Logica propozitiilor compuse

O propozitie se numeste compusa

deoarece in general este alcatuita din
mai multe propozitii simple. La rigoare
o propozitie compusa este alcatuita
din:

a. Variabilele propozitionale -adica

propozitiile simple. Notatie: p, q, r, z.

b. Constante logice propozitionale

(operatori logici propozitionali) - adica
acele operatii logice prin intermediul
carora variabilele propozitionale
interrelationeaza.
Acestea sunt:
- Negatie „~”
- Conjunctia „”
- Disjunctia: neexclusiva „v”
-Exclusiva „W”
- Implicatia „ → ”
- Echivalenta „”
Notatie:
Adevar = 1
Fals = 0
Incert = ?

a. Negatie- o negatie a unei propozitii P

este falsa, atunci cand propozitia P
este adevarata si este adevarata atunci
cand P este fals.
p ~p
 1 0
0 1

b. Conjunctia : o conjunctie este

adevarata atunci cand ambele
propozitii sunt adevarate, in caz
contrar este falsa. Expresii: si, iar,
totusi ca.
p q pq
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 0

c. Disjunctia : neexclusiva  „v” o

disjunctie neexclusiva este falsa
atunci cand ambele propozitii sunt
false, in restul celorlalte cazuri este
adevarata. Expresii: sau, ori, fie.
p q pq
1 1 1
1 0 1
0 1 1
0 0 0

c1.Disjunctia exclusiva: „w” – o

disjunctie este adevarata atunci cand
ambele propozitii nu au aceeasi
valoare de adevar. Expresii: sau-sau,
fie-fie, ori-ori.

d. Implicatii „→” o implicatie este falsa

numai atunci cand antecedentul este
adevarat, iar consecventul fals; in
restul celorlalte variante este adevarat.
Expresii: daca...atunci
p q pq
1 1 1
1 0 0
0 1 1
0 0 1
e. Echivalenta „ ≡ ” - o echivalenta
este adevarata numai atunci cand
ambele p q pwq propozitii
au 1 1 0 aceeasi
valoare 1 0 1 de
adevar. 0 1 1 Expresii:
daca si 0 0 0 numai
daca
.....atunci.

p q pq
1 1 1
1 0 0
0 1 0
0 0 1
 RATIONAMENTE
In ( intelesul ) acceptiunea logicii
contemporane, rationamentul este
sinonim ca sens si continut cu inferenta
(lat. Infera = a spune ceva despre ceva
punandu-i o valoare).
Rationamentul este operatia logica prin
intermediul caruia o propozitie
denumita concluzie este derivata din
alte propozitii denumite premise.

Pentru ca o suma de propozitii sa

devina rationament trebuie intrunite
urmatoarele criterii:

 Unele propozitii sunt date ca fiind

adevarate sau false.
 Din premise rezulta o propozitie
noua numita concluzie.
 Premisele trebuie sa constituie un
temei si necesar si suficient pentru
concluzie.
 Concluzia trebuie sa fie o consecinta
necesara sau suficienta pentru
presima.
 Tipuri de rationament

Dupa directia inferentei intre general si

particular avem:
a. Inferente deductive - sunt acelea
in care gradul de generalitate al
concluziei este asemanator cu cel al
premiselor.
b. Inferente indictive acelea in care
gradul de generalitate al concluziei
este mult mai indicat decat cel al
premiselor.
Dupa numarul premiselor din care se
obtine concluzia, avem:
a. Inferente imediate cu o singura
premisa si o singura concluzie.
b. Inferente mediate care au cel
putin doua premise.

In functie de corectitudinea logica

avem:
a. Inferente deductive valide adica
acelea care sunt explicate din premise
adevarate se ajunge la o concluzie
falsa.
b. Inferente deductive nevalide –
atunci cand din premise adevarate se
ajunge la o concluzie falsa.

Dupa numarul cazurilor examinate

avem:
a. Inferente inductive complete
atunci cand toate variantele posibile
sunt epuizate.
b. Inferente inductive incomplete
atunci cand nu sunt epuizate.

