiente, fiind produsul unor judecăţi
de valoare303.
Caracteristicilor de mai sus li se pot adăuga şi altele, pe care le vom analiza în continuare.
Autoritatea - dimensiune şi ipostază a puterii politice. Indiferent de natura grupului social în care
se exercită, de modalităţile de organizare a acestuia, de statutele şi normele sale, sensul central al autorităţii
este de a fi un fenomen de putere, o ipostază a puterii. Autoritatea, ca dimensiune şi ipostază a puterii
politice, depinde de modul de funcţionare a sistemului politic, de totalitatea proceselor obiective şi
subiective, materiale şi spirituale care contribuie la realizarea puterii. Autoritatea reprezintă, din această
perspectivă, rezultatul, mereu în schimbare, al faptelor puterii, al modului în care scopurile acesteia devin
compatibile cu cele ale societăţii în ansamblu, ale principalelor categorii şi grupuri sociale.
Autoritatea - rezultat al relaţiilor de conducere-supunere. Ceea ce distinge autoritatea, în general,
faţă de putere este faptul că, în timp ce aceasta din urmă presupune coexistenţa relaţiilor de conducere-
supunere, dar şi a celor de dominare-subordonare (care fac trimitere la folosirea forţei) între actorii politici,
autoritatea se manifestă exclusiv ca rezultat al relaţiilor de conducere-supunere (cei care se supun recunosc
de bună voie legitimitatea hotărârilor celor care conduc, prin referire la regulile de atribuire a puterii).
Pentru ca puterea politică să aibă autoritate, să convingă, ea trebuie să se bazeze preponderent pe
convingerea, prin argumente viabile, a maselor să adere la activitatea puterii politice. Forţa persuasivă a
puterii se manifestă numai dacă puterea se conexează şi cu un anume prestigiu moral, intelectual, profesional.
Autoritatea politică este, deci, consecinţa unui prestigiu clădit pe competenţa profesională a celor ce aparţin
elitei politice, dar şi pe calitatea lor morală. Ea presupune şi un comportament civic adecvat: acceptul
condiţiilor sociale şi al celor politice; corespondenţa cu spiritul epocii sau al tradiţiilor; supunerea faţă de

299
Sergiu Tămaş, op. cit., p. 32.
300
Apud Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, op. cit., p. 275.
301
Jack Plano, Robert Riggs şi Helenan Robin, Dicţionar de analiză politică, Editura „Ecce Homo”, Bucureşti, 1993, p. 22.
302
Petre Andrei, Sociologie generală, Ediţia a IV-a, Editura „Polirom”, Fundaţia Academică Petre Andrei, Iaşi, 1999.
303
Idem, Opere sociologice, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1973.
conţinutul democratic al evoluţiei politicului304. Orice putere politică care are ca suport numai argumentul
forţei, nu forţa argumentelor este sortită declinului şi, în cele din urmă, pieirii.
Autoritatea politică este expresia unor relaţii create între grupurile sociale aflate la conducere şi
societatea globală, prin care primele îşi impun voinţa la nivelul celei de-a doua, transformând-o în voinţă a
tuturor, deci legitimă (adică recunoscută de cetăţeni). Ea se referă la cadrul instituţional în care folosirea
puterii politice este organizată şi legitimă. Autoritatea politică trebuie, deci, înţeleasă în raport cu
legitimitatea, respectiv cu acel element de ordin juridic, religios, cultural, filosofic etc. ce justifică o ordine
socială dată, în care unii exercită actul conducerii, iar alţii le datorează primilor supunere, ascultare,
recunoscându-le calitatea de a guverna. Julien Freund releva, astfel, în lucrarea „Esenţa politicului” că:
„Această noţiune de recunoaştere este în centrul conceptului de autoritate. Relaţia obişnuită de comandă –
ascultare este constrângerea: autoritatea o transformă în asentiment, adică ascultarea nu mai este supunere
faţă de forţă, ci adeziune la realizarea politicii duse de omul aflat la putere Autoritatea transformă astfel
dominaţia impusă în consimţământ faţă de ideea, cauza sau opinia pe care o reprezintă puterea sau
regimul”305.
Intercursivitatea. Această trăsătură relevă că actorul politic care comandă este întotdeauna şi în
postura de a se supune, deoarece există întotdeauna o autoritate superioară.
Constrângerea (coerciţia). Nu întotdeauna autoritatea politică este recunoscută şi acceptată ca
legitimă (îndreptăţită). În asemenea situaţii de criză, ea se impune prin folosirea de mijloace şi metode
coercitive. Constrângerea nu trebuie, totuşi, supraestimată în exercitarea autorităţii. Fără îndoială că există şi
autoritate care se bazează pe constrângere, pe inducerea spaimei faţă de sancţiunea morală şi oprobiul public.
Această categorie de autoritate nu determină însă acceptare, participare, acţiune, însuşire de valori liber
consimţită.
Aria limitată de manifestare. Exercitarea autorităţii nu poate depăşi niciodată graniţele asociaţiei,
comunităţii etc. în care este instituţionalizată şi care îi dă sprijin şi caracter legal, fără a putea antrena
tulburări sociale de suprafaţă sau profunde.
Revocabilitatea. Revocabilitatea acţiunilor şi a organelor de execuţie ale autorităţii constă în
posibilitatea contramandării lor prin mijloacele constituţionale consacrate (demitere, acţiuni parlamentare
etc.).

9.1.3. TIPURI DE AUTORITATE

Tipurile de autoritate sunt specifice fiecărui grup social, dar şi societăţii în ansamblul ei, ca o condiţie
a coeziunii. Ele se disting în funcţie de anumite criterii.
După purtătorul autorităţii, se pot distinge:
- autoritatea personală, determinată de ascendentul dobândit de o anumită persoană prin calităţile
sale individuale, precum demnitatea, vârsta, forţa spirituală, forţa fizică etc.;
- autoritatea impersonală, impusă de funcţionarea mecanismului social ca principală formă şi
aparţinând unor instituţii, texte de legi, reguli, cutume etc. cu care persoanele individuale se identifică numai
temporar. Autoritatea impersonală este abstractă, dar are avantajul duratei, stabilităţii, permanenţei.
În funcţie de domeniu, pot fi enumerate, între altele:
- autoritatea economică, care stabileşte reguli generale ale producţiei, repartiţiei şi schimbului de
produse, dar în mai mică măsură în economia de piaţă, unde domină legea cererii şi ofertei şi unde rolul
statului este mai puţin resimţit;
- autoritatea politică, în baza căreia statul asigură guvernarea societăţii prin tendinţa de
monopolizare a puterii politice, în raport cu celelalte structuri sociale;
- autoritatea socială, prin care statul se manifestă ca factor de echilibru, de ordine, de coerciţie şi de
control social;
- autoritatea militară, ce aparţine puterii militare şi deţine forţa militară pusă în slujba puterii
politice;
- autoritatea juridică, prin care statul impune şi apără ordinea de care beneficiază întreaga societate
(se face referire la statul de drept);
304
Dumitru Lepădatu, op. cit., p. 142.
305
Apud Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, op. cit., p. 276.
- autoritatea ştiinţifică;
- autoritatea clericală (hierocraţie).
Luând în calcul criteriul resurselor, sociologul german Max Weber a propus („Economie şi societate”)
trei tipuri ideale de autoritate politică, într-o trilogie care avea să rămână celebră: autoritatea tradiţională
(patrimonială), autoritatea charismatică şi autoritatea legal-raţională.
Autoritatea tradiţională (patrimonială). În acest context, tradiţia face referire la obiceiurile,
normele, valorile cu care o colectivitate s-a identificat în timp şi care au autoritate asupra membrilor săi.
Instanţele respectivei colectivităţi (sfatul bătrânilor, părinţii etc.) au dreptul de a decide şi deciziile lor trebuie
să fie acceptate de către ceilalţi membri ai colectivităţii.
Autoritatea tradiţională este produsă de modelele (matrici, arhetipuri) culturale privitoare la
autoritatea politică (la care se accede pe baza unei succesiuni stabilite), reflectate în instituţii, atitudini şi
comportamente umane. Ea se bazează pe statutul personal al deţinătorilor ei legitimi într-un grup, pe
„credinţa înrădăcinată în supremaţia tradiţiilor imemoriale şi în acele persoane cărora aceste tradiţii le
conferă legitimitate”306.
Acest tip de autoritate se manifestă în virtutea unor legături de supunere personală a cetăţenilor faţă
de şeful administrativ şi care nu are o sferă de competenţă clar delimitată, ceea ce permite exercitarea unei
puteri arbitrare. Raporturile care se stabilesc între actorii politici sunt mai degrabă de loialitate faţă de
superiorul ierarhic decât de supunerea tuturor faţă de reguli logice abstracte. Situaţii de acest fel au fost
întâlnite în regimurile în care se exercita autoritatea patriarhală a suveranului asupra supuşilor (sultanismul)
şi în unele forme ale neocorporatismului307, când deţinătorii puterii se foloseau de resurse arbitrare pentru a
asigura o coeziune minimă a cetăţenilor.
Sursa primară a acestei forme de autoritate este tradiţia, iar formele ei principale sunt gerontocraţia308
şi patriarhatul309. Ceea ce Max Weber denumeşte patriarhalism, patrimonialism şi feudalism au fost sisteme
sociale în care a funcţionat autoritatea tradiţiei.
Autoritatea charismatică (personală). Autoritatea charismatică se întemeiază pe „sanctitatea,
eroismul sau caracterul exemplar al unei persoane şi pe modelul normativ relevat sau impus de această
persoană”310. Ea reprezintă deci expresia capacităţilor personale, a înzestrării, calităţilor politice
(posibilităţile de a atrage, de a mobiliza, de a convinge persoane, mase în cadrul activităţii politice) ale unor
indivizi, naturale sau, mai ales, dobândite prin educaţie sau prin tactici politice speciale (facilitate de studii
de psihologie socială, de abilităţi produse de mediatizarea actuală, de activitatea specifică de formare a
personalităţilor politice de către profesionişti, mai ales în perioada campaniilor electorale).
Autoritatea de acest tip este specifică, în primul rând, perioadelor de criză, de ruptură în ordinea
socială sau de revoluţie, când se manifestă uzura credinţelor şi chiar dezgustul faţă de instituţiile statului, care
îşi pierd vitalitatea (a se vedea regimurile autoritare, totalitare şi dictatoriale). Toate acestea impun apariţia
unei autorităţi (un conducător de excepţie) ce le poate transforma viaţa din interior. Autoritatea charismatică
suspendă, de fapt, cursul normal al instituţiilor statului şi se bazează pe recunoaşterea, în afara procedurilor
democratice, a puterii şefului (ex. Cezar, Octavianus Augustus şi, mai aproape de zilele noastre, Benito
Mussolini, Adolf Hitler, V.I. Lenin, I.V. Stalin, Charles de Gaulle, John F. Kennedy, François Mitterand,
ayatolahul Khomeyni, Silvio Berlusconi etc.) de către partizanii săi, care sunt sau reuşesc să devină
majoritari într-un anumit context politic. Anturajul liderului politic charismatic este alcătuit din discipolii săi,
care sunt entuziaştii „cauzei” şefului sau cei mai fideli apropiaţi ai acestuia. Autoritatea lor nu este nici mai
mare nici mai mică decât cea cu care sunt investiţi de lider şi poate fi oricând retrasă311.

306
Apud Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coordonatori), op. cit., p. 479.
307
Sistem caracterizat prin existenţa unui mod de coordonare a politicilor guvernamentale (economice şi sociale) şi a diferitelor
grupe de interes din societate, recunoscut de stat, care permite elaborarea de macropolitici prin negociere colectivă.
308
Gerontocraţia (din limba latină: „geront”- „bătrân” şi limba greacă: „kratos” - „putere”) este acel sistem de conducere în care
principalele funcţii sunt deţinute de persoanele vârstnice.
309
Termen (provenit din limba latină: „pater” - „tată” şi limba greacă: „arhe” - „conducere”) aplicat tuturor societăţilor în care
autoritatea şi proprietatea bunurilor familiale aparţin, în orice grup, persoanei celei mai vârstnice de sex masculin, ce le transmite
cu nişte privilegii speciale primului fiu născut. Familia mare patriarhală, cuprinsă în organizaţii gentilice mai vaste, este
caracteristică atât popoarelor nomade pastorale, cât şi celor agricole, care trăiesc pe baza stăpânirii în comun a pământului. Pe scara
evoluţiei sociale, patriarhatul este ulterior matriarhatului şi precede familiile monogame restrânse.
310
Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coordonatori), op. cit., p. 479.
311
Virgil Măgureanu, Declinul sau apoteoza puterii?, p. 17.
Max Weber înţelege prin charismă312 un cumul de calităţi extraordinare, un fel de „har” care situează
persoana înzestrată cu acesta pe o poziţie aparte în raport cu oamenii obişnuiţi. Un asemenea conducător este
ascultat fără şovăire pentru că oamenii au o încredere aproape nelimitată în calităţile sale personale313. Max
Weber a justificat rolul pozitiv îndeplinit de calităţile charismatice ale unei personalităţi, considerând că
acestea pot funcţiona ca o forţă inovativă a vieţii sociale. Charisma este o forţă revoluţionară care a generat
mişcări sociale de-a lungul istoriei, dar care degenerează, în mod inevitabil, în rutină de îndată ce dispare
liderul charismatic.
Autoritatea legal-raţională. Autoritatea legal-raţională presupune acceptarea autorităţii pe criteriul
competenţei personale, profesionale, dar şi pe cel al poziţiei ierarhice, care oferă posibilităţi de decizie mai
întemeiată, cât şi dreptul de decizie recunoscută oficial.
Autoritatea legal-raţională (mai puţin personală şi mai mult instituţională) este bazată pe „credinţa în
legalitatea reglementărilor impuse şi în dreptul celor plasaţi în poziţii de autoritate, prin asemenea reguli,
de a emite ordine”314, respectiv pe un corp de reguli generale, impersonale, legale şi raţionale şi pe
delimitarea precisă a sferei de competenţă pentru titularii autorităţii. Aceasta este rezultatul direct al
impactului pe care îl creează, în sistemul politic, instituţiile politice şi evoluţia lor. Această formă de
autoritate este cea mai răspândită printre statele moderne şi se bazează pe un ansamblu coerent de reguli
legale. Sursa legitimităţii constă din natura ordinii legitim stabilite. Puterile titularului autorităţii sunt limitate
la sfera lui de competenţă; în afara ei acesta redevine o simplă persoană particulară. Autoritatea legal-
raţională se manifestă sub forma birocraţiei315 depersonalizate de tip occidental, respectiv funcţionează pe
baza unui aparat administrativ organizat raţional.
Unele concluzii. Cele trei tipuri ideale de autoritate nu se manifestă de sine-stătător în realitate, ele
coexistă, rareori unul dintre ele fiind dominant până la limita la care poate fi considerat exemplar. Tipurile de
autoritate menţionate de Max Weber se caracterizează, în general, prin instabilitate, cel mai instabil dintre ele
fiind tipul charismatic, întrucât este legat indestructibil de o anumită personalitate. Întrucât charisma unei
personalităţi este efemeră, autoritatea charismatică se poate reorienta spre una legal-raţională sau
tradiţională316.

9.2. LEGITIMITATEA POLITICĂ

Exercitarea autorităţii, în cadrul unei comunităţi organizate, presupune referirea constantă la un alt
concept corelativ al puterii: legitimitatea.

312
Termenul provine din limba greacă, unde are semnificaţia de „graţie”. În sociologie, el s-a impus datorită lui Max Weber, care l-
a folosit în studiul proceselor de legitimare şi al dinamicii sistemelor democratice şi reprezentative. Unii analişti politici consideră
că între calităţile pe care ar trebui să le cuprindă o personalitate charismatică pot fi enumerate: prestigiul personal aureolat de
credinţa nestrămutată într-un ideal; intuiţia (percepţia directă şi spontană a elementelor concrete ale realităţii politice; inspiraţia
(conştientizarea extrem de rapidă a unei decizii necesare); imaginaţia prospectivă, capacitatea de persuasiune, instinctul de
dominare, capacitatea de adecvare a prezenţei scenice etc..
313
Profesorul Virgil Măgureanu consideră, pe bună dreptate, că autoritatea charismatică constituie o formă depreciată de
manifestare a puterii individualizate, specifică societăţilor aflate într-un stadiu incipient de evoluţie politică şi emancipare
naţională. Acest gen de politică este menit să menţină poporul într-o stare de inactivism politic. Un exemplu edificator în acest sens
este cel oferit de aşa-zisul cult al personalităţii din regimurile totalitar-comuniste. În cazul acestora, mecanismele puterii au condus
la situaţii în care conducătorii au luat, nu de puţine ori, decizii aberante, în condiţiile în care structurile propagandistice aveau
misiunea de a le evidenţia „geniul”, chiar atunci când acesta lipsea cu desăvârşire. S-a ajuns, astfel, la situaţii de subordonare totală
a voinţei maselor faţă de liderul politic şi la o totală separare a scopurilor puterii faţă de voinţa populară (a se vedea Virgil
Măgureanu, Studii de sociologie politică, p. 89-90).
314
Apud Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coordonatori), op. cit., p. 479.
315
Notorietatea termenului „birocraţie” (provenit din limba franceză: „bureau” - „birou” şi limba greacă: „kratos” - „putere”) este
datorată lui Max Weber, cel care a construit prima teorie a birocraţiei. Termenul desemnează un anumit tip de organizare formală,
de conducere, care în virtutea menirii sale serveşte la rezolvarea optimă, raţională şi eficientă a problemelor administrative din
diferite domenii (politice, în situaţiile la care face referire lucrarea de faţă) în funcţie de interesele şi scopurile anumitor grupuri
sociale. Folosit în mod peiorativ, termenul stigmatizează ineficacitatea unei practici administrative caracterizată prin preocuparea
excesivă pentru latura formală, rigiditatea în relaţiile cu publicul, lipsa de sensibilitate faţă de fenomenele noi. Tot în sens peiorativ,
termenul se referă la efectele negative ce rezultă din proliferarea administraţiei într-un stat, partid sau alt gen de organizaţie -
hipertrofierea aparatului funcţionăresc, concentrarea puterii în mâinile elitei administrative, instalarea autoritarismului birocratic.
316
Virgil Măgureanu, Declinul sau apoteoza puterii, p. 17.
9.2.1. DEFINIRE