In functie de gradul de probabilitate de

adevar al concluziei inferentele
inductive pot fi:
a. Tari – atunci cand cand gradul de
probabilitate al adevarului este ridicat.
 b. Slabe- atunci cand gradul de
probabilitate este scazut.

Inferente imediate cu propozitii

categorice

Dupa cum bine se stie exista doua

tipuri de inferente:
-mediate ( cu cel putin doua
premise)
-imediate ( cu o singura premisa).

Inferente imediate cu propozitii

categorice reprezinta singurele forme
de inferente valide. Acest tip de
inferenta este guvernat de 3 probleme
majore:
 legea distribuirii termenilor
 conversiune
 obversiune.

Legea distribuirii termenilor – orice

termen care apare ca fiind distribuit si
in premisa din care provine.
-Termeni distribuiti – este acel
termen care apare ca fiind considerat in
intreaga sa extensiune.
 -Termeni nedistribuiti – acel termen
care apare ca fiind distrubuit partial
doar in extensiunea sa.

Tabelul distribuirii termenilor

S P
A + -
E + +
I - -
O - +
Subiectul logic apare ca fiind
distribuit in universale ( A si E ) si
nedistribuit in particulare ( I si O ).
Predicatul logic apare ca fiind
distribuit in negative ( E si O ) si
nedistribuit in afirmare ( A si
I ).
Conversiunea – este operatia logica
prin care in trecerea de la premisa la
concluzie se schimba locul termenilor.
Atfel se pleaca de la forma: S – P → P –
S.
Forme de conversiune:
 SaP → PiS ( conversiune prin
accident)
 SeP → PeS ( conversiune simpla)
 SiP → PiS (conversiune simpla)
 SoP – nu suporta conversiune.
Obversiunea  – este operatia logica
prin care in trecerea de la premisa la
concluzie se schimba calitatea
propozitiei categorice si totodata se
neaga predicatul logic. Astfel se
pleaca de la forma: S – P → S –
P- (obversiune).
Forme de obversiune:
 SaP → SeP- SiP → SoP-
 SeP → SaP- SoP → SiP-
Principii logice fundamentale

Chiar daca nu au fost formulate cu

statut de principii acestea se regasesc
pentru prima data sub forma unor
reguli in scrierile lui Parmenides.

 Principiul identitatii care afirma

ca un lucru ori un obiect al gandirii
este identic numai cu sine insusi in
acelasi timp si sub acelasi raport.
FORMULA - A=id A (A este identic cu
A).
Incalcarea acestui principiu conduce
la eroare numita echivocatie prin
care se pleaca de la premise
 adevarate dar se ajunge la concluzii
false.
 Principiul noncontradictiei care
afirma ca nu se poate ca un obiect
sa fie sau sa nu fie in acelasi rimp
sau sub acelasi raport. FORMULA ̴(A
ʌ ̴ A). Nu se poate A si non A.
 Principiul tertului exclus
( Tertium non darum ) care afirma ca
o propozitie este sau acceptata sau
respinsa de un sistem coerent de
propozitii, o a III-a posobilitate fiind
exclusa. Incalcarea acestui principiu
conduce la o lipsa de consistenta a
argumentarii. Acest principiu poat fi
foarte usor confundat cu principiul
bivalentei care afirma ca o
propozitie este sau adevarata sau
falsa, o a III-a posibilitate fiind
exclusa.

 Principiul ratiunii suficiente.

Daca primele 3 principii au fost
inaugurate de Aristotel cel de-al
patrulea este opera lui Leibiniz, fiind
creat pentru a justifica intregul sau
sistem filozofic. Pentru ca un obiect,
un lucru care nu este palpabil, sa
existe trebuie ca existenta sa fie
justificata de un temei si necesar si
suficient.
In acest context exista cele 4 tipuri de
temei:
 a. Nici necesar si nici suficient.
b. Necesar dar nu suficiennt.
c. Suficient sar nu si necesar.
d. Necesar si suficient.

Exemple:
Daca ninge atunci partia va fi buna
pentru schi.
Fiindca trebuie sa citesc si sa rezolv
problemele la matematica inseamna ca
am mult de lucru.