Legitimitatea317 este caracterul de conformitate a puterii (a sursei, naturii şi organizării sale) cu ceea
ce se crede preferabil sau corespunzător unor norme juridice, morale sau unor tradiţii consacrate318. Ea constă
în recunoaşterea de care beneficiază o ordine politică. Datorită faptului că puterea politică nu se poate
menţine fără un minimum de adepţi, nu poate exista o ordine politică legitimă de sine stătătoare: există doar
orânduiri considerate ca atare. Mult timp identificată cu legalitatea, legitimitatea a trebuit să fie separată din
momentul în care istoria a demonstrat că o ordine poate fi legală, dar nedreaptă319.
Apariţia fenomenului legitimităţii constituie un element important în procesul de instituţionalizare a
puterii politice. Ea a fost sesizată încă de Jean Jacques Rousseau, care, în lucrarea „Contractul social”,
afirma: „Cel care stăpâneşte nu este niciodată destul de puternic pentru a rămâne mereu stăpân, dacă nu
transformă forţa în drept şi supunerea în datorie”320.
Legitimitatea rezultă din convingerea cetăţenilor că autorităţile unei ţări sunt investite cu puterea de a
lua decizii pe care ei trebuie să le respecte. O asemenea concepţie, inspirată din teoria clasică a lui Max
Weber, insistă asupra a două elemente: recunoaşterea autorităţii guvernanţilor şi obligaţia guvernaţilor de a
li se supune321.
Politologii şi sociologii au acordat, între altele, o atenţie deosebită definirii legitimităţii politice.
Pornind de la faptul că cetăţenii consideră ca fiind legitime acele instituţiile politice care sunt apropiate de
idealurile lor, Seymour Martin Lipset a definit legitimitatea drept „capacitatea unui sistem de a naşte şi
menţine credinţa că instituţiile politice existente sunt cele mai bune posibile pentru societate”, iar Juan Linz
s-a raportat la ea ca la „credinţa că în ciuda insuficienţelor şi slăbiciunilor lor, instituţiile politice sunt mai
bune decât oricare altele şi trebuie, în consecinţă, să te supui lor”322.
În acelaşi context, legitimitatea a fost definită, în lucrarea „Mică enciclopedie de politologie”, ca un
„principiu de întemeiere şi justificare a unui sistem de guvernământ care presupune, pe de o parte,
conştiinţa guvernanţilor că au dreptul de a guverna şi, pe de altă parte, o anumită recunoaştere a acestui
drept de către guvernaţi”323.
Vasile Nazare consideră, la rândul său, că legitimitatea politică este „o ipostază a puterii, un
principiu conform căruia un sistem de guvernământ îşi exercită puterea pe baza unui anumit drept conferit,
de regulă, de guvernaţi, pe baza unor înţelegeri legiferate, a recunoaşterii de către cetăţeni a dreptului de
guvernare al puterii politice”324. Legitimitatea este fundamentul puterii, un factor esenţial de ordine şi
stabilitate în societate. Ea exprimă deci în gradul de susţinere a unei puteri politice, respectiv conformitatea
acesteia cu un sistem de valori împărtăşite de societatea civilă.
Problema legitimităţii este deosebit de importantă întrucât nici un guvernământ nu poate funcţiona şi
nu se poate menţine în lipsa unui minim de legitimitate. Recunoaşterea de către cetăţeni a legitimităţii puterii
îi conferă acesteia autoritate politică şi credibilitate. Este necesar să remarcăm, în acest context, că între
legitimitate şi autoritate există o legătură de cauzalitate. Astfel, cu cât o putere este mai legitimă, cu atât
autoritatea sa politică este mai mare.

9.2.2. ETAPELE EVOLUŢIEI ISTORICE A LEGITIMITĂŢII POLITICE

Legitimitatea politică, ca şi puterea politică, are un caracter concret istoric. Din acest punct de
vedere, ea se manifestă sub două forme: legitimitatea supranaturală (divină) şi legitimitatea civilă.

317
Termenul de legitimitate provine din etimonul latin „legitimus”, care înseamnă „conform cu legea”.
318
Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coordonatori), op. cit., p. 325.
319
Larousse, Dicţionar de sociologie, p. 151.
320
Apud Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coordonatori), op. cit., p. 479.
321
Sub raport juridic, legitimitatea constituie un principiu care întemeiază şi justifică un sistem de guvernământ. Ea este
determinată de compatibilitatea de interese şi valori între putere (guvernanţi) şi societatea civilă (guvernaţi - clase, categorii
sociale, cetăţeni).
322
Mattei Dogan, Sociologie politică. Opere alese, Editura „Alternative”, Bucureşti, 1999, p.15.
323
Ovidiu Trăsnea, Nicolae Kallós (coordonatori), op. cit., p. 262.
324
Vasile Nazare, op. cit., p. 41.
Legitimitatea supranaturală (divină) a cunoscut forme diferite, după cum a fost întemeiată nemijlocit
pe natura divină a monarhului (ex. în Egiptul antic faraonul era considerat zeu şi/sau fiu de zeu), pe vocaţia
divină a guvernanţilor (în monarhiile feudale de drept divin) sau pe inspiraţia divină (temă întâlnită în
gândirea veche iudaică, dar şi în mişcări revoluţionare moderne, cum este cazul puritanismului 325 din timpul
revoluţiei burgheze din Anglia (1642-1646).
Legitimitatea civilă a puterii politice este o formă superioară de manifestare a acesteia, care
presupune îndeplinirea a două condiţii de bază326:
- formularea unor obiective de dezvoltare a societăţii, în concordanţă cu cerinţele progresului istoric;
- obţinerea acordului cetăţenilor cu privire la exercitarea puterii.
Legitimitatea civilă există atunci când un sistem de guvernământ este bazat pe un acord între
constituenţi autonomi şi egali care s-au asociat pentru a coopera în vederea unui anumit bine comun
(exemplul tipic este cel al cetăţii-model imaginate de Aristotel, dar poate fi întâlnit şi în unele confederaţii
medievale). Ea se realizează, de regulă, prin alegeri libere cu caracter universal, direct, egal şi secret, prin
referendum, sondaje de opinie sau alte modalităţi.

9.2.3. TIPURI DE LEGITIMITATE POLITICĂ

Una dintre cele mai cunoscute tipologii ale legitimităţii este cea realizată de Max Weber. Plecând de
la ideea că legitimitatea politică este strâns legată de autoritatea politică, Weber a realizat o clasificare ideală
a tipurilor de legitimitate, corespunzătoare, fiecare în parte, unei forme de regim politic, dar şi tipurilor de
autoritate politică abordate mai sus.
Legitimitatea tradiţională este acea formulă politică în care puterea guvernează şi este stabilă prin
intermediul credinţei celor guvernaţi în sacralitatea şi intangibilitatea normelor şi obiceiurilor care asigură
dreptul guvernanţilor la dominaţie. Dreptul la guvernare se întemeiază pe caracterul sacru al puterii şi pe
originea divină a titularului acestei puteri, iar modul de cârmuire este intens personalizat şi limitat de norme
şi obligaţii cutumiare. Legitimitatea tradiţională corespunde formelor monarhice de guvernământ şi este
proprie, cu predilecţie, antichităţii, evului mediu (ex. monarhiile absolutiste, unele din cele constituţionale,
dar şi alte forme de guvernare) şi, mai rar, perioadelor modernă şi contemporană (ex. regimurile politice din
Asia şi Africa, în care, după succesele mişcărilor de eliberare anticolonială, monarhii au dobândit prerogative
sacre - ex. regii Hussein al Iordaniei şi Hassan al II-lea al Marocului). În astfel de situaţii, puterea politică se
obţinea fără consultarea maselor populare şi se legitima prin natura de esenţă divină a monarhului şi prin
necesitatea organizării şi funcţionării societăţii în acele condiţii istorice.
Legitimitatea charismatică relevă că puterea şi dominaţia politică îşi datorează stabilitatea şi îşi au
sursele în calităţile excepţionale (extraordinare) ale liderului politic, înzestrat cu toate virtuţile eroice, care îi
conferă o forţă de atracţie magnetică, determinând masele să îl urmeze fără şovăire pentru realizarea
aspiraţiilor şi nevoilor lor. Întreţinerea charismei îl obligă, însă, pe lider să mobilizeze resurse importante
pentru a nu se expune uitării şi dizgraţiei celor pe care îi conduce. Dictaturile contemporane (a se vedea
cultul personalităţii în regimurile totalitare - fascist, hitlerist, comunist) au fost ilustrarea spectaculoasă a
acestui concept.
Legitimitatea legală (raţională) e o formă de dominaţie politică bazată pe încrederea în legalitatea şi
raţionalitatea deciziilor luate de autorităţile politice centrale. Indivizii se supun mai puţin unor persoane sau
instituţii abstracte, cât mai ales unor reguli abstracte, impersonale şi generale care organizează viaţa publică,
în baza cărora sunt desemnaţi sau destituiţi conducătorii. Nici un individ, nici o autoritate, fie ea cât de înaltă,
nu va putea să se sustragă de la aplicarea acestor reguli. Dominaţia raţională legală este caracteristică
democraţiilor occidentale moderne şi administraţiilor de tip birocratic pe care acestea se sprijină327.

325
Mişcare religioasă, apărută între secolele XVI-XVII, în cadrul anglicanismului. Cu orientare calvinistă şi susţinătoare a unei
moralităţi austere, puritanismul a încercat să reformeze radical Biserica anglicană episcopală, purificând-o de toate elementele
catolice din doctrină, din morală şi din cult. Adversari înverşunaţi ai absolutismului regelui Iacob I Stuart, puritanii au fost, sub
conducerea lui Oliver Cromwell, protagoniştii revoluţiei engleze din 1642-1646.
326
Călin Vâlsan, op. cit., p. 63.
327
Jean Baudouin, Introducere în sociologia politică, Editura „Amarcord”, Timişoara, 1999, p.52-53.
Legitimitatea de tip raţional-legal ţine de sistemele formalizate ale libertăţilor politice, sisteme în care
există reguli de interacţiune socio-politică ce sunt consfinţite în cadru legal. Puterea politică se constituie, se
menţine şi acţionează în astfel de forme de organizare politică prin supunerea faţă de lege.
Unele concluzii. Schimbările sociale rapide şi modernizarea politică, din epocile modernă şi
contemporană, au făcut ca tipurile de legitimitate inventariate de Max Weber să nu fiinţeze în stare pură,
acestea neînsoţind regimurile politice de la instaurarea până la căderea lor. Orice forţă politică care cucereşte
puterea o face invocând principiul legitimităţii legal-raţionale, ca urmare a votului şi voinţei populare, chiar
dacă acest fapt nu este în deplină concordanţă cu realitatea. Pentru a se menţine la putere, clasa conducătoare
apelează la tehnici specifice de propagandă, prin care să se prezinte ca legitimă şi să îşi justifice acţiunile. În
acest sens, în cadrul strategiilor politice, tipurile de legitimitate se suprapun: alături de elemente specifice
legitimităţii legal-raţionale, sunt invocate aspecte ce ţin de legitimitatea personal-charismatică sau de
legitimitatea istorico-tradiţională. În acest sens, Jean Baudouin328 a dat un exemplu edificator, din perioada
modernă: „Este cazul Imperiului napoleonian…Organizat în jurul persoanei împăratului, celebrând faptele
sale de arme devenite legendare, ne duce cu gândul la dominaţia charismatică. Totuşi, crearea şi întărirea
unei administraţii din ce în ce mai raţionale şi centralizate, cât şi codificarea spectaculoasă a dreptului
cutumiar îl apropie mai mult de modelul raţional legal. Şi, în sfârşit, tentativa de reconstituire a unei
dinastii, a unei nobilimi imperiale şi chiar a unei cvasi-societăţi de curte ne duce cu gândul la elementele
unui tip tradiţional”329.
Conform renumitului sociolog Mattei Dogan330, tipologia creată de Max Weber şi-ar fi pierdut
actualitatea, alte patru tipuri de legitimitate fiind mai potrivite pentru perioada contemporană. Acestea se
manifestă în:
- democraţiile pluraliste avansate, recunoscute ca legitime de majoritatea cetăţenilor;
- regimurile autoritar-birocratice, în care drepturile civile sunt doar parţial respectate;
- regimurile dictatoriale, tiranice şi totalitare, detestate de majoritatea populaţiei;
- ţările în care cei care deţin puterea nu sunt nici acceptaţi, nici respinşi şi în care sărăcia
pronunţată a populaţiei determină o indiferenţă cvasitotală faţă de politică331.

9.2.4. RESURSELE LEGITIMITĂŢII POLITICE

Legitimitatea îşi are originea în :


- instituirea pozitivă (prin consens, acord) a ordinii normative în baza căreia se exercită actul puterii
politice. O problemă de importanţă deosebită pentru manifestarea legitimităţii puterii politice o constituie
consensul politic dintre aceasta şi cetăţeni. De regulă, prin consens se înţelege o stare de consimţământ
general cu privire la întregul ansamblu al activităţii de organizare şi conducere a societăţii sau la un aspect
semnificativ al acesteia. Consensul politic este o categorie specială a consensului: el desemnează voinţa
subiecţilor politici (putere politică şi cetăţeni) de a asigura funcţionarea globală a societăţii, pe baza unor
decizii inspirate de idei şi iniţiative convergente, unanim acceptate, referitoare la organizarea politică a
comunităţii, forma juridică şi politică a statului, ca şi asupra metodelor sale de acţiune. Realizarea
consensului politic, ca fundament al legitimităţii politice, este esenţială pentru funcţionarea normală şi
eficientă a mecanismelor puterii;
- încrederea beneficiarilor de drept ai puterii politice în legalitatea acesteia;
- competenţa managerilor politici şi conformitatea activităţii acestora cu normativele legale aflate în
vigoare;
- nevoia de ierarhie;
- nevoia de raţionalitate.

9.2.5. NIVELURILE LEGITIMITĂŢII POLITICE

328
Profesor de ştiinţe politice şi director al Centrului de cercetări asupra democraţiei de la Universitatea din Rennes (Franţa).
329
Jean Baudouin, op. cit., p. 54.
330
Director de cercetări la Centrul Naţional de Cercetări Ştiinţifice din Paris şi profesor de ştiinţe politice la Universitatea
California din Los Angeles. Este membru de onoare al Academiei Române din 1992 şi preşedinte al Comitetului de sociologie
comparativă al Asociaţiei Internaţionale de Sociologie.
331
Mattei Dogan, op. cit., p. 20.
Conform lui J. Lagsoye, legitimitatea puterii are următoarele niveluri:
- legitimitatea relaţiei de putere între guvernanţi şi guvernaţi (dreptul unora de a-i guverna pe
ceilalţi);
- legitimitatea aparatului specializat, a mecanismelor şi principiilor de exercitare a puterii;
- legitimitatea indivizilor, a grupului care exercită puterea;
- conformitatea puterii cu ceea ce se crede preferabil a fi realizat în domeniile acţiunii politice332.

9.2.6. CRITERIILE LEGITIMITĂŢII POLITICE

Pentru ca o putere să fie legitimă, ea trebuie să îndeplinească anumite criterii:


- instituţiile puterii să fie investite cu autoritate prin alegeri libere;
- capacitatea puterii de a-şi îndeplini funcţiile sociale generale pentru care a fost investită;
- compatibilitatea puterii cu sistemul de valori democratice;
- performanţa guvernării, respectiv aprecierea acesteia în conformitate cu rezultatele obţinute, nu cu
promisiunile electorale333. Extinderea activităţii contemporane a statului sporeşte necesităţile de legitimare a
acesteia, care nu se mai pot reduce doar la un acord asupra drepturilor cuvenite şi la exerciţiul puterii, ci se
extind la ansamblul sistemului politico-administrativ, eficienţa devenind ea însăşi un criteriu de
legitimitate334;
- mobilitatea guvernanţilor, care permite ajustarea sau modificarea politicilor în funcţie de
schimbările ce pot interveni;
- beneficiile rezultate de pe urma unei situaţii economice sau pierderile determinate de cauze
economice;
- cooperarea diferitelor elite şi grupuri sociale.
*
Profesorul Anton Carpinschi arată, pe bună dreptate, că puterea politică, ca modalitate de existenţă şi
organizare specific umană, este bazată pe combinarea în proporţii variabile a supunerii obţinută prin forţă şi a
ascultării bazate pe autoritatea legitimă. Ea dobândeşte supunere prin forţă coercitivă şi ascultare prin
legitimare. Prin legitimare, puterea politică îşi identifică originile şi baza socială, îşi cristalizează
principiile, normele şi valorile. În felul acesta, puterea politică îşi justifică dominaţia, îşi construieşte
strategia şi-şi motivează acţiunile. În condiţiile vieţii politice contemporane, se acordă un rol decisiv
legitimităţii democratice, rezultată din voinţa generală a populaţiei unui stat exprimată prin vot. Datorită
evoluţiei contradictorii a factorilor menţionaţi mai sus, legitimitatea trebuie periodic recâştigată şi
reconfirmată335.

9.3. LIBERTATEA POLITICĂ

9.3.1. DEFINIRE

Termenul de libertate provine din latinescul „libertas”. El desemnează posibilitatea unui sistem
(persoană, grup, organizaţie, colectivitate etc.) de a-şi realiza finalităţile (scopurile) prin stabilirea autonomă
a regulilor necesare336. Pentru sistemele social-umane, caracterizate printr-o logică proprie, cristalizată în
finalităţi specifice, posibilitatea de a realiza aceste finalităţi reprezintă o cerinţă funcţională fundamentală,
luând forma idealului, aspiraţiei, revendicării337.

332
Vasile Nazare, op. cit., p. 43.
333
Ibidem.
334
Larousse, Dicţionar de sociologie, p. 152.
335
Anton Carpinschi, Sistemul politic şi modelarea complexităţii, în Puiu Dumitru Bordeiu, Partide politice şi grupuri de
presiune, p. 26-27.
336
Este relevantă, astfel, celebra definiţie dată libertăţii de Jean Jacques Rousseau, în lucrarea „Contractul social”: „…libertatea
este supunerea faţă de legile pe care ni le-am stabilit noi înşine” (apud De Agostini, Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, p.
593).
337
Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu (coordonatori), op. cit., p. 327.
Libertatea politică se manifestă ca o componentă esenţială a democraţiei, ea semnificând totalitatea
drepturilor de care se bucură cetăţenii unui stat, cât şi posibilităţile efective ale acestora de a participa la
viaţa politică, la conducerea treburilor statului338. Libertatea politică nu trebuie înţeleasă ca posibilitate de a
acţiona în societate fără nici un fel de îngrădire, ceea ce nu poate duce decât la dezordine, anarhie, la
încălcarea drepturilor altor membri ai societăţii. În acest sens, în art. 14 al Declaraţiei drepturilor omului,
elaborată în cursul Revoluţiei franceze de la 1789, libertatea era definită ca „posibilitatea de a lăsa omului
puterea de a face tot ceea ce nu dăunează altuia”339.