TERMENII
 Caracterizare generala.
Cunosterea umana are o dubla
orientare:
Externa (atunci cand se apleaca asupra
realitatii inconjuratoare) sau interna
(atunci cand devine reflexiva). In urma
acestor procese, cunoasterea
dobandeste caracteristicile obiectelor
de cunoscut.
Totalitatea acestor caracteristici legate
de un obiect ori altul poarta denumirea
de notiune. Mai departe notiunile
trebuie exprimate in grai articulat
purtand denumirea expresie lingvistica.
Expresia lingvistica se aplica notiunii si
implicit unei multimi de obiecte.

Termenul este un cuvant sau un grup

de cuvinte prin care se exprima o
notiune; adica intelesul acelui termen
care se aplica unuia sau mai multor
obiecte.
Structura unui termen:
a. Componenta lingvistica adica
cuvantul sau grupul de cuvinte.
b. Componenta cognitiva ->
notiunea.
c. Componenta ontologica ->
multimea de obiecte.
Clasificarea termenilor:
Orice termen poate fi caracterizat atat
din punct de vedere intensional
(calitativ) cat si extensional
(cantitativ).
Intensiunea reprezinta suma
insusirilor comune obiectelor sau
claselor de obiecte care alcatuiesc
extensiunea notiunii in cauza.
Extensiunea reprezinta totalitatea
obiectelor asupra carora se poate
aplica notiunea in cauza si ale caror
caracteristici sunt cuprinse de
intensiunea notiunii.

Din punct de vedere intensional avem:

a. Termeni absoluti sau termeni
relativi. Un termen este considerat
absolut daca se aplica obiectelor a
caror extensiune este considerata a fi
izolata. Un termen este relativ daca
exprima o relatie intre doua sau mai
multe obiecte.
b. Termen abstract sau termen
concret. Un termen este considerat
abstract daca desemneaza insusiri
considerate a fi independente de
obiectele carora li s-ar aplica. Un
termen este concret daca exprima
isusiri caracteristice anumitor obiecte.
c. Termen pozitiv si termen negativ.
Un termen este considerat pozitiv in
masura in care desemneaza prezenta
anumitor insusiri. Un termen este
considerat negativ in masura in care
desemneaza absenta anumitor insusiri
unor caracteristici care ar fi trebuit sa
existe.
d. Termeni simpli sau compusi. Un
termen este considerat simplu daca
exprima o notiune primara. Un termen
este considerat compus daca exprima o
notiune derivata din cea primara.
Exemplu: autoturism de teren sau
autoturism de F1.
Din punct de vedere extensional avem:
a. Un termen este vid daca
extensiunea sa nu constine nici un
obiect si un termen este nevid faca
extensiunea sa contine cel putin un
obiect.
b. Termeni singulari sau termeni
generali. Un termen este singular daca
apare ca fiind predicabil (face referire
la un singur obiect). Un termen este
general daca contine cel putin doua
obiecte.
c. Termeni colectivi sau termeni
distributivi. Un termen este colectiv
numai daca obiectele extensiunii sale
sunt colectii de obiecte, iar
proprietatile unei colectii nu revin
fiecarui membru al acestuia. Un termen
este distributiv daca proprietatile
colectiei revin fiecarui membru al
acestuia.
d. Termeni vagi sau precisi. Un
termen este vag numai daca nu se
poate decide cu certitudine pentru
orice obiect cu ca apartine sau nu
extensiunii sale. Un termen este precis
cand se poate realiza acest lucru.

Raporturi logice intre termeni

Relatiile dintre termeni se desfasoara

sub criteriul extensional. Exista doua
tipuri de raporturi logice: de
concordanta si de opozitie.
2 termeni a si b se afla in raport de
concordanta daca extensiunile lor au in
comun cel putin un obiect. 2 termeni a
si b se afla in raport de opozitie daca
extensiunile lor nu au in comun nici un
obiect.
a. Concordanta
1. Raportul de identitate: 2
termeni a si b se afla in raport de
identitate daca extensiunile lor contin
aceleasi obiecte sau clase de obiecte.