9.3.2. MODALITĂŢI DE REALIZARE A LIBERTĂŢII POLITICE

Democraţia permite realizarea libertăţii prin340:


- obţinerea libertăţii generale, exprimată prin exercitarea de drepturi politice fundamentale
(susţinerea liberă a opiniilor; posibilitatea de organizare politică; admiterea opoziţiei etc.);
- promovarea libertăţii de autodeterminare, care constă în extinderea la maximum posibil a limitelor
oportunităţilor pentru cetăţeni de a se autoguverna;
- înfăptuirea autonomiei morale, respectiv luarea deciziilor politice pe baza principiilor morale, în
contextul unui proces de reflectare, deliberare şi scrutin, cu privire la alternativele politice posibile la un
moment dat.

9.3.3. RAPORTURILE CU PUTEREA POLITICĂ

Libertatea politică se referă la participarea efectivă a cetăţenilor la exercitarea puterii şi la drepturile


asigurate de aceasta.
În timp ce concepţiile liberală şi democratică asupra libertăţii consideră împreună că nu poate exista
libertate fără stat (fără garanţii juridice nu există libertate, ci doar permisiune şi arbitraj din partea celui mai
puternic), alte tradiţii politice (ex. anarhismul, marxismul etc.) au subliniat în special opoziţia structurală
dintre libertate şi stat, cu convingerea că libertatea nu poate fi un dat decât dincolo şi după stat341.
Intim legată de puterea politică, libertatea are o natură socială, întrucât un actor social este liber numai
în raport cu un alt actor social sau cu un grup social. Sociologul francez Raymond Aron releva în lucrarea
intitulată „Eseuri asupra libertăţilor” (Paris, 1965) că libertatea politică „…îi dă sentimentul (cetăţeanului -
n.n.) că, prin intermediul aleşilor săi, eventual şi prin intermediul opiniilor sale, el exercită o anumită
influenţă asupra destinelor colectivităţii”342. Conform lui Raymond Aron, libertatea politică constă în a putea
alege între două acţiuni fără a fi împiedicat de alţii şi fără a fi sancţionat pentru alegerea făcută.
Libertatea politică depinde de tipul de putere politică, natura, forma şi limitele ei fiind generate de
natura, forma şi tipul de putere politică. Libertatea politică reală nu are nimic de-a face cu regimurile de tip
tiranic, despotic, dictaturile revoluţionare sau regimurile totalitare ale secolului XX: ea este legată numai de
regimurile politice de tip pluralist343, în care puterea politică se manifestă în mod democratic.
Pentru ca libertatea politică să se poată exprima plenar, ordinea pe care o instaurează şi o menţine
puterea politică trebuie să aibă la bază următoarele dimensiuni, specifice unui regim politic de tip poliarhic
(democratic): guvernanţii să fie aleşi; alegerea lor să se întemeieze pe sufragii libere şi corecte; să existe şi
să fie respectat dreptul de a fi ales în funcţii de stat; să existe libertatea de exprimare; să existe şi alte surse
de informare decât cele oficiale; cetăţenii să aibă dreptul de a se asocia pentru a-şi proteja drepturile şi
libertăţile, inclusiv în partide politice independente sau grupuri de interes.

9.4. FORŢA POLITICĂ


338
Ovidiu Trăsnea, Nicolae Kallós (coordonatori), op. cit., p. 268.
339
Sergiu Tămaş, op. cit., p. 147.
340
Ibidem.
341
Opoziţia dintre libertate şi stat îşi găseşte o edificatoare reprezentare în concepţia lui V.I. Lenin: „Atât timp cât există statul, nu
există libertate; când va domni libertatea, nu va mai exista statul” (apud De Agostini, Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane,
p. 593).
342
Ştefan Stănciugelu, op. cit., p. 17.
343
Pluralismul politic este acea ordine politică şi juridică care permite distribuirea puterii între forţe social-politice independente,
libere să manifeste o diversitate de opinii şi interese în condiţii de competiţie, conflict sau cooperare.
9.4.1. DEFINIRE

Strâns legată de legitimitatea politică este noţiunea de forţă politică. Forţa semnifică aplicarea de
sancţiuni în situaţiile în care nu există supunere de bunăvoie faţă de putere. Ea presupune, uneori, limitarea
sau eliminarea totală a alternativelor într-o acţiune socială şi apare ca un mijloc de constrângere în
confruntarea cu alte forţe pe care, în cele din urmă, le domină.
Una din definiţiile care pot fi date forţei politice este cea de „…ansamblu de mijloace (umane şi
materiale) de coerciţie, presiune, distrugere sau construire pe care voinţa politică a unei (unor) clase,
bazată pe instituţii şi grupări, le pune în acţiune pentru a asigura respectarea unei ordini convenţionale sau,
dimpotrivă, pentru a o schimba”344.

9.4.2. TRĂSĂTURI

Forţa politică se realizează prin intermediul acelor organe ale statului (armata, poliţia, jandarmeria,
procuratura, executorii judecătoreşti etc.) care au competenţa de folosire a măsurilor de constrângere pentru
menţinerea ordinii, respectarea legii etc., în acord cu interesele puterii.
Forţa este un suport al stabilităţii în viaţa politică prin asigurarea echilibrului unei comunităţi în raport
cu altele şi chiar a coeziunii interne a acesteia, în situaţiile în care puterea politică instituită reuşeşte să
domine net mişcările de opoziţie cu care se află în competiţie. Saint-Just releva, astfel, în lucrarea sa
intitulată „Esenţa politicului” (Paris, 1965) că, în viaţa socială, „forţa nu generează nici raţiune şi nici drept;
dar este imposibil să te lipseşti de ea pentru a face ca raţiunea şi dreptul să fie respectate”345.
Rolul pozitiv al forţei nu trebuie însă absolutizat. Considerarea forţei drept unul din factorii de
stabilitate politică şi socială degenerează uneori în cultul forţei şi prezentarea sa, neavenită, drept principalul
factor în menţinerea şi promovarea păcii346. Abuzul de forţă, folosirea ei fără discernământ şi spirit de
prevedere, rezultate din concepţia că aceasta este principalul factor în menţinerea stabilităţii sociale, duce la
relaţii dictatoriale şi inegalitare şi la periclitarea echilibrului politic pe plan intern şi internaţional. Este
relevantă, în acest sens, şi frumoasa formulă a lui François Bourricaud („Individualismul instituţional: eseu
asupra sociologiei lui Talcott Parsons”, Paris, 1977) conform căruia „Puterea nu se reduce la folosirea
forţei, chiar dacă forţa este cel din urmă lucru - şi fundamentul ultim - la care recurge puterea”347.

9.4.3. RAPORTURILE CU PUTEREA POLITICĂ

Raporturile dintre putere şi forţă au semnificaţii aparte în contextul acţiunii politice. Forţa şi puterea
nu sunt noţiuni antitetice, contradictorii, ci complementare. Puterea există fără forţă, dar poate adăuga
mijloacelor care o alcătuiesc pe cea de-a doua, inteligenţă, autoritate, fermitate, prestigiu etc..
Este interesant de remarcat faptul că forţa reprezintă poate cel mai eficient instrument pentru
acapararea puterii într-o societate, dar nu şi pentru menţinerea şi exploatarea poziţiilor avantajoase conferite
de putere şi pentru tragerea unor foloase maxime din ea.
De regulă, exercitarea puterii presupune forţă. La vremea sa, florentinul Niccolo Machiavelli
remarca că puterea nu poate rezista fără forţă. În epoca contemporană, Max Weber arăta, la rândul său, că
politicul presupune folosirea firească a forţei. O asemenea situaţie se manifestă mai ales atunci când puterea
este lipsită de legitimitate, când realizarea intereselor guvernanţilor se loveşte de opoziţia comunităţii, când
unii actori sociali ameninţă ordinea interioară sau când este ameninţată securitatea externă. Autorităţile
publice au deci capacitatea şi posibilitatea de a lua decizii în numele colectivităţii şi de a duce la îndeplinire
aceste decizii inclusiv prin folosirea legală a forţei, nu numai a mijloacelor persuasive (de convingere).

344
Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, p. 93.
345
Ibidem.
346
A se vedea, opinia lui Julien Freund, care susţine că „…pacea însăşi nu este trainică decât dacă se bazează pe forţă şi, mai ales,
pe un echilibru în raportul de forţe…, ea este baza păcii între naţiuni, ca şi a armoniei interne” (Julien Freund, op. cit., p. 712).
347
Apud François Chazel, op. cit., p. 233.
Dar nu numai autorităţile publice pot recurge la utilizarea forţei. La forţă pot apela şi actorii sociali
care contestă ordinea existentă şi doresc să o răstoarne, preluând puterea politică. În acest sens, conceptul de
forţă are mai multe utilizări: forţă legitimă (aflată la putere), forţă de opoziţie, forţă publică etc..
Puterea nu trebuie deci confundată cu forţa. Întrucât, însă, în limbajul curent forţa şi puterea sunt
concepte care se suprapun adesea, se impune a identifica repere care le diferenţiază. Pentru a-şi putea asigura
ordinea internă şi apărarea externă, orice comunitate umană apelează la diferite capacităţi coercitive sau
mijloace materiale măsurabile (forţe armate, forţe poliţieneşti, alte structuri specializate) apte să intervină la
comanda guvernanţilor. În acest caz, forţa reprezintă doar aspectul material al puterii, care este îndeobşte
animat de voinţa de acţiune.
Puterea adaugă ansamblului de mijloace materiale măsurabile care alcătuiesc forţa, pentru a le face
eficiente, abilitate (inteligenţă, iscusinţă), autoritate, fermitate, prestigiu etc. În raport cu puterea, forţa este
doar un mijloc, care devine eficient doar dacă este pus în mişcare de către o voinţă sau un organ. Din această
perspectivă, se poate afirma că puterea este capacitatea de a introduce forţa într-o situaţie socială,
combinând-o eficient cu inteligenţa, sub impulsul voinţei de acţiune. Pe cale de consecinţă, puterea politică
nu se identifică cu forţa politică, aceasta din urmă fiind doar o componentă, o ipostază a celei dintâi348.

9.5. INFLUENŢA POLITICĂ

În multe cazuri, puterea şi influenţa sunt folosite ca sinonime. Între cei doi termeni trebuie operate
însă, pe bună dreptate, anumite distincţii, întemeiate pe deosebiri evidente.

9.5.1. DEFINIRE

Termenul de influenţă (în limba latină „influere” înseamnă „a curge”, „a penetra”, „a se strecura în”)
semnifică o acţiune pe care o persoană, un grup, o instituţie o exercită asupra alteia, modificându-i
comportamentul faţă de cel anterior.
Putem defini influenţa politică ca acel complex de acţiuni politice, întreprinse mai mult sau mai puţin
deliberat, pentru a forma sau modifica comportamentele politice ale unor indivizi, grupuri etc, prin
recurgerea la diferite mijloace economice, politice şi psihologice, pentru cucerirea sau menţinerea puterii
politice349. În esenţă, influenţa este capacitatea unui subiect politic de a modifica opiniile, atitudinile şi
comportamentele altora în direcţia dorită. Întrucât influenţa politică se exercită, în principal, prin intermediul
puterii, ea reprezintă un complex de interese şi relaţii angajate în lupta pentru putere politică.
Nu lipsită de importanţă este, credem, definirea influenţei prin raportare la autoritatea şi la
legitimitatea politică. Astfel, influenţa este un mijloc de realizare a autorităţii politice şi a legitimităţii
acesteia în raport cu opinia publică350.

9.5.2. RAPORTURILE CU PUTEREA POLITICĂ

Diferiţi politologi au identificat frecvent influenţa cu puterea politică sau au conceput-o ca o


componentă principală a acesteia (H.A. Simon, C.J. Friedrich etc.). Harold D. Lasswell a pus conceptul de
influenţă la baza ştiinţei politice, afirmând că studiul politicii reprezintă, de fapt, studiul influenţei, pentru ca
în lucrarea „Putere şi societate”, scrisă împreună cu A. Kaplan, să releve că influenţa se referă mai mult la
valori decât la putere.
Influenţa politică se corelează cu puterea şi autoritatea, dar se deosebeşte, într-o anumită măsură, de
acestea prin faptul că nu recurge întotdeauna la constrângere, preferând să folosească persuasiunea. În
anumite situaţii, puterea recurge însă la constrângeri indirecte, promisiuni, ameninţări sau mijloace
populiste351 de convingere.

348
Călin Vâlsan, op. cit., p. 65.
349
Ibidem, p. 65-66.
350
Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, p. 96.
351
Populismul este un gen de politică, dar, în acelaşi timp, şi de doctrină sau de mişcare politică care supralicitează referirile care ar
putea atrage simpatia şi acordul politic al populaţiei (ex. satisfacerea unor nevoi materiale, creşteri salariale, exploatarea
prejudecăţilor populare faţă de străini, faţă de minorităţile etnice sau faţă de devianţi etc.). Populismul urmăreşte, cu predilecţie,
Ca şi forţa, influenţa este un mijloc utilizat de putere, în situaţiile şi în raport de grupările sociale
cele mai diverse, pentru extinderea, argumentarea sau obţinerea consimţirii publice faţă de aceasta. Cea mai
semnificativă caracteristică a influenţei, ca fenomen social, este că ea se realizează în absenţa constrângerii, a
folosirii forţei, prin convingere. Din această perspectivă, Talcott Parsons o considera, în lucrarea sa intitulată
„Asupra conceptului de putere politică”, ca un „mecanism generalizat de convingere”352. Prin influenţă,
puterea nu încearcă să schimbe în mod special voinţa maselor, ci mai ales preferinţele lor, în vederea
acceptării de către acestea, de bunăvoie, a atributelor puterii.
Influenţa este, în acelaşi timp, şi un proces ambivalent. Ea poate fi exercitată de putere (autoritatea
publică) asupra tuturor palierelor sociale, prin sistemul organizat şi eficient de răspândire a ideologiei şi a
valorilor politice favorabile, de către un aparat propagandistic omniprezent în societate. Puterea politică şi,
mai ales, aparatul de stat, sunt, la rândul lor, influenţate de diversele categorii politice care activează în
societate. Semnalele transmise reciproc de actorii sociali mai sus numiţi contribuie la identificarea soluţiilor
pentru realizarea consensului social şi dau măsura modului de funcţionare a mecanismului decizional,
gradului de credibilitate a valorilor politice promovate de sistemul puterii etc..
În ultimă instanţă, putem afirma că influenţa este mijlocul normal de acţiune al puterii, un substitut
(înlocuitor) al forţei, în contextul acţiunilor concertate întreprinse de putere pentru obţinerea recunoaşterii
sale la nivel macrosocial.

realizarea unităţii sociale în jurul unui conducător sau al unui grup politic sau militar.
352
Virgil Măgureanu, Studii de sociologie politică, p. 95.
9.6. PRESTIGIUL POLITIC

9.6.1. DEFINIRE

Prestigiul politic este în strânsă legătură cu puterea politică, autoritatea politică şi legitimitatea
politică. Sintagma „prestigiu politic” desemnează o apreciere pozitivă de care se bucură o persoană, un
organism politic, un grup în virtutea valorilor şi acţiunilor promovate. Fiind strâns legat de sistemul de valori
acceptat şi promovat într-o anumită etapă istorică, prestigiul politic poate fi definit ca o ipostază a autorităţii
unei persoane în care sunt precumpănitoare unele abilităţi psiho-sociale şi trăsături morale care o
caracterizează353.
Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, termenul a fost folosit, cu precădere, în sensul originar al
termenului latinesc „prestigia”, respectiv de „scamatorie, artificiu, iluzie”, cu trimitere la efectul şocant
produs de o scamatorie. Ulterior, termenul a fost utilizat de Denis Diderot354 pentru a desemna unele efecte
artistice, literare. Accepţiunea din ştiinţele sociale a termenului este o achiziţie a secolului XX.
Paralel cu afirmarea poziţiilor structuraliste şi funcţionaliste în sociologie şi politologie, precum şi cu
progresele psihologiei sociale, s-a încetăţenit definirea prestigiului în funcţie de sistemul status-urilor sociale.
Astfel, Talcott Parsons consideră prestigiul ca „o ordine ierarhică, exprimând estimaţia relativă a poziţiei
unui individ în sistemul total al evaluărilor diferenţiate”, iar Charles Wright-Mills355 face referire la
varietatea criteriilor care pot sta la baza prestigiului: proprietatea, naşterea, ocupaţia, educaţia, venitul,
puterea, respectiv orice calităţi sau atribute care pot distinge un individ de alţii356.
Prestigiul mai poate fi definit şi ca influenţă, mai mare sau mai mică, exercitată de indivizi, grupuri,
instituţii şi-sau status-ul mai ridicat sau mai coborât de care se bucură acestea.

9.6.2. RAPORTURILE CU PUTEREA POLITICĂ

Prestigiul politic nu trebuie confundat cu puterea, întrucât se referă la calităţile strict individuale ale
unei persoane (în sociologie şi politologie există unele opinii conform cărora prestigiul este un atribut al
persoanei, numai personalităţile putând avea prestigiu) şi nu la calitatea care derivă din investirea sa cu
autoritate (atribut, calitate specifice instituţiilor, organizaţiilor). Sunt situaţii în care prestigiul nu conduce la
obţinerea puterii (ex. personalităţi ştiinţifice care nu au vreun rol în sfera puterii şi nu sunt angrenate în
competiţia politică), după cum există, destul de rar, şi situaţii când puterea nu este însoţită de prestigiu (mai
ales în perioadele de decădere ale puterii sau de transfer a acesteia de la unele grupuri sociale către altele).
Distincţia fundamentală dintre putere şi prestigiu ţine de domeniul de manifestare, eficienţa şi durata
influenţei exercitate, care în cazul puterii sunt considerabil sporite. Prestigiul este necesar, dar nu şi suficient
pentru obţinerea puterii. Factorii care determină creşterea prestigiului - cunoştinţele ştiinţifice, moralitatea,
distincţia, îndemânarea, competenţa etc. - nu pot crea ei înşişi putere, dar sunt însoţitori fireşti ai acesteia.
Este relevantă, în acest sens, opinia sociologului Petre Andrei, conform căreia „În genere, prestigiul
este lipsit de temeiul raţional al superiorităţii. Cel ce are numai prestigiu nu este considerat ca o putere
obiectivă, supraindividuală, ci are numai o superioritate momentană căreia i se supune cineva uşor, dar
care se poate desface tot aşa de repede”357.
Deşi nu se confundă cu puterea, prestigiul politic desemnează un grad (pozitiv) de apreciere a puterii
(reprezentată de o persoană, un grup, o instituţie) în raport direct cu sistemul de valori promovat de aceasta.

353
Călin Vâlsan, op. cit., p. 66.
354
Filosof şi scriitor francez (1713-1784). Ca autor politic, Diderot a publicat unele paragrafe pentru „Enciclopedie”, lucrările
„Despre libertatea presei” (1763) şi „Amintiri despre Ecaterina a II-a” (1889, postum) şi a colaborat la „Istoria celor două Indii”
(scrisă de abatele Raynal (1951, postum). În primele sale scrieri, Diderot credea în acţiunea reformatoare a monarhiei luminate,
ideal pe care l-a părăsit mai apoi pentru a ajunge la poziţii mai radicale, de tip democratic, anarhic şi antimonarhic.
355
Sociolog american (1916-1962), considerat iniţiatorul sociologiei critice americane, care se opune concepţiei funcţionaliste,
acuzate că ar apăra şi perpetua ordinea politică şi economică a societăţii. În opoziţie cu funcţionaliştii, Wright-Mills a evidenţiat
aspectele constrângătoare şi manipulatoare ale societăţii americane, pronunţatele discriminări sociale născute din democraţia de
faţadă şi din puterea marilor grupuri economice. Opere importante: „Gulerele albe. Clasele de mijloc în America” (1951); „Elita
puterii” (1957); „Imaginaţia sociologică” (1959).
356
Ovidiu Trăsnea, Nicolae Kallós (coordonatori), op. cit., p. 358.
357
Petre Andrei, Sociologie generală.
Între putere şi prestigiul politic există o relaţie directă, în sensul că forţa puterii este cu atât mai mare, cu
cât se bucură de un prestigiu sporit358.
În lucrarea „Eseu asupra fundamentului puterii politice”, Jean-William Lapierre a considerat
prestigiul individual ca pe un fenomen de putere, care determină supunerea celor din jur faţă de persoana ce îl
posedă: „Deseori, supunerea consimţită este efectul prestigiului celui care comandă, adică a unui fel de
difuzie a statutului pe care-l ocupă pe una din scările valorilor recunoscute din punct de vedere social”359.
Prestigiul apare, în concepţia lui Lapierre, ca o extindere a autorităţii, competenţei sau avantajelor anumitor
membri ai unui grup social, care au deci aptitudini pentru obţinerea succesului în anumite sfere şi activităţi
sociale, spre alte domenii sau direcţii de activitate. Sunt edificatoare, în acest context, regimurile plutocratice,
în care funcţiile de conducere sunt rezervate, de regulă, celor bogaţi.
Deşi nu este determinant în viaţa politică, prestigiul are o mare importanţă pentru cucerirea,
păstrarea şi exercitarea puterii, respectiv în obţinerea supunerii liber consimţite a cetăţenilor.
Prestigiul poate fi rezultatul meritelor reale sau „fabricate” ale unor lideri politici. În istoria politică,
nu puţine au fost cazurile când anumiţi lideri s-au bucurat de un fals prestigiu, sprijinit exclusiv pe mitologia
întreţinută în jurul lor de către aparatul de propagandă ce le era subordonat (a se vedea cazurile regimurilor
fascist, hitlerist, comunist etc.).

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

ANDREI, Petre, Opere sociologice, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1973.


BAUDOUIN, Jean, Introducere în sociologia politică, Editura „Amarcord”, Timişoara, 1999.
CARPINSCHI, Anton; BOCANCEA, Cristian, Ştiinţa politicului, Tratat, vol. I, Editura Universităţii
„Al. I. Cuza”, Iaşi, 1998.
DOGAN, Mattei, Sociologie politică. Opere alese, Editura „Alternative”, Bucureşti, 1999.
DOWDING, Keith, Puterea, Editura „Du Style”, Bucureşti, 1998.
DRĂGOI, Nicolae; ZIDARU, Marian, Politologie. Note de curs, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”,
Constanţa, 2003.
HUNTINGTON, Samuel P., Viaţa politică americană, Editura „Humanitas”, 1994.
LEPĂDATU, Dumitru, Procese şi fenomene politice – prima parte, Editura „Actami”, Bucureşti,
2000.
MĂGUREANU, Virgil, Studii de sociologie politică, Editura „Albatros”, Bucureşti, 1997.
NAZARE, Vasile, Politologie, Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Constanţa, 2002.
OXFORD, Dicţionar de politică, Editura „Univers enciclopedic”, Bucureşti, 2001.
PLANO, Jack; RIGGS, Robert; ROBIN, Helenan, Dicţionar de analiză politică, Editura „Ecce
Homo”, Bucureşti, 1993.
TĂMAŞ, Sergiu, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Casa de editură şi presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1996.
TRĂSNEA, Ovidiu; KALLÓS, Nicolae (coordonatori), Mică enciclopedie de politologie, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
VÂLSAN, Călin, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
ZAMFIR, Cătălin; VLĂSCEANU, Lazăr (coordonatori), Dicţionar de sociologie, Editura „Babel”,
Bucureşti, 1998.

358
Călin Vâlsan, op. cit., p. 67.
359
Jean-William Lapierre, op. cit., p. 45.
CAPITOLUL 10

CRIZELE LEGITIMITĂŢII PUTERII POLITICE.


PUTEREA POLITICĂ ALIENATĂ

Teoriile şi concepţiile referitoare la alienare360, de diferite orientări şi nuanţe, care scot în evidenţă
caracterul negativ al unor fenomene economice, social-politice sau spirituale, ocupă un loc şi spaţiu
semnificative în peisajul cercetării ştiinţifice a societăţii contemporane. Între acestea, teoriile care abordează
alienarea puterii politice, ca fenomen central al realităţii sociale, ce relevă disfuncţiile şi degradarea naturii ei
reale, au o importanţă aparte pentru înţelegerea corectă a modului în care funcţionează sistemul politic.
Ca reprezentantă a empirismului sociologic contemporan, Ada W. Finifter releva, în studiul intitulat
„Dimensiunile alienării politice” (1972), patru dimensiuni fundamentale ale alienării politice: a) lipsa de
putere politică (definită ca „…sentimentul individului că el nu poate afecta cu nimic acţiunile guvernului, că
alocarea de valori pentru societate de către autorităţi, care este centrul procesului politic, nu este supusă
influenţei sale”); b) absenţa semnificaţiei politice; c) absenţa normelor politice; d) izolarea politică361.
Accentul pus de empirismul sociologic pe faptul că alienarea politică ia naştere între indivizi sau în
raporturile acestora cu diferite structuri şi instituţii l-a determinat pe Virgil Măgureanu să considere că
indivizii nu pot genera alienare politică, ci doar suportă consecinţele acesteia, în planul trăirilor subiective
sau comportamentelor lor, ca membri ai grupurilor sociale de care aparţin, în virtutea statutului lor social.
Chiar dacă este marcată de accente ideologice depăşite astăzi, definiţia dată de sociologul român alienării
politice rămâne una de referinţă: „Considerăm alienare politică drept manifestarea constrângătoare şi
deviantă a structurilor şi relaţiilor politice impuse de clasa dominantă dintr-o societate, în raport cu
interesele şi valorile politice ale majorităţii dominate şi cu cerinţele progresului istoric”362.

10.1. SITUAŢII ALE ALIENĂRII PUTERII POLITICE

Alienarea puterii politice se manifestă în următoarele condiţii:


- când puterea se separă, se izolează de cei pe care trebuie să-i reprezinte. În acest caz, apare o
separare între proiect (plan) şi practică, cu consecinţe negative asupra conexiunilor între sistemul politic şi
cel social;
- când puterea se autonomizează, respectiv când ajunge să evolueze pe coordonate străine
intereselor generale ale societăţii, rolul său încetând sau deformându-se major. O astfel de situaţie
generează contradicţii severe, periculoase pentru evoluţia politică a societăţii;
- când puterea acţionează împotriva proiectelor sociale asumate iniţial, sensul ei fiind deturnat
radical. Puterea politică alienată nu mai reprezintă, în această situaţie, interesele societăţii sau ale grupului
social care a mandatat-o, ci se exprimă exclusiv pe sine363.
Alienarea puterii politice reflectă, direct sau indirect, semnalele diverse care provin din toate zonele
aflate în contact cu puterea şi cu politicul. Cauzele sale se află atât în natura sistemului politic (înstrăinarea
este produsul natural al structurii sociale şi politice), dar şi în evoluţia conjuncturală a acestuia.

360
Termenul de alienare (din lat. „alienus” - „străin” sau/şi „alienatio” - „a deveni străin”), cu semnificaţii psihologice, sociologice
şi filosofice, desemnează procesul de transformare a activităţi proprii omului într-o forţă străină şi ostilă, care îi scapă de sub
control.
361
Virgil Măgureanu, Puterea politică, p. 130-131.
362
Ibidem, p. 132.
363
Dumitru Lepădatu, op. cit., p. 156-157.
10.2. EFECTELE ALIENĂRII PUTERII POLITICE

Puterea politică alienată produce efecte dăunătoare majore la nivel politic şi social. Poate cel mai
semnificativ dintre acestea este funcţionarea nedemocratică, autoritară, totalitară, dictatorială a regimului
politic, care se exprimă cu prioritate prin activitatea statului, instituţie fundamentală a puterii. În acest
context, ea determină inegalităţi politice (prin privilegierea clasei politice dominante) şi, pe cale de
consecinţă, relaţii politice conflictuale (antagonice) între cei care exercită puterea şi restul societăţii.
Efectele alienării puterii nu se limitează, însă, la activitatea statului, ci se extind şi la nivelul zonelor
de putere extrastatale (partidele politice, grupurile de presiune, mass-media, instituţiile societăţii civile etc.).
Alienarea politică se produce pe fondul incapacităţii puterii de a conduce, de a-şi îndeplini funcţiile
publice în societate şi are ca efecte limitarea autorităţii şi pierderea legitimităţii acesteia prin
compromisurile la care recurg unii din reprezentanţii săi şi/sau prin incompetenţa lor. În asemenea situaţii,
puterea politică se impune prin coerciţie, represiune, utilizând mai ales forţa aparatului represiv decât
convingerea pentru schimbarea atitudinilor şi comportamentelor cetăţenilor într-o direcţie care să-i fie
favorabilă364.
Înstrăinarea puterii politice, care afectează, în timp şi calitate, activitatea structurilor statale şi
nestatale de putere, conduce, în ultimă instanţă, la transformarea regimului politic democratic într-unul
totalitar, dictatorial. Ea determină slaba integrare politică a cetăţenilor, extinderea apatiei acestora faţă de
evenimentele politice şi retragerea sprijinului acordat puterii. Contracararea alienării politice se realizează
prin practicarea vieţii democratice autentice365.

10.3. FORME (IPOSTAZE) ALE PUTERII POLITICE ALIENATE

Numeroasele forme (ipostaze) ale puterii politice alienate (dictatoriale) au efecte sociale relativ
comune, care capătă atribute (caracteristici) precum dominarea absolută, supunerea necondiţionată, coerciţie
extremă (sancţiuni preponderent de ordin politic), exterminarea fizică şi morală a adversarilor politici,
controlul totalitar al activităţii sociale. Situaţiile mai sus-menţionate nu sunt numai forme (ipostaze) sau
mijloace, condiţii ale alienării politice, dar şi metode de conservare a poziţiei privilegiate a celor ce deţin
puterea în detrimentul celorlalţi. Puterea alienată (dictatorială) ignoră, îngrădeşte şi/sau anihilează accesul
membrilor societăţii la actul decizional, folosind în acest sens mijloace de represiune.
În cele ce urmează, ne propunem să insistăm asupra unor forme cu semnificaţie deosebită ale puterii
politice alienate.

10.3.1. VIOLENŢA POLITICĂ

Violenţa366 este o practică inerentă raporturilor sociale, ce recurge la folosirea forţei brute ca mijloc
pentru atingerea unui scop. Violenţa se poate manifesta prin folosirea forţei fizice împotriva unei persoane,
utilizarea armatei, poliţiei, jandarmeriei pentru a pune capăt unei greve, demonstraţii sau rebeliuni,
întrebuinţarea forţei de către revoluţionari împotriva puterii, recurgerea la asasinate de către terorişti,
exercitarea constrângerii de către stat faţă de conduitele deviante ale unor persoane367.
Între formele violenţei, pot fi menţionate violenţa politică, ale cărei caracteristici le vom aborda în
continuare, şi violenţa civilă (izbucniri neaşteptate de violenţă stradală, mai ales în suburbiile marilor oraşe,
provocate de cauze sociale, etnice sau politice, care produc perturbări şi pagube materiale).

10.3.1.1. DEFINIRE

364
Ioan Jude, op. cit., p. 426.
365
Sergiu Tămaş, op. cit., p. 23.
366
Din latinescul „violentia” - „forţă”.
367
În sens fundamental, prin violenţă se înţelege aducerea de prejudicii oamenilor prin ucidere, mutilare, cauzarea de suferinţe
fizice şi psihice sau ameninţarea cu astfel de acte. Teoria politică se preocupă, în principal, de fenomenul utilizării violenţei
organizate de către stat (înăbuşirea disidenţei interne, prin intermediul serviciilor secrete, poliţiei, jandarmeriei etc.) sau de cel al
răzvrătirii violente împotriva statului (răzmeriţe, lupte de stradă, asasinate, războaie civile, revoluţii).
Max Weber considera că statul monopolizează folosirea legitimă a forţei fizice pentru a asigura
protecţia cetăţenilor faţă de cei ce încalcă ordinea, violenţa fiind necesară pentru păstrarea ordinii publice
sau/şi apărarea puterii împotriva adversarilor interni şi externi.
Violenţa politică presupune recurgerea de către putere la constrângerea psihologică şi fizică pentru
obţinerea supunerii populaţiei şi menţinerea stabilităţii, în contextul reducerii resurselor de care dispune în
acest sens. Putem reţine, în context, şi definiţiile date acestui fenomen de R. Nieburg („Violenţa politică.
Procesul comportamental”, 1969), respectiv aceea care evocă „actele de dezorganizare, distrugere, rănire,
al căror obiect, alegerea ţintelor sau a victimelor, circumstanţele, execuţia şi efectele ar dobândi o
semnificaţie politică, adică tind să modifice comportamentul celuilalt într-o situaţie de negociere asupra
sistemului social”368 şi de sociologul american Ted Gurr - „orice atac colectiv în cadrul unei comunităţi
politice contra regimului politic, a actorilor sau a politicilor sale”369.
Este de reţinut că violenţa nu poate constitui un instrument viabil pentru menţinerea stabilităţii, ea
producând, de regulă, efecte contrare.

368
Apud Michel Hastings, op. cit., p. 88.
369
Ibidem, p. 91.
10.3.1.2. CARACTERISTICI

Violenţa politică este o ipostază fundamentală a puterii alienate, dar şi o metodă de conducere
politică. Ea se impune în situaţii specifice, atunci când puterea politică nu-şi mai poate susţine rolul său
social cu instrumentele clasice ale democraţiei, când raportul de forţe politice începe să-i fie tot mai
defavorabil. În aceste cazuri, puterea recurge la violenţă politică ca metodă de soluţionare a dificultăţilor
majore cu care se confruntă. Ea este o metodă extremă a acţiunii politice, care anticipează chiar sfârşitul, nu
neapărat iminent, al puterii ce o foloseşte. Predominanţa iraţionalului în manifestările violenţei politice
conduce la conflicte sociale de tip închis (intrigi, conspiraţii, asasinate politice, activităţi incisive ale
emigraţiei politice, sabotaje, activităţi de spionaj etc.) sau deschis (revoluţii, războaie etc.).
Puterea care recurge la violenţă fie că şi-a pierdut legitimitatea (sprijinul şi consimţământul popular
faţă de actele sale), fie că a renunţat în mod deliberat să obţină acest consimţământ. De regulă, folosirea
violenţei indică pierderea autorităţii politice şi degradarea relaţiilor de putere, respectiv înlocuirea
raportului normal de conducere-supunere cu cel de dominare-subordonare, prin apelul la forţa brută. Un
minim de violenţă din partea statului poate fi justificat pe considerentul menţinerii ordinii sociale, dar numai
în contextul legalităţii şi al unui regim ce are sprijinul majorităţii. Răzvrătirea violentă poate fi şi ea
justificată, însă numai împotriva tiraniei
Violenţa politică poate fi simultan consecinţa profundelor mutaţii care se produc cu regularitate în
toate societăţile, dar şi motorul unei istorii în mişcare, forma pe care o iau lua actele de ruptură de tipul
revoluţiilor. Ea este astfel legată de schimbarea socială, de temerile pe c² 耀 e ea le inspiră, de speranţele pe
care le trezeşte.
Condiţiile trecerii la violenţa politică. Ted Gurr a identificat două condiţii care favorizează
(legitimează) trecerea de la violenţă la violenţa politică:
a) evaluările în termeni de câştig. Adică convingerile conform cărora recurgerea la violenţă ar putea
fi răsplătită (ex. poziţia violenţei în tradiţia istorică, sentimentul marginalizării, exemplul „contagios” al
victoriilor obţinute de grupuri sociale vecine);
b) justificările de ordin etic. Chiar dacă, într-o democraţie, utilizarea politică a violenţei în afara
statului este, de regulă, condamnată, anumite perioade (rezistenţa în faţa ocupaţiei naziste) sau anumite
grupuri sociale (proletariatul, la începutul secolului XX) au creat teorii ale violenţei, justificate prin măreţia
sau urgenţa cauzei de apărat.
În acelaşi context, sociologul american a relevat şi factorii care pot să delegitimeze utilizarea
violenţei. Între cei consideraţi ca semnificativi pot fi enumeraţi:
a) eficienţa mijloacelor coercitive de care dispun guvernanţii (ex. o poliţie eficientă obligă potenţialii
utilizatori ai violenţei să evalueze costul unei treceri la acţiune);
b) tradiţiile şi prestigiul instituţiilor statului (ex. o lungă tradiţie de viaţă instituţională liniştită
dezamorsează acţiunile potenţialilor violenţi)370.

10.3.1.3. TIPOLOGIE

Sergiu Tămaş consideră că violenţa este de mai multe feluri, respectiv: statală şi extrastatală; internă
şi internaţională; individuală, grupală şi general-comunitară; generalizată şi specifică; manifestă şi latentă;
morală (comportamentală), de limbaj; revoluţionară şi contrarevoluţionară371.
La rândul său, Ted Gurr distinge trei tipuri de violenţă politică, în funcţie de gradul de organizare şi
amplitudine: a) violenţele spontane (ex. revoltele, ridicările populare); b) violenţele minoritare (ex.
comploturile, asasinatele politice); c) violenţele organizate la scară mare, care se sprijină pe popor pentru a
răsturna un regim sau pentru a purta un război civil372.
Forma extremă a utilizării violenţei de către putere este represiunea pusă la cale de regimurile
totalitare. Aceasta se manifestă sub forma terorii generalizate (fizică, psihică, instituţionalizată), prin presiune
totală şi brutalitate asupra obiectului puterii şi adversarilor politici.