2. Raport de ordonare: 2 termeni

a si b se afla in raport de ordonare daca
extensiunea unuia o cuprinde si pe a
celuilalt simultan continand obiectele
specifice doar siesi.

3. Raport de incrucisare: 2
termeni a si b se afla in raport de
incrucisare daca extensiunile lor contin
obiecte si clase de obiecte in comun si
simultan fiecare contine obiectele
proprii.

b. Opozitia
1. Raport de contrarietate: 2
termeni a si b se afla in raport de
contrarietate daca oricare ar fi obiectul
acesta nu poate apartine simultan
extensiunilor amandurora existand
posibilitatea de a nu apartine niciunia
(este obligatorie existenta unui univers
de discurs).

2. Raport de contradictie: 2
termeni a si b se afla in raport de
contradictie daca oricare ar fi obiectul
acesta nu apartine dar nici nu lipseste
simultan extensiunilor amandurora.
 ARGUMENTAREA SI
STRUCTURA SA
Datorita influentei anglo-saxone,
argumentarea se confrunta cu
obiectul sau, adica cu rationamentul.
Rationamentul  reprezinta operatia
logica prin intermediul caruia in baza
anumitor proporzitii denumite
premise este intemeiata o alta
propozitie denumita concluzie.
 Termenul de argumentare  poate fi
inteles in mai multe feluri printre
care:
Pe de-o parte ca argumentare
obiectiva sub forma demostratiei, iar
pe de alta parte ca forma a
persuasiunii.
In domeniul stiintific avem de-a face
tot cu cele 2 forme amintite mai sus
dar interpretate intr-o maniera
diferita: cazuistic sau spontan.
Argumentarea  inteleasa ca relatie
intre doua persoane dintre care una
argumenteaza = locutor , iar cealalata
asculta = interlocutor.
Structura argumentarii :
1.Teza (concluzia) adica acea
propozitie care poate fi acceptata sau
respinsa in baza judecarii temeiurilor
sale.
2.Temeiurile sau premisele –
acele propozitii care fundamenteaza
teza.
3. Tehnicile de argumentare
adica operatiile folosite pentru a
intemeia o teza.
4.Finalitatea argumentarii adica
masura in care auditotiul a fost
convins de argumentarea propriu-zisa.
  Intr-o argumentare exista 2 tipuri
de indicatori:
 a. De premise (deoarece, pentru
ca, fiindca etc.)
b. De concluzie ( in concluzie,
prin urmare, in consecinta).

DEFINITIA
Caracterizare generala

Definitia este operatia logica prin

intermediul careia se precizeaza
insusirile caracteristice unui obiect in
scopul de a-l diferentia de restul
celorlalte obiecte.
 Structura definitiei:
a.Definitul sau „definiendum ” este
acea parte a definitiei despre care se
vorbeste sau care este definita.
b.Definitorul sau „definiens ” este
acea parte a definitie care vorbeste
sau defineste definitul.
c.Relatia de definire notata „=df” -
exprimata prin sintagma „este,
inseamna, desemneaza” se defineste
prin notatia A=df B, unde A- definitul,
df- relatia de definire, B- definitor.
Corectitudinea in definire
Corectitudinea definitiei depinde de
resprectarea urmatoarelor reguli:
1.Regula adaptarii definitorului la
definit – adica definitorul trebuie sa
corespunda definitului si numai lui (sa
exprime numai insusirile sale
esentiale).
 In cazul nerespectarii acestei reguli
apar urmatoarele erori:
a.Definitia este prea larga –
adica definitorul exprima mult mai
multe insusiri decat cele
caracteristice definitului.
b.Definitia este prea ingusta –
definitorul exprima prea putine
insusiri caracteristice astfel ca
definitul nu poate fi considerat
distinct.
  2.Regula necircularitatii – adica
definitorul nu are voie sa se sprijine
neconditionat pe definit (adica sa-l
contina pe acesta).
3.Regula afirmarii – adica
definitorul trebuie sa spuna ce este
acesta (nu are voie sa contina
negatii).
4.Regula claritatii si a preciziei –
adica definitorul nu trebuie sa contina
un limbaj prolix, metaforic sau obscur.
5.Regula consistentei – care afirma
ca informatiile oferite de definitor nu
trebuie sa intre in raport de
contradictie cu alte definitii care
vizeaza acelasi domeniu.
Tipuri de definitie
  In functie de valoarea
gnoseologica  (gr. gnosys= adevar;
logos = stiinta).
a.Definitii stiintifice – adica
acele definitii care au o valoare
intrinseca evidentiind insusiri
esentiale.
b.Definitii nestiintifice – care au
o valoare extrinseca evidentiind
insusiri accidentale.
 
 Dupa modalitatea de exprimare
a.Definitii explicite – prin care
se indica in mod direct intelesul
notiunii.
b.Definitii implicite – prin care
se indica indirect intelesul notiunii
( prin apelul la relatiile pe care
notiunea resprectiva le are ca sens cu
altele).
 
 Dupa obiectul definitiei
a. Definitii reale – adica obiectul
notiunii in cauza este chiar o notiune
(facandu-se referire la insusirile
acestea sau la relatia ei).
b. Definitii nominale al caror
obiect il reprezinta un nume al unui
termen (adica o expresie lingvistica).
Definitiile nominale se subipart in:
 1. Lexicale sau explicative – prin
care se precizeaza toate intelesurile
pe care le poate avea un termen intr-o
limba.
2. Stipulative – care confera un
inteles nou unui termen, deja utilizat
intr-o limba sau introduc cuvinte noi
pentru a desemna noi situatii.
 Definitii stipulative apar in
urmatoarele situatii:
  a. Aparitia unor noi investii
impune folosirea unor termeni noi;
b. Folosirea unor sensuri noi,
unor termeni deja folositi intr-o
limba;
c. Folosirea unor cuvinte
polisemantice;
d. Folosirea abrevierilor.
 Dupa procedura de definire
a.Definitii prin gen proxim si
diferenta specifica (proxim-proximus
= apropiere).
-Conditii de respectare
pentru gen proxim si diferente
specifice: genul sa fie proxim (adica
imediat supraordonat genului in
discutie); diferenta specifica sa fie o
trasatura care sa permita
diferentierea facila intre obiectele
unuia si aceluiasi gen.
b.Definitii operationale – prin
care se exprima felul in care definitul
trebuie sa respecte anumite operatii
astfel incat sa ajunga ceea ce este
(fiind implicita actiunea umana).
c.Definitii genetice sau
constructive – prin care se exprima
maniera naturala prin care definitul a
ajuns sa fie ceea ce este.
d.Definitii prin enumerare – prin
care se exprima in mod cronologic sau
aleatoriu (intamplator) trasaturile
unei notiuni. Enumerarea poate fi de
doua feluri : partiala/totala.
e.Definitii ostensive ( lat.
Ostensa – arata) – prin intermediul
carora doar se indica obiectul
definitiei.
DIAGRAME EULER SI VENN
Propozitiile categorice pot fi
reprezentate grafic cu ajutorul
diagramelor Euler sau a diagramelor
Venn.
Obs.1 In metoda Euler hasura se
foloseste pentru zonele in care exista
elemente, iar in metoda Venn pentru
zonele vide. In cazul metodei Venn
zonele nevide se marcheaza cu * sau x.
Obs.2 Metoda Venn presupune o
diagrama standard in patru zone:
Cele patru zone ale diagramei propuse
de John Venn sunt:
1.S care nu sunt P; 2.S care sunt P; 3.P
care nu sunt S; 4.elemente care nu sunt
nici S nici P.
Universale afirmative Toti … sunt … A
sau SaP

Particulare afirmative Unii … sunt … I

sau SiP

Universale negative Niciun … nu este

…. E sau SeP
Particulare negative Unii … nu sunt …
O sau SoP

Universale afirmative Toti … sunt … A

sau SaP

Particulare afirmative Unii … sunt … I

sau SiP

Universale negative Niciun … nu este

…. E sau SeP

Particulare negative Unii … nu sunt … O

sau SoP