370
Apud Michel Hastings, op. cit., p. 91-92.
371
Sergiu Tămaş, op. cit., p. 23.
372
Apud Michel Hastings, op. cit., p. 91.
10.3.2. ANOMIA

10.3.2.1. DEFINIRE

Anomia373 este o altă formă de manifestare a puterii politice alienate. Noţiune introdusă în sociologie
de Emile Durkheim, în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, anomia semnifică dispariţia treptată, absenţa sau
încălcarea flagrantă a normelor, regulilor, legilor sociale sau a celor juridice, obligaţiilor, codurilor de
comportament în cadrul unei societăţi sau grupări. Deşi Durkheim a precizat că anomia se referă la o
proprietate a structurii sociale şi culturale, conceptul a fost marcat, încă de la început, de o anumită
ambiguitate, desemnând, concomitent, şi starea unei societăţi dereglate, fărâmiţate, în care dispariţia, absenţa
sau încălcarea legilor şi altor norme de convieţuire socială, produc o dereglare semnificativă, voluntară sau
involuntară, a mecanismelor sociale.
În sociologia contemporană, anomia este definită ca disoluţia sau prăbuşirea consensului colectiv cu
privire la valorile care întemeiază o societate: normele există, dar nu au nici o influenţă asupra
comportamentului social şi individual. Prin urmare, conceptul este utilizat cu o pluralitate de semnificaţii: de
la aspectul obiectiv de absenţă sau ignorare a normelor, la aspectul subiectiv de carenţă sau ineficacitate a
acestora374.

10.3.2.2. CARACTERISTICI. EFECTE

Apărută în momentele de criză social-politică generalizată, anomia este chiar forma fundamentală a
alienării puterii. Ea indică disfuncţionalizarea şi randamentul redus al structurilor şi instituţiilor politice ale
statului de drept (ale căror consecinţe sunt slăbirea controlului şi încălcarea ordinii sociale), incapacitatea
puterii de a asigura funcţionarea normală a sistemului social global. Anomia reprezintă, în ultimă instanţă,
contrariul puterii, pe care tinde să o elimine sau să o transforme în non-putere („putere nudă” - Bertrand
Russel), odată cu lichidarea principalelor ei resurse, determinând un nivel foarte scăzut de realizare a
valorilor şi scopurilor iniţiale ale acesteia.
Fenomenul în sine marchează criza legitimităţii şi autorităţii puterii politice, starea de discordanţă a
acesteia cu interesele şi valorile sociale, politice şi economice ale majorităţii indivizilor. El se manifestă ca
reacţie de protest faţă de putere şi structurile puterii politice şi legislative, prin opoziţie, ignoranţă,
indiferenţă, manifestări deviante şi delincvente etc..
Efectele create de anomie sunt deriva (deruta) şi dezechilibrarea societăţii, pierderea atributelor de
raţionalitate ale acesteia, conversia aberantă a valorilor politice, contestarea ei vehementă375.

373
Din gr. a - fără, nomos - regulă.
374
De Agostini, Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, p. 49.
375
Virgil Măgureanu, Puterea politică, p. 10 şi 154-155.
10.3.2.3. TIPOLOGIE

Robert K. Merton a raportat conceptul de anomie la societăţile puternic competitive şi stratificate. În


lucrarea intitulată „Teorie socială şi structură socială”, el a arătat că anomia este de două feluri:
- simplă (care determină confuzii, abateri de la norme, conflicte între indivizi şi grupuri sociale);
- generalizată sau acută (materializată prin dereglarea sistemelor de valori sau a structurilor politice
instituţionale, a relaţiilor politice, psihologiei politice individuale şi comunitare, culturii şi ideologiei politice,
comportamentelor politice, tradiţiilor culturale sau politice)376.
Sunt posibile diverse răspunsuri la situaţiile de anomie, corespunzătoare celor patru tipuri de
comportament: a) cel inovator - care acceptă scopurile, dar nu şi mijloacele; b) cel ritual - care acceptă
mijloacele, dar nu şi scopurile; c) cel revoltat - care refuză atât scopurile, cât şi mijloacele; d) cel care
renunţă - în mod pasiv, nu acceptă nici scopurile, nici mijloacele377.

10.3.3. MANIPULAREA POLITICĂ

10.3.3.1. DEFINIRE

Manipularea378 politică constă într-un ansamblu de acţiuni, metode, practici care vizează
determinarea unui actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească şi să acţioneze într-un mod
compatibil cu interesele celui care manipulează şi nu cu interesele sale individuale (ale persoanei, grupului,
colectivităţii), prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenţionat adevărul, lăsând
impresia libertăţii de gândire şi decizie respectivului actor social.
Manipularea politică este una din formele cele mai importante ale puterii politice alienate, prin
efectele pe care le produce asupra existenţei politice a societăţii.

376
Călin Vâlsan, op. cit., p. 60.
377
De Agostini, Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, p. 49.
378
Din lat. „manipulatio” - „mânuirea unui lucru”.
10.3.3.2. CARACTERISTICI. EFECTE

Manipularea este un aspect particular al influenţei exercitate asupra unor grupuri, mase etc. pentru ca
acestea să acţioneze astfel ca rezultatul să corespundă unor interese ce rămân în umbră. Ea desemnează
exercitarea unei presiuni într-un mod mai abil, mascat, asupra masei manipulate, fără ameninţări (ca în cazul
constrângerii), făcându-se, de obicei, uz de ideile şi de informaţiile de care se dispune. Manipularea se
realizează fără ca obiectele ei (oamenii, în cazul de faţă) să conştientizeze acest fapt (altfel manipularea nu ar
putea funcţiona)379.
Rezultatele manipulării se pot traduce în acţiuni de influenţare a votului, de orientare a opţiunilor, de
modificare a comportamentului politic, de alterare, radicalizare sau înlăturare a unor valori politice specifice.
Tehnicile manipulatorii la care se apelează în astfel de situaţii sunt, între altele, marketingul politic,
publicarea de sondaje de opinie înainte de scrutinele electorale, acuze de manipulare sau de fraudare a
alegerilor prezentate cu vehemenţă în diferite state380.

10.3.3.3. TIPOLOGIE

Manipularea politică este de două feluri (tipuri): directă (deschisă) şi indirectă.


Manipularea directă (deschisă) este declarată, evidentă, făţişă. Ea se desfăşoară „la vedere”, sub
egida instituţiilor politice (stat, partide politice etc.), în scopul realizării anumitor scopuri specifice acestora,
prin modelarea conştiinţei politice a cetăţenilor. Manipularea directă este întâlnită în aproape toate regimurile
politice, cu precădere în cele dictatorial-totalitare.
Manipularea indirectă este mascată, subtilă. Scopul propus este deturnarea conştiinţei politice, a
valorilor şi ideologiilor în direcţii convenabile anumitor actori politici, de regulă, din rândul puterii, iar
mijloacele (instrumentele) uzitate - minciuna, presiunile psihice, propaganda, demagogia, optimismul
triumfalist afişat, abaterea atenţiei de la anumite situaţii presante, falsificarea conţinutului politic al unor
acţiuni (argumentul falsificat), şantajul etc.. În prezent predomină manipularea ideologică, când partidele îşi
„vând” pe piaţa politică cele mai false ideologii şi iluzii, în afara vreunui suport moral şi a vreunei
eficienţe381.

10.3.3.4. MITUL POLITIC - FORMĂ DE MANIFESTARE


A MANIPULĂRII POLITICE

O formă extremă a manipulării politice este reprezentată de mitul politic382. Acesta provoacă dereglări
specifice ale regimurilor politice, ale democraţiei.
Mitul politic este o formă spirituală de mistificare, de alienare a puterii dictatoriale, care relevă că
valorile politice pe care se sprijină aceasta au devenit anacronice, în dezacord cu aspiraţiile grupurilor
sociale cele mai largi, şi că este nevoie să se recurgă la mistificarea realităţilor pentru a îngreuna sau
întârzia înţelegerea de către mase a acestei incompatibilităţi. Funcţia fundamentală a mitului politic este
justificarea structurilor şi practicilor puterii alienate383.

379
Oxford, Dicţionar de politică, p. 363. Manipularea este cea mai clasică tactică de influenţă şi, în mod obişnuit, îl face pe cel
vizat (manipulat) să creadă că soluţia aleasă de lider este propria sa soluţie. În psihologie, o asemenea tactică se numeşte
influenţare psihologică negativă şi constă în capacitatea de a-l face pe subaltern să creadă că ideea-decizia liderului politic este,
totodată, şi a sa.
380
Dumitru Lepădatu, op. cit., p. 162.
381
Ioan Jude, op. cit., p. 123.
382
Termenul de „mit” provine din lb. greacă, unde „mythos” înseamnă „povestire”. Mitul exprimă, în general, străvechi năzuinţe şi
sentimente omeneşti sau explică, cu mijloacele fabulosului, ale fantasticului diferite fenomene ale naturii sau evenimente din
istorie. Cu referire la mit şi, în mod special, la mitul politic, R. Girardet releva că „Trecerea de la real la imaginar nu are reguli
uşor descifrabile. Mitul este - şi cel politic - în fapt, o acţiune paradoxală de a transcrie iraţionalul în limbaje inteligibile. Prin
acţiunea politică mitizantă se provoacă un contact între construcţiile imaginare, utopice, ireale şi transpunerea lor într-o realitate
edificată din aceste iluzii. Pentru că mitul – ca expresie a contactului – este mai ales o speranţă. Dar o speranţă goală pentru că
distanţa dintre raţional (şi real, spunem noi) şi imaginar nu poate fi depăşită” (R. Girardet, Mituri şi mitologii politice, Institutul
European, Iaşi, 1997, p. 12).
383
Călin Vâlsan, op. cit., p. 59; Virgil Măgureanu, Puterea politică, p. 10.
Ca structură manipulatorie, mitul înlocuieşte (substituie) realitatea cu un fel de „poveste”, care îşi
propune să mascheze sau, după caz, să cosmetizeze datele reale, conferindu-le semnificaţii noi, pentru
satisfacerea unor interese politicianiste, individuale sau de grup, de cele mai multe ori meschine. Mitul
încearcă să dea autoritate şi legitimitate unei puteri aflată în criză sau chiar în situaţia prăbuşirii iminente şi să
atenueze, să calmeze nemulţumirile populare la adresa acesteia.
Mitizarea politică urmăreşte să vitalizeze în mod artificial, fals rolul puterii, fie prin compararea
acesteia cu modele eroice din trecut, fie prin inducerea speranţei într-un viitor iluzoriu care ar putea fi
rezultatul acţiunilor puterii. Puterea mitizată este investită nemeritat cu calităţi deosebite, în contradicţie
flagrantă cu interesele ei prozaice, mărunte. Manipularea prin mitizarea politică încearcă să convingă cu
privire la eficienţa şi moralitatea puterii, în situaţii care, fără îndoială, nu au nici o legătură cu acestea.
Claude Levy-Strauss384 remarca că între gândirea politică şi mit există elemente comune: prezenţa
unor structuri previzionale, respectiv trimiterea la viitor; caracterul imperativ al ideilor promovate; folosirea
imaginii societăţii viitoare cu un rol compensatoriu pentru frustrările prezentului; asocierea cu un ritual, cu
un anumit spectacol politic385.
TIPURI DE MITURI POLITICE. Miturile politice sunt de mai multe tipuri, care au finalităţi
caracteristice:
Mitul de integrare (fondator). Mitul de integrare (fondator) promovează valoarea agregării
(reintegrării) unei colectivităţi în jurul unor valori comunitare (popor, naţiune, viitor comun, destinul
colectivităţii, misiune istorică) atunci când apare pericolul disoluţiei politice a colectivităţii.
Mitul de integrare are, la rândul său, două ipostaze: una pozitivă, când mitul produce efecte benefice,
stimulatoare, ca urmare a faptului că integrarea promovată de putere este favorabilă interesului comunitar
general (mitul evenimentului istoric fondator al unei ţări, descălecarea), şi alta negativă, retrogradă, când
mitul legitimează un gen de acţiune de agregare care defavorizează societatea (ex. agregarea comunitară în
regimurile totalitare, dictatoriale).
Mitul de legitimare. Mitul de legitimare are rolul de a justifica, de a îndreptăţi concepţiile şi
acţiunile politice ale puterii prin apelul insistent la valorile dominante, pretinse sau reale ale oricărui sistem
politic. S-au creat, astfel, de-a lungul timpului, diverse mituri (al „poporului suveran” - constantă a
conştiinţei adeziunii faţă de rolul comunităţii în viaţa socială, folosit însă, nu de puţine ori, prin manipulare
patriotardă, în interese politicianiste ieftine şi perverse; al naţionalismului - curent de gândire şi model de
acţiune politică care a stat la temelia formării naţiunilor şi statelor naţionale, transformat uneori, din raţiuni
politice meschine, în extremism, xenofobie şi rasism; al statului de clasă al „dictaturii proletariatului”, care,
în numele unui grup social esenţial al societăţii moderne, a justificat represiunea împotriva altor clase -
burghezia, ţărănimea - până la dispariţia acestora; al „apărării patriei” sau „trădării” acesteia; al societăţii
arhaice, considerată „epoca de aur” a umanităţii, transpunere practică a mitului creştin, datorită acordului
desăvârşit, egalităţii perfecte între oameni; al societăţii comuniste, apreciată ca „visul de aur al omenirii”; al
„progresului”, „muncii”, „sacrificiului”, „eroismului” în numele cărora au fost întreprinse şi abuzuri ce au
dezechilibrat grav comunităţile umane; mitul „poporului ales”, sionismul386) care au alterat regimurile politice
şi sistemele de valori promovate de acestea. După cum poate fi lesne observat, tehnicile manipulării modifică
în sens pozitiv sau negativ conotaţiile unor fapte, evenimente, situaţii, fenomene în funcţie de interesele şi
strategiile politice prin care puterea încearcă să-şi prelungească dominaţia în societate.
Mitul de imputare. Mitul de imputare are scopul de a pune orice nereuşită a puterii pe seama
adversarului său politic, selectând din activitatea acestuia evenimente care ar putea să slujească interesul
384
Etnolog, antropolog şi sociolog francez de orientare raţionalistă, reprezentant al structuralismului. Preocupat de originea şi
esenţa omului şi a societăţii, de cunoaşterea globală a omului, de structurile lor arhetipale, de raportul dintre cultură şi natură. A
aplicat cu precădere analiza structurală relaţiilor de rudenie şi miturilor. Analizând miturile, a scos în evidenţă diverse elemente
structurale ale lor, pe baza cărora ele pot fi „traduse unele în altele”. Opere principale: „Antropologia structurală” (1958),
„Gândirea sălbatică” (1962), „Mitologice” (1966-1971), „Antropologie structurală doi” (1973).
385
Sergiu Tămaş, op. cit., p. 161.
386
Mişcare politico-religioasă şi doctrină politică cu caracter naţionalist, constituită la sfârşitul secolului al XIX-lea, în rândurile
intelectualităţii evreieşti din Austro-Ungaria, Rusia şi Germania şi extinsă apoi şi în alte ţări din Europa şi America, care
promovează ideea creării unui stat naţional evreiesc, capabil să pună capăt diasporei. Concepţiile sioniste au fost sintetizate de
publicistul Theodor Herzl, în lucrarea „Statul evreilor” (1896), care viza să dea o soluţie politică problemelor generate de teoria şi
practica antisemitismului din epocă şi o justificare revendicării formării unui stat naţional evreiesc în Palestina. Sionismul cuprinde
diferite curente politice: liberal, laburist (socialist), religios, de dreapta.
puterii. Mitul de imputare vizează, după caz, o persoană, un grup politic care a condus societatea sau o
acţiune defavorabilă a acestora care este considerată simbolică. Manipularea se foloseşte, astfel, de sintagme
ca „vechiul regim” (a se vedea atitudinea forţelor revoluţionare faţă de monarhie şi marea nobilime din
Franţa anului 1789), „monstruoasa coaliţie”, „moştenirea trecutului” sau „regimul burghezo-moşieresc” (cu
referire la concepţii şi atitudini care justificau politica represivă faţă de clasele - grupurile sociale avute, în
regimurile totalitare, dictatoriale)387 sau de strategiile politice care s-au raportat la ele.
Situaţii speciale ale acestei categorii de mituri sunt întâlnite şi în relaţiile internaţionale, unde statele
adversare sunt considerate adevărate „imperii ale răului”. Strategia puterii vizează, şi în acest mod,
justificarea acţiunilor de înlăturare a adversarilor politici.
În aceste mituri sunt implicate aspecte ale materiei concrete (sângele), noţiuni de ordin moral (munca,
familia, patria), componente ale vieţii democratice (libertatea, egalitatea, fraternitatea), concepte filosofice
(progresul).
*
Este de reţinut că mitul (mitizarea) politic(ă) presupune transformarea marilor valori politice,
naţionale, morale etc. în justificări pentru politicile puterii, dar şi ale opoziţiei acesteia, mai ales în
perioadele de criză, de răscruce, când evoluţia socială pune sub semnul întrebării legitimitatea acţiunilor
lor. În societăţile contemporane asistăm la o dinamică impresionantă a mitului politic.
Tactica mitizării nu este singura la care se face apel în astfel de situaţii. Uneori, într-o măsură
asemănătoare, se foloseşte demitizarea, respectiv procesul complex de demolare a miturilor puterii sau
opoziţiei anterioare. Demitizarea urmăreşte sau pregăteşte, într-un mod aparte în comparaţie cu mitizarea,
înfrângerea politică a adversarilor. Ea se realizează, în societăţile totalitare, prin intermediul unor instituţii
specializate ale diverselor forme ale puterii, inclusiv prin mass-media aservită, iar în societăţile democratice -
şi prin componente ale societăţii civile. În acest sens, revoluţiile declanşează procese demitizante, explicând
sau negând mitul politic, dar generând, totodată, noi mituri politice privind relaţiile social-politice în curs de
construcţie.
Mitul politic are o mare putere de pătrundere în conştiinţa maselor şi, pe lângă obţinerea adeziunii
spontane la ţelurile urmărite, poate produce şi un efect de anihilare a spiritului critic388.

10.3.4. SUPRADIMENSIONAREA PUTERII STATULUI

10.3.4.1. CARACTERISTICI

Alienarea puterii politice se manifestă, în anumite situaţii, prin autonomizarea puterii statului, care
diminuează, continuu şi sever, rolul celorlalte componente ale societăţilor politică şi civilă. Ea se realizează
şi prin creşterea alarmantă a prerogativelor puterii executive, restrângerea prerogativelor parlamentului,
inclusiv posibilitatea dizolvării sale de către executiv, sporirea atribuţiilor preşedintelui, politizarea
administraţiei publice etc..

387
Dumitru Lepădatu, op. cit., p. 166-168.
388
Sergiu Tămaş, op. cit., p. 161.
10.3.4.2. EFECTE

Efectele acestei strategii politice determină restrângerea caracterului democratic al societăţii: pot fi
enumerate aici reducerea dirijată a rolului opoziţiei politice, pierderea calităţii de factor politic activ al
colectivităţii, scăderea securităţii sociale a minorităţilor etc.. Această stare de fapt poate evolua facil spre
regimuri totalitare, în total dezacord cu necesitatea asigurării unei organizări şi conduceri viabile a activităţii
sociale.

10.3.5. SLOGANUL

10.3.5.1. DEFINIRE

Termenul de „slogan” are semnificaţia de lozincă, formulă politică-standard cu pronunţat rol


propagandistic, de simbol sau manifest politic389. În lucrarea intitulată „Sloganul” (Bruxelles, 1975), Olivier
Reboul a dat o definiţie realistă acestei forme a alienării politice: „Numesc slogan o formulă concisă sau
frapantă, uşor de repetat, polemică şi cel mai adesea anonimă, destinată să agite masele mai ales prin stilul
său decât prin elementul de autojustificare pasională sau raţională pe care o comportă; cum puterea de
incitare a sloganului depăşeşte întotdeauna sensul său explicit, termenul este mai mult sau mai puţin
peiorativ”390.

10.3.5.2. TRĂSĂTURI

Sloganul politic este chintesenţa unei doctrine politice, o formulă teoretică concentrată la maximum
şi, în acelaşi timp, element al unei tactici sau strategii de acţiune politică.
Întemeindu-se pe studiul aprofundat al psihologiei sociale, politicienii folosesc sloganul cu rolul de a
mobiliza pe toţi cei care aparţin unui grup politic, într-o împrejurare dată, fie pentru realizarea unor interese
strategice (ca formulă politică reprezentativă pentru o doctrină politică valabilă pe perioade lungi de timp),
fie pentru interese tactice (legate de valorificarea unei anume oportunităţi sau conjuncturi politice).
Între instituţiile pe care puterea politică le utilizează pentru influenţarea conduitelor prin tehnici
formale sau informale pot fi menţionate mass-media, Biserica, cele din domeniile învăţământului şi dreptului,
care au rolul de a orienta sistematic subiecţii sociali în raport cu proiectele, planurile dorite de putere.
Este interesant de semnalat faptul că sloganul reprezintă o armă politică normală, expresie utilă,
obiectivă a poziţiei oricărui grup politic; în acelaşi timp, poate fi utilizat şi ca stimulent artificial, menit a crea
derută, sau ca element component al strategiei generale a manipulării sau, după caz, a dezinformării. Din
această din urmă perspectivă, reţine atenţia că sloganul, ca formulă politică, are anumite caracteristici391:
Folosirea în perioade de interes politic maxim. Sloganul este rostit şi promovat mai ales în
perioade de criză sau de interes politic maxim (bunăoară, alegerile).
Caracterul selectiv. Mesajul politic în cauză se adresează, de regulă, unui anumit segment social
(electoral) - ţintă, care face obiectul interesului maxim din partea creatorului său şi este stabilit prin selectare
(separarea) dintr-o mulţime potenţial electorală.
Vizarea zonei instinctuale a conştiinţei. Prin tehnicile specifice de construire şi difuzare (mesaj
specific, rostirea, respectiv, scandarea în cadrul unor adunări publice, printr-o gestică adecvată, uneori pe
ritmuri melodice, repetarea la comandă etc.), sloganul vizează mai puţin elementele raţionale ale conştiinţei,
cât zona ei instinctuală, sentimentală. În asemenea contexte, mulţimea este dominată de slogan, împotrivirile
mentale devin aproape imposibile, personalitatea, capacitatea de discernământ sunt anulate, ca într-un fel de
şedinţă de hipnoză colectivă. „Un enunţ este un slogan - releva Olivier Reboul - când el produce alt efect

389
Termenul de slogan provine din lb. irlandeză, unde „sluag'g'ainn” înseamnă „chemare la luptă”. Introducerea sloganului în sfera
politicului tinde să schematizeze raporturile umane, să le reducă la demersuri mintale simpliste, care, prin repetiţie, memorizare şi
execuţie cadenţată, dau ordine unei mulţimi în cursul unei acţiuni politice.
390
Virgil Măgureanu, Puterea politică, p. 140-141.
391
Dumitru Lepădatu, op. cit., p. 171-174.
decât cel pe care îl declară…funcţia sa reală nu rezidă în sensul său, ci în impactul pe care îl produce, nu în
ceea ce vrea să zică, ci în ceea ce vrea să facă”392;
Rolul mobilizator. Creatorii şi utilizatorii sloganului au în vedere, între altele, rolul său mobilizator,
adesea incitator, care poate conduce, uneori, prin supralicitarea fanatismului, a iraţionalităţii, la efecte sociale
negative.
Crearea de adeziuni politice. Unul din scopurile sloganului este de a crea adeziuni politice, pentru
atingerea căruia se apelează, nu de puţine ori, la demagogie şi minciună.
Mistificarea realităţii politice. Sloganul încearcă să creeze aparenţa legitimităţii pentru strategia
politică a grupurilor de interes (putere şi/sau opoziţie) care îl folosesc. Multe din sloganuri au devenit, prin
tehnici manipulatorii, adevărate mituri („Deutschland űber alles”, „Mussolini a sempre ragione”, „U.R.S.S. -
bastion al păcii e”, „Ceauşescu şi poporul” etc.), stimulând instinctele şi fanatismul, deschizând cale liberă
manifestărilor iraţionale sau, după caz, violenţei brute. În aceste situaţii, folosirea sloganului nu releva doar
preocuparea puterii de a separa ţelurile sale ascunse de cele reale, dar şi criza de credibilitate a valorilor
promovate şi, în ultimă instanţă, degradarea sa iremediabilă.
*
Este de remarcat, în final, că ipostazele puterii politice alienate la care am făcut referire mai sus îşi
realizează efectele negative în raport cu societatea globală şi nu în mod separat: întotdeauna prezenţa uneia
dintre aceste forme indică prezenţa celorlalte în cadrul manifestărilor deviante ale puterii politice. Împreună,
ele oferă imaginea unei societăţi aflate în criză, în care puterea politică reprezintă opusul consensului
democratic real, reclamând schimbări de conţinut la nivelul acesteia.
Dintr-o asemenea perspectivă, considerăm că sunt relevante aprecierile profesorului Virgil
Măgureanu, conform căruia „…folosirea puterii ca scop, deturnarea ei de la rolul de instrument al
progresului colectiv, de emancipare umană şi transformarea ei într-o sursă de foloase egoiste pentru o mână
de profitori…echivalează cu declinul puterii, mergând până la prăbuşirea ei. Există şi momente când
declinul se regăseşte chiar în grandoarea puterii, când o concentrare enormă a acestei puteri în mâini
puţine face imposibilă utilizarea ei în scopuri benefice şi chiar eficienţa puterii scade ireversibil. Omenirea
se regăseşte azi în faţa unui asemenea prag, când destinul şi viitorul însuşi depind de modul de utilizare a
instrumentelor puterii”393.

10.4. MODALITĂŢI DE DEZALIENARE A PUTERII POLITICE

Puterea politică alienată este preocupată să folosească resursele de care dispune pentru a ieşi din criza
de legitimitate şi a determina schimbarea atitudinii refractare a populaţiei, respectiv, pentru a se dezaliena. În
acest sens, ea apelează la metode şi mijloace diverse394.
Recurgerea la măsuri populiste şi demagogice. Pentru a-şi reface credibilitatea, puterea politică
alienată apelează, uneori, la măsuri populiste şi demagogice (ex. acordarea de facilităţi categoriilor sociale cu
venituri mici, crearea de noi locuri de muncă şi reducerea şomajului, creşterea subvenţiilor de la stat a
salariilor şi indexărilor, favorizarea unor zone geografice prin declararea lor ca defavorizate etc.). Deşi
efectele acestor măsuri se resimt doar pe o durată scurtă asupra nivelului de trai al categoriilor sociale în
cauză, ele le pot influenţa atitudinile de sprijinire a puterii politice. Odată cu diminuarea previzibilă a
efectelor menţionate, va scădea şi legitimitatea politică întemeiată pe ele.
Lărgirea unor drepturi democratice. O altă modalitate prin care puterea politică alienată încearcă
să recâştige încrederea populară este lărgirea unor drepturi democratice, între care cea a libertăţilor de
exprimare prin intermediul mass-media. Măsurile întreprinse în acest sens vizează, de regulă, abaterea
atenţiei populaţiei de la scăderea nivelului de trai şi a calităţii vieţii.
Manipularea politică. Manipularea politică nu este numai o formă (ipostază) a puterii politice
alienate, dar şi o modalitate clasică la care aceasta recurge pentru a depăşi criza de legitimitate în care se află
la un moment dat. Prin manipulare, puterea încearcă să schimbe atitudinile, gândirea şi comportamentul
cetăţenilor în favoarea ei, folosindu-se de argumente falsificate şi de modalităţi demagogice (ex. amplificarea
nerealistă a unor indicatori economici care reflectă nivelul de trai, promisiuni, strategii pe termen scurt şi cu
392
Apud Virgil Măgureanu, Puterea politică, p. 141.
393
Idem, Declinul sau apoteoza puterii?, p. 7.
394
Ioan Jude, op. cit., p. 426-427.
efecte benefice asupra anumitor categorii ale populaţiei, în special a celor cu venituri mici, care pot fi mai
uşor manipulate). Practica dovedeşte, însă, că, mai devreme sau mai târziu, acţiunile de manipulare politică
au finalităţi contradictorii intereselor şi obiectivelor care au stat la baza lor.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

DRĂGOI, Nicolae; ZIDARU, Marian, Politologie. Note de curs, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”,
Constanţa, 2003.
GIRARDET, R., Mituri şi mitologii politice, Institutul European, Iaşi, 1997.
HASTINGS, Michel, Abordarea ştiinţei politice, Institutul European, Iaşi, 2000.
JUDE, Ioan, Paradigmele şi mecanismele puterii. Krotologia - o posibilă ştiinţă despre putere,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003.
LEPĂDATU, Dumitru, Procese şi fenomene politice – prima parte, Editura „Actami”, Bucureşti,
2000.
MĂGUREANU, Virgil, Declinul sau apoteoza puterii?, Editura „RAO”, Bucureşti, 2003.
Idem, Puterea politică, Editura Politică, Bucureşti, 1979.
MITRAN, Ion, Politologia în faţa secolului XXI, Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti,
1997.
OXFORD, Dicţionar de politică, Editura „Univers enciclopedic”, Bucureşti, 2001.
PLANO, Jack; RIGGS, Robert; ROBIN, Helenan, Dicţionar de analiză politică, Editura „Ecce
Homo”, Bucureşti, 1993.
TĂMAŞ, Sergiu, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Casa de editură şi presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1996.
VÂLSAN, Călin, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
CAPITOLUL 11

LIDERUL POLITIC.
ACŢIUNE SPECIFICĂ ŞI RESPONSABILITĂŢI
ÎN PROCESUL DOBÂNDIRII ŞI EXERCITĂRII
ÎN MOD DEMOCRATIC A PUTERII POLITICE

Prin lider politic se înţelege, de regulă, individul cu potenţialul de influenţă şi autoritate cel mai
ridicat şi, implicit, cu gradul de preferinţă şi dezirabilitate cel mai înalt din cadrul organizaţiei/comunităţii de
interese politice. Spre el tind sau cu el se identifică sau se asociază cei mai mulţi membri ai colectivităţii în
cauză, pentru că abilităţile şi calităţile sale manageriale, psihologice, morale asigură conducerea acesteia spre
performanţă, integrare şi stabilitate. Adevăratul lider îşi demonstrează autoritatea şi influenţa fără a apela la
constrângere, control excesiv, manipulare, îndoctrinare. Recunoaşterea puterii sale, de către cei pe care îi
conduce, depinde, într-o măsură mai mare sau mai mică, de unele cerinţe, trăsături şi principii asupra cărora
ne propunem să ne oprim, pe scurt, în cele ce urmează.

11.1. TRĂSĂTURI DEFINITORII ALE COMPORTAMENTULUI


ŞI PERSONALITĂŢII LIDERULUI POLITIC

Cercetările efectuate în domeniile politologiei, sociologiei politice, psihosociologiei etc. au pus în


evidenţă o serie de trăsături ale comportamentului liderului, în măsură să facă din acesta o personalitate
politică395, care să se implice plenar şi eficient în procesul dobândirii şi exercitării puterii. Între acestea
menţionăm:
Vocaţia puterii (conducătorului). Eficienţa (reuşita) activităţii oamenilor politici angrenaţi în
procesul cuceririi şi exercitării puterii depinde, în mare măsură, de existenţa unor motivaţii, scopuri şi calităţi
manageriale, psihologice, psihosociologice şi morale adecvate, dar şi de folosirea, de către ei şi/sau staff-urile
lor, a mijloacelor şi resurselor instituţionale şi politice corespunzătoare pentru a stimula şi satisface
aşteptările adepţilor şi susţinătorilor lor.
Competenţa396 politică. Cucerirea şi exercitarea puterii politice presupune astăzi, mai mult ca
oricând, un sistem coerent de cunoştinţe, deprinderi, priceperi, abilităţi şi aptitudini speciale (organizatorice
şi manageriale) pentru influenţarea şi orientarea vieţii sociale în direcţia cerută de idealurile comunitare
fundamentale. Pentru atingerea acestui scop, liderul politic trebuie să facă dovada capacităţii de a influenţa
şi conduce/comanda pe ceilalţi, să întrunească calităţile profesionistului desăvârşit, care stăpâneşte până la
nivel de detaliu ştiinţa şi arta elaborării politicii majore - megapolitica.
Dacă în perioadele anterioare, omul politic se definea mai ales prin legitimitate, societăţile moderne
sunt guvernate de politicieni profesionişti. Nivelul ridicat al pregătirii profesionale într-un domeniu, imaginea
395
Personalitatea politică este caracterizată prin capacităţi şi realizări ieşite din comun, rod al unui uriaş efort de instrucţie, de
muncă, de însuşire a valorilor autentice ale culturii universale. Ea exprimă şi influenţează, prin trăsăturile şi activitatea sa,
fizionomia politică, morală şi intelectuală a forţelor sociale pe care le reprezintă şi le conduce. Natura însăşi a politicului face ca
nici dobândirea şi păstrarea puterii statale, nici exercitarea efectivă a acesteia să nu fie posibile fără contribuţia personalităţii
politice, capabile de a organiza şi conduce acţiunea, de a sesiza şi exprima interesele anumitor categorii sociale, de a surprinde
perspectiva istorică a activităţii acestora, de a se orienta în complexitatea situaţiilor şi raporturilor de forţe, de a formula scopuri şi
de a elabora strategii şi tactici politice adecvate.
396
Competenţa - definită aici ca aptitudinea recunoscută de a îndeplini un act, o acţiune sau o activitate a cărei realizare presupune
performanţă şi eficienţă şi care se consolidează prin anumite deprinderi rezultate din exercitarea rolului deţinut - este o valoare şi
un atribut indispensabil sferei politicului şi puterii.
specialistului sau a expertului poate determina încrederea celor guvernaţi într-o mai bună şi eficientă
administrare a intereselor lor397.
Autoritatea charismatică. Charisma are un rol ce nu poate fi ignorat în viaţa şi destinul
conducătorului politic, în activitatea sa orientată spre obţinerea şi exercitarea puterii. Ea induce acceptarea
necondiţionată a acestuia, identificarea cu el, coincidenţa convingerilor adepţilor cu cele ale sale, implicarea
emoţională în misiunea grupului. Focalizarea interesului mulţimii asupra liderului generează fidelitate,
speranţă, fascinaţie. Charisma unui lider constă în: prestigiul personal aureolat de credinţa într-un ideal,
intuiţie (percepţia directă şi spontană a elementelor concrete ale realităţii politice), inspiraţie, imaginaţie,
capacitate de persuasiune, instinct de dominare, capacitate de adecvare a prezenţei scenice398.
Conform opiniei lui G. Hermet („Poporul contra democraţiei”), liderul charismatic are o serie de
particularităţi, între care: a) accede la putere în virtutea unui drept istoric şi nu a unui consens explicit; b) se
„confundă” cu un proiect pe care îl întruchipează în timp; c) se legitimează doar prin destinul său istoric399.
Gheorghe Teodorescu enumeră, în acelaşi context, charisma (ideea de graţie, har, cu aspect
providenţial) între cele mai importante elemente de structură ale personalităţii liderului politic, alături de:
competenţă (pregătire solidă într-un domeniu de activitate); şarm (farmec) personal - varianta materială a
charismei: aspect fizic, timbru vocal, stil de vorbire, vestimentaţie; capacitatea de garantare a existenţei
celor guvernaţi (axa responsabilităţii); ideile şi programul politic pe care le promovează (axa ideologică);
capacitatea de reprezentare şi identificare cu interesele colectivităţii pe care o reprezintă şi o conduce (axa
psihologică); comportamentul moral (relaţia de continuitate între ţinuta, atitudinile şi ideile pe care le
promovează)400.
Prestigiul, considerat aici drept capacitatea liderului politic de a influenţa şi determina
comportamentul maselor în direcţia dorită, conferă acestuia o mare putere, capacitate persuasivă a discursului
şi relaţiilor sale de comunicare cu societatea. Gustave Le Bon supralicita, fără îndoială, rolul prestigiului
atunci când arăta că influenţa conducătorilor politici se „bazează prea puţin pe raţionamentele lor şi foarte
mult pe prestigiul lor. Dacă prestigiul este…ştirbit, ei nu mai au nici o influenţă…Mulţimea rămâne supusă
prestigiului conducătorului…”401. Afirmaţia gânditorului francez surprinde, însă, o dimensiune a realităţii
politice ce nu poate fi ignorată.
Inteligenţa şi instrucţia. Liderii politici de succes nu trebuie să aibă doar un coeficient de inteligenţă
(IQ) ridicat şi performanţe şcolare deosebite, ci şi un coeficient ridicat de inteligenţă emoţională (IE), care
presupune autocunoaştere emoţională (conştientizarea şi stăpânirea propriilor emoţii). Conform lui Anthony
Giddens, utilizarea adecvată de către lider a limbajului emoţional are un mare efect de motivare asupra celor
pe care îi conduce, ca urmare a mai bunei înţelegeri a concepţiilor şi atitudinilor lor 402. Inteligenţa emoţională
(la D. Goleman) sau interpersonală (la Gardner) nu este ereditară, moştenită, ci se cultivă prin educaţie403.
În concepţia lui D. Misin (studiul „Inteligenţa politică şi politicomul”), inteligenţa politică a liderului
se materializează în: dovedirea competenţei necesare pentru îndeplinirea în condiţii de eficienţă a sarcinilor
asumate/încredinţate; recunoaşterea şi respectarea competenţei celorlalţi în exerciţiul actului politic;
acceptarea retragerii, la momentul oportun, din poziţia de frunte pe care o deţine pentru a lăsa locul celor mai
tineri; refuzul de a transforma poziţia de lider într-o sursă de privilegii; responsabilitatea morală pentru
faptele şi acţiunile întreprinse, faţă de cei care l-au ales, dar şi faţă de propria conştiinţă; încrederea în
valorile naţionale şi efortul în vederea afirmării lor pe plan internaţional404.
Flexibilitatea, adaptabilitatea, arta de a negocia sunt tot atâtea mijloace de a realiza o bună
comunicare cu cercurile puterii, opoziţiei politice, cu societatea civilă. Liderul trebuie să se adapteze, să se
sincronizeze cu dinamica situaţiilor politice concrete, să se manifeste ca o adevărată „personalitate

397
Gheorghe Teodorescu, op. cit., p. 89, 187.
398
Vasile Nazare, Liderul politic…, p. 76.
399
G. Hermet, Poporul contra democraţiei, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 190, 193.
400
Gheorghe Teodorescu, op. cit., p. 186-190.
401
Gustave Le Bon, Psihologia mulţimilor, Editura „Anima”, Bucureşti, 1990, p. 106-107.
402
Anthony Giddens, Sociologie, Editura „Bic All”, Bucureşti, 2001, p. 460.
403
Apud Vasile Nazare, Liderul politic…, p. 76.
404
Ibidem.
tranzacţională” prin stăpânirea „artei compromisului” şi „manevrarea oamenilor”405 în sensul atingerii
obiectivelor obţinerii şi exercitării în condiţii de eficienţă a puterii.
*
Studii sociologice şi de psihologie socială valoroase scot în evidenţă că numai realismul, raţionalitatea
politică, inteligenţa nu sunt suficiente pentru câştigarea încrederii/susţinerii adepţilor şi simpatizanţilor în
vederea exercitării puterii. Adesea, în percepţia şi opinia publică sunt mai apreciaţi liderii politici care se
remarcă prin efortul şi angajarea în rezolvarea problemelor cu care se confruntă marea masă a cetăţenilor.
Angajarea. Această trăsătură exprimă devotamentul complet pe care liderul politic trebuie să îl
manifeste faţă de îndatoririle şi atribuţiile ce îi revin, el consolidându-şi, astfel, legitimitatea şi autoritatea.
Una din condiţiile sine qua non ale reuşitei activităţii liderului implicat în obţinerea şi exercitarea puterii este
dăruirea pentru această cauză, care trebuie completată, pe bună dreptate, de conştientizarea poziţiei sale şi a
sarcinilor pe care le are de îndeplinit, simţul proporţiilor, evaluarea efectelor şi urmărilor faptelor sale.
Energia. Energia face trimitere la entuziasmul (elanul şi efortul de asumare a iniţiativei) pe care este
necesar să îl demonstreze liderul politic în realizarea scopului şi intereselor urmărite. Este de reţinut că
eficienţa energiei cu care el îşi îndeplineşte îndatoririle şi atribuţiile încredinţate depinde de loialitatea şi
integritatea manifestate.
Nu de puţine ori, entuziasmul liderului are un rol la fel de important ca şi calitatea pregătirii sau
munca susţinută pentru realizarea scopurilor politice propuse şi poate suplini un coeficient de inteligenţă mai
redus, competenţa, calităţile deficitare. În acest sens, este cu atât mai îndreptăţită remarca potrivit căreia:
„Capacitatea de a transmite altor oameni entuziasmul pentru un ţel comun este aproape o definiţie a calităţii
de lider”406.
Hotărârea exprimă dorinţa de acţiune, perseverenţa, voinţa, încrederea în victorie, concentrarea,
disciplina, şi asumarea responsabilităţii liderului în raport cu sarcinile politice asumate/încredinţate. Trebuie
reţinut că liderul politic, care are o voinţă puternică şi de lungă durată, exercită o influenţă importantă asupra
maselor şi este urmat (ascultat) de acestea pe o perioadă mai îndelungată. „Un mare geniu politic - arăta,
foarte sugestiv, Emil Cioran - trebuie să fie un dominator. Dacă ştie şi nu poate comanda, n-are nici o
valoare”407.
Integritatea. Integritatea presupune aderarea de către lider la un set de valori morale (onestitate,
corectitudine etc.) în activitatea politică pe care o desfăşoară, fără de care nu poate obţine şi/sau consolida
încrederea celor pe care îi conduce.
Loialitatea reprezintă sinceritatea abordării responsabilităţilor politice asumate/încredinţate, faţă de
superiori, faţă de sine şi faţă de subalterni. Pentru o reuşită deplină în atingerea scopurilor propuse, loialitatea
pe care liderul o pretinde subalternilor trebuie completată cu cea manifestată de acesta faţă de nivele ierarhice
inferioare.
Altruismul. Altruismul implică sacrificarea intereselor şi ambiţiilor personale şi angajarea plenară
a liderului politic în rezolvarea şi realizarea intereselor colective şi performanţei grupului/organizaţiei pe
care le reprezintă, dar şi stabilirea, în egală măsură, de relaţii interpersonale pozitive cu membrii acestora,
destinate scopului în cauză.
Încrederea în subordonaţi este acea trăsătură care conduce spre stabilirea de relaţii interpersonale
bazate pe încredere reciprocă, întrucât încrederea liderului în subordonaţii săi implică, în mod direct,
încrederea acestora în autoritatea şi personalitatea sa. Capitalul de încredere câştigat, astfel, de lider are
efecte benefice în planul iniţiativei, angajării sale în rezolvarea sarcinilor încredinţate şi convingerii cu care
le abordează.
Succesul şi performanţa lidership-ului (activitatea de conducere) politic sunt obţinute, în mod special,
de liderii care se sprijină mai mult pe subalterni, pe experienţa, participarea, capacitatea, competenţa şi
iniţiativa acestora. În acelaşi timp, liderul de succes trebuie să-şi conştientizeze subalternii de rolul său
determinant în cadrul organizaţiei şi de faptul că fără sprijinul şi competenţa sa organizaţia va eşua408.

11.2. PRINCIPII ŞI CERINŢE ALE ACTIVITĂŢII LIDERULUI POLITIC


405
Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism, Editura „All Educational”, Bucureşti, 2001, p.99.
406
D. Carnegie, S.R. Levine, M.A. Crom, Liderul poţi fi tu, Editura „Curtea Veche”, 2002, p. 197-201.
407
Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Editura „Humanitas”, Bucureşti, 1990, p. 166.
408
Ioan Jude, op. cit., p. 157.
Eficienţa activităţii de lidership depinde de respectarea/aplicarea în practică a unor principii (reguli şi
norme specifice, rezultate din experienţa pozitivă a acelor lideri şi organizaţii politice care realizează
performanţe notabile ori de câte ori le respectă) şi cerinţe menite să-i consolideze liderului puterea şi poziţia
în cadrul grupului/colectivităţii pe care o conduce. Cele mai semnificative tehnici manageriale şi mecanisme
psihosociale prin care conducătorul politic îşi exercită puterea şi influenţa sunt409:
Organizarea şi direcţionarea activităţii politice spre îndeplinirea obiectivelor colectivităţii pe
care o conduce. Practica exercitării eficiente a puterii politice face necesară cunoaşterea şi susţinerea
corespunzătoare, de către lider, a obiectivelor şi standardelor de calitate ale activităţii de conducere,
îndeplinirea funcţiilor şi responsabilităţilor specifice ce-i revin. Între acestea, organizarea şi coordonarea
activităţii unei anumite comunităţi de interese politice au un rol esenţial. În context, conducătorul trebuie să
facă dovada capacităţii de a motiva şi concentra eforturile celor pe care îi conduce (să aibă aptitudini
organizatorice), de a le supraveghea şi evalua corect şi obiectiv contribuţiile în acest sens (să manifeste, de
asemenea, calităţi psihosociale, exprimate prin inteligenţă interpersonală şi emoţională sau socială).
Demonstrarea competenţei şi abilităţii politice şi manageriale. Competenţa (capacitatea) şi
abilitatea conducătorului politic derivă din cunoaşterea şi pregătirea îndeplinirii adecvate a răspunderilor şi
responsabilităţilor rezultate din rolul/statutul său. Demonstrarea competenţei şi autorităţii, esenţiale în
activitatea de organizare şi conducere pe care o desfăşoară, depind de nivelul pregătirii sale politice, dar şi de
cel al pregătirii psihologice şi psihosociologice. Orice lider politic, cu atât mai mult cel care se pregăteşte să
exercite puterea politică, trebuie să aibă un „simţ” psihologic şi psihosociologic dezvoltat, în măsură să îi
permită să recepteze corect mesajele şi informaţiile primite, să le prelucreze şi să le valorifice în favoarea sa.
Prin pregătirea şi competenţa dovedite, liderul poate fi un model viabil pentru cei pe care îi conduce şi
le poate mări capitalul de încredere în capacitatea sa de a gestiona problemele fundamentale ale colectivităţii,
în conformitate cu orizontul lor de aşteptare. În mod obişnuit, sunt preferaţi şi acceptaţi liderii pragmatici, în
proporţie mai mare decât cei sofisticaţi, la care prevalează mai ales abordările teoretice ale realităţii politice.
Comunicarea eficientă cu subordonaţii (guvernaţii). Comunicarea este un principiu şi, totodată, o
cerinţă de mare importanţă în activitatea liderului politic. Ea are rolul de a realiza coeziunea şi legătura dintre
acesta şi membrii organizaţiei/colectivităţii pe care o conduce, de a le orienta, confirma, infirma, analiza şi
evalua activitatea pentru îndeplinirea în bune condiţiuni a scopului şi obiectivelor asumate/încredinţate (de
lider/liderului) sau, după caz, în legătură cu care se exprimă speranţe, aşteptări în direcţia realizării (de către
colectivitate/populaţie). Comunicarea/informarea bilaterală corectă, eficientă în cadrul activităţii de
exercitare a puterii politice specifică binomului lider-guvernaţi determină efecte pozitive: pe de o parte,
liderul reuşeşte să evalueze în mod realist activitatea, speranţele celor pe care îi conduce şi, pe cale de
consecinţă, să ia cele mai oportune şi eficiente decizii; pe de altă parte, se diminuează suspiciunea,
neîncrederea subordonaţilor (guvernaţilor) faţă de lider şi sporeşte autoritatea acestuia.
Nu puţine studii sociologice şi de psihologie socială au abordat şi explicat convingător rolul benefic al
comunicării asupra eficientizării raportului dintre conducători-conduşi în procesul exercitării puterii.
Comunicarea politică facilitează, astfel:
a) reacţii pozitive, care pot determina sentimente/atitudini de solidaritate prin care cei doi termeni ai
relaţiei de putere se încurajează /se ajută reciproc; reacţii de destindere prin care se încearcă diminuarea
tensiunii acumulate în timp (se utilizează, în acest sens, unele „artificii” ce intră în recuzita şi retorica politicii
- gluma, anecdota, acordul disimulat, înţelegerea şi acceptarea tacită, consensul);
b) formularea de răspunsuri prin care liderul politic oferă sugestii şi indicaţii la problemele presante
cu care se confruntă comunitatea. Exprimarea opiniilor personale, a sentimentelor şi dorinţelor liderului cu
privire la probleme politice, sociale, economice etc. de interes major pentru colectivitate, informarea
cetăţenilor, criticarea unor soluţii şi iniţiative ale adversarilor politici, asumarea responsabilităţii, într-un
cuvânt transparenţa relaţiei cu obiectul actului puterii îi întăreşte autoritatea şi poziţia. Cetăţenii îşi arată, de
multe ori, preferinţa şi susţinerea pentru liderii politici care comunică, dialoghează, se implică direct în
rezolvarea problemelor comunitare, decât faţă de cei care conduc „din umbră” şi sunt lipsiţi de transparenţă;
c) reacţii negative, ce vizează dezacordul, dezaprobarea, refuzul, tensiunea, încordarea şi, în
consecinţă, respingerea liderului de către organizaţie/populaţie sau respingerea acestora de către lider.

409
A se vedea, pe larg, ibidem, p. 149-155 şi 160-167.
Reacţiile negative rezultate în procesul comunicării au rolul de a contribui la rezolvarea unor probleme
latente care agravează tensiunea şi predispun la conflicte organizaţionale şi, în ultimă instanţă, conduc la
scăderea autorităţii şi legitimităţii liderului şi a structurii de putere din cadrul grupurilor, organizaţiilor,
comunităţilor politice.
Motivarea subordonaţilor (guvernaţilor). Un lider politic eficient trebuie să asigure condiţii
favorabile, stimulative ale motivaţiei celor conduşi de a-i recunoaşte competenţa şi autoritatea în procesul
exercitării puterii. Există diferite modalităţi prin care guvernaţii pot fi motivaţi într-o asemenea direcţie. Cele
mai semnificative sunt: atitudinea pozitivă (angajarea) şi interesul (preocuparea) manifestate cu privire la
satisfacerea nevoilor lor personale; recunoaşterea competenţei acestora în îndeplinirea unor misiuni şi
atribuţii; recompensarea succesului şi performanţelor obţinute; crearea şi întreţinerea unui climat psihosocial
favorabil şi a unei coeziuni ridicate; existenţa unor structuri şi facilităţi care să le permită ascensiunea în mod
democratic spre funcţii de conducere politică (puterea politică).
Controlul îndeplinirii de către subordonaţi (guvernaţi) a sarcinilor şi obligaţiilor ce le revin.
Una din cerinţele fundamentale ale activităţii conducătorului politic este controlul direct sau prin organisme
statale specializate a modului de îndeplinire a atribuţiilor şi obligaţiilor pe care le au subordonaţii
(guvernaţii). Prin evaluarea şi urmărirea executării unor asemenea atribuţii şi obligaţii, liderul are
posibilitatea să cunoască dacă cei pe care îi conduce conştientizează responsabilităţile ce le revin şi să
dispună, după caz, aplicarea unor măsuri corective adecvate în raport cu abordările de factură negativă
(superficialitate, incompetenţă, dezinteres etc.) manifestate de aceştia în context. Necunoaşterea modului în
care subordonaţii îşi îndeplinesc sarcinile şi obligaţiile încredinţate determină scăderea performanţelor, a
autorităţii şi legitimităţii liderului şi se răsfrânge negativ, în ultimă instanţă, asupra eficienţei activităţii
grupului/colectivităţii.
Educaţia şi instruirea. Eficienţa şi performanţa activităţii liderului de exercitare a puterii politice
presupune, în mod necondiţionat, competenţă şi profesionalism. Acestea sunt rezultatul unui proces
permanent de educaţie şi instruire atât a conducătorului, cât şi a celor pe care îi conduce.
Educaţia nu vizează numai formarea/dezvoltarea unor abilităţi, deprinderi, calităţi specifice
domeniului politic şi culturii politice, ci şi dimensiunilor civică, morală, de cultură generală ale personalităţii
umane. În acest sens, o atenţie aparte trebuie acordată formării liderului politic în spiritul valorilor toleranţei,
fair-play-ului, bunăvoinţei, bunului simţ şi respectului faţă de subalterni.
Cunoaşterea de sine. Autocunoaşterea îl determină pe liderul politic, implicat în procesul cuceririi şi
exercitării puterii, să-şi formeze o imagine corectă asupra personalităţii sale (cunoaşterea trăsăturilor acesteia,
a propriilor capacităţi şi limite etc.), care să-l determine să adopte un comportament adecvat realizării
obiectivelor propuse/încredinţate. Respectarea acestui principiu conduce la punerea în valoare a potenţialului
managerial, moral şi psihofizic al liderului, la dozarea corespunzătoare a eforturilor depuse pentru depăşirea
anumitor limite şi vulnerabilităţi, deschide calea autoperfecţionării, determină consolidarea autorităţii şi
legitimităţii puterii sale.
Modelul (exemplul) psihocomportamental personal. Modelul liderului este un principiu şi, în
acelaşi timp, un mecanism de funcţionare al oricărui grup sau organizaţie.
Puterea poate fi creată şi susţinută, în mod direct, prin comportamentul şi prin personalitatea liderului,
aflate în corespondenţă. Pe cale de consecinţă, liderul politic trebuie să fie sau să devină un model
comportamental şi moral pentru cei pe care îi conduce, întrucât tocmai acest model constituie substratul
motivaţional al recunoaşterii autorităţii şi legitimităţii sale. Reuşita angajării şi mobilizării corespunzătoare a
subalternilor (guvernaţilor), respectiv eficienţa activităţii de conducere, depinde, într-o măsură semnificativă,
de capacitatea liderului de a-şi demonstra calităţile prin modelul psihocomportamental pe care îl oferă
(angajare, iniţiativă, competenţă, fermitate, consecvenţă, asumarea riscului, integritate morală, convingerea
în ceea ce afirmă şi mai ales, în ceea ce face).
Formarea de noi lideri şi echipe de conducere. Între cerinţele fundamentale ale activităţii
conducătorului politic, figurează şi aceea a selectării şi formării de noi lideri, care să continue exercitarea
puterii, în conformitate cu ideologia şi practica politică specifice organizaţiei/grupului/colectivităţii pe care o
reprezintă (de provenienţă). Eforturile subsumate identificării, pregătirii şi promovării de indivizi compatibili
cu această cerinţă trebuie ferite de practicile dăunătoare (voluntarism, subiectivism, clientelism politic,
arbitrariu etc.) care se manifestă, din păcate, nu de puţine ori, în prezent. Când activitatea în cauză este
desfăşurată corect şi eficient ea are ca efecte nu numai dezvoltarea spiritului şi solidarităţii de grup (care
motivează subalternii în participarea responsabilă la actul deciziei politice, prin conturarea speranţei că pot
accede, astfel, la putere), dar şi întărirea autorităţii şi legitimităţii liderului aflat în exerciţiul mandatului.

11.3. STRATEGII ŞI TACTICI UTILIZATE DE LIDERUL POLITIC PENTRU DOBÂNDIREA ŞI


EXERCITAREA PUTERII

Practica social-istorică relevă că liderul politic, angrenat în procesul obţinerii şi exercitării puterii,
foloseşte o serie de strategii, tactici şi tehnici menite a conduce la îndeplinirea obiectivelor pe care şi le-a
asumat. Unele dintre acestea au valenţe pozitive, altele fac parte dintr-un „arsenal” aflat în dezacord cu
normele morale. Asupra câtorva dintre ele ne vom opri, pe scurt, în cele ce urmează410.
Recurgerea la consilieri. Recurgerea la consilieri constă în consilierea liderului politic sau a staff-
ului acestuia de către specialiştii în diferite domenii. O asemenea tactică este menită să dea consistenţă şi
eficienţă sporite actului de management politic înfăptuit de lider, cu efecte benefice asupra creşterii cotelor
sale de autoritate, legitimitate şi popularitate.
Alianţele-coaliţiile. Consolidarea puterii liderului şi a grupului/organizaţiei din care face parte se
poate realiza, între altele, prin folosirea alianţelor-coaliţiilor cu lideri şi grupuri/organizaţii care au convingeri
sau interese politice asemănătoare. Punerea de acord şi coroborarea, pe anumite paliere, a strategiilor,
tacticilor şi resurselor de care dispun, la un moment dat, grupurile/organizaţiile politice animate de interese
convergente este, de regulă, de bun augur pentru îndeplinirea obiectivelor fixate. Practica demonstrează însă
că rolul coaliţiilor, în acest context, nu trebuie absolutizat: ele pot produce şi efecte contrare, determinate de
interesele ascunse ale anumitor organizaţii/grupuri de a pătrunde în intimitatea procesului decizional al celor
concurente, sub acoperirea încheierii de alianţe formale cu acestea.
Comunicarea. Comunicarea are un rol esenţial în întărirea autorităţii şi legitimităţii liderului la
nivelul organizaţiei politice care este angrenată în procesul dobândirii/exercitării puterii. Liderul cu abilităţi
relaţionale şi de comunicare are şanse superioare să-şi mărească influenţa, atât asupra organizaţiei/grupului,
ca întreg, cât şi asupra fiecăruia din membrii acestora, să le menţină sub control, să prevadă şi să anihileze
acţiunile ce pot să-i submineze autoritatea. Comunicarea favorizează relaţionarea liderului cu subordonaţii
(prin înlesnirea cunoaşterii reciproce) în acţiunea de coroborare a eforturilor pentru atingerea obiectivelor
politice de interes comun.
Manipularea. Manipularea, respectiv tactica de care cel care manipulează se foloseşte pentru a
determina un actor social (persoană, grup, colectivitate) să gândească şi să acţioneze în funcţie de interesele
sale, apelând la tehnici de persuasiune ce induc, în mod fals, impresia libertăţii de decizie a respectivului
actor social, este din ce în ce mai prezentă astăzi în procesul obţinerii şi exercitării puterii politice. Nu de
puţine ori, liderul politic utilizează instrumente specifice manipulării (minciuna, demagogia, optimismul
triumfalist afişat, argumentul falsificat etc.) pentru convingerea membrilor grupului din care provine sau ai
altor colectivităţi, animate de interese comune sau apropiate, cu privire la justeţea şi eficienţa activităţii de
organizare şi conducere pe care el o desfăşoară.
Compromisul. Ca tactică utilizată mai ales în rezolvarea stărilor conflictuale, ce au o anvergură
ridicată şi un impact complex, compromisul politic este caracterizat prin cedarea temporară de către
majoritate în raport cu minoritatea. Realizarea compromisului presupune conştientizarea reciprocă, de către
majoritate şi minoritate, a intereselor lor politice prezente şi de perspectivă şi căutarea unor soluţii care să
conducă spre convergenţa acestor interese, satisfacerea, pe cât posibil, a intenţiilor nedeclarate, evitarea
viitoarelor conflicte şi asigurarea stabilităţii/echilibrului de forţe în cadrul unor structuri sau zone geografice
de influenţă.
Având în vedere rolul foarte important pe care liderul politic îl are în acţiunile de obţinere, menţinere
sau exercitare a puterii de către grupul/organizaţia din care provine şi ale cărei interese le promovează, se
impune ca el să stăpânească perfect tactica compromisului. Este relevant, astfel, că deşi, pentru moment,
compromisul determină scăderea autorităţii şi puterii părţilor care intră în relaţie (majoritatea şi minoritatea),
o asemenea tactică va contribui, în timp, la refacerea sau chiar la creşterea credibilităţii lor şi a liderilor
acestora.

410
Ibidem, p. 123-127.
Utilitatea şi eficienţa compromisului, devenit o modalitate curentă de rezolvare a numeroase probleme
politice contemporane, sunt determinate de abilităţile celor care negociază şi impun condiţii şi soluţii
favorabile acceptării sale.
Încrederea. Crearea unui capital consistent de credibilitate (încredere) în rândul
subordonaţilor/guvernaţilor este, de asemenea, o problemă de importanţă majoră cu care se confruntă liderul
politic preocupat de obţinerea/exercitarea puterii. Câştigarea şi menţinerea încrederii este un proces complex,
care presupune competenţă, cunoaştere, realism etc.. Ea limitează sentimentul de incertitudine al colectivităţii
pe care o conduce liderul şi, pe cale de consecinţă, măreşte autoritatea şi legitimitatea acestuia.
Entuziasmul. Din „arsenalul” şi „recuzita” de tactici şi tehnici politice utilizate în scopul mai sus
menţionat nu poate lipsi entuziasmul. Acesta reflectă optimismul şi încrederea liderului politic în viabilitatea
şi eficienţa acţiunilor specifice de organizare şi conducere pe care le desfăşoară, uneori chiar în dezacord cu
realitatea şi posibilităţile oferite, şi este menit să alimenteze/stimuleze încrederea comunităţii în persoana sa.
Când un asemenea comportament depăşeşte anumite limite ale raţionalităţii, liderul şi puterea pot cădea în
derizoriu şi desuetudine.
Temporizarea. Tactica temporizării presupune amânarea (dar nu şi renunţarea definitivă) realizării
proiectului politic iniţial sau chiar schimbări de ordin decizional şi strategic, ca urmare a anticipării
insuccesului şi scăderii credibilităţii liderului şi puterii. Recurgerea la temporizare este determinată de lipsa,
la un moment dat, a resurselor organizaţionale necesare (materiale, umane etc.) sau de presiuni externe şi
vizează refacerea acestor resurse pentru îndeplinirea obiectivelor asumate.
Tactica „cacialmalei”/bluffing-ului. O asemenea tactică presupune adoptarea de către liderul politic
a unui comportament apropiat celui al jucătorului de pocker, luîndu-se în calcul analogia existentă uneori
între „etica” jocului în cauză şi etica politică. Este relevant de reţinut, în context, că imperativul îndeplinirii
obiectivelor asumate, cere liderului politic, ca oricărui „jucător”, pe lângă pregătire, experienţă etc. -
îndrăzneală, fler, risc asumat, disimularea atitudinilor, determinându-l, uneori, să apeleze la modalităţi
„neortodoxe” de acţiune şi relaţionare (şantaj, trişare etc.). Fără îndoială că, în final, un asemenea
comportament va conduce la „cacialma”, care are efecte negative, la nivel individual şi comunitar.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

ARON, Raymond, Democraţie şi totalitarism, Editura „All Educational”, Bucureşti, 2001.


CARNEGIE, D.; LEVINE, S.R.; CROM, M.A., Liderul poţi fi tu, Editura „Curtea Veche”, 2002.
CIORAN, Emil, Schimbarea la faţă a României, Editura „Humanitas”, Bucureşti, 1990.
GIDDENS, Anthony, Sociologie, Editura „Bic All”, Bucureşti, 2001.
HERMET, G., Poporul contra democraţiei, Institutul European, Iaşi, 1998.
JUDE, Ioan, Paradigmele şi mecanismele puterii. Kratologia - o posibilă ştiinţă despre putere,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003.
LE BON, Gustave, Psihologia mulţimilor, Editura „Anima”, Bucureşti, 1990.
MORRIS, D., Noul principe. Machiavelli în secolul XXI-lea, Editura „Ziua”, Bucureşti.
NAZARE, Vasile, Liderul politic. Note de personalitate şi tipologie, în „Sfera politicii”, Bucureşti,
anul XII, 2004, nr. 110-111.
SÎNTION, F.; PAPARI, A., Psihologie managerială, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa,
2000.
TEODORESCU, Gheorghe, Putere, autoritate şi comunicare politică, Editura „Nemira”, Bucureşti,
2000.
BIBLIOGRAFIE

ANDREI, Petre, Opere sociologice, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1973.


Idem, Sociologie generală, Ediţia a IV-a, Editura „Polirom”, Fundaţia Academică Petre Andrei, Iaşi,
1999.
*** Antologie filozofică. Filozofia antică, vol. 1, Editura „Minerva”, Bucureşti, 1975.
ANTONIADE, C., Machiavelli. Omul. Timpurile. Opera, Editura „Cultura naţională”, Bucureşti,
f.a..
ARON, Raymond, Democraţie şi totalitarism, Editura „All Educational”, Bucureşti, 2001.
BALANDIER, Georges, Antropologie politică, Editura „Amarcord”, Timişoara şi Open Society
Institute - Budapest, 1998.
BAUDOUIN, Jean, Introducere în sociologia politică, Editura „Amarcord”, Timişoara, 1999.
BORDEIU, Puiu Dumitru, Partide politice şi grupuri de presiune, Editura Fundaţiei „Andrei
Şaguna”, Constanţa, 2005.
BURDEAU, Georges, Traité de science politique, Deuxieme edition, tome I, Le pouvoir, Paris, R.
Pichon et R. Durand-Auzias, 1966.
CARNEGIE, D.; LEVINE, S.R.; CROM, M.A., Liderul poţi fi tu, Editura „Curtea Veche”, 2002.
CARPINSCHI, Anton, Deschidere şi sens în gândirea politică, Institutul European, Iaşi, 1995.
Idem, Inovaţia socială şi puterea politică - fundamente pentru o paradigmă anti-utopică, studiu
introductiv la lucrarea lui Jean-William Lapierre, Viaţă fără stat? Eseu asupra puterii politice şi inovaţiei
sociale, Institutul European, Iaşi, 1997.
Idem, Paradigma complexităţii şi sistemul acţiunii concrete, în Adrian Paul Iliescu (coord.),
Mentalităţi şi instituţii. Carenţe de mentalitate şi înapoiere instituţională în România modernă, Editura
„Ars Docendi”, Bucureşti, 2002.
Idem, Sistemul politic şi modelarea complexităţii, studiu introductiv la lucrarea lui Puiu Dumitru
Bordeiu, Partide politice şi grupuri de presiune, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 2005.
Idem, Spre o paradigmă a inovaţiei sociale şi puterii politice, în „Cultură şi civilizaţie românească”
(Revista I.N.S.C.R.), nr. 1/decembrie 1996.
CARPINSCHI, Anton; BOCANCEA, Cristian, Ştiinţa politicului, Tratat, vol. I, Editura Universităţii
„Al. I. Cuza”, Iaşi, 1998.
CHAZEL, François, Puterea, în Raymond Boudon (coord.), Tratat de sociologie, Editura
„Humanitas”, Bucureşti, 1997.
CHEŢAN, Octavian; SOMMER, Radu (coordonatori), Dicţionar de filozofie, Editura Politică,
Bucureşti, 1978.
CIORAN, Emil, Schimbarea la faţă a României, Editura „Humanitas”, Bucureşti, 1990.
COLAS, Dominique, Sociologie politică, Editura „Univers”, Bucureşti, 2004.
DE AGOSTINI, Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, Editura „All Educational”, Bucureşti,
2004, (traducere, din limba italiană, după lucrarea cu aceeaşi denumire, întocmită sub egida Istituto
Geografico De Agostini S.p.A., Novara, Italia, 1996).
Idem, Enciclopedie de istorie universală, Editura „All Educational”, Bucureşti, 2003 (traducere, din
limba italiană, după lucrarea cu aceeaşi denumire, întocmită sub egida Istituto Geografico De Agostini
S.p.A., Novara, Italia, 1993, 1995, 1999).
DOGAN, Mattei, Sociologie politică. Opere alese, Editura „Alternative”, Bucureşti, 1999.
DOWDING, Keith, Puterea, Editura „Du Style”, Bucureşti, 1998.
DRĂGOI, Nicolae; ZIDARU, Marian, Politologie. Note de curs, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”,
Constanţa, 2003.
DUVERGER, Maurice, Sociologie de la politique, Paris, P.U.F., 1963.
ENGELS, Friedrich, Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, în Marx, Engels, Opere,
vol. 21, Editura Politică, Bucureşti, 1965.
FREUND, Julien, L'Essence du politique, Paris, Éditions Sirey, 1965.
GIDDENS, Anthony, Sociologie, Editura „Bic All”, Bucureşti, 2001.
GIRARDET, R., Mituri şi mitologii politice, Institutul European, Iaşi, 1997.
GOODIN, Robert E.; KLINGEMANN, Hans-Dieter (coordonatori), Manual de ştiinţă politică,
Editura „Polirom”, Iaşi, 2005.
GORUN, Adrian, Teorie politică. Concepte fundamentale şi fenomene politice (vol. I - Putere,
legitimitate, stat), Presa Universitară Clujeană, f.a..
HASTINGS, Michel, Abordarea ştiinţei politice, Institutul European, Iaşi, 2000.
HERMET, G., Poporul contra democraţiei, Institutul European, Iaşi, 1998.
ILIESCU, Adrian Paul; SOCACIU, Emanuel Mihail, Fundamentele gândirii politice moderne,
Editura „Polirom”, Iaşi, 1999.
JOUVENEL, Bertrand, Progresul în om. Contribuţii la o critică a civilizaţiei puterii, Editura
Politică, Bucureşti, 1983.
JUDE, Ioan, Paradigmele şi mecanismele puterii. Kratologia - o posibilă ştiinţă despre putere,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003.
KERTZER, David, Ritual, politică şi putere, Editura „Univers”, Bucureşti, 2002.
LAPIERRE, Jean-William, Essai sur le fondament du pouvoir politique, Publications des Annales
de la Faculté des lettres, Ėditions „Ophrys”, Aix-en-Provence, 1968.
Idem, Viaţa fără stat? Eseu asupra puterii politice şi inovaţiei sociale, Institutul European, Iaşi,
1997.
LAROUSSE, Dicţionar de sociologie, Editura „Univers enciclopedic”, Bucureşti, 1996.
LE BON, Gustave, Psihologia mulţimilor, Editura „Anima”, Bucureşti, 1990.
LEE, Blaine, Principiul puterii: impune-te cu onoare, Editura „Alfa”, Bucureşti, 2001.
LEPĂDATU, Dumitru, Procese şi fenomene politice – prima parte, Editura „Actami”, Bucureşti,
2000.
MĂGUREANU, Virgil, Declinul sau apoteoza puterii?, Editura „RAO”, Bucureşti, 2003.
Idem, Puterea politică, Editura Politică, Bucureşti, 1979.
Idem, Puterea politică şi sistemul social, Editura Politică, Bucureşti, 1985.
Idem, Studii de sociologie politică, Editura „Albatros”, Bucureşti, 1997.
MIHĂILESCU, Ioan, Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Editura
Universităţii din Bucureşti, 2000.
MILLER, David (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Editura „Humanitas”,
Bucureşti, 2000.
MIROIU, Mihaela; MIROIU, Adrian, Ghid de idei politice, Editura „Pan-Terra”, Bucureşti, 1991.
MITRAN, Ion, Politologia în faţa secolului XXI, Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti,
1997.
MONTESQUIEU, Despre spiritul legilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.
MORRIS, D., Noul principe. Machiavelli în secolul XXI-lea, Editura „Ziua”, Bucureşti.
NAZARE, Vasile, Liderul politic. Note de personalitate şi tipologie, în „Sfera politicii”, Bucureşti,
anul XII, 2004, nr. 110-111.
Idem, Politologie, Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Constanţa, 2002.
NEDELCU, Mioara, Pluralismul reprezentării. Partide politice şi grupuri de presiune, Editura
„Edict”, Iaşi, 2003.
OXFORD, Dicţionar de politică, Editura „Univers enciclopedic”, Bucureşti, 2001.
PALMOWSKI, Jan, Dicţionar Oxford de istorie universală contemporană. De la 1900 până azi,
vol. 1-2, Editura „Bic All”, Bucureşti, 2005.
PÂRVULESCU, Cristian, Politici şi instituţii politice, Editura „Trei”, Bucureşti, 2000.
PETCU, Costel, Universitatea din Craiova, Colegiul universitar Drobeta - Turnu Severin, Elemente
de politologie - note de curs, Drobeta - Turnu Severin, 1993.
PETRESCU, Nicolae, Thomas Hobbes. Viaţa şi opera, Societatea românească de filosofie,
Bucureşti, 1939.
PLANO, Jack; RIGGS, Robert; ROBIN, Helenan, Dicţionar de analiză politică, Editura „Ecce
Homo”, Bucureşti, 1993.
ROMANATO, Gianpaolo; LOMBARDO, Mario; CULIANU, Ioan Petru, Religie şi putere, Editura
„Nemira”, Bucureşti, 1996.
ROUSSEAU, Jean Jacques, Despre contractul social sau principiile dreptului politic, Editura
„Mondero”, Bucureşti, 2000.
SARTORI, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, Editura „Polirom”, Iaşi, 1999.
SIMON, Herbert A., Administration et processus de décision, Edition „Economica”, Paris, 1983.
SIMION, Mihail, Ştiinţa politică, Ediţia a II-a, Editura „Universitaria”, Craiova, 2003.
SÎNTION, F.; PAPARI, A., Psihologie managerială, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa,
2000.
SMITH, Hedrick, Jocul puterii, Editura „All”, Bucureşti, 1998.
STĂNCIUGELU, Ştefan, Introducere la ediţia românească a lucrării Puterea (autor Keith
DOWDING), Editura „Du Style”, Bucureşti, 1998.
TĂMAŞ, Sergiu, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Casa de editură şi presă „ŞANSA” S.R.L., Bucureşti, 1996.
TEODORESCU, Gheorghe, Putere, autoritate şi comunicare politică, Editura „Nemira”, Bucureşti,
2000.
TOFFLER, Alvin, Puterea în mişcare, Editura „Antet”, 1995.
TOMPEA, D., Etică, Morală şi Putere, Editura „Polirom”, Iaşi, 2000.
TRĂSNEA, Ovidiu, Curente şi tendinţe în politologia contemporană, Editura Politică, Bucureşti,
1972.
Idem, Filosofia politică. Momente şi semnificaţii, Editura Politică, Bucureşti, 1986.
Idem, Ştiinţa politică. Studiu istorico-epistemologic, Editura Politică, Bucureşti, 1970.
TRĂSNEA, Ovidiu; KALLÓS, Nicolae (coordonatori), Mică enciclopedie de politologie, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
VÂLSAN, Călin, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
VOICU, Ileana, Ştiinţa politicii, Universitatea Tehnică Cluj-Napoca, Cluj-Napoca, 1992.
VOICULESCU, Marin, Politologie, Editura „Victor”, Bucureşti, 1998.
Idem, Tratat de politologie, Editura Universitară, Bucureşti, 2002.
WEBER, Max, Politica - o vocaţie şi o profesie, Editura „Anima”, Bucureşti, 1992.
ZAMFIR, Cătălin; VLĂSCEANU, Lazăr (coordonatori), Dicţionar de sociologie, Editura „Babel”,
Bucureşti, 1998.
ZĂPÂRŢAN, Liviu Petru, Repere în ştiinţa politică, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1992.